[RO]

Diferența fundamentală dintre tragedie și melodramă constă în aportul pe care protagonistul îl are
asupra propriului său destin. Marile tragedii antice prezintă indivizi excepționali prinși în destine
prestabilite de zei, deci înafara controlului lor. Aceștia posedă o trăsătură definitorie de caracter prin
care reușesc să-și conteste destinul și implicit puterea supremă, însă din cauza aceleiași trăsături
folosite fără măsură plonjează în ruină (hybris).

Melodramele, un tip de producție teatrală apărut la sfârșitul secolului optișpe, înlătură din filozofia
lor grandoarea tragediilor și sunt produse de și pentru necesități și gusturi populare. În ele, așa cum
se vede și în derivatele lor contemporane, primează ideea că individul se confruntă cu un destin pe
care trebuie să-l navigheze, fără a putea să-l cucerească, iar problemele vremii se reflectă sub
diferite forme în aceste producții. Protagonista sau protagonistul nu posedă o mare putere, nu se
luptă cu legile zeilor, ci cu cele ale oamenilor și mai presus de toate, este produsul contextului său.

Transgresiunea propriei condiții devine astfel o imposibilitate, iar aceste producții se mulțumesc
adesea doar să constate fundătura. Melodrama a fost acuzată de-a lungul timpului că face uz de ex-
cese emoționale și estetice, de conflictele morale simplificate și că se apleacă spre personal în detri -
mentul politicului. Cu toate acestea, melodrama a oferit mereu o voce grupurilor marginalizate, o
satisfacție emoțională și estetică maselor și și-a reinventat constant punctele de plecare.

Mai merită menționat faptul că melodrama a fost criticată, așa cum sunt criticate adesea producțiile
de masă, că o oferă un tip de entertainment care pune în aceeași oală diferențe culturale imense și le
rezolvă în cele mai cumințele și previzibile moduri.

Eu când vreau să fluier, fluier a lui Florin Șerban, drama unui tânăr pușcăriaș aflat la sfârșitul
sentinței sale, care își dinamitează viața și așa periclitată pentru a-și obliga mama să nu-i ia fratele
în Italia, a fost primit de critica românească cu mare scepticism. În primul rând pentru că în contex-
tul emergenței Noului Val, pelicula nu se ridica la sofisticarea principiului cinematografic impus de
noii cineaști remarcați în perioadă, iar în al doilea rând, pentru că produsul a fost marketat sub o
lozincă de tipul nu încă un alt film românesc — găselniță distribuitoricească de a umple săli de cin-
ema cu un public ale cărui așteptări dictate de formula mcdonaldizat-hollywoodiană nu a primit
aplomb ambițiile filmului.
Bazat pe piesa omonimă scrisă de Andreea Vălean, Eu când vreau să fluier, fluier de Florin Șerban
e definit de câteva conjuncturi care în principiu ar fi trebuit să-i garanteze succesul — ceea ce i-a și
făcut, filmul câștigând primul Urs de Argint pentru lungmetraj din istoria cinemaului românesc la
ediția din 2010 a Berlinalei. În primul rând avem imaginea lui Marius Panduru, DOP-ul responsabil
pentru câteva dintre cele mai importante filme românești recente (Lampa cu căciulă, A fost sau n-a
fost?, Câmp de maci, ș.a.). În al doilea rând, avem melanjul scenaristic al lui Cătălin Mitulescu,
Florin Șerban și Andreea Vălean, care transpun în film un text dramatic fără a vărsa în el prea mult
din tropii scrierii pentru teatru — scăpările fiind însă notabile. Iar în al treilea rând avem o dis-
tribuție mixtă, în principal studenți sau proaspăt absolvenți de actorie, deci fețe necunoscute, nepro-
fesioniști și deținuți reali din închisoare, excepție făcând desigur actori precum Mihai Constantin,
faimos pentru rolul său din seria de filme liceenii.

Văzut în 2023, departe de discursul polarizant de pe marginea NCR, aflându-ne în vecinătatea unor
producții de public care dacă nu fac parte din familia imbecilității, atunci măcar se înrudesc pericu-
los de tare cu aceasta, Eu când vreau să fluier, fluier pare o adevărată gură de aer. Schematismul
său dramaturgic demonstrat prin chestiuni de tipul enunțării problemei personajului și a dorinței lui
în primele minute ale filmului, sau prin personaje care nu dau dovadă de cine știe ce rafinament psi-
hologic — filmul nefiind interesat să caute asta, ci mai degrabă să-i țină pe toți în niște tipare foarte
clare, bun, rău, vinovat, brută blândă, abuzator ș.a.m.d. și deci facil de urmărit de către public —
sunt contrapuse unei imagini handheld, dorit naturalist-expresionistă.

Spațiile dramei sunt cât se poate de concrete, palmele date între personaje, scuipatul în ochi, munca
zilnică, sângele, sunt deosebit de palpabil-inconfortabile. Asta pentru că Șerban și Panduru leagă în-
totdeauna mediul de personaj, sau mai bine zis, personajul de mediu. Pentru că ne oferă acces în
același timp la spații autentice cât și la oameni văzuți de aproape: cefe, arcuiri ale gâtului și expresii
ale voinței și violenței. Astfel, că după ce ne setează cât se poate de școlărește intriga, filmul dă
seamă de o desfășurare de forțe remarcabilă, satisfăcătoare, fără a fi prostită de dragul comerțului.

Încăierările, escaladarea de la priviri, la vorbe și până la scaune în cap, care definesc într-o măsură
acest film de pușcărie, ajung să domine de la un punct în colo povestea. E just că ele se pot citi ca
fiind redundante, același mecanism dramatic over and over again, la fel cum e just că elementul
dramatic de origine teatrală din text nu permite până la capăt o abordare senzorial-epistemică a unei
lumi proprii ei.
Eu când vreau să fluier, fluier e un film despre condiția unei generații abandonate, despre furie și
drumuri închise. Mecanismele sale narative sunt suprasaturate, finalul este dulce-amar, iar pretenți-
ile de înțelegere a unui fenomen incredibil de complex atât la nivel personal cât și social prin drama
în tușe groase a unui tânăr deținut fără viitor, e un pic exagerată. Toate acestea i s-au imputat filmu -
lui. Dar realitatea faptului e că Eu când vreau să fluier, fluier nu țintește acolo și prin urmare, faptul
că nu ține seamă de aceste noțiuni e de la sine înțeles, face parte din ADN-ul său.

Vorbind despre Breaking the Waves (1996), primul său lungmetraj în stil dogma 95, Lars von Trier
spune că subiectul, o melodramă fără scrupule, există și poate fi luată în serios de către public pen-
tru că estetica auster-bâțăită a filmului atenuează patetismul poveștii. Asta este inversul procedeului
melodramatic clasic, în care de multe ori estetica/stilul e mai patetică decât conținutul/subiectul.

Eu când vreau să fluier, fluier e o melodramă înfășurată în înveliș NCR-ist. Poate tocmai de asta
răspunsul criticii a fost atât de aprig. Pentru că departe de a arăta și de a se simți ca o producție pop
lobotomizată, punctele promitățoare ale filmului, atuurile sale sinonimice cu pretențiile noului val,
nu au dat seamă până la capăt de filozofia din spatele abordării realist-umaniste în cinemaul româ-
nesc. Eu când vreau să fluier, fluier, se înrudește cu filme precum Ryna (filmat de același Marius
Panduru), Gadjo Dillo (din care citează direct, unul dintre deținuți fredonând melodia principală din
film) sau Marilena de la P7 (co-scris de aceeași Andreea Vălean). Interesul pentru marginali, pentru
lumpenproletariat, care pare că vine undeva din interesele directe ale dramaturgei Vălean, ar putea
cu ușurință compune un corpus de filme din care mai pot face parte filme precum Muzica în sânge
(produs tot de Cătălin Mitulescu) sau debuturile în documentar și lungmetraj ale Ivanei Mladenovici
de mai târziu.

(Emil Vasilache, cinepub.ro)

Premiera săptămânii: Eu când vreau să fluier, fluier, de Florin Șerban, Joi, 9 noiembrie, la ora
21:30, pe CINEPUB.RO

[EN]

This week's premiere: Title by author, Thursday, date, at 8:30 p.m, on CINEPUB.RO