Dumitru Olărescu: supravieţuirea prin ştiinţă

(70 de ani de la naștere)

După absolvirea Facultăţii de Filologie a Uni-

versităţii de Stat, Dumitru Olărescu nu se angajează
la o revistă, editură, în învăţământul superior, ci aido-
ma generaţiilor precedente de literaţi, este atras şi el,
iremediabil, de nemaiîntâlnitul polifonism şi impact
al hipnozei filmice. Iniţierea sa în spaţiul cinemato-
grafiei naţionale la sfârşitul anilor ’60 nu-l va răsfăţa
cu fulminantele revelaţii ale etapei precedente, ci îl
va situa din start în epicentrul asediului herostratic,
în urma căruia cetatea spirituală „Moldova-film” se
va preface în ruine. Sub aceste ruine îi va fi dat să-şi
înceapă activitatea, devenind un martor ocular al de-
vorării conştiinţelor şi destinelor umane. Deşi, chiar
la debutul său în calitate de scenarist, a fost „răsplă-
tit” cu o mustrare aspră pentru denaturarea puterii
sovietice, nu era, totuşi, în stare să renunţe la visul
împlinirii în spaţiul cinematografic.
De aceea, urmându-şi instinctul de conservare,
elaborează unica strategie, care i-ar putea justifica
activitatea la studioul poreclit pe atunci „Palmeta-
film”. Tactica constă în a riposta tacit odioasei cen-
zuri prin modul ingenios de a găsi de fiecare dată o
posibilitate să pătrundă în canavaua sterilă a filmu-
lui la comandă o gură de aer cinematografic, ori de
câte ori vigilenţa cerberilor putea fi cumva ocolită
ori chiar păcălită. Cele mai reuşite scenarii ale acestei
perioade de tristă pomenire – „Vierii”, „Ploi de dor”,
„Plugarii”, „Tata”, „Balada prietenului meu”, „Pulsul
timpului”, „Duminica sufletului”, se deosebeau prin
prioritatea dimensiunii umanului eroilor filmelor
şi o timidă reabilitare a virtualităţilor arhetipale ale
documentarului poetic. Prin această „disidenţă”, mo-
destul Dumitru Olărescu riposta şi el omniprezentei
dezumanizări a filmului autohton. Ceea ce ţine de
activitatea sa în calitate de redactor, Dumitru s-a tre-
zit într-o situaţie absurdistă, când sarcina principală
de formare şi consolidare a nucleului profesionist ni-
cidecum nu garanta accesul la profesia propriu-zisă.
Starea cinefililor ce s-au angajat în această perioadă
la „Moldova-film” poate fi comparată cu cea a unor
somnambuli, care se convingeau reciproc că este
vorba doar de un coşmar, iar „mâine iar va ieşi soa-
rele”. Dac-ar fi ştiut cât de departe este această clipă!
Regizorii, operatorii, scenariştii, redactorii trăiau o
etapă halucinantă sub ursita Leviatanului comunist,
urmând volens-nolens postulatele ideologiei deo-
cheate ale perioadei triumfului non-valorii. Cel mai
mult îi înspăimânta, însă, să nu devină cumva şi ei, ca
părinţii lor, o generaţie sacrificată.
Dumitru Olărescu, scenarist și redactor, nu pu-
tea să nu accepte jocurile cinice ale nomenclaturii
sovietice, însă a reuşit să nu devină un trubadur al
ideologiei comuniste în plină putrefacţie. Când a ve-
nit mult jinduita restructurare, cineaştii basarabeni,
trecând printr-un necruţător examen de conştiinţă,
au înţeles că unica cale de a-şi recâştiga destinul cre-
ator este aderarea la actul mântuitor al căutării tim-
pului pierdut.
Inaugurând ciclul de filme ecologice, Dumitru
Olărescu devine coautorul peliculelor de non-ficţi-
une, titlurile cărora sună ca un verdict: „A fost apă”,
„Avut-am pământ”, „Ce te legeni, codrule?”, „Sunt
acuzaţi martorii”, „Durerea apelor”. Aceste mostre
temerare demonstrau, prin elocvenţa imaginii filmi-
ce, repercusiunile aventurilor grandomane ale ex-li-
derului de partid, în urma cărora „o gură de rai” s-a
transformat într-un poligon devastat, care a afectat
in corpore Apa, Pământul, Codrii, Omul.
În acei ani, Dumitru Olărescu este numit în
funcţia de director artistic al studioului „Viaţa”, schim-
bând programul şi repertoriul filmului de non-ficţi-
une. Au apărut imediat filmele epatante ale lui Vlad
Druc, dar şi răscolitoarele sale elegii „Vai, sărmana,
turturică!” şi „Jocurile copilăriei noastre” (coautor
M. Chistruga), tragicomicul „Mâine iar va ieşi soarele”
(D. Olărescu, M. Chistruga), o serie de filme consa-
crate personalităţilor de anvergură ale culturii naţi-
onale, în cadrul cărora se înscrie şi pelicula „Aria”.

154 ARTA  2017 E-ISSN 2537–6136


Apărut deja în 2004, filmul este consacrat divinei
Maria Cebotari, impunându-se prin ponderea mesa-
jului şi rezonanţa universală. Aceste filme semnalizau
o indistructivă voinţă interioară de a birui istoria prin
forţa spiritului, restabilind continuitatea procesului
cinematografic. Minunea supravieţuirii gândirii şi
simţirii ancestrale şi-a dat glas deja prin modul cum
spiritul polemic al filmelor ecologice s-a îngemănat
cu capacitatea lirică a poporului de a concepe natu-
ra ca o fiinţă vie, opera cinematografică „Cheamă-i,
Doamne, înapoi”, devenind apogeul celei de-a doua
renaşteri a filmului naţional, la fel de fulgerător de
scurtă, ca şi magnificul secol de aur.
Poemul cinematografic „Cheamă-i, Doamne,
înapoi” poate fi considerat un temerar act artistic în-
tru a ispăşi eterna vină a copiilor faţă de părinţi (vezi
acelaşi impuls moral în cântecul folcloric, poeziile
lui Vieru etc.). După ferma mea convingere, această
peliculă conţine adevărate descoperiri la nivelul an-
tropologiei şi cinegeniei bătrâneţii. Este semnificativ
faptul, că anume în ambele genuri de bază ale
cinematografiei moldoveneşti se produce cântarea
vârstei înţelepciunii: în filmul de ficţiune „Ultima
lună de toamnă” şi în cel de non-ficţiune „Cheamă-i,
Doamne, înapoi”. La fel de carismatice ca Tata dru-
ţian, care a cucerit spectatorii din toată lumea, şi cele
trei Mame din filmul documentar excelează în spaţiul
adagiului blagian „veşnicia s-a născut la sat”. Feţele,
gesturile, privirile acestor femei în vârstă frapează
prin demnitatea şi înţelepciunea, cu care îşi duc po-
vara anilor. Preeminenţa spiritului contemplativ cre-
ează o atmosferă onirică, care corespunde întru totul
senzaţiei că mamele sunt deja pe celălalt mal şi doar
imensitatea iubirii materne le mai opreşte pentru o
clipă printre copii. Scenaristul Dumitru Olărescu, re-
gizorul Vlad Druc, operatorul Iulian Florea – autorii
filmului, contemplă ridurile feţelor din racursiurile
care îţi aduc aminte atât de crestăturile pământului
arid, cât şi de cercurile vieţii unui trunchi de copac.
Aceste afinităţi frapante sugerează ideea nemuririi…
Tăcute, mereu singure, dezlegate deja de toată deşer-
tăciunea vieţii, prin cei ultimi paşi ai lor, se despart de
viaţă cu seninătatea unor suflete împlinite.
Numai eternele Mame se integrează perfect ca-
podoperei lui Adrian Păunescu „Cheamă-i, Doamne,
înapoi”, efectul cutremurător al cântecului luându-şi
amploare prin măreţia arhetipului matern. Fericiţii
autori ai acestei opere de artă au reuşit să le cânte
mamelor oda iubirii, mângâindu-le „până sunt” prin
suferinţa filială a implorării – „cheamă-i, Doamne,
înapoi”. În fatidicii ani 1990, impostorii aroganţi,
susţinuţi de tăcerea criminală a guvernanţilor, au
distrus cu o vehemenţă nemaivăzută tot ce este sufla-
rea cinematografică. Perfidia situaţiei ţine de faptul
că cea de-a doua sentinţă la moarte i-a fost procla-
mată studioului „Moldova-film” anume atunci, când
E-ISSN 2537–6136 ARTA  2017
Omagieri
s-a întâmplat minunea reintegrării celor mai inspira-
te filme ale perioadei restructurării în rândul clasicii
cinematografice. În această perioadă de ananghie,
Dumitru Olărescu îşi îndreaptă paşii spre Institutul
de Istoria şi Teoria Artei al AŞM. Pasiunea gândirii
şi simţirii cinematografice putea fi curmată numai
prin reprofilarea într-un spaţiu adiacent, cel al fil-
mologiei. Familiarizându-se cu emblematicele stu-
dii din domeniul teoriei filmului, Dumitru Olărescu
trasează câmpul de gravitaţie a demersului său ştiin-
ţific între Ascensiunea şi Căderea filmului de non-
ficţiune autohton. Astfel, a apărut prima sa mono-
grafie „Valenţele poeticului”, consacrată fenomenului
cristalizării şcolii naţionale de film documentar, iar
mai târziu studiul istorico-psihologic „Filmul la răs-
pântie de veacuri”, care lua în vizor anevoiosul drum
al documentarului în contextul „terorii istoriei” so-
vietice. Dumitru Olărescu, retrospectiv, îşi situează
existenţa profesionistă între contrariile absolute, pe
care le-a trăit împreună cu comunitatea cinemato-
grafică în calitate de scenarist, redactor, director ar-
tistic al studioului „Viaţa”, iar mai târziu şi filmolog.
Urmând, involuntar, îndemnul marelui Gabriel
Garcia Marquez, înscris în titlul cărţii „A trăi pentru
a-ţi povesti viaţa”, Dumitru Olărescu excelează între
elogie şi dramă, amarul visurilor spulberate alătu-
rându-l celorlalţi orfani izgoniţi din patria filmului.
Cunoscându-şi personajele studiilor în dubla
ipostază artist–om, nu putea să nu fie răscolit de
fluxul subconştient al amintirilor personale, ceea ce
determină un model exegetic aparte, care îngemă-
nează profunzimea analitică cu sinceritatea afecţiu-
nii unui critic faţă de un mare talent. În „Valenţele
poeticului”, în terţe articole ştiinţifice, în monografia
în curs de apariţie „Hermeneutica filmului despre
artă”, Dumitru Olărescu îşi manifestă nu numai
abilităţile unui cercetător, ci şi pe cele ale unui
intelectual, care promovează cutezanţa cunoaşterii şi
creativităţii în calitatea sensului major al existenţei.
În cea de-a doua carte fundamentală, precum şi în
compartimentul „Filmul de non-ficţiune” din „Arta
cinematografică din Republica Moldova”, distinsă
cu prestigiosul Premiu Naţional 2015, demonstrează
restabilirea unei autentice ierarhii de valori ale
filmului de non-ficţiune, rod al principialităţii
spiritului imparţial. Faptul că Dumitru Olărescu a
îmbrăţişat cu dexteritate cei mai importanţi vectori
ai filmologiei – istoria şi teoria, în amalgamul unor
moderne şi eficiente metodologii pluridisciplinare,
confirmă împlinirea sa şi în cea de-a doua ipostază
a harului cinematografic. Şi totuşi, la o vârstă când
destinul maestrului s-a rotunjit în zodia celor două
vocaţii – creaţie şi cercetare, îi dorim ca şi în viitor
una să se regăsească mereu în oglinda alteia.
Ana-Maria PLĂMĂDEALĂ
155