IN MEMORIAM
Emil Loteanu: chemarea stelelor.
75 de ani de la naștere
Grandoarea morţii, acestui „prim mister care
tulbură adânc conştiinţa umană” (Mircea Eliade),
precum şi şocul despărţirii pentru totdeauna, are un
efect cathartic asupra imaginii celui plecat, desco-
torosind-o de toate impurităţile venite din exterior.
Cei rămaşi în viaţă asistă cu uimire la acest tra-
valiu inconştient al memoriei în urma căruia toate
contradicţiile, distorsiunile, slăbiciunile, chiar şi
răutăţile şi viciile se retrag cuminte în umbră, în
prim-plan situându-se chipul cel adevărat al fiinţei
umane zămislite de Dumnezeu. Severi şi tăcuţi, cei
plecaţi ne privesc din ceruri cu ochii interiori ai
acelor virtuţi pe care nu le-am înţeles, acelor rugi
pe care nu le-am auzit, acelor suferinţe pe care nu
le-am consolat.
Doar după moartea unei fiinţe care ne-a stat
în preajmă se produce recunoaşterea definitivă şi
irevocabilă a firii autentice, a mesajelor inconfun-
dabile ale unui spirit neidentificat în tumultul co-
tidianului.
Maximalistul neostoit, pătimaşul exuberant, cel
ce a cunoscut paroxismul oscilării între încântare
şi furie, mereu exaltat, mereu zbuciumat, privat de
orice echilibru şi înţelepciune – aşa se manifesta
poetul şi cineastul Emil Loteanu, trezind sentimen-
te şi atitudini dintre cele mai controversate. Visător
incurabil, de un devotament fanatic şi sacrificator
faţă de tot ce ţinea de creaţie şi sublim, era adesea
revoltător de nedrept, crud şi ranchiunos cu toţi
acei care nu corespundeau temperamentului său
vulcanic ori nu împărtăşeau exaltările stării sale de
o creativitate perpetuă, călăuzită de un năvalnic vis
artistic.
Acum, când s-au aşezat apele furtunoasei exis-
tenţe ale maestrului, personalitatea lui frenetică ni
se relevă primordial în ipostaza tragică a marelui
singuratic, a unui intrus, care nu corespundea ni-
ciodată lumii înconjurătoare, iar spiritul răzbună-
tor, ce-l caracteriza în ultimii ani ca o consecinţa a
cumplitei dezamăgiri faţă de lumea imperfectă şi
oamenii inapţi să-şi schimbe viaţa aidoma îndrăgi-
tului său ideal romantic.
Doar racordarea creaţiei lui Emil Loteanu la
virtuţile şi mesajele neoromantismului, un expo-
nent înflăcărat al căruia a fost regizorul basara-
bean, precum şi reamplasarea demersului său ci-
nematografic într-un cadru hermeneutic de filiaţie
psihanalitică, vor dezvălui în noi valenţe estetico-
filozofice originalitatea efervescentului tempera-
ment artistic.
Or, Emil Loteanu aparţine, invariabil, acelei
categorii de creatori în destinul cărora nu viaţa
guvernează creaţia, ci imperiul artistic impulsio-
nează şi determină existenţa. Loteanu şi-a asimilat
ARTA 2011
involuntar modelul romanticilor pentru care atât
viaţa, cât şi prezentul erau concepute ca un exil,
ca o osândă şi numai arta ca o eliberare şi revenire
în patrie.
În cazul unui veritabil artist romantic este mai
firesc să căutăm descifrarea enigmei creatorului nu
în nisipurile cotidianului, ci în sferele sublime, în
care vibrează adevărata substanţă a acestor catego-
rii de creatori, deci să urmărim nu istoria vieţii, ci
istoria sufletului.
Loteanu a optat din tinereţe în favoarea celebrei
sentinţe a lui Nietzche conform căreia unica justi-
ficare a vieţii este creaţia. Nesăţios din fire de a
gusta din plin din fructul vieţii, el a simţit seducţia
amăgitoare a bucuriilor trupeşti, în extazul volup-
tăţii ascunzându-se pericolul pierderii ideii de sine
şi imanenţa unui drum fără întoarcere. De aceea
Loteanu încearcă să emigreze din mrejele dulci ale
ispitelor pământeşti în lumea celestă a artei, logo-
dindu-se, cum a scris într-o poezie-deviză „... cu
cea mai depărtată stea”.
Consacrarea virtuţilor nobile şi visurilor răpi-
toare ale artei romantice a însemnat pentru Emil
Loteanu tărâmul autosalvării, autodepăşirii, actul
creaţiei semnificând actul mântuirii, acea forţă
cathartică, ce-i permitea abolirea ispitelor care îl
devastau din interior, determinând, într-un final,
neasemuita spiritualizare a discursului său cine-
matografic.
Născut la 6 noiembrie 1936 în satul Clocuşna
din Basarabia, se refugiază împreună cu familia în
România, frecventând la Bucureşti celebrul liceu
„Sf. Sava”. La numai 16 ani se repatriază la başti-
na sa (pe atunci deja RSSM), ademenit, ca şi alţi
intelectuali din Occident, de utopiile comuniste,
axate pe revigorarea celui mai ispititor vis al ome-
nirii – mitul reîntoarcerii secolului de aur. Debutul
său, în 1956, cu volumul de poezii „Zbucium” co-
incide cu conştientizarea definitivă, după peregri-
nările prin Şcoala Teatrală de pe lângă Teatrul Aca-
demic de Artă (MHAT) şi Institutul de Literatură
„Maxim Gorki”, a vocaţiei sale native de cineast,
Emil Loteanu susţinând în acelaşi an examenele de
admitere la Institutul Unional de Cinematografie
din Moscova (VGIK). Prima sa carte de versuri a
semnalat venirea în literatura naţională a unei sen-
sibilităţi lirice efervescente, animate de căutarea
frenetică a idealului. Au urmat volumele „Chema-
rea stelelor” (1962), „Ritmuri” (1965) despre care
poetul Andrei Lupan a scris cu însufleţire: „... o
poezie foarte vie, răsunătoare şi contemporană.
Talentul lui nu se grăbeşte spre desăvârşire, ci se
zbate într-o nesăţioasă, se poate spune chiar, plină
de hazard, luptă a întrebărilor”.
179
 Aceste interogaţii existenţiale vor fi extrapolate
cu ardoare în alt spaţiu artistic, cel ce-i va găzdui
plenar imaginaţia şi creaţia artistică – cinematogra-
fia. Nu va părăsi însă niciodată mitul eternei tine-
reţi, epoca iniţierii interesându-l primordial anume
prin sinceritatea dialogului temerar al omului cu
universul axat pe intensitatea trăirii problemelor
ontologice ale cunoaşterii lumii.
Iniţierea lui Emil Loteanu în artă se desfăşoară
sub cerul înstelat al neoromantismului anilor’60,
animat de aspiraţia majoră a revenirii artei la etern
şi universal. Devenind un adept înflăcărat al aces-
tor nobile crezuri, regizorul îşi ancorează creaţia
în coordonatele semnificative ale miturilor ontice
ale omenirii, etapele manifestării harului său ci-
nematografic înscriindu-se perfect în acest sublim
palmares.
Astfel, în debutul său cinematografic „Aştep-
taţi-ne în zori” (1963) cu subtitlul semnificativ
„Odiseea celor şase”, Emil Loteanu, prin iniţierea
în sfera marilor vise şi imenselor sacrificii uma-
ne, îmbrăţişează mitul eternei revoluţii. Metate-
ma romantică a rebeliunii, ca unui dat imuabil al
sufletului nobil, precum şi nostalgia omului mo-
dern consacrării eroice, persistă şi în cea de a doua
peliculă axată pe visul schimbării lumii „Această
clipă” (1968), impresionantă prin aceeaşi sete de
ideal, grandios, mirific, prin evocarea „clipelor de-
săvârşirii”, în care se revarsă sublimul sufletului ce
se ştie nemuritor.
Filmele denotă concomitent atât originalitatea
viziunii cinematografice a lumii a lui Emil Lotea-
nu, cât şi abilitatea sa regizorală, de o pronunţată
factură polifonică: imaginea, jocul actorilor, mu-
zica, scenografia – toate componentele expresiei
filmice, fructificate la maximum, generând acea
hipnoză cinematografică, ce guvernează succesul
unei veritabile opere cinematografice.
Mitul eternei reîntoarceri, ce dezvăluie cu efer-
vescenţă atât filozofia romantismului, cât şi starea
de spirit utopică a exponenţilor săi, călăuzeşte
regăsirea de către regizor a „tainicului drum spre
interior” (Novalis) în contextul unui entuziasm ar-
tistic unic al atmosferei de o creativitate debordan-
tă a „renaşterii etnice”. Asimilând cu brio ambele
neotendinţe în vogă ale anilor’60 – neoromantis-
mul şi neofolclorismul, dilogia lui Loteanu „Po-
ienile roşii” (1966) şi „Lăutarii” (1971) prezintă o
redescoperire cinematografică a sufletului etnic în
spaţiul ontic al mitului pastoral şi mitului creaţiei.
Şi „Poienile roşiii”, şi „Lăutarii” se raliază
virtualităţilor generoase ale unei balade cinema-
tografice, înscrise în scenariul iniţiatic al filmului
– călătorie. În ambele filme subtextul, eclipsând
textul, se întreprinde căutarea tărâmului fermecat
al idealurilor naţionale ce în prima peliculă se re-
găseşte în poienile roşii, iar în cea de a doua în
imperiului mirific al creaţiei populare. În dilogie
triumfă concepţia naturii însufleţite şi rostitoare în
180 ARTA 2011
ipostaza ei de confidentă a sufletului, emoţia filmi-
că „vorbeşte” prin metafore, simboluri şi alegorii,
iar arhitectonica muzicală călăuzeşte desfăşurarea
naraţiunii. Drumurile păstorilor se intersectează cu
cele ale lăutarilor, filmele dialogând, regăsindu-se
şi completându-se reciproc. Fiind două întrupări
efervescente ale neoromantismului cinematogra-
fic al anilor’60, cu precădere de sorginte mitolo-
gică, filmele se întâlnesc în spaţiul confesional al
destăinuirii inimii în zona exaltării „sentimentului
românesc al fiinţei” (C. Noica). Astfel, în inspirata
sa dilogie Emil Loteanu reuşeşte să înalţe existenţa
naţiunii la ideea majoră a supravieţuirii idealurilor
ancestrale.
Anume aceste opere ale maestrului propulsea-
ză în peisajul cinematografic o distinctă ierarhie de
valori, promovând cu înflăcărare virtuţile eroului
nostalgic, precumpănirea structurilor parabolice
ale baladei, tradiţia etnopsihologică a dramatizării
conexiunii Eros-Thanatos prin metasimbolul nun-
ţii mioritice. Învederând conflictul etern dintre vis
şi realitate, Emil Loteanu relansează imperativul
romantic al „subiectivităţii afirmative”.
Însă anume atunci când sufletul înaripat al ci-
neastului a cunoscut beatitudinea împlinirii visului
primordial de a răzbate în univers prin căutarea
frumuseţii spirituale şi morale a neamului său şi
dezvăluirea lumii întregi culmile creativităţii sale
excepţionale, s-a întâmplat acea catastrofă cultura-
lă în urma căreia Emil Loteanu, ca şi ceilalţi artişti
reputaţi, „vinovaţi” de virtuţile etice şi estetice ex-
cepţionale ale marilor sale talente, a fost izgonit
din republică dacă nu de jure atunci de facto. Fiind
sortit întru supravieţuire să ia drumul pribegiei,
Emil Loteanu a fost pentru a doua oară despărţit
de Patrie, fiind impus să accepte condiţiile dure ale
concernului „Mosfilm” celebru prin spiritul de o
acerbă concurenţă.
Prima perioadă moscovită a regizorului era
indubitabil guvernată din interior de nostalgia
paradisului pierdut imanentă la orice exilat, chiar
şi la cel ce se iluzionează că a găsit un refugiul
favorabil talentului său în alt spaţiu etno-cultural.
Omniprezentul dor de patrie a determinat speranţa
sublimării în spaţiul mirific al mitului eternei li-
bertăţi, generând o pronunţată tentă melancolică
a trăirilor personajelor şi o dezlănţuire fascinantă
a polifoniei filmice în opera cinematografică „Şa-
tra” (1975). În subtextul acestor exaltări artistice
se ascundea dorinţa nestăvilită a celui izgonit de a
recuceri patria pierdută.
„Şatra” respiră aerul libertăţii nemărginite a
unui popor care trăieşte în preajma eternei copilării
cu sentimentul ei nealterat al sărbătorii vieţii. Cân-
tecul şi dansul, prin care vorbeşte filmul, sfidează
convenţiile sociale întru destăinuirea celor mai tai-
nice zone ale sufletului uman în spaţiul misterios
şi mitic al extazului creator. Filmul cu certe cali-
tăţi vizionare (ca şi dilogia sa precedentă) a reuşit

să sublime nostalgiile omului modern atât faţă de
paradisul pierdut al copilăriei, cât şi pentru frumu-
seţea absolută şi trăirile pasionale. Filmul a cucerit
lumea anume prin frumuseţea copleşitoare a natu-
rii, prin suava feminitate a eroinei filmului Rada şi
bărbăţia demnă a lui Zobar, prin frenezia patimilor
umane şi nostalgia răscolitoare a muzicii.
În 1978 Loteanu, inspirat de data aceasta de
filiaţiile neoromantice descoperite în opera tână-
rului Cehov „Drama la vânătoare”, se avântă în-
tr-o ecranizare axată tot pe o metaidee ontică, cea
a mitului eternului feminin. Deşi în ecranizarea
„Dulcea şi tandra mea fiară” (1978) se distinge o
oarecare inadecvanţă dintre conţinut şi formă, ea
se impune, totuşi, prin originalitatea psihologică a
tratării iubirii neîmplinite şi magnetismului femi-
nin, ce devorează vieţi şi destine, rămânând totuşi
în ipostaza de mare mister al existenţei. Descoperi-
rea unor faţete nebănuite şi a unor elanuri neştiute
ale măiestriei celebrilor actori Oleag Iankovski,
Leonid Marcov, Chiril Lavrov, precum şi a sclipi-
torului har al lui Eugen Doga întruchipat mirific în
genialul vals, confirmă cu brio o rarisimă intuiţie
regizorală, care îi conduce pe coechiperii săi în zo-
nele, unde se revarsă într-o fascinantă confesiune
lirică crezurile şi mesajele sale artistice nemaiîn-
tâlnite în operele altor cineaşti.
În anii’80, semnalând o răsturnare violentă a
destinului său creator, se consolidează distorsiu-
nea conştiinţei artistice a cineastului, în urma căre-
ia, renegând mesajul spiritual al filmului de autor,
Emil Loteanu îmbrăţişează modelul filmului co-
mercial. Contradicţia constă în faptul că regizorul
continuă să trăiască sub zodia virtuţilor romantice,
ambiţionându-se, în acelaşi timp, să cucerească cu
orice preţ publicul spectator.
Sfâşiat fără să-şi dea seama de această invo-
ARTA 2011
IN MEMORIAM
luntară autotrădare, Emil Loteanu caută un refugiu
tămăduitor în cel mai enigmatic mit al romantis-
mului – mitul geniului. Este însă deja prea târziu,
experienţa necruţătoare a exilului răsăritean pro-
vocând o acută criză de creaţia în urma căreia as-
piraţia majoră a cunoaşterii sufletului uman a fost
eclipsată de spectacolul suprafeţei al suprapro-
ducţiilor cinematografice. Filmele „Ana Pavlova”
(1981) şi „Luceafărul” (1986), culminând cu „Gă-
oacea” (1992) sunt mostre elocvente ale sfâşierii
eului creator al regizorului. Această „cădere” a de-
terminat drama umană a unui romantic incurabil,
ce se înstrăinează nu numai de realitatea imediată
ci şi de noile năzuinţe şi mesaje ale artei.
Or, coborând din cerurile idealităţii absolute
Emil Loteanu a descoperit o lume inimaginabil
de brută şi inestetică, ostilă fiinţării întru creaţie.
Şocat de timpul pragmatic, ce devora cu voluptate
idealurile romantice, a conştientizat cu stupoare că
pe cerul de plumb nu se mai desluşeşte steaua lui
călăuzitoare. „Deceniul negru” (anii 1990-2000) a
însemnat năruirea speranţei oricărei activităţi ar-
tistice, deci a estompat participarea lui la un di-
alog cu propriul neam şi omenire. Emil Loteanu
a pierdut unica pentru el şansă de supravieţuire şi
împăcare cu universul imperfect prin catharsisul
creaţiei. Calvarul muţeniei artistice l-a devastat,
ucigându-l.
A murit ca un adevărat romantic, neîmblânzit
de conjunctura timpului, a murit tocmai atunci
când se producea minunea ninsorilor primăvărati-
ce, trăită de el cândva la o cotă maximă a emoţi-
ei lirice: „Cireşul cela ninge şi tot ninge// Afurisit
cireş – fudul şi dalb...// Cireşul peste mine ninge,
ninge// Şi nu mai lasă noaptea să adorm”.
Ana-Maria Plămădeală
181