O scrisoare pierdută

Tema și viziunea

Introducere
Comedia O scrisoare pierdută de I. L. Caragiale, a treia dintre cele patru scrise de autor, este o comedie
de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa
electorală din anul 1883.
Această comedie este una reprezentativă pentru viziunea realistă a scriitorului asupra lumii. Din punct
de vedere tematic, "O scrisoare pierdută" este o comedie realistă de moravuri politice, în care este ilustrată
dorinţa de parvenire a burgheziei în timpul campaniei electorale pentru alegerea de deputaţi.

Precizarea trăsăturilor care fac posibilă încadrarea operei într-un curent

cultural/literar
I.L. Caragiale surprinde întrun mod verosimil realitatea socială a sfârșitul de secol XIX, atât în plan
politic, cât și în cel al vieții de familie, ilustrând moravuri specifice marii burghezi din acea vreme. Opera a
fost vazuta ca o ilustrare artistica a contextului social-politic creat in jurul anului 1983, an in
care au avut loc alegeri parlamentare, personajele caragialiene fiind reprezentative pentru oamenii politici
ai vremii.
Autorul piesei nu realizează însă o reflectare pe deplin obiectivă a realității sociale, deoarece aceasta este
filtrată și redată în operă cu un fin simț critic, astfel încât comedia O scrisoare pierdută aparține realismului
critic. La fel ca în celelalte comedii ale sale, Caragiale evită eroarea de a confunda realismul cu zugrăvirea
exclusivă a lumii exterioare. Realitatea vieţii apare în opera literara ca o realitate interpretată în manieră
critică, realului obiectiv adăugându-i-se un nou set de semnificaţii. Astfel, estetica lui Caragiale este a
unui realist lucid și critic, care observă moravurile lumii de pe scena prezentului, dincolo de fardul
iluzoriu.
Lumea comediilor lui I.L.Caragiale propune o galerie de personaje tipologice prin care se satirizează
viciile de fond ale societății. Ele aparțin viziunii clasice, pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având
o dominantă de caracter și un repertoriu fix de trăsături. Dar scriitorul depășește cadrul comediei clasice, având
capacitatea de a individualiza personajele, prin comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin
combinarea elementelor de statut social și psihologic. De exemplu, Tipătescu este tipul amorezului sau al
junelui-prim din teatrul classic, deși se identifică excelent și cu parvenitul din realism. Zoe este tipul adulterinei,
distingându-se, totuși, prin eleganță și inteligență de alte personaje feminine caragialiene. Personajele din
piesele de teatru participă la un joc de măști ipocrite, viclene, agresive, schimbate mereu în funcție de
conjunctură. Marele zeu, la care se închină acești inși, este Folosul, câștigul imediat, ridicat la nivel de personaj
sacru.

Prezentarea temei operei prin referire la două secvențe semnificative

Având ca temă demascarea moravurilor politice, a minciunii şi farsei alegerilor, piesa O scrisoare
pierdută conține numeroase scene semnificative, care vizează atât relațiile politice, cât și viața de familie.

În primul rând, în plan politic, scrisoarea de amor adresată de Tipătescu lui Zoe, determină, din
momentul în care este pierdută, un adevărat haos. Liniștea a părăsit lumea târgului, regrupând-o în trei categorii.
O primă categorie îi include pe cei care, fiind în posesia scrisorii, se iluzionează ca viitori oameni ai puterii.
Liderul lor este Cațavencu. Intrarea în posesia scrisorii pierdute, pe care i-o subtilizează cetățeanului Turmentat,
este șansa lui Cațavencu de a-și vedea visul împlinit și, de aceea, nu se dă în lături de la nimic, amenință,
intimidează, șantajează, până este foarte aproape de realizarea obiectivului său, considerând asemenea lui
Machiavelli, că “scopul scuză mijloacele ”, adevărată deviză personală, pe care i-o atribuie, din incultură,
“nemuritorului Gambetta.”A doua categorie îi cuprinde pe cei intrați în panică, în urma pierderii scrisorii, sub
perspectiva neagră a căderii de la putere, Tipătescu și Zoe fiind cei mai alarmați. O stare de panică traversează
Farfuridi și Brânzovenescu. Farfuridi este imaginea caricaturală a politicianului demagog, capabil să rostească
aberații de genul: “Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători.” Este activ, prezent în punctele fierbinți ale politicii
orașului, suspicios și sigur pe sine, gata oricând să-și apere interesele, ceea ce motivează și telegram trimisă la
centru.Între iluzia trăită de gruparea lui Cațavencu și panica amenințaților cu pierderea puterii se situează a treia
categorie, reprezentată de un singur personaj, Cetățeanul turmentat. Cetățeanul este omul datorită căruia
scrisoarea trece de la o partidă la alta, provocând, întâi, panica lumii de la putere și iluziile celor insetați s-o
preia, ca, apoi, tot el să inverseze raporturile. Acest personaj este simbolul poporului manipulat și mințit de cei
aflați la putere. Starea sa e cauzată nu numai de băutură, ci și de instabilitatea și lipsa de coerență a oamenilor
politici.

O altă scenă semnificativă o reprezintă discursurile ținute de unele personaje în cadrul întâlnirii
electorale din actul al III-lea. După cum se ştie, fiecare partid şi-a desemnat în teritoriu câte un candidat:
conservatorii - aflaţi la putere - îl au pe Farfuridi, iar independenţii - din opoziţie - pe Caţavencu. Cele două
discursuri relevă incultura, demagogia și ipocrizia oratorilor.
Atunci cand ia cuvantul la această adunarea electorala care precede alegerile, Catavencu isi construieste
cu ipocrizie "o poza" de patriot ingrijorat de soarta tarii, rostind cu greu cuvintele din cauza emotiei care-l
ineaca, dramaturgul evidentiind aceste atitudini ridicole prin didascalii: "Iertati-ma, fratilor, daca sunt miscat,
daca emotiunea ma apuca asa de tare... suindu-ma la aceasta tribuna... pentru a va spune si eu... (plansul il
ineaca mai tare.)... Ca orice roman, ca orice fiu al tarii sale... in aceste momente solemne... (de abia se mai
stapaneste) ma gandesc... la tarisoara mea... (plansul l-a biruit de tot) la Romania... (plange)... la fericirea
ei!... la progresul ei!... la viitorul ei! (plans cu hohot. Aplauze zguduitoare)". Ignoranta lui Catavencu este
evidenta în nonsensul afirmatiilor - "Industria romana e admirabila, e sublima putem zice, dar lipseste cu
desavarsire"; "Societatea noastra, dar, noi, ce aclamam noi? Aclamam munca, travaliul care nu se face deloc
in tara noastra". Aceeasi lipsa elementara de cultura rezulta si din confuzii semantice, Catavencu numindu-i
"capitalisti" pe locuitorii capitalei, iar el autocaracterizandu-se "liber-schimbist", cuvant care defineste pe cel
care promoveaza libertatea comertului, neamestecul statului in treburile intreprinzatorului capitalist si
nicidecum sensul de flexibil in conceptii. Dezinvolt, Caţavencu mimează emoţia dar când schimbă tonul şi
devine declamator în discurs, e ridicol, pentru că deşi par coerente, frazele sale mustesc de nonsensuri, paradox
şi construcţii pleonastice - semne evidente de incultură. Caţavencu este un excelent mim: spre a impresiona
auditorul, când se referă la destinul ţărişoarei sale, „plânsul îl îneacă", tirada sa fiind voit sacadată, pentru că în
prima ei parte actorul vrea să impresioneze prin mimică, respectiv plânsul pe o variată gamă.
În discursul lui Farfuridi, confuziile de sens nu există, pentru că el nu are ce comunica şi, ca atare, nici
proprietatea termenilor. Discursul său nu are nici o noimă, pentru că nu există măcar o comunicare cu subiect şi
predicat. Frazele labirintice ale lui Farfuridi sunt sacadate, indicaţiile regizorale ale dramaturgului punctând nu
atât emoţia „oratorului", ci vizibilul efort de a comunica.

Nici în plan familial lucrurile nu stau mai bine. Situațiile în care sunt angrenate personajele din
triunghiul amoros Zoe-Tipătescu-Trahanache sunt de un comic aparte. Astfel, spectatorul se amuză de
convingerea oarbă a soțului înșelat că scrisoarea este o plastografie. Naivitatea lui Zaharia Trahanache și calmul
său contrastează cu zbuciumul amorezilor Zoe și Tipătescu, care acționează impulsiv și contradictoriu pentru a
smulge scrisoarea șantajistului. Familia aceasta este o tranziție către familia modernă sau, altfel spus, către
degradarea și moartea familiei în istorie. În această familie, fiecare bărbat iși are funcția lui, iși joacă rolul său,
altfel familia neputând să funcționeze. Tipătescu joacă rolul iubitului și al bărbatului, în vreme ce Trahanache
joacă rol de părinte, de stăpân al "cuibului", de prieten pentru Tipătescu și de iubit paternal pentru Zoe. În
această familie, Zoe are marele merit de a fi Principiul feminin, cărămida de temelie, liantul care leagă și
întreține familia.
Reprezentativa pentru relatiile de cuplu este scena Vi din actul III, cand Zoe încearcă să-l
convingă pe prefect ca solutia salvatoare este s u s t i n e r e a   c a n d i d a t u r i i   l u i   C a t a v e n c u . Zoe e, prin
excelență, o ființă rațională și autoritară. Femeie fiind, Zoe nu are vocație politică, dar are în schimb vocația
conservării vieții, a fericirii, a cuplului, a familiei. Pentru Zoe toate disputele politice sunt "mofturi" ale
barbatilor, cand este in joc reputatia ei. Este o luptatoare hotarata si foloseste tot arsenalul de arme feminine ca
sa-si salveze onoarea, de la rugaminti la plans si la santaj sentimental.” Dacă ambiția ta, dacă nimicurile tale
politice le pui mai presus de rușinea mea, de viața mea, lasă-mă! Să mor…”. În aceste scene de "luptă", ea îl
domină pe Tipătescu prin motivația puternică, prin energie si inițiativă, atitudine care reliefează o trăsătură
dominantă a personajului feminin, și anume voluntarismul. Până la urmă, bărbatul se lasă învins, iar, în final, se
retrage în urma ei, confirmându-i autoritatea.

Patru elemente de construcție a discursului dramatic semnificative pentru tema și

viziunea despre lume
Particularitățile de construcție a discursului dramatic susțin reflectarea în opera a temei și viziunii despre
lume a autorului.
Titlul comediei denumește obiectul în jurul căruia se va desfășuratoată acțiunea Odată pierdută,
scrisoarea se transformă într-un obiect de rezonanță publică. Pe neașteptate, acest bilețel de amor devine mai
mult decât un personaj, influențând destinele și contribuind la conturarea adversităților politice. Pierzându-se,
scrisoarea devine un document de cea mai mare importanță politică, de care depinde soarta fiecărui localnic.
Direct sau indirect, toate "personalitățile" orașului nu mai știu exact cine sunt, ele simțindu-se dependente de
traseele imprevizibile ale scrisorii.
Acțiunea piesei se petrece “în capitala unui județ de munte”, la sfârșitul sec. al XIX-lea, în preajma
alegerilor. Toate elementele specifice expozițiunii le aflăm din didascaliile plasate la început. Textul debutează
cu intriga care e reprezentată de pierderea unei scrisori de amor pe care Tiptescu, prefectul orașului, i-o
trimisese lui Zoe Trahanache, soția prietenului său Zaharia Trahanache. Scrisoarea este găsită de Cetățeanul
turmentat, căruia îi este furată de conducătorul grupului politic advers, Nae Cațavencu. Acesta o folosește drept
instrument de șantaj, pentru a fi susținut în alegeri de Tipătescu și Trahanache. Desfășurarea acțiunii începe
atunci când Trahanache află de scrisoare, dar nu crede nimic. Tipătescu îi poruncește lui Ghiță Pristanda,
polițaiul orașului, să-l aresteze pe Cațavencu, iar Zoe este foarte speriată de ideea unul scandal public. Situația
se complică atunci când de la București este numit alt candidat, Agamemnon Dandanache, primirea acestei vești
echivalând cu punctul culminant. În deznodământ, Cetășeanul turmentat găsește din nou scrisoarea în pălăria lui
Cațavencu, care o pierduse în timpul unei ședințe de partid, și o înapoiază lui Zoe. Finalul comediei surprinde
ceremonia de numire în funcție a lui Agamemnon Dandanache, care este condusă de către Cațavencu.
Conflictul dramatic principal este unul exterior și constă în confruntarea pentru puterea politică a două
forțe opuse: una condusă de Cațavencu și intelectualii din redacția ziarului "Răcnetul Carpaților" și cealaltă
susținută de Zaharia Trahanache și prefectul Tipătescu. Conflictul are la bază contrastul dintre esență și
aparență, adică dintre ceea ce vor să pară personajele și ce sunt ele, de fapt, în realitate.
Conflictele secundare sunt reprezentate atât de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului, cât și de apariția neașteptată a depeșei cu numele lui Dandanache.
Piesa e remarcabilă în primul rând, prin arta compoziției. Tehnica e cea a amplificării treptate a
conflictului, astfel încât rezultă un ghem de complicații care acumulează progresiv altele, ca un bulgăre de
zăpadă în rostogolire. Amplificarea conflictului se realizează prin:
a) intrările repetate ale Cetățeanului turmentat care creează o stare de tensiune, niciodată rezolvată, pentru că,
neaducând scrisoarea, conflictul declanșat de pierderea ei nu se stinge.
b) evoluția inversă a grupurilor adverse, întrucât Cațavencu e infrânt, deși părea că va câștiga, iar Tipătescu-
Trahanache-Zoe triumfă, deși erau în pericolul de a pierde.
c) interferența finală a tuturor personajelor aflate în conflict, care se impacă, satisfăcute de ceea ce au dobândit
și, mai ales, satisfăcute de imaginea pe care fiecare și-a făcut-o despre sine.
Se observă prezenţa a mai multor tipuri de comic. Astfel, înfăţişând relaţia dintre Tipătescu şi Zoe sau
felul în care se desfăşoară alegerile pentru Cameră ,I. L. Caragiale realizează un comic de moravuri. Sunt
vizate atât viaţa de familie, în care soţul în vârstă acceptă şi prezenţa amantului, cât şi corupţia politicienilor.
Este prezent şi comicul de caracter, pentru că autorul portretizează diferite tipuri umane, care provoacă râsul
prin comportare şi trăsături de caracter. Pristanda stârneşte râsul prin supunerea oarbă cu care duce la împlinire
ordinele şefilor; Farfuridi şi Brânzovenescu devin ridicoli prin teama exagerată de trădare, iar Caţavencu prin
discursul demagogic şi schimbarea de atitudine din final, când din păcălitor devine păcălit.
De asemenea, putem întâlni şi comicul de situaţie, întrucât întâmplările comice abundă: pierderea şi găsirea
succesivă a scrisorii, situaţia iniţială şi cea finală în care se află Caţavencu sau deznodământul farsei electorale
care se termină cu mulţumirea tuturor, în sunetele muzicii. La toate acestea se adaugă comicul de limbaj și
comicul de nume.

Exprimarea unui punct de vedere argumentat despre modul în care se reflectă tema în
opera studiată
În opinia mea, "O scrisoare pierdută" este o comedie realistă de moravuri politice, în care Caragiale
îşi propune să demaşte şi să condamne aspecte negative ale vieţii publice şi de familie a marii burghezii,
precum: parvenitismul, corupţia, snobismul, lipsa de moralitate, demagogia etc.
Când afirm aceasta, am în vedere faptul că Ion Luca Caragiale construiește, în opera sa, un univers
degradat din punct de vedere etic, un adevărat scenariu de carnaval. Lumea pe care spactatorul o întâlnește se
recomandă drept citadină, onorabilă, civilizată, deșteaptă, plină de merite, dornică de afirmare și însetată de
prețuirea celorlalți. În realitate, imaginea acesteia poate fi definită simplu prin sintagma "lume-lume", adică o
nebunie sau o lume căzută în haos. Ea a pierdut, sau nu a avut încă, ritmul unei vieți normale. E o lume care
capătă, mai degrabă, aspect de mulțime destructurată, alcătuită din indivizi, pe care nu-i leagă nici tradiții și nici
idealuri comune. "Lumea-lume" caragialiană se încăpățânează să rămână un vălmășag amețitor, un iureș
dezlănțuit, un haos plin de larmă, din care lipsește orice reper de conduită.
În concluzie, talentul dramaturgului constă în forța de observație a moravurilor din această "lume-lume",
Caragiale alegându-și ca obiect al literaturii sale tocmai acestă existență carnavalescă, în care excesivele ambiții
deșarte sunt menite a cădea în ridicol, stârnind astfel un comic savuros.