REFERAT

TEMA:Comedia dell’Arte
Disciplina: Clasa de Operă
Referat elaborate de studentul anului III: Varzari Tudor
Commedia dell'arte , conform originalului din italiană, însemnând
"comedia artiștilor / breslei artiștilor", este o formă a teatrului de
improvizaţie, ale cărei origini se găsesc în Italia secolului al 16-lea,
care a ajuns la un anumit apogeu al popularității sale un secol mai
târziu, fiind practicată până în ziua de astăzi. Spectacolele perioadei de
început erau în majoritatea lor lipsite de vreun text scris, se desfășurau
în aer liber cu foarte puține decoruri. Spectacolele erau gratuite, dar se
bazau pe donațiile spectatorilor. Trupele constau, de obicei, din zece
actori .Răspândit rapid în întreaga Europă, genul era cunoscut în afara
Italiei sub numele de "comedie italiană".
Fenomen singular în istoria teatrului, ale cărui coordonate cronologice
s-au pierdut sau nu s-au descoperit încă, în pofida minuțioaselor
documente scoase la iveală de numeroase lucrări de referință,
commedia dell’arte este încă o apariție tulburătoare, irepetabilă până
acum și foarte sigur de aici înainte. Commedia dell’arte –textul- citită
astăzi la rece , cu un ochi de simplu observator al fondului unui text de
idei, pare searbădă, înghețată convențional- mai ales după ce
subiectele ne-au devenit atât de cunoscute datorită unor condeie
celebre: Shakespeare, Moliere, Cervantes, Vega etc. Benedetto Croce
în studiul său “În jurul commediei dell’arte” nu vede în ea decât
caracterul schematic, imboldul bufonesc, atracția erotică între actor și
actriță etc.
Spectacolul improvizat-commedia dell’arte pornește și se fixează ca
formă teatrală politică și socială, creație a burgheziei în ascensiune,
determinând o adevărată revoluție în teatru. Odată cu ea apar
personaje din noile medii sociale-negustori, țărani, cu noile relații ce
se stabilesc între clase și pături sociale, cu o iubire de libertate
națională și individuală în care atât reacția împotriva opreliștilor
bisericești cât și atitudinea poporului în fața cuceritorului spaniol sunt
răspicat exprimate.
Cel dintâi document sigur cu privire la o reprezentație improvizată cu
actori mascați este oferit de un fragment din 1565 păstrat din
dialogurile lui Massimo Trojano. La numai câțiva ani apare
înregistrată trupa Gelosi, apoi tot atât de spontan ca jocul însuși, o
mulțime de trupe: Accesi, Infiammati, Confidenti, Uniti, Desiosi,
Diana etc.
Textul commediei dell’arte judecat aparte, rupt de spectacol nu
prezintă în sine o valoare artistică literară. Așa cum au susținut istorici
de teatru- Toschi, Pandolfi, Sanesi – este sigur că schema generală a
textului mergea pe linia unei popularizări a textului erudit, intrând aici
recurgerea la vulgaritate, urzeala,intrigile, situațiile comice sau tragice
fiind luate în mare parte din comedia erudită. Important este ceea ce
face actorul. Textul își cucerește astfel originalitatea, orice cunoscător
putând semnala asemănări între importantele piese ale lui Gio Battista
della Porta, Placido Adriani sau Silvio Fiorillo.
În Italia, acest tip de spectacol (comedia del arte) a înlocuit complet
comedia „învățată” din secolele XV-XVI și nu numai comedia: chiar
și multe tragedii și pastorale au fost trezite cu măști. Arlechinul și alți
slujitori în acest caz au preluat diferite aspecte: slujitorii unui tiran sau
ai păstorilor arcadieni, aducând în tot spiritul lor lipsa de respect
inerentă jesterilor de la curte sau a micilor săraci, așa cum făceau
jonglerii în evenimentele religioase medievale. Goldoni menționează
adesea în memoriile sale câteva trucuri (stabilite în secolul al XVIII-
lea) ale slujitorilor care au apărut chiar și în tragedii sângeroase, cum
ar fi Belisario, unde Arlechin, un slujitor al generalului bizantin care a
căzut în defavoare și a fost orbit de împăratul Iustinian, a condus
stăpânul său deja orb, cu un băț (una dintre opțiunile pentru o glumă
cu catâră și cu burduf pentru focul aprins). Sau, în tragedia „Rinaldo”
(„Il Rinaldo”) - o interpretare foarte gratuită a poemului lui Ludovico
Ariosto (Ludovico Ariosto) - în care Harlequin (slujitorul
protagonistului-cavaler) apără castelul Montalbano, reflectând furtuna
inamicilor cu ajutorul unei tigaie. Goldoni este îngrozit de astfel de
inserții comice și le introduce în memoriile sale doar pentru a
demonstra declinul teatrului italian la începutul carierei sale (în jurul
anului 1730) și nevoia unei reforme care să înlocuiască vechea
structură a teatrului de mască cu un nou teatru - mai natural și mai
natural personaje fără măști. În ciuda tuturor eforturilor teoretice ale
lui Goldoni, comedia del arte a trăit încă în inimile contemporanilor
săi, privitori atât în Italia - de unde și-a luat originea - cât și în
principalele curți europene, unde s-a răspândit sub numele de
"Comedie italiană" și a devenit (împreună cu melodrama) adevărat
succes al artei scenice italiene. În 1750, Goldoni a scris și a dirijat
manifestul său de comedie la Teatrul de benzi desenate (Il Teatro
Comico), care a juxtuit două tipuri de teatru: teatrul de artă de
comedie și comedia „reformată”, încercând astfel să forțeze trupa și
publicul să accepte noul naturalist o comedie care a ținut pasul cu
inovațiile europene, cum ar fi piesele lui Shakespeare, care au început
să apară în afara Angliei în secolul al XVIII-lea datorită priceperii
unuia dintre cei mai strălucitori actori pe care istoria i-a cunoscut
vreodată - David Garrick și Ultimele comedii ale lui Moliere, care,
deși erau „fiicele ilegale” ale comediei italiene, și-au luat totuși
propria cale, care în cele din urmă s-a dezvoltat în Beaumarchais și
comedia „revoluționară” Didro. Totuși, toate acestea nu exclud faptul
că atât Moliere, cât și Shakespeare au simțit influența puternică a
comediilor italieni. Moliere, în special, a fost un elev al lui Tiberio
Fiorilli (nume de scenă - Scaramouche), a cărui influență directă se
resimte în astfel de comedii precum „Don Giovanni” și „Tradesman in
Nobility” (și acestea sunt doar cele mai cunoscute exemple). - în unele
personaje shakespeareene, de exemplu, Stefano și Trinculo în The
Tempest, aceștia sunt doi servitori „italianizați” folosind trucuri și
indicii vechi și este posibil ca chiar și Falstaff să aibă un prototip al
căpitanului comedie de artă. Nu se știe dacă Shakespeare a văzut
vreodată comedia del arte, dar, în orice caz, a cedat farmecului său,
întrucât prietenul său rival Ben Jonson (Ben Jonson) - un alt mare
autor de teatru din epoca isabelină - a pus în scenă piesa „Volpone” -
cea mai bună versiune engleză Arta teatrului italian.
Comedia del arte este un fenomen aparținând istoriei teatrului, un
eveniment unic și unul care încearcă să găsească o anumită linie de
continuitate între profesia de actor din secolele XVI - XVIII. și arta
teatrală modernă, nu are o perspectivă istorică. În ciuda faptului că,
de-a lungul secolelor, au existat exemple de acțiuni improvizate care
ar putea aminti trucurile lui Zanni din secolul al XVII-lea, totuși,
niciunul dintre aceste exemple nu are nicio legătură cu jocul real al
unui actor profesionist din secolele XV - XVII. Și asta în ciuda
faptului că au existat și modele strălucitoare: Petrolini (Petrolini),
Charlie Chaplin (Charlie Chaplin), Toto (Totò) și Eduardo De Filippo
(Eduardo De Filippo). O altă latură a problemei: o nouă producție de
comedii, în absența unui repertoriu real. Cei care se angajează astăzi la
producerea comediilor del arte sunt nevoiți să se bazeze doar pe
reconstrucția pânzelor conservate, insuficiente din punct de vedere
filologic sau, ca unii regizori ai secolului XX, să pună în scenă
comediile realizate de Carlo Goldoni sau Moliere, dar ambele
comediante nu aveau prea multe în comun cu cele reale. texte ale
comediei del arte. Succesul Comedy del Arte este reînviat în cadrul
teatrului de avangardă al secolului XX, sub forma unui fel de mit
despre „epoca de aur” a actoriei. Începând cu regizorii ruși Meyerhold
și Vakhtangov, francezul Jacques Cope și austriacul Max Reinhardt,
vom aborda marea idee a lui Giorgio Strehler, care a pus în scenă
piesa „Harlequin - Slujitorul a doi maeștri” în 1947 (Arlecchino
Servitore di due Pad steagul renașterii postbelice a culturii italiene. În
anii 60 ai secolului al XX-lea, datorită unei alianțe cu Franca Rame,
un membru al familiei de comedianți „Rătăcitori” care dețin pânze
vechi, Dario Fo a avut norocul să studieze aceste documente - dovezi
ale unei culturi vechi și deja dispărute. starea lor și le adaptează la
noile nevoi, creând o serie întreagă de comedii și monologuri, printre
ele - „Secretul amuzant” (Mistero buffo). În anii 80 ai secolului XX,
datorită succesului extraordinar al renașterii carnavalului venețian,
căruia îi datorăm Maurizio Scaparro, comedia italiană del arte a
recăpătat succesul mondial datorită Familiei Carrara a zece generații
de actori și a Tagului venețian (il Tag di Venezia) sub conducerea lui
Carlo Boso. Datorită activităților sale „paralele” în calitate de
profesor, în ultimii ani au apărut numeroase grupuri de comedie del
arte, printre care se numără Asociația Romană a Locurilor de Artă
(Associazione Luoghi dell'Arte), Trupa Venețiană Pantakin
(Compagnia Pantakin) și Teatrul Live (Teatro Vivo) în Ravenna. În
special, Asociația Locurilor de Artă (www.luoghidellarte.com)
condusă de Marco Luly și Luciana Codispoti lucrează în toată lumea
încă de la începutul anilor 90 ai secolului XX, cu accent pe Asia de
Sud-Est, reprezentând o versiune modernă a trupelor de plimbare și
răspândirea acestui gen teatral în școli, universități și academii. Într-un
anumit sens, comedia del arte a dat naștere unui astfel de gen de
comedie cinematografică modernă precum Slapstick. Dar arta „a da
comedie” își trage puterea „proto-teatrală” originală tocmai în genul
care se numește „Street Art” - în „aliajul” circului și teatrului
clovnilor, care ia forme complet noi.
Cele mai renumite lucrări au fost scrise de:
• Bernardino Lombardi. Alchimist. (Bernardino Lombardi.
L’alchimista). • Margherita Costa. Glumele. (Margherita Costa. Li
buffoni). • Pierre Maria Cecchini. Slavă Flaminia și un prieten
credincios. (Pier Maria Cecchini. La Flaminia schiava e L’amico
tradito). • Nicolo Barbieri. Neobservat. (Nicolo Barbieri.
L'inavertito). • Flaminio Scala. Soț fictiv. (Flaminio Scala. Il finto
marito). • Anonim (eventual Flaminio Scala). Consecința. (Anonimo
(pentru Flaminio Scala). Il Postumio). • Silvio Fiorillo. Lucilla este
constantă și Trei căpitani îngroziți. (Silvio Fiorillo. La Lucilla costante
și Li tre capitani vanagloriosi). • Giovan Battista Andreini. Mic
sclav; Două comedii în comedie; Florinda; Turc; Veneţian. (Giovan
Battista Andreini. Lo schiavetto, Le due commedie in commedia, La
Florinda, La turca și La Venetiana). • Fabrizio de
Fornaris. Angelica (Fabrizio de Fornaris. Angelica). • Vincenzo
Belando. Amăgire amoroasă.(Gli Amoroso)

După părerea mea comedia dell Arte a jucat și joaca un rol important
în muzica și teatrul tuturor timpurilor.În prezent comedia dell Arte nu
este chiar așa de întrebuințată în Romania dar se menține prezența ei
în spectacolele și operele italiane care sunt jucate.