Moromeţii

Marin Preda
A. PREZENTARE CURENT LITERAR
Realismul este un curent literar manifestat pe plan european la mijlocul
secolului al XIX-lea, care pune accent pe relaţia dintre artă şi realitate; este
un curent polemic, apărut ca o reacţie la romantism, respingând idealizarea,
fantezia şi subiectivismul excesiv al acestuia.Principalele trăsături ale acestei
mişcări sunt interesul pentru amănuntul plasticizant, tipicitatea acţiunilor şi
a personajelor, atitudinea critică faţă de societate, stilul sobru şi impersonal,
preocuparea pentru social etc.
Personalităţi care se remarca în cadrul acestei mişcări literare sunt:
Balzac, cel mai important reprezentant al realismului francez, care susţinea
în Prefaţă la Comedia umană (1842), că „...literatura e o oglindă completă a
moravurilor sociale, de asemenea, tot în Franţa, Stendhal sau Flaubert, în
Rusia, Tolstoi, Dostoievski sau Gogol, în Anglia, Charles Dickens, Ibsen în
Norvegia, iar în România, N. Filimon, Slavici, Caragiale, Rebreanu,
Călinescu sau Marin Preda.
B. APARTENENŢA LA CURENT LITERAR/ TIPOLOGIE
Reprezentare veridică a realităţii prin oglindirea vieţii satului, receptivă
la marile transformări sociale, precum cele pe care le trăieşte satul românesc
(colectivizarea forţată, distrugerea valorilor rurale, confiscarea proprietăţii
etc.), scrierea postbelică a lui Marin Preda, Moromeţii (neorealism),
publicată în anii 1955 (primul volum) şi 1967 (al doilea volum), se
încadrează în tipologia romanului realist.
De asemenea, se remarcă perspectiva naratorului obiectiv completată
prin cea a reflectorilor (Ilie Moromete în primul volum şi Niculae în cel de-
al doilea) sau a informatorilor (personaje-martori precum al lui Parizianu
care povesteşte despre vizita lui Moromete la Bucureşti), având drept efect
limitarea omniscienţei, sau utilizarea tehnicii detaliului.
Nucleul romanului se află în nuvele precum O adunare liniştită, În ceată,
Calul etc. sau schiţa Salcâmul, relevând propensiunea spre istorie, după cum
autorul însuşi afirma în Imposibila întoarcere: „romanul este legat de istorie
şi fără ea se asfixiază.” Scrierea înfăţişează o lume în declin, surprinsă
într-un moment de agresivitate a istoriei care destramă cele mai stabile
valori: familia, educaţia, demnitatea, libertatea de exprimare. Pe de altă
parte, modernitatea operei literare este susţinută prin tehnici narative
(decupajul, basorelieful, colajul, reflectarea poliedrică etc.), stil sau
construcţia personajului, care contrazice tiparul tradiţional al ţăranului.
C. TEMA, TITLUL, SECVENŢE RELEVANTE*
Tematica operei transcende planul strict al satului, vizând destinul
uman şi rolul familiei în formarea individului, după cum anticipează şi titlul.
Romanul este totodată o frescă a vieţii rurale de dinainte şi de după cel
de-Al Doilea Război Mondial. Tema literară centrală, destrămarea unei
familii de ţărani din Câmpia Dunării, destrămare simbolică, pentru că
prefigurează prăbuşirea satului tradiţional, este completată de cea a crizei
comunicării şi a relaţiei dintre individ şi istorie.
O secvenţă edificatoare în susţinerea temei este cea a cinei , întrucât
anticipează evoluţia relaţiilor din familie. Cina Moromeţilor nu este o simplă
secvenţă descriptivă, ci imaginea unui anumit tip de ordine, a unui cod moral
străvechi: dezvăluie un tată autoritar, care „stătea parcă deasupra tuturor” şi
„stăpânea cu privirea pe fiecare”, exponent al unui principiu de ordine şi
armonie patriarhală. Aşezarea în jurul mesei sugerează iminenta destrămare
a familiei, compusă din cei doi părinţi, Ilie şi Catrina, fiii mai mari,
Paraschiv, Nilă şi Achim, latura rebelă a familiei, şi fraţii vitregi Ilinca, Tita
şi Niculae. Mezinul, care nu are scaun la masă, „se aşază turceşte pe
pământ”, astfel fiind ilustrată poziţia sa neglijabilă care anticipează
obstacolele şi asperităţile unei anevoioase deveniri. Catrina este prinsă între
cele două „tabere” din familie şi încearcă să asigure un echilibru între
dorinţele propriilor copii şi nemulţumirile fiilor vitregi, între autoritatea
soţului şi tânguirile lui Niculae, într-o încrâncenare mută care va lua însă,
mai târziu, forma revoltei.
Altă secvenţă epică ilustrativă pentru tema romanului, cea a tăierii
salcâmului, duminica în zori, în timp ce femeile îşi plâng morţii, închide în
sine un dramatism sacrificial comparabil cu moartea unui om. Comentând
secvenţa, criticul literar Eugen Simion afirmă: „Salcâmul în discuţie este
dublul vegetal al lui Moromete. Destinul unuia este anticipat de destinul
celuilalt.” Într-o paranteză cu valoare descriptiv-evocativă, sunt derulate
momente din viaţa satului strâns legate de existenţa salcâmului („Toată
lumea cunoştea acest salcâm”, „În fiecare iarnă aici era o hărmălaie...”) ,
adevărat axis mundi, creând o atmosferă menită să sublinieze dezechilibrul,
ruptura ce se produce odată cu prăbuşirea lui: „Grădina, caii, Moromete
însuşi arătau bicisnici.” Ca nişte semne rău prevestitoare, apar ciorile, iar
Catrina, care „citeşte” astfel de semne, e frământată de gânduri întunecate.
Odată distrus arborele sacru, aflat de veghe la ordinea microcosmosului rural
şi familial, inevitabil se instalează haosul.

*Alte secvenţe (NU E OBLIGATORIU, DOAR SUGESTII!)

1. Un alt factor al stabilităţii şi al armoniei este reprezentat de întâlnirile din
poiana lui Iocan, gândită de scriitor ca o adevărată inimă a satului. Este
evidenţiat astfel faptul că autoritatea lui Moromete, de la nivelul familiei se
extinde în cadrul comunităţii rurale.Locul său era printre oamenii inteligenţi
şi respectaţi ai satului, care se exprimau liber în această „Şcoală din Atena”
(Alexandru Paleologu), care devine un spaţiu al puterii şi al independenţei
spiritului.
2. secvenţa premierii lui Niculae (se regăseşte în caracterizarea
personajului)
3. Meditaţia de la piatra albă de hotar după ce află de la Scămosu de
intenţia fiilor săi de a-l părăsi este o altă secvenţă...... Destrămarea familiei
duce la prăbuşirea lui morală şi semn al acestui proces este glasul
ţăranului:”-Băieţii mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi ştiut
că avea băieţi”. Schimbarea glasului anunţă o modificare interioară
profundă. Lumina pe care Moromete o descoperea în întâmplările şi faptele
vieţii se stinge, liniştea îl părăseşte. Momentul culminant al acestei crize se
desfăşoară la hotarul lotului de pământ. Drama nu este de ordin economic, ci
moral. Durerea lui Moromete, vine întâi dintr-un simţ înalt al paternităţii
rănite. Nu faptul de a-şi pierde o parte din lot îl întuneca, ci ideea de a-şi
pierde fiii şi liniştea care-l face să privească existenţa ca un “spectacol”
superior. Gândul prăbuşirii unei ordini durabile este primit cu o tristeţe rece.
Înstrăinarea de starea de inocenţă în care trăise îi pare mai rea decât moartea.
4. Scena confruntării finale este magistral construită. Stăpânirea de sine
este arma lui Moromete, alături de capacitatea de a disimula. Până în ultima
clipă el speră să-şi poată recăpăta fiii porniţi pe o cale greşită. Când ei,
pierzându-şi răbdarea, se revoltă împotriva tatălui, acesta vorbeşte cu glas
blând şi sfios, se roagă liniştit şi senin de fiii care nu vor să-l mai asculte.
Dupa această pregătire înceată, izbucnirea este teribilă: Moromete ridică
parul şi loveşte fără cruţare, glasul lui devenind un urlet:”-Ne-no-ro-ci-tu-le!
Paraschive! Nenorocitule ce eşti!”Corecţia şi discursul nu au niciun efect.
Paraschiv si Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug
cu caii, ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Moromete bate la poarta lui
Tudor Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. În ciuda loviturii
năprasnice, Moromete rămâne “îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect
în alt plan. Omul, netulburat şi ironic, părăseşte stănoaga podiştei, nu mai
răspunde la cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind niciuna din
acele întâmplări care fermecau prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Din
Moromete nu mai rămâne decât capul de humă făcut în timpul unei adunări
din poiana lui Iocan de Din Vasilescu.
5. Cu imaginea lui Ilie Moromete din visul lui Niculae se încheie al doilea
volum. Întors în sat după un an de la înmormântarea tatălui său, Niculae
descoperă, în decupajul de imagini onirice, o dragoste profundă şi reciprocă,
ascunsă, de-a lungul timpului, de unul sub scepticism şi ironie, iar de celălalt
în spatele unei durităţi afişate.Astfel, în această ultimă secvenţă, chipul lui
Moromete este prins în rama visului, îndepărtându-se insensibil la
chemări( „Tată, (...) unde te duci?”) şi lăsând vieţii un fiu „nemaipomenit de
singur”).
6. Pe patul de moarte, Ilie Moromete îşi concentrează întreaga filozofie de
viaţă în cele câteva cuvinte adresate cu satisfacţie doctorului: „Domnule (...),
eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Acest fapt dovedeşte că, prin
Moromeţii, Marin Preda ilustrează convingerea potrivită căreia ţărănimea nu
este stăpânită doar de instinct, ci, dimpotrivă, este capabilă „de reacţii
sufleteşti nebănuite” (Al. Piru).

D. ELEMENTE DE STRUCTURĂ ŞI DE COMPOZIŢIE

a. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Moromeţii este alcătuit din două volume, evenimentele se derulează pe
o perioadă de un sfert de veac, spaţiul desfăşurării acţiunii fiind satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Primul volum al romanului este
constituit din trei părţi, tehnica narativă utilizată fiind cea a decupajului, în
virtutea căreia sunt selectate şi prezentate în amănunt secvenţe semnificative
din viaţa familiei Moromete şi a comunităţii. Acţiunea se petrece de-a
lungul verii, cu trei ani înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război
Mondial. Prima parte prezintă întâmplări petrecute de sâmbătă seara până
duminică noaptea şi conţine secvenţe care ilustrează monografic viaţa
rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirile din poiana lui Iocan etc. Această
parte începe cu sosirea familiei Moromete de la câmp şi se încheie cu fuga
Polinei, fiica lui Tudor Bălosu, cu Birică, băiat sărac, dar pe care îl iubeşte.
Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni începe cu plecarea
lui Achim, cu oile familiei, la Bucureşti şi se încheie cu premierea lui
Niculaie, care s-a îmbolnăvit de malarie. Cea de-a treia parte, de la seceriş
până la sfârşitul verii, se încheie cu fuga celor doi fii ai lui Moromete,
Paraschiv şi Nilă, la Bucureşti. Al doilea volum este structurat în cinci părţi
şi se foloseşte tehnica rezumativă, autorul condensând evenimentele şi
înfăţişându-le succint.
b. relația/simetria incipit-final
Incipitul romanului vizează tema timpului, care părea îngăduitor cu
oamenii, dar construcţia verbală „se pare” sugerează că ideea timpului
răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete („... se pare că timpul avea
cu oamenii nesfârşită răbdare”), care va fi destrămată ca o consecinţă a
întâmplărilor derulate pe parcursul primului volum. Ritmului lent al curgerii
timpului îi corespunde un ritm lent al naraţiunii. Scriitorul apelează la
tehnica detaliului, specifică realismului, şi consemnează gândurile
personajelor, atmosfera generală din sat. Timpul gramatical utilizat este
imperfectul indicativ, timp al continuităţii şi al duratei, al proiecţiei într-o
vârstă mitică. Finalul primului volum este construit simetric în raport cu
incipitul: timpul devine intolerant, necruţător, iar satul va fi supus unor
transformări ireversibile („Timpul nu mai avea răbdare”). Al doilea volum
debutează cu o întrebare, ,,În bine sau în rău se schimbase Moromete?”, și se
încheie cu împăcarea din visul mezinului care, în alte circumstanțe, va
reitera destinul tatălui. Prin urmare, la nivelul întregului roman nu se mai
remarcă o construcție circulară/ simetria incipit-final, ci ilustrarea relației
cauză-efect, specifică realismului.
c. Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri narative,
aspect care susţine modernitatea romanului, criticul literar Ion Bălu
punctând acest aspect în raport cu literatura predecesorilor: „...acţiune
plurivocă modernă în raport cu naraţiunea bipolară a înaintaşilor”. În prim-
plan se află Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată de nemulţumiri
mocnite. Ilie Moromete încearcă să păstreze întreg, cu preţul unui trai
modest, pământul familiei, pentru a-l lăsa apoi fiilor, dar cei mari, Paraschiv,
Nilă şi Achim îşi doresc independenţa economică.Îndemnaţi de mătuşa lor,
sora lui Moromete, poreclită Guica, aceştia intenţionează să plece la
Bucureşti, fără ştirea familiei. Astfel, ei plănuiesc să ia oile, cumpărate
printr-un împrumut la bancă şi al căror lapte constuie principala sursă de
hrană a familiei, şi caii, indispensabili pentru munca la câmp.În cele din
urmă, fiii mai mari ai lui Moromete fug de acasă: mai întâi Achim, apoi Nilă
şi Paraschiv, iar tatăl este nevoit să vândă din pământ pentru a-şi plăti
datoriile.
Planurile secundare susţin acţiunea romanului, completând viziunea
despre lume a autorului: boala lui Boţoghină,familia lui Tudor Bălosu,
dragostea dintre Polina şi Birică etc.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două momente
istorice semnificative : reforma agrară din 1945 şi transformarea
„socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv.
Foştii prieteni ai lui Moromete au murit sau l-au părăsit, destrămarea
familiei continuă, Niculae ajunge inginer horticol. Moartea lui Moromete în
finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi.
 Mai multe conflicte destramă familia lui Moromete: în primul rând, cel
cu fiii din prima căsătorie, Paraschiv, Nilă şi Achim, generat de viziunea
diferită asupra lumii. Fiii îşi compară tatăl cu Tudor Bălosu şi îl dispreţuiesc
fiindcă nu ştie să transforme produsele în bani, precum vecinul lor. Un alt
conflict este cel dintre Moromete şi soţia sa. Moromete vânduse un pogon
din lotul soţiei în timpul secetei şi îi promisese că va trece casa pe numele ei,
dar amână îndeplinirea promisiunii. Catrina îl va părăsi în cele din urmă pe
Ilie, după ce află de vizita acestuia la Bucureşti şi de propunerea făcută
fiilor.Între Moromete şi Guica există, de asemenea, un conflict, pentru că
aceasta ar fi dorit ca Ilie să nu se recăsătorească, să se ocupe ea de copii şi de
gospodărie, iar astfel nu ar mai fi fost singură la bătrâneţe. Moromete se află
în conflict şi cu Niculae, pentru că mezinul doreşte să meargă la şcoală, în
timp ce tatăl consideră că învăţătura nu aduce niciun „beneficiu”.
d. personaj
* statut, tipologie
Moromeţii fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, ci şi
prin complexitatea personajelor, între care se evidenţiază figura lui Ilie
Moromete, singurul ţăran-filozof din literatura română, scriitorului
servindu-i ca model figura tatălui său, Tudor Călăraşu. Ilie Moromete este
un ţăran de mijloc din Siliştea-Gumeşti, tată a şase copii: trei din prima
căsnicie şi trei din a doua. Personaj simbolic, el ilustrează drumul
destrămării unei iluzii: că viaţa îşi poate continua cursul în tiparele
tradiţionale. Spre deosebire de ţăranul rudimentar sau pitoresc din proza lui
Sadoveanu ori Creangă, are capacitatea de a trăi conştient „marile drame ale
conştiinţei umane” (Eugen Simion, Timpul n-a mai avut răbdare), de a
seduce prin inteligenţa sa vie, prim umor şi prin vervă lingvistică. Ilie
Moromete este un ţăran reflexiv, superior, conservator, un înţelept de tip
socratic care iubeşte liniştea şi libertatea. În comparaţie cu Ion al lui
Rebreanu, dominat de instinctul de posesiune, de lăcomia pentru pământ,
Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el
simbolul libertăţii materiale şi spirituale. Nicolae Manolescu îl numeşte pe
Moromete „cel din urmă ţăran”, pentru că Moromete îsi păstreaza valorile
intacte pe parcursul întregului roman. El va avea întotdeauna aceleaşi
principii, indiferent de situaţia în care va fi pus şi de vremurile în care va
trăi.

* caracterizare directă, indirectă, relaţii cu alte personaje

Personajul este caracterizat în mod direct de narator, în volumul
întâi, ca având „acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea, realizată
în finalul volumului al doilea, exprimă crezul său de viaţă, libertatea morală:
„ Domnule, (…) eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. 
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturi, fapte, vorbe,
dar şi din relaţiile cu celelalte personaje. Moromete este un om respectat în
sat şi acest fapt este dovedit de întâlnirile din poiana lui Iocan, unde toate
dezbaterile încep doar în prezenţa lui, pentru că el este cel care citeşte ziarele
şi tălmăceşte evenimentele. Metoda pe care o adoptă, provocându-i pe
ceilalţi şi intervenind doar când discuţia se află în impas, a condus la
compararea lui cu renumitul filozof, ţăranul fiind considerat un «Socrate
rural». Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa
cu detaşare, ca pe un miracol: în cele mai banale întâmplări el descoperă o
lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Disimularea este trăsătura sa
esenţială, sugestivă fiind comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali. În
confruntarea cu fiii mai mari, stăpânirea de sine îl face redutabil pe tată,
care speră până în ultima clipă că îşi poate întoarce fiii de pe calea greşită.
În relaţia cu aceştia, aşa cum dezvăluie scena cinei, este un tată
autoritar. Deşi îşi iubeşte copiii, el îşi cenzurează orice manifestare de
afecţiune faţă de ei, o secvenţă semnificativă fiind cea a serbării şcolare.
Trimiţându-l zilnic cu oile pe Niculae, Moromete îşi închipuie că acesta va
rămâne repetent. Spre surprinderea sa, băiatul ia premiul întâi. Stinghereala
lui Niculae, când primeşte premiul, criza de friguri care îl cuprinde când
încearcă să recite o poezie îl emoţionează puternic pe Moromete, care
schiţează cu stângăcie gesturi de mângâiere.
*o trăsătură ilustrată cu ajutorul a două secvenţe
Firea autoritară este unul din atributele personajului Ilie Moromete,
trăsătură care însă nu va mai fi treptat atât de evidentă, pentru că atât în
familie, cât şi în sat autoritatea sa se diminuează. Această schimbare este
surprinsă de fiul său, Niculae: „...îl vezi cum îi ia altul vorba din gură fără
niciun respect şi el lasă fruntea în jos şi nu mai zice nimic.”
O secvenţă relevantă în portretizarea personajului principal este cea
a cinei, care anticipează şi evoluţia relaţiilor din familie. Cina Moromeţilor
nu este o simplă secvenţă descriptivă, ci imaginea unui anumit tip de ordine,
a unui cod moral străvechi: dezvăluie un tată autoritar, care „stătea parcă
deasupra tuturor” şi „stăpânea cu privirea pe fiecare”, exponent al unui
principiu de ordine şi armonie patriarhală. Aşezarea în jurul mesei sugerează
iminenta destrămare a familiei, compusă din cei doi părinţi, Ilie şi Catrina,
fiii mai mari, Paraschiv, Nilă şi Achim, latura rebelă a familiei, şi fraţii
vitregi Ilinca, Tita şi Niculae. Mezinul, care nu are scaun la masă, „se aşază
turceşte pe pământ”, astfel fiind ilustrată poziţia sa neglijabilă care
anticipează obstacolele şi asperităţile unei anevoioase deveniri. Catrina este
prinsă între cele două „tabere” din familie şi încearcă să asigure un echilibru
între dorinţele propriilor copii şi nemulţumirile fiilor vitregi, între
autoritatea soţului şi tânguirile lui Niculae, într-o încrâncenare mută care va
lua însă, mai târziu, forma revoltei.
O altă secvenţă ilustrativă în evidenţierea personalităţii complexe a lui
Ilie Moromete este scena confruntării finale, magistral construită. Stăpânirea
de sine este arma lui Moromete, alături de capacitatea de a disimula. Până în
ultima clipă el speră să-şi poată recăpăta fiii porniţi pe o cale greşită. Când
aceştia, pierzându-şi răbdarea, se revoltă împotriva tatălui, acesta vorbeşte
cu glas blând şi sfios, se roagă liniştit şi senin de fiii care nu vor să-l mai
asculte. Dupa această pregătire înceată, izbucnirea este teribilă, Moromete
nu ezită să-şi impună autoritatea prin violenţă: ridică parul şi loveşte fără
cruţare, glasul lui devenind un urlet:”-Ne-no-ro-ci-tu-le! Paraschive!
Nenorocitule ce eşti!” Corecţia şi discursul nu au niciun efect. Paraschiv si
Nila sparg lada de zestre a fetelor, iau banii şi covoarele şi fug cu caii,
ameninţând cu o răzbunare şi mai mare. Moromete bate la poarta lui Tudor
Bălosu şi vinde o parte din pământul familiei. În ciuda loviturii năprasnice,
Moromete rămâne “îndepărtat şi nepăsător”. Lovitura are efect în alt plan.
Omul, netulburat şi ironic, părăseşte stănoaga podiştei, nu mai răspunde la
cuvintele de salut şi nu mai poate fi auzit povestind niciuna din acele
întâmplări care îi fermecau pr prietenii săi din Siliştea-Gumeşti. Din
Moromete nu mai rămâne decât capul de humă făcut în timpul unei adunări
din poiana lui Iocan de Din Vasilescu.

7. Concluzie<(1).>arg.
Prin reconstituirea imaginii satului românesc într-o perioadă de
criză, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin realizarea
personajelor, tehnici narative, stil, viziune despre lume, romanul este unul
realist postbelic, cu elemente de modernitate.
7. Concluzie<(2).>pers.
Ilie Moromete rămâne figura centrală a cărţii, un personaj tragic,
învins în lupta cu lumea lui, pe care n-a putut-o păstra nealterată, dar şi cu
lumea nouă, căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.

OBSERVAŢII - RELAŢIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

a. Completare statut personj Niculae, prin raportare la tipologie
personaje
 Insolitul prozei lui Marin Preda, raportat la proza cu tematică rurală a
înaintaşilor constă în impunerea unor noi tipologii: ţăranul reflexiv şi
intelectualul de origine/ sorginte ţărănească.
Niculae este mezinul familiei, care, deşi se desprinde de mediul
ţărănesc, păstrează o parte din valorile acestuia. Mai mult decât fraţii lui,
Niculae va conserva mentalitatea ţărănească, iar fiecare acţiune a lui va purta
amprenta unei lumi arhaice. E lumea lui Ilie Moromete, pe care tatăl i-o
dăruieşte, pe nesimţite, fiului, în lungile discuţii în contradictoriu despre
rostul ţăranului pe lume, despre gospodăria agricolă, despre necunoscuţii
care ajung peste noapte mai mari în sate,despre lumea copilăriei fiului, care
se transformă.  Niculae este înfăţişat în evoluţie psihologică, de la copilărie
la maturitate, formarea sa fiind influenţată de câteva experienţe-limită:
iubirea, moartea, politica. Niculae este un copil dornic să înveţe, iar când
Moromete îl retrage motivându-şi gestul prin faptul că învăţătura nu aduce
niciun „beneficiu”, Niculae începe să caute un sens existenţei sale şi ajunge
„adeptul unei noi religii a binelui şi a răului”, cum crede că este dogma
socialistă. Destituit din funcţie însă, el îşi finalizează studiile şi ajunge
inginer horticultor.
Destinul lui Niculae ilustrează ideea că fiul şi-a însuşit, treptat,
principiile tatălui, chiar dacă, aparent, le contestă. Ilie şi Niculae Moromete
devin personaje complementare, a căror evoluţie repetă aceleaşi structuri,
în alte condiţii istorice.Dacă, după război, Moromete pare să se retragă
în spaţii din ce în ce mai strâmte, poiana fierăriei lui Iocan rămânând o
amintire, Niculae ajunge să se izoleze, la fel ca tatăl său, pe prispa casei,
într-o fermă horticolă de la marginea Bucureştiului.

Portretul lui Niculae Moromete se construieşte treptat, predominante fiind

modalităţile de caracterizare indirectă. . În lumina acţiunilor pe care le
întreprinde personajul, dobândeşte relief mai ales portretul moral, din care se
desprinde, ca trăsătură dominantă de caracter, capacitatea de a fi atent la
ceilalţi, fascinaţia urmăririi spectacolului oferit de cei din jur
şi mai ales de propria familie.Caracterizarea directă, realizată din
perspective altor personaje şi a naratorului, evidenţiază câteva
elemente de portret fizic, care pălesc în raport cu trăsăturile morale:
“Aşa cum se oprise, cu obrajii negri-galbeni de friguri, cu capul
mare, peste care pusese pălăria destul de veche a tatălui, în cămaşă
şi cu picioareledesculţe şi pline de zgârieturi, Niculae parcă era
o sperietoare”.

b. Secvenţe ilustrative
  scena cinei
 premierea lui Niculae

Completări şi alte sugestii secvenţe:

Una dintre primele scene ale romanului ilustrează, la nivel simbolic,
statutul diferit al băiatului în raport cu ceilalţi membri ai familiei: în scena
cinei în familie, Niculae este singurul care nu are un scăunel la masă, fiind
nevoit să se aşeze jos. Este, în această lipsă de preocupare a tatălui de a
modifica dimensiunile mesei după nevoile noii familii, un semn că fiul mai
mic nu a atins încă vârsta la care să-i fie luate în seamă necesităţile.

Dintre toţi copiii, Niculae îi seamănă în cea mai mare măsură tatălui, pe
care îl înţelege altfel decât o fac fraţii lui mai mari. Este ilustrativă în acest
sens scena în care Moromete, întors de la munte după ce face negoţ cu
cereale, povesteştedespre întâlnirea cu munteanca cu ochi albaştri, iar
Niculae îl ascultă fascinat, descoperind ciudatul dar al tatălui de a
transfigura o lume reală într-o poveste plină de vrajă.tot el imită, maliţios,
comportamentul patern, când îi întinde lui Paraschiv, care lucra la poarta
nouă, cuiele cu vârful ascuţit în sus, provocând furia fratelui mai mare

În concluzie, cele două personaje simbolizează înfruntarea dintre două

destine care-şi descoperă în final complementaritatea. Ilie Moromete
completează imaginea tradiţională a ţăranului ca personaj, prin
complexitatea spirituală şi farmecul intelectual incontestabil. El reprezintă
esenţa condiţiei umane, aspiraţia spre libertatea spiritului, iar fiul său o
perpetuare a valorilor lumii tradiţionale în profilul unui intelectual veritabil.

imaginea lui Ilie Moromete din visul lui Niculae

Niculae stinse la loc lumina şi-şi puse tâmpla pe pernă. „Tată, şopti el, eu nu te-am
părăsit niciodată, ştii bine... Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi
pare bine că te-ai împăcat cu mama... Dar de ce nu vorbeşti şi cu mine? Crezi cumva că
de-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... Ştiu că poate cu
timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de
care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu
mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatins... puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia
puterea... Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că
trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi... Altfel crezi că merităm să vedem lumina
soarelui? Tată, mă auzi? Nu mai vrei să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei i
te-arăţi şi mie nu. De ce? Nu mai ai nimic să-mi spui?"
în acea clipă Niculae văzu cum stratul gros de întuneric (în care gândurile lui se
înlănţuiau cu acea tărie care alungă totdeauna somnul şi nelinişteşte sufletul) se dă la o
parte dinaintea ochilor lui asemeni unei uşi şi în lumina veşnicei zile de vară care scălda
bătătura şi salcâmii de acasă apăru chiar tatăl său din gradină şi o luă încet spre poarta de
la drum cu mersul lui ciudat care îţi spunea că de acolo de unde vine e greu să-ţi spună
ce-a fost, dar de-acolo de unde se duce s-ar putea să se întoarcă el cu un rezultat... Ce
rezultat?... „Tată!" şopti deodată Niculae şi în aceeaşi clipă simţi cum se năpusteşte
asupra lui din adâncul neştiut al fiinţei un val de duioşie agresivă care îi pipăi apoi gâtul
şi începu să-l sugrume. „Tată, tată, chemă el şi îşi duse coatele la ochi hohotind. U de te
duci tu acum, încotro o s-o iai după ce deschizi poarta şi o să ieşi iar la drum?..."
Turburată de plâns, imaginea tatălui reveni iarăşi în acelaşi loc sub aceiaşi salcâmi ai
curţii, luînd-o agale spre şosea. Stătea însă mereu cu spatele şi mergea exact ca un om
care e adevărat că al lui era numai ceea ce era împrejmuit cu gard, dar şi peste rest cine îl
împiedica să se uite? „Tată, unde te duci?" strigă Niculae iar, de astă dată însă foarte încet
şi făcând să se topească în el cu un efort suprem plânsul care îl îneca, nu pentru că se
temea că Marioara îl va auzi din odaia ei, uşa era groasă, ci pentru că vedea că plânsul nu
e bun... Moromete ieşi pe podişcă şi Niculae porni alături de el cu fruntea în pământ...
Văzuse că nu vrea să se uite la
el...
„...Sigur, de ce să se uite, de ce să stea şi el de vorbă cu tine, crede că se mai roagă cineva
de el, mai e prostul ăla, parcă dacă nu vrea el nu vinde mama partea mea de pământ... şi
Bărăgan suna cu goarna băăăăăăă toată lumea să se strângă la primărie că a venit băiatul
ăsta al lui Moromete... Ilinca se mărită cu Ouăbei, tăceţi din gură, striga mama parcă s-ar
fi dărâmat casa pe ea şi el îi făcea semn Ilinchii, de ce, zice tata senin, ce are Ouăbei, nu e
şi el flăcău ca alţii?... N-am mai văzut-o până atunci pe mama ridicând pumnul în aer, du-
te, fa, de-aici, când ţi-oi da una acuma te trimet taman la popa în braţe... pentru întâia
oară ieşisem aşa de departe şi stăm cu faţa în sus şi soarele ardea roşu prin muşamaua
neagră a pălăriei şi ce pustiu era în vârful dealului, parcă pieriseră oamenii de pe pământ
şi rămăsesem numai eu... Am dat pălăria la o parte şi m-am uitat la soare să-l văd cu ochii
deschişi, eram numai noi doi, şi i-am văzut miezul de foc alb şi am închis pe urmă ochii
fiindcă se făcea întuneric în jur şi atunci am simţit o palmă care îmi mângâie tigva tunsă
şi urechile... pe unde venise? Niculae mamă, ce faci tu aici singur?... Dar tu unde te
duci?... Mă duc să-l tămâi pe tata pe care tu nu l-ai mai apucat... acuma ziua?... da, mă
duc pe la surori şi până diseară abia ajung, că e taman la Burdeni şi dorm şi eu la ele şi la
noapte mă duc la cimitir... şi s-a-ndepărtat pe câmpie cu cuşniţa de răchită albă sub braţ şi
o văd că se întoarce... ţi-o fi foame, maică!... nu mi-e foame... eşti cu caii, să-ţi dau, zi
bogdaproste, că eşti copil curat... şi s-a-ntors înapoi cu fustele ei mari, ce înaltă era, dar
tatei îi venea numai până la umăr, dar nici el nu era mai înalt ca Dumitru lui Nae... Şi el
crede că nu ştie nimeni ce trebuie să facă, merge pe lângă garduri absolut fără să te ia în
seamă cu fruntea când sus spre vârfurile salcâmilor, când jos pe lângă poteca pe care
calcă şi se uită la ea de parcă s-ar feri să nu se ia poteca după el, bun, bine, am înţeles,
mergem mai departe şi e şi ăla cu care ne întâlnim un om şi ăsta care stă pe loc lângă
stâlpul ulucii lui şi celălalt de la celălalt stâlp de la cealaltă poartă peste drum, ca să nu
mai vorbim de cel la care ne ducem, care e omul cel mai în puterea cuvântului dintre toţi,
dar socoteală ciobanului e achitată?... sau ne ducem acolo degeaba?... socoteala
ciobanului e achitată... atunci putem să discutăm, fiindcă băieţi mai vrednici ca ai mei nu
mai are nimeni, mai ales ca ăsta micu, Niculae, i-a plăcut să muncească de când era mic,
îi sfârâiau mâinile pe treabă, la secere, fetele astea, care nici ele nu pot să zic că nu erau
vrednice, dar nu se puteau ţine de Niculae, că el o lua aşa înainte cu postata şi curgeau
poloagele în urma lui ca traversele pe calea ferată şi de bucurie odată îşi înfigea mâinile
în părul Ilinchii şi aia striga tată... tată... tată..."
De mult Niculae adormise. Dimineaţa când se sculă nu arăta nici prea odihnit, şi nici prea
senin, şi Marioara se miră, fiindcă, zise ea, de câteva ori a trezit-o ceva, nici ea nu şi-a dat
seama ce, şi pe urmă a tras cu urechea şi nu s-a înşelat: la auzit pe el, pe Niculae de
alături, cum râdea în somn...
 Moromeţii
Marin Preda
A. CONTEXT ŞI B. IPOTEZĂ
Romanul  Moromeţii al lui Marin Preda fost publicat în anii 1955 şi
1967, se încadrează în realismul postbelic, iar nucleul său se află în nuvele
precum O adunare liniştită, În ceată, Calul etc. sau schiţa Salcâmul.
C. ARGUMENTARE
1. specie –roman
Romanul este o specie a genului epic în proză, cu acţiune mai
complexă şi de mai mare întindere decât a celorlalte specii epice în proză,
desfăşurată, de regulă, pe mai multe planuri narative, cu personaje
numeroase.
2. tip de roman
Scrierea este un roman realist, surprinzând transformările vieţii
rurale, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, dar este şi un roman
modern prin tehnici narative, realizare a personajelor sau stil.
3. tema, semnificaţia titlului
Titlul aşază tema familiei în centrul romanului, acesteia adăugându-
i-se însă şi altele, precum cea a timpului sau a crizei comunicării.
4. Construcţia discursului narativ
a. compoziţia şi repere spaţiale şi temporale
Moromeţii este alcătuit din două volume, evenimentele se derulează
pe o perioadă de un sfert de veac, spaţiul desfăşurării acţiunii fiind satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Compoziţia primului volum
utilizează tehnica decupajului, iar cea a volumului al doilea foloseşte
tehnica rezumativă.
b. simetria incipit-final
Incipitul romanului vizează tema timpului, care părea îngăduitor cu
oamenii, dar construcţia verbală „se pare” sugerează că ideea timpului
răbdător este doar o iluzie a lui Ilie Moromete („... se pare că timpul avea
cu oamenii nesfârşită răbdare”), care va fi destrămată de toate întâmplările
derulate pe parcursul primului volum. Finalul primului volum este construit
simetric în raport cu incipitul, timpul devine intolerant, necruţător, iar satul
va fi supus unor transformări ireversibile („Timpul nu mai avea răbdare”).
5. Momentele/ construcţia subiectului
Acţiunea primului volum este structurată pe mai multe planuri
narative, în prim plan aflându-se Moromeţii, o familie numeroasă, măcinată
de nemulţumiri mocnite. Scena cinei este edificatoare în această privinţă:
dezvăluie un tată autoritar, iar aşezarea în jurul mesei sugerează iminenta
destrămare a familiei, compusă din cei doi părinţi, Ilie şi Catrina, fiii mai
mari şi fraţii vitregi Ilinca, Tita şi Niculae. Mai multe conflicte destramă
familia lui Moromete: cel cu fiii din prima căsătorie, cu soţia sa, pentru
pogonul de pământ, cu Guica, cu Niculae. Tăierea salcâmului, pentru a
achita o parte din datoriile familiei, duminica în zori, în timp ce femeile îşi
plâng morţii, prefigurează de asemenea destrămarea familiei, prăbuşirea
satului tradiţional. În final, fiii mai mari ai lui Moromete, care îşi doresc
independenţa, fug: mai întâi Achim, apoi Nilă şi Paraschiv, iar tatăl este
nevoit să vândă din pământ pentru a-şi plăti datoriile. Planurile secundare
susţin acţiunea romanului, completând viziunea despre lume a autorului:
boala lui Boţoghină, dragostea dintre Polina şi Birică etc.
În volumul al doilea, acţiunea se concentrează asupra a două
momente istorice semnificative : reforma agrară din 1945 şi transformarea
„socialistă” a agriculturii după 1949, percepută ca un fenomen abuziv.
Foştii prieteni ai lui Moromete au murit sau l-au părăsit, destrămarea
familiei continuă, Niculae ajunge inginer horticol. Moartea lui Moromete în
finalul romanului simbolizează stingerea unei lumi.
6. Personaje
Moromeţii fascinează nu numai prin ineditul întâmplărilor, ci şi
prin complexitatea personajelor, între care se evidenţiază figura lui Ilie
Moromete, singurul ţăran-filozof din literatura română, scriitorului servindu-
i ca model figura tatălui său, Tudor Călăraşu.
Personajul este caracterizat în mod direct de narator, în volumul
întâi, ca având „acea vârstă între tinereţe şi bătrâneţe când numai nenorociri
sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Autocaracterizarea, realizată
în finalul volumului al doilea, exprimă crezul său de viaţă, libertatea morală:
„ Domnule, (…) eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. 
Caracterizarea indirectă se desprinde din gesturi, fapte, vorbe,
dar şi din relaţiile cu celelalte personaje. Moromete este un om respectat în
sat şi acest fapt este dovedit de întâlnirile din poiana lui Iocan, unde toate
dezbaterile încep doar în prezenţa lui, pentru că el este cel care citeşte ziarele
şi tălmăceşte evenimentele. Metoda pe care o adoptă, provocându-i pe
ceilalţi şi intervenind doar când discuţia se află în impas, a condus la
compararea lui cu renumitul filozof, ţăranul fiind considerat un «Socrate
rural». Spirit contemplativ, inteligent şi ironic, Moromete priveşte existenţa
cu detaşare, ca pe un miracol: în cele mai banale întâmplări el descoperă o
lumină care pentru ceilalţi nu se aprinde. Disimularea este trăsătura sa
esenţială, sugestivă fiind comedia pe care o joacă în faţa agenţilor fiscali. În
confruntarea cu fiii mai mari, stăpânirea de sine este principala armă a
tatălui, care speră până în ultima clipă că îşi poate întoarce fiii de pe calea
greşită.
 În relaţia cu aceştia, aşa cum dezvăluie scena cinei, este un tată
autoritar. Deşi îşi iubeşte copiii, el îşi cenzurează orice manifestare de
afecţiune faţă de ei, o secvenţă semnificativă fiind cea a serbării şcolare.
Trimiţându-l zilnic cu oile pe Niculae, Moromete îşi închipuie că acesta va
rămâne repetent. Spre surprinderea sa, băiatul ia premiul întâi. Stinghereala
lui Niculae, când primeşte premiul, criza de friguri care îl cuprinde când
încearcă să recite o poezie îl emoţionează puternic pe Moromete, care
schiţează cu stângăcie gesturi de mângâiere.
7. Concluzie<(1).>arg.
Prin reconstituirea imaginii satului românesc într-o perioadă de
criză, înainte şi după cel de-al Doilea Război Mondial, prin realizarea
personajelor, tehnici narative, stil, viziune despre lume, romanul este unul
realist postbelic, cu elemente de modernitate.
7. Concluzie<(2).>pers.
Ilie Moromete rămâne figura centrală a cărţii, un personaj tragic,
învins în lupta cu lumea lui, pe care n-a putut-o păstra nealterată, dar şi cu
lumea nouă, căreia a încercat să i se adapteze, fără s-o iubească.