Pătru Andreea

Română-engleză, Grupa 2, an III

MOROMEȚII

MARIN PREDA

Capodoperă a literaturii române, romanul Moromeții (Vol. I 1955; Vol.II - 1967)

machează prin procesul de elaborare umanitatea evocată. Semnificațiile sugerate şi realizarea
artistică un moment de vârf al prozei noastre. Problematica romanului care face parte dinr-o aşa-
numită trilogies sau ciclu epic, ce mai cuprinde romanele Delirul si Marele singuratic - este
precizată chiar de prozator: ,,Eu am scris despre ultimii dintre ei (țărani). Critica s-a ferit cât a
putut să pună publicul în cunoștință despre drama care se petrecea".

Fiind de o vădită complexitate, Morometii poate fi definit din perspective diferite: 1)

Roman al satului contemporan, roman polemic surprins dincolo de momentul marilor lupte
pentru pământ, ilustrate în romane precum Ion, Răscoala (Liviu Rebreanu), Desculț (Zaharia
Stancu ); 2) Romanul unei familii (titlul subliniază intenția de a urmări destinul unei familii,
element esențial al lumii (țărăneşti) şi 3) romanul unei colectivități ale cărei temelii sunt grav
amenințate de un timp viclean, care ascunde, sub aparenta ,,răbdării", capcana unei ,,istorii
frauduloase".

Tema este destrămarea civilizației tradiționale ţărăneşti. Pe lângă această supratemă

M.Preda a adus în dezbatere şi alte linii de forţă alte gândirii sale: tema familiei, a paternităţii,
tema timpului şi a confruntării individului cu istoria, tema vieții, a iubirii şi a morţii, tema
cunoaşterii, libertatea şi constrangerea, solidaritatea umana şi exilul interior.

Drama lumii morometiene se desfăşoara într-un spațiu familiar scriitorului: satul Siliștea
- Gumeşti din Câmpia Dunării. Prezent şi în alte romane, acest sat devine un adevărat topos, cu o
identitate pronunțată ,,individualizat literar". Simbolul acestui topos, conceput ca un centrum
mundi, este ,,salcămul’’ din grădina Moromeților, iar simbolul libertății morale a acestei lumi -
poiana fierariei lui Iocan.

Din punct de vedere al structurii compoziționale, primul volum al romanului are trei parți
distincte.

Incipitul textualizează ideea de început, prin termeni adverbiali şi substantivali, în vreme

ce finalul marchează intrarea într-un timp ,,al târziului" şi al crizei: ,,În Cămpia Dunării cu
câțiva ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, se pare că timpul avea cu oamenii
nesfârşită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari". ,,...Trei ani mai târziu izbucnea
cel de-al Doilea Război Mondial. Timpul nu mai avea răbdare".

Primul volum - ce-ar putea fi definit drept romanul unei familii îl are ca protagonist pe
Ilie Moromete. El trăieşte iluzia că familia lui este unită și că nimic nu poate ameninţa această
unitate atâta vreme cât ţine laolaltă cele 14 pogoane primite prin împroprietărire de el şi de
Catrina. Numeroasa lui familie este însă hibridă, cu interese divergente. Cei trei băieţi mai mari
din prima căsătorie a lui Moromete - Paraschiv, Nila şi Achim, deşi fusesera crescuţi de mama
lor vitregă, Catrina, o urăsc pe aceasta şi pe copiii ei -Tita, Ilinca şi Niculaie, copii făcuți cu
Mormete. Feciorii sunt nemulţumiţi şi de faptul că tatăl lor ,,nu face nimic, că stă toată ziua", în
loc să se pricoppsească câştigând bani frumoşi ca alde Balosu". Nemulțumirile lor sunt
permanent alimentate de către sora mai mare a lui Ilie, Maria (poreclită Guica), care nu-i iartă
fratelui cea de-a doua căsătorie. Deşi tatăl încercase să facă pe plac fiilor mai mari, vânzând
cereale la munte, aceştia se înverşunează mai tare, plănuind fuga la Bucureşti cu oile şi caii
familiei. Pentru a plăti mereu amânatele datorii la bancă şi,, fonciirea", Moromete acceptă ca
Achim să plece la Bucureşti cu oile. Acesta nu trimite însă niciun ban din vânzarea laptelui şi a
lânei. Mai mult, dupa seceriş şi treierat, când Moromete află de planuriler feciorilor săi,
conflictul devine acut. Tatăl încearcă zadarnic să împiedice, atât cu vorba bună, cât şi cu parul
scindarea familiei sale. Paraschiv şi Nilă vor fugi şi ei, luând caii, bani şi lucruri din lada de
zestre a fetelor. Moromete este astfel obligat sa vândă din pământ pentru a-şi cumpăra alţi cai şi a
plăti,, fonciirea, rata la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculaie". Deşi
evenimentele se succed cronologic, curgând dinspre un timp răbdător spre unul necunoscut,
străin şi ameninţător, al dezastrului, scriitorul apelează la un paralelism epic modern. Cina de
sâmbătă seara din tinda casei Moromeților, cu familia toată adunată în jurul mesei mici şi
rotunde dominate de statura tatălui aşezat pe pragul odǎii, pare un ceremonial atemporal, care va
dăinui cât satul românesc. Şi totuşi semnele destrămării unor vechi rânduieli există de pe acum.
Cei trei fii mai mari stăteau ,,spre partea dinafara tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să
se scoale de la masă şi să plece afara’’. O altă scenă cu funcție simbolică şi premonitorie este cea
a tăierii salcâmului. Ilie Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei,
fără a vinde pământ sau oi. Tăierea salcâmului - dublul vegetal al protagonistului -, duminica în
zori, în timp ce în cimitir femeile îşi plâng mortii, prefigurează destrămarea familiei.Lumea lui
Moromete se desacralizează. Odată distrus arborele sacru, axis mundi de veghe la ordinea lumii,
a microcosmului rural şi familial, haosul se instalează treptat.

Chiar dacă civilizația moromeţiană pare a dispărea într-o zvârcolire tragică-surprinsă în

cel de-al doilea volum, centrat pe instalarea regimului comunist, cel care duce mai departe, în
închipuire, lumea plină de farmec a lui Moromete este Niculaie, atins şi el de violenţa istoriei. El
va întelege abia dupa moartea tatălui esența gândirii, măreţia şi tragedia unui caracter,
frumuseţea lăuntrică a bătrânului ţăran.

M.Preda impune şi prin arta construirii persoanjelor. Eroii intră,, în scenă" cu o gestică, o
mimică, un fel de a vorbi puternic individualizate. Având un adevărat cult al limbajului eroii
comunică şi se comunică, arta dialogului probând vocația de povestitor a lui M.Preda. Ilie
Moromete, personajul - conştiinţă al romanului care se opune oricăror forme de constrângere, îl
are drept model pe chiar tatal scriitorului, Tudor Călărașu, -,,Era tatăl meu. Era un om pe care n-
aş putea să spun dacă l-am iubit mai mult sau l-am admirat mai mult. S-a amestecat în
sentimentele mele pe care i le mai păstrez şi dragoste, dar şi admirație pentru personalitatea
lui".

Complexitatea şi natura dilematică a personajului sunt reliefate prin contrastul dintre

manifestările exterioare şi eul de adâncime reflectat în cugetarile personajului Evident,
personajul trăieşte în două lumi concomitente: 1.) reală, compusă din familie, prieteni perceptori
ce solicită insistent fonciirea; 2.) interioară, nevăzută, la care foarte puțini au acces. Ilie
Moromete ar putea fi socotit un ţăran-filosof, a cărui viziune asupra lumii se apropie de aceea
kierkegaardiană, danezul socotind că omul dedicat cunoaşterii de sine, dar şi cunoaşterii lumii,
parurge trei stadii ontice distincte: estetic, etic şi religios. Este un personaj dialogic aflat mereu
într-un dialog fertil cu sine şi cu lumea, punându-şi întrebări ,,mirându-se" neostenit de
spectacolul existenţei.

Pentru Moromete, bucuriile vieții nu sunt de ordin material, ci spiritual. Bucuria de a

contempla cu seninătate si distanţare superioară lumea şi oamenii îi conferă eroului o
superioritate incontestabilă:,, Moromete stătea pe stănoaga podiştei şi se uita peste drum. Stătea
degeaba, nu se uita in mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n- ar fi rău dacă s-ar ivi
cineva...Din mâna lui fumul se ridica drpt în sus, fără grabă şi fără scop".

Disimulat fiind, el stăpâneşte arta de a-şi desincroniza în mod voit gesturile şi vorbele, de
a mima gesturi false pentru a sonda partenerul de discuţie şi de a se distra pe seama prostiei,
limbajului sau îngâmfării acestuia, sau pur si simplu de a se ascunde pe sine. Disimularea, ca
trăsătură fundamentală a atitudinii moromeţiene, rezidă tocmai în capacitatea de a-şi ascunde
adevaratele gânduri, de a tăcea la dureroase provocări Ironia este principala formă de trecere de
la stadiul estetic la etic. În cazul lui Moromete, lectorul înregistrează o avalanşă de schimburi
ironice.

Trecerea spre stadiul religios se realizează prin umor. Religiozitatea lui Ilie Moromete
corespunde tipului de religiozitate, la care ajunge doar omul ce urmează primcipiul socratic al
cunoaşterii de sine. Această trăsătură este reliefată, în mod direct de către narator, care
consemnează meandrele gândirii interioare ale personajului. Naratorul obiectiv, extradiegetic,
dar reprezentabil, prezintă- făcând apel, în mod constant, la perfectul simplu, timp verbal preferat
de altfel de toți scriitori moderni, ,,pentru scurtimea şi valoarea luzi evocativă superioară"( Tudor
Vianu)- felul cum Moromete, asaltat şi confruntat cu forțe pe care nu le poate înfrânge, trăiește
drama născută din ,,conflictul dintre iluzie şi realitate".

În concluzie, pot spune că romanul Moromeții ilustrează perfect viziunea scriitorului care
se fundamentează din perspectiva confruntării omului cu Timpul, a umanității cu istoria, la
răscruce de epoci, sub presiunea unor evenimente necruţătoare.