Umilirea noastră cea de toate zilele

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea
unei propoziții nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, așa cum multe adevăruri în jur se
rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clișeizată a mizeriei și dezumanizării trăite în anii
ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conștiințelor,
explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, lașitatea, falsificarea şi abandonul
oricărui crez. Iar titlul acesta, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparența relativizării, ne invită
să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii și căderii în derizoriu a adevărului umilințelor
cotidiene în care ni se risipieau viețile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât și
subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin
literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă-) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de
dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării și tinereții Cristinei și ai Nanei, cuplul
protagonistelor romanului care încarnează cele două fațete ale autoarei, literatura și teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid
consacrarea1 și literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii românești. Indiferent de gen, scrisul
său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieților trăite, iar cuplul personajelor principale
încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii,
mărturiseşte încrederea în forța cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detașat al vocii auctoriale
răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca și felul în care
presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă,
marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul
romanului. Umilire, substantivul comun împărtășit de milioane de destine anonime e în fond
leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie la editura Polirom. Povestea anilor
formării și ai înregimentării în tiparul de viață standardizată al epocii, surprinde de la mișcarea
browniană liberă a adolescenței, captarea și fixarea individului în rețeaua social-condiționată și
supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea
impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, șantajul sexual, corupția
și traficul de influență din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartițiilor de stat,
supravegherea omniprezentă a securității, lașitatea ca strategie generalizată a supraviețuirii.
Parcursul destinelor Cristinei și al Nanei, generează în fundal diorama societății româneaști pervertite
de traficul de influență și corupție justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-
întos între micul oraș de provincie și centrul universitar transilvan, cu escale în orașe muncitorești sau
enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relațiilor urmează traiectoria previzibilă a
eșecului iluziilor tinereții şi descrie din detalii semnificative caracterul interacțiunilor din mediile
sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiția, naveta, divorțul,
transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale
ratării recognoscibile în destinele generațiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmărește formarea intelectualului și problematizează condiția spiritului

revoltat, izolat în refuzul mentalității generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conștiinței
căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare și repliere în escapism cultural.
Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relațiilor interumane: protecția sufocantă a familiei,

1
Piesa anului la Uniter (2001 și 2014) şi Autorul european 2007, Heidelberg Stueckermarkt
trocul micilor influențe pentru accesul la hrană și la confort urban, pactizarea complice, dar și
barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română și cea maghiară în strategiile
rezistenței. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului și trece toate pragurile compromisului,
până la sufocarea în neputința revoltei şi a refuzului lașității generalizate. În același timp, Nana,
actrița cu relații și protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge
în Occident, se stabilește la Paris, renunță la scenă dar lumea liberă nu o împlinește în absența iubirii
Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eșuată, iar poveștile pe care i le
spune lui Ștefan sunt strâmtul spațiu de libertate care i-a mai rămas în viață. „Da, mai scriu, dar nu e
pentru voi, e pentru generațiile viitoare” va spune personajul, apărându-și ultima redută a demnității,
literatura. Poveștile Crocodilei neîmblânzite, ființa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi
livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în
lumea mortificată din jur.

Romanul construiește cu acuratețe, din fine observații, tabloul monocrom al lumii românești,
dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilințelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al
scriiturii e înșelător, ca ceața care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată:
revistele străine, lumina, cartela de pâine, pașaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu
suprafețele epice ale observațiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista
efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacție de rău visceral: resimțim fizic umilințele și
neputința revoltei, disperarea captivității în cușca din care nu am avut curajul, puterea, inteligența să
ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generațiilor de intelectuali blocaţi în așteptarea
schimbării. „Trăiești în cap, Cristina, în realitate ești o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai
greva foamei sau îți dădeai foc în piață sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te
poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar.” Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu
pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de 89 aparține altui
secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin ușa întredeschisă, portretul

celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa
abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile
umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilința, lașitatea, amoralitatea care ne-au amprentat
ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în față viitorului. Din nou, intervenția
exterioară şi nu reconsiderearea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne
deculpabilizează în ochii generațiilor viitoare. Ținem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei
face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viață? Acesta pare să fie sensul
sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana
rătăcitoare, se consumă și nu rezistă până la căderea regimului. Și nu, Cristina nu e nici înger, căci
părăsește lumea știind ceea ce știm cu toții în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din
respectului datorat nouă înșine și semenilor, din credința cu care rămânem fideli idealurilor. Acest
cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranțele schimbări din 89 și ne
condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralității în care vor continua să se zbată și personajele
romanului, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în
căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Și lipsa de credință e
problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul național.

Oana Cristea Grigorescu