Conditia tragica a personajelor din ION

Tragicul este categoria estetică ce presupune un conflict ireductibil între o

personalitate umană puternică, care este purtătoarea unor valori morale fundamentale
(demnitate, curaj, onoare, responsabilitate, sentimente trăite în mod absolut
etc.) şi forţe contradictorii care o covârşesc provocându-i suferinţă şi ispăşirea prin moarte. .
Romanul începe cu descrierea drumului care duce către satul Pripas, la care se ajunge prin
„șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde „un
drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie până
ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (...), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului, ca să
dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină (...) o
cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori
veștede agățată de picioare“. Imaginea este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci și în
desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului, sugerând
destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte personaje:
Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc

Savista este omul însemnat din mitologia populara,

româneasca, rea, invidioasa ("Are picioare încârcite din nastere,
iar bratele lungi si roase ca niste cangi anume spre a-si târî
schilozenia"). Este cea nebagata în seama de lume, e un agent
al fatalitatii, ce aduce nenorocirea..
In prim planul romanului se afla viata tanarului taran Ion Pop al Glanetasului, figura monumentala
prin tragismul sau, consumandu-se intre iubire si patima pentru pamant. Destinul lui Ion este
strans corelat de viata satului din primele decenii ale secoului al XX-lea, a carui existenta Rebreanu
o surprinde realist, structurat si diferentiat social, in conditii specifice pentru romanii din
Transilvania - o realitate complexa si tragica. Astfel, se observa doua personaje colective: cel al
taranimii din pripas si cel al intelectualitatii rurale. Insa, in cadrul fiecareia dintre aceste
colectivitati, exista fie o anumita stratificare sociala in functie de avere, in cadrul celei dintai, fie
numeroase dimensiuni, nascute din diferenta de opinii si de autoritate, in cazul celei de-a doua.
Odată cu afirmarea romanului subiectiv citadin, tipologia cu care cititorul se familiarizase în
romanele realiste (personaje tipice în situaţii tipice, exponenţiale pentru o categorie socială) este
înlocuită de un nou personaj, intelectualul hipersensibil, hiperlucid şi hiperanalitic, caracterizat în
primul rând prin experienţa de cunoaştere pe care o asimilează, capabil aşadar de drame interioare
de ordin mai ales cognitiv. Unul dintre prozatorii care ilustrează modernismul lovinescian în proză
este Camil Petrescu, ale cărui romane - Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război şi Patul lui Procust – şi drame de idei (Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari) aduc în
prim-plan intelectuali aflaţi în căutarea absolultului, fie în dragoste, fie în ideea de dreptate
socială. In romanul
„Patul lui Procust”
, Camil Petrescu formuleaza conceptia sa despre menirea scriitorului. Afirmatia sa este fundamentala
pentru estetica autenticitatii si exprima refuzul romanului traditional, ca prelucrare artificiala
afaptelor traite.

Apărut în 1930, primul dintre cele două romane citate se înscrie în categoria prozelor moderniste
prin renunţarea la tematica socială în favoarea unei teme orinetate spre interioritatea
protagonistului (condiţia intelectualului şi experienţlele sale de cunoaştere), prin accentuarea
realităţilor interioare în dauna celor exterioare, prin lipsa de importanţă a intrigii, ale cărei fapte au
încărcătură doar în măsura în care declanşează revelaţii în conştiinţa personajului. Scris din
perspectiva actorială a naratorului, la persoana I, opera are o structură ce sfidează cronologia,
romanul erotic (capitolele II-VI) reprezentând o retrospectivă inserată prin procedeul memoriei
involuntare în cadrul romanului de război.

CONDIŢIA INTELECTUALULUI:
Condiţia de intelectual a lui Ştef Gheorghidiu se poate discuta sub mai multe aspecte. Student şi
apoi absolvent al Facultăţii de Filozofie, el moşteneşte de la tatăl sau, fost profesor universitar şi
gazetar cu reputaţie, gustul lecturii şi spiritul idealist şi interogativ. Având pasiunea lecturii,
trăieşte în lumea filozofiei, ignorând aspecte ale vieţii sociale cotidiene. La facultate este
recunoscut ca fiind unul dintre studenţii remarcabili, fiind singurul care îşi va susţine teza fără a
consulta notiţe şi dovedind astfel stăpânirea totală a informaţiilor.
Lecturile şi discutarea lor devin o activitate şi în viaţa cuplului: chiar dacă în vremea studenţiei
Ela îl însoţeşte la cursurile de istoria filozofiei şi de matematică doar pentru a petrece timpul
alături de el, după căsătorie discuţiile celor doi accentuează preocupările constante ale bărbatului
pentru lectură, spre deosebire de lejera superficialitate a femeii. Capitolul E tot filozofie reprezintă
o lecţie a lui Ştef ţinută Elei despre intuiţionismul bergsonian şi despre curentele realtiviste din
filozofie, Kant reprezentând lectura preferată a personajului.
Complementar actului lecturii este gestul scrierii şi al rememorării trecutului petrecut alături de
Ela. Pentru Gheorghidiu retrăirea dragostei într-o situaţie-limită are ca scop ordonarea existenţei,
depăşirea stării de incertitudine, a dezechilibrului lăuntric, ceea ce conferă actului scrierii o
valoare terapeutică. Pe de altă parte, confesiunea de tip jurnal publicată la câţiva ani de la
participarea la Primul Război Mondial este mărturia revelaţiei majore a personajului, ce constată
inadvertenţa dintre conţinutul mitizant al literaturii despre război şi realitatea dramatică a morţii
aproapelui, a absurdităţii uciderii celuilalt, a pierderii libertăţii individuale de a acţiona.
Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi nicio carte, aşa că Ştefan se
desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit
atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de feminitate către care aspira cu toată
fiinţa lui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga dramă.
Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii cosmice, ceea ce
semnifică nevoia eroului de absolut. Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la dragostea
absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea sentimentului de iubire.

A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este

războiul, frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei
intelectuale. Imaginea războiului este demitizată, nimic eroic, nimic
înălţător, războiul este tragic şi absurd
Prin personaje precum Ştef Gheorghidiu, Camil Petrescu creează tipul intelectualului inadaptat
social, hiperlucid şi hiperanalitic, căutător al absolutului în dragoste, infirmat de realitatea ale
cărei compromisuri le refuză. Prin urmare, înlocuirea personajelor tipice în situaţii tipice cu
personaje autorefelexive, preocupate cu precădere de viaţa lor lăuntrică, ignorând legile realităţii
sociale, reprezintă unul dintre elementele definitorii ale prozei moderne de analiză psihologică.