Călătorie la capătul morții

Deși se prezintă modest ca ziarist în bio-ul de pe clapa unuia din romanelor publicate,
Petre Barbu este scriitor. Scriitor plurivalent care se mișcă cu dezinvoltură între suprafețele vaste
ale literaturii și suișurile sinuoase ale dialogurilor dramatice. Sensibil la deșertăciunea în care
eșuează ambițiile omenești și la anonimatul dramelor casnice, literatura sa relevă insule de
omenie nealterată în bulversarea generală a lumii românești. Petre Barbu nu este doar scriitor, ci
și un dramaturg autentic, de două ori laureat cu premiului Cea mai bună piesa românească a
anului la UNITER, în 2003 pentru piesa Tatăl nostru care ești în supermarket și în 2017 pentru
Masa puterilor noastre. Premiile au rămas, însă, o performanță doar pe jumătate împlinită, în
măsura în care piesele lui sunt sporadic montate pe scenă și nu i-au adus consacrarea meritată în
mediul teatral românesc. Imun la glorie, Petre Barbu scrie cu consecvență, disciplinat, atent la
destinele oamenilor, la suferințele lor pe care le redă cu ochiul obiectiv, dar sensibil al ziaristului.
Fie că scrie romane, proză scurtă sau piese de teatru, Petre Barbu împlinește prin scris un ritual de
conservare a memoriei ce se constituie într-o ierurgie, susținută de prezența recurentă a câtorva
motive: călătoria, cancerul, petrecerea, moartea, copilul.

„Ca să înfrunți moartea trebuie să iubești” spune Tiberiu, personajul pereche al

tandemului călătorilor din piesa Delegatul pe care o publică acum în premieră editura Liternet.
Scrisă la finalul anului 2017, Delegatul e un dialog realist parazitat de spectrele coșmarești ale
trecutului. Cornel și Tiberiu, doi obscuri jurnaliști în pragul pensiei, se întorc în orașul natal al lui
Tiberiu pentru a-și regla socotelile cu moartea. Târgul pe care i-l propune Cornel lui Tiberiu e
echitabil: fiecare va fi delegat să țină piept morții în locul celuilalt. Astfel, Cornel va păstra vie
memoria celor dragi pierduți de Tiberiu iar, în contrapartidă, acesta va înfrunta boala și
inevitabila moarte a soției lui Cornel. Un filon biblic subteran se insinuează în această pomenire
literară prin care autorul exorcizată moartea din viața personajelor. Călătoria ca drum al
răscumpărării păcatelor e tema piesei, iar prin faliile realului se insinuează procesiunile
personajelor ce urcă din memoria tinereții spre prezentul gol de iubire. Tiberiu iubește cu
fidelitate, până dincolo de moarte, pe cei deja pierduți - părinții, sora și soția - cu speranța salvării
lor prin cultivarea memoriei lor. Dar existența lui Tiberiu e contaminată de moarte și el știe acest
lucru când refuză delegarea și îi oferă lui Cornel banii necesari tratamentului soției. Tiberiu
rezistă astfel înaintării morții și își ispășește trădările trecând ștafeta mai departe, lui Cornel. Cei
20 de trandafiri cu care Tiberiu se întoarce la iubita părăsită cândva, în orașul natal, e doar un
gest de comemorare a iubirii defuncte. Căci, fiecare e responsabil pentru lașitățile, trădările și
curajul cu care își trăiește viața. Călătoria ficțională a celor doi e, în fond, o călătorie la capătul
morții de care ambii au disperată nevoie pentru a putea continua să trăiască. Călătoria aceasta e
un drum al răscumpărării suferințelor îndurate, prin fidelitatea faţă de oamenii iubiţi.

Dacă primul act al piesei e ancorat în realismul dialogurilor, actul al doilea cedează în fața
fantasmelor coșmarești. Creația sau credința le va da putere celor doi să reziste tragediei vieții
devastate de moarte?, e întrebarea implicită la care profilul lor oferă un posibil răspuns.
Singurătate - credinţă, moarte - creație e perechea termenilor polari ai strategiilor adoptate de
Tiberiu și Cornel pentru a lupta cu golul vieții. Eu scriu - Eu cred se înfruntă dialectic în lupta cu
moartea și constituie două replici generice pentru întreaga creație a lui Petre Barbu.

Cancerul, alt leitmotiv al scrierilor lui Petre Barbu, dușmanul invizibil, e la limită o
parabolă a societății românești măcinate de microbul putrezirii care o împiedică să crească spre
viață. Aici, filonul social al piesei, abil camuflat în destinele individule, se insinuează în invazia
alaiurilor de personaje fictive ce populează mintea lui Tiberiu, ca umbre refulate ale trecutului
despre care nimeni nu mai vrea să vorbească astăzi în societate. La rigoare, călătoria e mai mult
decât o împăcare cu tragedia personală, ci și o depășire a coșmarului istoriei românești a
ultimelor decenii. Sărăcia, falimentul moral, descurajarea generală și abandonul idealurilor
constituie fundalul piesei, iar delegarea devine în acest context o formă de angajament în fața
vieții, o cale individuală de salvare a demnității negate de istoria deceniilor trăite sub două
regimuri aparent antinomice.

Fundalul politic românesc tradus de viziuni halucinante îl bântuie pe Tiberiu. Alaiurile

fantomelor trecutului livrează cotidianul mizerabil al ultimelor decenii ale epocii de aur, fără să
cadă în truisme. Dar răsturnarea regimului politic nu schimbă mizele majore ale vieții pentru
Tiberiu și Cornel iar invazia fantasmelor în prezent ne plasează în realitatea coșmarului vieții.
Personajele acestea năvălesc neverosimil prin breșa memoriei în realitate, la fel cum intră
cancerul în familia personajelor și le distruge viețile. În scena din cimitir, spovedania lui Tiberiu
e bruiată de himera judecății de apoi, iar dezicerea de păcate citează lepădarea lui Petru de
Mântuitor. Realitatea explodează în fantezie și se descarcă violent-terapeutic în jocul de țurcă, în
aruncarea în aer a orașului și a întregii lumi românești decăzute. Simulacrul sinuciderii,
spovedania prin literatură și împăcarea cu tragedia vieții din final sunt scene felliniene, mai ales
că dincolo de doza de autobiografism Delegatul e, în fond, o duioasă parabolă a iubirii
aproapelui. Întrețeserea discretă a amintirilor în prezent, îmbricarea lor într-o textură narativă
realistă dă consistență biografiilor personajelor și credibilitate universului lor tulburat.

Tiberiu, cel ce rezistă morții prin creație, e în piesă alter-ego-ul scriitorului, prezent, de
altfel, în majoritatea scrierilor sale. Aparent un învins, moartea celor dragi îl plasează în rândul
damnaților, dar Tiberiu crede în salvarea prin creație. Destine anonime, antieroi, oameni simpli,
personajele lui Petre Barbu se prezintă la repetiția generală a întâlnirii cu moartea opunându-i
iubirea. Banalul e regimul vieților lor, iar suferința regula. Ieșirea din coșmar o dă doar curajul de
a privi dincolo de moarte, iar parabola Delegatului ni se adresează tuturor cu îndemnul de a ne
asuma rolul delegatului în propria viață. Căci ce altceva e piesa aceasta, dacă nu o delegație
semnată în alb pentru Călătoria la capătul morții din viețile fiecărui cititor.

Oana Cristea Grigorescu