O SCRISOARE PIERDUTĂ

I.L.CARAGIALE

1. Evidențierea a două trăsături ale comediei, prezente în textul studiat

2. Prezentarea subiectului comediei, prin raportare la tema acesteia
3. Componente textuale:- conflict/ modalități de caracterizare/ limbaj/
indicații ale autorului etc

Teatrul a fost considerat dintotdeauna metaforă privilegiată a existenţei umane, în care masca
reprezintă o ipostază ontologică şi gnoseologică. Creând în schiţele, nuvelele şi comediile sale un model
de existenţă, de fapt un antimodel al lumii ca vast bâlci, I.L. Caragiale, unul dintre marii clasici, prin
simţul enorm şi văzul monstruos, a fixat un stil în care ne regăsim în anumite împrejurări ale vieţii
noastre sociale.

1. Evidențierea a două trăsături ale comediei, prezente în textul studiat

O scrisoare pierdută este o comedie, specie a genului dramatic, în care se prezintă personaje şi
situaţii ce stârnesc râsul, având un conflict derizoriu, un final fericit şi un sens moralizator, căci ridendo
castigat mores. Principala categorie estetică este comicul generat de contrastul dintre aparenţă şi
esenţă, între efortul personajelor şi rezultatul derizoriu al desfăşurării de forţe (Kant). Opera ilustrează
caracteristicile unei comedii totale, în care comicul de moravuri se asociază cu cel de situaţii, de nume,
de limbaj, de caracter.

Tipurile de comic:

1. Comicul de situaţie survine din

a. Prezenţa unor cupluri insolite: triunghiul conjugal, cuplul Farfuridi- Brânzovenescu,
grupurile inedite de adversari,
b. Scheme tipice preluate din literatura comică universală: coincidenţa, confuzia,
echivocul;
c. Utilizarea formulei comice a farsei ce presupune reinstaurarea în final a echilibrului
iniţial, semn că, de fapt, conflictul este aparent. Dacă se urmăresc avatarurile scrisorii se
observă că circuitul acesteia este închis: pierdută de Zoe, găsită de Cetaţeanul
turmentat, sustrasă de Caţavencu şi apoi în sens invers: pierdută de Caţavencu, găsită
de Cetaţeanul turmentat şi returnată coanei Joiţica.
2. Comicul de intenţie vizează atitudinea scriitorului faţă de lumea prezentată, care este tratată în
mod diferit cu umor, ironie sau sarcasm. Caragiale e un scriitor obiectiv în sensul capacităţii de a
crea viaţă, dar nu este un scriitor indiferent, de aceea intenţia sa este de a înfăţişa societatea din
a doua jumătate a secolului al XIX-lea, o lume vanitoasă, incultă, profitoare, dar energică şi
agitată, mişcată de instinctul parvenirii.
 3. Comicul de moravuri pune în lumină parvenitismul, toţi dorind să fie aleşi pentru satisfacerea
nevoilor personale, demagogia, falsul patriotism ce se observă în discursurile celor chemaţi să
decidă soarta ţării, corupţia prin intermediul căreia Tipătescu îi promite funcţii lui Caţavencu,
şantajul, prin scrisoarea de amor.
4. Comicul de caracter se întrevede la nivelul tipologiei personajelor, conturând personaje ridicole
prin trăsături negative, stârnind râsul cu scop moralizator deoarece, crede autorul, nimic nu-i
arde mai tare pe ticăloşi ca râsul. Personajele lui memorabile fac concurenţă stării civile (G.
Ibrăileanu), atât de populare au devenit în mentalul colectiv prin vitalitatea lor fără egal.
5. Comicul de nume, analizat de G. Ibrăileanu în articolul Numele proprii în opera lui Caragiale,
reprezintă o formă de individualizare şi funcţionează drept motive anticipative, precizând măcar
o componentă a fiecăreia dintre caractere.
4,5. Ex. de personaje: Tipătescu, tipul junelui-prim, al cărui nume derivat de la tip sugerează, pe
de o parte, un model, pe de altă parte, banalitatea, accentuată de sufixul –escu; Zoe, cocheta și
adulterina, al cărei nume, provenind din greacă și însemnând viață, era des întâlnit în secolul al
XIX-lea, mai ales la periferie, contrastând astfel cu statutul de primă doamnă; Zaharia
Trahanache, încornoratul, ticăitul, al cărui nume sugerează zahariseala, decrepitudinea și
capacitatea de a se modela ușor, trahanaua fiind o cocă moale; numele lui Nae Cațavencu, tipul
politicianului demagog, provine de la cață, persoană rea, clevetitoare, sau de la cațaveică, haină
cu două fețe, sugerând duplicitatea personajului etc.
6. Comicul de limbaj este provocat de numeroase greșeli de vocabular (famelie, renumerație,
capitalist-locuitor al Capitalei, faliți), ticuri verbale: curat ca un câine, curat murdar; aveți puțintică
răbdare, încălcarea regulilor gramaticale și a logicii: după lupte seculare care au durat aproape 30
de ani; ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc!
dar să se schimbe pe ici, pe colo, și anume în punctele esențiale.

Piesa este unică prin calitatea comicului inefabil, constând în caragialism, adică într-o manieră
proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile (G. Călinescu).
 2. Prezentarea subiectului comediei, prin raportare la tema acesteia
Tema degradării vieţii publice şi private se particularizează prin surprinderea unei bătălii
electorale, în capitala unui judeţ de munte, comedia înfăţişând şi corupţia vieţii politice, lupta pentru
putere, imoralitatea vieţii de familie. Interesele eroilor, contrare numai în aparenţe, se armonizează în
final, pentru că toţi ştiu să speculeze avantajele unui regim curat constituţional în folosul lor.

Compoziţional, piesa este alcătuită din patru acte, însumând 44 de scene, ce aduc în scenă
mereu mai multe personaje, sugerând astfel sporirea tensiunii şi a agitaţiei. Această compoziţie
echilibrată, clasică, simetrică a determinat afirmaţia lui N. Manolescu: personajele parcurg un cerc,
ajungând în locul de unde au plecat, însă având conştiinţa ticăloşiei lor.

Subiectul schematizează parodic cele cinci momente clasice. În actul I, pierderea scrisorii de
amor s-a produs înainte de începerea comediei, astfel că expozițiunea (existența triunghiului conjugal și
a unui conflict de interese între două grupuri politice) și intriga se reconstituie din replicile personajelor.
Scena inițială prezintă personajele Ștefan Tipătescu și Pristanda, care citesc ziarul lui Nae Cațavencu,
”Răcnetul Carpaților”, și numără steagurile. Venirea lui Zaharia Trahanache cu vestea deținerii scrisorii
de amor de către adversarul lor politic declanșează conflictul dramatic principal.

Actul al II-lea continuă desfășurarea acțiunii prin numărarea voturilor, cu o zi înaintea alegerilor. Se
declanșează conflictul secundar, teama cuplului comic Farfuridi- Brânzovenescu de trădarea prefectului.
Întrucât Nae Cațavencu, ce furase scrisoarea de la Cetățeanul turmentat, pretinde să fie susținut în
alegeri de grupul celor care dețin puterea, încercările amorezilor sunt contradictorii: Tipătescu îi cere lui
Pristanda arestarea lui Cațavencu și percheziția locuinței, Zoe, dimpotrivă îi ordonă eliberarea lui și
uzează de mijloacele de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susțină candidatura
avocatului din opoziție, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi
promite lui Cațavencu sprijinul său. Pristanda oprește telegrama lui Farfuridi și Brânzovenescu și aduce
altă depeșă, prin care cei de la centru impun candidatura lui Agamemnon Dandanache.

În actul al III-lea, în sala mare a primăriei, la întrunirea electorală, au loc discursurile candidaților
Farfuridi și Cațavencu, ce pregătesc punctul culminant: anunțarea noului candidat. Încăierarea ce
urmează, provocată de Pristanda la ordinul prefectului, este o metaforă scenică, definind o lume
haotică, absurdă, violentă prin prostia agresivă, prin demagogie, prin incapacitatea de a deosebi
adevărul de fals, esența de aparență.

În actul al IV-lea, Zoe, care așteaptă, înspăimântată, să fie publicată scrisoarea, află de la Dandanache,
sosit pentru festivitățile electorale, că și el s-a folosit de o scrisoare de amor găsită, pe care nu a
înapoiat-o, ci a păstrat-o pentru următoarele alegeri. Cațavencu mărturisește că și-a pierdut în timpul
încăierării pălăria în căptușeala căreia ascunsese scrisoarea. Apariția Cetățeanului turmentat rezolvă
situația, căci el găsise pălăria lui Cațavencu și, descoperind scrisoarea, o înapoiază ”adrisantului”. Astfel,
deznodământul este vesel: personajele se împacă, iar Nae Cațavencu va conduce festivitățile în cinstea
lui Agamemnon Dandanache, toți bucurându-se de binefacerile unui sistem ”curat constituțional”.
 3. Componente textuale:- conflict/ modalități de caracterizare/ limbaj/
indicații ale autorului etc
Conflictul derizoriu al jocului de interese îmbracă aparenţa unui conflict politic, dar
confruntarea nu se produce între doctrine, idei politice, fiindcă opozanţii fac parte din grupări diferite
ale aceluiaşi partid de guvernământ: aripa conservatoare, reprezentată de Trahanache, Tipătescu,
Farfuridi şi Brânzovenescu este cea care deţine puterea, iar aripa reformatoare, Caţavencu şi
dăscălimea, năzuieşte să acceadă la putere. Această polarizare a eroilor pe criteriul grupului de interese
este evidentă încă din lista de personaje. Conflictul se amplifică treptat prin tehnica bulgărelui de
zăpadă, prin adăugarea conflictelor secundare (Tipătescu şi cuplul Farfuridi-Brânzovenescu), prin
intrările repetate ale Cetăţeanului turmentat care creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, prin
evoluţia inversă a grupurilor adverse, întrucât Caţavencu e înfrânt, deşi părea că va câştiga, prin
interferenţa finală a tuturor personajelor care se împacă.

Titlul, instanță semiotică superioară și ordonatoare, element de paratextualitate, ce realizează

legătura dintre universul ficțional şi lumea reală, are valoare anticipativă, întrucât avertizează cititorul
asupra conflictului fundamental al operei, scrisoarea pierdută fiind obiectul buclucaş generator de
conflict (G. Călinescu) ce apare în dublă ipostază: scrisoarea lui Caţavencu, de la Tipătescu la Zoe şi a lui
Dandanache, de la soţia unui prieten către un becher. Substantivul cu articol nehotărât o sugerează
faptul că acea scrisoare este doar unul dintre multele mijloace de şantaj în lupta politică. Scrisoarea,
motiv central, are mai multe roluri:
-este utilizată ca armă de şantaj în vederea parvenirii;
-îndepărtează masca onorabilităţii personajelor;
-creează diferite stări de la speranţă până la teamă şi chiar spaimă.
Prin repetarea situaţiei scenice (cele două scrisori), scrisoarea pierdută devine simbol al corupţiei, al
compromisului, al imoralităţii, dar şi al depersonalizării individului într-o lume în care până şi sentimente
ca iubirea, onoarea, prietenia ajung obiecte de negociere.
Didascaliile, forme de prezență a eului dramatic în text, dețin diferite funcții: cea de regie și de
control vizează configurarea decorului scenic și numirea personajelor, iar funcția de interpretare
prezintă elemente nonverbale (mimică, gesturi) și paraverbale (ton, modulații ale vocii), stări afective,
mișcarea scenică etc. Indicațiile autorului au un rol complex și pragmatic, deoarece construiesc, în
imaginarul lectorului sau în realitate, o scenă de teatru, adaugă noi semnificații mesajului textual și ajută
la caracterizarea personajelor. Didascaliile conturează atât caracterizarea directă, ca în lista de
prezentare de la începutul piesei, când se precizează statutul, funcția, calitatea: Tipătescu, prefectul
județului, Zoe, soția celui de mai sus, cât și caracterizarea indirectă, prin reliefarea gesturilor, mimicii,
reacțiilor, mișcării scenice: Tipătescu se plimbă cu pumnii încleștați, cu mirare și ciudă, Zoe, înecată,
plângând, apoi revenindu-i deodată toată energia. Caracterizarea directă a personajelor este completată
de părerile altor personaje: Trahanache o consideră pe Zoe extrem de simțitoare și spune despre prefect
că este bun băiat, deștept, cu carte, dar iute, sau prin autocaracterizare: sunt un om căruia îi place să
joace pe față (afirmă Tipătescu), Eu sunt o femeie bună, îi spune Zoe lui Cațavencu. Modalităților
indirecte realizate prin intermediul indicațiilor autorului li se adaugă limbajul din cadrul dialogului sau
monologului dramatic, onomastica, situațiile comice, gesturile, comportamentul sau relațiile cu alte
personaje.
CARACTERIZAREA PERSONAJULUI RELAȚIA DINTRE DOUĂ PERSONAJE

-Tipologia, statutul social, psihologic, moral al -Tipologia, statutul social, psihologic, moral
personajului pentru ambele personaje
-evidențierea a două trăsături de prosopografie/ -prezentarea modului în care se manifeastă
etopee prin câte o secvență comentată relația și prin două secvențe comentate
-analiza a două componente textuale: titlul/ - analiza a două componente textuale: titlul/
conflictul/ limbajul/ modalitățile de conflictul/ limbajul/ modalitățile de
caracterizare a personajelor/ acțiune caracterizare a personajelor/ acțiune

Ființe de hârtie (R. Barthes), instanțe dramatice, locuitori ai lumii ficționale,

personajele sunt ipostaze ontologice, în raport cu existența și cu limitele
condiției umane, întrucât exprimă un fel de a fi în lume și parcurg un traseu
existențial semnificativ.

Tipologie. Statut social, moral, psihologic

Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română, căci personajele
lui fac concurență stării civile(G. Ibrăileanu). Inspirate din realitate, personajele întruchipează defecte
umane evidențiate prin comicul de caracter. P. Constantinescu stabilește clasele tipologice în care se
încadrează eroii: încornoratul (Trahanche), junele – prim (Tipătescu), cocheta adulterină(Zoe),
politicianul demagog (Cațavencu, Farfuridi), servitorul (Pristanda), cetățeanul (Cetățeanul turmentat),
raisonneurul ( Brânzovenescu). Personajele lui Caragiale sunt niște exemplare umane în așa măsură de
degradate, încât nu ne lasă nicio speranță, afirma Eugen Ionescu. Deși aparțin tipologiei clasice, pentru
că au o dominantă de caracter, personajele se apropie de realism fiind individualizate prin limbaj,
elemente de statut social și psihologic. În plus, personajele lui Caragiale dezvăluie și o structură de
adâncime modernă, transgresând tiparele tipologice și evidențiind o succesiune de măști ce ascund vidul
interior. Astfel, Ștefan Tipătescu este mai mult decât junele-prim, fiindcă este gata să-și asume
responsabilitatea față de femeia iubită, căreia îi propune să fugă cu el. Mai mult, între măștile sale se
numără și aceea a unui personaj-reflector, singurul capabil să se distanțeze prin ironie de o lume pe care
o amendează critic: Ce lume! Ce lume! Ce lume! Zoe Trahanache nu este doar cocheta adulterină, ci și o
femeie voluntară, ambițioasă care apelează la poziția ei de primă-doamnă a micului oraș și toate armele
feminine pentru a-i manevra pe cei din jur.

Ștefan Tipătescu este om politic, prefectul județului, reprezentând puterea executivă, dar spre
deosebire de ceilalți este un om instruit. Zoe și Tipătescu nu fac greșeli de exprimare, nu sunt sancționați
prin comicul de limbaj, imoralitatea lor manifestându-se în planul vieții de familie, prin existența
triunghiului conjugal. Zoe, unicul personaj feminin al operei, este ultima pe lista de personaje, căci viața
politică nu era accesibilă femeilor în vremea aceea, autorul fixându-i statutul social prin raportare la
soțul ei: Zoe Trahanache, soția celui mai de sus. Comicul onomastic evidențiază sugestiv trăsăturile
fundamentale, cuvântul tip de la care este derivat numele personajului îl desemnează ca pe un om cu o
personalitate puternică, fiind însă banalizat prin atașarea sufixului escu. Provenind din limba greacă și
însemnând viață, numele protagonistei antrenează conotațiile energiei și dorinței de a izbândi în ceea
ce-și propune; faptul că este o femeie conștientă de triumful seducerii bărbaților este dat probabil tot de
conținutul onomastic, deoarece în limba ebraică Zoe este numele Evei. Discrepanța comică dintre
prenumele lor și diminutivele Fănică, Joițica ilustrează conflictul dintre esență și aparență.

Trăsături, secvențe

Inteligent, educat, Tipătescu este om de acțiune, cu un temperament coleric, fiind caracterizat

direct de Trahanache: bun băiat, deștept, cu carte, dar iute. El renunță la o carieră strălucită în
structurile superioare ale partidului la București pentru a rămâne în orășelul de munte, după cum îi
spune lui Farfuridi: mi-am sacrificat cariera și am rămas între dumneavoastră ca să vă organizez
partidul, căci fără mine ... n-ați fi putut niciodată să fiți un partid. Prezența scenică a lui Tipătescu,
subliniată și în didascalii, îl înfățișează ca tânăr prezentabil, energic, distins și orgolios. Caracterizat de
către Pristanda printr-o semnificativă triadă- avere, putere, iubire: moșia, moșie, foncția, foncție, coana
Joițica, coana Joițica, Tipătescu are conștiința puterii absolute, fiind în măsură să schimbe discreționar
destinele celorlalți, ca în cazul lui Cațavencu, pe care îl arestează abuziv, ulterior oferindu-i postul de
primar și o moșie. Relația cu Pristanda reliefează mentalitatea de stăpân al județului: prefectul admite
amuzat micile afaceri ale polițistului, ca în secvența numărării steagurilor (ai tras frumușel condeiul),
considerând că acesta se află în serviciul său personal, nu al comunității (mie îmi place să mă servească
funcționarul cu tragere de inimă). Stăpânind arta disimulării, căci față de Trahanache se preface că nu
știe nimic de scrisoare, față de Farfuridi și Brânzovenescu pozează în victimă, Tipătescu folosește
puterea în beneficiul personal.

Secvențe ilustrative pentru relația dintre Zoe și Tipătescu

Relațiile dintre personajele comediei au rolul de a evidenția trăsăturile acestora, marcând

diferența dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară. Elocventă este relația dintre Zoe și Tipătescu ce par
să formeze inițial un cuplu care luptă să înlăture pericolul iminent, dar care vor acționa contradictoriu
odată cu pierderea scrisorii. Dacă Zoe este dispusă să-l susțină pe Cațavencu în alegeri, prefectul
consideră că adversarul său politic trebuie nimicit: vrea să ne omoare, trebuie să-l omorâm. De aceea,
arestarea lui Cațavencu este dezaprobată de Zoe care gândește în termeni politici (ce-o să zică la
București guvernul când o afla?), dar pare îngrijorată și de soarta iubitului ei: cum o să mai poată să
rămâne Fanică prefect? Reprezentativă este scena VI din actul al II-lea, când Zoe apelează la tot
arsenalul feminin pentru a-l convinge pe prefect că soluția salvatoare este susținerea candidaturii lui
Cațavencu. Inițial, plânge și, umilă, recunoaște că a comis o nerozie fără seamăn. Trece apoi la
persuasiune, cu mijoacele șantajului sentimental, continuă cu alte argumente pentru ca, de pe culmile
indignării (ce vuiet! ce scandal!), Zoe să se arunce în brațele disperării: să mor! Să mor dacă asta voiești!
În fața acestui dezastru evocat de Zoe, Tipătescu îi propune să fugă în lume împreună, dar Zoe este
realistă și nu vrea să renunțe la tot pentru iubire (ești nebun?). În relația celor doi, femeia este polul
rațional, puternic, ce deține controlul asupra situației, iar prefectul cedează de dragul Zoei: în sfârșit,
dacă vrei tu... fie! În ultimul act, comicul este accentuat de confuzia lui Dandanache care îl consideră pe
Tipătescu soțul Zoei: și domnul? Bărbatul dumneaei?
Finalul comediei împacă toate personajele, Zoe, recăpătând scrisoarea, devine triumfătoare, iar
Tipătescu este mulțumit de fericirea ei.
 În concluzie, actualitatea operei lui I.L.Caragiale invalidează teoria mutaţiei valorilor estetice a lui
Eugen Lovinescu, cel ce afirmase că piesa nu va mai fi înţeleasă de generațiile următoare de cititori,
arătând că arta adevărată este contemporană cu fiecare lector.