O SCRISOARE PIERDUTĂ

TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME

R1:EVIDENȚIEREA A DOUĂ TRĂSĂTURI CARE FAC POSIBILĂ ÎNCADRAREA

TEXTULUI ÎN COMEDIE

R2: COMENTAREA A DOUĂ SECVENȚE POTRIVITE PENTRU TEMĂ ȘI VIZIUNEA

DESPRE LUME

R3: PREZENTAREA A DOUĂ ELEMENTE DE COMPOZIȚIE ȘI LIMBAJ

SEMNIFICATIVE DIN SERIA: ACȚIUNE, CONFLICT, PERSPECTIVĂ NARATIVĂ,
RELAȚII SPAȚIO-TEMPORALE

R1

Literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se detașează prin

promovarea unei literaturi autentice care să înlocuiască ”formele fără fond” , context în care se
remarcă scrierile celor patru mari clasici: M. Eminescu, I. Creangă, I. Slavici și I. L. Caragiale.
Cel din urmă, dramaturg și prozator excepțional, este considerat cel mai de seamă reprezentant al
dramaturgiei noastre, fiind numit “un Molière al romanilor”. Opera sa se contureză în două
universuri artistice distincte, unul comic și satiric, în manieră realistă, identificat în schițe și cele
patru comedii ("O noapte furtunoasă", "Conul Leonida față cu reacțiunea", "O scrisoare
pierdută", "D-ale carnavalului"), dar și unul grav, cu accente tragice, reliefat în nuvele și în
drama ”Năpasta”. Ion Luca Caragiale, se evidențiază în literatura autohtonă drept un spirit critic
faţă de societatea vremurilor, Pompiliu Constantinescu observând în lucrările sale "cea mai
lucidă inteligenţă satirică românească". Opera “O scrisoare pierdută” a fost reprezentată pe scenă
în anul 1884 şi este o comedie, specie a genului dramatic, care stârneşte râsul prin surprinderea
unor moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, cu final fericit. Aparţinând
realismului clasic, se regăsesc în cadrul său trăsături precum satirizarea unor aspecte sociale,
spiritul de observaţie acut, veridicitatea redată de tehnica detaliului semnificativ, echilibrul
compoziţional şi tipologiile prezente. Criticul literar Edgar Papu afirma faptul că "O scrisoare
pierdută" este o comedie ce "atinge amploarea unei epopei eroi-comice".

O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, dezvăluind viața publică și de familie a

unor politicieni care, ajunși la putere și roși de ambiție, se caracterizează printr-o creștere bruscă
a instinctelor de parvenire. În ceea ce privește tema piesei „O scrisoare pierduta" se poate vorbi
despre acuitatea ironiei caragialiene in surprinderea degradării vieții politice sociale și private,
prin evidențierea jocurilor politice dominate de şantaj şi manevre de culise in care cel ales se
remarcă nu prin calitățile sale politice, prin intenția de a fi în slujba cetățeanului de rând, ci prin
abilitatea de a face presiuni asupra centrelor de putere. Acestea sunt reprezentate de oameni
marcanti ai comunității, in fapt persoane şantajabile, cu o probitate morală îndoielnică. Viziunea
caragialiană despre lume aduce în prim-plan tocmai aceste jocuri de culise, valabile in orice timp
şi orice societate umană, ceea ce conferă senzația de actualitate a teatrului lui I. L. Caragiale.
Viziunea autorului este una realistă, Caragiale încercând să redea cu acuratețe detalii ale
societății în care a trăit, utilizând comedia pentru a masca tragedii existente în realitatea imediată,
dat fiind faptul că "fondul comediilor lui Caragiale este rece și cinic" (Mihail Dragomirescu),
scrierea sa având funcție moral-terapeutică.

Ca stil şi limbaj, Tudor Vianu susţinea că "Limba şi stilul personajelor lui Caragiale
alcătuiesc un monument al dezvoltării realismului în literatura noastră". În acest sens, se remarcă
varietatea de tipuri de comic prezente în operă. Comicul este o categorie estetică ce stârneşte
râsul, având ca sursă contrastul dintre aparenţă şi esenţă, sancţionând defecte umane şi
prezentând o gamă largă de reacţii morale. Comicul de intenţie este fundamentat pe ideea de
contrast între aparenţă şi esenţă, identificabil în acţiunile întreprinse de personajele lui Caragiale
ce doresc să pară ceea ce nu sunt de fapt, subliniind astfel umorul. Comicul de moravuri vizează
modul de viaţă al unei epoci, surprinzând pe de o parte imoralitatea triunghiului conjugal, iar pe
de altă parte coruperea sferei politice, evidenţiată prin şantaj şi falsificare a listelor electorale.
Comicul de situaţie (”qui-pro-quo”) susţine tensiunea dramatică prin întămplări neprevăzute,
construite după scheme comice clasice, precum prezenţa triunghiului conjugal, cuplul Farfuridi-
Brânzovenescu, involuţia lui Caţavencu, pierderea repetată a scrisorii, coincidenţele, confuzia(lui
Dandanache, de exemplu), alegerea lui Dandanache în calitate de deputat. Comicul de caracter
cuprinde tipologiile clasice, reliefând defecte general-umane pe care Caragiale le sancţionează
prin umor, fapt evident încă din vorbele sale -"unul e sucit într-un fel, altul în alt fel, fiecare în
felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să faci haz de ei". Pompiliu Constantinescu a încadrat
personajele într-o tipologie comică: Trahanache- încornoratul, Zoe- cocheta şi adulterina,
Tipătescu- Don Juanul, Caţavencu- demagogul, slujitorul- Pristanda, cetăţeanul- Cetăţeanul
turmentat. Comicul de nume evidenţiază trăsătura dominantă de caracter, originea sau rolul
personajelor în desfăşurarea evenimentelor. De exemplu, numele Zaharia trimite la "zaharisit",
îmbătrânit, marcând astfel vârsta înaintată a personajului, în vreme ce Trahanache provine de la
cuvântul "trahana", ce denumeşte o cocă moale, de unde derivă caracterul uşor manipulabil al
acestuia. Numele personajelor Farfuridi şi Brânzovenescu indică termeni din arta culinară,
subliniindu-le obtuzitatea şi lipsa de caracter. Comicul de limbaj evidenţiază incultura
personajelor şi lipsa de logică, reieşind din etimologii populare sau confuzii
paronimice-"bampir", "famelie mare şi renumeraţie mică",din lipsa de proprietate a termenilor,
cuvântul capitalist fiind folosit pentru locuitorii capitalei, din ticurile verbale "Ai puţintică
răbdare","Curat murdar", truisme "Eu cu cine votez?", sau nonsensuri "Industria noastră e
amirabilă, sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire". Viziunea lui Ion Luca Caragiale
este specific realistă, acesta dorind să redea cu acurateţe detalii ale societăţii celei de-a doua
jumătăţi a secolului al XIX-lea, folosindu-se de umor cu scopul de a ascunde realităţi dure veşnic
valabile sub stratul comic, invitând cititorul să descifreze aceste elemente.

R2

Actul al doilea cuprinde desfăşurarea acţiunii ce începe cu numărarea voturilor, cu o zi

înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, teama grupului Farfuridi-Brânzovenescu
de trădarea prefectului. Este evidenţiată o discrepanţă între atitudinile abordate de cei doi actanţi
în povestea scrisorii de amor, Tipatescu cerându-i lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi
percheziţia locuinţei, în vreme ce Zoe se foloseşte de capacităţile sale de convingere specifice
principiului feminin pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din
opoziţie, în schimbul returnării scrisorii. Prefectul nu acceptă acest compromis politic, Zoe fiind
singura care îi promite sprijinul lui Caţavencu. Totuşi, de la centru este primită o depeşă care
solicită alegerea unui alt candidat pentru colegiul al II-lea. Este utilzată tehnica amplificării
treptate a conflictului. O serie de procedee compoziţionale (modificarea raporturilor dintre
personaje, răsturnări bruşte de situaţie, introducerea unor elemente-surpriză, anticipări, amânări)
menţin tensiunea dramatică, prin complicarea şi multiplicarea situaţiilor conflictuale. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea
prefectului. Tensiunea dramatică este susţinută prin apariţia şi dispariţia scrisorii, prin felul cum
evoluează încercarea de şantaj a lui Caţavencu. În timp ce Zoe este dispusă la acceptarea
condiţiilor cerute de Caţavencu, Tipătescu îi oferă acestuia diferite funcţii în schimbul scrisorii,
dar adversarul nu cedează. Dacă, în zarva acestui conflict, Zaharia Trahanache pare a fi convins
că este vorba de o plastografie, Farfuridi şi Brânzovenescu bănuiesc o trădare şi se decid să
expedieze o anonimă la centru.

În actul III, care constituie şi punctul culminant, în sala mare a primărie Farfuridi şi
Caţavencu îşi susţin discursurile în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găsește o
poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească pentru contraşantaj. Punctul
culminant este atins în momentul în care Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de
comitet, şi anume Agamiţă Dandanache. În sală are loc o încăierare între politicieni, în care
Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită a pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat.
Conflictul dintre opoziție și membrii partidului de guvernământ se amplifică prin dialogul agitat
dintre cele două grupuri reprezentate de Cațavencu și, respectiv, de Farfuridi. Cațavencu rostește
cu emfază fraze aberante și demagogice, confundând din nou maximele unor personalități
celebre, incultura sa reieșind din comicul de limbaj. El spune "oneste bibere" în loc de "honeste
vivere", expresie care s-ar traduce "să bei cinstit" și nu "Să trăiești cinstit", așa cum este
aforismul latin.

R3

Acţiunea, caracterizată de tensiune dramatică exemplar condusă pe parcursul celor patru

acte, particularizează concepţia autorului despre cutumele politice ale marii burghezii
provinciale. Scrisoarea este un suprapersonaj, în ciuda aparenţei de lipsă de însemnătate-
folosirea articolului nehotărât “o”-, ce capătă în viaţa lui Zoe, a lui Tipătescu şi a deciderii
exprimării opiniei unui colegiu importanţa majoră. Dacă iniţial atmosfera este de calm şi rutină,
acţiunea se complică treptat odată cu semnalarea periplului scrisoricii de amor a lui Tipătescu de
la cetăţeanul turmentat la Caţavencu şi invers, culminând cu intrarea în scenă a altei scrisori, al
cărei traseu va continua şi “ aldată”. Strădaniile personajelor-ameninţările lui Tipătescu,
strategiile diplomatice ale lui Zoe, descoperirea poliţelor de către Trahanache, intervenţiile
poliţaiului Pristanda, sforţările lui Farfuridi şi Brânzovenescu de a înţelege ce se întâmplă, vor fi
anulate de hazardul care serveşte interesele unora sau altora. Deşi subliniază ideea realităţii
politice, personajele nu ies din caricatural, aspect evident în finalul împăcării festiviste în care
satisfacţiile personale servesc binelui ţării. Fiind destinat reprezentării scenice, creația
dramatică impune anumite limite în ceea ce privește amploarea timpului și a spațiului de
desfășurare a acțiunii. Acțiunea comediei este plasată "în capitala unui județ de munte în zilele
noastre", adică la sfârșitul secolului XIX, în perioada campaniei electorale, într-un interval de
trei zile. Acțiunea piesei este constituită dintr-o serie de întâmplări care, în succesiunea lor
temporală, nu mișcă nimic în mod esențial, ci se derulează concentric în jurul pretextului
(pierderea scrisorii). Atmosfera destinsă din final reface starea inițială a personajelor, fără nicio
modificare a statutului inițial (dinaintea pierderii scrisorii). Personajele acționează stereotip,
simplist, ca niște marionete lipsite de profunzime sufletească, fără a evolua pe parcursul acțiunii,
fără a suferi transformări psihologice.

Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului politic
"o scrisoare pierdută" - pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea
întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderile succesive ale scrisorii, amplificate prin repetarea
întâmplării în alt context, dar cu același efect). Titlul este ales în mod special de autor pentru a
anticipa intriga piesei de teatru și motivul izbucnirii conflictelor dintre personaje. Acesta este
alcătuit dintr-un substantiv comun, simplu: „O scrisoare”, care ar putea fi orice scrisoare, și
adjectivul „pierdută”. Titlul capodoperei dramaturgiei naționale "O scrisoare pierdută" , atrage
atenţia, în special, asupra artei compoziției, dar și asupra unor situații tipice care stau sub semnul
falsului, al ridicolului și chiar al grotescului. Scrisoarea de amor este totodată și o armă politică
deoarece, tocmai pentru că este pierdută de persoane influente în viața politică și găsită de
oameni politici dornici de a parveni, devine obiectul de șantaj cel mai eficient și singura cale
pentru a-și asigura victoria în alegeri. Titlul are o semnificaţie explicită desemnând „obiectul
buclucaş”, generator de conflict. Scrisoarea pierdută capătă importanța unui personaj, urmărită
cu asiduitate de ceilalţi(Tipătescu, Zoe, Cațavencu), apărând şi dispărând subit şi îndeplinindu-şi
exemplar rolul de a întreține tensiunea dramatică. Pe măsură ce acțiunea înaintează, scrisoarea îşi
asociază noi semnificații. Initial, ea este doar expresia unui sentiment intim, dar, din momentul
ce este pierdută, ea înseamnă girul păstrării onorabilității (Zoe), provocarea de a doborî un
adversar politic(Trahanache), şansa unei ascensiuni politice(Cațavencu) sau dovada zelului de
subaltern(Pristanda). În viziunea criticului Șerban Cioculescu, scrisoarea este simbolul puterii şi
câtă vreme este în posesia ei, Cațavencu este neînduplecat la rugăminţile lui Zoe şi insensibil la
alte oferte. Când o pierde însă, îşi schimbă radical atitudinea, se lasă batjocorit şi îl îmbrăţişează
pe noul ales. Aşadar, titlul trimite la comicul de situație ce se creează prin pierderea scrisorii de
amor, deși în prim-plan se află alegerile pentru camera deputaților. Se sugerează astfel că lupta
politică nu se duce în mod cinstit, ci arma politică preferată este șantajul.

Opera “O scrisoare pierdută" este o comedie de moravuri, de factură realistă şi clasică, în

cadrul căreia abundă tipurile de comic, autorul satirizând cu ajutorul acestui instrument
societatea cu tarele ei, prin prisma vieţii familiale şi a celei politice, punând în evidenţă defecte
ale unor personaje conturate prin numeroase modalităţi originale.