Abordarea unui text literar- Psalmul 46

- Evidențiați relația dintre ideile poetice și imaginile artistice din Psalmul

46 al lui Dosoftei.

Literatura română veche privește cărțile prin prisma lor în unificarea

limbii literare. Dosoftei a tipărit numeroase traduceri, îmbogățind literatura
religioasă nu numai cu cele mai populare cărți de lectură în acest domeniu, dar și
cu texte de ritual, dintre care se remarcă Psaltirea în versuri. Psalmul 46 este o
operă în versuri care prezintă relația on-divinitate și preaslăvirea lui Dumnezeu,
teme susținute de motivul rugăciunii, cel al divinității și motivul slăvirii.

Psalmul 46 al lui Dosoftei impresionează printr-un lirism de tip subiectiv,

conturat prin prezența mărcilor lexico-gramaticale ale subiectivității, pronume la
persoana I plural: „(supusu)- ne- (au)”, „noi”, „ni-”, dar, de asemenea și prin
prezența elementelor de subiectivitate cum ar fi starea de împlinire sufletească și
sentimentul de fericire, admirație, speranță, nuanțându-se un lirism de tim
confesiv. Din punct de vedere tematic, versificația lui Dosoftei are în centru
slăvirea lui Dumnezeu. Psalmul 46 este conceput ca un cântec, și anume un
cântec de stea. Relația psalmistului cu Divinitatea transpare limpede, psalmistul
îi cântă lui Dumnezeu lăudându-l: „Domnul iaste tare/ Iaste-mpărat mare”.
Poetul este copleșit de admirația psalmistului, susținând prin comparații ceea ce
simte: „Cântați pre-mpăratul/Că nu-i ca dâns altul”. Adresarea directă prin
verbul la imperativ „Să cânte” accentuează apropierea dintre om și Divinitate.

Autorul percepe această relaţie, dintre el şi divinitate asemeni uneia

părintească, în care poate să ceară tatălui, cu încredere, tot ceea ce doreşte.
Ritmicitatea și muzicalitatea se remarcă prin versurile trohaice, de șase silabe.
Prin prezența figurilor de stil, cum ar fi inversiunea „sfântul său nume”, dar și a
imaginilor artistice: „S-aud glasuri multe/ De bucine mare”, psalmistul își
exprimă sentimentele de venerație, bucurie, împlinire sufletească.
Regionalismele accentuează caracterul popular al poeziei și susțin de asemenea
caracterul religios și nevoia simplității slujbelor bisericești, de asemenea conferă
o notă de originalitate creației: „suit”, „giuruită”, textul predomină în forme
arhaice ale cuvintelor, fapt datorat insuficienței mijloacelor de expresie literară,
dar totodată demonstrează caracterul arhaic al textului: „vărvuri”, „vadză”,
„dzâcături”, inversiunile sunt folosite pentru accentuarea ideilor esențiale, pentru
concentrarea cu precădere asupra învățătorilor și esențialului mesajului transmis:
„sfântul său nume”, „spupusu-ne-au”. Cercetările atente demonstrează profunda
originalitate a versurilor lui Dosoftei, precum și influența exercitată asupra lui de
versul popular românesc.

Prin talentul său de a scrie, de a conecta oamenii cu divinitatea, de a le

împărtăși într-un mod foarte expresiv creștinilor învățături biblice, Dosoftei se
face remarcat ca fiind fondatorul poeziei românești.