Testament

“Poet al atitudinilor lirice și al abisurilor infernale”, Tudor Arghezi este considerat de

către Tudor Vianu “cel mai mare poet de la Eminescu încoace, având aceeași influență
binefăcătoare asupra limbajului românesc”.
Opera sa lirica se constituie din patru mari directii tematice: poezia filosofica(ce
cuprinde arte poetice, lirica existentiala si sociogonica) , poezia sociala, poezia de dragoste si
poezia “universului marunt” (“al boabei si al faramei").
Poezia “Testament” este așezată în deschiderea volumului de debut al poetulu
“Cuvinte potrivite”(1927) și are valoarea unei arte poetice, concentrând ideile estetice și
anticipand marile teme ale operei argheziene.
Viziunea despre lume a lui Arghezi este că arta trebuie să reflecte realitatea vieții
înaintașilor, datoria poetului fiind de a metamorfoza suferințele într-o valoare spirituală
absolută.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creația lăsată ca
moștenire unui fiu spiritual. Cuvântul cheie al textului este “carte”, aceasta fiind și definiția
simbolică a poeziei.
Titlul poeziei amintește de testamentul literar lăsat de Ienăchiță Văcărescu urmașilor
săi, În semn “de cinstire” a limbii și a patriei românești. Cuvântul “testament” semnifică în
sens denotativ- act oficial ce exprimă dorințele cuiva după moarte; în sens conotativ-definește
creația ca moștenire spirituală.
Compozițional, poemul e alcătuit din șase strofe inegale ca număr de versuri.
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog adresat sau dialog imaginar între tată și
fiu, între rob și Domn, ca ipostaze ale eului liric.
Cartea, ca element de recurență al textului, este o ”treaptă”, “hrisovul cel dintâi”,
“testament”, “hotar înalt”. Ea reprezintă un monument de victorie a spiritului asupra materiei.
În același timp, ea este simbolul răzbunării, al “cântecului de vioară” ce acționează ca un bici
izbăvitor ce răzbună durerea și umilința. Procesul creației este greu și îndelungat, din graiul
aspru al strămoșilor poetul învățând meșteșugul potrivirii cuvintelor. Nucleul simbolic al
poeziei este reprezentat de versurile: “Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi.” Pentru Arghezi, poezia înseamnă talent, inspirație, har divin (“slova de foc”) dar
și meșteșug, trudă (“slovă făurită”). Poetul e conștient că arta sa încalcă tradiția
frumosului(“Domnița suferă în cartea mea”).
Prin aceste versuri, poetul introduce în literatura noastră estetica urâtului, după
modelul lui Charles Baudelaire.
Elementele înnoitoare ale limbajului pot fi revelate la fiecare nivel al textului poetic:
La nivel lexico-semantic, se observă acumularea de cuvinte nepoetice, ce dobândesc
valori estetice: “ciorchine de negi”, “bube”, “mucegaiuri”. Ineditul limbajului constă în
valorificarea diferitelor straturi lexicale: arhaisme (“hrisov”), regionalisme (“grămădii”),
cuvinte de factură populară (“gropi”, ”râpi”, ”zdrențe”) și termeni religioși( “icoane”, ”cu
credință”, ”Dumnezeu”).
Versul “Făcui din zdrențe muguri și coroane” exprimă ideea transfigurării estetice a unor
aspecte ale realității.
La nivel morfosintactic, întâlnim dislocări topice și sintactice și un joc al timpurilor
verbale, ce susține caraterul testamentar al textului. Rolul poetului este prezentat prin
enumerarea unor verbe: “am prefăcut”, “făcui”, “am luat”, ce ilustrează dubla componență a
artei: “slova de foc” și “slova făurită”.
La nivel stilistic, definiția poeziei este dată cu ajutorul metaforei și al comparației
inedite („împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte”). Epitetul rar
(„seara răzvrătită", „dulcea lui putere",„Dumnezeu de piatră",), oximoronul („Veninul strâns
l-am preschimbat în miere”) ornamentează estetica argheziană.
La nivel prozodic, metrica și ritmul sunt variabile, în funcţie de intensitatea
sentimentelor şi de ideile exprimate, dar se conservă rima împerecheată.
În concluzie, poezia este o artă poetică modernă, poetul fiind în viziunea lui Arghezi
un născocitor, iar poezia presupune meşteşug și inspirație.
În opinia mea, poezia aceasta demonstrează că orice carte instituie un cult al
strămoșilor și oglindește viața și spiritualitatea.