Iona

de Marin Sorescu

Iona parcurge etapele devenirii, ale experienței ontologice în care trece de la

inconștiență la starea de luciditate.

Ființa sa are o dublă identitate, ce rezuma drama omenirii, vânat-vânător, victimă-

călau. Parabola prezintă insul ca prizioner al condiției sale. Personajul este o metaforă, un
simbol, mai mult o idee de personaj a cărui voce se aude din neant. El se revoltă în fața
destinului, refuză să-și accepte soarta de ființă solitară și încearcă să se salveze
redescoperindu-și identitatea.

Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic,

dar modul de expunere este exclusiv monologul. Procedeele moderne de caracterizare sunt
introspecția și monologul interior.

Un mijloc de caracterizare direct îl constituie didascaliile, care individualizează drama

personajului. Mișcările sufletești sunt surprinse cu o mare finețe în indicațiile din primul
tablou: “explicativ”, “înțelept”, “uimit”, “vesel”, “curios”, “nehotărât”.

Iona devine imaginea generică a omului modern, un exponent al existențialismului. El

ajunge la concluzii pesimiste: “un sfert de viață îl pierdem făcând legături.Tot felul de
legături între idei, fluturi și praf. Totul decurge așa de repede și noi tot mai formăm legături
între subiect și predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieții, așa cum ne vine exact, să nu mai
încercăm să facem legături care nu țin. De când spun cuvinte fără șir, simt că-mi recuperez
ani frumoși din viață”.

Iona amintește de Omul –Fantă al lui Nichita Stănescu, cel care moare pentru a
cunoaște moartea. Nicolae Manolescu, în acest sens, conchide: “Adevărata măreție a lui Iona
este de a fi luat cunoștință de sine, de forța sa ; de aici încolo, el va putea fi ucis, dar nu
înfrânt”.

În opinia mea, Iona întruchipează umanitatea prin lupta cu un destin potrivnic, prin
iluzia că poate alunga singurătatea.

În concluzie, piesa “Iona” de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală : Teatrul-

Parabolă cu limbaj metaforic. Astfel, Dumitru Micu vede în literatura soresciană: “un
monolog demențial, o strigare deznădăjduită către un Dumnezeu surd ca în poemele
argheziene”.