Iona-viziunea despre lume

de Marin Sorescu

Marin Sorescu este un scriitor fascinant pe care teatrul său metaforic îl

plasează în literatura noastră ca pe un scriitor enciclopedic. În teatrul lui apar
forme ale poemului, ale narațiunii și ale eseului. Dumitru Micu îl consideră „un
căutător, un Ulise, un strigător în pustie, un însingurat bântuit de vedenii.”

Publicată in 1968, “Iona” este inclusă alături de “Paracliserul” și “Matca” în

trilogia dramatică “Setea muntelui de sare”.

Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează setea de absolut, de care omul
are nevoie pentru a ieși din absurdul vieții. “Iona” pare cea mai existențialista din
piesele sale, ilustrând confruntarea omului cu moartea. Soluția propusă de autor nu
este doar sinuciderea, ci și revolta împotriva propriului destin, în maniera lui
Albert Camus.

Tema piesei este dată de căutarea identității pierdute, dar și de libertatea

individului, care își asumă destinul ca în tragediile antice. Piesa comentează și
raporul individ-societate(condiția tragică a omului).

Titlul piesei îi conferă lui Iona statutul de personaj eponim și face trimitere
la personajul biblic Iona, proroc din cartea cu același nume a Vechiului Testament.
Astfel geneza operei pornește de la această relatare, prorocul fiind pescarul închis
în burta unui pește uriaș, deoarece a refuzat să propovăduiască. În burta peștelui, el
se căiește, se roagă și este eliberat. Marin Sorescu nu respectă întâmplarea biblică,
la el pocăința devine revoltă, omul fiind desacralizat. El reinterpretează relatarea în
manieră modernistă.

Viziunea despre lume a lui Marin Sorescu este redată aici prin parabola
dramatică, existențialistă despre singurătate. Spre deosebire de credinciosul Iona,
care comunica direct cu divinitatea, Iona lui Marin Sorescu este un exponent al
lumii din care Dumnezeu s-a retras. Destinul lui amintește de metafora lui
Nietzsche : „Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă “.

Structura piesei reiese din mențiunea autorului, în care își numește opera:
”tragedie in patru tablouri”. Acestea contin un lung monolog sau un fals dialog
interiorizat din care, dacă s-ar scoate linia de dialog, s-ar putea constitui o întreagă
carte de filozofie. Desfășurarea simetrică a tablourilor conduce la gruparările I-IV
(Iona este afară) și II-III (în interiorul peștelui).

Tabloul I prezintă personajul în fața mării, în ipostaza pescarului ghinionist

care nu prinde niciodată peștele cel mare. Tabloul este dominat de sentimentul de
ratare.

Tabloul al II lea se petrece în interiorul peștelui I, în întuneric, când Iona

încearcă sa se salveze prin cuvânt. Găsește un cuțit și meditează asupra vieții, căci
ar “trebui să fie un grătar la intrarea în orice suflet”, o formă de protecție a eului.
Iona devine visător, vrea să construiască o “bancă de lemn în mijlocul mării”.

Tabloul al III lea se desfășoară în interiorul peștelui II, care înghițise primul
pește și în care se afla o moară de vânt, simbol al trecerii și măcinării timpului.
Apar doi figuranți cu două bârne sisifice, iar Iona încearcă ,fara succes, să
comunice cu ei. El încearcă sa vorbească și cu mama sa, căreia îi cere să-l mai
nască odată, simbol al repetării existenței.

Ultimul tablou îl prezintă pe Iona în gura ultimului pește. Aici, el meditează

asupra divinității și încearcă să dea o definiție metaforică vieții: “Cum se numea
drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă , formată din ani, pe
care am trăit-o eu ?”. Într-un final, realizează că a pornit bine, dar că drumul a fost
greșit, așa că își spintecă burta cu obsesia lumii eliberatoare: “răzbim noi cumva la
lumină”.

Prin moarte, Iona renaște în orizontul cunoașterii.

În opinia mea, Iona întruchipează umanitatea prin lupta cu un destin

potrivnic, prin iluzia că poate alunga singurătatea.

În concluzie, piesa “Iona” de Marin Sorescu aduce o înnoire radicală : Teatrul-

Parabolă cu limbaj metaforic. Astfel, Dumitru Micu vede în literatura soresciană:
“un monolog demențial, o strigare deznădăjduită către un Dumnezeu surd ca în
poemele argheziene”.