TESTAMENT, T.

ARGHEZI

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularități ale unei text
poetic studiat, aparținând lui Tudor Arghezi.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul
poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice,
elemente de prozodie etc.).
Notă. Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conținutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare cerință/reper).
Pentru redactarea eseului, vei primi 12 puncte (existența părților componente – introducere,
cuprins, încheiere – 1 punct; logica înlănțuirii ideilor – 1 punct; abilități de analiză și de argumentare – 3
puncte; utilizarea limbii literare – 2 puncte; ortografia – 2 puncte; punctuația – 2 puncte; așezarea în
pagină, lizibilitatea – 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru redactare, eseul trebuie să aibă minimum 400 de cuvinte și
să dezvolte subiectul propus.

Aprecieri critice:
G. Călinescu vorbește admirativ despre „fenomenul arghezian” și Ov. S. Crohmălniceanu despre
„miracolul arghezian“: „Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei românești interbelice.
Miraculoasă e siguranța cu care el a intuit aproape toate formulele liricii moderne. Poezia fiorului
religios, poezia sentimentului cosmic, poezia htonică, poezia vizionară, poezia terorii mistice, poezia
primitivității, poezia universului domestic, poezia răzvrătirii, poezia metamorfozelor materiei, poezia
jocului, poezia ingenuității, poezia absurdului își află punctele de plecare în opera lui. Arghezi e placa
turnantă a liricii românești noi.“

Încadrare în opera scriitorului

Testament de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă, un text programatic şi inovator
pentru perioada în care vede lumina tiparului. Meditaţia poetului, privind creaţia şi creatorul, nu
este un gest singular în epoca interbelică, moderniştii Ion Barbu şi Lucian Blaga procedaseră la
fel. Poezia deschide primul volum al lui Arghezi, Cuvinte potrivite, apărut în 1927, când poetul
avea 47 de ani.
Încadrarea textului poetic într-un curent literar
TESTAMENT, T. ARGHEZI

Poezia aparţine direcţiei moderniste, teoretizate de E. Lovinescu, pentru că impune

forme noi în planul creaţiei artistice, produce adâncirea lirismului şi ambiguitatea limbajului
particular, construieşte metafore şocante potrivit esteticii noi, prin care elementele urâtului se
transformă în frumos.Testament se încadrează în direcţia modernistă şi prin rolul asumat de
poet de a crea şi de a reflecta asupra creaţiei sale. De asemenea, interesul autorului se îndreaptă
spre raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică, punând problema cuvântului, a capacităţilor
acestuia de a recrea lumea, dar şi pe aceea a şlefuitorului de cuvinte, a artistului, dezvăluind
astfel elemente care țin de laboratorul poetic. Tudor Arghezi optează pentru o poezie moderna
construită din strofe polimorfe, cu o prozodie inedită- decanonizarea strofică.

Artă poetică Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul
liric (propriile convingeri despre arta literară şi despre aspectele esenţiale ale acesteia) şi
viziunea asupra lumii. Prin mijloace artistice, sunt redate propriile idei despre poezie (teme,
modalităţi de creaţie şi de expresie) şi despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea şi creaţia,
problema cunoaşterii).
Tema și Viziune despre lume

Arta poetică Testament ilustrează unitatea de concepţie şi de viziune a lui Arghezi asupra
existenţei. El deschide relaţia paternală cu un cititor abstract, pentru care aduce un mesaj, trecând
prin generaţii succesive. El este un poeta faber, adică făuritor, „şlefuitor de cuvinte", care
filtrează trăirile neamului prin propria sa conştiinţă.
Rolul poeziei este acela de transfigurare a oricăror aspecte ale realităţii, prin cuvânt şi
imagine artistică. Ca şi poetul francez Charles Baudelaire, care a impus estetica urâtului în
volumul Les fleurs du mal (Florile răului), Arghezi consideră că orice aspect al realităţii,
indiferent că este frumos sau urât, grotesc sau sublim poate constitui material poetic. Fiind un
monolog adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct,
iar la nivelul expresiei, prin mărcile subiectivităţii (mărci lexico-gramaticale prin care se
evidenţiază eul-liric): pronumele personal la persoana I singular, adjectivul posesiv la persoana I,
verbele la prezent, persoana I singular, alternând spre diferenţiere cu persoana a III-a; topica
afectivă (inversiuni şi dislocări sintactice).
Semnificaţia titlului
TESTAMENT, T. ARGHEZI

Prin multitudinea de consoane, titlul are o sonoritate gravă si oferă o aură solemnă operei.
In sens denotativ, „testament" înseamnă un act juridic, prin care cineva îşi exprimă
dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, mai cu seamă în legătură cu transmiterea
averii sale. În sens conotativ, metafora din titlu ilustrează ideea de moştenire literară, „act
oficial" adresat urmaşilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.

Structura poeziei

Din punct de vedere compozițional, textul este un monolog liric adresat pe un ton înflăcărat,
plin de patimă. Poezia este alcătuită din cinci strofe inegale, în care tensiunea exprimării ideilor
și a sentimentelor rămâne la fel de puternică. Primele două strofe stabilesc tipul moștenirii –
spirituală – și obligațiile succesorului. A treia și a patra strofă dezvaluie relatia dintre poet și
strămoși, sursele de inspirație, redă rolul etic, estetic şi social al poeziei precum și modul în care
logosul obișnuit sau nepoetic se metamorfozează și capătă noi valențe estetice. Ultima strofă
cuprinde mărturisirea argheziană despre actul creator care este în egală măsură talent și trudă,
precum și schimbarea raportului dintre creator și cititori, la cel de rob și domn.
Metafora cărţii are un rol esenţial în organizarea materialului poetic, fiind un element de
recurenţă. Termenul are, în text, mai multe sinonime cu ajutorul cărora creează nuanţări şi
particularizări ale artei poetice. În succesiunea secvenţelor lirice, semnificaţiile sunt următoarele:
„treaptă" - etapă în cunoaştere, în acumulările spirituale necesare omului şi ca legătură între
generaţii; „hrisovul cel dintâi" - cu sensul propriu de act domnesc, sugerează ideea că poezia
legitimează un popor, îi dă personalitate; diferite metafore asociate ideii centrale - carte: cuvinte
potrivite, leagăne, muguri şi coroane, miere, Dumnezeu de piatră, o singură vioară, slova de foc
şi slova făurită.

STROFA I
TESTAMENT, T. ARGHEZI

Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual, poetul
identificându-se, în mod simbolic, cu un tată şi asumându-şi rolul de mentor. Adverbul de
negaţie aşezat în poziţie iniţială susţine ideea că artistul nu lasă bunuri materiale, averi strânse
de-a lungul vieţii, ci bunuri spirituale, cărţi care închid în paginile lor. „Rodul durerii de vecii
întregi.". Fiul devine simbolic, primitorul și păzitorul comorii spirituale, astfel că între
tată(artistul) și fiu (lectorul) se creează o legătură peste timp, care sfidează moartea, asigurându-i
nemurirea creatorului. Bunurile artistului sunt concentrate în opera sa, care devine o „treaptă"
spre cunoaştere, spre progresul social și cultural, trecutul întunecat se face viitor lipsit de orice
amenințare. Pentru el, cartea străbate un drum lung şi anevoios, trecând prin „râpi şi gropi
adânci", de la înaintaşi - bătrânii, spre urmaşi, decantând tradiţia, reprezentată prin metafore ale
durerii, chinului şi revoltei. În seara răzvrătită care vine/ De la străbunii mei până la tine,/ Prin
râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci" şi transformând-o în poezie.

STROFA II
Cartea este treapta spre cunoaştere necesară tinerilor spre a-şi descoperi propria
identitate: „Ea e hrisovul vostru cel dintâi", aşa cum apare în strofa a doua . Totodată, îl
îndeamnă pe fiul spiritual să așeze opera moștenită „la căpătâi”, asa cum credinciosul apreciază
Biblia drept modelul creștin călăuzitor al existenței sale închinate lui Dumnezeu.
STROFA III
TESTAMENT, T. ARGHEZI

Din graiul simplu, arhaic al țăranilor care își indeamnă vitele la munca ogorului, Arghezi
a imaginat „cuvinte potrivite”. În strofa a treia, verbe ca: am ivit, am prefăcut, grămădii, iscat-
am, susţin, pe de o parte, ideea efortului depus de artist, iar, pe de altă parte, ipostaza demiurgică
a acestuia. Cheia semnificaţiilor strofei se află în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia
oară / Sapa-n condei şi brazda-n calimară", care exprimă ideea transformării instrumentelor
muncii fizice în instrumente ale muncii intelectuale. Dacă strămoșii au încercat să îmblânzească
pământul pentru a-i culege roadele, artistul se străduiește să înfrângă sălbăticia graiului, pentru a-
l face expresie artistică. Se dezvoltă câmpurile semantice- al trudei şi al cărţi-i ca elemente-
cheie ale artei poetice argheziene, procesul de creaţie presupune transformarea realităţii, prin
cuvânt, într-o lume ideală, din punct de vedere artistic, proces relevat de estetica urâtului.
Amăgirile, indignarea și suferința, al căror„venin” l-a gustat de-a lungul vieții, s-au transformat
în „mierea„ cunoașterii. Poetul recunoaște că versurile sale sunt capabile să exprime și imagini
sensibile, să mângâie sau să aline, dar, în același timp, au și tăria să „înjure”, să ocărască, să
sancționeze: „Am luat ocara și torcând ușure/Am pus-o când.....”.
Strofa a patra este construită pe ideea rolului social, moralizator al artei, dar şi pe aceea
a funcţiei de catharsis, de transformare a suferinţei în bucurie, prin intermediul creaţiei. Poetul
sublimează suferinţele poporului, le cântă, le grămădeşte simbolic în arta sa, în timp ce stăpânul
joacă rolul ţapului - sacrificat pentru purificarea şi înălţarea cuvântului poetic. Transfigurarea
lirică a realităţii este sugestiv exprimată în versurile: „Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi", care reliefează estetica urâtului, concept al poeziei moderne pe care
Arghezi îl preia de la scriitorul francez Charles Baudelaire.
În această strofă este conturată clar şi misiunea morală a poeziei, de a purifica trecutul şi
de a căpăta un caracter justiţiar: „Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte / Şi izbăveşte-ncet pedepsi-
tor / Odrasla vie-a crimei tuturor". La fel de ușor cum mangâie prin cuvinte, poetul poate să
„biciuie„, să pedeapsească prin intermediul logosului atotputernic.
Strofa a cincea reiterează ideea că poezia se naşte din armonizarea între har şi meşteşug, din
fuziunea dintre spirit şi materie: „Slova de foc şi slova făurită / împerecheate-n carte se mărită".
Cele două metafore originale: „slova de foc" exprimă inspiraţia, harul creator şi „slova făurită"
sugerează meşteşugul, truda poetului(„slova de foc" este o metaforă pentru inspiraţie, focul
talentului, „slova făurită" - metaforă, care exprimă ideea că poezia se naşte din munca migăloasă
şi grea). Relația dintre autor și cititor este conturată la final de text prin opoziția Robul-Domnul, pentru a
TESTAMENT, T. ARGHEZI

sublinia ideea că scriitorul este pus în slujba scrisului și că de viitorul lui depinde modul in care
relaționeză cu Domnul- cititorul sau.
CONCLUZIE
Textul poate fi considerat o artă poetică, deoarece autorul îşi exprimă crezul liric şi
viziunea asupra lumii, prin mijloace artistice.
Pentru Arghezi, poezia este îmbinare a slovei făurite, şlefuite de un adevărat bijutier al
cuvintelor, şi a slovei de foc, inspiraţie de sorginte divină. Rolul poetului este de a da cuvintelor
urâte, „bube, mucigaiuri şi noroi", forme şi conţinuturi noi, transformându-le în „versuri şi-n
icoane" şi de a găsi calea cea mai potrivită pentru a păstra legătura dintre generaţii.