Prof.

Laura Pintea

Genul dramatic

Termenul dramatic provine din gr. „drama” și se referă la totalitatea oprerelor literare scrise
sub formă de dialog, menite a fi reprezentate scenic, sub formă de spectacol. Evenimentele și
schimburile de replici sunt generate de stări conflictuale ce în final cunosc o rezolvare.
Noțiunea de conflict provine din lat. „conflictus”, însemnând ciocnire, dispută. În cadrul
unei opere literare, conflictul constituie o opoziție, o luptă între două sau mai multe personaje,
sentimente, atitudini. El este elementul care determină acțiunea și ajută la dezvoltarea subiectului.
Conflictul este considerat „adevărata identitate a dramaticului” (Adrian Marino), iar
dramatismul rezultă din tot felul de răsturnări de situații, confruntări, treceri de la o stare la alta.
Efectul produs asupra spectatorului/ lectorului va fi tensiunea interioară sau declarată orientată în
mod obligatoriul către o soluție.
Conflictul exterior vizează domeniul vieții sociale, iar cele interioare sunt ale eului cu sine
însuși, născute din opoziția latentă dintre voința, sentimentele, convingerile și rațiunea sa.
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care evocă întâmplări,
personaje și moravuri într-o manieră care stârnește râsul. Are de obicei un final fericit, iar scopul
este moralizator. Potrivit lui Marian Popa, comedia „exploatează materia concretă a zilei” și nu
mituri celebre cum se întâmplă în cazul tragediei.
Comedia își are originea în Grecia antică, în „comosul” popular (praznicul închinat zeului
Dionysos), ce se face remarcat și printr-un dialog între cor și corifeu.
Comicul este categoria estetică ce definește comedia. Acesta presupune o atitudine critică
față de societate, sursa lui fiind contrastul dintre esență și aparență, dintre scop și mijloace, dintre
formă și fond, așteptare și rezultat etc.
Această categorie estetică are mai multe forme de manifestare, printre care se mai numără
comicul spiritual (bazat pe glume, jocuri de cuvinte), comicul satiric (necruțător cu defectele
omenești), comicul de situații (șir de episoade comice, încurcături, confuzii), comicul de moravuri
(satirizează viciile societății), comicul de caracter (vizează vicii, defecte ale unei persoane),
comicul de limbaj (expresii, cuvinte pronunțate sau întrebuințate greșit), comicul de intenție
(atitudine ironică ori satirică a autorului față de personaje).

1
 O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

1. Repere critice

Caragialiana „lume-lume” despre care vorbește Vasile Fanache în scrierile sale își are
izvorul în realitatea contemporană scriitorului. Dezvăluirea acestuia („Simt enorm și văd
monstruos”) trădează faptul că autorul este înzestrat cu un imbatabil spirit de observație, dar și cu
o fină ironie care devine trăsătură definitorie a operelor lui I.L. Caragiale.

În termeni retorici, ironia inseamnă a spune contrariul în raport cu ceea ce urmează să se

înțeleagă. O formă a ironiei presupune acceptarea ideii că lumea e asemeni teatrului, ca un
spectacol mereu reluat. Viața în opinia lui I.L.C. e „o mare come`die”, chipurile oamenilor - măști,
cuvintele rostite - roluri învățate pe de rost, iar faptele-simple acte de prezență pe scena lumii. Atât
omul, cât și viața sunt o iluzie, o formă fără fond în termenii lui Titu Maiorescu.

Rolurile distribuite sunt aproape întotdeauna comice și de aceea, la un prim nivel de lectură,
stârnesc râsul. La o privire mai atentă, putem observa că râsul e un mod de a taxa impostura,
incultura, demogogia și toate celelalte defecte general umane. Lumea caragialiană e variată, dar
întotdeauna aceeași. Sub diverse etichete, dramaturgul descoperă o lume uniformizată, cenușie,
lipsită de cinste și idealuri.

Introducere în specie literară și orientare tematică

Publicată în revista „Convorbiri literare” în 1885, „O scrisoare pierdută” are incontestabilul

merit de a contribui la dezvoltarea dramaturgiei naționale prin numeroasele elemente originale pe
care le pune în scenă.

Principalul mod de expunere e dialogul, iar acesta surprinde un contrast între esență și aparență,
satirizând defectele omenești prezente atât în viața de familie, cât și în sfera politică. De aceea,
„O scrisoare pierdută” se înscrie în categoria comediei de moravuri. Din punctul de vedere al
curentului literar, aparține realismului, fiind inspirată din alegerile parlamentale ce au avut loc în
anul 1883. De asemenea, poate fi sesizată atitudinea critică a autorului în legătură cu moravurile
epocii, precum și strânsa legătură dintre personaje și mediul în care trăiesc. Acestora li se adaugă
limbajul utilizat ca mijloc de caracterizare.

2
 Sub aspect tematic, comedia surprinde viața politică și familială. Semnificative sunt
secvențele:______________

Există câteva elemente clasice susținute și de expresia autorului : „Sunt vechi, domnilor!” -
din care s-au născut personaje cu gesturi memorabile.

2. Semnificația titlului:

Ca element paratextual, titlul mediază între text și cititor anunțând că centrul de interes îl
reprezintă o scrisoare particulară care odată pierdută, se transformă într-un obiect de rezonanță
publică. Scrisoarea devine un suprapersonaj, participând la conturarea unor destine. Pierderea ei
strică rânduiala locului și de aceea nimeni nu poate rămâne indiferent.

Tot scrisoarea ne ofera prilejul de a afla cum se desfășoară în mod real alegerile politice pentru
că cei care intră în posesia răvașului dobândesc indentitate politică, intelectuală și civilă, așa cum
cei care îl pierd rămân fără rang social și fără identitate.

3. Acțiune/Cronotop/Conflicte/Construcția subiectului

Acțiunea este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârșitul
secolului XIX, în timpul companiei electorale.

Scena inițială îi surprinde pe Ștefan Tipătescu și Ghiță Pristanda citind ziarul lui Cațavencu și
numărând steagurile care reprezintă pentru Pristanda un nevinovat prilej de a-și rotunji veniturile.
Edificatoare în acest sens este replica lait-motiv: „Familie mare, renumerație mică, după buget”.
În esență, el este supus față de oricine din precauție, neștiind cine va câștiga alegerile.

Pierderea scrisorii adresate lui Zoe de către Tipătescu constituie intriga textului (incipit ex
abrupto) în vreme ce desfășurarea acțiunii surpinde traseul răvașului care, după ce e pierdut de
Zoe este găsit de Cetățeanul Turmentat. Lipsa numelui indică faptul că el este exponent al unei
categorii a populației, anonimă și indecisă. El nu este turmentat doar în sens denotativ, ci și din
cauza felului în care se desfășoară alegerile. Indecizia este evidențiată prin replica devenită tic
verbal: „Eu pentru cine votez? ” Cum este un fost factor poștal, se dovedește a fi perseverent în
misiunea de a restitui scrisoarea andrisantului (destinatarului). Scrisoarea este subtilizată ulterior
de Nae Cațavencu (avocat/director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților ”) , cel care amenință
grupul aflat la putere cu publicarea biletului în cazul în care nu va beneficia de sprijin în alegerile

3
locale. Acesta își declară deschis dorința de a se afirma așa cum reiese din secvența „Ce vreau, știi
vreau, vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani unde sunt cel dintâi...dintre fruntașii politici”.
Pentru a nu i se aduce un deficit de imagine, Zoe impune susținerea candidaturii lui Cațavencu:
„Eu te aleg, eu și cu bărbatul meu!”. Și pentru că ea este o „mare damă în politica de provincie”,
are puterea de a influența rezultatele alegerilor. Punctul culminant îl aduce în scenă pe
Agamemnon Dandanache, el fiind în termenii dramaturgiei grecești un „deux ex machina” (zeul
coborât din cer!). Pricinuind doar încurcături (dandana=încurcatură) și neavând nimic în comun
cu eroul grec Agamemnon, acesta e în viziunea lui Caragiale „mai prost ca Farfuridi și mai canalie
decât Cațavencu”. Acest fapt devine evident când aflăm că recomandarea sa are la bază un act de
șantaj, însă decide să păstreze și pentru o altă ocazie scrisoarea compromițătoare: „Cum se poate
conița mea, s-ar putea să fac așa o prostie? Mai trebuie s-altădată. La un caz iar pac la Răsboiul”.

Pierzând scrisoarea, Cațavencu devine umil în relatia cu Zoe și chiar conduce manifestările
organizate în cinstea contracandidatului său, nădăjduind că alegerile viitoare vor avea un final
favorabil lui. Altfel, deznodământul aduce rezolvarea tuturor conflictelor, iar scrisoarea găsită din
nou de Cetățeanul Turmentat este restituită propritetarului de drept. Traseul scrisorii și mai ales
confuziile pe care le face Dandanache pun în valoare procedeul quiproquo-ului. (încurcătură)

Deși replica lui Farfuridi s-a referit la Constitutia României, aceasta pare să acopere un
palier mai amplu, fiind sugestivă pentru universul politic : „Din două una, dați-mi voie: ori să se
revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica, ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să
se schimbe pe ici colo, și anume în punctele esențiale”.

Zaharia Trahanache

„Atât de vii, încât fac concurență stării civile” (Garabet Ibrălieanu), personajele sunt
clasificate de criticul Pompiliu Constantinescu în câteva tipologii, făcându-se remarcat
încornoratul (Z. Trahanache), don-juanul (Ștefan Tipătescu), demagogul (Nae Cațavencu) și alții.
Zaharia Trahanache este înzestrat de dramaturg cu un nume sugestiv care pune în valoare
două aspecte. Pe de o parte, Zaharia provine de la cuvântul „zahariseală” și poate trăda o oarecare
încetineală a minții. Pe de altă parte, Trahanache e derivat de la substantivul trahana, o cocă moale,
ușor de modelat, asemeni personajului care e ghidat în ceea ce face, dar și în relația cu cei din jur
numai din „enteres”.

4
 Didascaliile oferă indicii referitoare la statutul social, astfel că, „venerabilul” este prezident
al mai multor comitete și comiții, om important în partidul aflat la putere. Deși se întrezăresc o
serie de conflicte exterioare, profilul psihologic cade în plan secund ca o consecință a faptului că
personajele sunt construite pe o trăsătură de caracter dominantă, neavând profunzime sufletească.
Portretul moral evidențiază calmul protagonistului, acesta răspunzând șantajului cu un
contrașantaj. Se remarcă și abilitatea de a frauda alegerile pentru a obține unanimitate de voturi în
alegerea lui Dandanache. Remarcăm că este vizibil impresionat de mentalitatea fiului său pe care
îl citează oferind mostre de nonsens: „Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără
prințipuri, va să zică că nu le are”.
Principala trăsătură este disimularea, iar aceasta își găsește corespondent în replica
laitmotiv „Ai puțintică răbdare”, dar și o atitudine față de scrisoarea pe care o numește plastografie
(fals). Sub semnul naivității sau al diplomației stă și relația cu Ștefan Tipătescu, dovadă fiind
afirmația: „Eu n-am prefect, eu am prietin”.
Trahanache este caracterizat direct de Cațavencu prin atribuirea apelativului „venerabilul”,
prilej cu care îl recunoaște ca figură impunătoare în ciuda evidentelor divergențe de opinie.
Interesant este și modul în care personajul se autocaracterizează, căci aflăm astfel preferința sa
pentru abordarea directă a problemelor cu care se confruntă: „Eu n-am umblat în viața mea cu
diplomăție”. Caracterizarea indirectă se realizează mai ales prin intermediul limbajului care
trădează incultura. Ticul verbal, dar și pronunția greșită a unor cuvinte („dipotat”, „endependent”,
„enteres”) sunt importante surse ale comicului.
Ca stâlp local al partidului de guvernământ, Zaharia Trahanache face parte dintr-o lume
satirizată de autor, care deși aparține perioadei marilor clasici, o transcende prin impactul pe care
l-a avut asupra identității personajului dramatic. De capacitatea și disponabilitatea lectorului
depinde decodarea semnificațiilor operei, aceasta fiind în termenii lui Umberto Eco un labirint al
lui Dedal. ͋
( ͋ a construit un labirint pentru a închide Minotaurul; ulterior, regele Minos îl închide de Dedal,
dar și pe Icar, fiul acestuia în labirint; tatăl se salvează cu ajutorul unor aripi improvizate. Icar se
prăbușește din cauza ambiției de a atinge soarele.)