Ion Luca Caragiale

O scrisoare pierdută (1884)

REALISM

Realismul este un curent dominant al secolului al XIX-lea și al XX-lea ce contribuie

la realizarea unor fresce sociale, reflectă o lume veridică, o imitație perfectă a lumii realie și a
tipurilor dominante. Realismul este un curent polemic, apărut ca reacție la romantism,
respingând idealizarea, fantezia și subiectivismul excesiv al acestuia.
Câteva trăsături ale acestui curent literar sunt:
o Reprezentarea veridică a realității, surprinsă obiectiv ca într-o oglindă;
o Absența idealizării, respingerea lirismului;
o Tematica specifică (averea, familia);
o Personaje tipice – reprezentative pentru diverse clase și categorii sociale – în situații
tipice; destinul personajelor este condiționat de epocă, de mediu;
o Complexitatea umană – utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice;
o Stilul impersonal și sobru;
o Tehnica detaliului semnificativ.

O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de

dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884, publicată în revista Convorbiri literare.
Aici sunt satirizate aspecte ale societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa
electorală din anul 1883.
Comedia este o specie a genului dramatic, care stârnește râsul prin surprinderea unor
moravuri, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate, cu un final fericit. Personajele
comediei sunt inferioare. Conflictul comic este realizat prin contrastul între aparență și esență.
Sunt prezente formele comicului: umorul, ironia, diferite tipuri de comic (de situație, de
caracter, de limbaj și de nume).
Tema: Încadrându-se în categoria comediilor de moravuri, prin satirizarea unor
defecte omenești, piesa prezintă aspecte din viața politică (lupta pentru putere în contextul
alegerilor pentru Cameră) și de familie (relația dintre Tipătescu și Zoe) a unor reprezentanți
corupți ai politicianismului românesc.
Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esență. Pretinsa luptă pentru
puterea politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al șantajului
politic „o scrisoare pierdută” – pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât
banalitatea întâmplării, cât și repetabilitatea ei (pierderea succesivă a scrisorii).
 Piesa O scrisoare pierdută este structurată în 4 acte, alcătuite din scene. Acțiunea
comediei este plasată „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”, adică la sf. Sec. Al
XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile. Această plasare exactă
din punct de vedere temporal și spațial reprezintă o trăsătură realistă, acțiunea părând să pună
în scenă un eveniment petrecut în realitate.
Intriga pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori intime,
compromițătoare pentru reprezentanții locali aflați la putere și găsirea ei de către adversarul
politic, care o folosește ca armă de șantaj. Acest fapt ridicol stârnește o agitație nejustificată și
se rezolvă printr-o împăcare generală și neașteptată.
Conflictul dramatic principal constă în lupta pentru putere a două forțe politice opuse:
reprezentanții partidului aflat la putere (Zaharia Trahanache, prefectul Ștefan Tipătescu, Zoe
Trahanache) și gruparea independentă constituită în jurul lui Nae Cațavencu, avocat și
proprietarul ziarului „Răcnetul Carpaților”. Conflictul are la bază contrastul între ceea ce sunt
și ceea ce vor să pară personajele, între aparență și esență.
Conflictul secundar este reprezentat de grupul devenit „cuplu”: Farfuridi și
Brânzovenescu, iar tensiunea dramatică se accentuează pe tot parcursul comediei până la
rezolvarea conflictului: scrisoarea revine la Zoe, iar trimisul de la centru, Agamemnon
Dandacnache, va fi ales deputat.
În expozițiunea piesei sunt prezentate pe scurt personajele, intriga fiind redată de
pierderea scrisorii de amor. Întreaga acțiune se finalizează cu elucidarea conflictului inițial și
cu alegerea în unanimitate a celui care utilizează același mijloc de șantaj.
Acțiunea se contituie dintr-o multitudine de întrebări care converg înspre pretext:
pierderea scrisorii.
Comicul de situație apare în multitudinea de cazuri în care sunt agrenate personajele.
Acest tip de comic susține tensiunea dramatică prin întâmplări neprevăzute precum pierderea
și gpsirea succesivă a scrisorii, involuția lui Cațavencu, confuziile lui Dandanache, teama de
trădare a cuplului Farfuridi și Brânzovenescu și în final împăcarea ridicolă a tuturor
personajelor.
Atmosfera destinsă din final reface echilibrul inițial, personajele acționând simplu ca
niște marionete lipsite de profunzime sufletească (nu evoluează, nu se schimbă, sut plate).

Personajele

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor tipologică. Pompiliu
Constantinescu precizează într-un articol nouă clase tipologice, dintre care următoarele sunt
identificate în ambele piese: tipul încornoratului (Trahanache), tipul primului amorez și al
donjuanului (Tipătescu, Chiriac), tipul cochetei și al adulterinei (Zoe), tipul politic și al
demagogului (Tipătescu, Cațavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache),
tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu) etc.
Dar scriitorul depășește cadrul comediei clasice, având capacitatea de a individualiza
personajele, prin comportament, particularități de limbaj, nume, dar și prin combinarea
elementelor de statut social și psihologic.
Prin caracterul pe care aceste personaje îl dezvoluie, se creionează comicul de
caractere. Deși, atât Tipătescu, cât și Trahanache rep. Tipul politicianului și al demagogului,
cei doi au comportamente diferite în fața amenințării lui Cațavencu. Dacă Tipătescu
reacționează impulsiv și violent, celălalt păstrează calmul și caută cu „diplomație” o armă de
contra-șantaj.
Comicul de nume e o altă modalitate de caracterizare indirectă a acestor personaje.
Ștefan Tipătescu – Prenumele său (Ștefan) provine de la personajul istoric cunoscut „Ștefan
cel mare”, un nume cu rezonanță pentru istoria națională, însă utilizarea diminutivului Fănică
desemnează faptul că nu are trăsăturile de caracter: curaj, loialitate, vitejie, proprii
personajului istoric. Numele „Tipătescu” provine de la cuvântul „tip”, semnificativ pentru
felul în care personajul este privit de ceilalți. Cea mai elocventă caracterizare i-o realizează
Pristanda: „Moșia moșie, foncția foncție, coana Joițica coana Joițica, apoi trai neneacă cu
banii lui Trahanache babachi”.
Didascaliile conferă o caracterizare indirectă personajelor, astfel că cititorul poate să-și
creioneze o imagine de ansamblu pentru fiecare.
Tipătescu este prefectul județului, unul dintre stâlpii puterii locale, orgoliosul și amorezul. Se
consideră stăpân, transformându-l pe funcționarul public, Pristanda, într-o slugă personală. Nu
este o persoană foarte inteligentă, dar nu comite foarte multe greșeli de exprimare.

In toate comediile lui I.L.Caragiale se manifesta pregnant disocierea dintre esenta si

aparenta, dramaturgul fiind "inzestrat cu o reala putere de observatie a contrastelor dintre
forma si fond, si cu un mare talent de a da sub haina scenica o serie de tipuri, care prin
unitatea lui sufleteasca, energica si expresiva, au ajuns adevarate simboluri ale mentalitatii
unei intregi clase sociale din epoca noastra de prefacere" (Eugen Lovinescu).