Semnele lui Ioan Nemțoi

Indiferent de religie, orientare sexuală, venituri brute sau nete, de nivelul statistic de fericire pe
cap de cetățean sau de propriele angoase, fericiri efemere, momente Kodak de familie sau
narcisiace, un lucru ne unește în afara oricărei conjuncturi spațiale și temporale: neliniștea în fața
nimicului, a neantului existențial, în definitiv în fața neființei. Căutăm mereu dovezi ale vieții,
ale evervescenței organicului, și chiar și acolo unde nu le găsim, investim materia rece cu
capacități magice, transcedentale, unde și o piatră sau un stâlp devin repere fundamentale, porți
de acces către o altă lume, unde viața reapare și se prelungește fără limite. Hierofania ne
definește profund natura umană, și fiindcă în lumea contemporană religia pare a fi fost înlocuită
de știință, căutarea sacrului se mută invariabil de pe axa verticală pe cea orizontală, de la
meditație teosofică la analize de laborator. Atunci când nu căutăm revelația în temple, o căutăm
în acceleratoare de mare viteză, dar rezultatul este întotdeauna același: o jubilație existențială
profundă care ne motivează și ne reconfirmă demersul. Întregul nostru parcurs existențial este o
afirmare a vieții, un elogiu adus victoriei dinamicii asupra staticului.

Nu suntem obișnuiți să gândim universul în termeni absoluți, infinitul fiind doar o inșiruire de
depărtări succesive pe care noi, încetul cu încetul, le luăm în stăpânire. La fel ca și spațiul, timpul
îl percepem în secvențe, cauze și efecte într-o continuă dinamică pe care încercăm să-l
conservăm prin dovezi concrete. Semnele în sticlă a lui Ioan Nemțoi, fluide și organice,
fragmente dintr-o scriitură în afara timpului, încorporează întreaga noastră istorie, de la apariția
siliciului în zorii cosmosului până la percepția culturală postmodernă. Aceste însemnări plastice
fac parte dintr-o alocuțiune atât despre creație, privită la o scară macrocosmică, cât și despre
gestul creator concret al artistului.

Aceste secvențe sangvine par cadre extrase dintr-o istorie despre apariția formei în spațiu și timp,
prin transformarea punctului static în linie dinamică. Ele pot fi prelungite mental la nesfârșit,
unite într-un traseu închis, un ciclu complet al vieții, dar pentru ca acesta să fie perceptibil,
Semnele lui Ioan Nemțoi trebuie să rămână separate. Fiecare lucrare, unică prin rezolvarea
plastică, conține în sine toate datele întregului, discursul acestuia putând fi reconstruit pornind de
la unitate, așa cum organismul poate fi redus și reprodus prin ADN.
Ioan Nemțoi folosește impecabil toate calitățile sticlei pentru a crea un demonstrație plastică
amplă, de la vibrația exteriorului transparent până la textura aspră a formei torsionate, de la iluzia
imponderabilității până la caracterul formal absolut. Fiecare formă, unică prin conformația sa
verticală, devine un axis mundi, un reper al posibilității transcedente, în care materia inertă se
transformă în semn al viului, al posibilității universului de a se autocontempla și de a fi astfel în
perpetuă mișcare.

Semnele minimaliste ale lui Ioan Nemțoi sunt mărturii ale luptei eterne între mineral și organic,
între static și dinamic, între nevoia vieții de a prospera și cea a entropiei morții de a acapara.