Acuarelele Anastasiei Stoiciu construiesc o imagine a artei contemporane românești care iși

păstrează memoria culturală și își reclamă originile dintr-o istorie a imaginii fără sincope, fără
pierderi de identitate sau de axă verticală. Motivul este chipul uman și mai important, chipul
artistului, și nu alte teme previzibile ale acuarelei, cum ar fi peisajul sau ilustrația botanică.

Alegerea pe care Anastasia Stoiciu o face atât în ceea ce privește tema, cât și mediul de execuție,
este una care leagă într-un discurs coerent și susținut părțile constitutive ale contemporaneității
artistice autohtone: creatorul și atitudinea lui față de creație. Pe de o parte este vorba despre
artiști din toate mediile canonice ale artei plastice: pictori, graficieni, sculptori, fapt ce
conturează o imagine a unei creații vii și diverse, atotcuprinzătoare, de la suprafața
bidimensională neutră minimalist definită până la luarea în posesie a lumii create prin intervenția
tridimensională, iar pe de altă parte vedem personalități compatibile prin felul în care se
raportează la sensul artei, acela de creație și ordonare și nu de distrugere și haos.

În acest context, alegerea acuarelei ca mediu și ca tehnică este una care potențează mesajul,
conferind lucrărilor un aer atemporal, putând fi încadrate în orice curent artistic modern, de la
impresionism la fauvism sau expresionism. Desenul bine stăpânit îi permite artistei să abordeze
portrete dificile, de expresie, cu racursiuri provocatoare și probleme plastice complexe, fapt ce
duce la crearea unei adevărate enciclopedii vizuale a artei contemporane românești.

Demersul Anastasiei Stoiciu este unui anti-postmodern, în sensul în care postmodernismul este
înțeles astăzi, ca eliminare a oricăror seturi de valori, de ierarhii sau de repere temporale, căci ea
are o atitudine de ordonare și de conservare a unui moment amplu din creația artistică, în care
identifică omul, și mai mult, chipul lui ca fiind cel important, individul cu personalitate proprie,
și nu grupul inert artificial construit printr-o voință exterioară, ca într-un final să dezvăluie
panteonul artei contemporane românești, cel care ar trebui să ducă mai departe memoria și
identitatea noastră.