Roman I

DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).
– DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN –

IUS NATURALE, IUS GENTIUM şi IUS CIVILE.
IUS NATURALE (dreptul natural): dreptul comun tuturor fiinţelor (atât oamenilor, cât şi celorlalte animale)
→ natura învaţă pe toate fiinţele acest drept („dreptul natural este dreptul pe care toate fiinţele l-au deprins de
la natură”, I.1.2.pr.) → drept comun tuturor vieţuitoarelor, în timp ce dreptul ginţilor este dreptul comun
tuturor oamenilor.
– ius naturale mai are un alt înţeles: Cicero susţine că, în afara de lege şi obicei, mai există un izvor de
drept: ius naturale, care reglementează în acelaşi fel la toate popoarele şi în toate timpurile unele raporturi
sau dintre oameni sau dintre oameni şi lucruri, dar care nu are prin el însuşi putere obligatorie (sistem de
principii juridice valabil pentru toate popoarele şi toate timpurile) → acest ius naturale este o concepţie
filozofică şi trebuie să servească de bază legislaţiei pozitive: este ceea se numea în trecut dreptul natural.
Jurisconsultul Paul: „dreptul înseamnă ceea ce este totdeauna just şi bun, cum este dreptul natural”.
!!! concepţie mai exactă: dreptul natural este un drept comun tuturor oamenilor, dar numai oamenilor şi
bazat pe raţiune (ex. egalitatea primitivă a oamenilor când nu exista sclavia, dreptul la legitimă apărare).
IUS GENTIUM (dreptul ginţilor):
1. dreptul ginţilor: sinonim cu dreptul natural → „dreptul pe care raţiunea naturală l-a rânduit între toţi
oamenii este respectat deopotrivă de toate popoarele şi se numeşte dreptul ginţilor” (I.1.2.1) + „dreptul
natural, care este în mod egal respectat de toate popoarele, fiind rânduit de o providenţă divină, rămâne
necontenit trainic şi neschimbat” (I.1.2.11.).
2. dreptul ginţilor: drept internaţional public → dreptul care reglementează relaţiile dintre state: sens rar
în textele juridice, dar care apare des la istoricul Titius Livius în legătură cu epoca veche a Romei.
3. dreptul ginţilor: drept internaţional privat → drept care reglementează raporturile de drept civil între
cetăţenii romani şi străini (nu era nici dreptul străinului, nici dreptul roman, cu un al treilea sistem de drept),
dreptul pe care trebuie să-l aplice judecătorul pentru a rezolva procesele intervenite între străini (peregrini) şi
cetăţenii romani, drept care ulterior a terminat prin a fi folosit chiar de romani în relaţiile dintre ei.
Ex. sclavia, deşi este conformă cu ius gentium, totuşi este contrară lui ius naturale.
– originea lui ius gentium: pare să se fi născut cu ocazia târgurilor din Roma → romanii venind în contact
cu străinii, în special cu grecii, au trebuit să utilizeze forme de drept adecvate pentru a răspunde necesităţilor
economice întrucât ius civile nu se aplica străinilor: ius gentium ca drept internaţional privat s-a dezvoltat
odată cu dezvoltarea relaţiilor comerciale.
242 î.e.n.: romanii au creat un magistrat special, pretorul peregrin (praetor peregrinus), pentru organizarea
proceselor cu străinii → în această jurisdicţie ar fi apărut şi s-a dezvoltat ius gentium roman.
!!! însă occupatio (ocupaţiunea) este o instituţie de ius gentium cunoscută de romani din cele mai străvechi
timpuri.
– la origine comerţul avea loc între ginţi diferite, astfel că s-a născut un obicei nejuridic pentru a
reglementa aceste raporturi de natură comercială, raporturi care ulterior au avut loc în târguri între cetăţeni şi
străini → ius gentium cu timpul a fost integrat în dreptul roman, înlocuind în practică vechiul drept quiritar
(dreptul cetăţenilor romani).
→ prin ius gentium se înţelege ambele ramuri al dreptului internaţional (public şi privat) → au origine
comună: obiceiul nejuridic din comuna primitivă → obiceiul nejuridic dintre ginţi, odată cu formarea statului,
devine un drept între state, un drept al ginţilor: gintă (nu totalitatea celor care descind dintr-un strămoş
comun) = popor cu care Roma avea relaţii.
IUS CIVILE (dreptul civil): dreptul comun tuturor cetăţenilor unui stat (dreptul destinat să reglementeze în
mod exclusiv raporturile dintre cetăţenii romani: dreptul cviritar)→ stabilit de fiecare popor: nici nu se
deosebeşte cu totul, dar nici nu se aseamănă în toate cu ius naturale şi ius gentium → ori de câte ori
adăugăm ceva sau înlăturăm ceva din dreptul comun tuturor, facem un drept propriu, adică ius civile. (1).
– romanii, când zic ius civile, fără să adauge numele vreunui popor, înţeleg dreptul lor propriu (izvorăşte din:
consuetudo, plebiscita, lex, senatusconsulta, constitutiones principium, edicta şi responsa prudentium) →
aşadar ius civile este opus atât lui ius naturale, cât şi lui ius gentium.
– ius civile era la origine un drept strict, riguros şi formalist (la origine romanii nu recunoşteau străinilor nici
un drept iar orice străin venit la Roma cădea în sclavie), în timp de ius gentium era flexibil, echitabil şi lipsit
de forme solemne → ius gentium, dintr-un drept destinat străinilor şi raporturilor lor cu romanii, a ajuns un
drept comun şi romanilor şi peregrinilor, aplicabil şi unora şi altora.
IUS CIVILE ŞI IUS HONORARIUM.
IUS CIVILE (dreptul civil): are un sens mai restrâns → arată dreptul izvorând din consuetudo, lex,
plebiscita, senatusconsulta, constitutiones principium şi responsa prudentium, dar nu şi edicta, adică
desemnează întregul drept roman indiferent din ce surse a izvorât, cu excepţia edictelor magistraţilor. (2).
IUS HONORARIUM (dreptul onorar): este dreptul izvorând din edictele (edicta – programe relative la
activitatea magistraţilor în timpul funcţiunii lor) magistraţilor care au ius edicendi.
– la romani magistraturile se numesc honores, întrucât erau onorifice → dreptul stabilit de magistraţi se
numeşte ius honorarium → se subdivide în:
– ius praetorium (dreptul pretorian): ius honorarium izvorând din edictele pretorului.
– ius aedilicium (dreptul edilician): ius honorarium izvorând din edictele edililor.
– ius honorarium, în special dreptul pretorian, a fost creat pentru a ajuta, a completa sau a îndrepta
dreptul civil → romanii au spus că ius honorarium este glasul viu al dreptului civil (viva vox iuris civilis).
!!! IUS CIVILE: are un înţeles şi mai restrâns → indică uneori numai dreptul izvorând din interpretatio
prudentium (interpretarea jurisconsulţilor). (3).
IUS DIVINUM şi IUS HUMANUM.
IUS DIVINUM: dreptul canonic roman, dreptul care guvernează raporturile oamenilor cu divinitatea→ se
mai numeşte ius sacrum (dreptul sacru), fas (dreptul religios).
IUS HUMANUM: dreptul omenesc, dreptul roman laic → dreptul care guvernează raporturile oamenilor
dintr-un stat, atât între ei, cât şi cu statul lor, raporturile acelor oameni cu oamenii din alte state şi cu
alte state, şi raporturile statelor între ele.
→ la început fas se confunda cu ius humanum, dar ulterior s-au deosebit.
1
IUS PUBLICUM şi IUS PRIVATUM.

→ dreptul pozitiv (dreptul care se aplică într-o societate dată, la un moment dat, sub auspiciile statului
respectiv) reglementează întreaga viaţă socială: aceasta are două direcţii principale → viaţa publică şi viaţa
privată → de aceea şi dreptul roman se deosebeşte în drept public şi drept privat.
IUS PUBLICUM: dreptul privitor la organizarea religioasă şi politică a statului roman (nu poate fi
schimbat prin convenţii între particulari), guvernează organizarea puterilor statului şi raporturile particularilor
cu statul.
IUS PRIVATUM: dreptul privitor la buna stare a particularilor, guvernează raporturile particularilor între ei
→ este alcătuit din trei părţi: din regulile lui ius naturale, ale lui ius gentium şi ale lui ius civile (nu cunoaşte
distincţia între dreptul civil şi comercial + cuprinde şi dreptul penal privat: anumite fapt nepermise pe care
dreptul roman le considera ca lezând numai interesul particular, nu şi interesul public).
IUS NON SCRIPTUM şi IUS SCRIPTUM.
IUS NON SCRIPTUM: dreptul nescris → dreptul roman care izvorăşte din consuetudo (dreptul
consuetudinar).
IUS SCRIPTUM: dreptul scris → dreptul roman izvorând din lex, plebiscita, sunatusconsulta, constitutiones
principum, edicta şi responsa prudentium (dreptul pe care autoritatea publică îl creează în baza puterii sale
legiuitoare).
→ deosebirea dintre dreptul scris şi dreptul nescris se bazează pe izvoarele dreptului, nu pe faptul material
al scrisului: obiceiurile, chiar dacă sunt adunate şi scrise sau de particulari sau de stat, nu încetează să fie
tot drept nescris.
IUS GENERALE şi IUS SINGULARE.
IUS GENERALE sau ius commune: dreptul general este dreptul privitor la toţi romanii şi la toate
raporturile lor juridice → de regulă dreptul este stabilit pentru toţi.
IUS SINGULARE: dreptul special este dreptul privitor numai la unii dintre romani şi la unele raporturi
juridice ale lor (ex. regulile de drept privind testamentul militar) → romanii spun că dreptul special este ceva
ce s-a stabilit în contra cuprinsului raţiunii (în contra ordinii şi consecvenţei) din pricina unui folos oarecare:
este o abatere de la regula că dreptul trebuie să se aplice faţă de toţi → abatere îndreptăţită pe considerente
de ordin social, religios, politic, istoric.
– este de două feluri: beneficium legis şi privilegium.
– beneficium legis: abatere de la dreptul general făcută în folosul unei categorii de persoane ori de
raporturi juridice (ex. abaterile în folosul soldaţilor).
– privilegium: abatere de la dreptul general făcută sau în folosul sau în paguba fie a unei persoane
ori a unor persoane anume determinate, fie a unui ori a unor raporturi juridice anume determinate →
privilegiul cuprinde ceva pozitiv.
!!! dispensa: opreşte ca dreptul să se aplice într-un caz anumit (acordată de regulă de senat) → dispensa
cuprinde ceva negativ.
PERIODIZARE ISTORICĂ:
–regalitatea: 754/753 î.e.n. (fondarea Romei) – 510/509 î.e.n. (244 R.F.) (fondarea republicii).
–republica: 509 î.e.n. - 27 î.e.n. (fondarea imperiului de către Octavian).
–imperiul principatul: 27 î.e.n. – 284 e.n. (fondarea dominatului de către Diocleţian).
dominatul: 284 – 565 (moartea lui Iustinian).
PERIODIZARE JURIDICĂ:
–epoca veche → vechiul drept roman: 753 î.e.n. - sec. I î.e.n.
–epoca clasică → dreptul clasic: sec. I î.e.n. - 284 e.n.
–epoca postclasică → dreptul postclasic: 284 - 565.
ORGANIZAREA STATULUI ROMAN
– în anul 754/753 î.e.n., potrivit tradiţiei, Roma ar fi fost fondată de cei doi fraţi alăptaţi de lupoaică, Romulus
şi Remus.
– Roma la origine era un sat de agricultori şi păstori având o aşezare din cele mai favorabile: situată pe
malul Tibrului, în apropierea mării, la intersecţia lumii etrusce şi a lumii latine, ea „era menită să profite de
decăderea unora şi de slăbiciunea celorlalţi”.
– populaţia Romei, deşi în mare majoritate italiotă, ea nu era totuşi omogenă → potrivit tradiţiei ar fi existat
trei triburi primitive, unul de rasă latină (Rammes) aşezat pe Palatin, unul de rasă sabelică (Tities) aşezat
pe Esquilin şi unul de rasă etruscă (Luceres) aşezat pe Caelius → tot ce se ştie cu siguranţă e că aceste
nume sunt de origine etruscă, ceea ce relevă influenţa etruscilor asupra organizaţiei primitive a Romei.
Forme de organizare a statului roman: regalitatea, republica şi imperiul.
!!! 387 î.e.n. Roma a fost incendiată de gali: în incendiu au pierit cea mai mare parte din actele statului
roman.
– EPOCA REGALĂ –
I. PERIOADA DEMOCRAŢIEI MILITARE.
– între fondarea Romei (754/753 î.e.n.) şi fondarea statului roman: perioada democraţiei militare
(trăsăturile de baza ale regimului primitiv gentilic + apariţia germenilor care vor duce treptat la saltul calitativ
constituit de revoluţia politică prin care s-a format statul roman).
– celula de baza a comunităţii: ginta patriarhală → statul roman a fost la origine o agregare de ginţi
(gentes): ginţile erau formate din mai multe familii pe care le unea originea comună (gentilii sunt rude de
sânge care descind dintr-un străbun comun îndepărtat, însă se putea deveni membru al ginţii prin adopţiune)
care se manifesta prin existenţa unui nume comun tuturor membrilor ginţii (nomen gentilicum), cultul comun
şi o organizaţie religioasă şi militară destul de bine fixată completau unitatea, unitate foarte solidă la origine a
ginţii.
– totuşi această grupare care fusese atât de puternică la origine era sortită pieririi începând cu
momentul închegării statului → ginta se interpunea între membrii ei şi stat, limitând astfel puterea statului
→ în consecinţă între aceste două organisme, între stat şi gintă, a avut loc o luptă lentă al cărei rezultat a
fost liberarea familiilor incluse în gintă şi treptata dispariţie a însăşi ginţii.
2
Trăsăturile ginţii:
– gentilii aveau dreptul de a se moşteni unii pe alţii: averea rămânea în gintă;
– gentilii aveau un loc de îngropare comun şi sărbători religioase comune;
– gentilii aveau obligaţia de a nu se căsători în gintă: bărbatul nu putea lua în căsătorie pe femeia care
făcea parte din ginta lui;
– gentilii posedau în comun pământul;
– gentilii aveau obligaţia de a se apăra şi a se ajuta reciproc;
– gentilii purtau numele ginţii;
– gentilii aveau dreptul de a adopta străini în gintă;
– gentilii aveau dreptul de a alege şi de a destitui pe conducătorul ginţii.
– membrii ginţii formau o adunare care se ocupa cu administrarea treburilor ginţii → în fruntea ginţii era un
şef ales (pater gentis).
– ginţile erau în număr de 300 → 10 ginţi formau o curie → 10 curii compuneau un trib → poporul roman
era compus din 3 triburi: datorită numărului variabil al naşterilor şi morţilor, e de presupus că armonia dintre
numărul ginţilor, curiilor şi triburilor nu era naturală, ci corespunde unei transformări a ginţilor, curiilor şi
triburilor, care şi-au pierdut baza lor naturală, devenind simple unităţi militare.
– ginta, curia sau tribul vechi nu aveau la origine un caracter artificial → însă după modelul acestora s-a
format la Roma în perioada de tranziţie (perioada democraţiei militare) şi având ca nucleu vechile ginţi, curii
şi triburi o organizaţie militară → democraţia militară este bazată pe ginţi, curii şi triburi care au devenit
unităţi ale armatei romane.
– pe lângă membrii ginţii, ginta cuprinde şi oameni care nu participau la conducerea ei (nu puteau face parte
din adunarea ginţii): străinii veniţi la Roma (nu aveau nici un drept şi deveneau sclavi) → se puneau sub
ocrotirea membrilor ginţii care (în raport cu ei) se numeau patroni (clienţii: străini, vechi sclavi dezrobiţi,
plebeii care se puneau sub protecţia unui patron: între patron şi client existau raporturi de drepturi şi
obligaţii → clientul datora patronului său respect şi trebuia să-l ajute cu bani în diferite împrejurări, patronul
trebuia să ajute pe client cu ştiinţa sa a dreptului când clientul avea vreun proces) → „dacă patronul a adus
vreo pagubă clientului său, să fie blestemat” (XII T.): dacă patronul îşi înşelase clientul era consacrat zeilor
infernali, ceea ce atrăgea după sine interzicerea oricărui contact cu cel condamnat care putea fi şi ucis fără
ca aceasta să ducă la pedepsirea ucigaşului.
– sclavia: în formă patriarhală (sclavii făceau servicii de casă şi trăiau în casele proprietarilor).
ORGANE DE CONDUCERE:
1. Adunarea poporului pe curii (comitia curiata) → atribuţii: electorale (alegerea regelui), religioase şi
administrative (rezolvau toate problemele care priveau viaţa comunităţii), judiciare (judecat pe cei ce se
făcuseră vinovaţi de crime grave).
2. Senatul (adunarea şefilor ginţilor), 300 de membri → atribuţii: confirma alegerea regelui şi hotărârile
adunării curiate, doar îl sfătuia pe rege, nu-i impuneau hotărâri → considerat deţinătorul tradiţiilor romane
(mos maiorum).
3. Regele: conducătorul poporului roman ales de adunarea curiată → atribuţii: şeful armatei, şeful religiei şi
judecător în chestiunile ivite între ginţi.
– membrii ginţilor formau în totalitatea lor poporul roman (populus romanus) → la Roma mai trăia o altă
masă de oameni: plebea (plebs): formată din populaţiile vecine cucerite de romani, la care s-a adăugat
ulterior meseriaşi şi comercianţi străini veniţi la Roma (originile plebei sunt multiple: muncitori agricoli,
comercianţi, imigranţi de tot felul, populaţii reduse în stare inferioară de populaţiile războinice, toţi aceştia au
format încetul cu încetul o populaţie considerată mult timp drept exterioară comunităţii politice) →
clientela era alcătuită din oamenii de situaţie inferioară şi caracterizată prin dependenţa ei de o familie
influentă, în timp ce plebea şi ea era o clasă inferioară, însă spre deosebire de clienţi se caracterizează prin
independenţa ei.
→ plebeii: nefăcând parte din ginţi nu intrau în compunerea poporului roman, astfel că erau în mare
măsură lipsiţi de drepturi → aveau proprietatea bunurilor, puteau face comerţ sau exercita o meserie,
plăteau impozite şi prestau serviciu militar ca auxiliari → plebeii au dus o luptă îndelungată pentru a
dobândi egalitatea în drepturi cu patricienii (membrii ginţilor).
→ treptat în interiorul ginţilor se formează o aristocraţie ereditară: cele mai bogate familii îşi însuşesc
pământul ginţii şi puterea asupra celorlalţi membrii ai ginţii → apare treptat şi o diferenţiere între ginţi: unele
se consideră superioare altora, deţinând puterea politică şi deposedând alte ginţi de pământul lor.
– la sfârşitul democraţiei militare (ultima treaptă a descompunerii comunei primitive):
– unii patricienii tind să-şi consolideze poziţia lor în societate: dreptul lor la pământ, sclavi şi putere
politică nu numai faţă de sclavi, plebei şi clienţi, dar şi faţă de alte ginţi.
– plebeii deveniseră o forţă: bogăţia comercială şi industrială, chiar dacă nu foarte dezvoltată încă, era
mai ales în mâna plebei.
– revendicărilor plebei: – economice: – ştergerea datoriilor şi împărţirea echitabilă a pământului;
– juridice: – legi scrise şi ius conubii;
– politice: – ius honorum şi impunerea voinţei în comiţii.
!!! primul episod al luptei dintre patricieni şi plebei: crearea statului roman → reforma lui Servius Tullius
(578-535 î.e.n.), penultimul rege: ultimul a fost Tarquinius Superbus (534-509 î.e.n.).
– s-a creat adunarea centuriată (comitia centuriata) în care intră plebeii şi patricienii împărţiţi pe clase,
în sensul de categorii, după averea fiecăruia → plebeii puteau face parte din această adunare dacă aveau
o numită avere.
– adunarea centuriată dobândeşte în timp o mare însemnătate, în timp ce adunarea curiată decade
din ce în ce mai mult odată urmând soarta ginţilor.
– prin crearea adunării centuriate: se recunoaşte cu nu doar apartenenţa la o gintă, ci şi averea cuiva
dă drepturi la puterea politică.
→ paralel cu împărţirea în diferite clase potrivit averii, Roma a fost împărţită în 4 triburi urbane, la care
treptat s-au adăugat 16 sau 17 triburi rurale: trib = regiune a Romei, nu uniune de curii.
– împărţirea populaţiei pe unităţi teritoriale: necesară deoarece unul din elementele statului îl constituie
teritoriul → la temelia statului stăteau: împărţirea teritorială şi diferenţierea patrimonială.
3
II. REGALITATEA ÎN FORMĂ STATALĂ.

REGELE (rex): funcţia nu era ereditară, ci era ales de adunarea curiată → atribuţii: şef al religiei (rex
sacrorum), şef al armatei (regele era cel care interpreta voinţa zeilor dând semnalul de atac când se
convingea că zeii sunt favorabili), judeca în materie penală (dacă unul din indivizi jigneşte pe zei s-ar putea
ca zeul jignit să pedepsească întreaga cetate), în perioada democraţiei militare judeca în materie civilă
(regele nu era decât un arbitru ales de părţi când acestea aparţineau unor ginţi diferite), după fondarea
statului autoritatea regelui şef de stat s-a suprapus arbitrajului anterior, rezultând un sistem în care regele nu
judecă, ci organizează instanţa (procesul), dând indicaţii judecătorului (persoana particulară aleasă de
părţi) cum trebuie să judece.
– puterile regelui nu erau nelimitate, întrucât el nu era un monarh absolut, celelalte organe ale statului
limitând această putere: pe lângă rege mai existau şi alţi magistraţi → tribunus celerum (comandantul
cavaleriei), prefectus urbi (prefectul oraşului, magistratul cel mai înalt după rege, însărcinat cu paza oraşului
Roma) şi magistraţii cu atribuţii judiciare (duo viri perduellionis şi quaestores parricidii).
SENATUL: în timpul democraţiei militare era format din şefii ginţilor → conducătorii ginţilor fiind cei mai în
vârstă dintre membrii ginţilor respective se numeau patres iar totalitatea lor forma senatul (sfatul celor mai
bătrâni), când apare statul, senatul este alcătuit din oamenii de încredere ai regelui (senatorii fiind aleşi de
rege dintre patres familias de familii patriciene).
→ senatul avea dublu rol:
– de a ratifica hotărârile adunării curiate, ratificarea se numea auctoritas patrum (înseamnă întărire,
confirmare, nu autorizare): nu consta dintr-un control asupra legalităţii actului, ci dintr-o apreciere asupra
oportunităţii lui.
– de a guverna statul în timpul interregum-ului (intervalul dintre moartea unui rege şi urmarea
succesorului pe tron): statul era condus pe rând de câte un senator timp de 5 zile până la alegerea regelui →
la moartea regelui senatul numea din rândul senatorilor pentru un timp de 5 zile un interrege ce avea
misiunea de a propune comiţiilor pe candidatul pe care îl alegea el pentru a fi rege: comiţiile învesteau cu
puterea supremă pe candidat printr-o lex curiata de imperio (în perioada republicii avea sarcina de a conduce
statul în intervalul dintre ieşirea din funcţie a consulilor şi alegerea altor consuli).
ADUNAREA CURIATĂ (comitia curiata): formată din întrunirea celor 30 de curii în care era împărţit statul
(zece curii de fiecare trib), la luarea hotărârilor fiecare din cele 30 de curii avea un vot (numai patricienii
aveau dreptul de a vota: „când se votează după neam, comiţiile sunt curiate”) → atribuţii: alegerea regelui, a
magistraţilor superiori, declararea războiului.
– proiectul de lege (rogatio) era propus prin formula „velitis, iubeatis, Quirites” (să voiţi şi să consimţiţi
cetăţeni): verbul iubeo are aici un sens special, înseamnă a consimţi, în timp ce în epoca clasică însemna a
porunci, iar Quirites era numele caracteristic al cetăţenilor romani.
– rolul plebei în aceste comiţii: comiţiile curiate erau compuse la început, ca şi senatul, numai din patricieni,
iar plebeii, deşi admişi la comiţii, nu ar fi căpătat dreptul de vot decât foarte târziu.
Este incertă natura raportului dintre comiţiile curiate şi comiţiile calate (comiţii în cadrul cărora se realiza
cea mai veche formă de testament, testamentul calatis comitiis, adică testamentul prin convocarea adunării)
întrucât informaţiile ce ni s-a transmis sunt la a treia mână:„... se numeau comitia calata după referinţele lui
Labeo [Antistius Labeo] comiţiile ţinute în faţa colegiului preoţilor pentru inaugurarea activităţii regelui [rex
sacrorum] sau a flaminilor. Dintre acestea unele erau curiate, iar altele centuriate, curiatele fiind convocate
(calata) pe curii prin lictor şi centuriatele prin cornist. În aceleaşi comiţii, despre care am spus că se numeau
calata, se făceau de obicei testamentele şi renunţările la riturile de familie [ceremonia solemnă prin care
cineva renunţă la sacrificiile din cadrul familiei lui, pentru a intra în altă familie]”.
ADUNAREA CENTURIATĂ (comitia centuriata): toţi bărbaţii care puteau purta arme şi dispuneau de avere
erau împărţiţi în 5 categorii după averea lor.
– Servius Tullius (578-534 î.e.n.) a dat Romei o nouă organizare teritorială şi militară, organizare care a
stat la baza unei reforme fiscale şi politice.
1. din punct de vedere teritorial Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în patru triburi sau cartiere
(Palatina, Esquilina, Collina şi Suburbana) → în fiecare trib se întocmeau liste de cens iar fiecare cetăţean
era obligat să facă o declaraţie în privinţa averii sale (recensământ din cinci în cinci ani) → averea imobiliară
se dezvoltase în acest timp şi doar de ea se ţinea cont, cel puţin la început.
2. din punct de vedere militar Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie în centurii repartizate pe
clase după averea fiecăruia → fiecare centurie conţinea aproximativ 100 de oameni → în fiecare clasă
existau două subclase de centurii, unele cuprinzând oamenii mai tineri, juniores, adică soldaţi în vârstă de
cel puţin 17 ani şi cel mult 47, iar altele compuse din oameni mai în vârstă, seniores, de la 46 la 60 de ani.
– clasa I cuprindea pe cei cu un cens peste 100.000 de aşi (min. 20 iugăre) → 80 de centurii.
– clasa II cuprindea pe cei cu un cens peste 75.000 de aşi (min. 15 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa III cuprindea pe cei cu un cens peste 50.000 de aşi (min. 10 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa IV cuprindea pe cei cu un cens peste 25.000 de aşi (min. 5 iugăre) → 20 de centurii.
– clasa V cuprindea pe cei cu un cens peste 11.000 de aşi (min. 2 iugăre) → 30 de centurii.
!!! în timpul lui Servius Tullius nu exista încă acest sistem monetar (1 as = 327 g.), căci a fost introdus în
timpul republicii → de aici rezultă că această clasificare nu este altceva decât o adaptare târzie, prima
împărţire a armatei serviene fiind făcută după proprietatea funciară pe care o posedau contribuabilii.
– rezultă un număr total de 170 de centurii → pe lângă acestea mai existau 18 centurii de cavaleri aleşi
dintre cetăţenii cei mai înstăriţi iar dintre aceste 18 centurii şase erau alcătuite exclusiv din patricieni.
– cetăţenii care făceau parte din clase se numeau adsidui, ceea ce ar însemna că ar fi proprietari de
pământ, în epoca mai recentă însemna pur şi simplu „cel bogat şi care-şi poate îndeplini cu uşurinţă
îndatoririle”, indiferent de natura imobiliară sau mobiliară a averii.
– cei cu avere de minimum 1500 de aşi se numeau proletarii, ceea ce indică lipsa lor de mijloace, căci ei
nu aveau altceva decât proles, adică descendenţa → în împrejurări grele ale statului când era lipsă de
tineret ei erau încadraţi în unităţile formate în grabă, oferindu-li-se arme pe cheltuiala statului şi erau
denumiţi nu după rolul lor la fisc, ci li se dădea un nume mai ales de la sarcina şi datoria de a da urmaşi
(proles) statului, căci dacă prin situaţia materială nu puteau servi statul, în schimb înmulţeau populaţia
oraşului prin putinţa de a avea copii.
4
– cei care aveau o avere mai mică, până la limita de 375 de aşi se numeau capite censi şi nu au fost
înrolaţi ca militari decât începând cu sfârşitul secolului II î.e.n., moment când pătrund pentru prima dată
în legiunea romană, ceea ce atrage modificarea organizării armatei, transformând-o într-o armată de
profesie, interesată în campaniile militare şi putând fi folosită în scopuri politice de comandantul ei.
– mai existau şi centurii de meseriaşi şi muzicanţi în număr de cinci → în consecinţă totalul general este
de 193 de centurii (170+18+5) pentru întreaga armată instituită de Servius Tullius.
– votarea se făcea pe centurii: „...comiţiile ...când se votează după vârstă şi după avere sunt centuriate...
nu e îngăduit însă ca să se facă înăuntrul pomperium-ului [«locul dintre ogoare şi ziduri de jur împrejurul
oraşului, determinat în limite fixe »] comiţiile centuriate, fiindcă armatei trebuie să i se comande în afara
oraşului iar înăuntrul oraşului nu există acest drept...”, centuriile votau succesiv unele din ele fiind gata
totdeauna pentru respingerea atacului inamic „...de aceea s-a obişnuit să se ţină comiţiile centuriate în
câmpul lui Marte, fiind şi armata la îndemână pentru apărare, fiindcă poporul era ocupat cu votarea”.
– majoritatea lor fiind de 97, dacă clasa I-a (80 de centurii) împreună cu cele 18 centurii de cavalerie votau
la fel se obţinea majoritatea astfel încât nu mai era necesar ca şi celelalte centurii să fie consultate.
→ prin această reformă criteriul rudeniei de sânge, specific organizării gentilice a fost înlocuit de criteriul
averii, ceea ce a permis pentru prima dată participarea plebei la viaţa politică a Romei.
→ prin crearea acestei adunări s-a urmărit un întreit scop politic, militar şi financiar, scop determinat de
noile condiţii economice.
– scop politic: dat fiind negoţul şi meseriile cu care se ocupau plebeii, unii din ei ajung la situaţii
înfloritoare, însă nu aveau drept de vot căci neavând ginţi nu aveau acces la adunarea curiată → reforma
atribuită lui Servius Tullius a avut ca scop înlocuirea aristocraţiei de naştere cu o aristocraţie a averii:
de acum înainte drepturile în stat nu mai depind de apartenenţa la ginţi ci de averea fiecăruia.
– scop militar: numai cine făcea parte din adunarea centuriată putea fi soldat → dat fiind că din
adunarea centuriată nu puteau face parte decât proprietarii de pământ cu o anumită suprafaţă, cei săraci
(proletarii) erau excluşi de la serviciul militar pentru să păturile superioare ale clasei dominante n-aveau
încredere în ei.
– scop financiar: odată cu fondarea statului este creat şi impozitul care la origine purta numai pe pământ
şi accesoriile lui (casă, sclavi, vite) → reforma de mai sus a permis o mai bună aşezară a impozitului
direct, căci potrivit repartizării în cele 5 categorii, cetăţenii plăteau impozitul pe avere → erau scutiţi de
impozit aceia care nu făceau parte din adunare.
– REPUBLICA –
– ca urmare a crimelor săvârşite de ultimul rege, Tarquinius Superbus, regalitatea a devenit odioasă
romanilor iar forma de guvernământ a fost schimbată, astfel că în locul regelui se aflau acum în fruntea
statului roman doi magistraţi aleşi de popor pe timp de un an (364 de la fondarea Romei - 510/509 î.e.n.)
→ a fost mai ales o mişcare aristocratică în care după toate probabilităţile plebea nu a avut nici un amestec
→ lupta de clasă va începe de abia de acum încolo şi va fi lentă dar aprigă.
– la început republica romană era o republică aristocratică sclavagistă (aristocratică: conducerea o
aveau patricienii, plebeii neavând acces la magistraturi; sclavagistă: majoritatea populaţiei, sclavii, nu se
bucurau de nici un fel de drepturi), însă cu timpul devine o republică democratică sclavagistă (prin
dobândirea egalităţii de drepturi politice a plebeilor cu patricienii) → democraţia romană era numai formală,
deoarece, magistraturile fiind onorifice (gratuite) dar impunând sarcini costisitoare, numai plebeii bogaţi şi
patricienii puteau ajunge magistraţi → odată cu dezvoltarea proletariatului roman voturile ajung de vânzare
astfel că alegerile devin o ficţiune.
– în epoca republicană trei trăsături caracterizează evoluţia socială şi politică a statului roman:
– garantarea din ce în ce mai efectivă a libertăţii şi persoanei omului,
– emanciparea plebei şi egalizarea drepturilor plebei cu ale patricienilor,
– extinderea teritorială a statului roman.
CONSULII:
– magistraţii anuali care au înlocuit pe regi se numesc consuli: anterior e posibil să se fi numit praetores
sau iudices.
– fiecare consul avea aceeaşi putere, aceleaşi atribuţii, avea imperium, adică dreptul de a porunci, de a
conduce (!!! magistraţii nu erau organizaţi într-un sistem ierarhic - competenţa lor era exprimată prin
termenii imperium, dreptul de a comanda o armată şi de a convoca adunările poporului: consulii, dictatorii
şi pretorii, şi potestas, dreptul de a administra: cenzorii, edilii, questorii şi tribunii plebei) → în aparenţă
fiecare consul putea să facă ce voia, de vreme ce avea acelaşi drept ca şi colegul său → în realitate nici
unul din consuli nu făcea un act mai serios fără să primească consimţământul prealabil al colegului
său.
– puterile lor erau mult mai reduse decât ale vechilor regi, ca şi regii, consulii au prerogative şi atribuţii de
ordin militar, politic şi judiciar → însă trebuie observat că ele suferă o triplă restrângere:
– caracterul anual al acestei magistraturi este o limitare în timp a puterii consulare;
– la ieşirea din magistratură devenea simplu particular şi trebuia să dea socoteală de îndeplinirea
mandatului → puteau fi târâţi în judecată pentru a răspunde de actele făcute în vremea magistraturii sale
→ o limitare de fapt a puterilor consulilor;
– principiul colegialităţii are ca efect faptul că decizia unui consul poate fi lovită de intercessio
(opoziţia colegului său) → fiecare consul putea anula actele colegului său.
– în plus s-au adus importante restricţii atribuţiilor consulilor prin crearea unor noi magistraturi şi prin legi
noi (ex. lex Valeria de provocatione prin care se acordă cetăţenilor condamnaţi la o pedeapsă capitală sau la
biciuire dreptul de a apela la popor: adunarea centuriată - provocare ad populum).
– alegerea consulilor se făcea de către adunarea centuriată.
!!! în epoca republicană s-au mai introdus pe lângă consuli un număr destul de considerabil de
magistraţi → principala cauză a creării de noi magistraturi: lupta dintre patricieni şi plebei.
– consulatul nu era accesibil decât patricienilor iar plebeii reclamaseră dreptul de a dobândi şi ei
magistraturi → patricienii fiind siliţi să le acorde accesul la magistraturi, ori de câte ori se vedeau reduşi
la asemenea fapte extreme, ridicau magistraturii acordate plebeilor unele din atribuţiile sale şi le
acordau unei noi magistraturi, create în acel moment şi rezervate, evident, exclusiv patricienilor.
5
– un alt motiv al creării de noi magistraturi: nevoia unei specializări a funcţiilor administrative (quaestura
şi pretorul peregrin).
– nu întotdeauna în fruntea statului se aflau consulii: în anumite cazuri consulii au fost înlocuiţi (două
cazuri: crearea decemviri-lor legibus scribundis şi a tribunilor militari consulari potestate), suspendaţi (în
împrejurări grave când s-a simţit nevoia unui singur şef dotat cu energie deosebită, adică în cazul dictaturii)
sau li s-a acordat putere dictatorială (senatusconsultum ultimum).
DEMEMVIRII LEGIBUS SCRIBUNDIS (cei 10 bărbaţi numiţi în vederea redactării legilor): sunt cei 10 magistraţi
care au fost puşi în fruntea statului în scopul redactării celor XII Table.
TRIBUNII MILITUM CONSULARI POTESTATE (tribunii militari cu putere consulară): la un moment dat Roma s-
a văzut nevoită să trimită mai multe armate în acelaşi timp, având concomitent războaie cu mai multe cetăţi:
în fruntea armatelor trebuiau să fie şefii statului, adică consulii care erau în mod invariabil doi → pe lângă
aceasta mai trebuia să fie cineva ca să se ocupe cu celelalte sarcini ale consulilor în absenţa lor → de aceea
s-a simţit nevoia unei noi magistraturi în care numărul celor ce o deţineau să fie variabil potrivit
necesităţilor şi care să existe în locul consulilor atunci când este nevoie (senatul stabilea dacă pe anul
următor vor fi numiţi consuli sau tribuni militari cu putere consulară).
DICTATURA: magistratură veche limitată în timp (6 luni) → dictatorul era numit de consuli, la ordinul
senatului, iar dictatorul numea un magister equitum (general al cavaleriei): dacă termina misiunea sa
înaintea celor 6 luni de zile era obligat să se demită;
– în timpul dictaturii toate celelalte magistraturi erau suspendate → de aceea numirea unui dictator avea
loc doar în cazuri grave (război, revolte interne) → dictatorul avea în special rolul de a înăbuşi revolta
plebei → când lupta de clasă de a plebei încetează, dictatorul nu va mai fi numit decât în caz de război → la
sfr. sec. III î.e.n. dictatura dispare.
– dictatorul decreta că există tumulus (dezordine în stat), adică orice cetăţean în stare de a purta arme
trebuia să se înroleze → Roma era ocupată de posturi militare → pentru uşurarea operaţiunilor de înrolare
dictatorul ordona iustitium (încetarea oricărei activităţi publice sau private).
SENATUSCONSULTUM ULTIMUM: senatul putea printr-un senatusconsultum ultimum să suspende garanţiile
constituţionale, atribuind unuia din consuli puteri dictatoriale → acest senatusconsult avea rolul pe care îl
deţinuse anterior instituirea dictaturii, adică servea pentru înăbuşirea revoltelor interne (Cicero a primit
astfel de puteri când era consul pentru a înăbuşi revolta lui Catilina).
QUESTORII:
– quaestores au fost magistraţi creaţi încă de la începutul republicii → aveau atribuţii de ordin financiar
(administrarea tezaurului public, plata datoriilor statului, încasarea datoriilor faţă de stat, vânzările de mică
importanţă a bunurilor statului) şi judiciar (procesele criminale).
– prin latura judiciară a atribuţiilor lor ei amintesc de quaestores parricidii din epoca regală, dar foarte de
timpuriu ei au pierdut atribuţiile judiciare, care au fost încredinţate unei curţi speciale, quaestiones
perpetuae (tribunale permanente).
– la origine ei erau aleşi de consuli şi îşi exercitau funcţiile în virtutea unei delegaţii, însă începând cu anul
307 î.e.n. au fost aleşi de adunările tribute.
– numărul quaestorilor era la început de doi dar cu timpul numărul lor a fost mărit treptat, astfel că în anul
267 î.e.n. existau 8 quaestori iar în sec. I î.e.n. sunt 20 de quaestori.
– în ordinea ierarhică a magistraturilor romane quaestura era considerată drept mai inferioară.
CENZORII:
– în anul 443 î.e.n. consulatul a fost desfiinţat provizoriu iar în locul consulilor au fost numiţi 6 tribuni militari
cu putere consulară (tribuni militum consulari potestate) → cauza acestei modificări a fost pretenţia plebei
de a ocupa consulatul → în consecinţă patricienii au desfiinţat consulatul şi noua magistratură creată în locul
lui, tribunatul consular, era accesibil plebeilor, însă în acelaşi timp s-a creat o nouă magistratură rezervată
exclusiv patricienilor, cenzura.
– atribuţiile cenzorilor:
– numirile de senatori în locurile devenite vacante (lectio senatus), atribuţie rezervată până în acel
moment consulilor (legea Ovinia: 318-312 î.e.n.);
– facerea recensământului, adică numărarea populaţiei (censum agere);
– păzirea moralei publice, adică supraveghetori ai moravurilor (regimen morum) → în această calitate
ei puteau să excludă pe cineva din senat sau din ordinul ecvestru (putea lua calul unui cavaler şi prin
aceasta să-l scoată din centuria căreia aparţinea), să transfere dintr-un trib într-altul (dintr-un trib rustic
într-unul urban), să impună unui cetăţean nota censoria printr-o însemnare în registrul censului, fapt ce
avea drept consecinţă infamia → hotărârea nu era valabilă decât până la un nou recensământ care avea
loc din 5 în 5 ani sau din 4 în 4 ani, dar actele cenzorului nu puteau fi anulate prin opoziţia tribunilor
plebei.
– prezidau anumite sărbători şi anumite adjudecări şi licitaţii publice de lucrări publice → erau
însărcinaţi şi cu redactarea caietului de sarcini (lex censoria) şi se pare că aceasta a exercitat anumite
influenţe asupra dreptului civil mai ales în materie de vânzare şi locaţiune.
– cenzorii au fost întotdeauna 2, fiind aleşi pe cinci ani (sau patru) → începând cu anul 134 î.e.n. această
durată a fost redusă la un an şi jumătate, perioada de trei ani şi jumătate cât timp funcţia rămânea fără titular
până la împlinirea perioadei de cinci ani fiind numită lustrum, după expirarea acestei perioade se alegeau noi
cenzori.
PRETORII:
– 367 î.e.n.: consulatul a fost restabilit şi a devenit accesibil plebeilor, dar patricienii au obţinut crearea unei
noi magistraturi, pretura, magistratură accesibilă în mod exclusiv patricienilor.
– această magistratură a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei şi progresului dreptului roman,
întrucât pretorul era însărcinat cu jurisdicţia civilă contencioasă pe care până atunci o aveau consulii;
– 242 î.e.n.: s-a creau un nou pretor, pretorul peregrin (praetor peregrinus), care avea ca atribuţie
judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi peregrini şi a acelora dintre peregrini.
– pretura este a doua magistratură romană, în ordine ierarhică, după consulat.
– pretorii erau aleşi de comiţiile centuriate ca şi consulii.
– numărul pretorilor nu a rămas invariabil, ci s-au creat în timp mai mulţi pretori.
6
– o trăsătură capitală a istoriei romane în acest timp este lupta dintre patricieni şi plebei → plebeii se
plângeau că sunt excluşi din conducerea statului, că sunt asupriţi de judecătorii patricieni şi că sunt speculaţi
de creditorii lor, oameni bogaţi.
– rezultatele acestor lupte au fost crearea unor magistraturi plebeiene menite să-i ocrotească, admiterea
plebeilor la ocuparea magistraturilor republicane şi chiar anumite funcţii sacerdotale, distribuirea de pământ
plebeilor, codificarea dreptului cutumiar, egalitatea din punct de vedere civil între patricieni şi plebei, crearea
de noi adunări şi alte modificări de ordin electoral.
TRIBUNATUL PLEBEI:
– prima secesiune (ruperea legăturilor cu Roma) a plebei, în anul 494 î.e.n. (261 R.F.) a avut drept rezultat
crearea unei magistraturi plebeiene: 5 tribuni, corespunzător celor 5 categorii de cetăţeni fixate prin reforma
lui Servius Tullius (numărul tribunilor a fost mărit ulterior şi fixat definitiv la 10 în 457 î.e.n.) şi 2 edili, aleşi de
plebei şi dintre plebei, aveau misiunea de a ocroti plebea („...tribunii poporului au fost creaţi în vechime nu
pentru a judeca... ci pentru a interveni unde era nevoie, pentru a reprima o nedreptate pe care o întâlneau,
de aceea ei nu aveau dreptul de a fi în altă parte decât acasă noaptea, fiindcă era nevoie de prezenţa lor
permanentă în localitate, de vigilenţa lor, pentru ca să se împiedice violenţele”).
– la origine nu erau magistraţi, deoarece la romani orice magistratură trebuia să aibă caracter religios;
– tribunii erau aleşi în concilium plebis (după lex Publilia Voleronis din anul 471 î.e.n.) şi trebuiau să fie de
origine plebeiană → puterea tribunilor era desemnată prin expresia potestas tribunicia (puterea
tribuniciană);
– persoana lor era sacră şi inviolabilă, sacrosanctus magistratus - consecinţe:
– oricine ar fi adus vreo atingere unui tribun se expunea să fie ucis iar bunurile sale confiscate;
– cât timp îşi exercitau funcţia nu se putea ridica contra lor o acuzaţie penală şi nici să se intenteze vreo
acţiune contra lor;
– după ieşirea din funcţie nu puteau fi traşi la răspundere pentru actele făcute;
– atribuţiile şi competenţele tribunilor:
– tribunii aveau ius intercessionis, adică dreptul de a se opune la orice măsură pe care ar considera-o
contrară intereselor plebei, opoziţia lor prin veto invocat de un singur tribun fiind suficientă pentru a
împiedica executarea unei măsuri luate de orice magistrat sau chiar de senat, ex. puteau opri
înrolarea cetăţenilor, perceperea impozitelor (în legătură cu dreptul de intercesiune trebuie explicată
obligaţia pe care o aveau tribunii de a nu lipsi de acasă noaptea, pentru a putea oferi oricând ajutorul
împotriva abuzurilor de putere: „[tribunilor] nu le e permis să iasă din Roma o zi întreagă”, astfel tribunii
erau obligaţi să stea zi şi noapte la dispoziţia plebeilor, pentru a-i apăra de abuzurile magistraţilor (ius
auxili), de aceea tribunii nu puteau lipsi din oraş mai mult de o zi) → senatusconsultele trebuiau prevăzute
cu litera T pentru a putea fi executate;
– tribunii puteau interveni în favoarea unui plebeu în mod individual atunci când considerau că o
asemenea măsură se impune;
– tribunii aveau ius agendi cum plebe, adică dreptul de a convoca plebea în adunările numite concilia
plebis, adunări a căror importanţă a crescut cu timpul → o lege Icilia (propusă de tribunul Icilius)
pedepsea cu moartea şi confiscarea averii pe cel care ar fi îndrăznit să împiedice un tribun să vorbească
în faţa plebei;
– tribunii aveau dreptul de coerciţie, care este într-o anumită măsură puterea executivă cu care este
învestit tribunul pentru a sancţiona deciziile luate de el în virtutea lui ius intercessionis şi a lui ius agendi.
– tribunul putea ordona arestarea („...după vechile obiceiuri ale poporului roman tribunii aveau dreptul
de arestare, nu de citare...” – împotriva dreptului de arestare nu se putea opune decât inviolabilitatea
domiciliului [nimeni nu putea fi arestat la el acasă] şi intercesiunea tribunului plebei) oricărei persoane
care s-ar fi opus deciziei sale, fie acea persoană chiar magistrat, însă dacă tribunii luau o asemenea
decizie era necesară unanimitatea lor deoarece fiecare tribun avea faţă de colegul său ius
intercessionis → înaintea adunării tribute tribunul putea cere condamnarea oricărui cetăţean roman,
obţinând sentinţe contra patricienilor a căror atitudine era contrară intereselor plebei.
– o lege Atinia dată între anii 124-102 î.e.n. a acordat tribunilor plebei dreptul de a exercita drepturile
senatoriale („căci şi tribunii plebei... aveau dreptul de a ţine şedinţe de senat, deşi ei nu erau senatori înainte
de plebiscitul lui Atinius”).
EDILII:
– edilii se alegeau, ca şi tribunii, în concilia plebis (după lex Publilia Voleronis din anul 471 î.e.n.). edilii
erau nişte magistraţi subalterni care trebuiau să îndeplinească misiunile şi serviciile cu care îi însărcinau
tribunii → aveau în special atribuţii de ordin financiar → sediul lor era în templul lui Ceres (Aedes Cereris), de
unde şi numele de aediles.
– în anul 366 î.e.n. au fost creaţi doi aediles ex patribus, adică doi edili patricieni care aveau anumite
atribuţii de ordin municipal (administraţia drumurilor şi serviciul apelor) şi în special poliţia pieţelor şi a
oricărui comerţ ambulant → când această magistratură a devenit, ca şi celelalte, accesibilă plebei la puţină
vreme după crearea ei, aceşti noi edili au luat denumirea de edili curuli (aediles curules), în opoziţie cu edilii
plebei care acum se numeau aediles non curules, aediles plebei.
– importanţa edililor curuli a fost considerabilă din punct de vedere al dreptului civil, întrucât ei, fiind
însărcinaţi cu supravegherea vânzărilor din pieţe (judecau litigiile ivite cu ocazia diferitelor tranzacţii
făcute în târguri şi pieţe), au introdus anumite reguli în materia vânzării.
CARACTERELE MAGISTRATURILOR ROMANE: anualitatea (în principiu fiecare magistrat nu este ales decât
pe un an), colegialitatea (în principiu magistraturile erau deţinute de cel puţin 2 persoane în acelaşi timp),
caracter electiv (în principiu toţi magistraţii erau aleşi de popor), caracter onorific (magistraţii nu primesc
salariu).
MAGISTRAŢII JUDICIARI (magistratul nu judecă, ci se mărgineşte să organizeze instanţa!):
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi imperium:
–iurisdictio: dreptul de a supraveghea îndeplinirea formele proprii legisacţiunilor prin care prin care
părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile.
–în sens larg: cuprindea dreptul de a organiza instanţa (iurisdictio contentiosa - jurisdicţia
contencioasă) → interesele părţilor erau opuse iar procesul se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
7
–în sens restrâns: cuprindea dreptul de a coopera la realizarea unui act juridic prin simularea
unui proces (iurisdictio voluntaria - jurisdicţia voluntară/graţioasă, ex. adopţie, eliberare) →
interesele părţilor nu erau opuse iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca înţelegerea lor în
forma juridică necesară pentru obţinerea rezultatelor dorite.
–imperium: era puterea de comandă a magistratului.
În epoca regalităţii organizarea judecării proceselor intra în competenţa regelui, odată cu instaurarea
republicii această atribuţie a trecut asupra consulilor (exercitându-şi prerogativele lunar, în mod alternativ).
–în 367 î.e.n., după constituirea preturii urbane, jurisdicţia contencioasă a trecut asupra pretorului urban,
consulii păstrând însă jurisdicţia graţioasă.
–în 242 î.e.n., după constituirea preturii peregrine, organizarea judecării cauzelor litigioase dintre cetăţenii
romani şi peregrini a trecut asupra pretorului peregrin.
–jurisdicţia asupra litigiilor ivite cu ocazia tranzacţiilor făcute în târguri şi pieţe aparţinea edililor curuli (un
fel de magistraţi specializaţi în materia dreptului comercial – !romanii nu cunoşteau distincţia actuală dintre
drept civil şi drept comercial).
–în Italia organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi magistraţilor municipali
(apar după ce italienii au dobândit dreptul de cetăţenie, au jurisdicţia contencioasă dar numai pentru afacerile
mai puţin importante).
–în provincii, teritoriile cucerite în afara peninsulei, organizarea proceselor revenea guvernatorilor.
ADMITEREA PLEBEILOR LA MAGISTRATURILE REPUBLICANE ŞI ÎN SENAT:
– în urma luptelor susţinute, plebeii fură admişi nu numai a ocupa magistraturile republicane, dar chiar
devine obligatoriu ca din doi magistraţi-colegi, cel puţin unul să fie plebeu.
– următoarele magistraturi au devenit accesibile plebeilor: consulatul (367 î.e.n.), edilitatea curulă (364
î.e.n.), dictatura (356 î.e.n.), censura (351 î.e.n.), pretura (337 î.e.n.).
– funcţiile sacerdotale au devenit accesibile plebei în anul 300 î.e.n. în baza legii Ogulnia (un plebiscit).
SENATUL:
– în epoca republicană senatul devine un organ esenţial al statului → cu toate că în teorie el a pierdut
anumite prerogative, în fapt autoritatea sa este mult mai mare decât în epoca regală: consulii au acum o
situaţie cu totul subordonată faţă de senat, nu vor mai îndrăzni să treacă peste avizul senatului şi nici nu
vor lua o decizie mai importantă fără a-l consulta întrucât erau responsabili de actele lor.
– la început: consulii numeau pe senatori dintre patricieni; ulterior: senatorii au încetat a mai fi în mod
exclusiv patricieni, dobândind această magistratură toţi cei care deţinuseră o magistratură superioară
(magistraţi curului: sella curulis - scaun curul, era pliant) (consulul, dictator, pretor etc.);
– 318-312 î.e.n.: plebiscutul ovinian – cenzorii dobândesc dreptul de a-i numi pe senatori: deşi numirea
era cvasisigură, cenzorul putea să-l înlăture pe fostul magistrat pentru infamie.
– foştii magistraţi nu puteau fi numiţi decât din 5 în 5 ani sau din 4 în 4 ani, odată cu facerea
recensământului → până atunci aveau dreptul să ia cuvântul în senat fără drept de vot.
– cei care nu exercitaseră nici o magistratură şi fuseseră numiţi direct în senat nu puteau să-şi exprime votul
oral ci prin schimbarea locului în care se aflau → prin urmare în senat erau mai multe categorii de senatori:
senatorii cu drepturi depline erau foştii magistraţi curuli numiţi patres (patricieni) şi conscripti (plebei).
– senatul nu avea atribuţii legislative, însă importanţa lui era foarte mare, întrucât fiind un organ
permanent faţă de consul (numit pe un an), consulul nu făcea nici un act mai important fără a cere
avizul senatului şi astfel să fie apărat când ar fi fost tras la răspundere după terminarea magistraturii sale.
– senatul (moştenind una din atribuţiile regelui) numeşte pe ambasadori (membrii misiunilor diplomatice
trimişi în alte state cu scopul de a încheia pace sau de a declara război).
În timpul republicii erau trei feluri de adunări: adunarea curiată, adunarea centuriată şi adunarea tribută.
ADUNAREA CURIATĂ:
– fiind bazată pe organizarea gentilică a statului, pierd din importanţă → se întrunesc numai pentru câteva
chestiuni strict limitate (pentru votarea unei lex curiata de imperio prin care un magistrat superior este învestit
cu puterea sau pentru o adrogaţiune etc.);
– la sfârşitul republicii era compusă doar din cei 30 de lictori care trebuiau să convoace pe cetăţeni.
ADUNAREA CENTURIATĂ:
– în timpul republicii: două momente importante pentru transformarea sa structurală:
1. cenzura lui Appius Claudius (312 î.e.n.): Appius Claudius Caecus a admis că şi cei cu avere
mobiliară (monedă), nu numai cei cu avere imobiliară (pământ), pot face (potrivit averii lor) parte dintr-una
din cele 5 categorii ale adunării centuriate → introducerea în adunare a neproprietarilor de pământ.
– scop politic: introducerea dezrobiţilor bogaţi în adunarea centuriată → dezrobiţii trebuind să voteze
în sensul voit de patronul lor (fostul stăpân) veneau în ajutorul acestuia;
– scop militar: potrivit principiilor vechi nu putea fi soldat decât acela care era membru în adunarea
centuriată şi nu putea fi membru al adunării decât acela care avea o anumită avere imobiliară (pământ) →
Roma avea nevoie de soldaţi: s-au echivalat în monedă suprafeţele de pământ care permiteau accesul în
cele 5 categorii ale adunării centuriate.
– scop financiar: cine nu făcea parte din adunarea centuriată era scutit de impozitul direct → prin admiterea
lor în adunarea centuriată şi cei care aveau avere în bani, metale preţioase, etc. au fost supuşi
impozitelor.
2. reforma din sec. III î.e.n.: între anii 238-218 î.e.n. numărul centuriilor a fost ridicat la 350 (fiecare
categorie cuprindea un număr egal de centurii: 70) iar dreptul cavalerilor de a vota primii a fost suprimat.
ADUNAREA TRIBUTĂ:
– adunarea tribută cuprindea atât pe patricieni, cât şi pe plebei iar votarea se făcea pe triburi (tributim) →
triburile erau o diviziune teritorială („...comiţiile ...când se votează după regiune şi locuinţă sunt tribute”) →
Roma era împărţită în patru triburi, care reprezentau triburile urbane, mai erau şi triburile rurale al căror
număr, mult mai mare, a variat în timp, la început 27 iar apoi 31 de triburi rustice.
– majoritatea o aveau triburile rurale: întrucât triburile rurale aveau un număr mai mic de membrii decât
triburile urbane, rezultă că votul unui membru dintr-un trib rural avea o importanţă mai mare decât votul unui
membru dintr-un trib urban → a fi trecut dintr-un trib rural într-unul urban era o pedeapsă pe care o aplica
cetăţeanului censorul.
8
– cu timpul adunarea tribută devine adunarea legislativă prin excelenţă, adunarea curiată fiind redusă la
anumite legi ca declararea de război.
– printre atribuţiile speciale ale acestor comiţii erau alegerea anumitor magistraţi: questorii şi edilii curuli.
!!! adunarea tribută este veche adunare a plebei (concilia plebis) care a devenit tribută atunci când
hotărârile ei au devenit obligatorii nu numai pentru plebei, ci şi pentru patricieni repartizaţi după cartierul în
care aveau locuinţa şi care deci au dobândit dreptul de vot în adunarea plebei.
– concilia plebis era la început o adunare rezervată exclusiv plebeilor → din anul 471 î.e.n. ca urmare a
unui plebiscit, lex Publilia Voleronis, plebeii alegeau în aceste adunări distribuie pe triburi pe magistraţii lor,
tribuni sau edili → adunarea plebei era convocată şi prezidată de tribunii plebei, în timp ce comiţiile erau
prezidate de un consul sau un pretor.
– în aceste adunări ale plebei se luau anumite masuri legislative care au putut fi opuse şi
patricienilor mai ales dacă erau încuviinţate de senat printr-o prealabilă confirmare (auctoritas senatus).
– o lege Hortensia dată între anii 289-286 î.e.n. a suprimat necesitatea unei prealabile încuviinţări,
conferind plebiscitelor caracterul unor legi publice obligatorii pentru toţi („...patricienii nu se supuneau
acestor plebiscite, până când dictatorul Q. Hortensius a dat o lege prin care toţi cetăţenii trebuiau să se
supună legilor pe care le hotăra plebea”), decizie ce a fost luată ca urmare a unei noi secesiuni a plebei.
– din acest moment concilia plebis („acela care dă ordin să se adune nu poporul întreg, ci numai o parte,
nu convoacă comiţiile ci concilium. Tribunii nu convoacă pe patricieni şi nici nu pot să trimită la aceştia vreo
chestiune pentru a decide. Astfel nici nu se numeau în mod propriu legi, ci plebiscite hotărârile luate la
propunerea tribunilor plebei” – după cum rezultă din text conciliile erau adunări parţiale ale cetăţenilor, spre
deosebire de comiţiile centuriate unde erau convocaţi toţi cetăţenii cu drept de vot.) au căpătat o putere
legislativă deplină iar patricienii luau acum şi ei parte la vot.
– hotărârile şi măsurile luate de concilia plebis se numesc plebiscite (plebiscita), uneori şi legi (lex), dar
cele mai multe legi romane care au fost votate în concilia plebis sunt plebiscite.
EGALITATEA DREPTURILOR (LEGEA CELOR XII TABLE):
– lupta dintre patricieni şi plebei a avut şi un caracter economic, însă împărţirea de pământ plebeilor a fost
mai mult un mijloc pentru a-i face să renunţe al alte pretenţii.
– în anul 462 î.e.n. tribunul plebei C. Terentilius Arsa a cerut patricienilor instituirea unei comisii formată din
cinci membrii având misiunea să determine limitele puterii consulare.
– plebeii se plângeau că magistraţii patricieni sunt răuvoitori şi că abuzează de puterile lor → patricienii,
căutând să evite soluţionarea propunerii tribunului plebei, au dat plebeilor pământ pe muntele Aventin în anul
457 î.e.n., însă plebeii nu au renunţat la pretenţiile lor care constituie originea legii celor XII Table.
– în anul 454 î.e.n. se ajunsese la o înţelegere între patricieni şi plebei → o comisie de 10 membrii avea
să fie însărcinată nu numai cu redactarea legilor, ci şi cu guvernarea republicii pe perioada redactării
→ în acest interval exerciţiul magistraţilor patricieni era suspendat iar plebea renunţa să recurgă la dreptul de
face apel la popor (ius provocationis).
– comisia nu a fost aleasă de adunarea centuriată decât în anul 452 î.e.n. pentru a intra propriu-zis în
funcţiune anul următor.
– între timp a fost numită o comisie cu misiunea de a studia dreptul din cetăţile greceşti, foarte probabil
cetăţile greceşti din sudul Italiei care era numită în acea epocă Graecia Magna → cei trei comisari trimişi să
studieze legile greceşti făceau parte dintre decemviri → decemvirii erau exclusiv patricieni cu toate că se
prevăzuse posibilitatea de a fi aleşi şi plebei.
– decemvirii au redactat iniţial numai zece table care au fost votate de adunarea centuriată şi expuse
în Forum → întrucât ulterior au fost descoperite anumite lacune în legea votată, a fost numită o nouă
comisie de zece membrii pentru anul 449 î.e.n. → se pare că din noua comisie făceau parte şi trei plebei
→ noua comisie a alcătuit două table noi, însă noii decemviri nu voiau să supună aceste table aprobării
poporului, continuând în acest timp să guverneze statul.
– după câteva tulburări cauzate mai ales de ilegalităţile comise decemvirul Appius Claudius, decemvirii au
fost alungaţi iar în locul lor au fost restabilite vechile magistraturi.
– primii consuli au supus noile table votului comiţiilor şi au fost aprobate, apoi legea au fost expusă
în Forum pe nişte table de bronz sau poate lemn → aceste table au fost distruse în anul 387 î.e.n. când galii
au ocupat Roma şi este posibil ca după distrugerea lor să nu mai fi fost afişate din nou.
– XII T. (lex duodecim tabularum) a avut o considerabilă influenţă asupra dezvoltării dreptului roman,
fiind considerată ca izvor al întregului drept public şi privat.
– XII T. este departe de a fi o legislaţie completă, fiind în primul rând o redactare a dreptului
cutumiar lipsită de mari inovaţii, chiar scurtimea prescripţiilor sale susţine ipoteza că ea nu făcea decât să
înregistreze anumite obiceiuri juridice care erau prezente în mintea tuturor.
– datorită faptului că legea celor XII Table consacră obiceiul juridic străvechi ea nu putea fi
egalitară, din acest punct de vedere ea nereprezentând un progres pentru plebe → în materia dreptului
public inegalităţile se menţinuseră în sensul că plebeii nu puteau ocupa magistraturi republicane, dreptul
de a ocupa asemenea magistraturi fiind obţinut ulterior la capătul unei lupte îndelungate → din punctul de
vedere al dreptului civil se menţine inegalitatea dintre plebei şi patricieni în ceea ce priveşte dreptul
plebeilor de a încheia o căsătorie cu patricienii, plebeii neavând ius conubii cu patricienii (dreptul de a se
căsătorii potrivit dreptului civil) → acest drept nu le-a fost acordat decât printr-un plebiscit din anul 444
î.e.n., lex Canuleia.
– printre progresele făcute în timpul republicii este şi garantarea mai deplină a persoanei cetăţeanului:
– prin lex Valeria de provocatione din anul 509 î.e.n. s-a acordat cetăţenilor condamnaţi la o
pedeapsă capitală sau la biciuire dreptul de a face apel la popor (provocare ad populum).
– dreptul de a face apel la popor şi alte puteri ale tribunilor au fost abolite de Sulla între anii 88-81 î.e.n.
iar restabilirea formală a acestor drepturi a fost făcută printr-o lege a lui Pompei din anul 70 î.e.n., legea
Pompeia Licinia de tribunicia potestate.
– în sec. II-lea î.e.n. au fost votate trei legi, leges Porciae, ce interziceau uciderea sau lovirea unui
cetăţean roman, chiar de către un magistrat în exerciţiul funcţiunii, sub sancţiunea unei grave pedepse
care însă nu ne este cunoscută.
9
– printr-o lex Sempronia din anul 123 î.e.n. s-a extins această măsură la nivelul întregului stat şi s-
au întărit prevederile legilor Porciae chiar în cazul unui senatusconsultum ultimum (decizie a
senatului prin care acesta în împrejurări grave dădea puteri depline consulilor) care anterior avea ca efect
suspendarea dreptului de apel la popor (provocatio ad populum).
– legea Poetelia Papiria din anul 326 î.e.n. a interzis legarea debitorilor insolvabili de către
creditorii lor.
EXTINDEREA TERITORIALĂ A STATULUI ROMAN ŞI APLICAREA DREPTULUI:
– cucerirea Italiei de către Roma se termină în anul 222 î.e.n., Sicilia devine colonie romană în anul 241
î.e.n. (prima colonie a romanilor), Grecia devine colonie romană în anul 146 î.e.n., an în care Cartagina a fost
distrusă.
– provinciile romane erau conduse de un guvernator (praeses provinciae) ajutat de questori care aveau
atribuţiile edililor.
– guvernatorii provinciilor erau aleşi dintre foştii magistraţi cărora li se proroga magistratura pe un de zile
după expirarea mandatului lor şi erau trimişi în provincii în această calitate → se numeau fie proconsuli fie
propraetori, după funcţia pe care o îndepliniseră la Roma (obiceiul acestei prorogări datează din epoca lui
Sulla şi deşi nu era conform constituţiei politice a statului roman a fost acceptat fără proteste) → guvernatorii
provinciilor dădeau edicte destul de asemănătoare celui pretorian.
– în Italia au subzistat organizaţiile locale:
– în fruntea comunelor (civitates) se aflau doi sau patru magistraţi cu atribuţii asemănătoare consulilor.
– există un senat municipal ai cărui membrii se numesc decurioni (decuriones).
– împărţirea justiţiei se făcea de către delegaţi ai pretorilor (praefecti iure dicundo).
– romanii au respectat dreptul propriu al poarelor supuse dominaţiei lor → edictul guvernatorilor de
provincie lasă un loc de cinste dreptului naţional al poporului respectiv → cu timpul dreptul naţional local a
fost asimilat dreptului roman, deşi diferenţe între drepturile diferitelor provincii au durat până în ultima fază a
dreptului roman → printre drepturile provinciale, cel mai important este dreptul grec care era aplicat într-o
mare parte a imperiului.
– legile romane nu se aplicau decât cetăţenilor romani şi încă numai celor care locuiesc în Italia.
– existau totuşi legi care se aplicau pe întreg teritoriul imperiului roman (lex Appuleia privind cauţiunile).
– existau un mare număr de prescripţii, normele ce constituiau ius gentium, adică dreptul ginţilor, care
erau aplicabile atât romanilor cât şi peregrinilor.
– PRINCIPATUL –
– în anul 27 î.e.n. Octavian August (27 î.e.n.-14 e.n.), în urma victoriei de la Actium, concentrează în
persoana sa puteri care erau incompatibile cu forma republicană → în aparenţă constituţia republicană a
fost păstrată, numele magistraţilor a rămas acelaşi, însă în realitate o singură persoană avea puterea
efectivă, practic republica se transformase într-o monarhie.
– într-o primă fază, care durează până la urcarea pe tron a lui Diocleţian, imperiul este o monarhie
moderată în care puterile sunt împărţite între senat şi împărat, care este şi preşedintele senatului
(princeps senatus) → prima fază a imperiului a fost numită principat de la princeps (primul între cetăţeni),
titlul suveranului → datorită acestei împărţiri a puterilor între doi factori, această epocă a fost numită şi
dyarchia.
– în a doua fază, de la urcarea pe tron a lui Diocleţian, imperiul devine o monarhie absolută, fază numită şi
dominat de la titlul dat acum împăratului: dominus.
– August, dorind să menajeze susceptibilităţile celor care iubeau republica, nu a schimbat formal vechile
instituţii republicane (ceea ce a făcut pe unii să creadă că republica exista încă) → în realitate forma
republicană este păstrată pe un fond schimbat.
– în anul 27 î.e.n. August declară că renunţă la puterile pe care le avea ca triumvir, trecându-le asupra
poporului şi senatului, păstrând titlul de consul cu un coleg în aceeaşi calitate → August avea puteri mult
mai mari decât ale colegului său: era numit consul pe 10 ani şi avea comanda întregii armate, în timp ce
colegul său era consul pe un an şi lipsit de putere armată;
– în anul 23 î.e.n., dându-şi seama de contradicţia dintre situaţia sa faţă de titlul avut, renunţă la titlul de
consul şi nu ia nici unul din titlurile republicane → August preia în persoana sa mai multe din atribuţiile pe
care le aveau înainte magistraţii:
– imperium proconsulare, adică un drept de comandă asupra armatelor din provinciile imperiale şi
administrarea provinciilor de frontieră (pe celelalte le administrează senatul) → avea drept de control şi
supraveghere asupra proconsulilor (guvernatorilor) din provinciile senatoriale;
– tribunicia potestas, adică era un fel de tribun perpetuu şi fără colegi (tribunii continuă să existe şi sub
imperiu, dar puterea lor e cu totul teoretică), respectiv nimeni nu va putea lovi cu intercessio o
hotărâre a sa, ceea ce constituie o dublă superioritate faţă de tribunii plebei a căror putere eră anuală şi
limitată de o intercessio eventuală a colegilor → consecinţa învestirii împăratului cu tribunicia potestas
este că persoana sa va fi sacrosanctă, putea convoca senatul şi adunările, putea anula orice act al
magistraţilor sau adunărilor.
– împăratul mai este şi pontifex maximus, adică este capul religios al statului.
– lui August i s-au mai oferit şi cura legum et morum, adică puterea legislativă şi de cenzură însă, ca orice
om politic abil şi prudent, le-a refuzat.
– August, neasumându-şi nici un titlu al vechilor magistraturi, era desemnat prin titlul princeps (primul dintre
cetăţeni) → princeps este un simplu particular, primul dintre cetăţeni, căruia i s-au dat cele două mari puteri
în stat (imperium proconsulare şi tribunicia potestas) → în realitate continuă dictatura militară începută de
Caesar în calitate de conducător autocrat al statului roman.
ADUNĂRILE:
– dintre cele trei categorii de puteri pe care le aveau la început adunările, puterea judecătorească, cea
legislativă şi cea electorală → pe cea judecătorească (în materie penală) o pierduseră încă în timpul
republicii în urma instituirii unor tribunale speciale (quaestiones perpetuae) → în timpul lui Tiberius (14-37)
alegerea funcţionarilor şi magistraţilor a fost încredinţată senatului → puterea legislativă a comiţiilor a durat
mai multă vreme: în timpul lui August s-au votat numeroase legi → sub Nerva (96—98) s-a votat ultima lege
iar şi de atunci poporul nu s-a mai întrunit în comiţii.
10
– la urcarea pe tron a unui nou monarh, poporul vota o lex de imperio, care învestea pe împărat cu
puterea tribuniciană, aceasta fiind singura manifestare a poporului, manifestare care dădea iluzia unei
participări a poporului la guvernarea statului.
– când statul roman era un oraş, o adunare a cetăţenilor eră un lucru relativ simplu, însă când dreptul de
cetăţenie a fost extins mai întâi în Italia apoi unor anumite comunităţi din provincii, astfel încât cetăţeni romani
se găseau în toată întinderea imperiului, o adevărată adunare a cetăţenilor a devenit cu totul imposibilă
(I.1.2.5: „deoarece poporul roman s-a mărit însă aşa de mult încât era greu să fie convocat în totalitatea lui
pentru a legifera, s-a găsit cu cale să fie consultat senatul în locul poporului”.) → astfel adunările care se
ţineau la Roma nu mai aveau valoarea de altă dată → drept urmare adunarea poporului era un organ care
trebuia înlocuit iar împăratul şi-a luat această sarcină devenind reprezentantul poporului fiind învestit cu
puterea tribuniciană.
– împăratul va avea de acum încolo atribuţiile pe care mai înainte le avea poporul iar dacă legea de
laesa maiestate anterior sancţiona ofensa aducă poporului, în timpul imperiului se va aplica ofensei aduse
împăratului.
SENATUL:
– senatul îşi pierde independenţa devenind instrument al politicii imperiale: avea atribuţii administrative,
electorale (alegerea magistraţilor), judecătoreşti (judecarea proceselor penale) şi legislative
(senatusconsultele) → puterea electorală a fost transferată senatului încă din timpul lui Tiberius.
– puterile senatului erau simetrice cu cele ale împăratului → senatul avea administrarea unor anumite
provincii, provinciile senatoriale (pacificate), după cum împăratul avea şi el administrarea celorlalte provincii
(imperiale) → în fruntea provinciilor senatoriale se afla un proconsul, care era numit ca şi mai înainte prin
prorogarea puterilor sale de magistrat după expirarea anului său de magistratură → Egiptul beneficia de o
organizare specială, respectiv este administrat de un fel de vicerege, prefectul Egiptului → în Egipt s-a
menţinut organizarea locală, făcând parte dintre provinciile imperiale.
– senatul avea atribuţii financiare, adică dispune de veniturile provinciilor senatoriale care se varsă în
tezaurul public, aerarium populi, după cum şi împăratul avea un tezaur particular, fiscus principis, în care
se varsă impozitele din provinciile imperiale.
– senatul alege pe magistraţi dintr-o listă prezentată de împărat, începând cu anul 14 e.n.
MAGISTRAŢII:
– în epoca imperială regăsim aceeaşi magistraţi ca şi în epoca republicană → magistraţii nu mai au aceeaşi
autoritate ca mai înainte, fiind aleşi de senat.
– împăratul are un consiliu consultativ (concilium principis) → compus din magistraţi militari, din senatori şi
jurisconsulţi a căpătat o autoritate din ce în ce mai mare → pe lângă el funcţionau mai multe birouri care
alcătuiau cancelaria imperială, cancelaria având un rol considerabil în elaborarea dreptului şi în difuziunea sa
în întregul imperiu roman.
– consulii: păstrează doar jurisdicţia graţioasă şi dreptul de a prezida şedinţele senatului.
– pretorii: încetează să desfăşoare o activitate creatoare şi se limitează la organizarea instanţei de
judecată şi la a explica dispoziţiile cuprinse în edict (în timpul lui Hadrian capătă o formă definitivă: pretorii nu-
l mai puteau îmbogăţi prin introducerea de noi mijloace procedurale);
– tribunii: exercitau o anumită jurisdicţie civilă şi penală, convocau adunările senatului.
– edilii curuli: îşi păstrează în linii mari vechile atribuţii (jurisdicţia asupra litigiilor ivite cu ocazia tranzacţiilor
făcute în târguri şi pieţe).
– questorii: rămân doar cu dreptul de a administra arhivele statului.
NOILE MAGISTRATURI:
– s-au creat unele magistraturi noi, precum: praetor tutelaris, care a fost însărcinat în mod special cu
organizarea tutelelor, în timpul lui Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Verus (161-169).
– cei mai importanţi magistraţi devin acum cei însărcinaţi cu atribuţii militare → împăratul are o gardă
specială formată din soldaţi aleşi (cohortele pretoriene) → acestea sunt comandate de doi prefecţi ai
pretoriului (praefecti praetorio) care sunt cei mai înalţi ofiţeri în ordinea ierarhică după împărat.
– mai exista şi un prefect de poliţie (praefectus urbi), un comandant al pompierilor şi al agenţilor în
special însărcinaţi cu garda de noapte (praefectus vigilum) şi un fel de ministru al aprovizionării
(praefectus annonae).
– aceşti magistraţi, în special prefecţii pretoriului, aveau şi unele atribuţii de ordin judecătoresc şi de aici
importanţa lor din punct de vedere juridic.
– DOMINATUL –
– în urma tulburărilor pe care le-a suferit imperiul roman în secolul al III-lea, datorită atacurilor continue ale
barbarilor de la graniţă şi a descompunerii sociale dinăuntru, imperiul roman, izbutind să înfrângă criza, a
ieşit cu totul transformat.
– odată cu venirea lui Diocleţian la tron în anul 284 începe o nouă eră → pentru o mai uşoară administrare
a imperiului acesta este despărţit în două părţi, respectiv o parte occidentală şi o alta orientală → imperiul
rămâne însă unul şi indivizibil din punct de vedere politic.
– ultimele obstacole care limitau puterea împăratului dispar acum, astfel că împăratul devine un monarh
absolut şi de drept divin → titlul său este acum dominus, adică stăpânul, de unde vine numele ce s-a dat
acestei perioade, dominatul.
– senatul devine un simplu consiliu municipal → pe lângă senatul de la Roma, mai există în această
perioadă un altul la Constantinopol, care devine capitală a imperiului odată cu venirea la tron a lui
Constantin cel Mare (324-337).
– deja în epoca principatului concepţia monarhiei de drept divin începea să apară sub influenta
egipteană iar în timpul dominatului, ea se precizează, astfel că împăraţii erau consideraţi ei însăşi drept zei
(dominus et deus), ei poartă un nimb în jurul frunţii pe monedele şi medaliile bătute atunci.
– Theodosius I cel Mare este ultimul împărat care mai domneşte asupra întregului imperiu roman → la
moartea lui în 395 imperiul se divide în cel din orient şi occident;
– imperiul roman de Apus se prăbuşeşte în 476 când ultimul împărat, Romulus Augustus, este detronat
de Odoacru, regele Herulilor;
11
– imperiul roman de Răsărit, sub forma grecizată de Imperiu Bizantin (după moartea lui Iustinian), se
menţine până în 1453 când Constantinopolul este cucerit de turci.
MAGISTRAŢII:
– dintre vechile magistraturi republicane sunt păstrate pretura şi questura, cu simple atribuţii formale ca
celebrarea jocurilor.
– consulii: simple instrumente docile în mâna împăratului care i-a numit.
FUNCŢIONARII IMPERIALI:
– după sistemul persan magistraţii sunt acum funcţionari pe lângă persoana împăratului: praepositus
sacri cubiculi este primul funcţionar al palatului, quaestor sacri palatii este primul ministru.
ARMATA ŞI PROVINCIILE:
– în acest timp armata primeşte o organizare specială şi este complet deosebită de administraţia civilă →
circumscripţiile militare nu corespund celor civile → provinciile sunt mult mai mici acum decât în epoca
precedentă iar în fruntea lor este un consularis, praeses, sau rector → mai multe provincii la un loc formează
o dioceză, mai multe dioceze alcătuiesc o prefectură → prefecturile erau în număr de patru: Orientul, Iliria,
Galia şi Italia.
12
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

– sintagma „izvoarele dreptului” are trei sensuri, respectiv un sens general, un sens material şi un sens
formal.
– în sens general se înţelege prin izvoare ale dreptului roman documentele dreptului roman (izvoare
documentare).
– în sens material, izvor de drept înseamnă forţa creatoare de drept, mai precis totalitatea condiţiilor
materiale de existenţă ale societăţii.
– în sens formal (sens special ştiinţei juridice) este acea formă prin care o regulă de conduită capătă
putere obligatorie, adică devine normă juridică → transformarea unei reguli de conduită într-o normă
juridică nu se face oricum, ci numai atunci când crearea acestei norme este determinată de condiţiile
materiale de existenţă → nu numai norma juridică, dar şi forma prin care o regulă de conduita devine normă
juridică nu este aceiaşi Ia toate popoarele şi în toate timpurile, ci poate varia nu numai de la popor la popor
dar şi Ia aceiaşi popor în decursul secolelor.
– în epoca veche, adică între fondarea statului şi fondarea principatului, întâlnim următoarele izvoare de
drept: obiceiul, legea, jurisprudenţa şi edictele magistraţilor.
– în epoca clasică, adică între fondarea principatului şi fondarea dominatului, întâlnim toate izvoarele
formale de drept, adică pe lângă cele precedente încă două, respectiv senatusconsultele şi constituţiile
imperiale.
– în epoca postclasică, adică în timpul dominatului, nu găsim decât două izvoare formale de drept,
respectiv obiceiul şi constituţiile imperiale.
– nu toate aceste izvoare prezintă aceiaşi importanţă:
– unele din ele apărute deja în epoca veche, se dezvoltă mult în epoca clasică pentru a nu mai fi întâlnite
în dreptul postclasic, precum jurisprudenţa şi edictele magistraţilor;
– altele apar în dreptul clasic şi se dezvoltă în dreptul postclasic (constituţiile imperiale), altele apar şi
dispar în dreptul clasic (senatusconsultele), altele de mare importanţă în dreptul vechi dispar în dreptul
clasic (legea), în fine altele importante în epoca veche se menţin în dreptul clasic şi postclasic, dar cu o
importanţă redusă (obiceiul).
IZVOARELE DREPTULUI ÎN EPOCA REGALĂ:
– regele, căpetenie militară şi religioasă, avea jurisdicţia printre atribuţiile sale → probabil că în împărţirea
dreptăţii regele observa în general mos maiorum, adică obiceiul strămoşilor, însă trebuie admisă şi voinţa
regelui ca factor constitutiv al dreptului.
– preoţii erau păstrătorii obiceiului şi puteau fi consultaţi în speţele grele sau când problemele juridice
atingeau preocupările religioase → pontifii erau şi deţinătorii anumitor formule magice cu aplicaţii religioase.
– nu existau jurisconsulţi propriu-zişi → Sextus Papirius, despre care jurisconsultul Pomponius credea că
alcătuise sub Tarquinius Superbus (534 î.e.n.-509 î.e.n.) o compilaţie cuprinzând legile regale, pare să nu fi
fost decât un personaj fictiv iar lucrarea ce îi este atribuită, o opera de autenticitate îndoielnică datând de la
finele republicii sau începutul principatului.
IZVOARELE DREPTULUI ÎN EPOCA REPUBLICII:
– izvoarele dreptului în epoca republicii, în sensul modului de formare al normelor juridice sunt în număr de
trei: consuetudinea, legea şi plebiscitul, şi edictul.
– în această epocă jurisconsulţii au exercitat o influenţă considerabilă asupra dezvoltării dreptului iar
numeroase norme juridice consacrate ulterior sunt datorate acestora → în ciuda acestui fapt jurisprudenţa,
în sensul roman, adică ceea ce este numit astăzi „doctrina”, nu poate fi considerată drept un izvor de drept în
sensul strict al cuvântului → jurisprudenţa nu va deveni cu adevărat un mod de formare a dreptului decât în
epoca imperială, atunci când împăraţii au acordat unor jurisconsulţi dreptul de a da consultaţii care să oblige
pe judecător a le urma.
– hotărârile luate de senat, adică senatusconsultele, nu sunt nici ele în această epocă încă un izvor de
drept, însă autoritatea senatului fiind foarte mare în acest timp, senatul a început să-şi aroge o putere
legislativă pe care nu avusese anterior, în special în cazurile urgente.
– consuetudinea, care continuă dreptul nescris, pierde din importanţa sa în favoarea dreptului scris
reprezentat de celelalte izvoare, adică legea, plebiscitele şi edictele.
IZVOARELE DREPTULUI ÎN EPOCA PRINCIPATULUI ŞI A DOMINATULUI:
– în această epocă izvoarele dreptului devin foarte numeroase din cauza multiplicităţii organelor statului →
principatul este în realitate o epocă de tranziţie, în epoca monarhiei absolute multe din ele vor dispărea în
baza unui fenomen similar selecţiei naturale.
1. OBICEIUL (consuetudinea):
– în comuna primitivă nu exista nici stat, nici drept, însă există anumite obiceiuri nejuridice → odată cu
apariţia statului apar reguli cu caracter juridic prin faptul că respectarea lor este asigurată prin
constrângerea exercitată de organele de stat.
– obiceiul sau consuetudinea este principalul izvor de drept, şi poate chiar singurul în epoca regală →
romanii numeau acest izvor de drept consuetudo sau mos maiorum (obiceiul strămoşilor).
– obiceiul este un complex de tradiţii şi soluţii practice pe care un uz vechi şi repetat le-a fixat într-un mod
mai mult sau mai puţin definitiv → originea acestor tradiţii şi soluţii practice este îndepărtată, fapt pe care
jurisconsulţii romani îl exprimau folosind expresia inveterata consuetudo (obicei înrădăcinat).
– cel mai probabil originea acestui drept stă în sentinţele judiciare, respectiv când se dădea o hotărâre
într-un proces aceasta devenea oarecum o normă de conducere pentru soluţionarea speţelor asemănătoare
care urmau a se prezenta în viitor.
– adeseori de extrăgea din sentinţă o maximă, un proverb juridic, cele mai multe coduri de legi orientale
fiind simple colecţii de adagii şi maxime juridice tradiţionale → şi dreptul consuetudinar englez, în cea mai
importantă parte a sa, este alcătuit din spusele (dicta) judecătorilor.
– pentru ca un obicei să devină cutumă, deci izvor de drept trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
1. la nivel social trebuie să existe, să se practice în mod repetat în viaţa de zi cu zi şi totodată în mod
constant, adică toate precedentele să meargă în acelaşi sens, respectiv să nu existe cazuri care infirmă
regula.
13
2. la nivel individual trebuie să existe convingerea că acel comportament, acea regulă de conduită este
obligatorie.
3. la nivelul comunităţii trebuie să existe un consens cvasi-general cu privire la obligativitatea şi
necesitatea regulii respective, adică regula trebuie să treacă proba timpului, respectiv trebuie să fi fost
aplicată într-un interval de timp suficient de îndelungat pentru a se impune ca obligatorie.
4. pentru a deveni cutumă, trebuie să se repete într-un sens clar, într-un sens susceptibil de o
singură interpretare, nu de mai multe.
– gravele inconveniente ale dreptului consuetudinar, respectiv acesta nu conţine decât soluţii de speţă,
astfel încât nu se poate raţiona asupra acestor maxime, cum s-ar face cu o dispoziţie legislativă, căci orice
deducţie, orice extensie la o speţă nouă este contrarie acestui drept.
– de cele mai multe ori la popoarele primitive dreptul apare ca o revelaţie a divinităţii, astfel că obiceiul îşi
găseşte justificarea în voinţa zeilor iar sancţiunea sa este de cele mai multe ori de natură religioasă, chiar şi
pedeapsa capitală fiind considerată ca un sacrificiu oferit divinităţii ofensate de crima comisă → astfel au
justificat primii jurisconsulţi romani, pontifii, forţa obligatorie a consuetudinii → în concepţia romană obiceiul
este o regulă străveche care reglementa nu numai raporturile dintre oameni, ci şi raporturile oamenilor cu
divinitatea: Festus – „cutuma este regula pentru a trăi a străbunilor, adică ceea ce ne-au transmis cei vechi
referitor în special la ceremoniile religioase”.
– în epoca imperială concepţia jurisconsulţilor asupra obiceiului a suferit modificări, aceştia dând drept
fundament juridic al consuetudinii consimţământul tacit al poporului → jurisconsultul Ulpian a dat o
celebră definiţie ce reflectă această concepţie: „mores sunt tacitus consensus populi longa consuetudine
inveteratus” (obiceiurile sunt un consens tacit al poporului înrădăcinat printr-o deprindere
îndelungată).
– această schimbare a fost determinată de dorinţa jurisconsulţilor din timpul imperiului de a arăta că
poporul continuă că colaboreze la formarea dreptului, deşi în realitate nu mai avea nici o putere legislativă.
– de aceea jurisconsulţii admiteau chiar posibilitatea abrogării legilor prin desuetudine, respectiv
poporul refuză să mai adere la aplicarea legii.
– este controversată chestiunea dacă în dreptul roman din epoca postclasică cutuma mai putea încă să
abroge legile, mai exact constituţiile imperiale → această controversă provine din contradicţia rezultând din
două texte din legislaţia lui Iustinian:
– pe de o parte dintr-un text al lui Iulian aflat în Digeste reiese că desuetudo (desuetudinea) poate avea
ca efect abrogarea legilor: „întemeiat se consideră că legile nu se abrogă doar prin votul legiuitorului, ci
chiar şi prin neaplicare cu acordul tacit al tuturor”.
– pe de altă parte după o constituţie, anul 319, a lui Constantin cel Mare (306-337) desuetudo nu poate
prevala asupra raţiunii sau legii.
– în realitate aceasta este o falsă contradicţie întrucât cele două concepţii diferite, prima care tinde
să mărească importanţa cutumei este concepţia jurisconsulţilor din epoca clasică, a doua care tinde să
restrângă importanţa cutumei este concepţia din epoca postclasică.
– principalul izvor de drept la începutul existenţei statului roman, obiceiul începe să piardă treptat din
importanţă, odată cu dezvoltarea şi întărirea statului, în favoarea altor izvoare, în special a legii.
Epoca clasică:
– obiceiul continuă să aibă acelaşi rol creator de norme juridice (D.1.3.32.pr.: „În cauzele în care nu
aplicăm legi scrise, trebuie să respectăm ceea ce au rânduit deprinderile şi obiceiurile iar, dacă acestea
lipsesc, atunci trebuie să respectăm regula cea mai apropiată care decurge din obicei şi, dacă nici o
asemenea regulă nu există, doar atunci trebuie urmat dreptul de care se foloseşte oraşul Roma.”) şi în
acelaşi timp poate abrogă legile prin desuetudine (D.1.3.32.1: „Obiceiul înrădăcinat întemeiat este aplicat
ca o lege iar acesta este numit drept rânduit de moravuri. Căci de vreme ce însăşi legile ne leagă numai în
virtutea faptului că au fost adoptate prin voinţa poporului, atunci pe bună dreptate se impune ca toţi să fie
legaţi şi de ceea ce poporul a aprobat fără a fixa în scris. În definitiv ce importanţă are faptul că poporul îşi
manifestă voinţa sa prin vot sau prin fapte? Din acest motiv întemeiat se consideră că legile nu se abrogă
doar prin votul legiuitorului, ci chiar şi prin neaplicare cu acordul tacit al tuturor.”), textele referitoare la
consuetudine fiind destul de numeroase în această epocă.
Epoca postclasică:
– consuetudinea îşi păstrează puterea de mai înainte însă doar ca factor creator de drept → o constituţie
a împăratului Constantin din anul 319 a hotărât că acest izvor de drept nu mai poate triumfa împotriva legii
sau a raţiunii (vincere rationem aut legem).
– aproape la fel se pronunţă şi împăratul Iulian (361-363), care afirmă că obiceiul trebuie respectat numai în
măsura în care nu contravine ordinii publice.
– în anul 474, împăraţii Leon şi Zenon au stabilit că, în cazul unei cutume neclare sau insuficiente,
hotărârea va fi dată în temeiul unei constituţii imperiale.
– secolele IV-V sunt caracterizate prin rolul important jucat în provincii de dreptul vulgar, o simplificare a
dreptului roman la nivel local ce se constituie treptat într-un sistem cutumiar.
– odată cu decăderea imperiului roman, reapariţia economiei naturale şi asumarea de către marii proprietari
a întregii puteri pe domeniile lor, importanţa cutumei creşte.
2. LEGEA.
– termenul lex are mai multe înţelesuri în limba latină → cuvântul lex desemnează atât un simplu contract
sau chiar o clauză dintr-un contract (lex contractus), cât şi statutele unei asociaţii (lex colegii) → într-un sens
diferit prin lex se înţelege orice hotărâre a poporului adunat legalmente în comiţii.
– Gaius spune că lex est quod populus iubet atque constituit (legea este ceea hotărăşte şi adoptă poporul).
– chiar şi în acest sens lex poate să nu fie un izvor de drept, de exemplu când poporul se pronunţă
asupra declarării războiului, încheierii păcii, adrogarea unui cetăţean sau detestatio sacrorum (lepădarea de
cultul unei ginţi sau a unei familii pentru a trece în alta), facerea unui testament după anumite forme → toate
aceste acte necesitau intervenţia poporului iar decizia sa este o lex, dar o lege particulară care nu este un
izvor de drept fiindcă nu modifică şi nu schimbă cu nimic legislaţia şi starea dreptului din acel moment.
– decizia poporului nu devine cu adevărat lege în sensul modern decât atunci când este chemat a se
pronunţa asupra unei chestiuni de drept, când i se supune un proiect de lege.
14
– poporul adunat în comiţii, fie curiate fie centuriate, trebuia să răspundă prin da sau nu la întrebarea pe
care i-o punea regele, întrebare ce avea următoarea formă: „velitis, iubeatis, Quirites” (voiţi, consimţiţi
cetăţeni?), propunerea făcută numindu-se rogatio → votarea se făcea cu buletine: pentru un răspuns pozitiv
erau literele V.R. (uti rogas – după cum ceri), pentru un răspuns negativ era litera A (antiquo).
– potrivit unei tradiţii antice se atribuie lui Servius Tullius vreo 50 de legi relative la reglementarea mai
multor materii de drept în special relativ la delicte şi contracte → tradiţie ce este contrazisă însă de o alta, ce
pare mai întemeiată, potrivit căreia nu ar fi existat legi în sensul modern al cuvântului înainte de legea celor
XII Table.
– dintr-un unui text al lui Pomponius, care ne-a lăsat multe informaţii relative la istoria dreptului roman,
reiese că legile regale au fost abrogate la începutul republicii iar poporul roman a început să se conducă
mai degrabă după un drept incert şi după obicei decât după vreun drept fix, stare de lucruri care a durat
aproape 20 de ani → această abrogare a legilor regale atribuită primilor consuli a părut criticilor moderni ca o
mărturisire a inexistenţei de legi scrise anterior celor XII Table.
– este puţin probabil ca să se fi resimţit nevoia unei legislaţii întrucât pe de o parte dreptul cutumiar era
destul de puternic iar clasa sacerdotală, în special pontifii, care erau jurisconsulţii acelor timpuri ei fiind cei ce
deţineau secretele dreptului şi religiei, nu ar fi admis inovaţii în special în materie religioasă; iar pe de altă
parte aproape toate legile pe care istoricii antici le-au atribuit regilor sunt de natură religioasă.
LEGEA CELOR XII TABLE.
– conţinutul XII T.: primele reguli sunt relative la procedură, în această materie legea conţinând dispoziţii
destul de amănunţite → reclamantul putea obliga pe pârât ca să-l urmeze în faţa magistratului, chiar cu forţa
dacă se opune → procedura era formalistă şi rigidă, este aşa numita procedură a acţiunilor legii (legis
actiones), în număr de cinci la acea dată (sacramentum, condictio, manus iniectio, iudicis postulatio, pognoris
capio) → esenţialul în aceste proceduri este îndeplinirea gesturilor şi rostirea cuvintelor rituale, cel mai
adesea magistratul îndeplinind rolul de simplu martor care constată îndeplinirea formelor legale →
acest fapt nu trebuie să pară surprinzător, căci este conform cu o concepţie primitivă a justiţiei, adică justiţia
în care orice ofensat îşi făcea singur dreptate cu observarea formelor legale.
– în privinţa delictelor legea celor XII Table ne prezintă o legislaţie de tranziţie de la justiţia privată,
răzbunarea limitată la regula talionului, la justiţia dată în numele statului.
– potrivit legii celor XII Table familia este organizată după tipul patriarhal, însă femeile au o situaţie relativ
favorabilă.
– legea celor XII Table mai conţine o serie de dispoziţii relative la dreptul sacru, reglementarea
înmormântărilor în privinţa cărora anumite dispoziţii tind să limiteze risipa pe care o ocazionează acestea, şi
alte dispoziţii de drept public.
– XII Table nu a abrogat sau a făcut să se uite dreptul anterior, căci chiar după introducerea acestor
table s-a continuat a se invoca anumite dispoziţii foarte vechi, dispoziţii anterioare legii celor XII Table şi
atribuite potrivit tradiţiei principalilor regi ai Romei primitive → XII Table nu abrogă vechile obiceiuri şi aproape
că nu inovează, ci numai continuă vechiul mos maiorum (obicei al strămoşilor).
– deşi decemvirii au împrumutat unele dispoziţii din dreptul grec, ei nu au făcut decât să precizeze prin
aceasta anumite dispoziţii care existau în dreptul cutumiar roman → Pomponius spune cu un înţelept grec,
Hermodor din Efes, care se afla în exil în Italia ar fi explicat decemvirilor legile greceşti iar romanii în semn de
recunoştinţă i-au ridicat o statuie.
– jurisconsulţii romani au scris foarte multe comentarii asupra acestei legi, considerată ca fundamentală,
însă nici unul din aceste comentarii nu ni s-a transmis, precum nici textul legii celor XII Table.
– pe baza citărilor din cele XII Table care se găsesc în Digestele lui Iustinian, la gramaticii vechi şi la scriitori,
s-a încercat reconstituirea textului legii → uneori există citări directe, alteori numai simple menţionări a
conţinutului unei dispoziţii → la scriitorii antici se găsesc uneori referinţe directe asupra tablei în care se
găsea o anumită dispoziţie.
– cel mai dificil a fost reconstituirea planului legii celor XII Table întrucât împărţirea în table este neobişnuită
căci celelalte legi romane nu au fost astfel împărţite → jurisconsultul francez Iacobus Gothofredus (1587-
1652) a alcătuit un plan al celor XII Table, plan adoptat ulterior de toţi romaniştii moderni.
– în timpul antichităţii clasice legea celor XII Table era considerată de romani ca o legislaţie în vigoare,
nefiind formal abrogată nici măcar în timpul lui Iustinian.
LEGEA ŞI PLEBISCITELE.
– după definiţia lui Gaius legea este o decizie a poporului → prin populus se înţelege totalitatea cetăţenilor
romani, întruniţi în mod legal în adunări fie curiate, fie centuriate, fie tribute.
– plebiscitele sunt, potrivit unei definiţii simetrice date tot de Gaius, „ceea ce hotărăşte şi adoptă plebea”,
adică o decizie a plebei întrunită în concilium plebis → plebiscitele erau la început obligatorii numai pentru
plebe, însă ulterior, cel puţin începând cu anul 285 î.e.n., când s-a dat legea Hortensia, plebiscitele au
dobândit putere de lege şi au devenit aplicabile întregului popor roman → din momentul adoptării legii
Hortensia nu mai există nici un interes pentru a deosebi legea (lex) de plebiscit iar în practică, în textele
juridice, aproape toate plebiscitele sunt calificate drept legi (leges).
– activitatea legislativă cea mai intensă în această perioadă este cea a conciliilor plebei → din acest punct
de vedere activitatea adunărilor centuriate fiind secundară, astfel că cele mai multe legi romane sunt
plebiscite în epoca republicană.
– anterior propunerii unui proiect de lege poporului, proiectul trebuia anunţat printr-un edict şi afişat în
public, ceea ce se numea promulgatio → raţiunea afişării era ca poporul să poată lua cunoştinţă de
conţinutul proiectului pentru a se evita astfel orice surpriză → din momentul afişării textul proiectului nu mai
putea fi modificat → în anul 62 î.e.n. o lege Licinia Iunia a decis ca să se depună la aerarium (tezaurul public)
o copie a proiectului de lege ca să nu mai poată fi modificat (se mai depunea o copie şi spre păstrare).
– votarea proiectului de lege se făcea după propunerea unui magistrat care era şi autorul legii (legis
lator), propunere care se numea rogatio, după cum se întâmpla în epoca regală → de aceea legile votate
purtau denumirea de leges rogatae (legi propuse) spre deosebire de dispoziţiile şi măsurile luate de senat
sau de un magistrat, în numele poporului, dispoziţii privind de exemplu un cetăţean, o categorie de persoane
sau o comunitate, care dispoziţii se numeau leges datae (legi date).
15
– legea devenea obligatorie imediat după votare şi putea fi aplicată independent de orice altă măsură →
totuşi exista obiceiul de a fi publicate prin expunere în forum.
– în anul 98 î.e.n. o lege Caecilia Didia a introdus două noi prevederi privind votarea legilor:
– pe de o parte s-a interzis ca în acelaşi proiect de lege să se introducă mai multe dispoziţii fără
legătură între ele → raţiunea acestei dispoziţii, dispoziţie care de altfel în practică nu s-a respectat, era
ca să se evite anumite manopere condamnabile → aceste manopere condamnabile constau în faptul de a
introduce în acelaşi proiect dispoziţii care erau pe placul adunării şi dispoziţii la care propunătorul ţinea dar
care dacă ar fi fost introduse singure în proiect nu ar fi obţinut aprobarea adunării → în acest mod se
exercita o oarecare influenţă asupra votării întrucât adunarea era silită să accepte dispoziţiile care nu îi
conveneau pentru a putea vota dispoziţiile care îi conveneau, întrucât adunarea nu putea decât să voteze
proiectul în întregime sau să-l respingă tot în întregime.
– pe de altă parte a fost consacrat un vechi obicei → încă din timpuri străvechi exista obiceiul ca,
înainte de ziua în care avea locul votul, să se ţină întruniri (contiones) în care oricine avea dreptul să
vorbească relativ la proiectul de lege propus → de obicei se ţineau trei adunări de acest fel la interval
de opt zile, astfel că era necesar un interval de 24 de zile între data publicării şi data votării proiectului →
acesta este vechiul obicei consacrat prin legea Caecilia Didia.
– legile cuprind de obicei trei părţi numite praescriptio, rogatio, sanctio:
– praescriptio constituie partea scrisă la început → e arată mai întâi numele şi titlurile autorului
proiectului de lege, ziua şi locul votării, tribul care a votat primul (în caz de votare tributim), numele
cetăţeanului care a votat primul (de obicei se alegeau persoane cu nume de bun augur precum Lucius,
Felix).
– rogatio constituia însuşi textul legii.
– sanctio este partea care prevede măsurile luate spre a se asigura aplicarea legii, în special nulitatea
actelor făcute contra legii sau pedepse contra celor care ar încălca-o → sub acest aspect legile romane
se împart în trei categorii:
– leges perfectae care anulează actele făcute prin încălcarea lor (ex. legea Aelia Sentia prevedea că
dezrobirile în paguba creditorilor sunt lovite de nulitate);
– leges minus quam perfectae care, fără să anuleze actul ilegal, prevăd pedepse pentru cei care l-
ar comite (ex. legea Furia testamentaria, care interzicea să se facă legate mai mari de 1000 de aşi,
sancţiona pe cel care primise un legat mai mare de 1000 de aşi cu restituirea a de patru ori cât a
primit);
– leges imperfectae care sunt lipsite de orice sancţiune directă, adică ele nu au sanctio (ex. legea
Cincia relativă la donaţii interzicea donaţiile mai mari de un anumit cuantum, însă fără a stabili vreo
sancţiune împotriva celor ce o încălcau).
– comentatorii moderni au mai adăugat încă o categorie, respectiv leges plus quam perfectae care
prevăd în acelaşi timp nulitatea actului ilegal şi pedepsirea celui care l-a făcut.
– o constituţie din anul 439 a împăraţilor Theodosiu cel Mare şi Valentinian al II-lea a înzestrat cu o
sancţiune toate legile existente, respectiv actul contrar va fi considerat drept nul.
– o lege putea fi abrogată prin desuetudine sau prin votarea unei legi contrarii → în această materie
limba latină conţine un mare număr de termeni tehnici: abrogare, adică abrogarea totală a unei legi,
derogare sau exrogare, adică abrogarea parţială a unei legi, subrogare, adică modificarea unei dispoziţii
dintr-o lege printr-o dispoziţie adiţională, obrogare, adică abrogarea indirectă a unei legi.
– în principiu legile nu au efect retroactiv, de obicei inserându-se în lege o clauză în acest sens.
– legile puteau avea un viciu de formă sau de fond → legea era nulă şi oricine avea dreptul să invoce
nulitatea legii sau să nu ţină seama de ea, însă dacă legea era considerată drept valabilă de către magistraţi,
ei puteau pedepsi pe cei ce nu ţineau cont de ea.
– în ultimul secol al republicii senatul şi-a arogat dreptul de a aprecia valabilitatea legilor şi s-a
împământenit obiceiul de a se abroga legile neregulate pentru a se evita astfel orice îndoială privind
valabilitatea legilor.
– legile purtau numele autorului lor, astfel că se punea la genul feminin numele lui legis lator (celui care
propusese legea) → ex. dacă Gaius Iulius Caesar fusese legis lator, legea se numea lex Iulia → în cazul
consulului care propusese o lege, legea avea două nume, primul fiind cel al consulului care a propus-o, al
doilea nume fiind cel al colegului său (ex. legea Poetelia Papiria) → în consecinţă mult timp legile au fost
datate pe baza indicaţiilor rezultate din numele lor, astfel dacă era o lege cu numele de X se căuta în
listele de magistraţi la ce an a fost un magistrat cu acest nume iar dacă se găsea un asemenea magistrat se
considera că legea îi aparţinea, anul legii fiind determinat numai pe baza acestui fapt.
– marele romanist francez Girard a dovedit însă că acest sistem este defectuos deoarece nu există liste
complete cu numele tuturor magistraţilor, în special în ceea ce-i priveşte pe pretori şi tribuni → de multe
ori determinarea datei legilor era inexactă, mai toate legile fiind atribuite unor anumite epoci pentru care
documentele erau mai abundente (sec. IV-V de la fondarea Romei) → în consecinţă Girard a întrebuinţat o
altă metodă pentru datarea legilor, respectiv a determinat data legilor după conţinutul lor şi după starea
dreptului roman pe care o presupune acest conţinut → cel mai adesea, datarea legii nu se poate face
decât cu aproximaţie prin două date: prima indică data pentru care este sigur că legea nu există încă iar a
doua indică data când e cert că legea deja există (ex. legea Aebutia a fost astfel datată între anii 149-126
Î.e.n.).
– poporul nu avea dreptul de iniţiativă legislativă, acesta fiind un drept rezervat magistraţilor.
– magistraţii, înainte de a propune un proiect de lege poporului, consultau senatul → dacă se vota ceva
contrar unor precepte de ordin religios sau considerate a fi de ordin constituţional, respectiva dispoziţie era
nulă iar această nulitate era prevăzută în însăşi textul legii.
– cele mai multe legi din istoria dreptului roman au fost votate în epoca republicii.
– sub imperiu s-au mai votat câteva legi de adunările tribute şi de cele centuriate; dar după Nerva (96-98)
poporul nu a mai fost convocat → activitatea juridică a adunărilor a fost destul de însemnată în acest timp,
legile votate având o importanţă considerabilă pentru istoria dreptului roman.
16
3. EDICTELE MAGISTRAŢILOR.
– înainte de intrarea în funcţie, magistratul expunea programul său de activitate → aceste declaraţii
(edicta) nu aveau mare importanţă pentru dreptul privat dacă emanau de la un magistrat cu atribuţii pur
politice cum era consulul sau cenzorul1, însă aveau o importanţă extremă când emană de la un magistrat
cu atribuţii judecătoreşti, precum erau pretorul (urban sau peregrin) şi edili la Roma, guvernatorul şi
questorul în provincii.
– în edictul magistraţilor cu atribuţii judecătoreşti se găseau norme de drept deoarece aceştia expuneau
cu ocazia intrării în funcţie principiile după care urmau să lucreze → acest izvor de drept a fost cel mai
important pentru epoca republicană şi în special la începutul imperiului.
– edictul magistratului se găsea scris pe o tablă de lemn vopsită în alb, edictul mai fiind numit şi album de
la culoarea albă a tablei, iar pe acest fond alb erau scrise cu roşu titlurile, de la culoarea roşie (ruber) venind
numele de rubrica.
– edictul peretorului urban este cel mai important edict, jurisconsultul Marcellus numindu-l viva vox iuris
civilis (vocea vie a dreptului civil) → dreptul constituit astfel se numea drept onorar deoarece în limba latină
funcţia magistratului se numea honor.
– chestiunea fundamentului juridic al acestei activităţi a magistraţilor judiciari şi în special a pretorului
este una foarte delicată:
– pe de o parte pretorii, ca magistraţi judiciari, aveau misiunea de a aplica dreptul, nu de a-l modifica
şi a introduce reguli noi.
– pe de altă parte pretorii erau învestiţi cu o putere proprie, imperium, care lipseşte magistraţilor din
ziua de azi → mai trebuie menţionat că, după o părere susţinută de romanistul francez Girard, legea
Aebutia, amintită mai sus, a conferit pretorului anumite atribuţii pe care nu le avea anterior, respectiv
redactarea formulelor (înscris prin care magistratul îi dădea instrucţiuni judecătorului cum trebuie să
judece, să soluţioneze litigiul) după care avea să se judece procesul şi posibilitatea de a refuza o
acţiune dată de lege (denegatio actionis) (romanii nu întrebau ce drept izvorăşte din acel raport, ci ce
acţiune serveşte la valorificarea acelui raport – nu ai acţiune, nu ai drept).
– oricum este cert că în epoca clasică activitatea juridică a pretorului este întreită:
– pretorul completează şi întăreşte dreptul civil izvorât din legi şi cutumă;
– pretorul poate completa dreptul acolo unde sunt lacune;
– pretorul poate chiar să-l şi modifice acolo unde dreptul civil (toate izvoarele dreptului roman cu
excepţia dreptului onorar introdus prin edictele magistraţilor) pare neechitabil.
– măsurile luate de pretor pot avea trei cauze: măsuri luate adiuvandi iuris civilis gratia, suppledi vel
impugnandi iuris civilis gratia (ca un ajutor, o completare sau o corectare a dreptului civil) → aceste măsuri
s-au luat în ordine progresivă, începând cu cele care se sprijineau pe dispoziţiile dreptului civil şi terminând
cu cele contrare dreptului civil.
– pretorul avea la dispoziţia sa o serie de mijloace procedurale pe care ius civile nu le avea → o parte din
aceste mijloace erau fundamentate pe puterea proprie de comandă a magistratului (imperium).
1. stipulationes pretoriae (stipulaţiile pretoriene) erau contracte verbale (înţelegeri încheiate printr-o
formă solemnă, prin pronunţarea unui anumit cuvânt, spondeo - promit) încheiate din ordinul pretorului, fiind
impuse de pretor → prin astfel de stipulaţii pretorul sancţiona cazurile noi ivite în practică într-o vreme
când nu avea dreptul de a crea acţiuni (în cazul numit damnum infectum, prejudiciu eventual, paguba
neprodusă dar iminentă, ex. când casa cuiva ameninţa să se prăbuşească asupra casei vecinului, vecinul
putea sili pe proprietarul casei care ameninţă să se prăbuşească să-i promită printr-o stipulaţie plata unei
sume de bani drept despăgubire în cazul în care casa se va prăbuşi);
2. missio in possessionem era trimiterea reclamantului fie în posesia, fie în detenţiunea bunurilor
pârâtului → servind fie ca o sancţiune a refuzului de a se supune ordinului de a face stipulaţia de mai
sus, fie ca sancţiune a pârâtului care nu voia să se prezinte în justiţie.
3. interdicta (interdictele) erau mijloace prin care pretorul intervenea uneori pentru a tranşa pe cale
administrativă, mai rapid, un proces → interdictele fiind dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un
anumit act juridic ori să nu facă un anumit act.
4. restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era ordinul pretorului care, prin desfiinţarea
actului juridic păgubitor pentru reclamant, repune părţile în situaţia pe care o avuseseră înainte de facerea
actului juridic, reclamantul fiind deci în măsură să intenteze o acţiune care dispăruse ca urmare a facerii
respectivului actului → pretorul nu îl punea pe reclamant în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept,
întrucât doar după judecarea procesului şi după executarea sentinţei reclamantul era repus în situaţia
anterioară şi în fapt.
– pretorul avea la dispoziţia sa o serie de mijloace bazate pe puterea judecătorească a magistratului
(iurisdictio):
5. acţiunile pretoriene care erau acţiunile create de pretor pe lângă cele ale dreptului civil;
6. praescriptio care era o rezervă scrisă în fruntea formulei după care se va judeca procesul;
7. exceptio care era un mijloc de apărare în favoarea pârâtului.
– în baza acestor mijloace pretorul putea să paralizeze o pretenţie întemeiată pe dreptul civil → astfel,
dacă un moştenitor se prezenta invocând o dispoziţie de drept civil atunci când potrivit edictului pretorului
moştenirea era promisă altor persoane, pretorul nu putea crea noi moştenitori în afară de cei prevăzuţi de
lege, de aceea persoanele gratificate de către pretor nu aveau titlul de moştenitori civili (heredes) întrucât
pretorul nu putea crea norme de drept civil (de aici vine adagiul modern praetor ius facere non potest: adică
pretorul nu poate crea drept civil) → în schimb pretorul va acorda o bonorum possessio (posesiune de
bunuri) celor chemaţi de el la moştenire iar aceştia vor fi moştenitorii de fapt care vor profita de averea
moştenită + refuză acţiunea dată de dreptul civil moştenitorilor civili.
1
un exemplu de edict al cenzorilor ne oferă Aulus Gellius 15.1.2 care reproduce textul unui astfel de edict dat împotriva retorilor
latini de către cenzorii Cn. Domitius Ahenobarbus şi L. Licinius Crassus în anul 92 î.e.n.: „Pretorul M. Pomponius a prezentat un
raport senatului despre filozofi şi retori. În urma discuţiilor purtate senatul hotărăşte ca M. Pomponius să ia măsuri pe
răspunderea sa şi în interesul republicii, ca ei să nu mai fie la Roma”.
17
– de aceea textele juridice fac distincţie între raporturile juridice de drept civil, adică valabile potrivit
dreptului civil, şi raporturile juridice de drept pretorian, adică valabile graţie sprijinului pretorului.
– edictul dat de magistrat cu ocazia intrării sale în funcţie era valabil numai pe timpul duratei funcţiei
sale, respectiv un an de zile, de aceea acest edict se numeşte edictum perpetuum (edictul continuu) → spre
deosebire de dispoziţiile cuprinse în acest edict pretorul mai putea lua măsuri urgente în circumstanţe
urgente.
– dreptul onorar a căpătat o anumită stabilitate deoarece pretorii aveau obiceiul de a relua edictul dat de
predecesorii lor, partea care se transmitea de la un pretor la altul având numele de pars translaticia
(partea transmisă prin tradiţie), în timp ce dispoziţiile noi purtau denumirea de pars nova (partea nouă).
– în ciuda faptului că dispoziţiile din edictul pretorului deveniseră în fapt egale cu legea, totuşi existau
numeroase deosebiri:
– aplicarea edictului pretorului era limitată la întinderea puterii magistratului care l-a făcut →
edictul nu dura decât un an → succesorul magistratului nu era obligat să-l adopte (potrivit unei legi
Cornelia din anul 67 î.e.n. pretorii devin obligaţi de a organiza instanţa în conformitate cu edictul dat de ei),
în timp ce legea era perpetuă, legând pe orice cetăţean roman.
– legea era concepută în termeni imperativi, în timp ce, întrucât pretorul nu putea crea drepturi noi,
pretorul nu dădea ordine ci numai îndemnuri sau promite intervenţia sa în anumite împrejurări şi cu
anumite condiţii → această diferenţă relevă o distincţie de fond: dreptul onorar nu este egalul
dreptului civil deşi el poate uneori, prin mijlocul unei excepţii, să paralizeze un drept civil, totuşi nu-l
poate abroga, după cum nu poate nici să confere un drept nou.
– dreptul pretorian a avut o influenţă covârşitoare asupra evoluţiei dreptului roman, sub acţiunea pretorilor
normele juridice ale vechiului drept civil fiind adaptate noilor realităţi, astfel că dreptul a fost ţinut într-un
contact continuu cu modificările vieţii sociale şi cu necesităţile economice.
– pretorul, în ceea ce priveşte elaborarea dreptului, a fost influenţat de către jurisconsulţi, care la rândul
lor erau în primul rând practicieni ai dreptului, din această influenţare rezultând perfecta adaptare a dreptului
pretorian la nevoile vieţii.
– în epoca imperială magistraţii continuă să publice edictele lor → aceştia păstrează ius edicendi.
– în această perioadă există la Roma un edict al pretorului urban, un altul al pretorului peregrin, şi, în sfârşit,
edictul edililor, iar în provincii edictul guvernatorului (praeses provinciae) şi al questorilor, care au funcţiile
edililor de la Roma.
– Hadrian (117-138) restrânge sfera de jurisdicţie a pretorului urban, limitând-o la teritoriul Romei, iar
pentru Italia el creează patru legati consulares însărcinaţi cu misiunea de a împărţi justiţia în cele patru
districte → Marcus Aurelius (161-180) încredinţează atribuţiile juridice ale acestor legati consulares, unor
iuridici şi astfel în locul unei jurisdicţii unice, aceea a pretorului, avem din epoca lui Hadrian, mai multe, ceea
ce putea avea drept consecinţă distrugerea unităţii dreptului onorar.
– pretorii şi ceilalţi magistraţi se limitau acum la a reproduce în edictele lor pe acela al predecesorilor lor
astfel că aceste edicte aveau de acum o stabilitate de fapt foarte aproape de stabilitatea de drept.
– în timpul domniei lui Hadrian s-a produs un eveniment de cea mai mare importanţă în această materie →
Acest împărat, probabil cu scopul de a menţine unitatea dreptului pretorian, a însărcinat pe jurisconsultul
Salvius Iulianus cu codificarea edictului pretorian → în codificarea sa Iulianus a urmat foarte
îndeaproape ordinea materiilor respectată până atunci de pretori, numai cu mici schimbări → odată terminată
această codificare ea a fost ratificată printr-un un senatusconsult, care, după toate probabilităţile, avea
de scop să invite pe magistraţi ca să dea edicte conforme tipului stabilit de Iulianus.
– magistraţii conservă ius edicendi redus însă Ia o simplă formalitate întrucât acesta va fi totdeauna conform
celui al lui Iulianus → nu mai pot crea instituţii noi.
– este probabil că şi celelalte edicte au fost codificate dar nu se cunoaşte nimic precis asupra lor → edictul
edililor curuli a devenit un apendice al edictului pretorului urban → edictul guvernatorilor de provincii a fost
probabil codificat şi el, după cât se pare el fiind destul de asemănător edictului pretorului → nu se ştie nimic
despre soarta edictului pretorului peregrin.
– nu se cunoaşte precis data codificării edictului însă ea ar avea o mare importanţă → este sigur că această
codificare a avut loc in timpul lui Hadrian (117-138) după toate probabilităţile în ultimii ani ai domniei acestuia
(134-138).
– edictul codificat de Iulianus, edictul perpetuu în sensul modern al cuvântului de data aceasta, nu ne-a fost
transmis în forma sa originară → s-au făcut mai multe încercări de reconstituire a edictului, însă lucrarea lui
Otto Lenel a pus în umbră toate celelalte în această materie.
– planul edictului după reconstituirea lui Lenei, edictul codificat cuprinzând atât edictul pretorului urban cât
şi pe acela al edililor curuli, este următorul: edictul pretorului are o parte principală şi trei apendice.
– apendicele cuprinde formulele interdictelor, excepţiile şi stipulaţiile pretoriene;
– partea principală a edictului se subdivide în patru părţi:
– partea I-a cuprinde formulele acţiunilor şi introducerea instanţei până la litis contestatio (organizarea
proceselor);
– partea a IV-a este relativă la executarea sentinţei şi cuprinde formulele de acţiune relative la
această executare;
– partea a II-a şi partea a IlI-a sunt destul de greu de deosebit între ele, respectiv în aceste părţi sunt
toate celelalte acţiuni relative la dreptul persoanelor sau ale patrimoniului (mijloacele procedurale de
drept civil şi mijloacele procedurale pretoriene).
4. JURISPRUDENŢA:
– raportul dintre pretor şi jurisconsulţi, respectiv influenţa pe care aceştia au exercitat-o asupra activităţii de
elaborare a dreptului de către pretor, relevă rolul jurisconsulţilor în formarea dreptului.
– jurisconsulţii romani sunt numiţi iuris prudentes astfel că ştiinţa lor poartă numele de iuris prudentia,
sintagmă care înseamnă „doctrină”.
– jurisprudenţă în sensul de astăzi al cuvântului, adică decizii judiciare de speţă, nu exista în dreptul
roman, unde hotărârea era dată de un fel de jurat, iudex, ales de părţi şi confirmat de magistrat.
– la origine dreptul este o ştiinţă religioasă şi secretă → primii jurisconsulţi au fost pontifii → legenda
atribuie unui pontif cu numele de Papirius, care ar fi trăit în timpul regelui Tarquinius Superbus, alcătuirea
18
unei colecţii de legi care cuprindea cel mai probabil în special norme de ordin religios, această colecţie de
legi regale purtând denumirea de ius papirianum fiind comentată de un jurisconsult de la sfârşitul epocii
republicane.
– înainte de XII T. nu se poate vorbi nici de doctrină juridică, nici de jurisconsulţi.
– după publicarea legii celor XII Table dreptul, cel puţin în forma sa abstractă, a devenit accesibil tuturor
→ însă pontifii continuau să deţină secretul procedurilor judiciare şi a calendarului judecătoresc,
astfel că în lipsa intervenţiei lor nimeni nu se putea judeca → codificarea decemvirală fixează obiceiul într-o
formă sumară care nu permitea mânuirea legilor decât celor iniţiaţi → patricienii, dintre care era recrutat
colegiul pontifilor, şi-ar fi pierdut influenţa, dacă n-ar fi rezervat unor iniţiaţi arta de a interpreta legea,
cunoaşterea solemnităţilor de îndeplinit pentru satisfacerea drepturilor, redactarea formularelor, actelor
juridice şi calendarul judiciar cuprinzând enumerarea zilelor în care era permisă acţiunea în justiţie →
pontifii, deţinători ai cunoştinţelor juridice din timpul lor, creatori probabili ai acţiunilor legii şi ai formelor
actelor juridice, nu au fost consideraţi jurisconsulţi → în timp ce misiunea jurisconsulţilor este de a
împărtăşi ştiinţa dreptului, clarificând şi coordonând elementele sale, pontifii ascundeau celor neiniţiaţi
elementele cunoştinţei lor, introducând totodată în rezolvarea problemelor juridice elementele cazuisticii
sacre, care „multiplică la infinit formele şi distincţiile.
– în această epocă dreptul rămăsese în mare parte consuetudinar şi se crede că multe instituţii juridice
ar fi opera jurisprudenţei pontificale → procedeul lor consta în a realiza anumite forme legale într-un scop
diferit de cel pentru care au fost create şi astfel se reuşea adaptarea regulilor dreptului la nevoile vieţii.
– la în 304 î.e.n. un libert al celebrului om de stat Appius Claudius Caecus, respectiv Gnaeus Flavius a
publicat formulele sacramentale ale acţiunilor legii (legis actiones) prin afişare în forum (este posibil ca
divulgarea sa fi avut loc chiar din ordinul lui Appius Claudius) → la scurt timp a divulgat şi calendarul
judecătoresc cu menţionarea zilelor faste în care se putea judeca → dreptul astfel divulgat a purtat
denumirea de ius Flavianum → laicizarea jurisprudenţei → ştiinţa dreptului rămâne mult timp o ştiinţă
cultivată de cei bogaţi, întrucât jurisconsulţii nu puteau primi bani pentru consultaţiile pe care le dădeau.
– cam un sfert de secol mai târziu un pontifex maximus de origine plebeiană, Tiberius Coruncanius care
fusese consul în anul 280 î.e.n., dădea consultaţii publice în faţa unui auditoriu care învăţa astfel dreptul →
din acest moment dreptul devine o ştiinţă accesibilă oricui → consecinţă a secularizării dreptului a fost
faptul că un mare număr de oameni distinşi prin carierea lor politică, onorabilitatea moravurilor şi cultura lor,
s-au ocupat de ştiinţa dreptului → aceştia au exercitat o mare influenţă asupra evoluţiei dreptului, reuşind să
facă o ştiinţă din ceea ce înainte de ei era doar o practică empirică.
– jurisconsulţii au continuat opera pontifilor şi adeseori cu aceleaşi metode, respectiv utilizarea anumitor
forme legale într-un scop diferit.
– la început jurisconsulţii de ocupau de analizarea speţelor şi reducerea lor la o regulă de drept → la
origine nu existau nici definiţii precise, nici categorii juridice bine delimitate → în general se urma metoda
enumerării cazurilor, faţă de generalizările care plăceau atât de mult filozofilor greci → însă în acest mod
metoda jurisconsulţilor dobândeşte o mare precizie şi o deplină siguranţă, contactul cu practica judiciară
menţinându-se continuu.
– potrivit unui celebru text al lui Cicero (de oratore 1.48.212), din punct de vedere al practicii activitatea
jurisconsulţilor constă în respondere, cavere şi agere:
– respondere însemna a da consultaţii dezlegând problemele juridice ce le sunt supuse atenţiei şi
este principala activitate a jurisconsulţilor → consultaţiile (responsa prudentium) au fost socotite ca un
adevărat izvor de drept.
– cavere însemna a redacta actele juridice cu exactitatea necesară valabilităţii lor într-un sistem
de drept formalist → în această epocă formalismul era încă puternic iar pentru a redacta un act trebuiau
cunoscute formulele sacramentale.
– agere era asistarea părţilor într-un proces, directivele date de jurisconsult în cursul unui proces fiind
foarte folositoare în timpul procedurilor complicate ale legisacţiunilor.
– contribuţia jurisconsulţilor poartă numele de drept civil, în sensul strict al cuvântului → nu era operă
legislativă, dar forma dreptul, nu era îndrumată de stat, dar era coerentă şi continuă, opera jurisconsulţilor n-
ar fi fost posibilă, dacă aceştia nu ar fi reprezentat elita socială şi politică a Romei.
– jurisconsulţii nu erau avocaţi, profesie care în sensul modern al cuvântului nu exista la Roma → un
cetăţean avea dreptul de a servi cauza altuia în justiţie, dar nu putea primi un onorariu, după cum hotărâse
legea Cincia (204 î.e.n.) → aceşti apărători sau acuzatori în general nu aveau nici o intenţie de a deveni
jurisconsulţi → Cicero, în ciuda faimei sale şi a activităţii sale de avocat, nu era considerat jurisconsult,
întrucât înălţimea cugetării, autoritatea morală şi devotarea binelui public cu desăvârşite cunoştinţe tehnice
consacrau pe jurisconsult mai mult decât succesul oratoric.
Epoca clasică:
– numeroşii jurisconsulţi care au ilustrat această epocă, de la August la moartea Iui Alexandru Sever, au
perfecţionat metodele juridice romane, tinzând a pune dreptul în rândul ştiinţelor exacte.
– cel mai interesant izvor de drept al acestei epoci este probabil responsa prudentium, adică consultaţiile
jurisconsulţilor → consultaţiile jurisconsulţilor nu mai sunt în această epocă simple opinii care nu obligă
pe judecător ci în baza unor concesii speciale ale împăraţilor ele au devenit norme obligatorii.
– August (? Tiberius), probabil în scopul de a câştigă de partea regimului monarhic pe unii jurisconsulţi, le-a
acordat unora dintre ei ius publice respondendi ex auctoritate principis (dreptul de a da consultaţii în
numele împăratului), cu condiţia ca aceste consultaţii să fie semnate, adică învestite cu sigiliul
jurisconsultului, spre a garantă autenticitatea consultaţiei (D.1.2.2.47: „...August a fost primul care, pentru a
da mai multă greutate acestor răspunsuri, a ordonat că nu se vor putea da consultaţii decât în măsura în care
[jurisconsulţii] erau autorizaţi de el...”) → consecinţă acestui drept era că judecătorul căruia i se aducea o
astfel de consultaţie era legat de opinia jurisconsultului (numai în speţa în care fusese dată), rămânând
însă liber în aprecierea faptelor.
– împăratul Hadrian ar fi decis ca opiniile jurisconsulţilor să aibă putere de lege (şi pentru speţele similare)
dacă sunt unanime iar dacă este divergenţă, atunci judecătorul rămâne liber să aleagă pe care vrea (Gaius:
„Răspunsurile prudenţilor sunt îndrumările şi opiniile acelora cărora li s-a permis să dea temei drepturilor.
Dacă opiniile tuturor acestora converg spre aceeaşi soluţie, ceea ce cred ei de cuviinţă aşa, aceea ţine
19
loc de lege; iar dacă nu se pun de acord, atunci i se îngăduie judecătorului să urmeze opinia pe care ar
crede-o de cuviinţă; şi acest lucru a fost statornicit prin rescriptul divinului Hadrian”) → este exactă afirmaţia
finală, respectiv că Hadrian a rezolvat prin rescriptul său cazul când era divergenţă între jurişti, însă e
contestabilă prima afirmaţie, căci dacă ar fi exactă, atunci ar rezultă că consultaţiile jurisconsulţilor ar avea
putere de lege nu numai pentru speţa pentru care a fost dată, dar pentru toate speciile asemănătoare →
inovaţia lui Hadrian nu poate fi înţeleasă decât dacă se admite că reforma adusă de August, nu pe cale de
lege, a fost practicată de atunci în mod curent, până ce un judecător aflat în încurcătură s-ar fi adresat lui
Hadrian care, neavând pretenţia că inovează, a dat rescriptul.
– încă de la începutul imperiului se formează două şcoli de jurisconsulţi, una condusă de C. Ateius
Capito (consul în anul 4 e.n.), alta de M. Antistius Labeo → aceste două şcoli adverse durează până pe la
mijlocul sec. al II-Iea → fundamentul acestei deosebiri pare a fi următorul:
– şcoala fondată de Ateius Capito, care s-a numit şcoala sabiniană, după numele lui Massurius
Sabinus, succesorul lui Capito în fruntea şcolii (sau cassiană, după numele unui alt cap al acestei şcoli, C.
Cassius Longinus, succesorul lui Massurius Sabinus), era o şcoală tradiţionalistă, conservatoare.
– şcoala fondată de Labeo era dimpotrivă novatoare, progresistă, această şcoală numindu-se
proculiană după numele unuia dintre capii acestei şcoli, Proculus.
– de asemenea sabinienii ar fi partizanii soluţiilor de speţă, pe când proculienii ar fi sistematizatori şi
generalizatori.
– în ce priveşte forma materială a acestor şcoli, nu se ştie dacă într-adevăr erau două stabilimente în care
se preda dreptul sau mai curând erau două curente adverse, ca şi curentele filozofice ale grecilor → oricum
este cert că ele aveau o organizare precisă, fiecare având un fruntaş (princeps scholae) → la moartea
unuia se alegea un altul şi aşa rezultă o serie neîntreruptă de jurisconsulţi care îşi transmit metoda şi
ideile.
– în urma reorganizării consiliului imperial de către Hadrian, care a introdus în acest sfat atât pe Salvius
Iulianus cât şi pe Celsus, căpeteniile celor două şcoli rivale, deosebirea dintre sabinieni şi proculieni
dispare.
ANTISTIUS LABEO (sec I î.e.n.-I).
– întemeietor al şcolii proculiene, a refuzat consulatul oferit de Augustus, fiind republican (tatăl său a fost
unul din asasinii lui Iulius Caesar) → poseda cunoştinţe complete de gramatică, dialectică (arta de a discuta
în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr) şi filosofie, care i-au facilitat studiul jurisprudenţei şi l-au ajutat
să tranşeze anumite chestiuni de drept;
– a reluat şi perfecţionat opera de clasificare, de definire şi de generalizare a principiilor dreptului
întreprinsă de Q. Mucius Scaevola şi continuată de Servius;
– Labeo îşi consacra tot timpul ştiinţei, el petrecea 6 luni pe an la Roma predând dreptul şi 6 luni la ţară
pentru a scrie → opera sa scrisă, extrem de variată şi vastă, cuprindea aproximativ 400 de cărţi.
IUVENTIUS CELSUS (sec. II).
– proculian, jurist original, extrem de critic, se distinge prin claritatea limbajului şi independenţa
raţionamentelor juridice; adversarul lui Iulian, pe care nu-l citează niciodată, membru al Consiliului Imperial
al lui Hadrian (117-138) alături de Iulian, a fost de două ori consul (a doua oară în 129);
– a dat faimosul, dar rusticul, responsum Celsinum la celebra, însă naiva, consultatio Domitiana → din
numeroasele lucrările lăsate de Celsus, Digestele lui Iustinian nu au împrumutat decât fragmente din
Digestele sale în 39 de cărţi.
SALVIUS IULIANUS (sec. II).
 sabinian, contemporan şi rival al lui Celsus, pe care nu-l citează niciodată → este jurisconsultul cel mai
des citat în Digestele lui Iustinian → titlul său de glorie constă în codificarea edictului pretorului –
edictum perpetuum – din însărcinarea lui Hadrian, probabil între anii 134-138 → Iulian a mai codificat şi
edictul edililor curuli, ambele redactări fiind impuse printr-un senatusconsult tuturor pretorilor şi edililor viitori
→ Iulianus mai este şi autorul unor Digeste în 90 de cărţi ce cuprind ansamblul dreptului → deşi era sabinian,
nu şi-a făcut o regulă din a nu adopta niciodată vreo opinie a proculienilor, a adoptat atât opiniile unora, cât
şi ale celorlalţi, după cât de întemeiate erau respectivele raţionamente, astfel încât datorită prestigiului
său deosebirea dintre cele două şcoli rivale se va estompa până la dispariţie.
Q. CERVIDIUS SCAEVOLA (sec. II).
– şi-a consacrat întreaga viaţă ştiinţei dreptului → a fost principalul consilier al lui Marcus Aurelius pe
probleme juridice şi profesorul lui Paul şi Tryphoninus → autor al maximei: “Iura vigilantibus scripta sunt” -
legile au fost scrise pentru cei vigilenţi (D.42.8.24: “Ius civile vigilantibus scriptum est” - Dreptul civil s-a
redactat pentru cei vigilenţi).
GAIUS (supranumit Gaius noster, sec. II).
– sabinian, spirit fără originalitate, clar, metodic, cu preocupări istorice, nu există informaţii directe privind
acest jurisconsult → unica lucrarea a lui Gaius ce ni s-a transmis aproape în întregime, Gai Institutiones,
cea mai bună sursă pentru cunoaşterea dreptului clasic, a revoluţionat cunoaşterea dreptului clasic, dând o
nouă strălucire studiilor romanistice, sub impulsul şcolii istorice iniţiată de Charles de Savigny (1779-1861) →
Institutele lui Gaius sunt o lucrare elementară în patru cărţi ce au servit drept model Institutelor lui
Iustinian, din compararea cu dreptul lui Iustinian putându-se stabili evoluţia suferită de dreptul clasic pe
parcursul sec. III-VI.
– e ultimul care mai vorbeşte despre diferenţa celor două şcoli → Gaius a scris un comentariu în 6 cărţi
asupra celor XII Table, un comentariu asupra edictului pretorului urban şi un altul asupra edictului
provincial, res cottidiane sive aureorum (tratat de practică juridică) şi în sfârşit celebrele Institute care au
servit de model comisarilor lui Iustinian pentru alcătuirea unui manual pentru studenţi.
– împărţirea adoptată de Gaius în Institutele sale anume: persoanele, lucrurile şi dobândirea lor (în care
intră şi testamentul şi moştenirea ab intestat, fiind considerate ca moduri de dobândire a bunurilor),
obligaţiile (şi evident contractele), acţiunile (procedura) a fost utilizată în aproape toate codurile moderne, în
special în codul civil francez şi în codul nostru → e posibil ca această diviziune să nu fi fost inventată de
Gaius dar el este singurul care s-o fi întrebuinţat cu atât succes.
– până în secolul XIX institutele lui Gaius nu ne erau cunoscute decât prin Institutele lui Iustinian şi
fragmentele din Digeste → istoricul german Niebuhr a descoperit Ia anul 1816 textul original al
20
Institutelor Iui Gaius → acesta însă, scris prin secolul al Vl-lea, fusese şters şi ulterior s-a scris pe acelaşi
pergament un nou text, mai interesant pentru vremea aceea (epistolele fericitului Ieronim) → marea
dificultate eră de a face să reapară textul şters → prin mijloace chimice s-a reuşit a face posibilă
descifrarea textului lui Gaius → descoperirea a două papirusuri (1927 şi 1933) a permis o completare
deosebit de interesantă a manuscrisului Veronensis.
AEMILIUS PAPINIANUS (sec. II-III).
– cel mai ilustru dintre jurisconsulţii clasici, a fost unul din prietenii intimi ai împăratului Septimius
Severus (193-211), cea mai importantă funcţie pe care a deţinut-o este cea de prefect al pretoriului (205-212)
→ principalele sale opere sunt Quaestiones în 37 de cărţi şi Responsa în 19 cărţi → autoritatea de care s-a
bucurat se datorează metodei sale ce constă în reducerea oricărei probleme juridice particulare la
regula generală de drept care o guvernează → împreună cu fiul său a fost ucis în anul 212 deoarece a
refuzat să scrie pentru Caracalla un discurs pentru a justifica în faţa senatului şi a poporului asasinarea de
către Caracalla a fratelui său Geta → după Papinian, jurisconsulţii se vor preocupa mai ales de
prelucrarea materialelor lăsate de predecesori, pentru a permite o mai facilă utilizare a acestora.
IULIUS PAULUS (sec. III).
– membru al Consiliului Imperial în timpul lui Septimius Severus şi Caracalla → a scris extrem de multe
lucrări, în afară de notele asupra operelor altor autori, mai sunt cunoscute alte 86 de lucrări în 319 cărţi (mai
ales datorită operelor înaintaşilor pe care le-a prelucrat, comentat şi compilat), reputaţia sa fiind consacrată
de lucrarea Sententiae → totuşi, în ciuda materialelor împrumutate de la jurisconsulţii anteriori, Paul, în
ceea ce priveşte contribuţiile personale, se dovedeşte un excelent jurisconsult, critic fin de o vastă cultură,
în multe cazuri, susţinându-şi opiniile, dă dovadă de o mare independenţă, aportul său personal fiind de
netăgăduit.
ULPIANUS (sec. III).
– originar din Tyr (Siria), membru al Consiliului Imperial sub Severus Alexander (222-235) şi prefect al
pretoriului (222-228), consilier preferat al împăratului, care l-a protejat de mai multe ori contra furiei
pretorienilor (Ulpian încercase să reducă influenţa armatei) → totuşi în anul 228 a fost asasinat de către
pretorieni → a fost unul dintre cei mai mari jurisconsulţi romani, deşi nu s-a remarcat ca spirit creator, ci
mai degrabă drept un compilator clar şi inteligent → precizia şi claritatea sa au făcut ca extrasele din
lucrările sale să constituie aproximativ o treime din Digestele lui Iustinian.
HERENNIUS MODESTINUS (sec. III).
– ultimul jurist clasic, discipol al lui Ulpian → apreciat pentru manualele sale în folosul studenţilor şi
practicienilor dreptului → în opera sa apar primele simptome ale decadenţei ştiinţei dreptului, atât prin
delăsarea studiilor juridice propriu-zise, în favoarea manualelor de practică, cât şi printr-o tendinţă de
reîntoarcere spre metoda cazuistică a dreptului.
– în evoluţia sa dreptul roman a fost foarte mult influenţat de opera jurisconsulţilor, adesea pretorii nu au
făcut altceva decât să consacre, mulţumită autorităţii lor, soluţii date de jurisconsulţi.
Epoca postclasică:
– la mijlocul secolului al III-lea, ştiinţa dreptului începe să decadă, în acelaşi ritm cu imperiul →
succesorii împăratului Diocleţian retrag ius respondendi al jurisconsulţilor, făcând din interpretatio un
privilegiu imperial → jurisconsulţii sunt astfel scoşi din rolul lor de doctrinari, de constructori ai dreptului, ceea
ce face ca studiile juridice propriu-zise să fie părăsite, cultivându-se din ce în ce mai mult, în locul lor,
cazuistică dreptului.
– nu mai există acum decât practicieni iar principala lor ocupaţie este de a compila scrierile
predecesorilor lor şi de a găsi un text care să justifice pretenţiile părţii ce-i consultă → în sec. al III-lea se
înrădăcinează obiceiul a se cita din operele jurisconsulţilor clasici lor in faţa judecătorilor şi cel care
reuşea să aducă mai multe texte în favoarea cauzei sale câştigă procesul.
– împăraţii au căutat să reglementeze acest obicei → cea mai importantă măsură luată pentru a reglementă
citarea jurisconsulţilor este „legea citaţiilor”, o constituţiune a împăraţilor Theodosiu al II-lea şi Valentinian
al III-lea în anul 426 → s-a decis că singurii jurisconsulţi care vor avea autoritate în faţa instanţelor sunt
următorii: Papinian, Paul, Ulpian, Modestin şi Gaius (aceasta este prima dată când apare numele lui
Gaius), precum şi autorii citaţi de ei, în special Q. Mucius Scaevola, Sabinus, Iulianus, Marcellus cu condiţia
însă de a aduce în sprijinul acestei citări textul original → rezolvarea divergenţelor se face după un
procedeu mecanic „doveditor al ignoranţei acelor timpuri”: în cazul unor soluţii controversate judecătorul
era obligat să urmeze opinia majorităţii, dacă doi oferea o soluţie, ceilalţi doi o altă soluţie iar unul nu se
pronunţa judecătorul trebuia să urmeze opinia lui Papinian, iar dacă cel care nu s-a pronunţat era chiar
Papinian, judecătorul putea opta pentru oricare din cele două soluţii.
5. SENATUSCONSULTELE:
– în epoca republicii legile votate de popor trebuiau supuse senatului → se pare că aprobarea era
acordată întotdeauna → după legea Publilia (339 î.e.n.), aprobarea a devenit o simplă formalitate întrucât
această lege impunea ca auctoritas patrum să fie acordată anticipat votării legii.
– deşi senatul nu are o putere legislativă proprie, totuşi el participă în mod indirect la formarea
dreptului:
– senatorii puteau să ceară magistraţilor să supună votului poporului un proiect de lege.
– senatul putea verifica validitatea unei legi şi eventual să o anuleze.
– începând cu secolul I î.e.n. hotărârile senatului devin izvor de drept în măsura în care acestea sunt
inserate în edictul pretorilor → senatul sfătuia şi recomanda, adică senatul dădea unele indicaţii pe care
magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor, astfel că hotărârile senatului se impuneau numai indirect.
– cu timpul senatul a putut să ia anumite dispoziţii cu caracter legislativ şi după toate probabilităţile
încă din această perioadă s-au introdus anumite norme de drept privat prin senatusconsulte, pe care Cicero
le consideră ca un izvor de drept şi le pune imediat după legi.
– o redactare scrisă a senatusconsultelor era depusă imediat după votare la aerarium (tezaurul public), în
caz contrar se considera că senatusconsultul era nul.
– încă din epoca republicii senatul începuse să aibă o oarecare putere în materie legislativă → în epoca
imperială, cu ajutorul împăraţilor care au considerat totdeauna că e mai uşor de legiferat prin senat decât prin
comiţii, puterea legislativă a senatului a crescut.
21
– nu se ştie exact când au dobândit într-adevăr senatusconsultele putere de lege → conform unui text al
jurisconsultului Gaius, care trăia în epoca împăraţilor Antonini (a doua jumătate se secolului al II-lea),
senatusconsultele au în acel timp putere de lege, însă Gaius semnalează că această chestiune a fost
controversată („senatusconsultul este ceea ce impune şi dispune senatul, deşi chestiunea a fost
controversată”) → practic o lege care să dea senatului dreptul de a decreta nu a existat niciodată, Gaius
amintind numai de o veche controversă care s-a născut probabil odată cu trecerea la senat a unei părţi
din competenţa legislativă a comiţiilor.
– senatul şi-a asumat treptat dreptul de a face legi:
– la început sub pretextul interpretării legilor,
– apoi dând dispense pentru aplicarea unor legi,
– mai târziu s-a recurs la invitaţii adresate magistraţilor asupra cărora senatul avea destulă autoritate
pentru a obţine o anumită aplicare a legii,
– pentru ca în cele din urmă să hotărască el direct, astfel devenind un veritabil organ legislativ →
aceasta este situaţia până la Hadrian (117-138).
– ulterior senatul nu s-a mai bucurat de independenţa pe care începuse să o dobândească → fenomenul
se observă după stilul deosebit în care erau făcute propunerile în faţa senatului:
– înainte de împăraţii Antonini propunerile erau precedate de un discurs al principelui în senat;
– începând de la Antonini (138) erau date numai cu aprobarea împăratului.
– senatusconsultele se votau după propunerea unui magistrat superior, consulul sau împăratul →
propunerea supusă senatorilor era adesea însoţită de o expunere de motive (oratio).
– puterea imperială devenind tot mai puternică, de pe la sfârşitul secolului al III-lea senatul a ajuns să fie un
simplu organ de înregistrare al deciziilor imperiale → practic împăratul făcea o propunere care era citită în
senat (oratio principis in senatu habita) şi acceptată de acesta → în această vreme senatusconsultele sunt
numite adesea orationes.
– după votarea senatusconsultelor, pentru ca acestea să aibă deplină putere, trebuia ca o copie să fie
depusă în aerarium (tezaurul public) → numele senatusconsultelor se formează prin adăugarea terminaţiei
-anum la numele gentilic al unuia din consulii în exerciţiu, în anul în care s-a votat, sau cu numele împăratului
atunci când senatusconsultul era datorat iniţiativei acestuia → un singur senatusconsult îşi trage numele de
la persoana a cărui faptă l-a provocat; este senatusconsultul macedonianum de la numele paricidului
Macedo.
– cât timp puterea legislativă a senatului eră încă incertă senatusconsultele nu aveau decât un efect
pretorian, adică aveau drept consecinţă o simplă excepţie pe care o putea invocă pârâtul spre a paraliza
regula de drept civil rămasă în vigoare.
6. CONSTITUŢIILE IMPERIALE:
– în această epocă apare un nou izvor de drept, respectiv constituţiiIe imperiale (constitutiones).
– constituţiile sunt de patru tipuri:
– EDICTA sunt foarte asemănătoare cu cele ale magistraţilor, căci împăratul, fiind şi el magistrat, are ius
edicendi → edictele erau aduse la cunoştinţa publică prin afişare iar în provinciile greceşti se adăuga şi o
traducere în greacă (ex. edictul împăratului Claudius interzicea preluarea unei datorii femeilor pentru soţii
lor).
– DECRETA sunt hotărârile împăratului in litigiile ce-i sunt supuse, într-adevăr împăratul are anumite
atribuţii judiciare, el judecă adesea în apel şi uneori chiar şi în primă şi ultimă instanţă → aceste hotărâri
imperiale, datorate celor mai eminenţi jurisconsulţi ai imperiului, care erau membri în consiliul imperial şi
pe care împăratul îi consultă întotdeauna, au avut o foarte mare influenţă asupra formării dreptului (ex.
Decretum Marci pentru reprimarea justiţiei private) şi cu toate că erau simple hotărâri judecătoreşti,
jurisprudenţa imperială era respectată de ceilalţi magistraţi → cu aceste decreta apare în dreptul roman
noţiunea de jurisprudenţă în sensul modern al cuvântului.
– MANDATA sunt instrucţiunile adresate de împărat diferiţilor magistraţi, în special guvernatorilor de
provincie, chiar şi celor ai provinciilor senatoriale (proconsulii) asupra cărora împăratul are un drept de
control → mandata sunt mai mult acte administrative, de aceea Gaius nici nu le citează printre
constituţiile imperiale, însă ele conţin adeseori principii sau reguli de drept.
– RESCRIPTA sunt răspunsurile, consultaţiile împăratului la întrebările ce i se puneau, în special
privind soluţionarea anumitor probleme controversate de drept → din punct de vedere material,
aceste răspunsuri pot avea două forme, respectiv sau o scrisoare separată (epistula), sau o adnotaţie
scrisă pe însăşi petiţia adresată (subscriptio) → acest ultim procedeu a fost întrebuinţat mai ales faţă de
particulari pentru a împiedica pe aceştia de a separă răspunsul de cerere şi a-l utiliza la alte scopuri →
când împăratul răspundea unui magistrat, de obicei unui guvernator de provincie, se utiliza primul
procedeu fiindcă în acest caz nici o fraudă nu era posibilă.
– rescriptele capătă o mare importanţă din timpul lui Hadrian → sunt de mai multe feluri:
– rescripte care au de scop a acordă un privilegiu special unei anumite persoane, aşa numitele
constitutionis personales,
– rescripte care conţin interpretări ale dreptului în vigoare;
– rescripte care au drept scop a organiză o instanţă; tot aşa cum în epoca procedurii formulare, pretorul
dădea judecătorului însărcinat cu judecarea unui proces instrucţiuni scrise, adică formula → împăratul a
procedat la fel, adică dădea un rescript prin care răspundea la cererea unor împricinaţi (libelii,
supplicationes, preces) şi organiza instanţa, aceasta este aşa numita procedură prin rescript →
afacerea se judeca în afară de sistemul obişnuit, ordo judiciorum, şi de aceea această procedură s-a
numit extraordinară (extra ordinem)
– rescriptele care introduc reguli noi.
– Gaius spune că puterea legislativă a împăratului este în afară de orice îndoială: „constituţia princiară
este ceea ce hotărăşte împăratul prin decret, edict sau epistolă; şi niciodată n-a fost pus la îndoială că
acesta nu ar avea putere de lege de vreme ce împăratul însuţi primeşte această putere prin lege” → Gaius
pune pe acelaşi plan toate felurile de constituţii şi deci ele au aceeaşi putere în drept, şi faptul că fundamentul
acestei puteri legislative a împăratului, se bazează pe lex de imperio care îl învesteşte cu puterea necesară
→ însă nici unul din aceste două puncte nu reprezintă situaţia primitivă a dreptului.
22
– la început împăratul nu avea puterea legislativă → August a refuzat cura legum et morum (sarcina
legilor şi moravurilor) şi deci nu avea puterea legiuitoare → când primii împăraţi făceau o lege, ei o făceau în
virtutea unei delegaţii speciale, ca oricare alt magistrat, sunt aşa numitele leges datae:
– la început toate felurile de constituţii nu aveau o egală putere de lege:
– decreta erau simple sentinţe;
– rescripta erau consultaţii care nu se aplicau decât la cazul pentru care au fost date, excepţie cazul
când împăratul nu hotăra contrariul iar atunci rescriptul era afişat;
– edicta nu aveau putere decât în timpul vieţii împăratului care le-a dat, după cum edictul magistratului
nu era valabil decât în timpul anului de magistratură, şi de aceea în primele timpuri ale imperiului mai mulţi
împăraţi succesivi au edictat aceeaşi depoziţie.
– probabil din timpul lui Hadrian lucrurile s-au schimbat, respectiv orice hotărâre a împăratului avea
putere de lege pentru toate cazurile chiar după moartea împăratului care le-a dat → de aceea pentru a
suprimă aplicarea unei constituţii imperiale este nevoie de o abrogare expresă.
Epoca postclasică:
– principalul izvor de drept în această epocă sunt constituţiile imperiale → toate celelalte, afară de
consuetudine, au dispărut → creşterea puterii imperiale nu mai putea tolera pe lângă altă putere legislativă
→ în acest moment fundamentul puterii legislative a împăratului nu mai are nevoie să fie justificat →
constă în însăşi puterea absolută a împăratului (I.1.2.6: „Dar şi ceea ce hotărăşte împăratul are putere de
lege, de vreme ce prin legea Regia – care a fost dată referitor la autoritatea acestuia – poporul i-a cedat
întreaga sa autoritate şi putere. Prin urmare, evident, orice împăratul a decis printr-un rescript, a judecat
printr-un decret sau a ordonat printr-un edict, are putere de lege; acestea sunt denumite constituţiuni
imperiale. Desigur, unele dintre acestea sunt personale, nu constituie precedent de urmat, deoarece
împăratul nu a intenţionat aceasta. Într-adevăr, ceea ce a îngăduit cuiva ca o favoare pentru merite
deosebite, dacă a aplicat cuiva o pedeapsă specială sau dacă, în lipsa unui precedent, a venit în ajutorul
cuiva, nu trec dincolo de persoana în cauză. În schimb celelalte constituţiuni, având un caracter general, în
afară de orice îndoială, îi constrâng pe toţi”).
– după o constituţie a lui Teodosiu al II-lea din anul 446, constituţiile imperiale trebuiau citite mai întâi în
consistoriu, apoi în senat şi după o discuţie şi redactare definitivă erau din nou supuse acestor două adunări.
– forma cea mai frecventă a constituţiilor este acum edictul → de aceea se numesc leges edictales, uneori
leges novae sau novellae.
– constituţiile sunt adresate senatului, provinciilor, poporului ori unor funcţionari superiori.
– rescriptele au fost foarte numeroase în timpul lui Diocleţian (284-305) şi Maximian (286-305) iar graţie lor
procedura prin rescript a câştigat mult teren şi de aceea decreta se confundă în această epocă cu
rescriptele → mandata au dispărut aproape complet.
– în epoca principatului constituţiile imperiale de orice fel ajunseseră să aibă o putere egală cu legea;
– în epoca dominatului, împăraţii au căutat să limiteze sfera de aplicare a constituţiilor în special pentru
a evita fraudele pe care le comiteau funcţionarii imperiali corupţi → împăratul Constantin a decis că orice
rescript care ar deroga de la dreptul comun să fi considerat drept nul → se iau măsuri ca rescriptul să
nu poată fi despărţit de chestiunea pe care o rezolvă, de aici rezultă marele număr de adnotationes din
această epocă, adică rescripte scrise în notă pe însăşi petiţia.
– Valentinian al III-lea în anul 429 a decis ca nici un rescript să nu poată fi extins la alte cazuri decât
dacă voinţa împăratului care l-a dat era în acest sens adică dacă rescriptul este o lex generalis.
– începând cu Diocleţian imperiul este despărţit în două părţi, respectiv una orientală cu capitala iniţial la
Niceea, alta occidentală cu capitala la Roma → despărţirea aceasta, la început administrativă, a devenit
politică după moartea lui Theodosius cel Mare în anul 395 când fiii săi îşi împart imperiul, Arcadius ia
orientul; Honorius ia occidentul → în tot acest timp unitatea legislaţiei a fost menţinută prin faptul că orice
lege nouă promulgată într-o parte a imperiului era comunicată printr-o pragmatica sanctio (constituţie în
formă de scrisoare) celuilalt împărat → acesta, e drept, rămânea liber s-o accepte sau nu, el fiind supremul
arbitru al nevoilor supuşilor săi → există exemple de legi răsăritene aplicate în apus, dar nu şi invers,
fapt ce evidenţiază creşterea rolului politic al Imperiului de răsărit în dauna celui din apus.
COMPILAŢIIE PREIUSTINIANE:
– în epoca dominatului s-a căutat pe de o parte a se strânge la un loc operele marilor jurisconsulţi în
vederea utilizării lor practice, iar pe de altă parte s-a făcut acelaşi lucru pentru constituţiile imperiale → cum
aceste colecţii de constituţii erau scrise pe foi în formă de carte (codex) iar nu pe suluri (volumina) ele sau numit
coduri → există trei coduri preiustiniane, respectiv două private şi unul oficial.
– Codul Gregorianus, datorat unui jurisconsult necunoscut numit după toate probabilităţile Gregorius, a
fost alcătuit pe la 294 ori poate la 291 şi completat ulterior.
– Codul Hermogenianus, datorat unui oarecare Hermogenes sau poate jurisconsultului
Hermogenianus, a fost alcătuit pe la anul 295 şi a fost completat mai târziu cu constituţiile din anii 314-324
şi 364-365 → acesta pare să fie o continuare a primului.
– aceste două coduri au fost utilizate de comisarii Iui Iustinian pentru codul acestuia → toate
constituţiile anterioare Iui Constantin provin din codurile de mai sus.
– Codul Theodosianus este o colecţie oficială de constituţii făcută din ordinul împăraţilor Theodosius al
II-lea şi Valentinian al III-lea, terminată la anul 438 şi cuprinde 16 cărţi → cărţile sunt divizate în titluri,
titlurile în constituţii sau legi → în interiorul unui titlu constituţiile sunt aşezate în ordine cronologică.
– printre compilaţiile care cuprind fragmentele din operele jurisconsulţilor se numără:
– Fragmenta Vaticana, numite astfel fiindcă manuscrisul care le conţine se află la biblioteca Vaticanului,
sunt anterioare codului Theodosian (alcătuite între anii 372 şi 438) şi cuprind texte de mare importanţă.
– Collatio Mosaicarum et Romanarum legum, alcătuită cam în acelaşi timp (390-438) este o paralelă
între legile romane şi cele iudaice.
– Cartea syro-romană sau mai exact Leges seculares (legi laice) ne este cunoscută prin mai multe
traduceri orientale în limba arabă, armeană şi siriană după un original grec pierdut → textul a fost redactat
prima dată anterior lui Constantin şi a doua oară prin secolul al V-lea.
– barbarii pătrunzând în imperiul roman au respectat dreptul supuşilor lor romani → atunci s-a dezvoltat
principiul naţionalităţii legilor → barbarii trăiau după legea lor, barbară, iar romanii după legile lor →
23
cum aceste legi erau foarte numeroase, regii barbari au pus să se facă compilaţii pentru o mai uşoară
împărţire a justiţiei la supuşii lor romani → aceste compilaţii sunt preţioase pentru că ne-au păstrat multe
texte clasice.
– Lex Romana Visigothorum este o compilaţie conţinând atât constituţii (leges) cât şi fragmente din
operele jurisconsulţilor (jus) → în această epocă se face distincţie între ius care este orice izvor de drept
(cuprinde în special scrierile jurisconsulţilor) în afară de constituţiile imperiale (leges) şi aceste leges →
această compilaţie a fost alcătuită în anul 506 din ordinul regelui Alaric şi de aceea s-a mai numit şi
breviariam Alarici sau alaricianum → compilaţia cuprinde constituţii din codul Theodosian şi constituţii
posterioare, un rezumat (epitome) în 2 cărţi a Institutelor lui Gaius, un extras din sententiae ale lui Paul,
părţi din codul Gregorian şi Hermogenian, şi un fragment din Papinian → toate aceste părţi, afară de
epitome a lui Gaius, sunt însoţite de un comentariu (interpretatio) alcătuit anterior, după toate
probabilităţile.
– Lex Romana Burgundionum redactat din ordinul regelui Gondebaldus la o dată necunoscută, poate
după moartea acestui rege, în anul 516, dar oricum înainte de 534, data căderii regatului burgund →
această compilaţie conţine extrase din codurile menţionate mai sus, din Sentinţele lui Paul şi din Gaius.
– Edictul lui Teodoric, rege ostrogot al Italiei (489—526) a fost dat pe la începutul secolului al Vl-lea →
este un rezumat al dreptului aplicabil atât romanilor cât şi ostrogoţilor.
IZVOARELE DREPTULUI ÎN EPOCA LUI IUSTINIAN.
– Iustinian (527-565) este împăratul cel mai celebru din toată istoria romană, nu numai pentru cuceririle
sale, ci mai ales pentru opera sa legislativă.
– Iustinian a făcut o colecţie rezumativă a dreptului roman anterior făcând şi anumite inovaţii →
această compilaţie reprezintă un punct capital în istoria dreptului, fiind în acelaşi timp sfârşitul dreptului roman
şi începutul dreptului bizantin, „crepusculul unei civilizaţii milenare şi aurora unei alte civilizaţii nu mai puţin
strălucite” → Codul 1 (529), Digeste (533), Institute (533), Codul 2 (534), Novelle.
– Iustinian s-a născut la Tauresium în Illiricum, a fost adoptat de unchiul său Iustin şi s-a urcat pe tron la
moartea acestuia în anul 527, fiind în vârstă de 45 de ani → s-a căsătorit cu Teodora, o femeie excepţională
chiar dacă fusese de moravuri puţin onorabile.
CODUL LUI IUSTINIAN.
– la 13.02.528 Iustinian a însărcinat o comisie de zece membri, printre care erau Tribonianus, marele
jurisconsult, favoritul împăratului (pe cât de învăţat şi energic, pe atât de venal şi rapace), Teofil, celebru
profesor la Constantinopol şi Leontius, un fost profesor la Beirut, ca să redacteze o nouă colecţie de
constituţii imperiale → membrii comisiei au avut libertatea să facă orice modificare textuală (puteau fuziona
mai multe texte într-unul singur) pentru a se evita contradicţiile, repetiţiile şi neclarităţile diverselor constituţii
(unele constituţii noi le abrogau pe cele vechi sau parţial le modificau) şi pentru a le pune în acord cu dreptul
în vigoare→ lucrarea a fost terminată un an mai târziu şi a fost publicată la 7.04.529 şi a intrat în vigoare la
16.04.529→ din prima ediţie nu a mai rămas decât un index al titlurilor (era împărţit în 10 cărţi).
– ordinea prezentării constituţiilor a fost cea a edictului pretorului iar în cadrul celor 10 cărţi, în care a fost
împărţit codul, constituţiile au fost înşiruite în ordine cronologică.
– cum primul cod nu mai era la curent cu starea legislaţiei de după publicarea Digestelor şi a Institutelor,
Iustinian a însărcinat o comisie ca să facă o nouă ediţie în anul 534 → acest nou cod (Codex Iustinianus
repetitae praelectionis) este singurul care ni s-a transmis → publicat la 16.11.534 şi intrat în vigoare la
29.12.534.
– codul este împărţit în 12 cărţi, fiecare carte este împărţită în titluri, titlurile în constituţii având fiecare o
inscriptio în care se arată numele împăratului care a făcut-o şi acela al persoanei căreia a fost adresată →
la sfârşitul fiecărei constituţii este o subscriptio în care se arată ziua, luna, anul (prin consulii anului) şi locul
unde a fost dată constituţia.
– comisarii primiseră permisiunea de a împărţi o constituţie în mai multe părţi, sau invers, de a pune la un
loc mai multe constituţii → de aici au rezultat anumite confuzii şi obscurităţi.
– comisarii au avut de asemenea dreptul de a modifica ceea ce nu li se mai părea conform dreptului de
atunci şi de a interpola texte, adică de a introduce dispoziţii noi → comisarii care au redactat codul
Theodosian primiseră o autorizaţie analogă.
– citarea unui pasaj din cod se face astfel, citarea cuprinde patru cifre: prima arată cartea, a doua titlul, a
treia constituţia iar ultima paragraful (primul paragraf nu este numerotat şi se numeşte principium).
DIGESTELE (PANDECTELE) LUI IUSTINIAN.
– împăratul a voit să facă acelaşi lucru pentru ius (scrierile jurisconsulţilor), adică o compilaţie care să
cuprindă fragmente din opera jurisconsulţilor aplicabile timpului său.
– o comisie de 17 membri, prezidată de Tribonian, alcătuită din doi înalţi funcţionari imperiali, patru
profesori universitari (doi din Constantinopol, doi de la Beirut), şi 11 avocaţi a fost însărcinată cu alcătuirea
acestei compilaţii la 15.12.530 → lucrarea a fost publicată la 16.12.533 şi a intrat în vigoare la 30.12.533.
– comisia a avut permisiunea de a modifica textele pe care le compila (a elimina contradicţiile, a îndrepta
textele neclare, a înlătura soluţiile căzute în desuetudine, a pune de acord cuprinsul fragmentelor cu structura
social-politică a sec. VI) → pentru a pune capăt unor vechi controverse şi a desfiinţa instituţii învechite,
Iustinian a dat în acest timp un mare număr de constituţii, încă din anul 529 dar mai ales în 530 → aceste
constituţii strânse la un loc au fost numite „cele cincizeci de decizii”.
– Digestele (Digesta) sau Pandectele au fost împărţite în 50 de cărţi → Iustinian spune că opera
jurisconsulţilor din care s-au extras fragmentele cuprindeau 2000 de cărţi, adică circa 3 milioane de rânduri.
– fiecare carte a Digestelor este împărţită în titluri care poartă fiecare un număr, apoi titlurile sunt împărţite
în fragmente, la începutul fiecărui fragment este o indicaţie a operei jurisconsultului din care s-a extras
fragmentul (inscriptio), fiecare fragment este împărţit în mai multe paragrafe a căror numerotare începe
numai cu al doilea paragraf, primul se numeşte principium (prescurtat: pr.).
– pentru citarea unui pasaj din Digeste sunt necesare patru cifre unde prima cifră arată cartea, a doua
titlul, a treia fragmentul, a patra paragraful → câteva titluri foarte importante sunt citate prin prescurtare,
adesea fără indicarea cărţii şi a titlului → cărţile 30, 31. 32 nu sunt împărţite în titluri şi toate tratează despre
legate şi fideicomise (de legatis et fideicommissis).
24
– mult timp s-a crezut că aşezarea fragmentelor în interiorul fiecărui titlu ar fi fost făcută fără nici o
regulă → un cercetător a reuşit însă să arate că dacă intr-adevăr nu există o ordine raţională, internă, există
cel puţin una externă, respectiv fragmentele sunt dispuse în trei serii după provenienţa lor (peste 9000 de
fragmente).
– probabil că au fost trei comisii care au lucrat simultan, adică fiecare îşi luase o anumită parte din opera
jurisconsulţilor şi după ce au făcut extrasele respective, rezultatele au fost centralizate de comisia de 17
membri → în fiecare titlu se găsesc aşadar trei serii:
– seria sabiniană care cuprinde în principal lucrări de drept civil (libri ad Sabinum, numite astfel după
Masurius Sabinus, primul care a dat o sistematizare ştiinţifică problemelor de drept civil) şi comentariile
care se referă la edict tratând materia dreptului civil;
– seria edictală care cuprinde în principal comentariile asupra edictului pretorian (libri ad edictum);
– seria papiniană care cuprinde în principal lucrări cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub
numele de quaestiones (întrebări), responsa (consultaţii), disputationes (controverse), între care opera lui
Papinian ocupă o pondere importantă.
– mai există uneori un appendix în care s-au pus cărţile rare (Labeo, Quintus Mucius Scaevola) pe care
compilatorii nu le-au avut imediat la dispoziţie, după cât se pare (13 titluri).
– titlurile încep de obicei cu masa cea mai abundentă → uneori s-au făcut schimbări în interiorul unui titlu
pentru a pune în legătură un pasaj cu un altul aparţinând altei mase, probabil cu ocazia reviziei finale.
– conţinutul principal al Digestelor îl formează fragmentele referitoare la dreptul privat iar dintre acestea,
peste un sfert, privesc moştenirile.
– Digestele urmează în mare ordinea schemei comentariilor la edictul pretorian → modul de tratare al
problemelor este cel al juriştilor romani: pragmatic, mai exact cazuistic, iar din analiza speţelor uneori se
ajunge la elaborări de principii generale şi definiţii → pentru juriştii romani prima cazul, speţa → numai
după analiza atentă a acestora (anevoioasă şi de lungă durată) se poate încerca o generalizare → romanii
nu porneau de la teorie (definiţie abstractă, idee generală) sau de la reguli preexistente, ci de la practică
→ numai după o epuizare pragmatică încercau jurisconsulţii, însă cu multă prudenţă, răbdare şi
discernământ, unele generalizări teoretice → de aceea Paul spune: „dreptul nu se deduce din regulă, ci
regula se deduce din practică” iar Iavolenus spune că „în dreptul civil orice definiţie este periculoasă”
→ alteori juriştii romani proclamă unele principii generale în legătură cu speţa analizată, lăsând practicii
posibilitatea de a le extinde în raport cu situaţia de fapt, de similitudinea evenimentelor viitoare cu cele din
speţa în chestiune (ex. „dreptul civil este scris pentru cei vigilenţi„ spune Scaevola cu privire la un caz
referitor la drepturile pe care creditorii le au când debitorul încearcă prin fraudă să-şi diminueze solvabilitatea
în dauna acestora) → asemenea reguli, deşi servesc ca teoretizare a anumitor cazuri, totuşi oferă
posibilităţi de generalizare, datorită conţinutului lor, pentru speţele viitoare, similare cu cele dintâi, şi
justificări de soluţii prin analogie.
– !!! compilatorii au fuzionat ius civile cu ius honorarium care până atunci rămăseseră separate.
INSTITUTELE LUI IUSTINIAN.
– în acelaşi timp, pe când se lucra la Digestele, Iustinian a instituit o altă comisie de trei membri, respectiv
Tribonian, Teofil (profesor la Constantinopol) şi Doroteu (profesor la Beirut), care avea misiunea să
alcătuiască un manual rezumând principalele puncte ale legislaţiei sale → comisia a luat ca bază Institutele
lui Gaius, Institutele lui Ulpian, Marcian şi Florentin → astfel a fost alcătuită o lucrare in patru cărţi împărţită
în titluri şi titlurile în paragrafe → lucrarea a fost publicată la 21.11.533, înaintea Digestelor, şi a intrat în
vigoare la 30.12.534.
NOVELELE LUI IUSTINIAN.
– după alcătuirea ultimei ediţii a codului, Iustinian promisese că nu va mai modifica şi că nu va mai face nici
o altă ediţie şi că va strânge la un loc toate constituţiile pe care le va mai publica.
– aceste constituţii date de Iustinian posterior ultimei ediţii a Codului, constituţii destul de numeroase şi
unele foarte importante pentru dreptul privat, s-au numit novellae (leges) → cele mai multe novele sunt
scrise în limba greacă în limba latină sunt redactate doar constituţiile care interesau organizarea centrală a
statului şi cele destinate provinciilor unde se vorbea latineşte.
– Iustinian nu a făcut nici o colecţie oficială, ci există trei colecţii private, dintre care cea mai bună este cea
făcută sub un succesor al lui Iustinian, Tiberiu al II-lea (578-582), ce cuprinde 168 Novele, dintre care 158
sunt ale lui Iustinian, patru ale lui Iustin al II-lea (565—578) succesorul imediat al lui Iustinian, trei ale lui
Tiberiu al II-lea, cel sub care s-a făcut colecţia, şi trei edicte ale prefecţilor pretoriului → la acestea se mai
adaugă 22 novele ce ne-au fost transmise prin alte manuscrise.
CORPUS IURIS CIVILIS.
– Institutele, Digestele, Codul şi Novelele alcătuiesc cele patru părţi ale legislaţiei lui Iustinian.
– după cucerirea părţilor apusene ale vechiului Imperiu Roman, Iustinian a extins în 554 aplicarea legislaţiei
sale (Codul, Digestele şi Institutele) în regiunile revenite sub autoritatea romană a împăratului prin constituţia
Pragmatica sanctio (Pragmatica sancţiune) sau Pro petitione Vigilii (papa Vigilius îi ceruse lui Iustinian să
restabilească legislaţia romană în apus).
– Iustinian decisese ca ele să aibă o egală putere de lege şi afirmase că nu sunt contraziceri (antinomii) în
textele sale → cu toate acestea astăzi toată lumea recunoaşte că asemenea antinomii existau în legislaţia
lui Iustinian.
– Iustinian interzisese comentarea sau interpretarea legislaţiei sale pe care o considera fără cusur
deoarece credea că prin aceasta va putea opri denaturarea sau întunecarea dispoziţiilor din legislaţia sa şi
să evite reînceperea controverselor pe care cu atâta grijă voise să le curme → erau autorizate numai
traducerile literale (cuvânt cu cuvânt) şi rezumarea diverselor titluri.
– această colecţie a tuturor părţilor legislaţiei lui Iustinian s-au numit în evul mediu Corpus Iuris Civils
pentru a fi deosebit de Corpus Iuris Canonici.
– un număr destul de mare de manuscrise relativ bune ne-au transmis Institutele, Codul şi Novelele →
Digestele au fost mult timp uitate şi în orient ele dispăruseră cu desăvârşire, s-au păstrat numai în occident
o versiune numită Vulgata conţinută în nişte manuscrise de prin secolul al XI-XII şi un alt manuscris mult mai
vechi, de prin secolul al Vl- VII, care este şi mult mai bun, numit litera Pisana sau Florentina după numele
25
oraşelor unde s-a păstrat manuscrisul, respectiv întâi la Pisa, pe urmă la Florenţa (din 1406 Pisa a căzut sub
puterea Florenţei).
– pentru a studia în mod ştiinţific dreptul roman prima grijă a romaniştilor a fost reconstituirea textului exact
al legilor romane, constituţii imperiale ori opere ale jurisconsulţilor.
– o dificultate considerabilă apare aici, respectiv textele aşa cum se găsesc în compilaţia lui Iustinian nu
sunt în starea lor pură originală ci au fost modificate de comisarii lui Iustinian care adesea au intercalat
cuvinte ori fraze întregi, acestea sunt aşa numitele emblemata Triboniani sau interpolaţii.
– principalele mijloace de descoperire a interpolaţiilor sunt compararea cu un text neinterpolat, când un
asemenea text există, chiar şi în compilaţiile lui Iustinian uneori un text este reprodus de două ori (leges
geminatae) şi se poate ca numai unul din ele să fi fost interpolat; anacronismele şi substituirile de termeni
(unii termeni învechiţi, care se refereau la instituţii ieşite din uz au fost înlocuiţi, precum sunt mancipatio a fost
înlocuit cu traditio, fiducia cu pignus, etc); vocabularul şi gramatica (limba latină întrebuinţată de comisarii lui
Iustinian este o limbă greoaie, foarte diferită de aceea a jurisconsulţilor clasici, de aceea s-au făcut
vocabulare speciale de cuvinte considerate ca proprii ale compilatorilor sau de sensuri speciale ale unor
anumite cuvinte sau anumite expresii, existând chiar şi un dicţionar cu toate cuvintele întrebuinţate în
constituţiile latine ale Iui Iustinian).
– s-a spus că vanitatea a fost mobilul care l-a împins pe Iustinian ca să facă această compilaţie, apoi s-a
criticat metoda întrebuinţată de comisarii săi şi în special stricarea textului original al jurisconsulţilor prin
interpolaţii → critica nu este tocmai întemeiată.
– în ce priveşte motivul care l-a împins pe Iustinian ca să întreprindă această codificare, este fără îndoială o
necesitate practică a momentului dovadă că aproape în acelaşi timp barbarii făceau codificări asemănătoare
→ de asemenea se mai făcuseră alte încercări de această natură înainte de Iustinian.
– trebuie menţionat că cele mai multe din reformele lui Iustinian sunt inspirate de dreptul grec şi de cele mai
multe ori ele reprezintă un compromis între instituţiile romane şi cele elene.
CONTINUITATEA DREPTULUI ROMAN: DREPTUL ROMAN ÎN ORIENT ŞI RECEPTAREA SA ÎN
ŢĂRILE ROMÂNE.
– în orient dreptul roman se păstrează fie sub forma unor lucrări juridice particulare (ex. Parafraza -
comentariul - Institutelor lui Iustinian atribuită lui Teophil), fie sub forma unor noi opere legislative.
– după dispariţia lui Iustinian, cel care a fost ultimul împărat roman, primul împărat bizantin, împăraţii
posteriori lui Iustinian au făcut şi ei constituţii prin care au modificat parte din legislaţia în vigoare în timpul lui
Iustinian, astfel încât odată cu trecerea timpului dreptul lui Iustinian începe încetul cu încetul să se modifice,
încât erau necesare noi compilaţii atât pentru inserarea noilor constituţii, cât mai cu seamă pentru punerea
la curent a legislaţiei cu practica zilei.
– prima compilaţie, numită Ecloga (Alegere de legi făcută în prescurtare - 726), a fost făcută de împăratul
Leon III Isaurianul (717-741) care a făcut să se redacteze un rezumat după legislaţia iustiniană,
conţinând regulile de drept în vigoare în timpul său, însă acest cod, după moartea împăratului, nu a prea fost
aplicat în practică datorită modului arbitrar cu care se procedase în ceea ce priveşte alegerea, prescurtarea
şi parafrazarea textelor.
– împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886) făcu să se compună un manual de legi, numit Prochiron
(Lege la îndemână sau Manual de legi: 870 - 875), pentru care s-a servit de legislaţia iustiniană, de Ecloga lui
Leon III Isaurianul şi constituţiile edictate până la realizarea manualului → spre sfârşitul domniei sale (879-
886) a publicat o nouă colecţie juridică, Epanagoga (o „Introducere” la marea operă legislativă la care lucra
şi care va fi terminată după moartea sa): Epanagoga a exercitat o puternică influenţă în special în Rusia
feudală.
– însă cea mai importantă compilaţie, după cea a lui Iustinian, a fost făcută din ordinul lui Leon VI Filozoful
(886-912), fiul lui Vasile I Macedoneanul, compilaţie în care s-au contopit la un loc legislaţia lui Iustinian,
manualul lui Vasile I Macedoneanul şi constituţiile edictate până promulgarea compilaţiei sale, compilaţie
care poartă numele de Vasilicale sau Basilicale (Legiuirile Împărăteşti sau Pravilele Împărăteşti).
– ulterior din ordinul împăratului Constantin VII Porfirogenetul (944-959) s-a realizat o noua ediţie a
acestora → Basilicalele au trebuit să lupte mult timp pentru a se impune în faţa operei legislative a lui
Iustinian, însă în orient începând cu secolul al XII-lea s-a generalizat opinia că legislaţia lui Iustinian nu mai
era aplicabilă, exceptând ceea ce fusese receptat în Basilicale → !!! până în sec. XII s-au dat sentinţe
judecătoreşti întemeiate pe Corpus Iuris Civilis).
– la mijlocul secolului al XIV-lea, un jurisconsult numit Constantin Armenopol a rezumat legislaţia
bizantină cuprinsă în Basilicale şi în actele normative care le-au modificat până în 1345, sub forma unui
manual (Exabiblos), formă sub care a domnit în fapt dreptul bizantin până la Legiuirea Caragea în Ţara
Românească (1818) şi până la Codul Calimach în Moldova (1817) şi având forţă de lege în Basarabia sub
regimul rus.
– în 1804 paharnicul Toma Carra din Moldova a tradus în neogreacă manualul lui Armenopol → Toma
Carra ar fi trebuit să întocmească din Basilicale din însărcinarea lui Alexandru Moruzzi domn al Moldovei
(1802-1806) un cod civil şi unul penal, însă în 1806 a decedat după ce întocmise doar materia persoanelor.
– Andronachi Donici, unul din cei mai importanţi jurişti din ţara noastră, din primele trei decenii ale
secolului al XIX-lea, s-a gândit să redacteze un manual de drept în româneşte, manual tipărit în anul 1814 →
lucrarea lui Donici are o mare importanţă pentru dreptul românesc şi, deşi nu era o lege în adevăratul sens
al cuvântului, lucrarea a fost utilizată aproape ca o lege în Moldova până la 1.10.1817, dată la care a fost
pus în vigoare Codul Calimach → totuşi şi după această dată manualul lui Donici a continuat să fie folosit
întrucât Codul Calimach era scris în greacă, fiind tradus şi publicat în româneşte abia în 1833 → manualul lui
Donici a fost utilizat până spre jumătatea secolului al XIX-lea, Costache Negruzzi spunând în 1858 că «nu
mai puţin e trebuitoare şi ar ocupa un foarte onorabil loc pe masa oricărui tribunal».
– izvoarele Manualului sunt indicate de trimiterile de pe marginea textului, respectiv dreptul roman şi
greco-roman, în special Institutele lui Iustinian, Basilicalele, Novelele, Manualul lui Armeneopol, obiceiul
pământului, cât şi alte lucrări → Donici a întrebuinţat o formă clară, precisă, însă nu prea succintă, care să
aibă nevoie de interpretare, ci mai dezvoltată, încât să fie mai uşor de înţeles chiar şi de cei fără multă
26
pregătire juridică, manualul său având meritul de fi prima lucrare juridică de acest gen mai cuprinzătoare
scrisă în româneşte.
– la scurt timp după venirea sa pe tron în Moldova, Scarlat Calimach (1812-1819) din dorinţa de a da ţării
legi scrise a decis alcătuirea unui cod civil → pentru ducerea la bun sfârşit a acestei întreprinderi domnul a
considerat necesară adunarea materialului de care să se folosească → în primul rând a organizat
traducerea în româneşte a Pravilelelor Împărăteşti care se aplicau în ţară numind în acest scop o comisie
formată din Anania Cuzanos, profesor la Academia Domnească din Iaşi, şi Christian Flechtenmacher, doctor
în drept şi filozofie de la Viena, sas de la Braşov, pe care Calimach îl adusese în Moldova la 1813.
– relativ la izvoarele sale trebuie spus că pravila Calimach nu este o copie, şi încă fidelă, a Codului civil
general austriac din 1811, cum au afirmat unii autori, ci izvoarele sale sunt constituite în primul rând din
dreptul roman şi greco-roman (bizantin), în special Basilicalele, de asemenea Digestele, Institutele, Codul
şi unele novele ale lui Iustinian, mai puţin manualul lui Armeneopol; printre izvoare se numără şi hrisoavele
şi dezlegările domnilor anteriori, Manualul lui Andronache Donici; un loc important este ocupat de
obiceiurile juridice ale poporului român, de asemenea s-au mai întrebuinţat pe lângă Codul austriac,
Codul Calimach urmând în trăsături generale forma codului austriac ale cărui nome erau norme romane sau
greco-romane expuse cu o metodă mai bună şi într-o limbă modernă, şi Codul civil francez.
– Codul Calimach s-a aplicat ca lege civilă a Moldovei de la 1.10.1817 până la 1.12.1865, când a fost pus în
vigoare codul civil → totuşi, ca şi Legiuirea Caragea, Codul Calimach cu modificările şi completările aduse a
continuat să se aplice pentru situaţiile juridice de dinainte de 1 decembrie 1865, adică pentru rezolvarea
litigiilor în care era vorba de acte şi fapte anterioare datei când a fost abrogat.
– după o serie de reforme judecătoreşti, Ion Caragea, domn al Ţării Româneşti (1812-1818), simţind lipsa
unei legiuiri complete a însărcinat în 1816 pe Anastase Hristopol, abil cunoscător al dreptului bizantin, şi pe
Nestor, ilustru jurist al timpului, să alcătuiască un cod → anterior dreptul bizantin era principala călăuza a
juriştilor de atunci în cercetarea pricinilor iar Caragea constată în decretul de promulgare că legile împărăteşti
ce se aplicau la noi erau «pricinuitoare de două tâlcuri» şi că «obiceiurile se prefăceau în multe chipuri»
astfel că varietatea de controverse unită cu variabilitatea dreptului cutumiar făceau să se «strămute
dreptatea» → comisia de redactarea şi-a terminat într-un an lucrările, codul a fost tipărit iar la 9.08.1818
Caragea l-a promulgat pentru ziua de 1.09.1818.
– contemporană cu Codul Calimach, Legiuirea Caragea îi este superioară numai prin claritatea limbii şi prin
stilul ei românesc, aspect asupra căruia şi profesorul Danielopolu s-a pronunţat astfel «Codicele Calimachi,
condică mai completă decât Condica Caragea, dar care este scrisă într-o limbă puţin inteligibilă, grea,
într-un limbaj juridic, care nu e nici limba populară a Moldovei, nici limba ei ştiinţifică, cu nişte întorsături de
fraze care te face să sughiţi».
– Codul lui Caragea este o prescurtare a Manualului lui Armeneopol, care a servit în Ţara Românească
pentru clarificarea doctrinei juridice şi cu putere de lege chiar şi după promulgarea Legiuirii Caragea, la acest
izvor se adaugă obiceiul pământului, adică dreptul cutumiar, şi parafraza Institutelor lui Iustinian
atribuită lui Teofil.
– în 1864 Alexandru Ioan I, domnul Principatelor Unite Române, a făcut să se elaboreze în consiliul său de
stat un cod civil la redactarea căruia şi-au adus o importantă contribuţie Constantin Bosianu şi Vasile
Boerescu → Codul civil a fost decretat la 26.11.1864, promulgat la 4.12.1864 şi trebuia să fie pus în aplicare
la 1.07.1865 (art. 1912) însă un decret al lui Cuza din 30 iunie 1865 a amânat aplicarea lui până la 1.12.1865
→ majoritatea dispoziţiilor au fost împrumutate din Codul Napoleon, însă printre izvoarele sale se numără şi
Codul civil italian, legea civilă belgiană, precum şi dreptul roman.
CONTINUITATEA DREPTULUI ROMAN: DREPTUL ROMAN ÎN OCCIDENT.
– în Occident dreptul roman se menţine mai ales în Italia → după căderea imperiului Roman de Apus (476)
dreptul roman continuă să se aplice datorită principiului personalităţii legilor (populaţiile aflate pe teritoriul
statului ostrogot se foloseau de propriile lor legi) → regii barbari care domnesc în Italia au făcut culegeri de
drept fie bazate pe dreptul roman, fie formate exclusiv din elemente romane.
– în 554 generalii lui Iustinian au cucerit Italia iar pentru scurt timp s-a aplicat legislaţia lui Iustinian ca drept
teritorial în regiunile supuse suveranităţii bizantine;
– după invazia longobardă, dreptul roman cedează în faţa dreptului longobard în unele regiuni din Italia;
– dreptul roman s-a menţinut în special în materie procedurală, succesorală şi a obligaţiilor.
– posibil ca în sec. VII-XI să fi existat o şcoală la Ravenna (fosta capitală a imperiului bizantin în Italia), în
sec. X exista o altă şcoală de drept la Pavia.
– receptarea legislaţiei lui Iustinian nu s-a făcut printr-un act legislativ ci, treptat, pe cale cutumiară →
are loc în Germania, în Ţările de Jos, şi în proporţii mai reduse în Italia, Franţa, Anglia → receptarea a
constituit şi o renaştere a studiilor de drept roman.
1. ŞCOALA GLOSATORILOR (metoda exegetică).
!!! metoda exegetică: supune textul legii la o analiză amănunţită, pentru a descoperi cazul de speţă şi a
interpreta decizia consacrată de un anumit text → în legătură cu fiecare text se determină raportul juridic şi
instituţia de drept în care se integrează speţa studiată.
– anterior glosatorilor, în Europa medievală, dreptul roman era puţin studiat şi prost cunoscut →
literatura juridică consta dintr-un amestec confuz de drept roman deformat şi rezumat, legi barbare, drept
feudal şi ceva drept canonic.
– prima renaştere a dreptului roman: sec. XI (Bologna) → descoperirea lui ţine de legendă: jefuind
Amalfi pisanii au adus de acolo singurul manuscris autentic şi complet al Digestelor care mai exista →
ulterior a fost adus la Florenţa în sec. XV.
– sfârşitul sec. XI ia naştere în Italia la Bologna: şcoala glosatorilor fondată de Irnerius → cel mai
important reprezentant: Franciscus Accursius (c. 1182 - c. 1260) ultimul şi cel mai important glosator.
– glosatorii predau un drept roman exact, pe baza reconstituirii textelor (ei identificau dreptul lui Iustinian cu
un drept pozitiv) → au comentat aceste texte printr-o glosă (notă - comentariu, adesea semnat de autor cu
iniţiala numelui, plasat între rânduri sau pe margine - glose interlineare sau marginale → în special pe
marginea Digestelor) → ei au dat o nouă viaţă dreptului roman aplicându-l la realităţile vieţii contemporane;
27
– metoda exegetică constă din lămurirea cazurilor din texte, astfel încât acestea să poată fi uşor înţelese
de cei ce nu aveau o profundă pregătire de specialitate, glosatorii preocupându-se doar de litera textului,
lipsindu-le cu desăvârşire cunoştinţele istorice, economice, filologice.
– contradicţiile erau considerate doar aparente, decretându-se de fiecare dată că respectivele soluţii ar
viza ipoteze concrete (cazuri) diferite.
– glosatorii au vrut să aplice dreptul roman la epoca lor ca şi cum între sec. II-XI nu s-ar fi întâmplat nimic.
– Accursius a reunit într-o singură carte (Marea Glosă, numită ulterior Glosa ordinaria) tot ceea ce dăduse
mai important şcoala de la Bologna → Marea Glosă a fost acceptată drept expresia definitivă a dreptului
roman, ultimul cuvânt al ştiinţei şi practicii → autoritatea sa era atât de mare încât erau preferate glosele în
locul textului lui Corpus Iuris Civilis: comentariile ajunseseră să eclipseze textul comentat.
– Marea Glosă a avut o imensă autoritate pe lângă instanţele judiciare, astfel că se spunea: „quod non
agnoscit Glosa, non agnoscit Curia” (ceea nu recunoaşte glosa, nu recunosc nici curţile sau parlamentele din
Franţa [curţi de apel]).
– contribuţia glosatorilor: li se datorează influenţa dreptului roman asupra lumii occidentale →
interpretarea, uneori liberă, se sprijină întotdeauna pe text → ei ne-au arătat cum poate fi salvat un text şi
făcut să supravieţuiască schimbărilor lumii (regulă de aur a interpretării).
– reproşuri: caracterul greoi şi barbar al limbii, savanţi fără simţul istoriei şi fără simţ practic.
– glosatorii au redactat şi unele lucrări rezumative (Summa) şi colecţii de maxime juridice (Brocarda).
2. ŞCOALA POSTGLOSATORILOR (metoda dogmatică): sec. XVI-XVIII.
!!! metoda deductivă: pune accentul pe stabilirea unor principii juridice generale, din care să poată apoi
deduce toate consecinţele posibile în vederea aplicării lor la alte cazuri practice → are nevoie să prezinte
normele şi principiile sub forma unui sistem armonios şi coerent.
– în sec. XIV apare o nouă tendinţă în studiile de drept → se substituie gloselor şi maximelor o metodă
dialectică (influenţa scolasticii asupra dreptului) → şcoală de influenţă franceză (Jacques de Révigny,
profesor la Orléans, primul care a introdus metoda dialectică în drept şi a căutat să fuzioneze principiile
dreptului roman cu cele de origine consuetudinară).
– Bartolo (1314-1357), profesor la Pisa şi Perugia, fondatorul şcolii bartoliştilor, numiţi şi postglosatori
sau comentatori → îi dispreţuieşte pe glosatori care aveau un cult servil pentru glosă, acordându-i mai multă
autoritate decât textului şi care, atunci când aveau în vedere textul, o făceau dintr-un spirit mai mult teoretic
decât practic.
– postglosatorii nu se preocupau să ştie care a fost evoluţia instituţiilor juridice romane → postglosatorii nu
erau animaţi de dorinţa de a cunoaşte dreptul lui Iustinian, ci de rezolva problemele vieţii practice
folosind în acest scop textele romane → construiesc un drept nou, un aşa numit „drept roman falsificat” →
postglosatorilor li s-a reproşat un studiu insuficient al textelor, ei folosindu-se atât de texte cât şi de glose →
metoda lor s-a numit dogmatică: constă în deducerea unor principii generale din textele gloselor,
principii care erau folosite la rezolvarea conflictelor din viaţa practică → soluţiile romane de speţă sunt
ridicate la rang de principii.
– de asemenea şcoala postglosatorilor a căutat şi să fuzioneze dreptul roman cu anumite cutume
locale pentru a ajunge la un drept comun şi practic aplicabil la realităţile medievale.
– pentru ei dreptul nu emană din texte, nici chiar din principii, ci din ceea ce este drept (ius is quod
iustum est), apreciat în funcţie de situaţiile concrete (ius ex facto oritur).
– au înmulţit distincţiile şi subdistincţiile, excepţiile şi limitările → se complăceau în definiţii şi etimologii
(cautând sensul unui cuvânt după natura lui, după genul, modul sau locul lui în frază).
– fiind practicieni, îşi adaptau opiniile la interesele clienţilor lor → li s-a reproşat mai ales incultura (nu se
interesau decât de dreptul roman, ignorându-l pe cel grecesc: „este grec nu-l citim”), lipsa de simţ istoric,
raţionamentele extrem de complicate.
– au lăsat numeroase comentarii, voluminoase şi pline de inutile distincţii subtile şi complicate.
3. ŞCOALA ISTORICĂ ŞI UMANISTĂ A DREPTULUI (metoda istorică).
!!! metoda istorică: presupune studierea istoriei transformărilor suferite de-a lungul vremii de instituţiile de
drept şi de toate izvoarele în care acestea sunt conţinute → impune un studiu atent al cauzelor tuturor
schimbărilor, al sensului evoluţiei operate, precum şi al analogiilor cu alte sisteme juridice, pentru a obţine fie
verificări utile, fie vederi de ansamblu cât mai generale.
– a doua renaştere a dreptului roman: sec. XVI (Franţa) → şcoala istorică: studiul dreptului roman
fundamentat pe texte şi o critică severă (indicarea surselor dreptului şi în special a originii şi formării
progresive a fiecărei părţi a dreptului) → Jacques Cujas (1522-1590), străin de războaiele religioase care
devastau Franţa (cerându-i-se părerea de către studenţi asupra acestei drame, ar fi răspuns: „n-are nici o
importanţă pentru edictul pretorului”): a emis ideea reconstituirii operelor jurisconsulţilor romani prin
valorificarea fragmentelor din Digestele lui Iustinian;
– jurisconsulţii nu se mai mulţumesc cu studiul legislaţiei lui Iustinian, ci vor să reconstituie dreptul roman
clasic din vremea marilor jurisconsulţi → se preocupă să găsească textele originale ale principalilor
jurisconsulţi romani risipite prin Digeste → textele sunt debarasate de glose şi se inaugurează munca de
identificare a interpolărilor → încercau să reconstituie operele originale din care Digestele nu reproduc
decât fragmente disparate → caută să aşeze aceste opere în atmosfera timpului şi a mediului lor istoric
(au utilizat şi scrierile autorilor clasici) → contradicţiile nu mai sunt trecute cu vedere ca în metoda
dogmatică, ci studiate pentru a evidenţia stadiile succesive ale legislaţiei romane şi a identifica
interpolaţiile comisarilor lui Iustinian;
– !!! vor să adapteze legile romane la momentul istoric prezent (invers decât glosatorii şi postglosatorii)
→ începutul ştiinţei istorice contemporane: sfârşitul Evului Mediu şi începutul Renaşterii.
– reprezentanţii acestei şcoli erau mari savanţi înzestraţi cu toate calităţile şi limitele pe care le presupune
erudiţia → au salvat dreptul roman dar l-au şi omorât, rupându-l de realitatea practică.
– compilaţiile lui Iustinian aveau graţie modificărilor aduse de Tribonian o anumită unitate → bartoliştii
reuşiseră să extragă din toate o opinie comună → umaniştii au scos în relief diversitatea acestor texte
(oricând era posibilă alegerea între dreptul clasic şi cel din dreptul postclasic sau din Novelle).
28
– în sec. XVI în Germania Corpus Iuris Civilis al lui Iustinian este acceptat în mod integral (in complexu)
şi dobândeşte întâietate faţă de dreptul local care urmează să se aplice în subsidiar (din sec. XV dreptul lui
Iustinian, aşa cum fusese elaborat de postglosatori, se aplica ca „drept comun” când normele dreptului local
erau insuficiente sau se contraziceau) → în Germania s-a aplicat metoda dogmatică (pandectismul
corespunde metodei deductive), ajungându-se în sec. XVI-XVII la usus hodiernus pandectarum (folosirea
actuală a Pendectelor) - „dreptul pandectelor” (drept roman denaturat) → denaturarea dreptului roman a
fost un proces necesar de adaptare a dreptului roman la noile realităţi economice → usus hodiernus
pandectarum a guvernat Germania până la intrarea în vigoare a unui cod civil comun (1900) → !!! dreptul
roman al lui Iustinian nu avea putere de lege decât dacă fusese introdus prin uz (motivul pentru care dreptul
roman al lui Iustinian a avut putere de lege în Germania a fost faptul că începând cu sec. XIII s-a încetăţenit
puţin câte puţin ca drept cutumiar, autoritatea sa fiind mult timp fundamentată pe cutumă).
3. NOUA ŞCOALA ISTORICĂ A DREPTULUI.
– apare în sec. XIX în Germania (unde în acelaşi timp metoda dogmatică a dominat învăţământul dreptului
roman) ideile lui Jacques Cujas sunt reluate de şcoala istorică germană: textele din legislaţia lui Iustinian
aflate încă în vigoare ca drept pozitiv în Germania sec. XIX sunt cercetate şi interpretate istoric, urmărindu-se
adaptarea lor la noile realităţi sociale → Friedrich Karl von Savigny (1779-1861), dintr-o familie calvinistă
de origine franceză care a emigrat în sec. XVII, profesor la Berlin: în „Istoria dreptului roman în Evul Mediu
(Geschichte des römischen Rechts in Mittelalter)” demonstrează că dreptul roman nu a încetat niciodată să
fie în vigoare pretutindeni în Europa → în „Tratat de drept roman actual (System des heutigen römischen
Rechts)” expune sistematic şi coerent normele dreptului roman aplicabile în Germania: susţine că dreptul
este un produs al conştiinţei şi al istoriei unui anumit popor, ceea ce presupune o continuă adaptare
lentă a tradiţiei juridice la nevoile actuale (!!! Savigny reia directivele şcolii umaniste a lui Cujas, pe care o
reînvie sub nulele de şcoală istorică, însă, prin regres faţă de Cujas, consideră compilaţia lui Iustinian ca o
legislaţie omogenă şi neglijează istoria documentelor juridice, atât de importantă pentru metoda istorică) →
!!! Savigny şi-a manifestat opoziţia faţă de Codul Napoleon: era împotriva ideii unui drept natural şi etern
şi împotriva codificării → i s-a reproşat că a întârziat cu o sută de ani adoptarea unui Cod Civil în Germania.
– şcoala istorică caută originea dreptului în spiritul poporului, dreptul fiind în concepţia lui Savigny produsul
spiritului unui anumit popor, al conştiinţei poporului.
– sec. XX: apogeul şcolii istorice → se fac importante descoperiri de texte iar proiectul lui Cujas de a se
reconstitui textele romane anteiustiniene este în mare parte realizat.
ADAGIILE JURIDICE:
– unul din aspectele influenţei dreptului roman asupra vieţii juridice moderne → folosirea curentă a unui
mare număr de adagii juridice formulate în latină → origine împătrită:
– unele sunt folosite în chiar forma transmisă nouă de jurisconsulţii romani → reprezintă adevărate
principii fundamentale sau permanente ale dreptului: ex. res iudicata pro veritate habetur - Ulpianus (se
consideră că lucrul judecat exprimă adevărul)2;
– unele se găsesc sub o formulare cvasi-identică, dar forma actuală este datorată comentatorilor
medievali sau moderni ai dreptului roman → ex. pacta sunt servanda (convenţiile trebuie respectate) după
Ulpianus (C.civ. art. 969: „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”), possideo,
quia possideo (posed pentru că posed) după Ulpianus.
– unele au fost formulate de comentatorii medievali şi moderni fie pentru a exprima principii existente
şi în dreptul roman istoric, fie pentru a formula principii şi reguli care se creau în cadrul dreptului roman
comun, adică aşa cum era aplicat în occident după renaşterea bologneză → ex. error communis facit ius
(eroarea comună este creatoare de drept), adagiu medieval, glosă la D.1.14.3. → în D.1.14.3. se
relatează cazul unui sclav care a fugit de la stăpânul său şi a devenit pretor la Roma, situaţie în care s-a
ridicat problema valabilităţii edictelor şi decretelor emise de acesta cât timp condiţia sa juridică a rămas
necunoscută - această legitimare a unei invincibile false reprezentări a realităţii este cunoscută în dreptul
modern drept teoria aparenţei → numit în literatura juridică „principiul validităţii aparenţei în drept” → error
communis facit ius, adagiu răspândit în dreptul nostru, nu numai că nu a fost cunoscut dreptului roman,
dar soluţiile pe care noi le legitimăm cu ajutorul acestui adagiu erau întemeiate pe alte idei juridice, de ex.
ideea de ficţiune, foarte nuanţat aplicată în speţă.
– unele, deşi formulate în latină, au o origine tardivă şi aparţin altor sisteme de drept, decât cel
roman istoric sau roman comun → ex. maxima testis unus testis nullus (un singur martor echivalează cu
lipsa de martori), adagiu al vechiului drept francez.
2
«Dacă e un principiu în materie de drept, e acesta al relativităţii autorităţii lucrului judecat. Autoritatea lucrului judecat
există între părţile care s-au judecat şi între moştenitorii lor. Atât ar mai lipsi ca toate prostiile judecătorilor să treacă ca
maxime universale de drept; destul că, vai de ei, împricinaţii sunt legaţi de hotărârile lor, de multe ori injuste. […] S-a
admis ca lucrul judecat să fie un adevăr între părţile care s-au judecat, şi aceasta dintr-un alt interes de ordine publică,
pentru ca procesele să nu ţină secole; căci mai bine să fie o soluţie strâmbă între două persoane şi să se liniştească
amândouă, decât să se judece zeci de ani, să-şi piardă timpul, să-şi piardă sănătatea, să-şi piardă banii şi la urmă
amândouă să sărăcească şi totul să intre în mâna altora.» (G.Danielopolu, Explicaţiunea Instituţiunilor lui Iustinian,
Bucuresci, Imprimeria Statului, 1911, vol.1, p.91-92).
29
30
– PERSOANELE –
NOŢIUNEA DE PERSOANĂ:
Persoană = orice subiect capabil de drepturi şi obligaţii.
În sens originar persona se numeşte masca pe care o punea actorul pentru a juca diverse roluri, care
mască îi dădea vocii actorului o putere mai mare. S-a ajuns la sensul juridic al cuvântului persona
considerându-se că individul în viaţa juridică are un rol de jucat ca şi actorul pe scenă.
Persoană poate fi un om, adică avem ceea ce se numeşte o persoană fizică, dar persoană poate fi şi o
colectivitate (ex. o cetate) ceea ce se numeşte persoană juridică.
La Roma nu era de ajuns pentru a fi o persoană ca să fii om → la început străinii şi totdeauna sclavii n-au
fost consideraţi persoane. Deşi cercul oamenilor cu calitatea de subiect de drept s-a lărgit în decursul
secolelor, totuşi recunoaşterea acestei calităţi fiecărui om, fie şi numai în domeniul relaţiilor private, n-a
devenit un principiu al dreptului roman.
Clasificarea fundamentală a oamenilor (în temeiul stării de liberate): oameni liberi (subiecte de drepturi) şi
sclavi (obiecte de drept).
Alte clasificări: –în temeiul cetăţeniei → cetăţeni, latini, străini (peregrini).
–în temeiul situaţiei de familie → persoane sui iuris (persoane care aveau capacitate
completă şi nu depindeau de nimeni, ex. tatăl de familie), persoane alieni iuris
(persoane supuse puterii altuia, ex. sclavii, copii, soţia).
PERSONALITATEA (caput):
Personalitatea = aptitudinea (capacitatea juridică) de a avea drepturi şi obligaţii.
O personalitate completă trebuie să cuprindă 3 elemente:
–a fi liber (status libertas);
–a fi cetăţean (status civitatis);
–a fi şef de familie sau cel puţin a fi membru al unei familii agnatice (status familiae).
Orice schimbare ce ar modifica acest caput se numeşte capitis deminutio (desfiinţare a capacităţii
juridice).
Personalitatea se mai numeşte şi capacitate de drept, când o punem în opoziţie cu capacitatea de fapt,
adică posibilitatea de a-ţi da seama de actele pe care le faci (nu toţi cei care au drepturi le şi pot exercita, ex.
nebunia sau minoritatea → o altă persoană, tutore sau curator exercită drepturile incapabilului, lovit astfel nu
de o incapacitate de drept, ci de o incapacitate de fapt).
Personalitatea începea odată cu naşterea şi dispărea odată cu moartea individului, afară de anumite
cazuri datorită aplicării a două principii:
–infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur (copilul conceput este considerat ca născut
ori de câte ori e vorba de interesele acestuia) → în ciuda aspectului ei latin, nu a fost formulat de romani, ci
de comentatorii moderni pe baza unui text al lui Paul: pe baza acestei reguli copilul născut după moartea
tatălui are drept de succesiune.
–hereditas iacens sustinet personam defuncti (succesiunea, cât timp nu a fost acceptată, susţine persoana
defunctului) → formulat de comentatorii moderni pe baza unui text al lui Ulpian, care reproduce o idee care
apare la Iulian: deoarece nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, personalitatea defunctului se
prelungeşte după moarte până când moştenitorii primesc succesiunea acestuia.
–în sens invers, se consideră uneori, prin ficţiune, că decesul s-ar fi întâmplat mai curând decât la data sa
reală: când un roman murea în captivitate, pentru a evita efectul morţii sale ca sclav (în special nulitatea
testamentului) se considera că ar fi murit chiar în momentul când cădea prizonier, aceasta este ficţiunea legii
Cornelia.
Romanii nu au creat o terminologie specială pentru a desemna capacitatea de folosinţă (capacitatea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu (capacitatea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice), însă aveau reprezentarea clară a acestor
concepte.
OAMENII LIBERI
CETĂŢENII:
Dobândirea cetăţeniei:
–naşterea: cetăţean era în primul rând cel ce se năştea din părinţi cetăţeni → căsătorie (se avea în
vedere momentul concepţiei iar copilul urma condiţia juridică a tatălui), uniunile nelegitime (se avea în vedere
momentul naşterii iar copilul urma condiţia juridică a mamei) → Marcus Aurelius (sec. II), pentru a se
constata naşterile şi a se dovedi astfel calitatea de om liber şi cetăţean, a cerut ca orice roman să declare
naşterea copiilor într-un termen scurt (în general copilul era declarat şi primea un prenume în a 8-a zi de la
naştere pentru fiice şi în a 9-a zi pentru fii).
–beneficiul legii: dacă un străin îndeplinea anumite condiţii legale devenea cetăţean roman (ex. latinul
care a acuzat pe un cetăţean roman că a luat bani pe nedrept şi a obţinut condamnarea).
–naturalizarea: fie individual, fie colectiv, străinii puteau primi cetăţenia de la poporul roman printr-o lege
sau de la un delegat al lui cetăţenia romană → în interes militar s-au făcut multe naturalizări: deoarece
serviciul militar nu era obligatoriu iar locuitorii Italiei nu mai voiau să se înroleze, a trebuit să se recurgă la
locuitorii din provincii, însă pentru a fi înrolat trebuia să fii cetăţean, astfel că s-a acordat locuitorilor din
provincii cetăţenia romană în momentul înrolării în legiuni.
–dezrobirea: sclavul dezrobit de un cetăţean roman devenea la rândul său cetăţean → la Roma
acordarea cetăţeniei n-avea loc totdeauna printr-un act al puterii publice, ci era lăsată chiar la aprecierea unui
particular, care dezrobindu-şi sclavul prin aceasta îl făcea cetăţean.
Drepturile cetăţenilor:
Cetăţeanul în principiu avea plenitudinea următoarelor drepturi civile şi politice:
–commercium sau ius commercii: dreptul de a încheia acte juridice, potrivit lui ius civile, adică dreptul
cetăţenilor romani → consecinţa lui commercium este dreptul de a intenta o acţiune în justiţie (în dreptul
roman commercium nu înseamnă nici comerţ, nici dreptul de a face comerţ).
–connubium sau ius connubii: dreptul de a încheia o căsătorie valabilă.
–ius militiae: dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
31
–ius sufragii: dreptul de a vota.

–ius honorum: dreptul de a candida la o magistratură.
Nu toţi cetăţenii se bucurau de toate aceste drepturi: plebeii numai puţin câte puţin au cucerit egalitatea
politică şi civilă cu patricienii, cetăţenii notaţi cu infamie pierd ius sufragii iar Roma nu dă străinilor adeseori
decât o parte din drepturile civile sau politice când le acordă dreptul de cetăţenie.
Semne distinctive ale cetăţeanului:
–toga: numai cetăţenii romani aveau dreptul de a purta toga, veşmânt de lână de culoare albă (în caz de
doliu avea o culoare cenuşie) → dacă pierdeau dreptul de cetăţenie, pierdeau şi dreptul de a purta acest tip
de veşmânt.
–numele: nu era format într-un mod arbitrar, ci urmând reguli fixe, astfel încât se putea vedea imediat,
după nume, dacă era vorba de un ingenuu, adică o persoană care fusese din totdeauna liberă sau de un
dezrobit, adică un fost sclav.
Numele roman avea 5 elemente: tria nomina (praenomen+nomen gentilicium+cognomen)+ indicaţiunea
filiaţiunii+indicaţiunea tribului (regiunii) în care era înscris pentru vot cetăţeanul.
ex.Marcus Tullius Marci filius Cornelia tribu Cicero.
Marcus, din ginta Tullius, fiul lui Marcus, tribul Cornelia, Cicero.
Praenomen: servea la individualizarea cetăţeanului în cadrul societăţii (la început servea la
individualizarea persoanei, cu timpul patricienii spre a se deosebi de plebei au luat numai anumite prenume,
pe când plebeii le alegeau arbitrar → intră în uzul patricienilor chiar de a da acelaşi prenume tuturor copiilor
aceluiaşi părinte, de aceea a fost nevoie de un cognomen pentru a individualiza pe membrii unei familii).
Nomen gentilicium: indica ginta căreia îi aparţinea cetăţeanul.
Cognomen (poreclă): servea la individualizarea cetăţeanului în cadrul familiei.
Indicaţiunea filiaţiunii: indica prenumele tatălui.
Indicaţiunea tribului: indica tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita dreptul de vot.
→un dezrobit (libert) cetăţean roman lua prenomen şi nomen gentilicium al patronului său iar ca cognomen
lua vechiul său nume de sclav; dezrobitul amintea de calitatea sa trecând în numele său, în locul ocupat de
filiaţiune în numele ingenuilor, cuvântul libertus (libert, dezrobit).
ex.Marcus Tullius Marci libertus Cornelia tribu Primus.
Marcus, din ginta Tullius, libertul lui Marcus, tribul Cornelia, Primus.
Pierderea cetăţeniei romane:
Calitatea de cetăţean se pierdea:
–prin pierderea libertăţii, căci cetăţeanul trebuia să fie un om liber (cazurile în care cineva devine sclav
sunt şi cazuri de pierdere a cetăţeniei romane).
–prin dobândirea cetăţeniei unui alt stat, dacă un individ se stabilea în străinătate şi devenea cetăţeanul
altui stat, deoarece romanii nu admiteau posibilitatea de a avea o dublă cetăţenie (problema s-a pus la Roma
în cazului libertului Meneandru care, după ce dobândise cetăţenia romană, se întorsese în Grecia ţara sa
natală → a fost nevoie de o lege ca să i se menţină cetăţenia → Meneandru, prizonier grec care prin
dezrobire devenise cetăţean roman, era luat ca interpret de ambasadorii romani care mergeau în Grecia, prin
faptul că Meneandru revenea în ţara sa devenea din nou cetăţean grec, or nu putea să aibă în acelaşi timp
două cetăţenii, greacă şi romană, de unde necesitatea legii).
–prin aplicarea pedepsei exilului, cel care suferea pedeapsa exilului îşi pierdea cetăţenia (pedeapsa
exilului era foarte gravă în antichitate deoarece odată ieşit din ţara ta deveneai străin, lipsit de ocrotire juridică
→ de aceea cel acuzat pentru o faptă sancţionată cu moartea avea voie să se sustragă pedepsei printr-un
exil voluntar).
–prin predarea către un stat străin, dacă cetăţeanul roman era predat unui stat străin în vederea
exercitării dreptului de răzbunare, ca urmare a comiterii unui delict faţă de acel stat, însă acel stat nu vrea să-
l primească.
Categorii inferioare de cetăţeni:
Nu toţi cetăţenii aveau deplinătatea drepturilor publice şi private. Sclavul devenit cetăţean prin dezrobire
se găsea totuşi într-o stare de semi-servitute faţă de fostul său stăpân. Pe lângă aceasta el nu avea dreptul
de a fi ales magistrat, nu avea dreptul de a se căsători cu ingenui, adică cu persoane care au fost totdeauna
libere. Aceste inferiorităţi se explică prin faptul că proprietarii de sclavi au dat dezrobiţilor dreptul de cetăţenie
numai în măsura în care dictau interesele lor, adică dreptul de vot pentru a fi aleşi ei magistraţi. De
asemenea naturalizarea putea fi desăvârşită sau nu, acordându-se străinului numai o parte din drepturile
care în mod normal aparţineau cetăţeanului roman. Numai în epoca veche dezrobitul unui cetăţean devenea
în mod necesar cetăţean, deşi cu drepturi mai reduse. În epoca clasică întâlnim dezrobiţi ai unui cetăţean
care nu sunt cetăţeni. Astfel cei dezrobiţi de un cetăţean roman pot fi de mai multe feluri:
–dezrobiţi cetăţeni: inferiorităţile pe care le-am constatat mai sus, existente în epoca veche, se
agravează deoarece Augustus le ia ius suffragii (dreptul de vot) întrucât nu vedea cu ochi buni cum unii
oameni bogaţi din Roma deveneau prea puternici la alegeri graţie voturilor dezrobiţilor deveniţi cetăţeni
romani.
–dezrobiţi latini iuniani: sclavii dezrobiţi fără respectarea formelor solemne.
–dezrobiţi peregrini dediticii (în temeiul legii Aelia Sentia): sclavii care suferiseră o pedeapsă gravă nu
puteau deveni prin dezrobire cetăţeni, ci peregrini deditici → dezrobiţii peregrini dediticii într-un mod oarecum
impropriu se numesc astfel deoarece nu sunt dezrobiţii pregrinilor dediticii, ci sunt dezrobiţi ai unui cetăţean
roman asimilaţi peregrinilor dediticii (nu pot exista dezrobiţi peregrini dediticii care au drept foşti stăpâni pe
peregrinii dediticii, deoarece peregrinii dediticii nu puteau dezrobi → dezrobirea, în cazul unui peregrin,
trebuie a se face după legea statului căruia peregrinul îi aparţinea, or peregrinul dediticiu nu aparţinea nici
unui stat).
În toate aceste cazuri dezrobirile fuseseră făcute de un cetăţean roman. Dacă cel care făcuse dezrobirea
era latin sau peregrin, dezrobitul dobândea condiţia juridică a stăpânului său, adică cea de latin sau peregrin
→ peregrinii şi latinii puteau libera pe sclavii lor, însă nu le puteau da o condiţie juridică mai bună decât a lor,
astfel că dezrobiţii deveneau la rândul lor peregrini sau latini.
32
LATINII:
Latinii (clasă intermediară între cetăţeni şi peregrini) erau de mai multe categorii:
Latini veteres: vechii locuitori ai Latium-ului, rude de sânge ale romanilor, cu care Roma la începuturile
sale făcuse o confederaţie şi care, după cucerirea Latium-ului de către romani, îşi păstraseră toate drepturile,
adică: ius commercii, ius connubii, ius suffragii (nu aveau ius honorum şi ius militae) → acestora le-au fost
asimilaţi, dându-le acelaşi nume şi aceleaşi drepturi, locuitorii coloniilor fondate în Italia de Roma înainte de
268 î.e.n. şi cei care primiseră latinitatea (condiţia juridică de latin) înainte de această dată.
Latini coloniari: membrii coloniilor fondate în Italia de Roma după 268 î.e.n. şi cei care primiseră
latinitatea după această dată → nu aveau decât ius commercii cu corolarul său dreptul de a acţiona în
justiţie.
Latini fictivi: locuitori ai provinciilor cărora li se acordase condiţia juridică a latinilor coloniari (ex.
Vespasian a acordat acest drept întregii Spanii, drept pe care îl puteau primi sau indivizi izolaţi, sau cetăţi în
întregime).
Aşadar latinii nu erau cetăţeni romani, dar nici străini propriu-zişi, ci ocupau o situaţie intermediară între
cetăţenii romani şi peregrini, cu aceşti latini nu trebuie să fie confundaţi: latinii iuniani = categorie inferioară
de dezrobiţi (sclavi eliberaţi).
PEREGRINII:
Peregrinii (majoritatea erau străinii din provinciile romane) erau străinii propriu-zişi, străini care nu
deveneau sclavi la Roma, potrivit principiilor generale, deoarece Roma încheiase cu statele cărora
aparţineau tratate prin care îşi acordau reciproc anumite drepturi.
Cu timpul, străinii au putut locui pe teritoriul roman fără a mai fi nevoie de existenţa unui tratat cu cetatea
lor → pentru a nu deveni sclavi uzau de clientelă (străinul venea la Roma unde se stabilea punându-se sub
ocrotirea unui cetăţean Roman, devenea clientul lui → străinul se stabileşte definitiv la Roma) sau
ospitalitate (străinul încheie o convenţie cu un cetăţean roman ca, sub condiţie de reciprocitate, pe timpul
şederii la Roma să fie ocrotit de acel cetăţean → străinul vine la Roma pentru puţin timp).
În epoca clasică, cuvântul peregrin capătă un sens nou şi desemnează pe străinul care este stabilit pe
teritoriul roman şi devine locuitor al statului roman dobândind o condiţie juridică inferioară → peregrin =
locuitor liber care nu este nici cetăţean, nici latin.
Peregrinii puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau, deoarece Roma tolera dreptul din provincii în
măsura în care acesta nu venea în contradicţie cu principiile dreptului roman.
Peregrinii nu aveau acces la dreptul civil, dar în relaţiile cu cetăţenii puteau recurge la dreptul ginţilor
(ramură ce a apărut şi s-a dezvoltat ca un reflex al cerinţelor comerţului extrem de amplu dintre cetăţeni şi
peregrini).
Peregrinii dediticii:
Peregrinii dediticii erau o categorie inferioară de peregrini din care făceau parte:
–toţi cei care nu aparţineau vreunei cetăţi determinate, fie că cetatea lor originară a fost distrusă de
romani (astfel erau lipsiţi de naţionalitate), fie că e vorba de un cetăţean roman care a fost pedepsit cu
pierderea cetăţeniei;
–dezrobitul care pentru motive de nedemnitate (suferise o pedeapsă gravă în timpul sclaviei) nu a devenit
cetăţean roman.
Peregrinii dediticii aveau o situaţie inferioară deoarece:
–nu puteau în nici un mod dobândi cetăţenia romană;
–le era interzis, sub pedeapsa pierderii libertăţii şi fără să o mai poată recăpăta vreodată, să vină la Roma
sau la o anumită depărtare de Roma.
LEGILE DE ACORDARE A CETĂŢENIEI:
În cele de mai sus am văzut cine erau cetăţenii, latinii şi peregrinii. Asupra situaţiei acestora au avut o
mare influenţă trei legi, două de la sfârşitul republicii şi una din timpul principatului.
În timpul războaielor cu aliaţii, adică cu cetăţile învinse din Italia cu care formal Roma avea tratate de
alianţă (Roma avea nevoie de linişte pe teritoriul Italiei fiind în ajunul războiului cu Mithridate, regele Pontului),
prin două legi succesive: legea Iulia şi legea Plautia Papiria (sec. I î.e.n.) s-a acordat cetăţenia romană
aproape tuturor locuitorilor liberi ai Italiei → s-au aplicat numai latinilor veteres şi latinilor coloniari din Italia (nu
s-au aplicat latinilor fictivi şi latinilor coloniari din afara Italiei, nici latinilor iuniani, căci această categorie a
apărut ulterior numitelor legi).
În anul 212, printr-un edict, împăratul Caracalla, determinat de interesele fiscale ale statului (plata
impozitului de 5% pe succesiuni, impozit plătit doar de cetăţeni), a acordat cetăţenia romană tuturor
locuitorilor liberi ai imperiului (excepţie peregrinii dediticii şi latinii iuniani).
Astfel, dacă la origine numai cetăţenii romani erau oameni liberi, după reforma lui Caracalla aproape toţi
oamenii liberi au dobândit cetăţenia romană.
PERSOANELE LIBERE CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ:
Din cele de mai sus rezultă că, dacă cetăţeanul era în mod necesar un om liber, nu totdeauna omul liber
era cetăţean.
În Roma veche trăiau oameni liberi fără a fi cetăţeni, dar afară de străini şi cetăţeni, mai trăiau la Roma
diferite categorii de persoane care se găseau într-o servitute de fapt, deşi păstrându-şi în sens formal
libertatea → regim juridic creat în scopul de a exploata munca celor care sub aspect formal nu puteau fi
aduşi în starea de sclavie.
Persoanele in mancipio: se numeau fiii de familie vânduţi de părinţii lor fie scopul realizării unui câştig,
fie în vederea realizării unor acte de care ne vom ocupa mai târziu (emanciparea, adopţia), precum şi fiii de
familie delincvenţi abandonaţi în mâinile victimei delictului (abandon noxal → delincventul cu munca sa va
repara paguba).
Vânzarea unui fiu de familie era valabilă pe termen de 5 ani, timp în care se afla sub puterea
cumpărătorului, putere desemnată prin termenul de mancipium → cumpărătorul în temeiul lui mancipium îl
trata pe fiul de familie ca pe un lucru al său → după trecerea termenului de 5 ani, fiul de familie reintra sub
puterea tatălui său.
33
Aceşti copii în timp ce se găseau la cumpărător nu-şi pierdeau calitatea de oameni liberi şi cetăţeni, însă
ca şi sclavul nu puteau să se oblige, servind pentru stăpân numai ca instrument de achiziţie şi putând fi
eliberaţi în aceleaşi moduri ca şi sclavii.
De timpuriu a dispărut vânzarea copilului cu scop economic, deoarece a apărut un procedeu prin care se
putea dobândi un câştig de pe urma copilului fără să fie nevoie de a-l vinde, procedeu numit închirierea de
servicii.
Vânzarea copilului în scop de realizare a anumitor acte a dispărut în epoca postclasică când formele
acestor acte (emanciparea, adopţia) s-au schimbat.
Abandonul noxal n-a fost suprimat decât sub Iustinian ca urmare a dispariţiei mancipaţiunii, instituţie de
care ne vom ocupa mai târziu, abandonul realizându-se printr-o mancipatio (mancipaţiune).
Liber homo bona fide serviens: omul liber care cu bună-credinţă trăieşte în condiţia de sclav → când
cineva credea că este sclav deşi în realitate era om liber, tot ceea ce dobândea aparţinea stăpânului său
întocmai ca şi în cazul sclavului; se cerea însă ca pretinsul stăpân să nu fi cunoscut calitatea de om liber a
celui presupus sclav; se cerea şi buna credinţă a pretinsului sclav după cum indică chiar cuvintele care
desemnează această categorie → prin sec II-I î.e.n. cazurile de vânzare a unor oameni liberi, care nu
cunoşteau adevărata lor situaţie, deveniseră frecvente la Roma prin afluxul străinilor şi sclavilor (ex. cazul cel
mai vechi este acela al unui copil mic răpit şi vândut ca sclav; alt caz este cel al sclavului liberat prin
testamentul stăpânului său, necunoscând existenţa testamentului nici el nici moştenitorii fostului stăpân,
dezrobitul se comportă mai departe ca şi un sclav).
Addicti: cei care din cauza datoriilor au ajuns într-o stare de servitute faţă de creditorul lor. Cu aprobarea
magistratului, debitorii condamnaţi pentru neplata datoriilor erau duşi în închisoarea particulară a creditorului
şi ţinuţi 60 de zile în lanţuri, după care puteau fi vânduţi ca sclavi în străinătate sau ucişi. Addicti, în timpul
acestei detenţii au calitatea de oameni liberi, având patrimoniul lor şi pot încheia o convenţie, ce-i drept
formală, cu creditorul lor pentru a-l despăgubi prin munca lor (addicti nu aveau libertatea de a încheia
convenţia, deoarece în realitate trebuiau să se supună condiţiilor impuse de creditor, în caz contrar fiind
ameninţaţi cu sclavia sau moartea) → în epoca postclasică ei sunt obligaţi numai ca să muncească un
anumit număr de zile.
Addicti dispar după sec IV e. n. când, printr-o constituţie, au fost desfiinţate închisorile particulare (din
cauza abuzurilor celor care închideau oamenii chiar când nu erau autorizaţi de magistrat) → de la această
dată creditorii n-au mai putut duce în închisorile lor pe debitori, chiar când fuseseră condamnaţi printr-o
sentinţă.
Nexi: debitorii care, prin contractul numit nexum încheiat cu creditorii lor (fără a mai aştepta să fie chemaţi
în judecată), s-au obligat să muncească un anumit număr de zile creditorilor lor în locul sumei de bani pe
care o datorau.
Auctorati: cei care şi-au angajat serviciile ca gladiatori (dacă erau cavaleri pierdeau această calitate) → la
romani, încă de la sfârşitul epocii vechi luaseră dezvoltare luptele gladiatorilor (în principiu erau sclavii învăţaţi
în scoli speciale să se lupte → luptele între gladiatori prezentau foarte multe variaţii căci armele cu care
luptau nu erau aceleaşi) → profesiunea celor care conduceau şcolile de gladiatori era considerată infamantă
iar oamenii liberi care se angajau ca gladiatori, auctorati, erau într-o stare de fapt asemănătoare sclavului.
Redempti ab hostibus: cei răscumpăraţi de la duşmani → cei care fiind luaţi prizonieri au căzut în sclavie
iar apoi au fost răscumpăraţi de la duşmani rămân ca un fel de garanţie sub puterea celui care i-a
răscumpărat până restituie suma plătită cu ocazia răscumpărării.
SCLAVII
În primele două secole după fondarea Romei sclavia era încă patriarhală, însă spre sfârşitul republicii ea
devine baza întregului sistem de obţinere a bunurilor materiale, prin modul de obţinere a bunurilor materiale
înţelegându-se modul de obţinere a mijloacelor de trai necesare existenţei oamenilor: hrană, îmbrăcăminte,
locuinţă, combustibil, unelte de producţie → munca liberă fiind împinsă la periferia vieţii economice.
IZVOARELE SCLAVIEI:
Războiul: din momentul când uneltele au fost perfecţionate astfel ca omul să poată produce nu numai
cele necesare existenţei lui, ci şi un plus produs, din acel moment cei prinşi în războaie nu mai erau ucişi şi
deveneau sclavi → evident că prizonierii de război nu aparţineau cetăţenilor, ci statului care însă îi putea
vinde acestora → romanul, care fiind prins în război devenea sclav, îşi recapătă libertatea revenind pe
teritoriul roman.
Nu numai prizonierii de război, ci în principiu orice străin aflat pe teritoriul Romei devenea sclav, în dreptul
vechi sclavia fiind guvernată de două principii:
–un cetăţean roman nu poate deveni sclav la Roma (cetăţenii care suferea anumite pedepse puteau fi
vânduţi ca sclavi, însă numai în străinătate);
–străinul la Roma este sclav → în Roma veche orice străin era sclav pentru că cetăţenia se confunda cu
libertatea → câtă vreme nimeni nu l-a luat sclav străinul este într-o libertate de fapt, el şi bunurile sale fiind la
discreţia oricui, nebucurându-se de protecţie juridică.
Evident că străinii puteau locui la Roma, însă atunci, pentru a nu deveni sclavi, erau ocrotiţi prin tratate
încheiate cu cetăţile cărora aparţineau ori recurgeau la clientelă sau la ospitalitate.
În dreptul clasic războiul se menţine ca principal mod prin care se putea deveni sclav, deşi odată cu
imperiul epoca marilor cuceriri a încetat. Dreptul clasic nu mai cunoaşte cele două principii ale vechiului
drept: cu titlu de pedeapsă un cetăţean putea deveni sclav chiar pe teritoriul statului roman.
Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii: unele fapte erau sancţionate cu pierdere libertăţii:
–senatusconsultul Claudian pedepsea cu sclavia pe femeia liberă care întreţine relaţii cu sclavul altuia şi
nu le întrerupe după somaţiile stăpânului acelui sclav;
–când un om liber se dă drept sclav pentru a fi vândut şi apoi a împărţi preţul cu vânzătorul: escrocheria
consta în faptul că cumpărătorul pierdea banii şi pierdea şi pe pretinsul sclav care, fiind în realitate om liber,
nu putea fi vândut → pentru a se pune capăt acestor înşelătorii, s-a decis ca cel vândut să devină sclavul
cumpărătorului (excepţie de la principiul inalienabilităţii libertăţii: libertatea la romani nu se putea înstrăina,
omul liber nu putea fi vândut decât în cazuri anume determinate, nimeni nu putea deveni sclav printr-o
convenţie prin care-şi înstrăinează calitatea de om liber).
34
Dreptul vechi cunoştea şi alte cazuri când cineva putea deveni sclav, care nu mai există în dreptul clasic
(parte fiind abrogate, parte fiind căzute în desuetudine):
–omul liber care nu-şi plătea datoriile (debitorul insolvabil executat asupra persoanei);
–hoţul om liber prins în flagrant delict (asupra faptului) de furt;
–dezertorul, nesupusul la încorporare;
–cel care nu cerea să fie trecut în registre cu ocazia facerii recensământului.
Naşterea: cineva putea deveni sclav şi prin naştere → se lua în considerare condiţia juridică a mamei din
momentul naşterii copilului: copilul se năştea sclav dacă mama era sclavă (sclava năştea întotdeauna în
afara căsătoriei), chiar dacă tatăl era un om liber.
MODURILE DE DEZROBIRE:
Vindicta: dezrobirea vindicta, adică cu nuiaua, se efectua în dreptul vechi printr-o declaraţie a stăpânului,
printr-o renunţare a dreptului stăpânului în faţa magistratului → stăpânul, sclavul şi lictorul (un fel de agent
subaltern al magistratului) se prezentau în faţa magistratului; lictorul atingea cu nuiaua pe sclav arătând prin
aceasta că-l pune sub protecţia statului, stăpânul pronunţa formula solemnă “vreau ca acest sclav să fie liber”,
formulă însoţită de anumite gesturi rituale (dădea sclavului o palmă ceea ce însemna ultimul act de autoritate
al său, îl făcea să se învârtească ca simbol al schimbării situaţiei şi retrăgea nuiaua cu care-l atinsese în
prealabil pe sclav pentru a arăta că a renunţat la dreptul său de proprietate, în fine, îi dădea mâna prin
aceasta comunicându-i libertatea de care se bucura), magistratul ratifica noua situaţie → în dreptul clasic
dezrobirea vindicta se face în acelaşi mod.
Censu: sclavul devenea liber prin însuşi faptul că cenzorul îl trecea pe sclav în registre ca om liber cu
ocazia realizării recensământului → înscrierea în registre trebuia să se facă cu autorizaţia stăpânului (ca şi în
cazul precedent, înscrierea în registre de către cenzori reprezenta controlul autorităţii şi ratificarea dată
voinţei stăpânului) → acest mod de dezrobire nu era permanent, întrucât nu se putea uza de el decât odată
la 4 sau 5 ani când avea loc recensământul (aplicaţie a principiului simetriei: după cum cineva devenea sclav
dacă nu se înscria în registrul de cetăţenie, tot aşa devenea liber prin trecerea în acest registru) →
dezrobirea censu dispare la începutul imperiului, dat fiind marile bogăţii aduse la Roma, cetăţenii romani nu
mai sunt supuşi impozitului pe avere, ceea ce a avut drept consecinţă căderea în desuetudine a operaţiunilor
de recensământ.
Testamento: dezrobirea prin testament avea loc fie prin dispoziţie directă a testatorului, caz în care
sclavul devenea liber în urma acceptării moştenirii de către erede, fie testatorul îl obliga pe erede să-l
dezrobească, ceea ce necesita operaţiunea dezrobirii → se menţine şi în dreptul clasic.
În dreptul clasic şi postclasic apar şi alte forme de dezrobire, fie solemne, fie nesolemne.
LATINII IUNIANI:
La sfârşitul republicii se constată multe dezrobiri făcute fără formă, în prezenţa prietenilor sau prin
scrisoare, dezrobiri care n-aveau nici o valoare juridică până la legea Iunia Norbana (19 e.n.) care le dădu o
situaţie juridică acestor dezrobiţi care purtau numele de latini iuniani → au fost numiţi astfel deoarece erau
asimilaţi, într-o oarecare măsură, latinilor coloniari iar noua lor situaţie o datorau legii Iunia.
Despre ei se spune că trăiau liberi dar mureau sclavi (libertatea lor era numai de facto):
–nu se bucurau de cetăţenie;
–nu se puteau căsători, nu puteau moşteni şi nici lăsa bunurile descendenţilor prin testament;
–aveau ius commercii (dreptul de a vinde, de a cumpăra, dreptul de creanţă);
–la data morţii reînviau drepturile fostului stăpân (patronului), adică pierdeau odată cu viaţa şi libertatea.
Poziţia dezrobitului latin iunian faţă de patron era de aşa natură încât patronul îşi avea asigurată
posibilitatea exploatării sclavului şi după dezrobire, cu atât mai mult cu cât în acest caz special (cel al latinilor
iuniani) dezrobitul nu avea dreptul de a dispune prin testament de bunurile sale.
LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR:
La începutul epocii clasice, datorită avantajelor pe care le prezenta liberarea pentru patroni, frecvenţa
dezrobirilor a crescut atât de mult încât ameninţa stabilitatea structurilor tradiţionale ale societăţii sclavagiste
romane (sclavii şi liberţii au jucat un rol important în tulburările politice de la finele republicii) → ca o reacţie la
această tendinţă Augustus a iniţiat două legi, prin care a limitat dreptul stăpânilor de a-şi elibera sclavii.
Legea Fufia Caninia (2 î.e.n.): prevedea că testatorul nu poate dezrobi decât un număr de sclavi
proporţional cu numărul total al sclavilor săi şi în nici un caz mai mult de 100 (exista obiceiul ca romanii bogaţi
să fie îngropaţi cu mare fast iar sclavii dezrobiţi cu cât erau în număr mai mare, cu atât măreau fastul
funeraliilor).
Legea Aelia Sentia (4 e.n.): prevedea nulitatea dezrobirilor făcute în frauda creditorilor, interzicea
dezrobirea când stăpânul sau sclavul nu au o anumită vârstă (stăpânul 20, sclavul 30), prevedea că sclavii,
care suferiseră o pedeapsă gravă, prin dezrobire nu deveneau cetăţeni ci peregrini, fiind asimilaţi cu dediticii.
CONDIŢIA JURIDICĂ A DEZROBIŢILOR (PATRONATUL):
Stăpânul liberând pe sclav nu urmărea decât realizarea intereselor sale → sclavul neavând stimulent
pentru muncă i se dă posibilitatea să dobândească bunuri, dar în acelaşi timp stăpânul îşi păstrează anumite
drepturi asupra sclavului pentru a-l putea exploata şi după dezrobire: libertul datora fostului stăpân bona,
obsequim, operae → aceste drepturi decurgeau din patronat adică din situaţia pe care o avea fostul stăpân
(patronul) în raporturile sale cu fostul său sclav devenit liber.
Bona: desemna dreptul patronului asupra bunurilor dezrobitului → la început patronul avea acest drept
chiar în timpul vieţii libertului, mai târziu numai după moartea libertului şi numai când acesta nu avea sui
heredes (moştenitori direcţi - categorie de moştenitori civili).
Obsequim: desemna respectul datorat patronului, respect care se traducea în practică prin anumite
restricţii: ex. imposibilitatea de a-l cita în justiţie fără autorizarea magistratului → la origine pare să fi fost o
stare de supunere, o stare de semi-sclavie: libertul era obligat să fie întotdeauna la dispoziţia patronului, să
îndeplinească ordinele, patronul având ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi moarte) asupra lui.
Operae: desemna serviciile la care avea drept patronul → serviciile erau de două tipuri: operae officiales
(servicii obişnuite care nu implicau cunoştinţe speciale → bazate pe o idee de datorie morală, erau numite
astfel de la officium - datorie morală: ex. a servi la masă, a păzi casa în lipsa patronului) şi operae fabriles
35
(servicii are necesitau o anumită pricepere din parte libertului, când acesta cunoştea o meserie → aveau
caracterul de lucrări făcute de un meseriaş, erau numite astfel de la fabrilis - relativ la un meseriaş).
CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI:
Stăpânul avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra sclavului său, astfel că putea ordona pedepsele cele
mai crude.
Sclavul era deci un simplu lucru (res) din patrimoniul stăpânului său, ca atare putea fi vândut sau ucis,
care nu putea avea familie, căci nu avea dreptul de a încheia o căsătorie (trăiau în simple uniuni de fapt, fără
consecinţe juridice, numite contubernium), care nu avea avere, care nu putea testa (excepţie: sclavii publici
puteau testa asupra a ½ din averea lor), care dacă era lovit nu se putea plânge în justiţie (acţiunea aparţinea
stăpânului care o intenta contra delincventului spre a obţine o sumă de bani ca amendă pentru vătămarea
unui lucru din patrimoniul său) → sclavul pare totuşi să capete o recunoaştere a calităţii lui de om prin faptul
că participă la acte juridice: aceasta este însă doar o aparenţă, în realitate sclavul rămâne un obiect de drept,
însă, pentru realizarea intereselor lor, proprietarii de sclavi consideră valabile orice acte care îi fac mai bogaţi
→ sclavul era pentru stăpânul său un simplu instrument de achiziţie, fiind exploatat nu numai în persoana sa
fizică, ci şi în inteligenţa sa.
Sclavul putea participa la acte juridice, dar nu în numele său, ci numai în acela al stăpânului său:
–din cele mai vechi timpuri sclavul putea să îmbunătăţească situaţia stăpânului său, făcându-l proprietar
sau creditor, însă nu putea să-l facă debitor, căci atunci ar însemna că i-ar face situaţia mai rea → pentru
aceasta sclavul nu acţiona ca un reprezentant al stăpânului său, deoarece nu avea capacitate, romanii
recurgând la ficţiunea că sclavul încheie acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului → se consideră
că sclavul lucrează ex persona domini;
–în dreptul clasic, doar în anumite cazuri, sclavul îl poate face pe stăpânul său chiar debitor → datorită
apariţiei contractelor bilaterale prin care părţile nu puteau dobândi un drept dacă nu-şi asumau o obligaţie, s-
a admis ca sclavul să se oblige în nume propriu, obligându-l în acelaşi timp şi pe stăpân, însă obligaţia nu
prezintă toate caracterele unei adevărate obligaţii (aici este domeniul unde s-a dezvoltat teoria obligaţiilor
naturale, plecându-se de la ideea că sclavia e contrarie naturii şi că din punct de vedere al dreptului natural
toţi oamenii sunt egali).
PECULIUL SCLAVULUI:
Sclavul putea avea un peculiu, adică anumite bunuri mobile şi imobile (animale, teren, sume de bani,
casă, sclavi) → fie că aceste bunuri îi fuseseră puse la dispoziţie de stăpân, fie că fuseseră câştigate din
economiile sale.
Peculiul aparţinea numai în fapt sclavului, în drept fiind proprietatea stăpânului → peculiul servea pentru a
stimula munca sclavului, acesta având posibilitatea ca să obţină dezrobirea contra unei sume de bani:
stăpânul era proprietar al peculiului, sclavul neputând avea bunuri, însă stăpânul îl încuraja pe sclav să
strângă ban cu ban ani de zile pentru a-şi forma sau a-şi mări peculiul, pentru ca apoi să primească drept
preţ al eliberării ceea ce va fi economisit → astfel proprietarul sclavului făcea o afacere foarte bună deoarece
sclavul muncea cu râvnă iar preţul muncii lui aparţinea tot proprietarului.
Desigur că sclavul, după ce trăise mult timp în sclavie nu mai avea valoare decât pentru sine însuşi, pe
piaţă găsindu-se puţini amatori → stăpânul îi vindea libertatea la un preţ mult superior valorii sale de piaţă.
Evident că, după eliberare, fostul stăpân îşi avea asigurată exploatarea în continuare a fostului sclav,
devenit acum libert, în temeiul dreptului de patronat.
MĂSURI DE PROTECŢIE A SCLAVULUI:
În dreptul clasic situaţia sclavilor s-a ameliorat printr-o serie de legi de protecţie, nu neapărat datorită unei
atitudini mai umane faţă de sclavi, ci mai degrabă pentru a nu fi distrus elementul fără de care societatea
sclavagistă romană nu putea să existe → astfel:
–se interzice darea sclavilor fiarelor sălbatice fără autorizaţia magistratului;
–părăsirea sclavului bătrân sau bolnav e sancţionată cu pierderea dreptului de proprietate, sclavul
devenind latin iunian.
–omorul sclavului propriu fără motiv e pedepsit ca şi omorul sclavului altuia;
–stăpânul care-şi maltratează sclavul poate fi silit să-l vândă;
–sclavul nou născut părăsit devine liber, ca şi sclavul castrat.
COLONATUL
Colonatul este o instituţie importantă, întrucât pregăteşte viitoarele raporturi de iobăgie → precum colonul
este strămoşul iobagului din epoca feudală, tot astfel marele proprietar este strămoşul seniorului de mai
târziu.
ORIGINEA:
În sec II e.n. procesul de concentrare a pământurilor, proces care la Roma începe de timpuriu, se
accelerează → mica proprietate de pământ, pe fondul sărăcirii micilor agricultori, este treptat înghiţită de
marea proprietate, formându-se latifundia (moşii întinse) → în lipsa mijloacelor de subzistenţă ţăranii ruinaţi
se vedeau nevoiţi să arendeze anumite terenuri.
CATEGORII DE COLONI:
Epoca clasică:
Colonul voluntar (arendaşul): om liber care arenda o bucată de pământ în schimbul unei sume de bani
→ situaţia juridică a colonilor este creată prin contractul de locaţiune asupra terenului agricol (contract de
arendă):
–durata contractului era de obicei de 5 ani;
–colonul putea renunţa la contract după expirarea termenului sau îl puteau reînnoi;
–colonul trebuia să cultive solul şi să plătească o arendă de regulă în bani.
Colonul parţiar: este arendaşul care s-a obligat ca, în loc de o sumă de bani, plata să constea în o parte
din fructe, adică din recolta produsă de pământul arendat.
Colonul involuntar (silit): începând cu Marcus Aurelius (sec. II) unii prizonieri de război nu mai devin
sclavi, întrucât munca sclavilor nu mai era rentabilă, ci coloni care trebuiau să muncească latifundiile marilor
proprietari cărora erau atribuiţi.
36
Epoca postclasică:
Colonul serv: nu mai este colonul-arendaş din epoca anterioară, ci un om cu o condiţie juridică specială,
adică un semi-liber (din punct de vedere juridic era un om liber, dar în fapt situaţia sa se apropie de cea a
sclavului, fiind sclavul pământului ce i-a fost concedat).
TRANSFORMĂRILE COLONATULUI:
Iniţial colonul arendaş are o situaţie juridică creată prin contractul de arendare, fiind un simplu arendaş al
pământului.
În decursul epocii clasice, situaţia colonului-arendaş nu s-a menţinut întru totul → colonii încep să piardă
independenţa de care se bucurau şi cad din ce în ce mai mult în dependenţa proprietarului datorită datoriilor,
colonul neputând să plătească la timp arenda.
În sec. III se produce o puternică criză economică şi financiară, pe fondul anarhiei militare, plata în natură
fiind consecinţa acestei crize, când moneda devine din ce în ce mai rară, moment în care apare colonatul
parţiar.
În epoca clasică colonul nu era alipit solului decât prin abuzurile proprietarilor sau ca urmare a neplăţii
datoriilor (situaţie provizorie până la plata datoriei).
Criza economică din sec. III, pe lângă crearea colonatului parţiar, a modificat chiar situaţia juridică a
colonului → dată fiind depopularea imperiului datorită anarhiei militare, pământul devine din ce în ce mai greu
de lucrat → dacă colonii l-ar fi putut părăsi, cu greu latifundiarul ar fi găsit înlocuitori, astfel că nu ar mai fi
putut plăti impozitele către stat.
Pe parcursul sec. III legarea colonului de pământul pe care-l lucra constituie doar o stare de fapt, însă la
începutul sec. IV se va sancţiona legal legarea colonilor de glie → moment în care apare colonul serv.
CONDIŢIA JURIDICĂ A COLONULUI SERV:
Colonul avea următoarele drepturi:
–putea să se căsătorească;
–putea stăpâni anumite bunuri, chiar o suprafaţă de pământ distinctă de pământul de care era alipit →
însă nu avea voie să o înstrăineze fără consimţământul latifundiarului, adică putea să dobândească, dar nu
să şi înstrăineze.
–putea să lase bunurile sale moştenire (numai în absenţa moştenitorilor legitimi sau testamentari, bunurile
sale revin latifundiarului).
Colonul era supus următoarelor restricţii:
–era supus serviciului militar însă numai cu consimţământul proprietarului;
–nu putea chema în judecată pe latifundiar decât în cazuri excepţionale (ex. dacă cerea o arendă mai
mare decât era fixată);
–fiind alipiţi pământului nu puteau să-l părăsească niciodată → latifundiarul putea să-i vândă odată cu
pământul, însă nu putea să-i vândă fără pământ ori pământul fără ei;
–latifundiarul avea asupra colonului o putere care se reduce la un drept de corecţie (pedeapsă corporală).
Moduri prin care cineva devenea colon serv:
–prin naştere;
–pe baza unei convenţii (din cauza mizeriei un om liber acceptă să devină colonul altuia);
–prin dezrobirea făcută sub condiţia de a deveni colon;
–prin denunţarea cerşetorului care nu suferă de vreo infirmitate, cerşetorul devine colonul celui care l-a
denunţat;
–prin prescripţia de 30 de ani, dacă un om liber timp de 30 de ani a fost în fapt colonul cuiva, devenea şi
în drept colonul acestuia;
–barbarii, prizonieri ai romanilor, în loc să devină sclavi sunt atribuiţi prin decizie imperială latifundiarilor
care-i cer în calitate de coloni.
Cum lua sfârşit colonatul:
Colonatul, în principiu, era o situaţie permanentă → textele menţionează două cazuri când sub Iustinian
colonatul lua sfârşit:
–când colonul intra în cler cu consimţământul stăpânului;
–când stăpânul renunţa în favoarea colonului la pământul de care era alipit.
FAMILIA ROMANĂ
DEFINIŢIE:
Cuvântul familia la romani este susceptibil de mai multe înţelesuri, romanii înţelegând prin acesta:
–totalitatea sclavilor cuiva sau patrimoniul (averea cuiva);
–totalitatea celor uniţi prin legături de rudenie civilă sau agnaţiune (cei puşi sub puterea aceluiaşi pater
familias);
–persoanele şi bunurile supuse autorităţii unui pater familias.
–totalitatea celor uniţi prin legături de rudenie de sânge;
Familia, ca orice instituţie, este într-un proces de transformare şi nu poate fi studiată decât ţinându-se
seamă de diferitele sale faze de evoluţie.
EPOCA VECHE:
Romanii au cunoscut patriarhatul încă de la întemeierea Romei. Forma cea mai desăvârşită a
patriarhatului sub forma monogamiei o constituie familia romană astfel cum se prezintă în epoca veche.
Familia se bazează pe ideea de putere → bărbatul are o putere nelimitată asupra femeii, copiilor,
lucrurilor.
La origine există o singură expresie pentru a desemna această putere: manus (desemna în limba veche
ideea de proprietate, romanii nefăcând distincţia între familia-proprietate şi familia-formă de comunitate
umană) → într-o epocă mai recentă expresia a fost limitată la puterea maritală. Unitatea de expresie indică
unitatea de idee, astfel că aceiaşi putere există asupra tuturor persoanelor şi lucrurilor dintr-o familie.
Mai târziu găsim expresii deosebite pentru fiecare din aceste puteri (deja în XII T. apar diferenţiate aceste
puteri):
–patria potestas = puterea asupra descendenţilor;
37
–manus = puterea asupra soţiei;

–dominica potestas = puterea asupra sclavilor;
–dominium = puterea asupra lucrurilor;
–mancipium = puterea asupra celor aflaţi in mancipio (puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de
către tatăl său).
Familia romană cuprinde, în sensul arătat mai sus, pe pater familias şi pe persoanele alieni iuris.
Pater familias nu înseamnă tată de familie → un copil, un celibatar putea fi pater familias deoarece pater
nu înseamnă tată în această expresie, ci şef (Ulpian spune că pater familias este cel care deţine puterea în
casă) → chiar dacă nu are copii, chiar dacă nu este însurat, el este pater familias, căci familia înseamnă nu
numai totalitatea unor persoane, ci şi un ansamblu de bunuri asupra cărora pater familias are de asemenea
o putere.
Pater familias este sui iuris, adică nu se găseşte sub puterea nimănui → trebuie să fie cetăţean roman,
întrucât puterea părintească este o instituţie de drept quiritar, o instituţie care aparţine dreptului civil. În fine,
este aproape inutil a spune, pater familias este o persoană de sex masculin → femeia nu poate fi şef de
familie, nefiind înzestrată cu puterea părintească (când i se spune mater familias - mamă de familie, nu se
evocă o situaţie juridică, ci este un titlu de respect, de consideraţie).
Copilul, nepotul sunt persoane alieni iuris, deoarece ei se află sub puterea altuia → deci pater familias
este şeful familiei, acela care are puterea asupra membrilor familiei, asupra sclavilor şi asupra celorlalte
lucruri din familie. La moartea lui pater familias soţia şi copii deveneau sui iuris.
Puterea părintească (patria potestas) este puterea asupra descendenţilor, putere care în dreptul vechi
mergea până la dreptul de viaţă şi de moarte.
Însă puterea părintească nu era importantă numai datorită drepturilor pe cale le conferea lui pater familias,
ci şi pentru că constituie fundamentul rudeniei dintre membrii familiei.
Rudenia:
Din acest punct de vedere trebuie să distingem agnaţiunea sau rudenia civilă de cognaţiune sau rudenia
de sânge.
Agnaţiunea = legătura care uneşte pe toţi cei care în momentul de faţă se găsesc supuşi aceluiaşi pater
familias, sau pe toţi cei care în trecut s-au găsit sub puterea aceluiaşi pater familias, sau pe toţi cei care s-ar fi
găsit sub această putere dacă pater familias ar fi trăit încă în momentul când s-au născut.
Din definiţia dată rezultă că agnaţiunea cuprinde trei cercuri din ce în ce mai largi de rude civile (agnaţi):
–primul cerc: cuprinde pe cei care în momentul de faţă se găsesc sub puterea aceluiaşi pater familias,
adică copiii, nepoţii din fii, soţia căsătorită cu manus → aceste persoane sunt alieni iuris cât timp trăieşte
pater familias → la moartea lui unii devin sui iuris, în timp ce alţii continuă să fie alieni iuris după următoarea
distincţie:
–fii, fiicele şi soţia devin sui iuris;
–nepoţii rămân alieni iuris, deoarece trec sub puterea tatălui lor care devine sui iuris prin
moartea bunicului lor → însă dacă tatăl lor a murit înaintea bunicului, nepoţii devin sui iuris.
→cei care devin sui iuris prin moartea lui pater familias sub a cărui putere se găseau se numesc
sui heredes (prima categorie de moştenitori civili).
–al doilea cerc: cuprinde pe toţi cei care au fost sub puterea aceluiaşi pater familias până la moartea lui,
dar care apoi au devenit sui iuris (ex. fraţii după moartea tatălui lor) → ei se numesc consangvini, fără să aibă
importanţă dacă au avut aceeaşi mamă sau mame diferite.
–al treilea cerc: cuprinde pe agnaţii mai îndepărtaţi, dar care pot dovedi că sigur descind prin bărbaţi din
acelaşi pater familias, că, dacă pater familias ar trăi încă, ei s-ar găsi sub puterea lui (ex. verii primari născuţi
după moartea bunicului).
!!! cele trei cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile, astfel că rudele de sânge de un anumit grad, în
funcţie de împrejurări, se pot afla în oricare categorie de agnaţi (ex. doi veri primari sunt în primul cerc dacă
bunicul lor trăieşte, trec în al doilea cerc dacă devin sui iuris şi fac parte din al treilea cerc dacă se nasc după
moartea bunicului) → categoria din care fac parte agnaţii este important de ştiut deoarece în epoca veche
fundamentul moştenirii era agnaţiunea.
Gentilitatea = dacă agnaţii care fac parte din al treilea cerc nu mai pot dovedi sigur descendenţa din
acelaşi pater familias, însă totuşi îndeplinesc anumite condiţii care indică legătura, atunci agnaţiunea poartă
un nume special, gentilitate, iar cei uniţi prin gentilitate se numesc gentili (poartă acelaşi nume de familie -
nomen gentilicium) → gentilii se moşteneau între ei însă numai în lipsa agnaţilor.
Cognaţiunea = legătura de sânge care uneşte pe toţi aceia care descind dintr-un strămoş comun, fără a
ţine seamă dacă se găsesc sau nu sub aceeaşi putere → cei uniţi printr-o asemenea legătură se numesc
cognaţi, în timp ce cei care sunt uniţi prin legătura agnaţiunii se numesc agnaţi.
!!! toţi agnaţii sunt în acelaşi timp şi cognaţi, însă nu toţi cognaţii sunt şi agnaţi (ex. sora trece prin
căsătorie sub puterea bărbatului ei şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea tatălui dar
continuă să fie cognată cu el) → există unii cognaţi care nu sunt rude de sânge: ex. adoptatul este agnat cu
membrii noii sale familii, fiind agnat este în acelaşi timp şi cognat (potrivit regulii “toţi agnaţii sunt şi cognaţi”),
în ciuda faptului că nu este rudă de sânge (cognaţiune fictivă) → cu alte cuvinte alături de cognaţiunea reală
exista şi o cognaţiune fictivă ce are caracterul esenţial că copilul adoptiv devine cognat numai cu agnaţii, nu
şi cu cognaţii părintelui adoptiv → dacă toţi agnaţii sunt cognaţi, nu toţi cognaţii sunt rude de sânge
(cognaţi fictivi).
Agnaţiunea este sursa drepturilor între membrii familiei. Rudele de sânge, care în acelaşi timp nu sunt şi
rude civile, sunt îndepărtate de la moştenire.
Totuşi încă din dreptul vechi cognaţiunea a produs un efect juridic → a împiedicat legăturile sexuale dintre
cognaţi.
Prin urmare familia veche romană este caracterizată prin:
–puterile exclusive şi nelimitate ale lui pater familias;
–rudenia civilă (agnaţiunea) unica sursă de drepturi.
38
EPOCA CLASICĂ:
În dreptul clasic puterile lui pater familias nu mai sunt aceleaşi ca în epoca veche. Mancipium şi manus
dispar. Puterea părintească, dominica potestas sunt slăbite, primind atenuări. In fine, tutela şi curatela, din
adevărate puteri asupra bunurilor incapabilului, devin sarcini în interesul aceloraşi incapabili.
Agnaţiunea, încă de la sfârşitul epocii vechi, nu mai este sursa exclusivă a dreptului → cognaţiunea
începe să fie luată în considerare dându-se atât pe terenul dreptului pretorian, cât şi chiar pe terenul dreptului
civil o luptă între elementul vechi (agnaţiunea) şi elementul nou (cognaţiunea).
Transformarea familiei romane se explică prin noile condiţii economice care se formează începând cu
sfârşitul epocii vechi → în urma războaielor victorioase, imperiul roman cuprinde ţinuturi îndepărtate, se
dezvoltă un comerţ intern între Roma şi acele ţinuturi, comerţ la care iau o parte activă fii de familie şi sclavii.
Fii de familie, sclavii lipsesc ani de zile departe de şeful familiei, ceea ce dă o independenţă de fapt, care
se traduce în drept prin noi instrumente juridice şi prin implicita atenuare a puterilor lui pater familias.
În fine, aceleaşi cauze duc la dezagregarea vechii familii agnatice (gentilitatea cade în desuetudine),
dezagregare care va conduce în materia succesiunilor la necesitatea ocrotirii rudelor de sânge, la început în
linie masculină (fie că legătura de agnaţiune se menţine sau nu) iar apoi şi a celor în linie feminină.
EPOCA POSTCLASICĂ:
În dreptul postclasic familia agnatică suferă din ce în ce mai multe ştirbiri, prin recunoaşterea graduală a
cognaţiunii, astfel că treptat, prin acumulări cantitative, se ajunge la saltul brusc calitativ, la o lege a lui
Iustinian prin care agnaţiunea este definitiv desfiinţată, luându-i locul cognaţiunea.
De asemenea puterea părintească din această epocă nu mai este decât o palidă imagine a ceea ce
fusese.
DREPTURILE DE FAMILIE:
Astăzi se face distincţie între drepturile de familie şi drepturile patrimoniale (drepturile reale şi personale).
Drepturile de familie sunt neapreciabile în bani, nu pot nici să se dobândească, nici să se piardă prin
prescripţie (trecerea timpului), nu pot fi cedate într-un mod oarecare iar în caz de contestaţie cu privire la unul
din aceste drepturi tranzacţia (înţelegerea părţilor) este interzisă.
Aceste caractere sunt străine drepturilor patrimoniale care sunt apreciabile în bani, pot a se dobândi sau
pierde prin prescripţie, pot fi cedate şi sunt susceptibile de tranzacţie.
La romani confuzia dintre drepturile de familie şi drepturile patrimoniale este foarte veche → mult timp
drepturile de familie au fost cesibile între vii (patria potestas ca şi manus putea fi cedate); aceeaşi confuzie la
sancţiunea procedurală: drepturile de familie, ca şi drepturile reale erau sancţionate prin vindicationes
(revendicări) sau prin interdicte.
PUTEREA PĂRINTEASCĂ (PATRIA POTESTAS)
DEFINIŢIE:
Patria potestas (puterea părintească) este puterea pe care o exercită pater familias asupra descendenţilor
săi (fii, fiice, nepoţi sau nepoate din fii, etc.).
Copii născuţi dintr-o căsătorie, cu sau fără căderea mamei sub puterea bărbatului ei, se aflau sub puterea
părintească a tatălui lor dacă acesta era sui iuris, ori a bunicului sau a străbunicului lor în cazul în care tatăl
lor era alieni iuris.
TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEŞTI:
Epoca veche:
Puterea părintească avea la origine următoarele caractere:
–era permanentă: prin urmare filius familias (fiul de familie) oricare ar fi fost vârsta lui şi oricare ar fi fost
situaţia politică la care ar fi ajuns (chiar dacă ar fi ajuns consul), totuşi rămânea sub patria potestas.
–numai pater familias putea să aibă puterea părintească: de aceea Ulpian spune că femeia este “capul şi
sfârşitul familiei sale” → fundamentul rudeniei agnatice fiind supunerea faţă de aceeaşi putere, femeia, fiind
lipsită de puterea părintească, nu poate crea o familie nouă distinctă de cea din care făcea parte (în dreptul
clasic femeia dobândeşte însă puterea asupra sclavului şi puterea numită mancipium).
–era nelimitată: puterea părintească în epoca veche nu a avut limite atât relativ la persoane, cât şi la
bunuri.
Relativ la persoane:
Dreptul de viaţă şi de moarte: în baza acestui drept tatăl putea să-l pedepsească pe fiu cu închisoarea,
bătaia sau chiar moartea.
Dreptul de expoziţiune (de părăsire): tatăl putea să părăsească pe noul născut pe stradă sau pe un loc
viran → cel expus murea de foame sau de frig, era mâncat de câini sau în cel mai bun caz era luat de altul
pentru ca mai târziu să tragă foloase de pe urma lui fie ca sclav, fie, dacă era fată, ca prostituată.
Dreptul de vânzare: tatăl putea să-şi vândă copilul:
–dacă era vândut în străinătate copilul devenea sclav;
–dacă era vândut pe teritoriul statului roman el cădea numai in mancipio.
Anterior XII T. dreptul tatălui de a-şi vinde copilul era nelimitat, desigur că era vorba de plebeii săraci care,
neputându-şi plăti datoriile, vindeau propriul copil creditorului → însă după 5 ani copilul, chiar contra voinţei
creditorului se libera censu, adică prin înscrierea în registrele de recensământ ale populaţiei (recensământul
făcându-se odată la 5 ani) → liberându-se, copilul cădea din nou sub puterea părintească, astfel că putea fi
din nou vândut.
XII T. a prevăzut că vânzarea copilului nu mai poate fi făcută decât de 3 ori → legea a limitat astfel la 15
ani posibilitatea creditorului de a trage foloase de pe urma muncii fiilor debitorului (timp de 15 ani însă fiul
debitorului putea fi in mancipio, adică în fapt în situaţia unui sclav) → se putea întâmpla ca creditorul să
dezrobească vindicta sau testamento pe fiu înaintea de împlinirea termenului de 5 ani, în acest caz puterea
părintească renăştea, fiind doar suspendată după prima şi a doua vânzare → însă după a treia vânzare,
când dobânditorul îl dezrobeşte pe fiu, puterea părintească nu mai renaşte, fiind definitiv pierdută.
Jurisconsulţii interpretând literal textul XII T.4.2. (“dacă tatăl a vândut pe fiul său de trei ori, fiul să fie liber
de tatăl său”), care vorbea numai de fiu, au spus că numai pentru fiu e nevoie de trei vânzări pentru ca
puterea părintească să fie pierdută, pentru fiică şi nepoţi o singură vânzare fiind suficientă.
39
Deşi în drept puterea părintească era absolută (exceptând limitarea de mai sus), în fapt era îndulcită prin
norme extrajudiciare → norme cu caracter sacral (epoca regală):
–sacrificarea bărbatului care-şi vinde soţia;
–interzicerea uciderii copiilor mai mici de 3 ani, cu excepţia monştrilor (uciderea monştrilor necesita
aprobarea a 5 martori).
Ulterior, sub republică, cenzorul era cel care controla pe pater familias pentru a nu fi prea crud faţă de cei
care se găseau sub puterea lui. Sub imperiu pentru limitarea puterii părinteşti se recurge la legi, limitele de
fapt devin limite legale, juridice, ale puterii părinteşti.
Relativ la bunuri:
În vechiul drept pater familias e unicul proprietar al bunurilor familiei. Fiul nu poate să aibă bunuri
personale şi ceea ce dobândeşte nu îi aparţine lui, ci lui pater familias. Fiul, ca şi sclavul, poate să figureze în
acte juridice în numele lui pater familias (fiul nu acţiona ca un reprezentant al tatălui său, deoarece nu avea
capacitate, romanii recurgând la ficţiunea că fiul încheie acte juridice împrumutând personalitatea şefului de
familie), însă numai pentru a-i face condiţia mai bună, adică a-l face proprietar sau creditor, nu şi pentru a-l
face debitor.
Epoca clasică:
Puterea părintească primeşte limitări atât relativ la persoane, cât şi relativ la bunuri.
Relativ la persoane:
–tatăl care maltratează pe fiu este obligat să-l emancipeze (Traian);
–tatăl care ucisese pe fiu, deşi fusese insultat de el era pedepsit cu deportarea (Hadrian);
–vânzarea copiilor nu mai avea loc în practică, tatăl având un alt mijloc de a câştiga de pe urma copiilor:
închirierea serviciilor sale.
–fiul poate cere alimente tatălui şi poate să se plângă de el la magistrat;
–dreptul de expoziţiune se menţine.
Relativ la bunuri:
–s-a permis fiului de familie, prin derogare de la vechile principii, să dobândească numai pentru el ceea ce
câştiga în calitate de soldat (Augustus) → aceste bunuri proprii ale fiului constituie ceea ce se numeşte
peculium castrense (peculiu dobândit în timpul serviciului militar) → bunuri de care fiul putea dispune prin
testament, dacă murea fără testament reveneau tatălui;
–se admite că, în anumite cazuri, fiul de familie şi sclavul pot încheia acte juridice în nume propriu,
obligându-se nu numai pe ei, dar obligându-l în acelaşi timp şi pe pater familias sau dominus.
Epoca postclasică:
Fiul de familie dobândeşte şi dreptul asupra altor bunuri, până când sub Iustinian vechiul principiu este
răsturnat, astfel că în principiu bunurile dobândite de fiul de familie sunt ale sale şi numai cu totul excepţional
vor aparţine lui pater familias.
IZVOARELE PUTERII PĂRINTEŞTI:
Prin izvoare ale puteri părinteşti se înţelege modurile prin care ea poate lua naştere:
–un mod natural: căsătoria;
–două moduri artificiale: adopţia şi legitimarea.
STINGEREA PUTERII PĂRINTEŞTI:
Puterea părintească se stinge:
–prin moartea persoanei aflată sub puterea părintească;
–prin moartea lui pater familias care deţine puterea părintească, fie că persoana alieni iuris devine sui iuris
prin această moarte, fie că se menţine în aceeaşi situaţie dar trece sub puterea altui pater familias (nepotul
prin moartea bunicului trece sub puterea părintească a tatălui său care a devenit sui iuris şi pater familias);
–prin trecerea copilului sub manus (prin căsătorie), sau sub puterea altuia (prin adopţie), sau sub
mancipium (sunt necesare trei mancipaţiuni - vânzări – pentru ca puterea părintească să se stingă);
–dacă pater familias sau copilul care se găseşte sub puterea lui pierde unul din elementele personalităţii
(libertatea, cetăţenia sau drepturile de familie);
–prin emancipare.
CĂSĂTORIA
Din cele ce preced am văzut care sunt caracterele familiei romane: în fruntea familiei este pater familias,
care are puteri întinse asupra persoanelor şi asupra bunurilor din familie. Familia se bazează pe rudenia
civilă (agnaţiunea) şi nu pe rudenia de sânge (cognaţiunea). Agnaţiunea este caracterizată prin supunerea
tuturor rudelor civile unei aceiaşi puteri, putere care la origine purta o denumire unică, dar care mai târziu s-a
numit patria potestas (putere părintească) când e vorba de descendenţi (fii, nepoţi) şi manus când e vorba de
puterea maritală (a bărbatului asupra soţiei).
Tabloul familiei romane, aşa cum l-am arătat în cele ce preced nu s-a menţinut în decursul secolelor decât
în linii generale, deoarece după cum am arătat mai sus principiile de bază ale vechii familii romane au primit
atenuări, atingeri care devin din ce în ce mai numeroase cu cât ne apropiem de sfârşitul statului roman.
Prin urmare familia romană veche prezintă în puritatea lor aceste principii, familia romană clasică prezintă
unele abateri de la principiile originare, abateri ce devin şi mai numeroase în dreptul postclasic.
FORME DE CĂSĂTORIE:
Romanii în decursul secolelor au cunoscut trei forme de căsătorie:
–căsătoria cu manus: caracterizează epoca veche, în mod excepţional o întâlnim şi în epoca clasică.
–căsătoria fără manus: caracterizează epoca clasică şi epoca postclasică.
–concubinatul: formă de căsătorie inferioară, care în dreptul vechi şi cel clasic nu constituie decât o
simplă uniune de fapt, corespunzând în mare măsură concubinajului din vremea noastră.
Poziţia femeii în viaţa juridică:
Femeia romană în viaţa juridică poate avea mai multe poziţii:
–dacă nu este măritată se găseşte sub puterea părintească a lui pater familias;
–dacă şeful familiei ei originare moare, fiica de familie trece sub tutela agnaţilor;
–dacă s-a măritat cu manus se găseşte sub puterea noului pater familias;
40
–dacă s-a măritat fără manus femeia îşi păstrează situaţia anterioară.
Căsătoria cu manus:
Manus este puterea bărbatului asupra soţiei → dominaţia bărbatului asupra soţiei se datorează dorinţei
bărbatului de a şti cu siguranţă care sunt copii lui, pentru a-i lăsa moştenitori. În concepţia vechilor romani nu
putea exista căsătorie lipsită de această putere a bărbatului asupra femeii, căci căsătoria avea drept scop ca
bărbatul să fie sigur că copii sunt ai lui pentru a-i moşteni bunurile şi numai puterea asupra femeii îi garanta
fidelitatea ei.
Prin urmare ideea de căsătorie în Roma veche se confunda cu ideea de putere → modurile de dobândire
ale puterii bărbatului asupra femeii sunt în acelaşi timp singurele moduri de a încheia o căsătorie valabilă în
cea mai mare parte din epoca veche.
În ordinea vechimii constatăm existenţa la Roma a trei moduri de a dobândi manus:
–confarreatio;
–usus;
–coemptio.
Confarreatio:
Confarreatio este o formă de căsătorie rezervată exclusiv a patricienilor, întrucât necesită îndeplinirea
unor ceremonii religioase de la care plebeii erau excluşi → cu anumite cuvinte se oferea lui Jupiter, în
prezenţa lui pontifex maximus (şeful religiei), a flaminului (preotului) lui Jupiter şi a 10 martori, o pâine făcută
dintr-un grâu special care se numea farreus panis, de unde numele de confarreatio. Ofranda pâinii de grâu
servea pentru a face divinitatea favorabilă noilor căsătoriţi → asemenea căsătorie se explică situând-o în
cadrul agricol al vechii societăţi romane, pâinea fiind alimentul principal al populaţiei → în cursul ceremoniei
viitoarea soţie purta un văl de culoare roşie pe cap, culoarea roşie fiind consacrată lui Marte, zeu nu numai al
războiului ci şi al agriculturii.
Plebeii neputând contracta o căsătorie prin confarreatio, câtă vreme acesta a fost singurul mod de a
încheia o căsătorie valabilă, trăiau în uniuni de fapt iar copii lor erau bastarzi → în ochii patricienilor uniunile
plebeilor erau considerate ca uniunile dintre animale. De aceea, apar cu timpul noi moduri de dobândire de
manus şi deci a încheierii căsătoriei.
Usus:
Usus consta din coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile → la capătul acestui an femeia cădea
sub puterea bărbatului iar căsătoria ipso facto (prin însăşi faptul) avusese loc.
În timpul anului de coabitare femeia nu era considerată ca fiind căsătorită, ci ca concubină (acest termen
nefiind corespunzător întru totul noţiunii moderne) → femeia coabita cu bărbatul în scopul încheierii căsătoriei
cu aprobarea tatălui ei sau în lipsa acestuia a tutorelui ei → prin urmare femeia, printr-o coabitare de un an
de zile cu un bărbat, devenea soţia cu manus a acelui bărbat.
Femeia putea însă, prin lipsa a trei nopţi de la domiciliul bărbatului, să întrerupă acel an necesar lui usus
→ acest ius trinoctii pare să fi fost o creaţie a jurisprudenţei ulterior XII T., necesitată de dorinţa femeilor de a
nu cădea sub manus-ul soţului.
Coemptio:
După XII T. constatăm existenţa a unui al treilea mod de a dobândi manus, mijloc creat tot pentru plebei
cărora confarreatio, din cauza caracterului ei religios, nu le era accesibilă iar usus necesita o coabitare
prealabilă timp de un an de zile.
De aceea a fost nevoie să se creeze un alt mijloc care să permită plebeilor de a dobândi manus şi deci de
a încheia o căsătorie imediat, adică fără să mai fie nevoiţi de a aştepta împlinirea acelui an de coabitare.
Coemptio consta dintr-o mancipaţiune (autovânzare fictivă - aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare ca
procedeu ce creare a puterii asupra unei persoane) a femeii către bărbatul ei → mancipaţiunea, după cum
vom vedea mai târziu, este un mijloc de transmitere a proprietăţii (însă la origine mancipaţiunea se confundă
cu însăşi vânzarea) → modificând cuvintele care trebuiau rostite cu ocazia acestui act, jurisconsulţii romani
au creat o nouă formă de căsătorie cu manus.
Căsătoria fără manus:
Formele căsătoriei cu manus care este căsătoria obişnuită în dreptul vechi, se menţin într-o anumită
măsură şi în epoca clasică (usus dispăruse în sec II; confarreatio dispare la începutul sec. III; coemptio se
mai întâlneşte până în sec. IV, însă nu pentru realizarea unei căsătorii, ci ca procedeu de ocolire a unor
dispoziţii legale).
Cauzele căderii în desuetudine a căsătoriei cu manus pe la sfârşitul epocii vechi (în sec. II are loc
revoluţia economică, în urma războaielor victorioase cantităţi mari de aur sunt aduse la Roma, se naşte
dorinţa femeilor de independenţă → căsătoria aşa cum era organizată nu le mai ispitea pe femei deoarece
trebuiau să treacă in manu mariti - sub puterea bărbatului → femeile preferau să trăiască în uniuni
nelegitime, uzând în acest scop de ius trinoctii → aceste cazuri au devenit frecvente în păturile superioare ale
societăţii → urmarea acestor uniuni de fapt a fost scăderea natalităţii → interesele clasei dominante cereau
însă menţinerea celor care făceau parte din ea şi nu atingerea familiilor: trebuia deci să se găsească o
formulă care să împace toate aceste interese contradictorii, adică interesul clasei dominante, împiedicarea
uniunilor nelegitime, şi interesul femeilor, să nu mai cadă in manu mariti), au determinat apariţia unei noi
forme de căsătorie, căsătoria fără manus, care în epoca clasică devine forma de căsătorie obişnuită.
În formarea căsătoriei fără manus trebuie să deosebim condiţii de formă şi de fond:
Condiţii de formă:
Căsătoria fără manus nu cere intervenţia nici unei autorităţi religioase sau civile → cere însă un element
extern: instalarea femeii în casa bărbatului, acest element extern care constituie singura condiţie de formă a
căsătoriei fără manus era esenţial, căci în lipsa femeii nu putea avea loc căsătoria, chiar dacă şi-ar fi dat
consimţământul printr-o scrisoare → însă în lipsa bărbatului căsătoria putea avea loc, dacă soţia era instalată
în casa lui.
Căsătoria fără manus putea să se confunde în practică cu concubinatul, cu uniunea de fapt → de aceea,
deşi nu erau obligatorii, de obicei aveau loc anumite acte care serveau tocmai pentru a arăta intenţia părţilor
41
de a se trata ca soţ şi soţie (ex. petrecere cu ocazia căsătoriei, constituirea unei dote, zestre, celei care se
mărita).
Prin urmare, în timp ce căsătoria cu manus necesita anumite forme pentru realizarea ei, în căsătoria fără
manus aproape nu existau condiţii de formă.
Condiţii de fond:
În căsătoria fără manus, ca şi în căsătoria cu manus condiţiile de fond ale căsătoriei sunt în număr de trei:
–conuubium: are două sensuri:
–un sens general: aptitudinea generală de a contracta o căsătorie potrivit lui ius civile (ex. sclavii nu
au avut niciodată connubium, dreptul roman nu admitea căsătoria dintre cetăţeni şi peregrini, afară de cazul
când aceştia din urmă ar fi primit connubium prin tratate);
–un sens subiectiv : aptitudinea relativă de a contracta o căsătorie, adică posibilitatea pe care o au
două persoane determinate, capabile în mod general de a se căsători, de a contracta o căsătorie între ele →
connubium în acest sens implică cunoaşterea unor anumite piedici la căsătorie, piedici constituite de rudenie,
de diferenţa de condiţie socială şi de lege.
Piedici la căsătorie:
–rudenia: nu se face distincţia între agnaţiune şi cognaţiune → în linie directă (adică în ce priveşte
persoanele care descind unele din altele, ascendenţi şi descendenţi) rudenia constituie un obstacol la
căsătorie oricare ar fi gradul de rudenie; în linie colaterală (adică în ceea ce priveşte persoanele care
descind din acelaşi individ, dar nu descind una din cealaltă) rudenia constituie un obstacol la căsătorie
numai până la un anumit grad (sub imperiu se admite chiar căsătoria între unchiul din partea tatălui, adică
fratele tatălui, şi nepoată).
–alianţa (affinitas): este legătura care uneşte unul dintre soţi cu rudele celuilalt soţ → numai sub
principat a devenit piedică la căsătorie, însă numai în linie directă, nu şi în linie colaterală (ex. un fiu dintr-o
primă căsătorie nu se putea însura cu a doua soţie a tatălui său, evident e vorba de situaţia după moartea
tatălui sau divorţul soţiei a doua).
–condiţia socială: căsătoria dintre ingenui, persoanele care nu au fost niciodată sclavi, şi liberţi, sclavi
dezrobiţi, n-a fost permisă până la Augustus, care a permis-o dorind să încurajeze astfel căsătoriile şi în
consecinţă să crească natalitatea.
–legea: prin diverse dispoziţii legale s-a interzis căsătoria între diferite persoane (ex. între guvernator şi
o femeie din provincia pe care o administrează).
–consimţământul: trebuie făcută distincţie după cum viitorii soţi sunt alieni iuris (consimţământul celor doi
pater familias este necesar oricare ar fi vârsta viitorilor soţi → în dreptul vechi nu se cerea consimţământul
viitorilor soţi; în dreptul clasic se cere însă şi consimţământul viitorilor soţi împreună cu cel al lui pater
familias) sau sui iuris (se cere consimţământul tutorelui femeii).
–vârsta: la sfârşitul republicii s-a admis că fata devine nubilă (poate procrea) la 12 ani, în ce priveşte
băieţii, deşi era o controversă între jurisconsulţi, se admitea în general vârsta de 14 ani.
EFECTELE CĂSĂTORIEI CU MANUS:
–femeia trece sub puterea soţului ei iar dacă acesta era alieni iuris trecea sub puterea lui pater familias, fie
că femeia era sui iuris sau alieni iuris;
–copiii rezultaţi din căsătorie trec sub puterea tatălui (iau condiţia juridică a tatălui lor, se nasc sub puterea
lui şi devin agnaţii agnaţilor lui);
–bunurile femeii dacă era sui iuris (treceau în totalitatea lor în proprietatea bărbatului), dacă era alieni iuris
(bunurile constituite ca dotă, zestre, treceau în proprietatea bărbatului);
–femeia măritată cu manus este în situaţia unei fiice a bărbatului, loco filiae mariti (bărbatul poate s-o
ucidă, s-o închidă sau s-o vândă ca pe un copil al lui), faţă de proprii ei copii ea este în situaţia unei surori,
loco sororis;
–femeia devine agnată cu agnaţii bărbatului şi vine la moştenire în noua familie, dar încetează a mai fi
agnată cu familia de origine, faţă de care rămâne doar cognată.
EFECTELE CĂSĂTORIEI FĂRĂ MANUS:
–femeia rămâne în situaţia juridică pe care o avea înainte de căsătorie (dacă e sui iuris rămâne sub tutelă,
dacă este alieni iuris rămâne sub puterea părintească);
–copiii rezultaţi din căsătorie trec sub puterea tatălui (iau condiţia juridică a tatălui lor, se nasc sub puterea
lui şi devin agnaţii agnaţilor lui);
–femeia măritată fără manus faţă de copii ei şi invers sunt în situaţia unor străini care aparţin unor familii
diferite (cu timpul s-a admis un drept de moştenire reciproc între mamă şi copii ei, în calitate de cognaţi).
DESFACEREA CĂSĂTORIEI:
Moduri silite de desfacere a căsătoriei:
–moartea unuia dintre soţi;
–pierderea libertăţii unuia dintre soţi;
–pierderea cetăţeniei unuia dintre soţi.
Moduri voluntare de desfacere a căsătoriei:
–căsătoria cu manus: numai bărbatul avea dreptul să divorţeze.
–căsătoria fără manus: prin voinţa unuia (repudium) sau a ambilor soţi (divorţ prin consimţământ
mutual) → dacă unul din soţi era alieni iuris pater familias putea să-i divorţeze chiar contra voinţei lor.
Concubinatul:
Timp de secole concubinatul a fost o simplă uniune de fapt. Iustinian a ridicat concubinatul la rangul de
căsătorie dându-i efecte juridice, adică a creat un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copii naturali
(copii născuţi în afara căsătoriei fără manus).
Iustinian a dat pentru prima oară un caracter monogam acestor relaţii, întrucât concubinatul e considerat
drept căsătorie inferioară numai dacă bărbatul are o singură concubină → copilul legitim era însă cel
conceput în timpul căsătoriei părinţilor lui, numai din căsătorie (cu sau fără manus) se năştea puterea
părintească, nu şi din concubinat.
42
ADOPŢIUNEA. LEGITIMAREA. EMANCIPAREA.

ADOPŢIUNEA:
Puterea părintească poate fi creată pe cale naturală, prin căsătorie, dar şi pe cale artificială, prin
adopţiune (adoptio).
Cuvântul adopţiune are mai întâi un sens restrâns, indicând actul prin care o persoană alieni iuris este
trecută dintr-o familie în alta în calitate de fiu, fiică a acelui pater familias care a adoptat-o. Adopţia în acest
sens de deosebeşte de adrogatio, care indică actul prin care pater familias trece sub puterea unui alt pater
familias în calitate de fiu. Într-un sens mai larg adoptio cuprinde nu numai adopţiunea în sens restrâns, dar şi
adrogatio.
Instituţia adopţiunii a jucat un rol mult mai mare în lumea romană decât astăzi, căci servea unor interese
multiple → adopţiunea servea lui pater familias să-şi asigure pe cel care va îngriji de bunurile familiei după
moartea sa; adopţiunea a servit şi scopurilor politice în timpul republicii (un patrician putea deveni tribun al
plebei dacă era adrogat de un plebeu) şi sub imperiu (pentru a asigura succesiunea la tron, evident nu era
suficientă calitatea de fiu pentru a succede la tron).
Deşi între adopţiune şi adrogaţiune există deosebiri importante le vom cerceta împreună, semnalând
aceste deosebiri la locul potrivit.
Adrogaţiunea este cea mai veche dintre formele de adopţiune, fiind cunoscută în timpul celor XII T. →
adrogaţiunea se realiza printr-o lege votată de adunarea curiată (numai patricienii puteau face parte din
această adunare), legea fiind precedată de o anchetă a pontifilor (colegiul pontifilor cerceta care sunt
motivele ce determinau facerea acestui act: trebuiau să vadă de ex. dacă nu cumva prin actul adrogaţiunii,
adrogantul nu urmărea să creeze un moştenitor al bunurilor sale, ci din contră voia să pună mâna pe bunurile
celui adrogat).
Încă de la sfârşitul epocii vechi votul poporului devenise iluzoriu pentru că nu se mai întrunea în adunarea
curiată care ajunsese să fie compusă doar din cei 30 de lictori, adică din cei care trebuiau să convoace
poporul → practic rămăsese determinant în realizarea adrogaţiunii avizul pontifilor.
Începând cu Diocleţian adrogaţiunea îşi schimă formele, ea are loc sub forma unui rescript imperial →
controlul adrogaţiunii îl făcea colegiul pontifilor, împăratul având cuvântul hotărâtor în calitate de pontifex
maximus.
Adopţiunea este, sub aspect formal, un procedeu creat de jurisconsulţi pentru ca şi plebea să poată să-şi
procure fii pe cale artificială. Adrogaţiunea, având loc prin lege curiată, nu putea fi accesibilă plebeilor, căci
membrii curiilor trebuiau să fie membrii ginţilor, însă doar patricienii aveau ginţi (populus romanus: 3 triburi →
30 de curii → 300 de ginţi).
XII T.4.2: “dacă tatăl a vândut pe fiul său de trei ori, fiul să fie liber de tatăl său”.
Prudenţii (jurisconsulţii) interpretând literal textul citat au spus că numai pentru fiu e nevoie de trei vânzări
pentru ca puterea părintească să fie pierdută, pentru fiică şi nepoţi fiind suficientă o singură vânzare → aceşti
interpreţi au creat, formal vorbind, pe baza acestui text un nou mod de stabilire a puterii paterne: adopţiunea.
Actul adopţiunii se poate descompune în două etape:
Etapa I (stingerea puterii paterne):
Prin aplicarea textului citat, tatăl mancipează (vinde) pe fiul său de trei ori unei persoane de încredere,
aceasta îl dezrobeşte succesiv de două ori → prin urmare tatăl vinde pe fiu unui terţ, acesta îl dezrobeşte, fiul
cade sub puterea părintească, tatăl îl vinde iarăşi, cumpărătorul îl dezrobeşte, fiul cade sub puterea tatălui,
tatăl îl vinde pentru a treia oară. Cu a treia mancipaţiune puterea părintească este stinsă.
Prin urmare prima etapă a adopţiei cuprinde trei vânzări (mancipaţiuni) şi două dezrobiri, adică în total
cinci operaţiuni juridice. Cele trei mancipaţiuni (vânzări) ale fiului nu sunt serioase, ci numai de formă pentru
realizarea actului.
Etapa II (proces fictiv):
Cumpărătorul care primeşte pentru a treia oară pe fiu sub puterea sa (mancipium) nu mai procedează la
dezrobire cum a făcut de două ori.
Apare un al treilea personaj, adoptantul, care împreună cu cumpărătorul şi cu copilul se prezintă în faţa
magistratului.
Ajuns aici adoptantul (reclamant fictiv) afirmă că copilul este al lui potrivit dreptului quiriţilor (al cetăţenilor
romani), cumpărătorul nu îl contrazice, cedit in iure (renunţă în faţa magistratului), magistratul ia act de
această situaţie prin rostirea cuvântului addico → acest procedeu juridic se numeşte cessio in iure (renunţare
în faţa magistratului), procedeu ce are aplicaţiuni în mai multe materii ale dreptului roman.
Pentru fiice, nepoţi şi nepoate o singură mancipaţiune (vânzare) urmată de renunţarea în faţa
magistratului (in iure cessio) era suficientă potrivit interpretării date de către jurisconsulţi XII T.4.2.
Iustinian a înlocuit aceste forme printr-o declaraţie a celor doi patres familias (cel care adoptă şi cel acre
dă copilul în adopţiune) înaintea magistratului.
Condiţii de fond:
–adoptantul sau adrogantul trebuie să fie pater familias → prin aceste acte ia naştere puterea părintească;
–consimţământul adoptantului sau adrogantului;
–consimţământul lui pater familias al adoptantului/consimţământul adrogatului;
–între adoptat/adrogat şi adoptant/adrogant se cere o diferenţă de vârstă de 18 ani, deoarece romanii
considerau că adopţiunea imită natura;
Efecte:
Adoptatul/adrogatul iese din familia sa originară şi trece în familia adoptantului/adrogantului:
–cade sub puterea părintească a adoptantului;
–ia numele şi prenumele adoptantului;
–devine agant cu agnaţii adoptantului;
–devine cognatul agnaţilor adoptantului (cognat fictiv), însă nu şi cognat cu simplii cognaţi (care nu sunt
agnaţi) ai adoptantului;
–legăturile agnatice cu vechea familie încetează, legăturile cognatice se menţin → pierde drepturile
succesorale în vechea familie, obţinând aceleaşi drepturi în noua familie;
43
–copiii adoptatului (anteriori adopţiunii) rămân în familia originară, copiii adrogatului (anteriori
adrogaţiunii) trec sub puterea părintească a adrogantului;
–bunurile adrogantului devin proprietatea adrogantului, căci el este considerat ca şi un fiu (în măsura în
care s-a admis ca fiii de familie să aibă bunuri proprii, în aceeaşi măsură bunurile adrogatului n-au mai
devenit proprietatea adrogantului).
LEGITIMAREA:
Legitimarea, procedeu artificial de creare a puterii părinteşti, este instituţia datorită cărei copiii naturali,
adică copii născuţi în afara căsătoriei, pot fi asimilaţi celor legitimi.
Legitimarea poate avea loc sub trei forme:
Legitimarea prin oblaţiune la curie (ofertă făcută senatului municipal):
Tatăl natural poate legitima pe copilul său dacă îl face decurion şi îi atribuie o anumită suprafaţă de
pământ.
Originea legitimării (sec. IV) nu trebuie căutată în mila faţă de copiii naturali, în dorinţa de a li se face o
situaţie mai bună. Decurionii erau membrii senatului municipal, fiind răspunzători pentru încasarea
impozitelor, de aceea procedau cu multă cruzime faţă de contribuabili → când contribuabilii nu au mai putut
plăti, statul a procedat cu aceeaşi cruzime faţă de decurioni, dintre care mulţi fugeau în pustietăţi (decurionii
răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau să adune suma stabilită), astfel că romanii evitau să intre în
rândurile senatului municipal.
Legitimarea prin căsătorie subsecventă:
Constantin cel Mare (începutul sec. IV) a permis concubinilor să legitimeze pe copii lor dacă se
căsătoresc → se referea numai la cazurile deja existente, la cazurile când există deja copii născuţi din
uniunile de fapt.
Anastase (sec. VI) a făcut din această instituţie cu caracter temporar o instituţie permanentă, aplicându-se
şi la viitor.
Legitimarea prin rescript imperial:
Este o completare a celei precedente, fiind creată de Iustinian pentru cazul când legitimarea prin căsătorie
subsecventă era imposibilă (ex. femeia a murit sau s-a măritat cu altul).
Efecte:
–efecte depline nu au decât ultimele două forme de legitimări: copilul este asimilat în totul celui legitim;
–legitimarea prin oblaţiune la curie îl asimilează pe copilul natural celui legitim numai în raporturile cu tatăl
său, nu şi cu familia acestuia.
EMANCIPAREA:
Emanciparea este o instituţie apărută la finele epocii vechi, atunci când necesităţile vieţii economice au
cerut mai multă independenţă dată fiilor de familie pentru realizarea operaţiunilor comerciale la care luau
parte.
Dezvoltarea vieţii economice în urma cuceririlor Romei a făcut necesară mărirea capacităţii juridice a fiului
(în epoca veche, indiferent de vârsta pe care o avea şi indiferent de poziţia pe care o ocupa în viaţa publică,
fiul de familie nu putea să încheie acte juridice de drept privat în nume propriu), astfel că jurisconsulţii au
trebuit să creeze, formal vorbind, un instrument prin care copilul din alieni iuris să devină sui iuris → acest
instrument juridic a fost emanciparea.
Cum vechiul drept nu cunoaşte un procedeu direct pentru realizarea adopţiunii, tot aşa nu cunoaşte un
procedeu direct pentru realizarea emancipării → ca şi în cazul adopţiunii jurisconsulţii au creat emanciparea
pe baza celebrei reguli din XII T.4.2.
Ca şi la adopţiune întâlnim la emancipare două etape:
Etapa I (stingerea puterii paterne): tatăl mancipează (vinde) pe fiul său de trei ori unei persoane de
încredere, aceasta îl dezrobeşte vindicta succesiv de două ori → cu a treia mancipaţiune puterea
părintească este stinsă → prima etapă a emancipării cuprinde trei vânzări (mancipaţiuni) şi două dezrobiri
vindicta, adică în total cinci operaţiuni juridice → cele trei mancipaţiuni (vânzări) ale fiului nu sunt serioase, ci
numai de formă pentru realizarea actului → pentru alţi descendenţi decât fiul o singură mancipaţiune era
suficientă pentru stingerea puterii părinteşti.
Etapa II: dezrobirea vindicta a persoanei mancipate → dacă cumpărătorul îl dezrobeşte a treia oară pe
fiu, acesta nu mai cade sub puterea părintească, ci devine sui iuris, fiul este emancipat, adică scos de sub
mancipium, puterea cumpărătorului (deci cuvântul modern de emancipare vine de la scoatere de sub
mancipium).
Emanciparea continuă să se realizeze în acest mod în toată epoca clasică. În epoca postclasică s-a
permis ca emanciparea să aibă loc prin rescript imperial, numai atunci când copilul este absent. Iustinian, ca
o consecinţă a faptului că mancipaţiunea a dispărut din dreptul roman, a cerut pentru realizarea emancipării
o simplă declaraţie a părintelui în faţa magistratului.
Efecte:
–emancipatul devine persoană sui iuris şi putea încheia acte juridice în nume propriu;
–încetarea legăturilor agnatice cu familia de origine (legăturile de sânge se menţineau) → pierderea
drepturilor succesorale civile în familia de origine → în epoca clasică şi postclasică pe măsura
recunoaşterii efectelor juridice relativ la cognaţiune fiul emancipat îşi recapătă drepturile de moştenire la
averea rudelor sale în calitatea de cognat;
–pe măsură ce s-a admis că copilul sub putere poate dobândi anumite bunuri, i s-a permis să păstreze
aceste bunuri în caz de emancipare.
CAPITIS DEMINUTIO
Dacă prin caput romanii înţelegeau personalitatea, capacitatea juridică, prin capitis deminutio (desfiinţarea
personalităţii) ei înţelegeau pierderea uneia sau tuturor celor trei elemente ale personalităţii (cetăţenie,
libertate, drepturi de familie). Din acest punct de vedere romanii distingeau trei feluri de capitis deminutiones:
Capitis deminutio maxima (pierderea maximă a capacităţii juridice): înseamnă pierderea tuturor acestor
trei elemente (ex. cetăţeanul devin sclav).
Capitis deminotio media (pierderea medie a capacităţii juridice): înseamnă pierderea dreptului de
cetăţenie (ex. cetăţeanul devine latin sau peregrin, însă nu-şi pierde libertatea).
44
Capitis deminutio minima (pierderea minimă a capacităţii juridice): înseamnă stingerea drepturilor de
familie (ex. adoptatul pierdea drepturile sale în familia originară).
Prin urmare din cele de mai sus rezultă că capitis deminutio înseamnă stingerea, dispariţia unuia sau
tuturor elementelor care formează personalitatea → minuere nu înseamnă a micşora, ci a desfiinţa, a nimici
→ capitis deminutio înseamnă deci stingerea personalităţii civile.
E drept că în unele cazuri individul poate să dobândească o personalitate nouă, dar ceea ce interesează,
ceea ce este esenţial e faptul că veche personalitate se stinge, dispare.
Astfel, deşi adoptatul dobândeşte drepturi noi în familia în care intră, totuşi el suferă o capitis deminutio
deoarece legăturile de sale rudenie agnatică cu veche familie au dispărut.
Emancipatul nu îşi micşorează personalitatea prin emancipare, din contră şi-o măreşte (din persoană
alieni iuris devine sui iuris), situaţia lui devine mai bună, totuşi el a suferit o capitis deminutio pentru că
legăturile agnatice cu veche familie s-au stins. De aceea jurisconsulţii compară capitis deminutio cu moartea.
Pe altă parte chiar dacă individul dobândeşte o noua stare civilă, totuşi nu există o capitis deminutio câtă
vreme n-a avut o personalitate anterioară sau a avut, dar aceasta nu s-a schimbat (ex. libertul nu suferă o
capitis deminutio, căci dacă dobândeşte o personalitate, nu pierde pe alta întrucât ca sclav nu a avut
personalitate; copilul care devine sui iuris prin moartea lui pater familias nu suferă o capitis deminutio pentru
că nu iese din familia sa şi deci nu i se rup legăturile agnatice cu vechea sa familie).
E drept că în ultimă analiză individul care suferă o capitis deminutio, în realitate uneori nu face decât să-şi
schimbe personalitatea (capacitatea sa juridică rămâne aceeaşi), astfel copilul adoptat schimbă numai familia
→ de aceea jurisconsulţii spun că uneori capitis deminutio este o schimbare de personalitate → însă această
schimbare de personalitate nu este decât o consecinţă a lui capitis deminutio, ceea ce este esenţial este
stingerea, desfiinţarea personalităţii iniţiale într-unul sau în toate elementele sale.
CAZURI CÂND SE ADUCE ATINGERE ONORABILITĂŢII UNUI INDIVID:
În afară de cazurile când unul din elementele personalităţii sau toate elementele ei se schimbă fie prin
desfiinţare, fie prin înlocuirea lor cu alte drepturi, există şi cazuri când se aduce atingere onorabilităţii unui
individ, însă fără să se schimbe ceva în elementele personalităţii:
–intestabilitatea: incapacitatea de a fi martor sau de a recurge la martori, decădere destul de gravă când
ne gândim că multe acte erau orale şi deci necesitau prezenţa martorilor fie ca mijloc de dovadă, fie ca
element esenţial al actului.
–infamia: situaţia celor care fiind consideraţi nedemni au suferit unele decăderi (ex. luarea dreptului de a
alege şi de a fi ales magistrat; incapacitatea de a pleda pentru altul în justiţie sau de a se face reprezentat în
justiţie).
–turpitudinea: situaţie de desconsiderare care în fapt atinge pe cineva → anumite persoane deşi nu erau
infame, totuşi nu erau privite ca deplin onorabile.
PERSOANA JURIDICĂ
În afară de persoanele fizice, dreptul roman cunoaşte şi ceea ce se numeşte persoana morală sau
juridică.
Persoană morală sau juridică = un grup de persoane (o colectivitate) care este subiect de drept (are
capacitate juridică) deosebit de fiecare individ în parte, având deci un patrimoniu, putând dobândi drepturi şi
asumându-şi obligaţii independent de membrii grupului → e de remarcat că aveau chiar un drept de patronat
asupra dezrobiţilor lor.
Pentru a desemna astfel de grupare de persoane, romaniştii întrebuinţează o expresie neromană,
universitates personarum → romanii le numeau corpora sau universitates (în dreptul roman nu a existat
termenul de persoană juridică).
Persoanele juridice sunt de două feluri:
–de drept public: ex. statul (cea mai veche persoană juridică), coloniile, municipiile;
–de drept privat: ex. corporaţiile (collegia), societăţile de meseriaşi (collegia fabrorum), asociaţiile de
oameni săraci (collegia tenuiorum).
Tot ca asociaţii de drept public sunt considerate acele asociaţii, deşi particulare, dar care au un scop legat
de interesele statului → ex. societates publicanorum (societăţile arendaşilor de impozite → strângerea
impozitelor statului).
La început, aceste asociaţii se formau prin simpla manifestare de voinţă a membrilor componenţi, fără
vreun amestec din partea statului.
Caesar a dizolvat toate persoanele juridice de drept privat, cu excepţia celor care datau din epoca foarte
veche, iar Augustus a supus orice asociaţie aprobării prealabile a senatului → restricţii impuse întrucât unele
asociaţii urmăreau scopuri politice.
TUTELA ŞI CURATELA
INCAPACITATEA DE FAPT.
Dacă prin capacitate de drept sau personalitate se înţelege întrunirea celor trei elemente de care am
vorbit, prin capacitate de fapt se înţelege aptitudinea unei persoane de a-şi da seama de consecinţa actelor
ei.
Prin urmare incapabilii de fapt vor fi aceia care, deşi n-au suferit vreo atingere a personalităţii sau
capacităţii lor de drept, nu-şi dau seama de actele lor fie din cauza alterării facultăţilor lor mintale, fie din
cauza vârstei lor, fie din cauza unei slăbiciuni a minţii pe care romanii în mod cu totul artificial o atribuiau
femeii, dar mai justificat prodigului, adică celui care-şi risipeşte averea.
Incapacitatea de fapt nu era aceeaşi în toate cazurile:
–uneori incapacitatea de fapt era absolută (incapabilul neputând face nici un act, ex. nebunul sau copilul
care nu poate vorbi încă corect, infans - în epoca veche şi în cea clasică nu se stabilise o anumită vârstă,
doar în epoca post clasică s-a stabilit vârsta de 7 ani ca termen al stării lui infans);
–alteori incapacitatea de fapt era relativă (cuprinde toate acele persoane care pot încheia acte prin care-şi
fac condiţia mai bună, ex. dobândesc un drept de proprietate asupra unui lucru, dar nu pot să-şi facă condiţia
mai rea, ex. nu pot să se oblige la plata unei sume de bani – totuşi şi aceste persoane pot să se oblige prind
delictele lor, ex. prodigii, interzişii, femeile în dreptul vechi, minorii de 25 de ani în dreptul postclasic când
curatela minorilor devine generală şi permanentă).
45
CATEGORII DE TUTELĂ.
Tutela, din punct de vedere al modului cum era deferită, putea fi legitimă, testamentară şi dativă; din punct
de vedere al persoanelor puse sub tutelă, tutela era de două feluri: tutela impuberului sui iuris şi tutela femeii
sui iuris.
Tutela legitimă: tutela pe care XII T., consfinţind o veche cutumă (obicei), o acordă agnaţilor,
moştenitorilor prezumtivi (desemnaţi dinainte prin rudenie) şi incapabilului.
Tutela testamentară: pater familias putea prin testament să indice un tutore pentru copilul său impuber,
devenit în mod necesar sui iuris prin moartea sa, ca şi pentru soţia sa (XII T.5.3.).
Tutela dativă: tutela deferită (atribuită) de magistrat, la origine pretorul împreună cu reprezentanţii plebei
(tribunii plebei).
Tutela impuberului sui iuris: prin impuber se înţelege copilul care nu a împlinit încă în general 14 ani,
dacă tatăl, bunicul, străbunicul sunt morţi, copilul este sui iuris, fiind sui iuris şi impuber este pus sub tutelă →
dacă ar fi fost alieni iuris nu era nevoie de tutelă, căci persoanele alieni iuris se găsesc sub puterea şefului
familiei.
Tutela femeii sui iuris: femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor → deşi o persoană se
numeşte sui iuris atunci când nu se găseşte sub puterea nimănui, femeia, deşi sui iuris, cădea sub tutela
agnaţilor care la origine era o adevărată putere.
CATEGORII DE CURATELE.
Curatela putea fi instituită în numeroase cazuri, însă trei sunt curatelele mai importante: curatela
nebunului, curatela prodigului (risipitorului) şi curatela minorului de 25 de ani.
Curatela nebunului: nebunul este indicat în XII T.5.7a. prin expresia de furiosus (prin furiosus nu trebuie
să înţelegem pe nebunul furios → în realitate furiosus este nebunul obişnuit, fie că e liniştit sau nu),
explicarea denumirii furiosus dată nebunului este de natură istorică, neavând nici o legătură cu starea sa
furioasă → în Roma veche se credea că nebunul este un individ pe care a pus stăpânire un zeu pentru a-l
pedepsi pentru vreo jignire ce i-a adus, în consecinţă nebunia era tratată prin sacrificii aduse zeilor pentru a-l
ierta pe nebun, de aceea nebunii erau consideraţi de mai multe feluri după numele divinităţii care pusese
stăpânire pe ei.
Curatela prodigului: XII T.5.7b. prevede că prodigii, adică risipitorii, să fie puşi sub curatela agnaţilor.
Curatela minorului de 25 de ani: legea Plaetoria (sec. II î.e.n.) a permis pretorului să numească
minorului, adică puberului între 14-25 de ani, un curator în două cazuri, ulterior curatela s-a generalizat.
ORIGINEA TUTELEI ŞI CURATELEI.
Ne-am face o idee greşită dacă ne-am închipui că romanii au creat, formal vorbind, instituţii pentru
protecţia incapabilului de fapt sui iuris. Ceea ce îi interesa pe romani nu era soarta individului şi necesitatea
unor anumite îngrijiri din cauza stării sale, de ex. din cauza nebuniei, ci interesul lor purta asupra bunurilor
incapabilului → de aceea instituţiile create pentru a remedia incapacitatea de fapt (tutela şi curatela) nu sunt
în interesul individului, ci în interesul familiei lui civile, în interesul agnaţilor, care fiind în acelaşi şi succesori
(moştenitori) legali ai incapabililor îşi vedeau interese periclitate prin starea incapabilului.
Dovezi:
•Un text din XII T.5.3. face legătura expresă între tutelă şi interesul agnaţilor: “cum a dispus prin testament în
privinţa averii sale [şi cu privire la tutela patrimoniului său], astfel să fie dreptul” → la origine prin tutelă nu se avea în
vedere protecţia persoanelor, ci a bunurilor pentru ca moştenitorii eventuali să nu fie frustraţi de drepturile lor
succesorale; într-un alt text apare expresia “să fie ocrotite bunurile” pentru a nu fi risipite.
•Chiar dacă agnatul era nebun sau impuber, el îşi păstra dreptul la tutela legitimă, o dovadă mai mult că
tutela nu era în interesul incapabilului, ci în interesul rudelor sale civile.
Fundamentul economic al tutelei şi interesele care au determinat apariţia acestei instituţii sunt foarte bine
dovedite în cazul tutelei legitime, deoarece tutela aparţinea în acest caz chiar celor care trebuiau să
moştenească şi în chiar ordinea devoluţiunii succesorale (a transmiterii moştenirii): agnatus proximus
(agnatul cel mai apropiat, ex. fratele), apoi gentiles (gentilii) → evident că de prima clasă de moştenitori (sui
heredes) nu poate fi vorba, căci impuberul nu avea descendenţi iar femeia neavând patria potestas nu putea
avea persoane sub această putere. De asemenea nu pot fi chemate la tutelă, deşi au un drept de
succesiune, femeile deoarece ele însele sunt puse sub tutelă perpetuă.
Invers, dreptul de tutelă nu există acolo unde nu există drept de succesiune → cognaţiunea, rudenia de
sânge, nu deschide un drept la tutelă.
•Când o persoană nu primise prin testament tutore şi nu avea agnaţi, ea nu avea nici tutore, indiferent de
faptul că era la o vârstă când era necesară protecţia unei alte persoane.
•Femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, motivându-se această tutelă prin slăbiciunea
intelectuală a femeii . în realitate tutela femeii nu era decât realizarea cea mai desăvârşită a intereselor
economice ale agnaţilor, agnaţii, fiind în acelaşi timp succesori ai femeii, graţie tutelei împiedicau înstrăinarea
bunurilor de către femeie.
Însă mai mult decât interesele agnaţilor, interesul general al clasei dominante cerea ca bunurile să
rămână în familie, pentru ca familiile care formau păturile superioare ale clasei dominante să nu piardă baza
lor economică şi în consecinţă să nu mai poată să îndeplinească rolul lor în viaţa politică.
Cu atât mai mult s-a putut realiza acest scop cu cât, după cum vom vedea, proprietatea la început nu a
fost individuală, ci colectivă aparţinând gentililor. Mai târziu, când apare dreptul pentru persoanele sui iuris să
dispună de bunurile lor, se păstrează un drept de succesiune (moştenire) în favoarea rudelor civile (agnaţi şi
gentili) care capătă în acelaşi timp şi posibilitatea de a împiedica, în anumite cazuri, pe o persoană sui iuris
de a dispune de bunuri în paguba familiei civile.
TRANSFORMĂRILE TUTELEI ŞI CURATELEI.
Tutela şi curatela nu s-au născut ca instituţii de protecţie a incapabililor ci, după cum am arătat mai sus,
pentru a slavgarda interesele rudelor civile şi în ultimă analiză interesele clasei dominante.
Deci tutela ca şi curatela nu erau, la origine, instituţii de protecţie a incapabilului, ci un mijloc de protejare a
intereselor agnaţilor → tutela şi curatela erau la origine puteri în favoarea agnaţilor:
–de aceea în foarte vechiul drept roman tutela era trecută în expresia generală manus, ca şi celelalte
puteri;
46
–caracterul originar de putere al curatelei rezultă din însăşi textul XII T.5.7a., care o numeşte potestas;
–în acelaşi sens pledează şi faptul că termenul de curatelă este luat din dreptul public unde desemnează
o magistratură cu caracter excepţional;
–numai prin faptul că la origine tutela era o potestas se explică de ce textele din epoca clasică
întrebuinţează relativ la tutori expresia vice sau loco dominorum (în locul sau în situaţia de proprietari sau
stăpâni), vestigiu al dreptului de proprietate complet pe care-l avusese tutorul mai înainte asupra bunurilor
incapabilului.
Din caracterul de putere al tutelei rezultă următoarele consecinţe în ceea ce priveşte tutela legitimă:
–tutela legitimă poate să aparţină unui impuber, unui surd, unui mut;
–tutela legitimă poate fi cedată de acela care o deţine.
În epoca clasică caracterul tutelei şi curatelei se schimbă devenind instituţii de protecţie ale incapabililor şi
începutul acestei transformări a avut loc chiar de pe la sfârşitul republicii, când întâlnim cele două concepte
în opoziţie (putere↔protecţie) → jurisconsultul Servius Sulpicius, prieten cu Cicero, de fineşte tutela: “o forţă
sau putere asupra unei persoane libere pentru a proteja pe acela care din cauza vârstei sale nu poate să se apere singur”.
În cele din urmă noua concepţie se impune faţă de cea veche care dispare. Tutela şi curatela din potestas
(putere) în favoarea agnaţilor devine cu timpul onus (sarcină) în interesul incapabilului.
Germenul viitorului caracter al tutelei şi curatelei apare încă de la sfârşitul epocii vechi prin legea Atilia şi
prin legea Plaetoria.
Legea Atilia (sec. II î.e.n.): a permis pentru Roma şi Italia ca magistratul să numească un tutore celor
care nu aveau din lipsă de agnaţi (tutore legitim) şi pentru că tatăl lor nu le numise unul prin testament (tutore
testamentar), deşi erau la o vârstă când aveau nevoie de un tutore.
Această tutelă numită dativă, fiind deferită de magistrat, este o instituţie născută pentru a servi interesele
speciale ale plebei, căci îndeosebi impuberii plebeieni erau ameninţaţi să rămână fără tutore, căci plebeii nu
aveau gentiles (gentili) → astfel se explică că numirea tutorilor a fost încredinţată la origine pretorului
împreună cu reprezentanţii plebei, tribunii.
Prin urmare legea Atilia consacră încă din epoca veche noul caracter al tutelei, caracter de instituţie de
protecţia a incapabilului, caracter care se va generaliza în epoca clasică.
Legea Plaetoria (sec. II î.e.n.): a permis pretorului să numească minorului de 25 de ani un curator în
două cazuri: dacă îşi risipea bunurile sau dacă era nebun.
Desigur că era deja prevăzută în XII T. o curatelă a nebunului şi a prodigului, însă această curatelă era în
interesul rudelor agnatice şi prin urmare nu exista când prodigul nu avea rude sau nebunul nu avea bunuri.
Această curatelă a prodigului şi nebunului minor de 25 de ani se justifică prin ideea de protecţie a
incapabilului, ca şi în cazul legii Atilia, germenul viitorului caracter al curatelei apare în epoca veche atunci
când curatela era în interesul agnaţilor. Legea Plaetoria ca şi legea Atilia consacră un principiu nou în
contradicţie cu sistemul de drept al epocii vechi, făcând începutul unei evoluţii care nu se va termina decât în
epoca postclasică.
•••
Transformările caracterului tutelei şi curatelei se explică prin revoluţia economică din sec. II î.e.n.. Veche
organizaţie agnatică se destramă. Familia agnatică se baza pe puterea suverană a lui pater familias , putere
determinată de economia agricolă a vechii Rome care cerea supunerea tuturor membrilor familiei în vederea
muncii pământului. Comerţul a avut ca urmare ca membrii familiei să trăiască despărţiţi iar munca câmpului
era asigurată prin numeroşii sclavi, prizonieri luaţi în urma războiului. Puterea absolută a lui pater familias nu
mai era necesară.
Pe de altă parte ginţile reprezintă organizaţia patriciană care-şi pierduse încă din epoca veche puterea
politică. Asigurarea drepturilor gentililor nu mai prezenta interes atunci când pe ruinele patriciatului se ridică
alte pături superioare ale societăţii romane, când nobilii şi cavalerii dobândesc puterea politică.
Tutela şi curatela ar fi trebuit deci să dispară odată cu decăderea ginţilor, căci ele erau instituţii create în
folosul acestora. Dacă totuşi se menţin aceasta se datorează faptului că şi-au transformat caracterul şi din
instituţii create în folosul rudelor civile au ajuns instituţii de protecţie a incapabilului.
Însă mai presus de interesele incapabililor se are de această dată în vedere interesele generale ale
statului. Atunci când ginţile, în cadrul noilor condiţii economice, sunt pe cale de dispariţie, copiii rămaşi fără
tutori, nebunii rămaşi fără curator - din lipsă de agnaţi - ar fi constituit un element de dezordine pentru ordinea
socială stabilită. De asemenea nu trebuie să neglijăm faptul că plebeii, neavând ginţi, în lipsa unui tutore
testamentar erau expuşi să nu aibă tutori.
Pe de altă parte interesele noilor pături superioare ale clasei dominante, nobilii şi cavalerii, cereau ca
bunurile să rămână în familie pentru ca acestea să-şi poată menţine rolul lor politic. Acelaşi interes l-am văzut
şi în trecut. Însă în deosebire de trecut, interesul clasei dominante se realizează direct în persoana
incapabilului şi nu indirect prin familia lui civilă → raportul, legătura dintre dreptul de moştenire şi sarcina
tutelei se menţine fiind concretizat în principiul “cui îi revine emolumentul [profitul] unei succesiuni trebuie să-i revină şi
sarcina tutelei” → interesele moştenitorilor sunt strâns legate de sarcina tutelei (ex. ).
Iată pentru ce tutorele la romani, chiar când tutela a devenit o sarcină în interesul incapabilului, era
considerat mai curând un administrator al bunurilor incapabilului, supravegherea sau educaţia incapabilului
fiind încredinţate uneori unei alte persoane (mama, bunica) → tutorele nu trebuia să aibă grijă de persoana
pupilului (impuberului), ci menirea sa era de a completa personalitatea (capacitatea juridică) a impuberului şi de
a-i administra totalitatea patrimoniului (averii) sale.
•••
PROCEDEE DE ADMINISTRARE A TUTELEI:
Negotiorum gestio (gestiunea de afaceri): constă în faptul că tutorele putea face orice acte cu privire la
averea pupilului (celui pus sub tutelă). Tutorele însă nu reprezenta pe pupil, ci încheia actele în nume propriu,
astfel că actele pe care le încheia îşi produceau efectele în persoana sa, adică devenea proprietar, creditor
sau debitor cu privire la bunurile pupilului → în sens roman administrarea implică chiar acte de înstrăinare a
bunurilor.
Auctoritatis interpositio (acordarea de auctoritas): auctoritas nu este nici autorizare prealabilă a actului
făcut de pupil, nici o confirmare posterioară a acestui act, ci constă pur şi simplu în faptul că tutorele asistă la
47
actul încheiat cu pupilul. Prin urmare în acest din urmă caz , actul este încheiat de pupil, însă în prezenţa
tutorelui, efectele actelor producându-se asupra pupilului.
48
BUNURILE
CONSIDERAŢII GENERALE:
Bunurile sunt lucrurile care pot deveni proprietatea cuiva. De pildă marea este un lucru, pentru că există în
natură, dar nu este un bun căci nu poate deveni proprietatea cuiva. Bunurile sunt deci lucruri care au
caracter special. Noţiunea “bunului” intrând în sfera noţiunii de “lucru” se obişnuieşte a se face clasificarea
lucrurilor şi nu a bunurilor, ţinându-se seama de faptul că dacă orice bun este şi un lucru nu orice lucru este
şi un bun.
PATRIMONIUL:
Definiţie:
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane susceptibile de o
valoare pecuniară. Romanii înţelegeau prin sarcini în special impozitele. Sarcinile grevau (apăsau) activul ca
şi datoriile, dar romanii nu le considerau ca un element distinct al patrimoniului. Prin urmare elementele care
compun patrimoniul sunt: drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Definiţia de mai sus nu e romană. Romanii în general au lăsat puţine definiţii. După cum nu au definit
contractul sau delictul, n-au definit nici patrimoniul. Dacă romanii nu ne-au lăsat definiţia patrimoniului, ei au
cunoscut totuşi noţiunea de patrimoniu şi termenul respectiv.
Este cert că romanii au cunoscut noţiunea de mai sus a patrimoniului. Însă nu de la început totuşi: au
cunoscut-o în epoca veche, poate chiar din vremea celor XII T.5.9. care cunoaşte diviziunea de plin drept a
creanţelor şi datoriilor succesorale (“creanţele succesiunii… se divid de plin drept în raport cu cotele
succesorale…, datoriile succesiunii… se divid de drept proporţional cu partea dobândită de fiecare”).
La început romanii înţelegeau prin patrimoniu numai totalitatea lucrurilor corporale. Corespunzător acestei
noţiuni romanii aveau termenii de familia şi pecunia. Aceşti termeni sunt foarte vechi, chiar anteriori fondării
Romei, căci există în alte limbi italiote. La origine atât familia cât şi pecunia desemnau bunuri corporale:
familia-sclavi, pecunia-vite.
În dreptul clasic apare noţiunea de patrimoniu în sensul actual şi odată cu noţiunea cuvântul
corespunzător patrimonium, cuvânt care derivă de la pater. Patrimonium însemna la origine calitatea (faptul)
de a fi pater familias, de unde s-a trecut la calitatea de a fi proprietar, căci pater familias era şi proprietar al
bunurilor familiei, şi de aici s-a trecut la obiectul acestei proprietăţi.
În dreptul lui Iustinian, termenul cel mai folosit cu sensul de patrimoniu este substantia. Dintre toţi aceşti
termeni, cel mai interesant este acela de patrimonium deoarece a trecut în limbile moderne.
Principiile patrimoniului:
1.Patrimoniul este emanaţia unei persoane → din această regulă se deduc două consecinţe:
–trebuie să fi persoană şi încă cu capacitatea completă pentru a avea un patrimoniu (fiul de familie nu
are la origine patrimoniu deoarece nu este pater familias).
–nu există patrimoniu fără titular → orice patrimoniu trebuie legat de o persoană, de aceea în cazul
succesiunii neacceptate încă jurisconsulţii au căutat să o atribuie fie moştenitorului printr-un efect
retroactiv (care se aplică la trecut) al acceptării, fie defunctului prin ficţiunea continuării vieţii.
2.Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu: orice patrimoniu poate fi activ sau pasiv, după
cum totalul bunurilor depăşeşte sau nu pe cel al datoriilor → oricât de puţin ar avea cineva înseamnă că are
un patrimoniu şi chiar dacă n-are nimic, ci numai datorii.
3.Fiecare persoană nu are decât un patrimoniu: patrimoniul este unic ca şi persoana a cărei emanaţie
este, deci o persoană nu poate să aibă mai multe patrimonii, ceea ce nu exclude însă existenţa mai multor
grupuri de bunuri afectate unor scopuri separate.
Romanii nu cunosc a patra regulă a patrimoniului aplicabilă în dreptul modern: patrimoniul este inseparabil
de persoană → romanii cunosc transmiterea patrimoniului între vii, adică în timp ce trăieşte cineva, ca în
cazul adrogaţiunii sau al căsătoriei cu manus (dreptul modern nu cunoaşte decât transmiterea patrimoniului
în caz de deces, mortis causa).
Drept real şi drept de creanţă:
Prin urmare elementele care compun patrimoniul sunt: drepturile reale şi drepturile de creanţă. Distincţia
între dreptul real şi dreptul personal existentă în dreptul roman de unde a trecut în dreptul modern trebuie
bine înţeleasă întrucât prezintă importanţă pentru înţelegerea întregii materii.
Romanii făceau această deosebire din vremuri îndepărtate, deşi termenii respectivi nu erau întrebuinţaţi
de ei. aceşti termeni au fost creaţi de juriştii evului mediu după două expresii romane: actio in rem (acţiunea
relativă la lucru) şi actio in personam (acţiunea relativă la persoană). prin urmare termenii tehnici - drept real
şi drept personal – sunt moderni, însă distincţia este romană.
Autorii moderni întrebuinţează expresiile latine ius in re şi ius in rem, ultima expresie prin analogie cu actio
in rem, pentru a desemna dreptul real iar pentru dreptul personal se folosesc de termenii ius in personam,
prin analogie cu actio in personam, sau ius ad rem (drept care tinde către proprietatea unui lucru) pentru a
arăta mai bine că obligaţia se referă indirect la lucru.
În realitate toate aceste expresii afară de ius in re, sunt neromane iar expresia de ius in re, deşi romană,
are un alt sens în dreptul roman (nu înseamnă drept real, ci drept care poartă asupra lucrului altuia).
Dreptul real implică un raport direct între o persoană şi lucrul asupra căruia poartă, pe când dreptul de
creanţă creează un raport de obligaţie între două persoane → în realitate însă atât dreptul real, cât şi cel
personal implică un raport între oameni: deosebirea între dreptul real şi dreptul personal constă în faptul că în
ultimul caz raportul este stabilit între două persoane determinate (creditorul şi debitorul), pe când în primul
caz raportul este stabilit între o anumită persoană (titularul dreptului real) şi oricare altă persoană (care deţine
lucrul).
Exemplu de drept real: dreptul de proprietate.
Dacă afirm că sclavul Stichus îmi aparţine înseamnă că am un drept de proprietate. Însă dacă afirm că
Titius s-a obligat să-mi dea pe sclavul Stichus înseamnă că am un drept de creanţă. De asemenea tot un
drept de creanţă am atunci când Titius s-a obligat să-mi dea o sumă de bani.
Dreptul real are două consecinţe:
49
–dreptul de urmărire → îmi permite să intentez acţiunea care sancţionează proprietatea, acţiunea în
revendicare, contra oricui deţine lucrul, căci persoana detentorului este indiferentă, acţiunea fiind in rem,
adică purtând asupra lucrului.
Atunci când am un drept de creanţă acţiunea este in personam, adică poartă asupra unei anumite
persoane. În ipoteza pe care am luat-o deja, a promisiunii sclavului Stichus, eu, creditorul personal, nu
pot să mă adresez decât promitentului, Titius, pentru a-şi îndeplini obligaţia. Dacă între timp promitentul
a vândut sclavul unei alte persoane eu nu pot să mă adresez acesteia, ci va trebui să cer de la
promitent, Titius, valoare obiectului (sclavului) promis.
Dacă însă aş fi fost proprietar al sclavului Stichus, aş fi putut să-l urmăresc oriunde s-ar fi găsit. Iată
în ce constă dreptul de urmărire.
–dreptul de preferinţă → pentru a înţelege dreptul de preferinţă să luăm un exemplu: să presupunem că
Titius s-a obligat să-mi restituie o sumă de bani pe care i-am dat-o cu împrumut. Dacă Titius nu plăteşte
datoria la scadenţă (termen), eu intentez acţiunea in personam (personală) contra lui. Dacă însă Titius
mai are şi alţi creditori nu voi primi întreaga sumă atunci când averea lui Titius nu poate satisface toate
creanţele (nu poate acoperii toate datoriile), ci numai o cotă-parte (o parte din sumă). Faptul că eu am cea
dintâi creanţă în dată nu are nici o importanţă, căci vechimea creanţei (dreptul de creanţă) nu îmi conferă
vreo preferinţă faţă de ceilalţi creditori.
Dar să presupunem că eu aş fi avut un drept de proprietate asupra unui lucru. În acest caz nu mă
interesează că detentorul momentan al lucrului este insolvabil (n-are cu ce plăti), căci eu voi putea
relua lucrul cu excluderea tuturor creditorilor acelui detentor. Iată ce înseamnă drept de preferinţă.
În cazul când sunt în concurs (vor să fie plătiţi) mai mulţi creditori titulari de drepturi reale asupra
aceluiaşi lucru, în acest caz se dă preferinţă aceluia care are dreptul real cel mai vechi.
Totuşi aceste consecinţe ale dreptului real (dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă) nu au avut la
romani chiar de la început deplină aplicabilitate:
–dreptul de urmărire: acţiunea în revendicare intentată prin sacramentum in rem nu putea fi
îndreptată decât contra unui proprietar; s-a admis însă cu timpul şi prin alte forme procedurale că pârâtul
poate fi un posesor şi chiar un detentor.
–dreptul de preferinţă: în dreptul vechi chestiunea dreptului real nici nu e pusă direct judecătorului
care trebuie numai să se pronunţe care sacramentum (sumă de bani) e depusă conform dreptului→ în
dreptul clasic, deşi chestiunea dreptului real e pusă direct judecătorului, reclamantul nu-şi poate exercita
dreptul de preferinţă fiindcă condamnarea e totdeauna pecuniară (la o sumă de bani) → în dreptul
postclasic, de-abia, condamnarea poartă chiar asupra lucrului revendicat.
CLASIFICAREA LUCRURILOR:
Clasificarea lucrurilor cunoaşte o diviziune principală, celelalte fiind simple subdiviziuni ale acesteia →
principala diviziune a lucrurilor este următoarea:
Res in patrimonio şi res extra patrimonium (lucrurile care sunt în patrimoniu şi lucrurile care sunt în
afară de patrimoniu).
Lucrurile în patrimoniu sunt cele susceptibile de apropriere privată, pe când cele în afară de patrimoniu,
sunt cele care nu pot aparţine vreunei persoane → prin urmare, după distincţia arătată res extra patrimonium
nu sunt bunuri.
Diviziunea aceasta corespunde diviziunii moderne a lucrurilor în comerţ şi a lucrurilor în afară de comerţ
→ !!! a nu se confunda cu diviziunea lucrurilor în res in commercio şi res extra commercium (bunuri
alienabile şi bunuri inalienabile → ex. imobilul dotal e inalienabil deci extra commercium după romani, însă
susceptibil de proprietate privată, deci in patrimonio).
Prin urmare res extra patrimonium sunt lucrurile care nu pot aparţine vreunei persoane, fie din cauza
naturii lor (ex. marea, aerul), fie prin voinţa oamenilor care, pentru motive de utilitate publică, au interzis
constituirea proprietăţii private asupra lor (ex. drumurile), fie pentru că au făcut obiectul unei ceremonii
religioase (ex. porţile şi zidurile oraşelor, semnele de hotar între terenuri, templele).
Res în patrimonio sunt bunurile, adică lucrurile care pot deveni proprietatea cuiva.
RES IN PATRIMONIO → sunt de mai multe feluri:
Res mancipi şi res nec mancipi.
O clasificare foarte veche şi foarte importantă este cea în lucruri mancipi şi nec mancipi → vechimea
acestei clasificări rezultă din faptul că XII T. o cunoştea, ceea ce concordă cu uzul arhaic al lui nec pentru
non. Sclavii şi boii erau de pildă res mancipi. Animalele mici (oi, capre) erau de pildă res nec mancipi.
Criteriul de a şti de ce unele lucruri erau considerate mancipi şi altele nec mancipi este de valoarea
economică. Gaius.1.192, referindu-se la res mancipi le califică drept pretiosiores (mai preţioase), ceea ce
înseamnă că intră în această categorie lucrurile care au o mai mare valoare economică şi, cum în epoca
veche ocupaţia principală a locuitorilor Romei era agricultura, nu trebuie să ne mirăm că pe lista lucrurilor
mancipi erau trecute şi uneltele de muncă ale pământului, pe lângă pământul Romei, sclavi şi vitele de
muncă. Banii sau drepturile de creanţă intru în categoria lucrurilor nec mancipi.
!!! efectul acestei clasificări este că lucrurile nec mancipi nu pot fi înstrăinate prin mancipaţiune.
Res corporales şi res incorporales (lucruri corporale şi lucruri incorporale).
Lucrurile sunt corporale când pot fi atinse cu mâna deoarece au o formă materială (ex. un sclav) şi
incorporale când nu pot fi atinse cu mâna deoarece sunt lipsite de o forma materială → drepturile sunt lucruri
incorporale.
Ea nu corespunde diviziunii dreptului în drepturi reale şi personale deoarece res incorporales cuprind
totdeauna drepturile subiective, adică atât drepturile reale, cât şi cele personale.
Această diviziune provine dintr-o confuzie între dreptul de proprietate considerat ca identificându-se cu
obiectul însuşi asupra căruia poartă şi toate celelalte drepturi de altă parte.
Această diviziune nu trece dreptul de proprietate printre lucrurile incorporale, ci îl cuprinde între lucrurile
corporale → textele nu menţionează dreptul de proprietate printre lucrurile incorporale pentru care rezervă
cuvântul ius (drept) iar în ceea ce priveşte lucrurile corporale enumeră câteva lucruri fără să menţioneze
cuvântul ius.
50
În realitate lucrurile corporale nu sunt un element al patrimoniului, ci dreptul de proprietate → lucrurile sunt
numai obiectul dreptului de proprietate. Lucrurile corporale deci se referă la dreptul de proprietate. De ce însă
textele nu vorbesc de dreptul de proprietate, ci de lucruri corporale, adică de obiectul acestui drept?
Pentru că romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul acestui drept → dreptul de proprietate fiind
un drept atât de puternic se confundă cu obiectul lui, dispare îndărătul dreptului: şi azi noi spunem “cartea
mea”, nu “dreptul de proprietate asupra cărţii mele”.
Tot astfel romanii, în loc să se servească de termenul abstract “drept de proprietate”, dreptul identificându-
se cu obiectul, obişnuiau să spună: “haec res mea est” (acest lucru este al meu). A avea proprietatea unui
lucru înseamnă a avea însăşi lucrul. Acela care se pretinde proprietar spunea “afirm că acest lucru este al
meu” şi nu “afirm că am dreptul de proprietate asupra acestui lucru”.
Iată pentru ce în această diviziune dreptul de proprietate este trecut sub denumirea de lucru corporal, în
opoziţie cu toate celelalte drepturi denumite lucruri incorporale. În ultimă analiză avem o opoziţie între dreptul
de proprietate şi toate celelalte drepturi.
Totuşi este exagerat a pretinde că romanii nu au cunoscut existenţa proprietăţii private ca drept real
distinct de obiectul său → ei menţionează dreptul de proprietate ori de câte ori claritatea expunerii o cere
(Gaius.2.33).
Importanţa acestei distincţii e legată în special de teoria posesiunii, precum vom vedea, la început numai
lucrurile corporale erau susceptibile de posesiune, quasi-posesiunea drepturilor apare mult mai târziu.
Res mobiles şi res soli (lucrurile corporale → lucruri mobile şi lucruri imobile).
Lucrurile mobile (res mobiles) sunt lucrurile care se pot transporta de la un loc la altul fără să sufere vreo
stricăciune, fie că se mişcă prin putere proprie (ex. sclavii, animalele), fie că trebuiesc transportate de o
putere străină (ex. lucrurile neînsufleţite).
Lucrurile imobile (res soli) sunt terenurile, clădirile construite pe acestea, precum şi plantele cu rădăcini în
aceste terenuri (romanii făceau distincţie cu privire la imobilele terenuri între solul italic, susceptibil de
proprietate privată, şi solul provincial care aparţinea statului roman).
Această distincţie, deşi nu are importanţa pe care o are în dreptul modern, totuşi prezintă importante
consecinţe (în materie de uzucapiune etc.).
Genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate).
Genera sunt lucrurile considerate în general, nedeterminate, considerate numai în raport cu categoria
căreia aparţin (ex. 100 kg. de vin, un sclav).
Species sunt lucruri individualizate, determinate (ex. sclavul Stichus, 100 kg. de vin care se găsesc în
pivniţă la mine).
Din exemplele date rezultă că bunurile pot fi considerate, după voinţa părţilor, când genera, când species.
Când spunem un sclav în loc de sclavul Stichus, o species a devenit un genus.
•••
Cea mai importantă dintre lucruri este moneda, asupra căreia vom face un scurt istoric, dat fiind că
moneda a avut un rol foarte important în viaţa economică a romanilor şi deci o influenţă puternică asupra
transformărilor instituţiilor juridice romane.
Romanii chiar de la fondarea Romei cunoşteau creşterea vitelor şi cultura cerealelor. Producţia romană
fiind în acele timpuri agricolă şi pastorală, se înţelege de ce prima monedă a constat din capete de oi şi de
boi. Un anumit obiect, un sclav de pildă, valora atâtea capete de bou. Iată de ce pecunia la romani a
însemnat monedă, căci pecunia vine de la pecus (vită), şi iată de ce pecunia a însemnat şi bogăţie, căci
singura avere era socotită în acel timp ca fiind averea în vite, în animale.
La romani avuţia principală fiind vitele, capetele de vită au servit drept monedă. Mai târziu romanii au
întrebuinţat ca monedă barele de aramă în stare brută, care erau cântărite, inovaţie datorită faptului că
animalele date drept preţ fiind rău păzite erau adeseori furate.
Într-o epocă şi mai recentă, în vremea lui Servius Tullius, statul garantează puritatea metalului prin
săparea unui semn → aceste bare continuau totuşi să fie cântărite, căci se garanta numai puritatea metalului
nu şi greutatea.
Ulterior, odată cu dezvoltarea comerţului, a fost nevoie de o unitate de valoare, care să uşureze
tranzacţiile dintre indivizi. Un secol după XII T. ia naştere moneda în sensul actual, adică o bucată de metal
(aramă) pe care este scrisă valoarea ei (454-430 î.e.n.) → ea totuşi continua să fie cântărită şi nu numărată
datorită devalorizării, până în anul 269 î.e.n. când apare moneda de argint.
•••
Res quae pondere numero mensurave constant (lucruri care se apreciază după greutate, număr sau
măsură) şi lucruri care nu prezintă acest caracter (lucruri fungibile şi lucruri nefungibile).
Acestea sunt lucrurile care se pot înlocui, ţinând seama de felul şi uneori de calitatea lucrului, unele prin
altele.
De data aceasta nu intenţia părţilor, ci natura lucrurilor determină dacă un lucru poate sau nu să intre în
această categorie, dacă, cu alte cuvinte, poate fi cântărit, numărat sau măsurat.
Împrumutul în vederea consumaţiei (mutuum) nu poate purta decât asupra unor astfel de lucruri,
împrumutatul trebuind să restituie lucruri de acelaşi fel, de aceeaşi calitate şi în aceeaşi cantitate.
Dreptul modern a înlocuit această diviziune prin categoria lucrurilor fungibile şi nefungibile, adică acelea
care se pot sau nu înlocui unele prin altele, însă nu suntem decât în faţa unei schimbări de termeni, fondul
fiind acelaşi, deoarece se recunoaşte că numai lucrurile care pot fi cântărite, numărate sau măsurate pot fi
fungibile, numai atunci putându-se constata echivalenţa între două lucruri.
Expresia “lucruri fungibile” nu este romană, dar formată cu material roman şi anume dintr-un text unde
Paul spune că lucrurile de acelaşi fel pot “funcţiona” unele pentru altele.
Distincţia prezintă relevanţă întrucât a făcut posibilă efectuarea unor operaţiuni juridice precum mutuum
(împrumutul de consumaţie).
Res quae primo usu consumuntur (lucruri care se consumă prin primul uz) şi lucruri care nu prezintă
acest caracter (lucruri consumptibile şi lucruri neconsumptibile).
51
Unele lucruri se consumă după primul uz, fie că e vorba de o consumare fizică (ex. vinul), fie de o
consumare juridică (ex. moneda), adică o înstrăinare. Alte lucruri pot să fie folosite în mod repetat de către
aceiaşi persoană.
Distincţia prezintă relevanţă în materie de comodat (împrumut de folosinţă) → doar bunurile
neconsumptibile puteau face obiectul acestui contract.
Produse şi fructe.
Produsele are două sensuri: în sens larg cuprind şi fructele, pe când în sens restrâns produsele se
deosebesc de fructe.
Fructe sunt produsele unui lucru create în mod periodic, adică la anumite intervale de timp, fără să
epuizeze substanţa lucrului şi conform cu destinaţia lucrului (ex. produsele arborilor fructiferi, legumele, lâna
şi laptele animalelor).
În dreptul vechi se înţelegeau prin fructe lucrurile destinate consumaţiei, adică produsele arborilor şi ale
pământului care servesc drept hrană omului şi animalelor → deci fructele la origine erau numai produsele
agriculturii.
În dreptul clasic cuvântul fructe a căpătat şi un alt sens. Atunci când comerţul şi industria s-au dezvoltat,
prin fructe s-a înţeles nu numai ceea ce produce pământul, dar şi ceea ce produce un alt bun (ex. ceea ce se
obţine din chiria unei case, dobânda unui capital împrumutat) → fructele acestea (chiria, dobânda) nu sunt
fructe în adevăratul înţeles al cuvântului deoarece nu sunt născute din însăşi lucrul, însă dreptul le consideră
ca fructe iar comentatorii le-au numit fructe civile.
Fructele se mai numesc naturale (materiale), adică acelea care se nasc numai prin forţa naturii (ex.
fructele arborilor), şi industriale, adică acelea care necesită munca omului (ex. grâul). Toate aceste expresii
(fructe civile, fructe naturale, fructe industriale) nu sunt romane, ci aparţin comentatorilor.
Produse în sens strict se numesc lucrurile atunci când le lipseşte caracterul periodicităţii (ex. comoara)
sau când nu sunt rezultatul unei funcţii exclusive de producere a altor lucruri (ex. copilul sclavei).
O controversă celebră a fost la Roma în jurul chestiunii dacă fiul sclavei (partus ancillae) este fruct sau nu.
În cele din urmă s-a admis că copilul sclavei nu este fruct ci produs. Gaius spune că copilul sclavei este
produs, din respect pentru demnitatea omului. Sclavul este şi el un om şi ca atare îi aparţin toate fructele
neputând fi el însuşi un fruct. Această explicaţie idealistă nu e decât aparentă la un popor care admitea
sclavia.
În realitate trebuie să plecăm aici de la interesele proprietarilor de sclavi → copilul sclavei nu este un fruct
ci un produs deoarece interesul stăpânului nu sclavi nu rezidă în naşterea copiilor, ci în serviciile pe care
sclava le poate face, adică naşterea copilului este un accident, o întâmplare. Nimeni nu cumpără o sclavă în
vederea copiilor pe care îi va naşte, căci sclava poate fi sterilă, astfel că nu se poate spune că destinaţia,
funcţia ei, este naşterea copiilor. Dacă nu există siguranţa produsului, adică naşterea copilului, cu atât mai
mult nu există caracterul periodicităţii.
Cu alte cuvinte, stăpânul unei sclave nu poate a se gândi că ea va da fructele activităţii sale generatoare
cu aceeaşi regularitate ca o vacă. Funcţiunea generatoare a omului, în contrast cu aceiaşi funcţiune la
animale, este cât se poate de neregulată.
Clasificarea prezintă importanţă în materie de uzufruct etc. → uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi
la producte care revin nudului proprietar.
POSESIUNEA
DEFINIŢIE:
Posesiunea este o stare de fapt, ocrotită de drept, care constă în posibilitatea materială de a păstra şi de
a folosi un lucru, adică de a face anumite acte asupra unui lucru, de a exercita o putere de fapt asupra
lucrului (stăpânire materială care se bucură de protecţie juridică).
Textele prezintă însă divergenţe deoarece în unele posesiunea apare ca un fapt, pe când în altele ca un
drept, ceea ce se explică prin aceea că posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept şi care produce
efecte juridice.
Posesiunea e redată în limba latină prin termenul tehnic possessio (possidere=a poseda) care termen în
vremea lui Plaut (sec. III-II î.e.n.) nu trecuse în uzul zilnic. În Plaut raportul posesoriu este desemnat prin
verbul habere=a avea.
•••
În cele mai multe cazuri, posesorul e în acelaşi timp şi proprietar al lucrului. Posesiunea este în cele mai
dese cazuri exerciţiul dreptului de proprietate, este exercitarea actelor materiale prin care se exteriorizează
dreptul de proprietate.
De aceea în practică posesiunea e confundată cu proprietatea. Într-adevăr dacă presupunem că un
individ munceşte o bucată de pământ el poate face această muncă fie în calitate de proprietar, fie în calitate
de posesor. Dar uneori deşi în fapt nu putem distinge pe proprietar de posesor, posesorul este şi proprietarul
lucrului. De ex. dacă dau cuiva garanţie pentru o sumă importantă un obiect oarecare, creditorul este
posesor pe când eu care m-am împrumutat păstrez proprietatea lucrului.
Multă vreme posesiunea nu a fost sancţionată prin ea însăşi, deosebit de dreptul de proprietate. Multă
vreme romanii au considerat posesiunea o simplă stare de fapt care nu putea fă sancţionată prin ea însăşi,
care nu era ocrotiră din punct de vedere juridic dacă posesorul lucrului nu era în acelaşi timp şi proprietarul
lui.
Posesiunea începe să fie ocrotită juridiceşte pe la finele sec. V R.F. în următoarele împrejurări:
Romanii cucerind Italia, o parte din pământurile cucerite şi devenite ale statului (agri publici) fiind
necultivate li s-a permis cetăţenilor să le ocupe în schimbul unei redevenţe (sume de bani). Din cauza că nu
erau oficial delimitate (hotărnicite) s-au născut conflicte între cei care le ocupaseră. Aceste conflicte au
căpătat un caracter deosebit de acut când cetăţenii romani au ocupat şi alte terenuri izgonind cu forţa pe
adevăraţii proprietari, pe ţărani, procedee care cu timpul au dus la constituirea latifundiilor. Statul roman a
trebuit să intervină pentru a curma neînţelegerile dintre uzurpatori, adică dintre cei care îşi disputat pământul
statului sau pe acela al ţăranilor izgoniţi, aceste neînţelegeri provocând dezordine în stat ceea ce ducea la
slăbirea sa.
52
Aceşti uzurpatori nu puteau să uzeze între ei de acţiunea în revendicare, căci această acţiune
sancţionează dreptul de proprietate, drept pe care nu-l aveau. În consecinţă ei recurgeau la justiţia privată,
adică îşi făceau dreptate singuri.
De aceea s-a creat un nou instrument juridic, interdictele, pentru a ocroti pe uzurpatorii acestor bunuri.
Dovada elocventă a acestei origini a interdictelor este însăşi sensul cuvântului possessio: la început, spune
Festus, “possessiones sunt numite terenurile publice şi particulare întinzându-se departe, fiindcă nu prin
mancipaţiune le deţineau, ci prin uz şi îndată ce cineva le ocupa se lovea de interesele altora”.
Odată cu apariţia interdictelor ca măsuri de protecţie a posesiunii, noţiunea de posesiune a căpătat un
sens abstract desemnând puterea de fapt ocrotită juridiceşte asupra unui pământ public, de aici noţiunea
extinzându-se şi la pământuri particularilor.
•••
ELEMENTELE POSESIUNII:
Posesiunea are două elemente constitutive: un element intenţional, animus, şi un element material,
corpus.
Animus: prin animus se înţelege intenţia de a păstra lucrul pentru sine;
Corpus: prin corpus nu se înţelege un anumit act, ci totalitatea actelor materiale prin care cineva se
foloseşte sau se pune în situaţia de a se folosi de un lucru (aceste acte vor fi deci felurite: ex. faptul luării unui
lucru, faptul unei persoane de a se stabili într-o casă).
FELURILE POSESIUNII:
Din punct de vedere al efectelor ei, posesiunea e de mai multe feluri:
Posessio ad interdicta: posesiune care dă dreptul la protecţia posesorie (la interdicte) şi nu cere decât
întrunirea celor două elemente ale posesiunii;
Posessio ad usucapionem: posesiunea care duce la dobândirea proprietăţii quiritare prin uzucapiune
(printr-o posesiune în anumite condiţii) şi care necesită în afară de cele două elemente ale posesiunii şi
îndeplinirea condiţiilor uzucapiunii.
Possessio iniusta (contrară dreptului) sau vitiosa (vicioasă): este o posesiune care faţă de o anumită
persoană este viciată, adică are un viciu care-i ridică protecţia juridică numai faţă de acea persoană → de
aceea în unele interdicte posesorii figurează clauza posesiunii vicioase, adică cuvintele “nec vi nec clam nec
precario a te possideret” (a nu poseda nici prin violenţă, nici clandestin - pe ascuns, nici cu titlu precar faţă de
tine), prin urmare posesiunea este vicioasă când de ex. cineva a deposedat pe altul cu violenţă sau a
posedat un lucru fără ştirea proprietarului.
Possessio iuris (posesiunea de drept) sau quasi possessio (quasi-posesiunea): cunoscută mai târziu
de romani, însă nu au aplicat această noţiune decât la servituţi (sarcini care grevează - apasă - asupra unui
bun) → plecând de la ideea că posesiunea necesită un act material prin care te foloseşti de un lucru sau te
pui în situaţia de a-l folosi, multă vreme jurisconsulţii romani au spus că numai lucrurile corporale sunt
susceptibile de posesiune (nu şi lucrurile incorporale, adică drepturile subiective), cu excepţia dreptului de
proprietate care se identifică cu obiectul lui. Un drept nu poate fi posedat căci nu poate fi apucat sub aspect
material, un drept prin natura sa este abstract, o concepţie a spiritului.
Pretorul însă mai târziu, plecând de la ideea că posesiunea este exerciţiul puterilor cuprinse în dreptul de
proprietate, a tras concluzia că şi alte drepturi se exercită prin acte materiale necesare unei posesiuni numită
quasi possessio sau possessio iuris.
În afară de posesiunea propriu-zisă, romanii mai cunosc şi DETENŢIUNEA pe care o numeau possessio
naturalis (posesiunea naturală) sau corporalis (corporală), în opoziţie cu adevărata posesiune sau possessio
civilis (posesiunea civilă). Prin urmare cuvântul detenţiune este străin limbii jurisconsulţilor romani → despre
cei care deţin lucrul romanii spuneau tenent sau în possessione essse, adică a fi în stare de posesiune fără a
fi posesori. De altfel romanii întrebuinţau expresia in possessione esse şi când era vorba de posesiune.
Detenţiunea, după cum vom vedea este ca şi posesiunea o stare de fapt nedeosebindu-se decât prin
intenţie.
DOBÂNDIREA POSESIUNII:
Posesiunea se dobândeşte prin sine însuşi, fie prin altul.
Prin sine însuşi: se poate dobândi posesiunea prin sine însuşi când:
–se întrunesc elementele posesiunii de către aceiaşi persoană; nu trebuie însă ca aceste două
elemente să apară în acelaşi timp (animus poate să înceapă să existe înaintea lui corpus, ex. mi se aduce
la mine acasă un lucru în absenţa mea, lucru care spusesem să-mi fie adus fiind cumpărat de mine;
animus poate să apară şi după corpus când de ex. locatarul, chiriaşul, primeşte în dar lucrul care-i fusese
închiriat, astfel că devine proprietar);
–se mai care ca persoana care dobândeşte să fie capabilă a avea un patrimoniu;
–lucrul posedat să fie corporal, căci lucrurile incorporale (ex. drepturile) nu sunt susceptibile de
posesiune → totuşi am văzut cum a apărut mai târziu noţiunea de possessio iuris (posesiunea dreptului).
Printr-altul: când vorbim de altul înţelegem altă persoană sui iuris deoarece în cazul lui dominus
(stăpânului) care dobândeşte posesiunea prin sclavul său nu există decât o singură persoană, sclavul fiind
un lucru, iar în cazul lui pater familias care dobândeşte prin fiul lui nu există în sens juridic cu adevărat două
persoane distincte.
Trebuie să facem următoarele distincţii:
Dobândirea posesiunii animo alieno (cu animus al altuia): animus trebuie să-l aibă însuşi posesorul, nu
se poate dobândi posesiunea fără ştirea noastră → totuşi, în mod excepţional, s-a permis dobândirea
posesiunii animo alieno atunci când incapacitatea de fapt nu permitea realizarea acestui element (animus)
→ furiosus şi infans (copilul mai mic de 7 ani) nu pot avea animus → pentru infantes se recursese anterior
la procedeul lui auctoritatis interpositio, în mod greşit însă, căci acest procedeu implica o voinţă din partea
incapabilului → de aceea ideea reprezentării şi-a găsit odată cu noile concepţii o aplicaţie cât se poate de
necesară în cazul nostru → aceeaşi favoare s-a admis şi pentru administratorii persoanelor morale → prin
urmare animus în deosebire de corpus este în mod necesar personal.
Dobândirea posesiunii corpore alieno (cu corpus al altuia): ex. dau ordin ca lucrul cumpărat de mine să
fie predat unei alte persoane însărcinate de mine pentru a primi lucrul pentru mine → dobândesc
53
posesiunea lucrului animo meo, corpore alieno (cu animus al meu dar cu corpus al altuia) → prin sec. II
e.n. s-a admis dobândirea posesiunii corpore alieno la început numai pentru procurator (sclav dezrobite
însărcinat cu administrarea bunurilor patronului).
PIERDEREA POSESIUNII:
Pentru pierderea posesiunii este suficient pierderea unuia sau ambelor elemente ale posesiunii. Nu se
cere ca să existe în acelaşi timp un animus şi un corpus contrar, adică intenţia de a nu mai poseda şi
săvârşirea unor fapte contrarii posesiunii. Trebuie însă să distingem pierderea posesiunii prin sine însuşi şi
pentru altul.
Pierderea posesiunii prin sine însuşi:
Pierderea lui corpus: posesiunea este pierdută corpore atunci când nu face sau nu poate să facă acele
acte materiale care se impun a fi făcute de cel ce deţine un lucru (ex. un inel cade în fluviu, el nu vrea sau nu
poate să-l scoată de acolo).
În ce priveşte imobilele s-a ajuns la soluţia ca posesiunea lor să nu fie pierdută prin pierderea lui corpus
câtă vreme animus se menţine. La această regulă s-a ajuns plecându-se de la situaţia păşunilor → dacă
cineva punea stăpânire pe păşunile de iarnă sau de vară, aceste nefiind folosite decât o parte a anului,
posesiunea lor era pierdută. S-a admis însă ca posesiune acestor terenuri să fie păstrată numai cu animus,
astfel că se păstra posesiunea chiar dacă un terţ a ocupat terenul în absenţa posesorului şi fără ştirea lui.
Pierderea lui animus: sunt greu de găsit ipoteze când cineva manifestă voinţa de a nu mai poseda, în
timp ce săvârşeşte acte materiale conform posesiunii.
O ipoteză poate totuşi să constituie ceea ce se numeşte constitutum possessorium. O persoană vinde
casa în care locuia şi continuă după vânzare s-o locuiască în baza unui contract de locaţiune (închiriere).
Încheiat cu noul proprietar → vânzătorul devine detentor, a pierdut deci posesiunea odată cu pierderea lui
animus, totuşi a conservat corpus → cumpărătorul a dobândit posesiunea animo suo corpore alieno (cu
animus al său şi corpus al altuia), pe când vânzătorul a pierdut posesiunea animo solo (numai prin animus).
Pierderea lui corpus şi a lui animus: ambele elemente se pierd în acelaşi timp ex. în cazul morţii
posesorului, a părăsirii lucrului.
Pierderea posesiunii printr-altul (prin detentor):
Moartea sau nebunia detentorului: în acest caz nu va fi pierdută posesiunea lucrului câtă vreme lucrul
se găseşte la detentor.
Voinţa contrară a detentorului: detentorul nu poate prin simpla lui voinţă să schimbe detenţiunea sa în
posesiune şi deci să provoace pierderea posesiunii celui pentru care deţine lucrul → romanii au exprimat
această imposibilitate prin adagiul “nemo causam possessionis sibi nutare potest” (nimeni nu poate să-şi schimbe
temeiul juridic al posesiunii sale).
Interversiunea titlului:
Nu este deci suficientă schimbarea voinţei detentorului pentru a-l transforma în posesor, trebuie să
aibă loc interversiunea titlului, adică un act exterior prin care detentorul să tăgăduiască dreptul
proprietarului (ex. când proprietarul vrea să intre în stăpânirea imobilului dat cu chirie şi chiriaşul nu-l lasă
să intre în casă afirmând că el este adevăratul proprietar în baza donaţiei pe care i-a făcut-o cineva pe
care el - detentorul – îl crede adevăratul proprietar).
EFECTELE POSESIUNII:
Posesorul are mai întâi ca mijloc de a se apăra, faţă de cei care îi tulbură posesiunea sau îl deposedează
pe nedrept, interdictele posesorii.
În al doilea rând, într-un proces în revendicare, posesorul are situaţia avantajoasă de pârât (se apără
spunând doar “posed pentru că posed”), ceea ce înseamnă că reclamantului îi incumbă sarcina să
dovedească că e proprietar.
În al treilea rând posesiunea într-un anumit interval permite ca proprietatea unui lucru să fie dobândită prin
uzucapiune, dacă şi celelalte condiţii necesare acesteia din urmă sunt îndeplinite.
INTERDICTELE POSESORII:
Interdictele posesorii (ordinele date de pretor) serveau ca instrument de protecţie a posesiunii. Termenul
de interdictum possessorium există în latina juridică dar avea sensul pe care i-l dăm noi astăzi, căci nu
semna o categorie de interdicte, cu un interdict special care n-avea fundamentul în posesiune şi era dat lui
bonorum emptor (cumpărătorul bunurilor) pentru a se pune în posesia averii insolvabilului (în cadrul
procedurii formulare).
Trebuie să deosebim interdictele care aveau de scop de a se redobândi o posesiune pierdută (interdictele
recuperandae possessionis causa), de interdictele care aveau de scop a păstra posesia (interdictele
retinendae possessionis causa).
Interdictele recuperandae possessionis causa:
Interdictele unde vi (deoarece prin violenţă): erau acordate celui care fusese deposedat cu violenţă
pentru a redobândi posesiunea → acestea sunt primele interdicte astfel că originea lor se confundă cu
originea interdictelor în general → interdictele unde vi erau de două feluri:
Interdictul unde vi cottidiana (deoarece printr-o violenţă obişnuită): fusese creat pentru cazul de
deposedare prin violenţă.
Interdictul unde vi armata (deoarece printr-o violenţă armată): era dat tot în caz de deposedare cu
violenţă, însă în acest caz violenţa era mai gravă, căci se cerea să fie săvârşită de o persoană înarmată
sau o bandă.
Interdictele unde vi şi-au pierdut mult din importanţa lor practică în urma unei constituţiuni din epoca
postclasică potrivit căreia cel ce cu violenţă se face stăpân pe un lucru mobil sau imobil este totdeauna
obligat a restitui şi pierde pe deasupra dreptul său de proprietate dacă lucrul îi aparţinea sau trebuie să
plătească valoarea lui dacă lucrul nu-i aparţinea.
Deosebiri între interdictul unde vi cottidiana şi unde vi armata:
–primul este dat într-un caz de violenţă obişnuită, pe când al doilea necesită o violenţă cu banda sau
înarmat;
54
–primul trebuie cerut în maximum un an de la deposedare, pe când al doilea putea fi cerut oricând,
fiind perpetuu;
–primul necesita o posesiune neviciată faţă de cel care deposedase (dacă cineva avea o posesiune
viciată, cel faţă de care posesiunea era viciată putea să recurgă la violenţă pentru a-şi recupera lucrul,
căci fostul posesor era dezarmat faţă de el), pe când al doilea nu cerea această condiţie;
Interdictul de precario (relativ la precar): serveşte celui care a remis altuia un lucru cu titlu precar pentru
a reintra în posesia lui oricând ar vrea (detentorul era obligat să restituie lucrul la cerere) → originile acestui
interdict trebuie căutate în obiceiul patricienilor care primiseră de la stat parte din ager publicus ca în calitate
de patroni să acorde clienţilor lor aceste fâşii de pământ pentru cultivare → după cum statul putea să ceară
restituirea acestor pământuri oricând ar fi vrut de la patricieni, tot aşa aceştia puteau să le ceară de la clienţii
lor, nerestituirea bunului fiind considerată ca o încălcare a legăturii de fidelitate care trebuia să existe între
patron şi client, legătură sancţionată în vechiul drept roman cu moartea → mai târziu când această legătură
s-a slăbit, a fost nevoie de un instrument juridic pentru a sili pe client să restituie terenul primit pentru cultivare
iar acest instrument a fost interdictul de precario.
Interdictul de clandestinis possessione (relativ la posesiunea clandestină): originea acestui interdict
este următoarea: romanii duceau la păscut turmele lor pe munte în timpul verii iar pe timpul iernii la câmp,
astfel că aveau păşuni de iarnă şi de vară, fiecare din aceste categorii fiind folosite deci numai o parte a
anului → potrivit principiilor dreptului roman, posesiunea se pierdea prin pierderea lui corpus, astfel că atunci
când proprietarul anul următor se întorcea la terenul lui găsea pe altul instalat ca posesor → i s-a dat deci
proprietarului acest interdict, considerându-se că este o posesiune clandestină ocuparea terenului fără ştirea
proprietarului.
Interdictul amintit nu este citat decât de un singur text deoarece a dispărut curând din uz faţă de noul
principiu după care posesiunea poate fi păstrată numai cu animus → noul principiu e afirmat faţă de păşunile
de vară şi de iarnă, ceea ce confirmă explicaţia dată de text.
Interdictele retinendae possessionis causa: aveau ca scop să menţină în anumite condiţii pe cel care
le cerea în posesiunea lucrurilor → ele sunt de două feluri (numite după primele cuvinte ale formulei
respective, adică ale frazei prin care pretorul pronunţa interdictul, dădea ordinul său):
Interdictul utrubi (care din doi): permitea să păstreze posesiunea acela care posedase mai mult lucrul în
cursul anului care a precedat eliberarea interdictului → pentru a înţelege motivele care au dus la crearea
acestui interdict trebuie să ne situăm în atmosfera economică şi politică de pe la mijlocul sec. VI R.F: în
timpul celui de-al doilea război punic (218-201 î.e.n.) multe cetăţi fuseseră luate de cartaginezi iar sclavii
aparţinând acestor cetăţi fuseseră risipiţi în toate părţile → când romanii au recucerit cetăţile luate de
cartaginezi, au redat sclavii foştilor stăpâni → s-au ivit însă conflicte între două persoane care pretindeau
deopotrivă că au un drept asupra sclavului → de aceea pretorul a creat acest interdict, urmând a fi considerat
posesor al sclavului acela care l-a posedat mai mult în anul care a precedat eliberarea interdictului (interdict
creat în folosul proprietarilor de sclavi pentru tranşarea conflictelor dintre ei relativ la lucruri mobile).
Interdictul uti possidetis (după cum posedaţi): avea ca scop să menţină posesiunea în favoarea
posesorului din momentul emiterii interdictului → de data aceasta deci, nu mai era nevoie să se ţină seama
de durata posesiunii, posesorul actual era menţinut în posesiune → cum se explică apariţia acestui interdict?
→ odată cu dezvoltarea comerţului, are loc destul de des transferul proprietăţii unor terenuri de la o persoană
la alta → Roma nu cunoştea însă un registru în care să se treacă şi să se ţină în evidenţă noii proprietari
(actele erau orale, singura probă erau martorii) → această situaţie a dat naştere la o serie întreagă de
procese atunci când, datorită dezvoltării comerţului, operaţiunile de vânzare şi cumpărare s-au înmulţit → din
cauza numărului mare de procese indivizilor le venea târziu rândul ca pretorul să organizeze instanţele
(procesele) respective, ceea ce a determinat pe unii să-şi facă dreptate singuri (acest lucru tulbura ordinea
publică) → în consecinţă pretorul a intervenit prin interdictul amintit pentru ca să reglementeze posesiunea
părţilor, până când va avea loc procesul asupra proprietăţii (interdict creat în folosul proprietarilor de terenuri
şi al negustorilor relativ la imobile).
–PROPRIETATEA–
EPOCA PRESTATALĂ LA ROMA.
Între fondarea oraşului Roma (754 î.e.n.) şi întemeierea statului roman (sec. VI î.e.n.) este o perioadă de
aproximativ 200 de ani care constituie sfârşitul comunei primitive. Dacă cercetăm care sunt formele de
proprietate cunoscute de romani, constatăm că romanii au cunoscut încă de la fondarea Romei trei forme de
proprietate: proprietatea colectivă a ginţii, proprietatea familială şi proprietatea individuală.
PROPRIETATEA COLECTIVĂ A GINŢII.
Romanii au cunoscut la început numai proprietatea colectivă a ginţii asupra pământului (ager gentilicus).
Dovada acestei afirmaţii o constituie urmele lăsate în formele transmiterii proprietăţii, precum şi formele
necesitate pentru intentarea acţiunii în revendicare, acţiune care sancţionează dreptul de proprietate, şi în
succesiunea legală.
După cum vom vedea în cele ce urmează, unul din cele mai vechi moduri de transmisiune a proprietăţii
romane este mancipaţiunea → mancipaţiunea însă necesită ca achizitorul (cel care dobândea lucrul) să ţină
cu mâna lucrul, ceea ce fireşte nu se poate aplica decât la sclav sau la vite, nu şi la pământ sau case → de
asemenea acţiunea în revendicare trebuia să fie intentată printr-o anumită acţiune a legii (sacramentum in
rem): formele acestei legisacţiuni necesitau prezenţa lucrului în faţa magistratului, forme deci care nu se
potriveau transmiterii proprietăţii asupra pământului → de aici rezultă că proprietatea asupra pământului nu
exista decât sub forma colectivă (gentilică) la originile Romei, pământul fiind inalienabil (neputând fi
înstrăinat) şi ca atare neexistând vreun mod de transmisiune a proprietăţii asupra pământului → succesiunea
legitimă era deferită categoriei de moştenitori numită sui heredes, în lipsa acestora agnaţilor iar în lipsa
agnaţilor gentililor: reminiscenţă a epocii în care ginta exercita în colectiv dreptul de proprietate asupra
pământului.
Averea individuală în aceste vremuri îndepărtate consta din pecunia (vite, mai târziu bani) şi familia
(sclavi).
PROPRIETATEA FAMILIALĂ.
55
Romanii au cunoscut de asemenea proprietatea familială, proprietate care poartă numele de heredium
(pământul din cetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii). Tradiţia ne arată că, chiar de la fondarea
Romei, pământul ei era împărţit în mici loturi de cât 0,5 ha. (două iugăre) pe care cetăţeanul să-şi
construiască casa având şi o grădină în jurul casei. Întrucât această jumătate de hectar ar fi fost imposibil să
ajungă pentru întreţinerea familiei unui cetăţean, este cert că restul pământului aparţinea în mod colectiv
ginţilor. Acea jumătate de hectar cuprinzând casa şi grădina din jurul casei se numea heredium.
Acest heredium trebuie că la origine prezenta caracterele proprietăţii familiale, adică era:
–inalienabil (nu se putea înstrăina), dovada în acest sens fiind, ca şi la proprietatea gentilică, formele
transmisiunii proprietăţii şi ale sancţiunii proprietăţii;
–indivizibil (nu se putea împărţi), actio familiae herciscundae (acţiunea în partaj, împărţire, a patrimoniului)
fiind o creaţie a celor XII T.5.10;
În 1933 s-au descoperit noi fragmente din Institutele lui Gaius, jurisconsult care a trăit în sec. II. într-unul
din textele noi citim: “căci odinioară pater familias fiind mort, între sui heredes avea loc o societate legitimă şi
naturală care se numea ercto non cito [adică proprietate neîmpărţită]”.
Prin urmare, din texul lui Gaius rezultă că sui heredes , după moartea lui pater familias (şeful familiei),
trăiau în indiviziune (codevălmăşie), situaţie denumită ercto non cito sau, cum ne arată alte texte, antiquum
consortium.
Gaius numeşte această stare de indiviziune legitimă, fiindcă a fost recunoscută de legea celor XII Table,
şi naturală, fiindcă provine din epoca preistorică şi se formează prin simpla continuare a proprietăţii sui
heredes-ilor. Însăşi modul de formare al acestei străvechi instituţii ne dovedeşte dreptul de coproprietate al
sui heredes-ilor.
Prin urmare, sui heredes după moartea lui pater familias nu-şi împărţeau bunul familial (averea de familie
– casa şi grădina din jurul casei) între ei, căci heredium (casa şi grădina), fiind proprietate familială, era
inalienabil şi indivizibil (nu putea fi împărţit).
Prin urmare antiquum consortium era continuarea proprietăţii familiale după moartea lui pater familias.
Odată cu XII T. apare şi actio familiae herciscundae (acţiunea de împărţire a bunului de familie) → prin
urmare, odată cu XII T. sui heredes capătă dreptul de a cere să se împartă averea → acest drept se explică
prin faptul că situaţia acelor sui heredes nu era decât o continuare a regimului pe care-l aveau când trăia
pater familias , adică a regimului de proprietate familială, însă când odată cu XII T. apare proprietatea
individuală, quiritară asupra pământului, când dispare proprietatea familială, a apărut un procedeu ca sui
heredes să iasă din indiviziune, procedeu care este actiofamiliae herciscundae.
Chiar după XII T. antiquum consortium n-a dispărut din cauza avantajelor pe care le prezenta pentru o
populaţie esenţial agricolă → sui heredes continuă să trăiască în indiviziune, de această dată de bună voie,
pentru a nu fragmenta pământul, ceea ce ar fi fost păgubitor pentru productivitatea lui.
Existenţa proprietăţii familiale la romani este dovedită prin urmele lăsate într-o epocă când această formă
de proprietate nu mai exista:
–după cum vom vedea mai târziu, prima categorie de moştenitori în succesiunea legitimă cuprindea
potrivit XII T.5.4 pe sui heredes, adică tocmai pe aceia care se găseau sub puterea lui pater familias în
momentul morţii lui şi devin, prin efectul morţii lui, sui iuris (ex. fii, fiice, soţia cu manus a lui pater familias) →
ei se numesc sui heredes, adică moştenitorii lor însăşi, deoarece într-o epocă anterioară le revenea un lucru
care deja le aparţinea;
–jurisconsultul Paul (D.28.2.11) spune: “în ce priveşte moştenitorii proprii (sui heredes) vedem clar că
proprietatea se continuă de plin drept între defunct şi ei: efectul acestei continuări a proprietăţii este că nu
pare a exista succesiune, deoarece copiii sunt consideraţi deja a fi fost de dinainte proprietari ai acestor
bunuri” → Paul a făcut această precizare cu intenţia de a sublinia regimul special al proprietăţii familiale
(caracter de coproprietate), în raport cu cel al proprietăţii individuale (desigur că în vremea lui Paul (încep.
sec. III) nu mai exista proprietatea familială).
DISPARIŢIA FORMELOR DE PROPRIETATE PRIMITIVĂ.
Romanii au cunoscut încă la întemeierea Romei forme ale proprietăţii primitive: proprietatea colectivă a
ginţii şi proprietatea familială. Odată cu fondarea statului aceste forme de proprietate primitivă dispar →
evident că dispariţia acestor forme de proprietate nu s-a făcut dintr-o dată ci s-au descompus în cadrul
comunei primitive.
Proprietatea colectivă a ginţii şi cea familială asupra pământului este înlocuită cu proprietatea publică a
statului şi proprietatea individuală asupra pământului → în ce priveşte proprietatea individuală asupra
sclavului şi vitelor mari aceasta exista de la întemeierea Romei.
PROPRIETATEA ÎN DREPTUL ROMAN.
EPOCA VECHE.
În vechiul drept roman nu întâlnim decât o singură formă de proprietate individuală, privată, proprietatea
quiritară, adică proprietatea quiriţilor, a cetăţenilor romani. Proprietatea quiritară poartă asupra sclavului,
asupra animalelor mari (boi), asupra pământului, asupra animalelor mici (capre, oi).
Deşi XII T. nu vorbeşte de proprietatea colectivă, totuşi ea există. Nu mai e vorba fireşte de proprietatea
colectivă a ginţii sau a familiei, forme de proprietate care am văzut că dispăruseră odată cu fondarea statului,
ci de proprietatea publică a statului asupra sclavilor (servi publici), cât şi asupra pământului (ager publicus).
Proprietatea publică a statului îşi găseşte originea în cucerire, deci în război.
PROPRIETATEA PUBLICĂ A STATULUI ASUPRA PĂMÂNTULUI CUCERIT (ager publicus).
După cum am arătat mai sus, vechii romani se ocupau cu agricultura şi creşterea vitelor. Agricultura, ca şi
creşterea vitelor, necesitau însă mărirea suprafeţei de pământ în folosinţă sau în proprietate. De aceea
patricienii acaparează din ce în ce mai mult părţi din ager publicus, pământul cucerit de Roma → o parte din
acest pământ era acordată în folosinţă cetăţenilor romani, o parte altă parte era acordată în folosinţa primului
care-l ocupa în schimbul unei plăţi anuale şi, în fine, o a treia parte era trecută în proprietatea privată a
cetăţenilor romani.
Spre sfârşitul republicii întreg ager italicus (pământul Italiei) a fost asimilat cu ager romanus (pământul
Romei), devenind în consecinţă res mancipi şi astfel susceptibil de proprietate quiritară.
PROPRIETATEA PUBLICĂ A STATULUI ASUPRA SCLAVILOR.
56
Statul putea să vândă particularilor pe prizonierii de război în care caz sclavii deveneau proprietatea
privată a cetăţenilor romani, însă statul putea să-i întrebuinţeze în diferite servicii inferioare pe lângă
magistraţi ca uşieri, servitori în temple şi alte edificii publice → magistratul însă nu se putea servi de sclavi,
când era vorba de executarea unui ordin contra unui cetăţean roman.
Aceşti sclavi ai statului se numeau servi publici → aveau situaţia sclavilor care aparţineau particularilor cu
următoarele deosebiri:
–puteau fi dezrobiţi de magistraţii superiori (probabil numai cu acordul senatului) printr-o simplă declaraţie
(nu era necesară forma solemnă cala sclavii privaţi);
–primeau de obicei o porţiune din terenul public pentru a-şi construi locuinţa;
–primeau anual o sumă de bani pentru cheltuieli de întreţinere;
–aveau dreptul de a încheia un fel de căsătorie cu femeile libere;
–aveau dreptul de a dispune mortis causa (pentru cauză de moarte), adică să testeze, de jumătate din
patrimoniul lor.
Rezultă din situaţia de mai sus că situaţia sclavilor publici era mai puţin rea decât a sclavilor particulari,
aceasta nu se datorează însă decât faptului că exploatarea sclavilor publici necesita să li se acorde o
oarecare independenţă → statul neavând în epoca veche cadre administrative se servea în funcţiile
administrative inferioare de sclavi.
PROPRIETATEA QUIRITARĂ.
DEFINIŢIE:
Potrivit unei definiţii celebre, care însă nu este datorată romanilor, ci comentatorilor posteriori, proprietatea
este constituită din ius utendi, ius fruendi, ius abutendi.
–ius utendi: dreptul de a folosi, ex. dreptul de a locui într-o casă;
–ius fruendi: dreptul de a culege fructele, ex. dreptul de a culege recolta de pe un pământ;
–ius abutendi: dreptul de dispune, adică fie a distruge lucrul (ex. a ucide un cal), fie a-l înstrăina (a vinde
un cal).
Jurisconsulţii romani nu definesc dreptul de proprietate care se sustrage într-adevăr oricărei definiţii prin
simplicitatea şi întinderea sa, căci este dreptul cel mai complet pe care-l putem avea asupra unui lucru
corporal → definiţia comentatorilor se găseşte în germene în texte, romanii arătând diferitele avantaje pe
care le procură proprietatea: usus şi fructus (folosinţa şi fructele) sunt cu claritate deosebite în texte, însă prin
abusus jurisconsulţii romani nu vizează decât dreptul de a consuma un lucru prin uz → cu aceste rezerve
terminologice trebuie să spunem că proprietarul quiritar putea dispune cum vrea de lucrul său.
Acesta fiind principiul, trebuie să semnalăm excepţiile aduse acestuia (persoane care deşi aveau
commercium erau incapabili de fapt):
–pupilul (cel pus sub tutelă) nu poate să înstrăineze fără auctoritas tutoris;
–femeia sub tutela perpetuă nu poate să înstrăineze lucrurile sale mancipi fără auctoritas tutoris;
–nebunul (furiosus) nu poate să înstrăineze;
–prodigul interzis de asemenea nu poate să înstrăineze, cât durează interdicţia.
DENUMIRE:
La început romanii n-au avut un cuvânt pentru a exprima ideea abstractă a dreptului de proprietate →
proprietarul spunea: “acest lucru este al meu potrivit dreptului quiriţilor”. Ulterior proprietatea este desemnată
prin cuvântul dominium sau dominium legitimum; proprietas pentru prima oară se întâlneşte în vremea lui
Traian.
OBIECTUL PROPRIETĂŢII QUIRITARE:
Proprietatea quiritară nu poate fi tratată decât ţinându-se seama de diferitele date în evoluţia sa istorică,
întrucât obiectul acesteia nu a rămas acelaşi în decursul timpului:
Proprietatea quiritară asupra sclavului:
Cel mai vechi obiect al proprietăţii quiritare este sclavul:
–din evoluţia proprietăţii rezultă că proprietatea individuală asupra sclavului a apărut cu mult înainte de
proprietatea individuală asupra pământului;
–formele de transmisiune şi de sancţionare ale proprietăţii quiritare se pot aplica la origine numai sclavului
şi vitelor mari (ceva mai recent), nu şi pământului;
–formula solemnă pronunţată de achizitor (cel ce dobândeşte lucrul) în mancipatio (mancipaţiune) se
referă la homo, adică sclav → din prezenţa acestui cuvânt în formulă deducem că sclavul a fost primul obiect
al proprietăţii quiritare → desigur însă că foarte de timpuriu aceleaşi reguli s-au aplicat şi vitelor mari, animale
care împreună cu sclavul serveau la munca pământului.
Proprietatea quiritară asupra vitelor mari:
Desigur, chiar de la fondarea statului s-a admis proprietatea quiritară asupra boilor, obiceiul nejuridic din
epoca prestatală recunoscând deja proprietatea individuală asupra vitelor mari, unelte necesare pentru
cultivarea pământului. Proprietatea quiritară asupra măgarilor, catârilor şi cailor este mai recentă, odată cu
dezvoltarea comerţului, numitele animale fiind întrebuinţate în special la transporturi.
Proprietatea quiritară asupra vitelor mici:
Proprietatea quiritară asupra vitelor mici (oi, capre) trebuie să fi fost admisă destul de timpuriu, deoarece
pe de o parte XII T. cunoaşte tradiţiunea, mod de dobândire a proprietăţii lucrurilor nec mancipi, iar pe de altă
parte nu se cunoştea în epoca veche decât un singur fel de proprietate individuală, proprietatea quiritară.
Dovada că animalele mici, res nec mancipi (oi, capre) făceau încă din epoca veche obiect de proprietate
quiritară este Gaius, potrivit căruia se poate revendica chiar şi o turmă, aducându-se în faţa magistratului
numai o oaie sau o capră → desigur că acest lucru n-a fost posibil decât ceva mai târziu, dar tot în epoca
veche, deoarece acţiunea în revendicare se intenta prin sacramentum in rem, care necesita aducerea
obiectului revendicat în faţa magistratului, pe când aici vedem că se aduce numai o parte dintr-un tot
(abatere de la puritatea regulii originare). Pe de altă parte, revendicarea sancţiona proprietatea quiritară, deci
capra sau oaia face obiectul proprietăţii quiritare.
Proprietatea quiritară asupra pământului:
57
Proprietatea quiritară asupra pământului este mai recentă decât asupra sclavilor şi vitelor → în acest sens
se pot deduce două argumente care dovedesc că în epoca prestatală nu exista proprietate quiritară asupra
pământului, numai astfel explicându-se urmele lăsate în dreptul roman:
–formele mancipaţiunii necesitau ca obiectul a cărui proprietate se transmitea să fie ţinut cu mâna, ceea
ce nu era posibil în cazul unui teren → când s-a admis proprietatea quiritară asupra pământului s-a suprimat
această condiţie (mancipaţiunea în forma sa originară cerea ţinerea lucrului cu mâna, în acest sens este
chiar etimologia cuvântului: Gaius spune că se numeşte mancipatio “pentru că lucrul este luat cu mâna”) →
aşadar lipsa acestei condiţii (apucarea lucrului) care face din mancipatio un cuvânt lipsit de sens, ne arată o
aplicaţie mai recentă, o extensie a unui vechi mod de transmitere a proprietăţii la un nou caz de proprietate
individuală, proprietatea asupra pământului;
–acţiunea în revendicare care sancţionează proprietatea quiritară trebuia să fie intentată printr-o acţiune a
legii care purta numele de sacramentum in rem → formele acestei acţiuni a legii necesitau prezenţa lucrului
în faţa magistratului → când a fost posibilă proprietatea quiritară asupra pământului s-a admis să se aducă în
faţa magistratului un bulgăre de pământ.
Deci formele instituţiilor de mai sus neputând fi aplicate la origine pământului înseamnă că acesta s-a
putut face obiectul proprietăţii quiritare decât în urma sclavilor şi vitelor mari.
TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE PROPRIETĂŢII QUIRITARE:
Caracterul absolut:
Proprietarul este stăpân absolut, nefiind vreo îngrădire adusă dreptului său:
→în ceea ce priveşte sclavul am arătat că stăpânul sclavului îl poate vinde, cumpăra, ucide ca pe o vită;
→în ceea ce priveşte proprietatea pământului, caracterul absolut are drept consecinţă că tot ceea ce se
află deasupra sau dedesubtul terenului aparţine proprietarului, deci plante, casă, metale, comoară (o casă
separată de sol sau o plantă de teren nu putea fi concepută de un roman din acele vremuri).
Caracterul absolut al proprietăţii quiritare se explică prin faptul că proprietarului de sclavi şi de pământ îi
erau recunoscute puteri nelimitate pentru ca astfel exploatarea lucrului să fie făcută în modul cel mai
desăvârşit → totuşi încă în XII T. apar unele limitări (îngrădiri) ale dreptului de proprietate asupra pământului,
limitări care se explică însă prin interesul statului, care la data redactării celor XII T. era un stat de agricultori,
astfel că era normal ca legea să prevadă dispoziţii pentru agricultori: ex. proprietarul unui teren trebuie să
lase nelucrat, la limitele terenului, un spaţiu de 2 ½ picioare care împreună cu acelaşi spaţiu lăsat liber de
proprietarul vecin formează un drum de 5 picioare între proprietarii vecini, drum care nu se poate uzucapa.
Caracterul perpetuu:
Prin caracter perpetuu se înţelege imposibilitatea de a fi proprietar până la anumit termen, adică
cetăţeanul roman nu putea să piardă proprietatea după un anumit interval de timp → prin urmare
proprietatea nu putea fi transferată până la un termen, adică într-un mod temporar şi revocabil (acela care
cedează altuia proprietatea unui lucru nu poate face, printr-o convenţie alăturată actului de înstrăinare, ca la
sosirea unui anumit termen proprietatea să-i revină de plin drept → o astfel de convenţie este nulă).
Comentatorii au exprimat acest caracter al proprietăţii quiritare în adagiul: “proprietas ad tempus constitui
non potest” (proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen) → acest adagiu a fost formulat potrivit
termenilor şi conţinutului unui text celebru (Fr.Vat.283), care deşi se ocupa cu proprietatea provincială
proprietate de care vom vorbi, cu atât mai mult este aplicabil proprietăţii quiritare, dat fiind puterile mai mari,
mai depline ale proprietarului quiritar.
Caracterul exclusiv:
Proprietatea quiritară avea un caracter exclusiv, deoarece numai numite persoane se bucurau de ea,
numai numite lucruri puteau face obiectul proprietăţii quiritare, numai prin anumite moduri se putea transmite
proprietatea quiritară.
Proprietatea quiritară cerea deci întrunirea a trei condiţii:
–un cetăţean roman: s-a recunoscut totuşi, din timpuri vechi, străinilor care se bucurat de commercium
dreptul de a fi proprietari quiritari.
–un obiect roman: prin obiect roman se înţelege în primul rând ager romanus, adică pământul Romei,
precum şi res mancipi în general, care sunt în stăpânirea unui cetăţean roman, ex. sclavii → atunci când un
lucru se găsea în stăpânirea duşmanului nu avea această calitate, de asemenea teritoriile cucerite nu aveau
această calitate, care nu aparţinea nici lucrurilor nec mancipi → spre sfârşitul republicii, datorită noilor condiţii
economice, această condiţie nu mai este păstrată în forma originară: ager romanus se identifică cu ager
italicus, adică pământul Italiei cucerit de romani, ager italicus fiind asimilat lui ager romanus, astfel că
pământurile cucerite în Italia devin res mancipi şi ca atare susceptibile de proprietate quiritară.
–un anumit mod de dobândire: proprietatea quiritară putea fi dobândită fie printr-un mod de drept al
ginţilor (ocupaţiunea), fie printr-un mod de drept civil (mancipaţiune, uzucapiune, înstrăinări făcute de stat,
legea, adiudicatio, in iure cessio).
EPOCA CLASICĂ:
În vechiul drept roman nu întâlnim la Roma decât o singură formă de proprietate individuală, proprietatea
quiritară, adică a cetăţenilor romani → această formă de proprietate individuală s-a menţinut şi în epoca
clasică.
În această epocă, proprietatea quiritară primeşte noi limitări (în ceea ce priveşte proprietatea sclavului
aceste limitări se confundă cu măsurile luate - aparent - în interesul sclavului; datorită proprietăţii pretoriene
proprietatea quiritară rămâne numai cu numele).
Tot în epoca clasică întâlnim trei noi forme de proprietate: proprietatea provincială, cea pretoriană şi cea
peregrină.
PROPRIETATEA PROVINCIALĂ:
Romanii, cucerind diferite provincii, lăsau în general locuitorilor dreptul de a se folosi de pământul
acestora (ager publicus) → locuitorii provinciilor nu aveau în drept proprietatea pământului, deşi în fapt se
comportau ca şi proprietari → ei aveau numai un drept de folosinţă pentru care plăteau impozit: acest drept
de folosinţă este desemnat de comentatorii moderni prin expresia proprietate provincială (Gaius o numeşte
possessio et usus fructus).
58
Prin crearea acestui drept de folosinţă al foştilor proprietari asupra propriilor pământuri, statul roman -
singurul proprietar al pământurilor provinciale – şi-a format una din cele mai importante surse de venituri. Cu
timpul, pământul provincial a fost acaparat de romani, creându-se moşii întinse.
Proprietatea provincială putea fi transmisă între vii prin tradiţiune, la moartea proprietarului provincial
dreptul său de folosinţă trecea asupra urmaşilor, proprietarul provincial dispunea de o acţiune in rem specială
pe care o putea intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra lucrului.
PROPRIETATEA PRETORIANĂ:
Proprietatea pretoriană este rezultatul dezvoltării pe care o ia comerţul la începutul acestei epoci.
Comerţul necesita mai mare rapiditate la realizarea actelor. Formele solemne erau o piedică pentru
dezvoltarea comerţului.
De aceea, în practică părţile adeseori se mărgineau să predea lucrul fără să mai recurgă la mancipaţiune,
mod solemn de transmitere a proprietăţii, deşi era vorba de vânzarea unei res mancipi (ex. un sclav, un
teren). Desigur că, dacă celelalte condiţii erau îndeplinite, cumpărătorul avea posibilitatea de a deveni
proprietar quiritar prin uzucapiune, adică prin posesiunea lucrului timp de unul sau doi ani.
Ce se întâmplă dacă între timp, adică până la realizarea termenului necesar uzucapiunii, vânzătorul care
rămăsese proprietar quiritar va intenta acţiunea în revendicare? Ce se întâmplă dacă, în acelaşi interval
cumpărătorul este deposedat de un terţ?
Pretorul prin mijloacele care-i stau la dispoziţie (interdictele posesorii) a acordat protecţie juridică
cumpărătorului, creând în acest mod o proprietatea specială celui care a cumpărat o res mancipi, fără a fi
întrebuinţat formele solemne pentru transmisiunea lucrului → această proprietate a fost denumită de către
moderni proprietate pretoriană.
Din cuvintele lui Gaius rezultă că ipoteza originară a proprietăţii pretoriene este tradiţiunea, adică
remiterea fără forme a unei res mancipi, ceea ce este, după cum am văzut, explicat prin dezvoltarea
comerţului.
Proprietatea pretoriană este însă destinată să dispară prin trecerea termenului necesar uzucapiunii, căci
uzucapiunea transformă proprietatea pretoriană în proprietate quiritară → însă până la împlinirea termenului
de un an sau doi ani de zile există doi proprietari asupra lucrului, proprietarul quiritar, care nu are decât un
drept teoretic, şi proprietarul pretorian, care de fapt este adevăratul proprietar.
PROPRIETATEA PEREGRINĂ:
Un peregrin nu putea dobândi un lucru potrivit dreptului civil, nu putea deveni proprietar quiritar, dacă nu
avea commercium.
Unii peregrini datorită comerţului se îmbogăţiseră, ceea ce a necesitat recunoaşterea unui drept de
proprietate, potrivit dreptului ginţilor.
Dobândirea acestor forme de proprietăţi:
Tradiţiunea era mijlocul prin care se dobândea proprietatea peregrină şi pretoriană şi se transmitea
proprietatea provincială.
EPOCA POSTCLASICĂ:
În timpul epocii postclasice, cele patru forme de proprietate (quiritară, pretoriană, provincială, peregrină)
se reduc treptat la o singură formă de proprietate.
Prima care a dispărut a fost proprietatea peregrină ce pierduse deja mult din importanţa ei odată cu
reforma lui Caracalla, care acordase cetăţenia tuturor peregrinilor, afară de dediticii → proprietatea peregrină
pierduse cu totul din rostul său când Iustinian desfiinţă categoria pereginilor dediticii.
Dispare apoi proprietatea provincială, ce avea raţiune de a exista câtă vreme pământul Italiei se bucura
de privilegiul de a nu fi supus impozitelor → din momentul când pământul Italiei a fost supus impozitului, ca şi
pământul provincial, a dispărut raţiunea distincţiei între Italia şi provincii, a dispărut raţiunea de a deosebi o
formă de proprietate care se aplică Italiei şi altă formă de proprietate care se aplică provinciilor.
Odată dispărute proprietatea peregrină şi proprietatea provincială, au rămas faţă în faţă proprietatea
quiritară şi proprietatea pretoriană. Iustinian contopeşte ambele proprietăţi, formând din ele o proprietate
unică numită dominium.
Existenţa proprietăţii pretoriene, separată de proprietatea quiritară, devenise inutilă din momentul când
distincţia dintre res mancipi şi res nec mancipi dispare în practică încă din sec. IV e.n., cum ne-o dovedeşte
dispariţia la această dată a mancipaţiunii, mod solemn de transmitere a proprietăţii quiritare.
Din momentul ce Italia fost asimilată provinciilor, devenise aproape fără raţiune distincţia dintre res
mancipi şi res nec mancipi, deoarece obiectul principal al acestei distincţii îl făcea pământul şi anume
pământul Italiei era trecut la res mancipi iar pământul provinciilor la res nec mancipi (Iustinian a suprimat
ulterior şi distincţia dintre res mancipi şi res nec mancipi).
Ca şi la origine nu mai aveam decât o singură proprietate, dominium, însă o proprietate care se supune
unor reguli mult mai largi.
– MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII –
CONCEPŢIA TRANSMITERII DREPTULUI DE PROPRIETATE:
Am văzut că proprietatea quiritară are trei trăsături caracteristice: caracterul absolut, perpetuu şi exclusiv.
Caracterul exclusiv se reflectă în cele trei condiţii ale proprietăţii quiritare: un cetăţean roman, un obiect
roman, un anumit mod de dobândire.
Urmează să ne ocupăm de modurile de dobândire ale proprietăţii quiritare. Unele din aceste moduri de
dobândire sunt desemnate prin expresia mai specială de moduri de transmisiune a proprietăţii, atunci când
lucrul e dobândite prin transmiterea de la o altă persoană → şi în acest caz este vorba însă de o dobândire a
proprietăţii, transmiterea lucrului de la o altă persoană fiind numai un element secundar (ex. mancipaţiunea).
Romanii n-au cunoscu de la început conceptul transmiterii dreptului de proprietate. Deşi romanii de
timpuriu au avut reprezentarea dreptului de proprietate pe care - practic vorbind - îl identificau cu obiectul la
care se aplică, nu au ajuns în acelaşi timp la noţiunea de transfer al dreptului de proprietate. Explicaţia
acestui fapt rezidă în faptul că romanii concepeau la origine dreptul de proprietate ca fiind expresia unei
puteri asupra lucrurilor → de aceea dreptul de proprietate nu exista atunci când nu exista nici puterea asupra
lucrurilor.
59
Iată de ce în cazul ocupaţiunii există proprietatea asupra lucrurilor mancipi şi nec mancipi, pentru că, după
cum vom vedea, există puterea asupra lucrurilor. În cazul mancipaţiunii, după cum vom vedea, această
puterea este creată prin formula vindicatorie, pe când în alte cazuri este creată prin lege. În cazul tradiţiunii
nu există proprietate pentru că nu există putere, puterile netransmiţându-se ci creându-se.
Numai când proprietatea se degajează de noţiunea de putere apare şi noţiunea transferului dreptului de
proprietate, ceea ce pare a fi avut loc chiar din vremea celor XII T, întrucât vedem că tradiţiunea la această
dată transmite dreptul de proprietate asupra lucrurilor nec mancipi (în acest sens este regula după care
transferul proprietăţii este subordonat plăţii preţului, regulă aplicabilă tradiţiunii în vremea celor XII T.).
Modurile de dobândire a proprietăţii quiritare trebuie împărţite în două categorii: moduri de dobândire a
proprietăţii quiritare asupra lucrurilor mancipi şi moduri de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor
nec mancipi.
După ramura de drept se împart în moduri de drept civil (mancipaţiune, in iure cessio, uzucapiune,
adiudicatio şi lege) şi moduri de drept al ginţilor (ocupaţiune, tradiţiune, accesiune şi specificaţiune).
MODURI DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII QUIRITARE ASUPRA RES MANCIPI:
OCUPAŢIUNEA (dr. ginţilor):
Ocupaţiunea constă în faptul de a pune stăpânire pe un lucru care nu aparţine nimănui - res nullius - (ex.
res hostiles, adică lucrurile luate de la duşman, căci în ochii romanilor inamicul nu are vreun drept de
proprietate → statul dobândeşte prada de război, nu soldaţii; comoara găsită pe terenul altuia se împarte ½
cu proprietarul terenului; lucrurile părăsite de proprietar devin proprietatea ocupantului).
Iustinian spune că modurile de a dobândi proprietatea, recunoscute de dreptul ginţilor, sunt cele mai vechi
→ ocupaţiunea fiind un mod de dobândire ce ţine de dreptul ginţilor.
Gaius spune că romanii considerau că proprietatea cea mai legitimă este acea care are ca obiect lucrurile
luate de la duşmani, de asemenea un text din Digeste spune că: “acţiunea in rem [acţiunea în revendicare]
se cuvine aceluia care a dobândit proprietatea fie după dreptul ginţilor, fie după dreptul civil”. Întrucât
acţiunea în revendicare sancţionează proprietatea quiritară, trebuie să admitem că acest fel de proprietate se
putea dobândi şi printr-un mod de drept al ginţilor.
Romanii recunoşteau că proprietatea cea mai desăvârşită şi cea mai veche este cea care are la bază
violenţa, violenţă care în termeni juridici se exprimă aici prin cuvântul ocupaţiune.
În cele ce urmează vom întâlni un alt mod de drept al ginţilor - tradiţiunea - care în vremuri mai recente ale
epocii vechi are ca rezultat dobândirea proprietăţii quiritate asupra res nec mancipi.
MANCIPAŢIUNEA (mancipatio - dr. civil):
Definiţie:
În dreptul mai evoluat, mancipaţiunea apare ca un mod de transmitere al dreptului de proprietate asupra
lucrurilor mancipi. Însă aceasta nu este definiţia originară a definiţiei noastre.
Când noţiunea de transfer al proprietăţii nu era încă degajată, mancipaţiuena era un mod de creare a
proprietăţii-putere asupra lucrului mancipi. În realitate mancipaţiunea la origine se confundă cu vânzarea,
numai că prin formele ei crea proprietatea-putere a cumpărătorului fără vreo aluzie la vânzarea care avusese
loc.
Cel care înstrăinează lucrul se numeşte mancipant (cel care transmite prin mancipaţiune) sau vânzător,
pe când cel care primeşte lucrul se numeşte accipiens sau cumpărător.
Această mancipaţiune se numeşte şi mancipaţiune reală, dacă o punem în opoziţie cu mancipaţiunea
fiduciară.
Formele mancipaţiunii:
Mancipaţiunea avea loc cu următoarele forme solemne: se cerea prezenţa a nu mai puţin de 5 martori,
cetăţeni romani, puberi (adică care au atins vârsta când pot procrea - în vechiul drept această vârstă la băieţi
era în general de 14 ani, însă putea să varieze după dezvoltarea corporală a fiecăruia), a părţilor şi a aceluia
care ţinea balanţa (cântarul) de aramă (libripens).
Accipiens (acela care primeşte lucrul) ţinând lucrul cu mâna pronunţa o anumită formulă, adică
următoarele cuvinte (ex. pentru mancipaţiunea privind un sclav): ”afirm că acest sclav este al meu conform cu
dreptul quiriţilor [formula vindicatorie] şi acesta să-mi fie cumpărat cu preţul de…prin această aramă şi prin această
balanţă de aramă”.
Formula putea însă să cuprindă diferite clauze care nu contraziceau obiectul mancipaţiunii, ex. clauza
rezervei de uzufruct: “afirm că acest fond este al meu, să-mi fie cumpărat cu preţul…cu rezerva dreptului de
uzufruct”, clauza uti optimus maximus (clauză care arată că imobilul mancipat e liber de orice sarcină) →
aceste clauze care arată condiţiile în care mancipantul renunţă la obiectul mancipat se numeau leges
mancipi (clauze ale mancipaţiunii) şi deveneau valabile în măsura în care figurau în declaraţia lui accipiens.
Libripens cântărea bucata de metal cu balanţa, apoi accipiens (cel care primea lucrul) remitea bucata de
aramă, care constituia preţul, celui de la care primise lucrul → ulterior, când s-a introdus moneda, se
remiteau monedele cântărite, apoi monedele numărate, suprimându-se cântărirea.
Prin urmare formele mancipaţiunii constau în:
–prezenţa celor cinci martori, a lui libripens şi a părţilor la facerea actului → unul din cei cinci martori, şeful
lor, se numea antestaus;
–ţinerea lucrului mancipat cu mâna → această formă era atât de riguros cerută pentru mobile încât nu
puteai să dobândeşti printr-o singură mancipaţiune decât atât cât era posibil se a ţine cu mâna;
–rostirea unei formule solemne de către achizitor (dobânditor) → această formulă avea două părţi:
–prima parte, numită formulă vindicatorie (”afirm că acest sclav este al meu conform cu dreptul quiriţilor”)
→ este afirmarea unui drept de proprietate în baza dreptului quiritar;
–a două parte cuprindea restul (“şi acesta să-mi fie cumpărat cu preţul de…prin această aramă şi prin
această balanţă de aramă”) → este afirmarea proprietăţii pe baza vânzării: accipiens arată că a dobândit
dreptul său de proprietate prin aramă şi balanţă, adică îl deţine de la alienator.
→cele două părţi ale formulei se contrazic, contrazicere explicabilă prin faptul că prima parte, cea
mai veche, aparţine unor vremuri când mancipaţiunea crea o proprietate-putere, pe când a doua
este un adaos tardiv apărut odată cu ideea de transfer al dreptului de proprietate.
60
–cântărirea metalului: între 337-269 î.e.n. cântărirea monedei se suprimă teoretic dar se menţine practic,
după anul 269 î.e.n. dispare din practică → când cântărirea monedei se suprimă, locul cântăririi reale îl ia în
ritualul mancipaţiunii lovirea balanţei cu o bucata de aramă;
–remiterea metalului-preţ;
–prezenţa lucrului la facerea actului întrucât lucrul era ţinut cu mâna.
Formele de mai sus au primit în cursul timpului două modificări:
–metalul dat drept preţ nu s-a mai cântărit după anul 269 î.e.n. când prin introducerea monedei de argint a
dispărut pericolul devalorizării monedei, căci aceasta servea în operaţiunile comerciale internaţionale;
–când mancipaţiunea a fost aplicată şi pământului a avut loc o schimbare în formele ei deoarece condiţia
prezenţei lucrului la facerea actului a fost suprimată.
Formele de mai sus rezultă din combinarea a două texte: un text din Gaius şi un text din Paul → la Gaius
se găseşte forma mancipaţiunii fiduciare (aplicaţie a mancipaţiunii pentru crearea emancipării → formula nu
numai că nu cuprinde menţiunea preţului dar textul precizează că bucata de aramă este dată drept preţ,
adică simulează gestul ritual al remiterii preţului) iar la Paul se găseşte menţionarea preţului.
Rolul mancipantului:
Din formele mai sus expuse rezultă că mancipantul avea un rol pasiv, mut, un rol de spectator, prin
urmare formele mancipaţiunii nu arată pe mancipant spunând sau făcând ceva: acest rol mut trebuie înţeles
în raport cu formele mancipaţiunii.
În realitate mancipantul putea vorbi fie înaintea îndeplinirii formelor lui mancipatio, fie în chiar momentul
îndeplinirii formelor, fireşte înainte de pronunţarea formulei de către accipiens → mai mult chiar, în realitate
mancipantul trebuia să vorbească, căci el era cel care fixa condiţiile de înstrăinare a lucrului său, însă el nu
participa prin cuvintele sale la formele lui mancipatio, cuvintele sale nu se încadrau în ritualul acestui act
decât într-un mod indirect, în măsura în care le erau repetate de accipiens → este evident că accipiens
trebuie să se conformeze voinţei vânzătorului, căci acordul părţilor este esenţial pentru formarea actului, iar
formula rostită de accipiens nu putea cuprinde clauze contrare obiectului mancipaţiunii.
Încă de mult acest caracter ciudat al mancipaţiunii a izbit atenţia romaniştilor → deşi mancipaţiunea este
în dreptul evoluat un act translativ de proprietate, totuşi - în realizarea lui - iniţiativa nu aparţine alienatorului,
adică mancipantului → în mancipaţiune vorbeşte o singură parte, accipiens care - primind lucrul, conform
ritualului antic în prezenţa a cinci martori, a lui libripens (purtătorul de balanţă) şi a alienatorului - rostea
celebra formulă.
Nu e ciudat că la mancipaţiune cel care transmite proprietatea să aibă un rol pasiv, de spectator, şi tocmai
cel care o primeşte să spună anumite cuvinte prin care afirmă dreptul său de proprietate, fără să facă nici o
aluzie , cel puţin în prima parte a formulei, la vechiul proprietar?
Explicaţia rezidă în faptul că macipaţiunea la origine era un mod de creare a unui drept de proprietate
care exprimă o putere, puterea lui accipiens asupra lucrului mancipi. Această putere este creată prin rostirea
de către accipiens a formulei vindicatorii → întrucât puterile nu se transmit ci se creează, rolul mancipantului
este mut, accipiens afirmându-şi puterea în baza dreptului quiritar, fără să facă vreo aluzie la faptul că deţine
lucrul de la mancipant.
Însă când mancipaţiunea devine un act translativ de proprietate, în timp ce se adaugă la formula rostită de
accipiens a doua parte care arată că accipiens deţine dreptul său de la mancipant, ca un vestigiu al trecutului
mancipantul păstrează rolul mut pe care-l avea mai înainte.
În acest sens se poate invoca însăşi expresia mancipare, care la origine a desemnat faptul achizitorului, şi
numai cu timpul a terminat prin a indica actul alienatorului, ceea ce se explică prin cele două concepţii
deosebite când s-a trecut de la noţiunea de mancipaţiune ca mod de creare a proprietăţii putere la cea de
mancipaţiune ca mod de transferare a proprietăţii.
Condiţiile mancipaţiunii:
–mancipaţiunea nu poate avea loc decât între cetăţeni, doar în mod excepţional poate avea loc şi între
peregrini însă numai dacă au commercium;
–mancipaţiunea trebuie să aibă ca obiect în mod exclusiv o res mancipi (mancipaţiunea este o formă de
alienare specială a lucrurilor mancipi, în timp ce tradiţiunea este specială lucrurilor nec mancipi).
Efectele mancipaţiunii:
–transferă proprietatea quiritară: cât timp mancipaţiunea implica (pentru ca să aibă fiinţă) cântărirea
metalului preţ al lucrurilor, nu a fost pericol pentru ca transmiţătorul să piardă proprietatea sclavului fără să
primească banii → când după anul 269 î.e.n. cântărirea monedei n-a mai avut loc se putea ivi acest risc →
de aceea o regulă creată de XII T. pentru altă instituţie (tradiţiunea) a fost extinsă mancipaţiunii subordonând
transmiterea proprietăţii plăţii efective a preţului sau constituirii unui garant.
–actio auctoritatis (acţiunea în garanţie): în cazul când mancipantul nu era proprietarul lucrului iar
accipiens era evins (despuiat juridiceşte de lucru) în urma intentării acţiunii în revendicare de către un terţ,
mancipantul - fie că refuzase să asiste pe accipiens în procesul cu terţul pentru dovada dreptului de
proprietate, fie că asistenţa lui fusese ineficace - era supus din partea achizitorului la o actio auctoritatis care
avea ca obiect dublul preţului plătit de achizitor.
Este cert că actio auctoritatis izvorăşte din mancipaţiune, obligaţia de garanţie se numeşte
auctoritatis, totuşi ea nu este considerată ca un efect al mancipaţiunii în vechiul drept roman, ci
fundamentul său este delictual → cu alte cuvinte actio auctoritatis în dreptul vechi se consideră ca o
acţiune penală care nu sancţionează obligaţia de garanţie a mancipantului, ci delictul comis de
mancipant prin faptul că s-a dat drept proprietar, delict dovedit prin aceea că a refuzat asistenţa sau,
deşi şi-a dat-o, acesta a fost ineficace întrucât mancipantul a recurs la mancipaţiune (deci s-a dat drept
proprietar) deşi în realitate nu avea această calitate → prin urmare refuzul la asistenţă ca şi asistenţa
neeficace sunt probe ale delictului mancipantului că s-a dat drept proprietar ceea ce rezultă chiar din
faptul că a recurs la mancipaţiune deoarece acest act implică din partea mancipantului calitatea de
proprietar.
Doar în dreptul clasic se consideră că obligaţia de garanţie derivă direct din mancipaţiune, este un
efect al ei, obligaţie sancţionată prin actio auctoritatis.
Explicaţia rezidă în faptul că la origine mancipaţiunea a creat o proprietate-putere, ca atare la
origine nu există o actio auctoritatis, căci puterile nu se transmit, ci se creează → când apare ideea de
61
transfer de proprietate, se naşte şi ideea de garanţie, dar încă nu a fost părăsită cu totul veche
concepţie, de aceea s-a considerat că actio auctoritatis are un fundament delictual. În dreptul clasic,
actio auctoritatis sancţionează obligaţia de garanţie care se naşte din mancipatio → obligaţia de
garanţie fiind considerată ca derivând direct din mancipaţiune.
–actio de modo agri (acţiune relativă la suprafaţa terenului): când era vorba de un teren mancipaţiunea
produce încă o acţiune → dacă mancipantul declarase în mod inexact că terenul mancipat are o suprafaţă
mai mare, comitea un delict sancţionat prin actio de modo agri al cărei obiect era dublul valorii suprafeţei dată
în minus.
TRANSFORMĂRILE MANCIPAŢIUNII:
Epoca veche:
Proprietate ala origine era o putere, în acest sens pot invoca cel puţin două argumente:
–acelaşi mod (mancipatio) crea puterea asupra persoanelor (mancipium, manus prin coemptio) ca şi
puterea asupra bunurilor (proprietatea);
–aceleaşi efecte existau: dreptul de a ucide (a distruge bunul), a vinde, etc.
Pentru crearea acestei proprietăţi-putere nu exista decât un mijloc, ocupaţiunea, care la origine însemna
luarea prin violenţă a lucrului duşmanului (ocupaţiunea era un mod juridic de exprimare a forţei ca fundament
al proprietăţii).
Când apare mancipaţiunea-vânzare, proprietatea era în că în faza de putere. Formele mancipaţiunii-
vânzări au trebuit să se conformeze acestei concepţii → cumpărătorul vorbeşte (în formula pe care o
pronunţă nu face nici o aluzie la vânzare, nu face nici o aluzie la faptul că lucrul îl deţine de la vânzător, ci
afirmă o proprietate-putere independentă de vânzător), vânzătorul tace → explicaţia rezidă în faptul că
puterile nu se transmit, ci se creează sub forma unei afirmaţii solemne (vânzătorul ca şi martorii au rolul să
confirme această afirmaţie de putere, să o recunoască, să o constate).
Când a apărut ideea unui transfer de proprietate, atunci mancipaţiunea a devenit un mod de transmitere a
proprietăţii, noua concepţie influenţând formele mancipaţiunii → formula rostită de accipiens (formula
vindicatorie) a căpătat un adaos şi, din acest moment, apare sub aspectul a două părţi contradictorii:
–în prima parte a formulei se afirmă existenţa unei puteri asupra lucrului de care e vorba ca şi când
această putere nu este deţinută de la nimeni, este, cu alte cuvinte, originară;
–a doua parte a formulei are alt fundament şi anume vânzarea lucrului în schimbul unui preţ → desigur că
şi mai înainte lucrul nu era mancipat decât contra unui preţ, însă de data aceasta operaţiunea vânzării a fost
trecută chiar în formulă, în ceremonialul mancipaţiunii.
Noua concepţie face posibilă apariţia unei obligaţii de garanţie din partea mancipantului → totuşi, pentru
că această obligaţie apare în timpul ciocnirii între cele două concepţii, pentru a menaja veche concepţie,
obligaţia de garanţie nu se consideră ca având drept fundament ideea de transfer al proprietăţii, ci delictul
săvârşit prin faptul de a se da drept proprietar al unui lucru care nu-i aparţinea în realitate.
Fundamentul delictual se păstrează mult timp, până în vremea lui Cicero, când constatăm că obligaţia de
garanţie este un efect al mancipaţiunii.
O nouă transformare suferă mancipaţiunea atunci când cântărirea metalului a fost suprimată,
transformare care se datorează schimbărilor pe care le suferă moneda care, după anul 269 î.e.n., nu mai era
cântărită, ci numărată.
1.Modificarea formulei: din acest moment a fost introdusă menţiunea preţului → câtă vreme metalul era
cântărit, el făcea parte integrantă din ritualul mancipaţiunii şi deci menţiunea lui în formulă era inutilă →
prezenţa lui libripens (purtătorul balanţei) indică necesitatea cântăririi pentru ca mancipaţiunea să aibă loc.
Numai printr-o introducere ulterioară a menţiunii preţului în formulă se explică un pleonasm (repetarea unor
cuvinte cu acelaşi sens) în a doua parte a formulei: “şi acesta să-mi fie cumpărat cu preţul de…prin această aramă şi
prin această balanţă de aramă” → accipiens afirmă că lucrul îi este cumpărat cu acest preţ şi cu această bucată
de aramă, însă bucata de aramă avea rolul preţului când metalul era cântărit, astfel că nu ar fi avut ce căuta
→ numai când cântărirea a fost suprimată s-a simţit nevoia ca indicaţiunea preţului să se arate în formulă,
căci metalul numărat nu făcea parte din formele mancipaţiunii, totuşi s-a păstrat şi menţiunea aramei ca o
reminiscenţă a vechii sale funcţii de preţ → lovirea balanţei cu bucata de aramă înlocuieşte în ritualul
mancipaţiunii, odată cu suprimarea cântăririi, cântărirea efectivă a preţului (condiţie de formă a
mancipaţiunii).
2.Mancipaţiunea fiduciară (mancipatio nummo uno):
În afară de mancipaţiunea reală romanii au cunoscut şi mancipaţiunea fiduciară, adică o macipaţiune fără
preţ însoţită de un pact (convenţie) de fiducie.
Câtă vreme cântărirea monedei a fost necesară nu a putut apare mancipaţiunea fiduciară, căci preţul intra
în formele mancipaţiunii. Când însă moneda nu a mai fost cântărită, ci numărată, mancipaţiunea fiduciară
(fără preţ) a putut fi realizată, cântărirea metalului dat ca preţ memaiintrând în formele mancipaţiunii.
Prin urmare mancipaţiunea fiduciară apare după anul 269 î.e.n. când nu numai teoretic (454-430 î.e.n.,
apariţia monedei de aramă), dar şi practic (269 î.e.n., apariţia monedei de argint) cântărirea monedei nu mai
constituie formă a mancipaţiunii.
După cum scopul mancipaţiunii reale este crearea proprietăţii-putere sau mai târziu transmiterea dreptului
de proprietate, tot aşa scopul mancipaţiunii fiduciare este crearea sau stingerea unei puteri sau a uneia din
manifestările ei asupra unei persoane, transmiterea proprietăţii unui lucru cu obligaţia de restituire din partea
lui accipiens (ex. adopţiunea, emanciparea, divorţul prin remancipatio, coemptio în scopul ca femeia să se
sustragă puterii tutorilor săi legitimi, adică agnaţilor, testamentul, donaţia).
Folosirea mancipaţiunii în acest scop a fost posibilă dat fiind că în forma sa primitivă, mancipaţiunea era
un act creator a unei proprietăţi cu caracter de putere asupra lucrurilor.
Tot în acest scop părţile se foloseau de un pact de fiducie care nu este o clauză care intră în ritualul
mancipaţiunii, ci este o convenţie accesorie, prin care accipiens se obligă să facă ceva (ex., în cazul
adopţiunii sau al emancipării, se obliga să dezrobească pe copilul mancipat lui de către pater familias al
copilului) → fiind o simplă convenţie, nu era sancţionată în vechiul drept roman, executarea ei fiind lăsată la
bunul plac al lui accipiens.
Formele mancipaţiunii fiduciare erau aceleaşi cu ale mancipaţiunii reale, cu două deosebiri:
–formula pronunţată de accipiens nu cuprindea menţiunea preţului;
62
–remiterea preţului era înlocuită cu gestul ritual al remiterii unei bucăţi de aramă → ceea ce este explicabil
dat fiind că mancipaţiunea fiduciară este lipsită de preţ sau mai exact preţul este reprezentat de formă printr-
un ban (nummo uno).
Regula potrivit căreia transferul proprietăţii este subordonat plăţii preţului:
În XII T. există regula după care transferul proprietăţii este subordonat plăţii preţului sau constituirii unui
garant → regula se aplica tradiţiunii.
Este firesc că această regulă a fost creată pentru tradiţiune, deoarece în cazul tradiţiunii, cântărirea
banilor şi remiterea lor vânzătorului nefiind o formă cerută chiar de realizarea actului ca la mancipaţiune,
vânzătorul risca să rămână şi fără bani şi fără lucru.
Încă din vremea XII T. s-a permis ca constituirea unui garant să fie considerată că produce aceleaşi efecte
ca şi plata preţului în cazul lucrurilor nec mancipi, singurele cărora le era aplicabilă tradiţiunea.
După anul 269 î.e.n. când moneda a început să fie efectiv numărată, riscul la care se expunea tradens
(cel care transmitea lucrul prin traditio) a început să existe şi pentru mancipant (cel care transmitea lucrul prin
mancipatio), deoarece cântărirea fusese suprimată, astfel că formele mancipaţiunii nu mai implicau şi plata
preţului, numărarea banilor fiind o operaţiune distinctă.
De aceea, după anul 269 î.e.n., regula a fost extinsă şi la mancipaţiune, adică la res mancipi → cu alte
cuvinte, deşi vânzătorul făcea tradiţiunea sau mancipaţiunea lucrului totuşi prin aceasta proprietatea nu era
transferată dacă nu i se plătise preţul sau nu fusese constituit un garant.
Epoca clasică:
În epoca clasică mancipaţiunea suferă puţine modificări → obligaţia de garanţie pe care o avea
mancipantul pentru lucrul mancipat se consideră a fi un efect direct al mancipaţiunii şi deci nemaiavând un
fundament delictual.
Epoca postclasică:
Mancipaţiunea a avut o largă aplicaţiune în dreptul vechi şi în dreptul clasic deoarece, deşi se aplica
numai la lucrurile mancipi, prezenta un mare avantaj când era vorba de imobile (casă, teren) → nu necesita
transmiterea posesiunii lucrului, deoarece nu necesita prezenţa lucrului la facerea actului → în consecinţă se
putea transmite prin mancipaţiune proprietatea quiritară a unei res mancipi fără a avea posesiunea lucrului.
Mancipaţiunea dispare în epoca postclasică în practică chiar înainte de Iustinian, căci pe de o parte
tradiţiunea (graţie noilor concepţii care nu mai cereau remiterea lucrului) prezenta, fără forme, aceiaşi utilitate
ca şi mancipaţiunea: transmiterea proprietăţii unui imobil chiar când nu aveai posesiunea, pe de altă parte în
practică dispăruse deja distincţia între res mancipi şi res nec mancipi, astfel că tradiţiunea se putea aplica
oricărui lucru.
Mancipaţiunea se menţine până în sec. IV → data dispariţiei mancipaţiunii ne permite deci a fixa data
dispariţiei în practică a distincţiei dintre res mancipi şi nec mancipi precum şi data când s-au dezvoltat în
practică noile concepţii asupra tradiţiunii.
UZUCAPIUNEA (usucapio - dr. civil):
DEFINIŢIE:
Uzucapiunea este mijlocul de a dobândi proprietatea quiritară prin posesiunea unui lucru într-un anumit
interval de timp → dreptul fostului proprietar se stinge odată ce lucrul a fost uzucapat.
Termenul de uzucapiune însemna “luare prin folosinţă” → în definiţie vorbim de “posesiunea lucrului”, însă
când e vorba de originea instituţiei ne referim la “folosinţa lucrului”, explicaţia acestei deosebiri de exprimare
rezidă în faptul că la origine nu se cerea numai posesiunea lucrului (ceea ce înseamnă că folosinţa lucrului
poate sau nu să aibă loc), ci folosinţa lucrului.
ORIGINE:
Se consideră că uzucapiunea s-a născut pentru înlăturarea nesiguranţei dreptului de proprietate →
proprietarul unui lucru (ex. al unui sclav) trebuie să dovedească dreptul autorului său, adică al persoanei de
la care deţine lucrul, al autorului autorului său şi aşa mai departe, ceea ce se numeşte probatio diabolica
(probă diabolică) → în cazul în care uzucapiunea s-a îndeplinit, dreptul de proprietate apare în persoana
achizitorului (dobânditorului) fără a mai fi nevoit a face dovada existenţei dreptului autorului său → de aceea
Cicero spune despre uzucapiune că este “sfârşitul neliniştii şi fricii de procese”.
Este incontestabil că înlăturarea nesiguranţei proprietăţii constituie un avantaj preţios al uzucapiunii, însă
motivul creării acestei instituţii nu trebuie căutat în imperfecţiunea unor reguli juridice, ci în condiţiile materiale
de existenţă → proprietatea quiritară, având ca scop asigurarea exploatării bunului care face obiectul ei
potrivit destinaţiei sale economice, trebuia să fie pierdută ori de câte ori exploatarea nu avea loc şi trebuia
dobândită aceluia care exploata bunul.
Faptul de a nu te folosi de ex. de un sclav, timp de un an de zile şi a nu te opune ca altul să-l folosească
era sancţionat cu pierderea proprietăţii în folosul celui care exploata sclavul.
De asemenea faptul de a nu te folosi de un teren timp de doi ani de zile, faptul de a lăsa în părăsire un
teren mai mult timp într-un stat mic şi agrar cum era Roma la început, constituia o diminuare a posibilităţilor
de hrană a întregii populaţii → astfel că s-a admis decăderea din dreptul de proprietate a celui care nu-şi
vede de ogorul său în favoarea celui care a cultivat acest ogor.
CONDIŢIILE UZUCAPIUNII:
Posesiunea: lucrul trebuie să fie posedat un anumit interval de timp → XII T. cerea la origine usus
(folosinţă), în timp ce posesiunea nu necesită folosinţa lucrului, ci numai să-l păstrezi.
Termenul: lucrurile mobile, ex. un sclav, trebuiau să fie posedate un an de zile iar cele imobile, ex. un
teren, doi ani de zile → XII T. nu admitea uzucapiunea caselor, ceea ce s-a admis mai târziu.
Un lucru susceptibil de a fi uzucapat: nu puteau fi uzucapate → res furtivae (lucrurile furate), res extra
patrimonium (lucrurile în afară de patrimoniu, adică cele care nu pot aparţine vreunui individ, ex. părţile şi
zidurile oraşelor, templele, drumurile), lucrurile luate prin violenţă (începând cu sfârşitul republicii).
Justul titlu: prin just titlu se înţelege un act sau un fapt juridic care justifică luarea în posesiune (ex. act
juridic care justifică posesiunea: donaţia; fapt juridic care justifică posesiunea: părăsirea de către neproprietar
a unui lucru – dacă lucrul ar fi fost părăsit de proprietar, proprietatea s-ar fi putut imediat dobândi prin
ocupaţiune).
Buna credinţă: este credinţa uzucapantului fie că lucrul a fost părăsit, fie că autorul său (cel de la care
deţine lucrul) îndeplinea condiţiile pentru a înstrăina lucrul.
63
Praescriptio longi temporis (prescripţia de timp îndelungat).

În epoca clasică, la finele sec. II e.n. apare o nouă instituţie destinată să umple unele lacune ale
uzucapiunii → uzucapiunea fiind o instituţie de drept civil nu se aplica pământurilor provinciale şi nu putea fi
folosită de peregrini → iată de ce a fost nevoie de o nouă instituţie, supusă aceloraşi reguli ca usucapio,
exceptând termenul posesiunii şi efectele ei.
Noua instituţie cerea un termen de 10 ani între prezenţi (părţile se considerau prezente dacă aveau
domiciliul în aceeaşi cetate, mai târziu în aceeaşi provincie) şi de 20 de ani între absenţi.
Praescriptio longissimi temporis (prescripţia de timp foarte îndelungat).
În epoca postclasică, apare o altă instituţie asemănătoare celei precedente, cu acelaşi scop ca şi
precedenta, dar în condiţii mai uşoare.
Dacă cineva posedă un lucru un timp îndelungat, la început 40 de ani, ulterior 30 de ani, acesta nu devine
proprietar, însă poate respinge acţiunea în revendicare a proprietarului → proprietarul nu pierde proprietatea
lucrului, dar nu mai are acţiunea în revendicare faţă de acel posesor.
Dacă posesorul a pierdut posesiunea lucrului, proprietarul poate să revendice lucrul de la noul posesor,
cât timp acesta n-a posedat 30 de ani.
Praescriptio longissimi temporis se deosebeşte de cea precedentă prin faptul că:
–cere un termen mai lung: 30 de ani;
–nu cere just titlu, nici bună credinţă.
TRANSFORMĂRILE UZUCAPIUNII:
Epoca veche:
Uzucapiunea, după cum am arătat, s-a născut pentru a asigura exploatarea pământului, uzucapiunea
necesitând folosinţa, exploatarea lucrului. Uzucapiunea mai cerea în această epocă următoarele condiţii:
termenul şi un lucru susceptibil a fi uzucapat.
Epoca clasică:
Cu timpul originile uzucapiunii s-au uitat iar uzucapiunea a fost întrebuinţată şi în alte cazuri decât acelea
pentru care fusese creată:
–transformă proprietatea pretoriană în proprietate quiritară;
–adevăratul proprietar poate să o întrebuinţeze, deşi la origine uzucapiunea fusese creată contra lui
pentru cazul când nu folosea lucrul → uzucapiunea permitea o probă mai uşoară deoarece în loc de aşa
numita probatio diabolica te mărgineai să dovedeşti că a avut loc uzucapiunea.
Noile aplicaţii ale uzucapiunii au făcut inutilă cerinţa folosinţei lucrului şi, întrucât apăruse încă din epoca
veche noţiunea de posesiune, condiţia folosinţei lucrului (usus) a fost înlocuită cu aceea a posesiunii lucrului
(possessio).
Tot pe la începutul epocii clasice a fost nevoie să se înăsprească condiţiile de realizare a uzucapiunii,
alăturându-se două noi condiţii: justul titlu şi buna credinţă.
Aceste noi condiţii sunt în realitate restricţii care aveau ca scop să facă uzucapiunea mai puţin frecventă,
deoarece la sfârşitul republicii, datorită tulburărilor politice, revoltelor şi războaielor ordinea în stat era
periclitată → unii ocupau cu rea-credinţă imobilele aparţinând altora iar apoi pretindeau că au devenit
proprietari prin uzucapiune sau dobândeau un lucru cu rea-credinţă de la un neproprietar → acest lucru le
era cu atât mai posibil cu cât termenul în care cineva trebuia să posede lucrul era de un an sau doi, adică un
termen foarte scurt, neajuns devenit destul de serios odată cu creşterea întinderii statului roman când
cetăţenii romani erau nevoiţi să lipsească mult timp fie ca negustori, fie ca soldaţi.
Noţiunea de bună credinţă necesită o analiză psihologică posibilă numai într-o epocă mai evoluată → a
apărut în cazul dobândirii unui lucru de la un neproprietar, căci dacă adevăratul proprietar intentează
acţiunea în revendicare iar pârâtul îi opune uzucapiunea, judecătorul va fi ţinut să examineze buna sa
credinţă, adică să vadă dacă a crezut că cel care i-a transmis lucrul era proprietar.
De asemenea justul titlu a apărut în cazul uzucapiunii unui lucru mancipi care a fost transmis prin traditio,
adică cazul proprietăţii pretoriene.
Prin urmare, buna credinţă şi justul titlu nu erau condiţii originare ale uzucapiunii, de aceea XII T.
cuprindea o dispoziţie prin care interzicea uzucaparea bunurilor furate, prevedere care ar fi fost inutilă dacă
aceste condiţii ar fi existat.
Epoca postclasică:
Iustinian a admis a importantă reformă în această materie → denumirea de usucapio este menţinută
numai pentru mobile (însă termenul e ridicat la 3 ani), în timp ce uzucaparea imobilelor e contopită cu
praescriptio longi temporis sub denumirea de praescriptio → această fuziune s-a făcut cu atât mai uşor cu
cât dispăruse distincţia între proprietatea quiritară şi cea peregrină, între pământurile italice şi cele
provinciale.
LEGEA (dr. civil):
Legea însăşi transmite uneori proprietatea fie direct, fie indirect. Când un sclav este atribuit cuiva de
testator (cel care îşi face testamentul) printr-o dispoziţie specială în testamentul său, XII T. recunosc în mod
expres valabilitatea acestei dispoziţii, deci beneficiarul dispoziţiei devine proprietar de plin drept → de fapt
toate modurile de dobândire a proprietăţii trebuie să fie conform legii.
ADIUDICATIO (atribuire - dr. civil):
Adiudicatio se numeşte atribuirea, prin hotărârea judecătorului, a părţilor din bunul comun fiecărei
persoane îndrituite (ieşire din indiviziune) → în anumite procese, ex. procesul de împărţire a unui teren care
aparţine mai multor persoane (prin moştenire sau altfel, ex. cumpărare), judecătorul atribuie proprietatea
respectivă a unei părţi din bun fiecărui persoane luând această parte din proprietatea comună a persoanelor,
ceea ce înseamnă că el transmite proprietatea.
IN IURE CESSIO (renunţarea în faţa magistratului - dr. civil):
In iure cessio este un mod de transmitere a proprietăţii quiritare sub forma unui proces fictiv pe care
achizitorul (cel care dobândeşte lucrul) îl intentează contra alienatorului (cel care înstrăinează lucrul).
Forme:
64
In iure cessio avea loc în modul următor: părţile se prezintă în faţa magistratului (pretor sau guvernator al
provinciei), dobânditorul afirmă că el este proprietarul lucrului de care e vorba, întrebuinţând aşa numita
formulă vindicatorie întâlnită la mancipatio şi sacramentum in rem, alienatorul nu contestă (tace sau declară
că nu revendică), magistratul ia act pronunţând cuvântul addico, ratificând astfel pretenţiile reclamantului.
In iure cessio nu putea avea loc decât:
–în anumite zile (zile faste), căci numai în acele zile magistratul putea pronunţa cuvântul addico;
–între persoane care au sau pot avea proprietatea quiritară;
Ca şi la sacramentum in rem era exclusă orice reprezentare a persoanei şi se cerea prezenţa în faţa
magistratului a lucrului respectiv: în cazul imobilului s-a admis aducerea în faţa magistratului a unui bulgăre
de pământ pentru terenuri sau a unei ţigle pentru clădiri.
Natura juridică:
In iure cessio este un act fictiv, un act aparent, deoarece părţile în aparenţă se judecă sub forma unui
sacramentum in rem, ca şi când ar fi vorba de un proces în revendicare. La un proces real în revendicare
care ştim că avea loc prin sacramentum in rem, părţile se înfăţişau înaintea magistratului → cel care luase
iniţiativa pronunţa formula vindicatorie, formulă pe care am întâlnit-o la mancipaţiune şi la sacramentum in
rem → partea adversă, dacă nu voia să se opună afirmaţiei celeilalte părţi, tace şi nu face contra vindicatio,
adică nu pronunţă aceeaşi formulă vindicatorie → magistratul dă câştig de cauză reclamantului.
În cazul lui in iure cessio rolul celui care lua iniţiativa procesului îl avea achizitorul iar rolul părţii adverse îl
avea alienatorul → nu avem însă a face cu o revendicare adevărată → în realitate părţile s-au înţeles să
transmită una alteia proprietatea unui lucru şi în acest scop simulează un proces în revendicare → deci in
iure cessio este un proces simulat în revendicare.
Prin urmare in iure cessio este un act fictiv în sensul de act aparent → îndărătul acestui act fictiv există şi
actul real (înţelegerea părţilor), scopul pe care părţile au vrut să-l atingă cu adevărat → la origine, acest scop
este părăsirea, renunţarea la un bun pentru crearea unei puteri, mai târziu transferul proprietăţii unui lucru.
Transformările lui in iure cessio:
La origine in iure cessio nu a fost un mod de transferare a proprietăţii. ci de creare a unei puteri asupra
unui lucru, putere a cărei existenţă este afirmată prin formula vindicatorie.
O putere în mod obişnuit este creată prin mancipaţiune, dar putea fi creată şi prin in iure cessio. În
realitate în ambele ipoteze avem aceleaşi roluri: achizitorul afirmă puterea sa asupra lucrului, alienatorul tace
şi deci recunoaşte adevărul afirmaţiei celeilalte părţi. deosebirea constă numai în faptul că formula
vindicatorie e pronunţată în faţa martorilor la mancipatio, pe când la in iure cessio în faţa magistratului. În
ambele cazuri se creează printr-o formă solemnă (prin întregul act) o putere asupra unui lucru → numai că în
mancipatio această formă e proprie actului, pe când în in iure cessio s-a împrumutat forma unei legisactio
(sacramentum in rem), astfel că mancipatio este un act real pe când in iure cessio este un act fictiv, aparent,
îndărătul căruia se află înţelegerea părţilor.
Prin urmare la origine, in iure cessio n-a fost un mod de transfer al proprietăţii, ci un mod de crearea a
unei proprietăţi-puteri asupra lucrurilor.
Când apare ideea de transfer al proprietăţii, noua concepţie a avut consecinţe în actul aparent mult mai
mici decât acelea produse în mancipaţiune.
Într-adevăr, atunci când se degajă noţiunea de transfer al dreptului de proprietate, formula vindicatorie în
mancipatio capătă un adaos care indică tocmai noul caracter derivat al acestui act, în timp ce in iure cessio
fiind un act rigid rămâne neschimbată, căci orice indicaţie a deţinerii dreptului reclamantului de la pârât ar fi
fost incompatibilă cu caracterul său formalist, aparent, de proces.
De asemenea, în timp ce la mancipatio, odată cu apariţia noii idei de transfer de proprietate, apare
obligaţia de garanţie pentru vechiul proprietar (sancţionată e drept, la început, pe baza unei idei delictuale, nu
a unui transfer de proprietate, prin actio auctoritatis) şi acţiunea relativă la suprafaţa terenului (actio de modo
agri), acestea nu apar la in iure cessio, pentru că aceasta fiind un act aparent, trebuie să respecte formele
actului aparent, or formele lui in iure cessio sunt negarea ideii unui transfer de proprietate.
În acelaşi sens este şi faptul că in iure cessio avea un caracter mai rigid dar fiind prezenţa magistratului,
pe când mancipaţiunea este un act am putea spune privat, ca atare fiind în afară de controlul direct al
autorităţii şi deci mai uşor transformabil sub nevoile practicii.
În timp ce la mancipatio formula capătă un adaos, tocmai pentru a sublinia noul caracter al mancipaţiunii
ca mod de transfer al proprietăţii, la in iure cessio formula rămâne neschimbată, nu primeşte vreun adaos
pentru motivul arătat mai sus → ideea unui transfer al proprietăţii izbea formele actului aparent.
Prin urmare in iure cessio nu a avut vreodată ca efect obligaţia de garanţie, deoarece există o legătură
necesară între formula pronunţată şi efectele instituţiei → formula rămânând neschimbată şi efectele au
rămas aceleaşi → aparent in iure cessio este şi rămâne un proces în revendicare iar ca atare efectele sale
sunt şi rămân ale procesului în revendicare.
În epoca postclasică dispare din uz, mancipaţiunea fiind preferată lui in iure cessio, când părţile puteau
alege între ele, datorită formelor sale greoaie pentru că necesita intervenţia magistratului.
MODURI DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII QUIRITARE ASUPRA RES NEC MANCIPI:
Toate modurile de dobândire a proprietăţii quiritare arătate mai sus s-au aplicat lucrurilor mancipi. Numai
că, în timp ce mancipaţiunea a rămas exclusiv aplicabilă la res mancipi, celelalte moduri au putut fi aplicate şi
la res nec mancipi, atunci când res nec mancipi au devenit susceptibile de proprietate quiritară.
Modurile de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec mancipi sunt: tradiţiunea,
specificaţiunea, accesiunea. Aceste moduri exclusiv aplicabile lucrurilor nec mancipi fac să se dobândească
proprietatea quiritară numai când aceste lucruri devin susceptibile de proprietate quiritară.
Res nec mancipi pot face obiectul proprietăţii quiritare din vremuri destul de îndepărtate → în primul rând
e de observat că prin ocupaţiune încă de la fondarea statului se putea dobândi proprietatea quiritară asupra
lucrurilor nec mancipi, însă ocupaţiunea implică existenţa unei res nullius (lucru care nu aparţine nimănui),
când era vorba de o res aliena (lucrul altuia) nu se putea dobândi proprietatea quiritară asupra lui dacă era o
res nec mancipi.
Întrucât în epoca veche nu exista decât un singur fel de proprietate individuală, proprietatea quiritară,
înseamnă că nu exista la origine nici un mod de dobândire a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec
mancipi în afară de ocupaţiune.
65
De aceea odată cu apariţia noii concepţii asupra transmisiunii dreptului de proprietate a fost posibilă
crearea unui mod de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi → acest mod este tradiţiunea
(cunoscută de XII T), astfel că putem spune că res nec mancipi la această dată erau susceptibile de
proprietate quiritară.
Din momentul în care res nec mancipi au devenit susceptibile de proprietate quiritară, cu excepţia
mancipaţiunii, modurile de dobândire aplicabile lucrurilor mancipi au putut fi aplicate lucrurilor nec mancipi →
in iure cessio fiind ulterioară XII T. a fost aplicabilă de la origine ambelor feluri de lucruri (mancipi şi nec
mancipi).
TRADIŢIUNEA (traditio - dr.ginţilor):
DEFINIŢIE:
Tradiţiunea era un mod neformal de transmitere a proprietăţii quiritare asupra lucrurilor nec mancipi.
Tradiţiunea mai putea servi însă şi la transmiterea posesiunii sau detenţiunii lucrurilor.
TRANSFORMĂRILE TRADIŢIUNII:
Tradiţiunea necesita îndeplinirea a două condiţii: remiterea lucrului şi iusta causa (justa cauză) → condiţii
al căror sens a evoluat de-a lungul secolelor.
Epoca veche:
Remiterea lucrului: voinţa părţilor nu este suficientă pentru a transfera proprietatea → dreptul roman
cerea ca această voinţă să se manifeste prin remiterea materială a lucrului → remiterea lucrului însemna
predarea materială a lucrului de la mână la mână când e vorba de un lucru mobil; când e vorba un imobil
achizitorul trebuia să parcurgă întregul fond → prin urmare alienatorul trebuia să predea posesiunea lucrului,
posesiunea fiind semnul exterior al proprietăţii.
Iusta causa: este actul juridic care precedă şi justifică remiterea materială a lucrului → remiterea lucrului
este un fapt susceptibil de interpretări diferite, căci un lucru poate fi remis ca să-l închiriem, pentru a-l da în
păstrare, pentru a garanta plata unei datorii etc. → pentru a şti că remiterea lucrului e făcută în scopul de a
transmite proprietatea trebuie să existe un act juridic care să precizeze intenţia părţilor, adică să arate că s-a
transmis proprietatea lucrului şi nu simpla detenţiune (ca în locaţiune, depozit) sau posesiunea independentă
de dreptul de proprietate (ca în gaj) → ex. dacă remiterea lucrului e precedată de o vânzare, ştim că părţile
au urmărit transmiterea proprietăţii (vânzarea, adică actul juridic este ceea ce se numeşte iusta causa); dacă
remiterea lucrului este precedată de o convenţie de depozit sau de contractul de locaţiune, atunci tradens
(cel care transmite) nu transmite decât detenţiunea lucrului, adică are loc ceea se numeşte o nuda traditio
(tradiţiune simplă) → spre deosebire de justul titlu de la uzucapiune, iusta causa de la tradiţiune este
totdeauna un act juridic, nu şi un fapt juridic (cum am văzut că la uzucapiune este părăsirea unui lucru).
Epoca clasică:
Tradiţiunea capătă în dreptul clasic o sferă de aplicaţie foarte întinsă, întrucât la cazul primitiv se adaugă
următoarele ipoteze:
–face să se nască proprietatea peregrină;
–face să se nască proprietatea pretoriană;
–face să se transmită proprietatea provincială.
Remiterea lucrului: condiţia remiterii lucrului a suferit o importantă schimbare → se admit patru ipoteze
în care remiterea lucrului nu mai e cerută:
Traditio longa manu: desemnează cazul tradiţiunii unui teren → nu mai este nevoie ca achizitorul să
parcurgă terenul, ci este suficient de a se urca pe o înălţime şi a i se indica cu degetul limitele terenului,
vânzătorul declarând că remite posesiunea achizitorului;
Traditio simbolica: desemnează cazul tradiţiunii unei case → achizitorul nu trebuie să viziteze
camerele casei, fiind suficient să i se remită cheile;
Traditio brevi manu: desemnează situaţia următoare → Primus are cu chirie o casă, deci el nu este
posesor, ci detentor, proprietarul îi vinde casa, deci din detentor Primus devine proprietar şi în
consecinţă posesor - fără ca să fi avut loc o predare a lucrului deoarece Primus avea deja lucrul;
Constitutum possessorium: desemnează cazul când cineva vinde, de ex. o casă, şi rămâne să
locuiască mai departe în ea în calitate de chiriaş → potrivit vechii concepţii a tradiţiunii era necesar un
dublu transfer: în primul rând vânzătorul transfera posesiunea casei cumpărătorului, apoi cumpărătorul
îi preda din nou casa → de la încep. sec II s-a decis că dublul transfer va putea fi înlocuit printr-o
convenţie prin care vânzătorul declară că transmite cumpărătorului posesiunea lucrului şi de aici
înainte se constituie detentor pentru cumpărător:
Ex. presupunem că Titius este vânzătorul şi Sempronius cumpărătorul, în acest caz Sempronius
devine proprietar prin tradiţiune îndată ce părţile sunt de acord → evident remiterea lucrului nu e
vizibilă, însă Sempronius a devenit posesor şi deci proprietar, căci are animus pe care Titius îl
pierde iar corpus poate fi al altuia, în speţă Titius, devenit un simplu detentor (Titius încetează a
poseda pentru el şi deţine pentru Sempronius).
Epoca postclasică:
Sub Iustinian, din moment ce nu mai exista decât un singur fel de proprietate, tradiţiunea a devenit modul
general de transmitere a proprietăţii → condiţiile tradiţiunii au suferit modificări:
Remiterea lucrului: Iustinian deşi teoretic a menţinut principul remiterii materiale a lucrului, practic a
înlăturat acest principiu prin faptul că a admis foarte multe abateri de la el → de ex. remiterea actului de
dobândire de către donator donatarului (cel care primeşte lucrul dăruit) este considerată ca suficientă
nemaifiind nevoie de remiterea lucrului.
Iusta causa: în dreptul lui Iustinian este intenţia de a înstrăina din partea lui tradens şi intenţia de a
dobândi din partea lui accipiens → pentru a vedea cât de diferită este noua concepţie faţă de cea veche şi
clasică să luăm un exemplu:
Ex. când trandens remite lui accipiens o sumă de bani cu titlul de donaţie, pe care sumă de bani
accipiens o primeşte crezând că i s-a făcut un împrumut, nu a luat fiinţă nici un act juridic, nici
donaţie, nici împrumut, întrucât nu există acordul părţilor → neexistând vreun act juridic nu există
nici iusta causa în sensul dreptului clasic, totuşi exista iusta causa în sensul dreptului lui Iustinian,
deoarece există voinţă de a înstrăina din partea lui tradens şi voinţă de a dobândi din partea lui
accipiens.
66
EFECTELE TRADIŢIUNII:
Tradiţiunea transmite proprietatea → când e vorba de proprietatea quiritară, transmiterea proprietăţii este
subordonată plăţii preţului sau constituirii unui garant potrivit regulii XII T. cercetată la mancipaţiune (chiar
dacă vânzătorul ar fi avut încredere în cumpărător şi i-ar fi îngăduit să plătească ulterior preţul tradiţiunea sau
mancipaţiunea nu transferă proprietatea).
În dreptul lui Iustinian această regulă a căpătat un caracter facultativ, rămânând la latitudinea vânzătorului
să renunţe sau nu la garanţia legală → în caz că cumpărătorul nu plăteşte, deşi a avut loc tradiţiunea
(mancipaţiunea dispăruse în această epocă) transferul proprietăţii nu avea loc afară de ipoteza când
vânzătorul a avut încredere în cumpărător, încredere exteriorizată prin acordarea unui termen.
REPREZENTAREA:
Multă vreme nu puteai deveni proprietar printr-o persoană străină, adică o persoană care nu este sub
puterea ta în temeiul regulii: “nihil per extraneam personam adquiri posse” (nu poţi dobândi nimic printr-o
persoană străină) → evident puteai deveni proprietar prin sclavul tău sau printr-o persoană care se
găseşte sub puterea ta, dar nu printr-un alt pater familias.
Dacă ai dat mandat (ai însărcinat prin contract) pe un alt pater familias să dobândească proprietatea
unui lucru nu tu (mandantul), ci cel însărcinat (mandatarul) devine proprietar al lucrului → această regulă
a continuat să se aplice pentru achiziţiile (dobândirile) prin mancipatio şi in iure cessio.
În ceea ce priveşte modurile de dobândire a proprietăţii care au la bază posesiunea, adică
uzucapiunea şi tradiţiunea, situaţia s-a schimbat din momentul când s-a admis că, dacă ai animus, poţi
dobândi posesiunea corpore alieno (cu corpus al altuia).
Ex. Titius însărcinează (dă mandat) lui Maevius de a cumpăra un lucru nec mancipi şi de a primi
tradiţiunea lui → să presupunem că Maevius a cumpărat lucrul şi tradiţiunea a avut loc, cine devine
proprietar al lucrului? Titius sau Maevius? Titius, întrucât el a devenit posesor animo suo corpore
alieno, adică cu animus al său şi cu corpus al altuia (al lui Maevius) → avem aici o reprezentare în
materie de bunuri care trebuie deosebită de reprezentarea în materia obligaţiilor şi de cea în materie
procedurală.
SPECIFICAŢIUNEA (dr. ginţilor):
Autorii moderni au desemnat prin expresia specificaţiune actul cuiva de a face un obiect nou cu
materialul altuia, ex. a face o barcă cu scândurile altei persoane.
Cu privire la această ipoteză, la Roma s-a născut o interesantă controversă între sabinieni şi proculieni
asupra problemei de a şti cui aparţine obiectul nou, în speţa noastră barca, proprietarului materiei, în speţă al
scândurilor, sau lucrătorului:
–sabinienii apărau ideea mai veche după care lucrul aparţinea proprietarului materiei;
–proculienii ţinând seama de dezvoltarea economică, potrivit căreia munca începe a fi mai apreciată, au
dat mai multă importanţă muncii lucrătorului, afirmând că lucrul aparţine acestuia, fireşte despăgubind pe
proprietarul materiei.
Chiar în timpul epocii clasice s-a ajuns la o teorie intermediară, teorie acceptată apoi şi de Iustinian,
potrivit căreia
–obiectul nou aparţine lucrătorului când nu poate fi readus la forma iniţială (specificaţiune perfectă, ex.
vinul făcut din strugurii altuia va aparţine specificatorului, însă specificatorul va trebui să despăgubească pe
proprietarul materiei);
–în ipoteza inversă va aparţine proprietarului materialului (specificaţiune imperfectă, ex. barca construită
din scândurile altuia va aparţine proprietarului scândurilor).
ACCESIUNEA (dr. civil):
Accesiunea este un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică a lucrului accesor de către
cel principal.
Romanii, deşi înţelegeau prin accessio lucrul accesor şi nu un mod de a dobândi proprietatea, totuşi
aveau noţiunea acestui mod de dobândire a proprietăţii pe care-l recunosc implicit → pentru ei acest mod de
dobândire a proprietăţii, care nu era desemnat la ei printr-un termen special, consta mai curând dintr-o mărire
a proprietăţii deja existente a unui lucru, decât dobândirea proprietăţii unui lucru prin apropierea unui obiect
cu altul.
Lucrul principal se măreşte material cu lucrul accesor pe care-l absoarbe juridiceşte → romanii
recunoşteau că mărirea lucrului principal este efectul unirii cu lucrul accesor, unire care trebuie să aibă loc
prin voinţa unuia dintre proprietari sau printr-o întâmplare (dacă unirea a fost făcută prin voinţa comună a
proprietarilor celor două obiecte are loc o dobândire a lucrului prin tradiţiune).
În acest sens romanii cunoşteau principiul “accessio cedit principali” (lucrul accesor aparţine lucrului
principal), principiu pe care modernii l-au enunţat sub forma “accessorium sequitur principale” (accesoriul
urmează principalul).
În concepţia romană lucrul accesor este absorbit de lucrul principal fie că lucrul principal este un tot
omogen (ex. o statuie), fie că e format din părţi aderente între ele (ex. o casă). Lucrul accesor nu este
absorbit de lucrul principal când acesta din urmă e format din părţi distincte (ex. o turmă).
Prin urmare romanii recunoşteau în câteva cazuri aplicaţia principiului accesiunii pe care-l numeau astfel
şi nu-l concepeau exact ca în dreptul modern (dreptul modern a mărit numărul cazurilor în care se aplică
principiul accesiunii şi le-a grupat pe toate sub numele de accesiune).
Pentru aplicarea principiului accesiunii romanii cereau următoarele condiţii:
–să existe un lucru principal şi un lucru accesor:
–un imobil în raport cu un mobil e totdeauna considerat ca un lucru principal;
–dacă sunt mau multe lucruri mobile romanii considerau ca principal pe acel lucru care după unire
conservă numele său, individualitatea sa, şi ca accesor pe acel lucru care este unit cu altul pentru a-l
împodobi, pentru a-l completa, deşi putea să aibă valoare mai mare (criteriul valorii aplicat pentru a
distinge principalul de accesoriu nu era aplicat de romani decât în cazul picturii, pânza încorporându-se
picturii).
–lucrul accesor să fie absorbit de lucrul principal.
Cazuri mai importante:
Aluviunea:
67
Prin aluviune de înţelege creşterea de pământ care constă fie din îngrămădirea lentă a unor bucăţi de
pământ aduse de ape, fie din faptul că apele s-au retras de pe un mal – revine proprietarului terenului.
Apropierea mobilelor:
Când două lucruri mobile care aparţin la doi proprietari diferiţi se unesc fără consimţământul ambilor
proprietari, ex. un inel şi o piatră preţioasă, pentru a şti cui aparţine proprietatea trebuie să facem mai multe
distincţii → în principiu, proprietarul lucrului principal dobândeşte proprietatea lucrului accesor, piatra
preţioasă servind la ornamentarea inelului este lucrul accesoriu iar inelul este lucrul principal (însă dacă
metalul serveşte la ornamentarea pietrei preţioase, atunci metalul este bunul accesoriu) → trebuie menţionat
că la romani materia pe care s-a scris este considerată lucrul principal, faţă de scrisul însuşi considerat ca
lucru secundar → cu mare greutate s-a admis încă din epoca clasică o regulă diferită pentru pictură: pictura
constituind lucrul principal, nu materialul pe care se pictase.
Apropierea dintre mobile şi imobile:
În principiu, construcţiile făcute cu material străin pe terenul altuia aparţin proprietarului terenului, căci
terenul este lucrul principal → romani spuneau “superficies solo cedit” (suprafaţa aparţine pământului).
DOBÂNDIREA FRUCTELOR:
O menţiune specială merită dobândirea fructelor. Trebuie să distingem după cum e vorba de proprietar,
de arendaş sau uzufructuar (cel care are dreptul de a se folosi şi de a culege fructele unui lucru), de
posesorul de bună credinţă sau de emfiteot (arendaş special).
Proprietarul:
Fructele aparţin proprietarului întrucât proprietarului lucrului principal aparţin şi lucrurile accesorii (principiul
accesiunii) → prin urmare ele aparţin proprietarului fie că sunt separate sau nu de lucru.
Arendaşul şi uzufructuarul:
Arendaşul şi uzufructuarul dobândesc fructele în virtutea actului juridic pe care se bazează → prin urmare
nu e de ajuns ca fructele să fi fost separate de lucru, dar mai trebuie ca arendaşul să fi intrat în posesiunea
lor prin percepţiune.
Posesorul de bună credinţă şi emfiteot:
Posesorul de bună-credinţă e acel posesor care crede că acela care i-a predat lucrul era şi avea puterea
de a dispune de el → posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele, ca şi emfiteotul, prin separaţiune,
adică din moment ce fructele au fost separate de lucru, chiar dacă nu ar fi fost separate de posesorul de
bună credinţă sau emfiteot.
În cazul precedent (arendaş, uzufructuar) aceştia neavând posesiunea lucrului producător de fructe, e
necesar un act de aprehensiune (apucare) al lui, act care în speţă este percepţiunea fructelor → în cazul
posesorului de bună-credinţă şi al emfiteotului nu este nevoie de un astfel de act pentru că ei au deja
posesiunea lucrului şi prin urmare şi pe aceea a fructelor → prin urmare posesorul de bună credinţă şi
emfiteotul dobândesc proprietatea fructelor prin separaţiune chiar dacă nu le-au perceput.
Dacă un hoţ detaşează fructele de arbori, posesorul de bună-credinţă poate să le revendice, în timp de
uzufructuarul nedobândind decât prin percepţiune nu va avea decât acţiunea penală contra hoţului.
În epoca veche, posesorul nu avea drept decât la fructele industriale (ex. grâu)deoarece acestea
fuseseră dobândite prin munca lui → în ceea ce priveşte fructele naturale (ex. fructele arborilor) ele nu
aparţineau posesorului pentru că aceste lucruri nu fuseseră produse prin munca lui (nu se făcea distincţie
între buna şi reaua credinţă).
În epoca clasică nu s-a mai făcut distincţie între fructele naturale şi cele industriale, dar s-a făcut distincţie
după cum posesorul este de bună sau de rea credinţă → s-a admis ca numai posesorul de bună-credinţă să
păstreze fructele, deoarece el, crezând că e proprietarul, a făcut cheltuieli şi a cere restituirea lor înseamnă a-
l ruina.
În dreptul lui Iustinian situaţia posesorului de bună credinţă a devenit puţin mai rea → continuă să
dobândească fructele prin separaţiune, totuşi s-a admis că el trebuie să restituie fructele pe care nu le
consumase încă în momentul intentării acţiunii în revendicare de proprietar contra lui → aceste fructe
existente (fructus extantes) trebuind a fi restituite în deosebire faţă de fructele deja consumate (fructus
consumti).
SANCŢIUNEA ŞI STINGEREA (DESFIINŢAREA) PROPRIETĂŢII
– SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII –
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII QUIRITARE:
Proprietatea quiritară era sancţionată prin acţiunea în revendicare (rei vindicatio) → în timpul XII T.
revendicarea se intenta pe calea legisacţiunii per sacramentum in rem; în epoca clasică procesul în
revendicare avea loc în forma unui proces cu formulă.
Condiţiile exercitării acţiunii în revendicare:
–reclamantul trebuie să fie proprietar quiritar (deci cetăţean roman) şi să nu posede (în dreptul clasic),
căci dacă posedă nu are de ce să se plângă;
În procedura per sacramentum in rem fiecare parte are având rol dublu (de pârât şi de reclamant)
fiecare trebuia să afirme că e proprietar → totuşi cel care lua iniţiativa procesului nu trebuia să posede
→ prin urmare, proprietarul care posedă nu are revendicarea, interdictele posesorii îi ajung → Iustinian
afirmă că într-un singur caz cel care posedă poate totuşi să revendice, acest caz fiind mai pe larg
arătat în Digeste (afirmaţia a dat naştere unei controverse celebre → cu toate silinţele cercetătorilor nu
s-a putut descoperi care este acest caz unic).
–pârâtul trebuie să posede lucrul, însă pe la finele dreptului clasic s-a admis ca pârâtul poate fi şi un
simplu detentor (ex. un arendaş) → Iustinian a admis în două cazuri intentarea acţiunii în revendicare contra
unor persoane care nici măcar nu deţineau, drept pedeapsă acestora:
1.acela care s-a dat drept posesor, lăsând să se facă procesul în revendicare contra lui, pentru ca
între timp adevăratul posesor să-şi îndeplinească termenul necesar uzucapiunii;
2.acela care prin dol (cu rea-credinţă) a încetat să posede (ex. când a distrus lucrul, l-a părăsit, a
transmis altuia posesiunea ştiind că nu are dreptul de a face acest lucru).
–obiectul să fie roman (susceptibil de proprietate quiritară), lucru corporal, individual determinat.
68
În principiu nu se pot revendica decât lucruri considerate izolat → totuşi încă din epoca veche s-a admis
revendicarea unei turme, căci altfel cel care se pretindea proprietar al unei turme ar fi trebuit să intenteze tot
atâtea acţiuni în revendicare câte de animale se găseau în turmă.
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII PRETORIENE:
Proprietatea pretoriană este sancţionată prin acţiunea publiciană → cere să se fi îndeplinit toate
condiţiile uzucapiunii care ştim că duce la proprietatea quiritară, scutind pe reclamant de o singură dovadă:
că s-a scurs termenul necesar uzucapiunii → de aceea se spune că acţiunea publiciană este o revendicare
care cuprinde ficţiunea îndeplinirii termenului de uzucapiune.
Reclamantul va trebui deci să dovedească că a dobândit proprietatea prin uzucapiune, fiind scutit de
condiţia termenului → trebuie însă ca reclamantul să fi avut lucrul în posesiunea sa măcar un moment.
Acţiunea publiciană este datorată unui pretor Publicius, despre care nu ştim nimic decât că a trăit după
legea Aebutia (149-126 î.e.n.), întrucât acţiunea publiciană este o acţiune pretoriană şi în consecinţă n-a
putut lua naştere decât după legea Aebutia → acţiunea publiciană o avea nu numai proprietarul pretorian, ci
şi posesorul de bună-credinţă achizitor (ex. prin cumpărare) a non domino (de la un neproprietar).
MECANISMUL ACŢIUNII PUBLICIENE:
CAZURI PRACTICE:
PROPRIETARUL PRETORIAN:
Conflict între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar:
Când reclamantul (Titius cumpărătorul) este proprietar pretorian, ex. a dobândit o res mancipi a domino
(de la proprietar), însă fără formele legale, iar printr-o împrejurare oarecare a pierdut posesiunea bunului,
posesiune pe care o are din nou vânzătorul (Maevius).
Titius va putea intenta contra lui Maevius acţiunea publiciană. Maevius, care rămăsese proprietar quiritar,
va cere ca excepţia iusti dominii (excepţia proprietăţii legitime) să fie inserată în formulă.
La începutul epocii clasice, pretorul refuza inserarea acestei exceptio, dacă vânzătorul era de rea-
credinţă, voind ca la adăpostul unei reguli de drept civil să-şi reia lucrul pe care-l vânduse.
Ulterior, tot în epoca clasică, pretorul în loc de a cerceta dacă să acorde sau nu exceptio iusti dominii, căci
excepţia nu era acordată mai înainte decât causa cognita (în cunoştinţă de cauză), probabil având prea
multe lucrări, se mărginea să o acorde fără discuţie, însă insera în acelaşi timp, la cererea reclamantului o
replică prin care paraliza excepţia pârâtului.
În speţa de mai sus, acţiunea publiciană era paralizată de exceptio iusti dominii, care la rândul ei era
respinsă prin replicatio rei venditae et traditae (replica lucrului vândut şi predat).
Conflict între proprietarul pretorian şi posesorul de bună-credinţă achizitor a non domino (de la un
neproprietar):
1.cazul când posesorul de bună credinţă şi-a pierdut posesiunea lucrului, lucru pe care-l posedă apoi un
proprietar pretorian → posesorul de bună credinţă va intenta acţiunea publiciană, care va fi paralizată prin
excepţia publiciană.
2.cazul când proprietarul pretorian şi-a pierdut posesiunea lucrului, lucru pe care-l posedă apoi un
posesor de bună credinţă → proprietarul pretorian va intenta acţiunea publiciană, la care posesorul de bună
credinţă va răspunde cu excepţia publiciană, pe care proprietarul pretorian o va paraliza prin replica achiziţiei
a domino (de la proprietar).
Conflict între proprietarul pretorian şi cel care nu e nici proprietar quiritar, nici posesor de bună-
credinţă:
Într-o asemenea speţă are câştig de cauză proprietarul pretorian.
POSESORUL DE BUNĂ-CREDINŢĂ:
Când reclamantul era doar achizitor de bună credinţă a non domino (de la un neproprietar) se puteau ivi
mai multe situaţii:
Conflict între posesorul de bună-credinţă şi proprietarul quiritar:
1.cazul când posesorul de bună credinţă (Maevius) pierde posesiunea pe care o reia adevăratul proprietar
(Titius) → Maevius intentează acţiune publiciană, Titius (verus dominus - adevăratul proprietar) îi opune lui
Maevius exceptio iusti dominii (excepţia proprietăţii legitime), care în acest caz nu poate fi paralizată cu o
replică.
2.cazul când Maevius a vândut lui Titius lucrul altuia, ceea ce e permis la Roma, întrucât contractul de
vânzare te obliga în principiu să transmiţi posesiunea, nu proprietatea lucrului (Maevius după ce-şi procură
posesiunea lucrului, fireşte prin mijloace permise, transmite posesiunea acestui lucru lui Titius; ulterior
Maevius devine, prin moştenire, proprietar quiritar al lucrului) → Maevius, în calitatea de moştenitor quiritar,
intentează acţiunea în revendicare contra lui Titius, Titius respinge acţiunea lui Maevius prin exceptio rei
venditae et traditae.(excepţia lucrului vândut ţi predat) → în acest caz reclamantul, Maevius, nu este altul
decât acela care vânduse şi predase lucrul altuia pârâtului şi care apoi dobândise proprietatea acestui lucru
pentru că moştenise pe proprietar: proprietarul este obligat să garanteze pe achizitor şi nu poate deci chiar el
să-l evingă (potrivit adagiului: “excepţia respinge pe acela care intentează acţiunea, deşi este ţinut de
evicţiune”).
3.să presupunem că lucrul, vândut şi predat de Maevius lui Titius, ajunge iar la vânzător, Maevius, care
între timp devenise proprietar quiritar al lucrului moştenind pe proprietar → Titius va intenta acţiunea
publiciană, acţiune ce va fi respinsă prin exceptio iusti dominii a lui Maevius, excepţie care la rândul ei va fi
paralizată prin replicatio rei venditae et traditae a lui Titius.
Conflict între doi posesori de bună-credinţă:
1.cazul când ambii posesori de bună-credinţă au primit acelaşi lucru de la neproprietari diferiţi:
Principiul in “pari causa melior est causa possidentis” (în situaţie egală este mai bună poziţia celui care
posedă).
Titius, posesor de bună credinţă, achizitor a non domino (de la un neproprietar) pierde posesiunea pe
care o dobândeşte Maevius, achizitor a non domino (de la un neproprietar) însă de la alt neproprietar decât
primul → Titius va intenta acţiunea publiciană, care va fi respinsă de Maevius printr-o exceptio paris bonae
fidei possessionis (excepţia posesorului de asemenea de bună credinţă), potrivit principiului de mai sus → în
speţă ambii posesori aveau o situaţie egală pentru a amândoi erau de bună credinţă, primiseră lucrul de la
69
un neproprietar şi nu uzucapaseră → prin urmare are câştig de cauză posesorul actual al lucrului, adică din
momentul procesului.
2.cazul când ambii posesori de bună-credinţă au primit acelaşi lucru de la acelaşi neproprietar:
Principiul “potior sit cui priori res tradita est” (este preferat cel căruia lucrul i-a fost predat mai întâi).
Este acelaşi caz ca şi cel precedent cu deosebirea că ambii posesori de bună credinţă dobândiseră bunul
de la acelaşi neproprietar, nu de la neproprietari diferiţi.
–prima ipoteză:
Primul posesor, Titius, pierde posesiunea lucrului care e dobândită de al doilea posesor, Maevius →
Titius va intenta acţiunea publiciană, pe care Maevius o va respinge prin excepţia publiciană, atunci Titius
va paraliza excepţia publiciană prin replicatio rei prius venditae et traditae (replica lucrului mai înainte
vândut şi predat), căci Titius este cel care a intrat primul în posesie, cel mai vechi posesor.
–a doua ipoteză:
Primul posesor, Titius, pierde posesiunea lucrului care e dobândită de al doilea posesor, Maevius,
ulterior Titius redobândeşte posesiunea lucrului → Maevius intentează acţiunea publiciană pe care Titius
o respinge prin exceptio rei prius venditae et traditae (excepţia lucrului mai înainte vândut şi predat) → şi
în acest caz are câştig de cauză cel care a intrat primul în posesie.
Proprietatea provincială şi proprietatea peregrină sunt sancţionate prin acţiuni reale despre care nu ştim
nimic sigur.
– STINGEREA (DESFIINŢAREA) PROPRIETĂŢII –
Proprietatea nu se poate stinge după un anumit interval de timp. Timpul este fără influenţă asupra ei.
Proprietatea unui lucru poate trece de la o persoană la alta → proprietatea se transmite, nu se stinge. În
acest sens ea este perpetuă, adică veşnică.
Proprietatea poate însă dispare din anumite motive → proprietatea dispare din lipsă de obiect, fie că lucrul
a pierit din punct de vedere material (ex. sclavul a murit), fir că lucrul a pierit din punct de vedere juridic, adică
nu mai poate face obiect de proprietate (ex. sclavul a fost dezrobit).
DREPTURILE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA
CONSIDERAŢII GENERALE:
În afară de dreptul de proprietate, dreptul real cel mai important, drept care poartă asupra propriului său
lucru, romanii cunoşteau şi drepturile reale care poartă asupra lucrului altuia.
Prin iura in re aliena se înţeleg acele drepturi pe care le exercită o persoană asupra lucrului care este în
proprietatea altuia → respectiv servituţile, superficia, dreptul născut din emfiteoză, dreptul asupra lui ager
vectigalis, ipoteca şi pignus (gajul, însă numai în dreptul lui Iustinian).
Ne vom ocupa de fiecare din drepturile reale cu excepţia gajului şi ipotecii pe care le vom studia la materia
garanţiilor.
– SERVITUŢILE –
DEFINIŢIE:
Servitutea este o sarcină impusă unui lucru în folosul unei anumite persoane sau în folosul unei oarecare
persoane, însă care este proprietară a unui imobil (clădire, teren).
Din definiţie rezultă că servituţile sunt de două feluri:
–servituţi personale (servitutes personarum - servituţi în interesul persoanelor): numite astfel pentru că
sunt constituite în interesul unei anumite persoane;
–servituţi reale sau prediale (servitutes praediorum - servituţi în interesul lucrurilor): numite astfel pentru
că sunt constituite în interesul unei oarecare persoane, dar proprietară a unui imobil.
Servituţile au fost stabilite pentru a se da o mai bună utilizare economică şi deci pentru a uşura
exploatarea unei case sau unui teren.
Ex. presupunem că terenul unei persoane e despărţit de drumul public prin terenul altuia → pentru
cultivarea terenului său va trebui să treacă prin terenul vecinului, va avea deci un drept de trecere → deşi e
vorba de interesul unei persoane, totuşi acest interes trebuie să coincidă cu o nevoie a imobilului dominant
→ sunt excluse cazuri străine de nevoile imobilului dominant, dar care satisfac anumite necesităţi ale
proprietarului imobilului (ex. dreptul de a se plimba pe terenul altuia nu constituie o servitute predială).
TERMINOLOGIE:
În exemplul de mai sus, al dreptului de trecere, avem două terenuri: terenul persoanei care nu are ieşire la
drum şi terenul vecinului, adică al aceluia prin care se trece → terenul aceluia în folosul căruia stabilit
servitutea s-a numit fond dominant (praedium dominans) iar terenul grevat (apăsat) de servitute s-a numit
fond aservit (praedium servum sau serviens).
Dreptul roman clasic dă denumirea de servitute numai servituţilor prediale, denumirea de servituţi
personale apare în epoca postclasică.
Prin urmare nu numai pentru persoane, dar şi pentru lucruri există o stare de aservire care se opune stării
de libertate.
Cuvântul servitus exprimă noţiunea de servitute din punct de vedere pasiv, adică al sarcinii impusă
fondului aservit, cuvântul ius exprimă noţiunea de servitute din punct de vedere activ, adică al dreptului
stabilit în interesul proprietarului fondului dominant.
Astfel se zice drept de trecere când e vorba de fondul dominant şi servitute de trecere când e vorba de
fondul aservit → însă uneori expresia de servitute e întrebuinţată în ambele sensuri, în mod indiferent, în
exemplul de mai sus exprimând atât dreptul de trecere, cât şi servitutea de trecere.
DIVIZIUNI:
Din definiţia dată rezultă că principala clasificare a servituţilor este cea în servituţi personale şi servituţi
prediale.
Servituţile prediale se împart la rândul lor în servituţi urbane şi în servituţi rustice (criteriul acestei distincţii:
trebuie să se ţină seamă de caracterul imobilului dominant, după cum acesta este o clădire sau un teren) →
o servitute predială va fi urbană sau rustică, după cum va fi stabilită în folosul unei clădiri sau al unui teren
(nu are nici o relevanţă dacă clădirea sau terenul este situat la oraş sau la ţară).
SERVITUŢILE PREDIALE
70
ENUMERAREA SERVITUŢILOR:
Nu se pot enumera separat servituţile rustice de cele urbane, pentru că, după cum am văzut mai sus,
aceeaşi servitute poate fi rustică sau urbană, după caracterul imobilului dominant.
Exemple de servituţi prediale:
Iter: dreptul de trecere prin terenul altuia;
Actus: dreptul de a mâna turmele sau animalele de povară sau de jug prin terenul altuia;
Via: dreptul de a trece într-un car prin terenul altuia;
Ius pascendi: dreptul de duce animalele la păscut pe terenul altuia;
Servitus altius tollendi (servitutea de a ridica mai sus): servitute într-adevăr ciudată → constituie starea
obişnuită a proprietăţii şi a negaţiei ideii de servitute faptul ca un proprietar să poată zidi până la înălţimea la
care ar vrea → această servitute se explică prin faptul că la Roma prin regulamente s-a permis unui
proprietar să reclădească doar cu condiţia de a păstra forma şi starea vechii case → dacă proprietarul vrea
să modifice veche stare a lucrurilor zidind mai sus trebuie să dobândească servitutea altius tollendi.
Servitus oneris ferendi (servitutea de a purta o greutate): este servitutea de sprijin → această servitute
constituie o abatere de la principiile generale în materia servituţilor, întrucât impune proprietarului fondului
aservit obligaţia de a face ceva, adică de a întreţine în bună stare zidul pe care proprietarul fondului dominant
va avea dreptul să sprijine o construcţie.
CARACTERUL LIMITELOR DREPTULUI DE PROPRIETATE:
În dreptul roman trebuie să distingem servituţile de limitele aduse dreptului de proprietate. Denumirea de
servitute aplicată unor astfel de limite este improprie, căci aici nu avem un fond dominant şi un fond aservit
pentru a fi vorba de o servitute → ex. intervalul de 5 picioare între proprietăţi (proprietarul unui teren trebuie
să lase nelucrat, la limitele terenului, un spaţiu de 2 ½ picioare care împreună cu acelaşi spaţiu lăsat liber de
proprietarul vecin formează un drum de 5 picioare între proprietarii vecini, drum care nu se poate uzucapa).
În dreptul grec aveau mare dezvoltare limitele aduse dreptului de proprietate, în timp ce servituţile nu erau
cunoscute, pe când în dreptul roman, cel puţin de la o anumită dată, servituţile primesc o atenţie deosebită în
manualele de drept, pe când regimul limitelor sărac şi nu i să dă atenţie.
ORIGINILE SERVITUŢILOR:
Prin originile servituţilor înţelegem originile celor mai vechi servituţi, servituţile prediale; servituţile
personale apar mai recent şi din cauze diferite, după cum voi vedea la locul potrivit.
Servituţile nu existau în vremea XII T. Însă necesitatea de a cultiva pământul a impus încă de mult
anumite reguli între vecini.
Câtă vreme exista proprietatea colectivă evident că nu putea să existe nici necesitatea unor reguli care să
facă posibilă cultivarea unui teren în raport cu late terenuri, căci pământul era comun. Însă când a apărut
proprietatea individuală a trebuit să se reglementeze situaţia proprietarilor cu terenuri vecine.
Ex. fâşia de pământ care aparţine lui X este despărţită de drumul public printr-o altă bucată de pământ
care aparţine lui Y → a fost deci nevoie să se dea lui X dreptul de a trece pe pământul lui Y.
Ex. dacă pe pământul lui X se găsea un puţ, Y avea şi el nevoie să se folosească de puţ pentru a-şi
procura apa necesară.
Cele mai vechi servituţi prediale sunt: dreptul de trecere, dreptul de a scoate apa din puţ şi servitutea de
apeduct (dreptul de a duce apa prin ţevi de la fondul aservit la fondul dominant).
Desigur că XII T. cunoaşte aceste reguli, căci cunoaşte proprietatea individuală, dar nu cunoaşte
servituţile → implică un drept în interesul unei persoane, proprietară a unui anumit fond, asupra altui fond.
Mult timp romanii n-au făcut distincţia între dreptul de servitute şi dreptul de proprietate → de aceea ei nu
spuneau am un drept de a trece prin pământul altuia, ci îmi aparţine pământul pe care trec (am un drum),
dreptul de servitute nefiind distinct de dreptul de proprietate → numai când se face această distincţie se
poate spune că apare noţiunea de servitute.
Ceea ce a servit la degajarea noţiunii de servitute a fost reconstruirea caselor după incendierea Romei de
către gali (387 î.e.n.) → în timp ce anterior între case era lăsau un anumit spaţiu, datorită înmulţirii populaţiei
şi a crizei de locuinţe, casele au fost construite lipite una de alta → ceea ce a determinat apariţia de reguli noi
care priveau raporturile dintre proprietarii de case.
Ex. servitutea de vedere → vecinul nu trebuie să astupe într-un mod oarecare vederea de care se bucură
proprietarul fondului dominant, care însă nu poate spune că vederea îi aparţine (am o vedere), ci am un drept
de vedere → iată cum noţiunea de servitute s-a degajat de dreptul de proprietate.
!!! ca un vestigiu al epocii când servitutea nu fusese încă degajată de dreptul de proprietate, se admitea în
vechiul drept, cel puţin până la o anumită dată, că servituţile pot face obiectul unei posesiuni:
–prin batere de la principiile generale pentru cele trei servituţi arătate mai sus (servitutea de trecere,
servitutea de scoatere a apei din puţ, servitutea de apeduct) există interdicte posesorii care au apărut când
servituţile, deşi nu se mai confundau cu dreptul de proprietate, totuşi rămăseseră urme ale acestei confuzii,
astfel că se admitea posesiunea şi pentru ele ca şi pentru proprietate (posesiunea fiind în cele mai dese
cazuri semnul vizibil, exterior, al proprietăţii);
–servituţile prediale rustice sunt res mancipi şi ca atare fac obiectul unei mancipaţiuni la care achizitorul
spunea “afirm că acest lucru este al meu conform dreptului quiriţilor” (încă o urmă a vechii confuzii între
dreptul de servitute şi proprietate);
–aceleaşi moduri de achiziţie se aplicau la origine servituţilor şi proprietăţii (mancipatio, usucapio, in iure
cessio);
–la origine servituţile puteau fi uzucapate, căci, fiind confundate la origine cu dreptul de proprietate, li s-a
aplicat acelaşi regim considerându-se că există şi aici posesiune astfel că servitutea putea fi dobândită prin
exerciţiul ei un anumit interval.
LEGEA SCRIBONIA (anterioară anului 280 î.e.n.):
Legea Scribonia interzice uzucapiunea servituţilor → uzucapiunea implică posesiunea unui lucru → din
momentul în care s-a ajuns la servitute-drept incorporal era normal să nu mai poată fi uzucapată, căci nu se
poate poseda un drept ci numai un lucru incorporal → legea Scribonia implică deci existenţa servituţii
degajată de obiectul la care se aplică şi deci degajată şi de dreptul de proprietate.
71
Prohibiţia legii Scribonia se menţine şi în dreptul lui Iustinian, însă acesta aplică praescriptio longi temporis
la toate servituţile.
CARACTERUL SERVITUŢILOR
CARACTERELE GENERALE ALE SERVITUŢILOR:
Servituţile au următoarele caractere generale:
–sunt drepturi reale: denumirea de servite personală nu trebuie să ne inducă în eroare, eroare cu atât
mai posibilă cu cât servitutea, sub aspect activ, este numită şi ius (drept), deci drept personal → nu trebuie
să credem că servitutea personală este un drept personal în sensul de drept personal sau de creanţă →
denumirea de servitute personală este datorată faptului că servitutea este constituită în profitul unei anumite
persoane;
–excluderea obligaţiilor: servituţile fiind drepturi reale, proprietarul lucrului aservit nu poate fi obligat să
facă ceva (ex. dreptul de trecere nu implică obligaţia de a întreţine drumul în bună stare → evident,
proprietarul fondului aservit poate să-şi ia această obligaţie dar în acest caz nu va fi vorba decât de un drept
personal sau de creanţă care prin esenţa sa e temporar şi nu va trece la proprietarul următor al imobilului);
Servitutea fiind un dezmembrământ al proprietăţii constă în exerciţiul unui drept inclus (cuprins) mai
înainte în sfera generală a dreptului de proprietate, proprietarul fondului aservit fiind ţinut numai de a nu
împiedica exerciţiul acestui drept, dar nu şi de a face ceva prin care să uşureze sau să permită
conservarea dreptului → dacă proprietarul lucrului aservit ar fi ţinut să facă ceva, această sarcină a
proprietarului nu constituie un dezmembrământ al proprietăţii ci o obligaţie.
Romanii exprimau acest caracter al servituţii prin maxima: “servitutea nu poate să constea în
obligaţia de a face ceva” (servitus in faciendo consistere nequit), maximă exprimată de romani pentru
servituţi dar care se aplică la toate iura in re (drepturile - reale - care poartă asupra lucrului altuia).
–principiul “nimănui nu i se poate constitui un drept de servitute asupra propriului bun” →
servituţile fiind drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia nu pot exista în profitul aceluiaşi proprietar →
un imobil nu poate fi grevat cu o servitute de trecere în profitul proprietarului altui imobil, dacă ambele imobile
au acelaşi proprietar, deoarece această persoană având dreptul de proprietate trece prin celălalt imobil în
baza acestui drept → servitutea nu poate avea utilitate decât în cazul când imobilele aparţin la doi proprietari
diferiţi (nemini res sua servit - nimănui nu-i este aservit propriul său lucru).
–principiul “nu poate exista o servitute a servituţii” → servitutea fiind un drept real desprins din
dreptul de proprietate în anumite condiţii nu poate exista decât în profitul unei anumite persoane sau în
profitul unei oarecare persoane dar proprietară a unui imobil faţă de care servitutea a fost constituită → prin
urmare servitutea nu poate fi transmisă unei alte persoane (în cazul servituţilor personale) sau unei persoane
care este proprietară a altui imobil decât a celui faţă de care servitutea a fost constituită (în cazul servituţilor
prediale) → servitutea neputând fi transmisă nu poate fi nici înstrăinată, nici grevată cu altă servitute căci
aceasta ar echivala cu o înstrăinare parţială;
–nu poate fi presupusă, întrucât servitutea este un dezmembrământ al dreptului de proprietate, ca şi
dreptul de proprietate nu poate fi presupusă ci trebuie a se dovedi că a fost constituită printr-unul din
modurile de constituire ale servituţilor:
Din acest caracter al servituţilor rezultă următoarele consecinţe:
–dacă un fond dominant aparţinând lui Maevius şi lui Titius este împărţit astfel că partea atribuită lui
Titius se găseşte într-o asemenea situaţie că Titius nu ar putea exercita servitutea decât uzând de
partea lui Maevius (ex. trecând pe acolo aşa cum făcea înainte de partajul bunului comun), această
împrejurare nu este suficientă pentru a greva partea lui Maevius cu o servitute de trecere, câtă vreme
Titius nu a constituit servitutea;
–dreptul roman nu admite prezumţia pe care dreptul modern o numeşte “destinaţia tatălui de
familie” şi după care, în cazul când proprietarul a două imobile, cu privire la care există un semn
aparent de servitute, înstrăinează unul din aceste două imobile, servitutea ar exista de aici înainte cu
adevărat fie că imobilul ar fi fost cel care mai înainte în fapt era dominant sau aservit.
–trebuie să fie utilă: orice servitute trebuie să procure un avantaj aceluia (persoană sau persoană
oarecare dar proprietară a unui anumit fond) în favoarea căruia a fost stabilită → o simplă jenă a proprietăţii
altuia fără profit pentru nimeni nu poate constitui o servitute;
În cazul servituţilor prediale se ţinea seama de utilitatea servituţii nu în raport cu proprietarul fondului
dominant, căci acesta putea să se schimbe, ci cu fondul dominant care trebuie să rămână acelaşi →
prin urmare servitutea predială trebuie să procure utilitate fondului dominant şi nu poate să constea
într-un avantaj personal pentru proprietarul fondului dominant → în consecinţă nu ar putea să existe o
servitute predială care să îndrituiască pe proprietarul imobilului dominant de a se plimba sau de a
culege fructe pe fondul vecin (un asemenea drept nu are nimic ilicit, nepermis, însă el nu poate
constitui decât o servitute personală sau un simplu drept de creanţă, nu o servitute predială) →
servitutea predială fiind o restricţie adusă dreptului de proprietate nu poate fi creată arbitrar, ci trebuie
să-şi găsească justificarea fie în interesul agriculturii, fie în necesităţile rezultând din vecinătatea
caselor şi terenurilor.
–uzul servituţii: proprietarul lucrului nu poate să facă nimic care ar împiedica uzul servituţii sau a-l face
mai incomod iar cel care are dreptul de servitute trebuie să uzeze de dreptul său în modul cel mai puţin
supărător pentru lucrul grevat.
CARACTERELE GENERALE ALE SERVITUŢILOR PREDIALE:
–perpetuitatea: servitutea fiind accesoriu al proprietăţii unui bun imobil şi necesară folosinţei lui este
perpetuă ca şi el → servitutea este perpetuă în sensul că durează cât durează şi imobilul → servitutea nu se
stinge prin moartea proprietarului fondului dominant sau aservit, ci e folosită sau suportată de toţi proprietarii
succesivi ai acestor fonduri → servituţile sunt strâns legate de imobil: nu pot fi înstrăinate (despărţite de
imobil) şi, invers, imobilul este vândut împreună cu servitutea care-l grevează (apasă) sau de care profită.
De aici decurg două consecinţe:
–excluderea modalităţilor: servitutea nu poate fi constituită până la un termen sau sub condiţie, ceea
ce se explică prin faptul că în vechiul drept roman erau constituite prin mancipatio şi in iure cessio (acte
care nu acceptă termenul sau condiţie) → pe de altă parte terenurile au o existenţă şi nevoi
permanente → servitutea trebuie să fie permanentă, dacă ar fi temporară ea ar corespunde mai
72
curând interesului unei anumite persoane decât necesităţilor unui imobil, adică interesului unei
oarecare persoane dar proprietară a unui imobil.
Pretorul a admis însă şi servituţile pentru un timp limitat, acordând pârâtului (proprietar al fondului
aservit) o excepţie de dol sau de pact contra acţiunii confesorii a proprietarului fondului dominant care
vrea să exercite servitutea contrar pactului (înţelegerii) părţilor.
–causa perpetua (situaţie permanentă): trebuie să existe posibilitatea de a se uza de servitute în mod
continuu şi fără întrerupere, atunci când nevoile fondului dominant cer acest lucru, posibilitate care nu
există atunci când un imobil, prin natura lui chiar, nu poate satisface această condiţie → cu alte cuvinte
trebuie să existe o causa perpetua, adică ca fondul aservit să aibă o calitate naturală şi permanentă
care să permită un exerciţiu al servituţii mereu reînnoit şi independent de faptul proprietarului fondului
aservit (ex. se poate constitui o servitute se scoatere a apei sau de apeduct asupra unui curs de apă
alimentat de un izvor, dar nu asupra unei bălţi care poate să sece prin natura ei însăşi → totuşi se
admite servitutea de a lua nisip sau piatră dintr-un teren pentru nevoile terenurilor vecine: evident o
carieră de nisip sau de piatră trebuie să se epuizeze, însă aceasta se va face în foarte mult timp,
servitutea fiind limitată la nevoile fondului dominant).
–indiviziblitatea: servituţile sunt indivizibile (nu pot fi împărţite);
Din acest caracter al servituţilor decurg următoarele consecinţe:
–dacă un imobil grevat cu o servitute este moştenit de mai multe persoane, servitutea subzistă în
întregime, chiar după partaj (împărţeală) în sarcina fiecărui moştenitor;
–în timp ce coproprietarii (cei care sunt proprietari împreună) unui imobil pot înstrăina partea lor
indiviză, nu o pot greva cu o servitute fără consimţământul celorlalţi coproprietari, întrucât servitutea
prin esenţa ei trebuie să poarte asupra întregului imobil, nu numai asupra unei părţi;
–servitutea nu se poate stinge prin faptul unuia dintre coproprietarii fondului dominant.
–vecinătatea: orice servitute predială presupune două imobile unul aservit, altul dominant care să fie
vecine, adică să fie aşezate încât să permită exerciţiul servituţii în favoarea fondului dominant, căci
servituţile prediale se justifică prin interesul agriculturii şi necesităţile de vecinătate.
SERVITUŢILE PERSONALE
Dreptul roman, după cum am arătat mai sus, cunoştea patru servituţi personale → noi nu ne vom ocupa
decât de cea mai importantă dintre ele, uzufructul.
UZUFRUCTUL
DEFINIŢIE:
Cunoaştem o definiţie dată de Paul: “uzufructul este dreptul de a te folosi de lucrul altuia şi de a-i culege
fructele păstrând substanţa lui” (usus fructus est ius alienis rebus utendi fruendi salva rerum substantia). Deci
nu pot să vinzi lucrul grevat cu uzufruct, căci nu ai decât un ius utendi (dreptul de a te folosi) şi ius fruendi
(dreptul de a culege fructele).
De aceea uzufructul nu putea purta asupra unui obiect care dispare de la prima întrebuinţare (ex. vinul),
căci în acest caz nu se păstrează substanţa bunului.
Titularul dreptului de uzufruct se numeşte uzufructuar iar proprietarul lucrului grevat de uzufruct se
numeşte nud proprietar numit astfel întrucât are titlul gol de proprietar, fără folosinţa lucrului.
ORIGINE:
Uzufructul apare pe la sfârşitul republicii → în acea perioadă, coeziunea dintre membrii familiei agnatice
fiind slăbită întrucât unii trăiau în afara familiei, pater familias a căutat să asigure existenţa unora din cei
apropiaţi lui fără ca în acelaşi timp să scoată bunurile din patrimoniul familiei → ex. femeia căsătorită fără
manus n-avea drept la succesiunea bărbatului, soţul a putut însă să-i lase prin testament anumite bunuri în
folosinţă şi pentru a le culege fructele, asigurându-i astfel existenţa.
Prin urmare uzufructul este o instituţie creată în folosul celor care voiau să păstreze bunurile în familie, dar
în acelaşi timp să le dea spre folosinţă altor persoane → prin aceasta uzufructul permitea menţinerea
bunurilor în familie.
CARACTERELE UZUFRUCTULUI:
–uzufructul poate să greveze nu numai imobilele dar şi lucrurile mobile (ex. un sclav), însă nu poate greva
decât lucruri corporale, nu şi un drept;
–uzufructuarul având numai ius utendi şi fruendi nu poate să consume lucrul sau să-l înstrăineze → de
aceea nu putea purta asupra unui obiect care dispărea la prima întrebuinţare (ex. vinul sau banii care dispar
de la prima întrebuinţare în sensul că nu pot fi folosiţi fără a fi înstrăinaţi);
– uzufructuarul nu poate vinde sau dona dreptul său, ci numai exerciţiul acestui drept → prin urmare,
dreptul de uzufruct rămâne fixat pe capul său astfel că uzufructul se va stinge la moartea sa, nu la moartea
cesionarului (celui căruia i-a cedat folosinţa dreptului său de uzufruct) → însuşi dreptul de uzufruct nu poate fi
transmis altuia, ci numai exerciţiul acestui drept (cesiunea uzufructului).
OBLIGAŢIILE UZUFRUCTUARULUI:
Uzufructul fiind un drept real, nu există la origine obligaţii în sarcina uzufructuarului faţă de proprietar,
după cum nici în sarcina proprietarului faţă de uzufructuar. Dreptul de proprietate şi dreptul de uzufruct fiind
drepturi reale distincte şi independente nu pot exista obligaţii între nudul proprietar şi uzufructuar.
Desigur că dacă uzufructuarul va comite un delict faţă de lucrul grevat (ex. îl va distruge), el va fi
răspunzător, însă răspunderea sa este stabilită pe baza principiilor generale, ca şi în cazul unei persoane
oarecare, persoană care ar fi comis acest delict, nu în baza vreunei obligaţii.
Uzufructuarul sunt ţinuţi numai să-şi respecte reciproc drepturile lor → uzufructuarul nu este ţinut nici să
se îngrijească de lucru (ex. să cultive un pământ astfel ca să nu ajungă paragină), nici să asigure restituirea
la sfârşitul uzufructului (proprietarul se va servi de acţiunea în revendicare în acest scop potrivit dreptului
comun).
Pretorul s-a îndepărtat de la rigoarea principiilor şi a impus uzufructuarului o promisiune cu garanţii că se
va folosi de lucrul grevat ca un bun tată de familie (vir bonus) şi că îl va restitui la sfârşitul uzufructului. Însă
uzufructul se stinge odată cu viaţa titularului dreptului de uzufruct. Aceasta înseamnă că obligaţia de restituire
73
a lucrului grevat cu uzufruct priveşte în realitate nu pe uzufructuar, ci pe moştenitorii săi → uzufructuarul este
obligat numai ca să facă pe moştenitori să restituie lucrul la sfârşitul uzufructului.
QUASI-UZUFRUCTUL:
Uzufructul purta sau asupra unuia sau asupra mai multor obiecte determinate, caz în care se spune că
este cu titlu particular.
Uzufructul poate însă purta şi asupra unei fracţiuni dintr-un patrimoniu, caz în care se spune că este
universal → se putea întâmpla ca soţul să constituie un uzufruct universal soţiei sale prin testament: în cazul
uzufructului universal obiectul uzufructului va fi felurit, între bunurile soţului putând fi lucruri care se consumă
prin primul uz. Dispoziţia testamentară relativă la uzufruct, în măsura în care uzufructul purta asupra unor
astfel de lucruri era fără valabilitate → un senatusconsult dat sub Augustus sau Tiberius a validat un astfel de
uzufruct → uzufructuarul devenea în acest caz proprietar al obiectelor care se consumă la prima
întrebuinţare, cu condiţia de a promite cu garanţi restituirea lor la sfârşitul uzufructului în aceeaşi cantitate şi
calitate sau suma de bani la care fuseseră preţuite → astfel a luat naştere construcţia juridică a quasi-
uzufructului.
CONSTITUIREA SERVITUŢILOR
Servituţile puteau fi create înstrăinând un lucru sau fără înstrăinarea lucrului. În primul caz, adică cu
înstrăinarea lucrului, când cineva mancipa de ex. un teren, însă voia să păstreze dreptul de uzufruct,
cumpărătorul spunea: “afirm că acest teren este al meu, cu rezerva dreptului de uzufruct”. În al doilea caz,
adică fără înstrăinarea lucrului, uzufructul putea fi creat de ex. printr-o in iure cessio, cel care dobândea
spunea în faţa magistratului: “afirm că am dreptul de uzufruct asupra terenului Cornelian”, proprietarul nu
spunea nimic iar pretorul rostea cuvântul sacramental addico. In iure cessio era aici simulacrul acţiunii
confesorie după cum in iure cessio a unui lucru corporal era o revendicare fictivă.
Pretorul a admis noi moduri de constituire a servituţilor. Prin quasi-tradiţiune care e presupus făcută îndată
ce proprietarul fondului dominant începe să exercite servitutea (usus) cu voinţa proprietarului fondului aservit
(patientia). Printr-un fel de uzucapiune, longa consuetudo (folosinţă îndelungată), cu termen nedeterminat
variind după aprecierea judecătorului.
Aceste moduri de constituire a servituţilor au fost posibile pentru că în epoca clasică apare ideea de
quasi-posesiune. Plecând de la ideea că posesiunea este exerciţiul puterilor cuprinse în dreptul de
proprietate s-a ajuns la quasi-posesiuena servituţilor, adică exerciţiul puterilor conţinute în dreptul de
servitute. Însă aceste noi idei au pătruns numai în cadrul dreptului pretorian, în cadrul dreptului civil
rămânând în vigoare prohibiţia legii Scribonia. Iată de ce chiar dacă se admite aplicarea lui praescriptio longi
temporis la servituţi, aceasta a fost în afara dreptului civil.
În dreptul postclasic s-a admis ca servituţile să poată lua naştere prin pacte (convenţii) îmbrăcate în forma
stipulaţiei.
STINGEREA SERVITUŢILOR
Servituţile se sting în mai multe moduri:
MODURI GENERALE DE STINGERE A SERVITUŢILOR:
–pieirea lucrului: servitutea se stinge când lucrul grevat cu o servitute piere, fie pierdere fizică (ex.
imobilul aservit este acoperit de valurile mării sau sclavul grevat de servitute moare), fie pierdere juridică (ex.
imobilul aservit devine un lucru în afară de patrimoniu sau sclavul este dezrobit);
–confuziune: aplicaţie a principiul “nemini res sua servit” (nimănui nu-i este aservit propriul său lucru) →
confuziunea este întrunirea în aceeaşi persoană a calităţii de proprietar al imobilului dominant sau de titular al
servituţii şi a calităţii de proprietar al lucrului aservit sau al lucrului grevat cu o servitute;
–consolidarea: aplicaţie a principiul “nemini res sua servit” (nimănui nu-i este aservit propriul său lucru)
→ consolidarea este o confuziune specială, aplicată în cazul uzufructuarului care dobândeşte nuda
proprietate a lucrului grevat cu uzufruct;
–renunţarea: aplicaţie a principiul simetriei sau al corespondenţei formelor → servitutea se poate stinge şi
prin renunţare, titularul unei servituţi personale, ca şi proprietarul imobilului dominant pot renunţa la servitute
→ la origine însă această renunţare nu putea avea loc prin simplu pact, ci trebuia un act simetric contrar (ex.
dacă servitutea fusese constituită prin mancipatio era necesară o remancipatio; dacă fusese constituită prin
in iure cessio era necesar să aibă loc tot o in iure cessio → la constituire beneficiarul servituţii afirma că are
servitutea respectivă iar proprietarul lucrului grevat cedit in iure-renunţă în faţa magistratului, nu se opune; la
desfiinţare proprietarul imobilului susţine că servitutea nu există iar beneficiarul servituţii cedit in iure).
Dreptul pretorian a admis renunţarea prin simplu pact, ceea ce constituie o lovitură dată formalismului.
Pretorul a acordat proprietarului lucrului grevat cu o servitute o excepţie de dol contra celui care afirmă
dreptul său, contrar convenţiei (pactului). În dreptul lui Iustinian renunţarea se putea face prin simplă
convenţie.
MODURI SPECIALE DE STINGERE A SERVITUŢILOR:
–moartea: servituţile personale se sting prim moartea titularului dreptului;
–neuz: mod de stingere a servituţilor propriu servituţilor personale şi servituţilor prediale rustice care se
sting prin neuz într-un termen care este cel al uzucapiunii, termen care începe să curgă începând de la
ultimul act de exerciţiu → prin urmare se cere trecerea unui termen de un an de zile sau de doi ani după cum
lucrul grevat este mobil sau imobil, termen ridicat de Iustinian la 3 ani pentru mobile şi la 10 sau 20 de ani
pentru imobile;
–usucapio libertatis (uzucapiunea libertăţii): mod de stingere a servituţilor propriu servituţilor urbane - se
numeşte astfel pentru că proprietarul fondului aservit a dobândit libertatea prin faptul că timp de 2 ani de zile
a opus un obstacol material exerciţiului servituţii (ex. în cazul când proprietarul fondului grevat cu servitutea
de a nu zidi, va construi totuşi o casă, usucapio liberatis va avea loc prin trecerea termenului arătat).
Spre deosebire de cazul precedent (servituţile personale) de data aceasta nu va fi vorba decât de
imobile, acest fel de servituţi putând greva numai imobilele → tot spre deosebire de cazul precedent,
termenul va începe să curgă numai din momentul când proprietarul imobilului grevat va face act contrar
exerciţiului servituţii → prin urmare, în cazul precedent termenul începe să curgă de la ultimul act făcut
pentru a uza de servitute (ex. începând de la ultima trecere a proprietarului fondului dominant pe terenul
74
aservit), pentru servituţile urbane termenul începe să curgă numai din momentul când proprietarul fondului
aservit a făcut un act contrar servituţii (ex. a început să zidească o casă în timp ce fondul său era grevat
de o servitute de a nu zidi) → această deosebire ţine de caracterul normal al servituţilor urbane care
profită fondului dominant, independent de voinţa proprietarului, prin simpla menţinere a unei stări de
lucruri pe care proprietarul fondului aservit trebuie s-o modifice dacă vrea să redobândească libertatea sa,
pe când servituţile rurale au nevoie de faptul omului pentru a se exercita.
Din cele de mai sus rezultă că, din punct de vedere al stingerii servituţilor, trebuie să facem distincţie
între servituţile prediale rustice şi servituţile prediale urbane.
SANCŢIUNEA SERVITUŢILOR
Servituţile sunt sancţionate prin două categorii de mijloace procedurale: acţiuni şi interdicte. În cele ce
urmează nu ne vom ocupa decât de acţiuni.
ACŢIUNI:
Acţiunile care sancţionează servituţile sunt în număr de patru: vindicatio servitutis (actio confessoria),
acţiunea negatoria, acţiunea confesorie utilă şi acţiunea prohibitoria.
VINDICATIO SERVITUTIS (revendicarea servituţii): numită în timpul lui Iustinian şi acţiunea confesorie (actio
confessoria) → sancţionează o servitute constituită printr-un mod civil de constituire fiind dată titularului civil
al servituţii, adică fie proprietarului fondului dominat, fie titularului servituţii personale, pentru a reclama o
servitute asupra unui lucru (fond sau lucru mobil în cazul servituţii personale) → se numeşte confessoria
pentru are de scop să se recunoască un drept.
ACŢIUNEA NEGATORIE: dacă cineva pretinde că are un drept de servitute asupra unui lucru, proprietarul
lucrului poate nega servitutea, ex. proprietarul poate afirma că: “Numerius Negidius nu are dreptul de a se
folosi şi de a culege fructele de pe fondul Cornelian fără voia lui (a proprietarului)“ → prin urmare acţiunea
negatorie a fost creată în profitul proprietarului unui lucru pentru a respinge pretenţiile pe care le are cineva
cu privire la exerciţiul servituţii asupra lucrului aceluia → pentru că neagă existenţa unui drept de servitute
asupra unui lucru, această acţiune se numeşte acţiune negatorie.
ACŢIUNEA CONFESORIE UTILĂ: avea rolul acţiunii confesorii atunci când servitutea se ea constituită printr-un
mod civil, ci printr-un mod pretorian.
ACŢIUNEA PROHIBITORIE: nu trebuie să fie confundată cu acţiunea negatorie → acţiunea prohibitorie se
numeşte astfel întrucât serveşte proprietarului să se opună ca pârâtul să se folosească de un lucru →
formula va cuprinde de data aceasta următoarele cuvinte: “dacă se dovedeşte că Aulus Agerius are dreptul
de a opri pe Numerius Negidius de a se folosi şi de a culege fructele” → acţiunea prohibitorie este necesară
dacă pârâtul pretinde că are o servitute pretoriană: în acest caz reclamantul nu va putea intenta acţiunea
negatorie pentru că nu poate spune “afirm că Numerius Negidius nu are dreptul de a se folosi şi de a culege
fructele unui lucru“, căci acest drept de care e vorba e un drept civil, nu un drept pretorian → iată de ce s-a
recurs la o acţiune nouă (acţiune a cărei existenţă a fost dovedită de-abia în 1844 pe baza unui text din
Bazilicale).
ALTE DREPTURI ASUPRA LUCRULUI ALTUIA
Ne-a mai rămas să examinăm încă trei drepturi reale de origine pretoriană purtând asupra lucrului altuia
→ superficia, dreptul născut din conductio agri vectigalis şi emfiteoza.
Romanii făceau deosebire între modurile de constituire ale drepturilor reale şi modurile de creare a
drepturilor de creanţă → drepturile reale nu puteau fi stabilite decât prin moduri speciale (mancipatio, in iure
cessio, etc.), drepturile de creanţă erau create prin contracte → însă aceste trei drepturi reale se nasc fără
forme dintr-un contract de locaţiune (închiriere).
Contractul de locaţiune apare după legea Aebutia (149-126 î.e.n.) şi constă într-un simplu acord între
două persoane prin care o persoană se obligă să procure celeilalte folosinţa unui lucru în schimbul unei
sume de bani → contractul de locaţiune, în mod obişnuit, nu făcea să se nască decât obligaţii, nicidecum
drepturi reale, insă superficia, dreptul născut din conductio agri vectigalis şi emfiteoza → sunt adevărate
drepturi reale, întrucât sunt sancţionate printr-o acţiune reală copiată după revendicare.
SUPERFICIA:
Prin superficie se înţelege dreptul unei persoane la folosinţa unei construcţii zidită pe terenul altuia, teren
închiriat pe termen lung în schimbul plăţii unei sume de bani.
Acest drept s-a născut în următoarele împrejurări: la sfârşitul sec. II î.e.n. mulţi străini se stabilesc la Roma
în case luate cu chirie → datorită măririi populaţiei chiriile ajunseseră foarte scumpe iar statul a trebuit să
găsească un mijloc pentru a încuraja construcţiile → statul a afectat construcţiei de locuinţe terenurile virane
aflate între case care serveau pentru a le feri de a lua foc unele de la altele → însă în dreptul roman exista un
principiu (“construcţia urmează condiţia terenului”), după care proprietarul solului este şi proprietar al
construcţiei făcută pe pământul respectiv → datorită acestui principiu nimeni nu voia să construiască pe
acele terenuri care aparţineau statului → a trebuit să se găsească o cale care să permită ca statul să rămână
proprietar, dar şi ca cel care a construit să se bucure de casa construită → astfel s-a ajuns la dreptul de
superficie: statul rămâne proprietar, însă cel care construise casa putea să o folosească în mod perpetuu, în
cazul când plătea o sumă de bani. Ulterior astfel de înţelegeri s-au încheiat şi între particulari.
Dreptul superficiarului este un drept real protejat printr-o acţiune reală similară revendicării → acest drept
real poate fi transmis, înstrăinat, grevat cu servitute şi cu ipotecă.
CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS (locaţiunea unui teren pentru care se plăteşte vectigal):
Cetăţile (oraşele) aveau nevoie să asigure cultivarea pământurilor care le aparţineau → de aceea au
început să dea în arendă unor particulari terenuri în vederea continuării cultivării lor fie pentru totdeauna, fie
pe termen lung (100 ani sau mai mult) → conductor agri vectigalis este un colon special → suma de bani
plătită de conductor se numeşte vectigal. Ulterior astfel de înţelegeri s-au încheiat şi între particulari.
EMFITEOZA:
Prin emfiteoză de înţelege un contract de locaţiune (închiriere) pe termen lung → împăraţii au recurs la
sistemul arendării pentru a asigura cultivarea pământurilor, care le aparţineau şi care nu mai fuseseră
cultivate → terenurile nu aparţineau cetăţilor, ci împăratului.
75
Emfiteoza dă naştere unui drept cu acelaşi nume (emfiteoză, drept de emfiteoză) → emfiteotul, ca şi
conductor-ul (arendaşii pământurilor) erau în ultimă analiză coloni cu drepturi speciale.
76
SUCCESIUNILE
– CONSIDERAŢII GENERALE –
DEFINIŢIE:
Prin succesiune (hereditas) se înţelege transmisiunea patrimoniului unei persoane care a murit la
moştenitorii ei. Cuvântul hereditas (de la heres = erede, moştenitor) mai are şi alte sensuri:
–modul de a dobândi în virtutea căruia eredele culege patrimoniul;
–patrimoniul cules de erede.
Prin urmare drepturile, datoriile şi sarcinile considerate în ansamblul lor nu dispar odată cu moartea
titularului patrimoniului → se transmit moştenitorilor, însă nu mai păstrează vechea denumire de patrimoniu,
ci iau pe aceea de hereditas (succesiune) → moştenitorii iau locul defunctului, îi succedă în aproape toate
drepturile, datoriile şi sarcinile care compun patrimoniul; sunt în locul său proprietari, debitori şi creditori; pot
să exercite acţiunile defunctului şi să fie urmăriţi de creditori → de aceea moştenitorul e numit succesor
(successor), pentru că este pus în locul defunctului, mai e numit şi heres, de la herus (stăpân).
PRINCIPIUL CONTINUITĂŢII PERSOANEI DEFUNCTULUI:
Prin urmare eredele continuă persoana defunctului → principiul continuităţii s-a prezentat succesiv şi apoi
simultan sub două aspecte:
–jurisconsultul Cassius era de părere că eredele care a acceptat moştenirea devine proprietar al
moştenirii jacente (încă neacceptată de erede) retroactiv de la moartea lui de cuius (expresia de cuius
succesione agitur sau de cuius desemnează pe defunct, despre a cărui succesiune este vorba);
–jurisconsultul Iulian era de părere că eredele care a acceptat succesiunea devine proprietar din
momentul acceptării, până în acest moment defunctul supravieţuind şi fiind reprezentat de însăşi
succesiunea → ficţiunea propusă de Iulian se prezintă sub forma adagiului “hereditas personam defuncti
sustinet” (succesiunea susţine persoana defunctului), ficţiune conformă cu vechile credinţe ale romanilor
după care mortul trăieşte o viaţă specială.
În ambele cazuri se asigură principiul continuităţii persoanei defunctului de către moştenitor → acest
principiu se explică în primul rând prin interesul creditorilor care dobândesc în persoana eredelui un nou
debitor şi deci mai multe şanse pentru a fi plătiţi întrucât averea moştenitorului se alătură celei a defunctului
→ se mai explică şi prin interesul defunctului, căci în lipsa moştenitorului bunurile (în epoca clasică) erau
vândute pe numele său (bonorum venditio) iar memoria sa pătată cu infamie.
Am spus că moştenitorul îi succede defunctului aproape în toate drepturile şi nu în toate deoarece unele
drepturi, obligaţii şi sarcini se sting odată cu moartea titularului patrimoniului (ex. datoriile rezultate dintr-un
delict, uzufructul).
CONCEPŢIA PRIMITIVĂ A SUCCESIUNII:
Aceasta însă nu este concepţia primitivă a succesiunii. Ca şi în cazul proprietăţii, la origine, nu aveam o
transmisiune ci dobândirea proprietăţii-putere asupra bunurilor defunctului. De cuius murind lasă drepturi,
datorii → acest ansamblu care pe când trăia el constituia un patrimoniu nu mai este acum un patrimoniu
pentru acesta dispare odată cu personalitatea defunctului → acolo unde nu mai e o persoană, nu mai există
patrimoniu → deci moştenitorul nu dobândeşte patrimoniul defunctului, căci patrimoniul nu poate să i se
transmită odată ce a dispărut, ci dobândeşte în calitate de moştenitor un drept nou, proprietatea asupra
bunurilor defunctului.
Moştenitorul va fi ţinut însă de datorii şi sarcini potrivit principiului “non sunt bona nisi deducto aere alieno”
(nu există bunuri decât după ce s-au scăzut datoriile) → iată de ce conţinutul patrimoniului nu este identic cu
conţinutul moştenirii.
Acest drept de proprietate are caracterul unei puteri, moştenitorul fiind stăpân asupra bunurilor
succesorale → calitatea de moştenitor nu implica la început succesiunea, luarea locului defunctului → de
aceea termenul de succesor este mai nou decât cel de heres.
Dovadă în acest sens:
–termenul de heres (moştenitor) care vine de la herus (stăpân);
–titlul de erede, ca şi puterile nu se transmit, ci se creează prin lege sau testament care la origine este în
forma unei legi.
Cu timpul însă s-a format principiul continuităţii persoanei defunctului, în interesul creditorilor şi al
defunctului.
Dreptul roman cunoaşte trei moduri de a dobândi bunurile unei persoane care a decedat:
–prin voinţa lui de cuius, adică în baza testamentului;
–prin voinţa legii, ceea ce constituie succesiunea ab intestat;
–contrar testamentului.
Romanii cunoşteau şi succesiunea între vii ca în cazul adrogaţiunii sau în cazul trecerii femeii sui iuris sub
puterea bărbatului prin căsătorie.
CARE ESTE CEL MAI VECHI MOD DE A SUCCEDE:
O primă problemă care trebuie rezolvată este de a se şti în ce raport de dată se găsesc situate aceste trei
feluri de succesiuni, căci noi studiind dreptul în mod evolutiv, trebuie să dăm mare atenţie apariţiei în timp a
diferitelor instituţii → în doctrină s-au conturat două opinii: una susţinea că succesiunea testamentară este
anterioară celei ab intestat (ab intestat este expresia modernizată a termenului latin ab intestato, de la om
mort fără testament), cealaltă considera succesiunea ab intestat anterioară celei testamentare.
Cheia acestei controverse nu poate fi găsită decât în organizarea familiei romane → familia matriarhală a
precedat familia patriarhală → în cadrul familiei matriarhale bărbatul nu avea alţi moştenitori decât pe gentili
(membrii ginţii) → ulterior, după ce familia matriarhală a fost înlocuită de familia patriarhală, succesiunea
gentililor nu s-a mai deschis decât în lipsa agnaţilor şi a sui heredes-ilor → prin urmare obiceiul nejuridic de
succesiune al gentililor exista din vremea familiei matriarhale, însă evident că în acea vreme succesiunea nu
purta decât asupra sclavilor şi turmelor, căci pământul aparţinea colectivităţii → succesiunea ab intestat
apare ca fiind reglementată de obicei înainte de existenţa unei legi, fiind determinată de apariţia proprietăţii
private asupra turmelor şi sclavilor: proprietatea privată este cauza succesiunii, deoarece omul nu poate lăsa
moştenire decât ce-i aparţine în viaţă.
77
Iată de ce succesiunea ab intestat apare reglementată încă din comuna primitivă de obiceiul nejuridic, ca
o consecinţă a apariţiei proprietăţii private asupra sclavilor şi turmelor, chiar în timpul matriarhatului.
Testamentul nu a putut apare decât odată cu forma de familie patriarhală, căci el este actul prin care şeful
de familie exprimă voinţa sa cu privire la distribuirea bunurilor sale după moarte → testamentul nu este decât
continuarea puterii şefului de familie după moarte.
În consecinţă, testamentul implică ajungerea bărbatului la o situaţie mai importantă decât a soţiei în cadrul
familiei, ceea ce a fost posibil dat fiind averea pe care începuse să o dobândească şi ceea ce a dus la
înlocuirea rudeniei în linia feminină prin rudenia în linia masculină.
Prin urmare în timp ce succesiunea ab intestat aparţine matriarhatului, testamentul nu poate să fi apărut
decât odată cu patriarhatul.
CARE DIN CELE DOUĂ MODURI DE SUCCESIUNE (AB INTESTAT SAU TESTAMENTARĂ) AVEA LOC MAI DES
ÎN PRACTICĂ:
O altă problemă care priveşte de asemenea raporturile dintre succesiunea ab intestat şi succesiunea
testamentară este de a şti care din aceste forme succesorale aveau loc mai des în practică. trebuie să
recunoaştem că din texte rezultă că succesiunea testamentară era mai des întâlnită. Din textul XII T.5.4-5.
“dacă moare fără testament şi nu are vreun moştenitor propriu [heres suus], moştenirea să revină agnatului
cel mai apropiat în grad [agantus proximus]; dacă nu are vreun agnat, succesiunea să revină gentililor”
rezultă că succesiunea ab intestat se deschidea numai dacă nu exista testament.
Cum se explică această preferinţă pentru testament? Desigur că nu trebuie să plecăm de la ideea că
testamentul este un mijloc de a înlătura rudele de la succesiune, căci atunci ne-am face o idee greşită despre
vechii romani crezând că în foarte dese cazuri rudele erau înlăturate. În realitate testamentul nu servea
numai la numirea unui erede, care la origine putea fi numai un heres suus, ci avea şi alte scopuri, de ex.
numirea unui tutore, dezrobirea unui sclav etc.
Prin urmare ceea ce dă atâta preţ dreptului de a testa este faptul că nu se poate impune nimic
moştenitorului ab intestat, în timp ce eredelui testamentar testatorul poate să-i impună sarcina legatelor, să-i
impună sarcina de a libera un sclav. Testatorul poate de altfel direct să dezrobească un sclav, să numească
un tutore copiilor săi, poate să dezmoştenească chiar pe un heres suus.
Analizând lucrurile şi mai adânc noi credem că preferinţa romanilor pentru testament se datorează faptului
că testamentul ţinea locul privilegiului primogeniturii (primului născut) şi privilegiului masculinităţii (numai
bărbaţii moşteneau, femeile fiind excluse), privilegii pe care dreptul roman nu le cunoştea.
De aceea pentru realizarea atâtor scopuri era nevoie de un testament care pentru acest motiv era foarte
des folosit.
Testamentul în sens roman este o instituţie cu totul caracteristică a dreptului roman → nici dreptul grec
sau german nu cunoşteau testamentul, în timp ce la Roma testamentul nu numai că era cunoscut dar avea
precădere faţă de moştenirea legitimă.
La romani a muri ab intestat echivala cu a muri dezonorat.
PRINCIPII FUNDAMENTALE:
Principiul “nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri în
parte cu testament, în parte fără testament):
Textul citat din XII T. consacră principiul potrivit căruia moştenitorii ab intestat nu pot veni la succesiune
decât dacă nu există un moştenitor testamentar. Deci pentru aceeaşi succesiune nu poate să existe în
acelaşi timp un erede testamentar şi un erede ab intestat, fie că se prezintă împreună, fie că vin unul după
altul, pretenţia eredelui ab intestat este înlăturată → succesiunea testamentară şi succesiunea ab intestat se
exclud reciproc.
Aplicarea principiului:
–dacă cineva este instituit (numit) moştenitor, deşi este instituit numai pentru o parte din moştenire, ia
totul, întreaga moştenire, înlăturând pe moştenitorii ab intestat în virtutea principiului citat;
–în cazul instituirii sub condiţie → până la îndeplinirea condiţiei moştenitorii ab intestat nu au nici un drept
la succesiune, întrucât există speranţa unui erede testamentar.
Excepţii de la acest principiu:
–testatorul a lăsat o persoană onorabilă şi o persoană de condiţie ruşinoasă → dacă are un frate şi acesta
atacă testamentul, testamentul nu va fi anulat decât în parte, astfel că va veni la succesiune atât eredele
testamentar, cât şi eredele ab intestat;
–testamentul militar nu e supus acestui principiu;
!!! dreptul modern nu cunoaşte acest principiu, prin urmare testamentul poate să poarte numai asupra
unei părţi din succesiune.
Principiul “semel heres semper heres” (odată moştenitor pentru totdeauna moştenitor):
Un alt principiu fundamental în materie de succesiune formulata astfel “semel heres semper heres” după
un text al lui Gaius (D.28.5.88) → acesta înseamnă că vocaţia eredelui testamentar e perpetuă în sensul că,
odată născut, dreptul eredelui nu poate fi stins prin împlinirea unei termen sau îndeplinirea unei condiţii.
Deoarece am arătat că este mai veche, succesiunea ab intestat ar trebui să fie cercetată înaintea
succesiunii testamentare, totuşi întrucât succesiunea ab intestat nu se deschidea la romani decât în lipsa
unui testament, vom cerceta mai întâi testamentele.
Dar mai înainte de a trece la examinarea fiecărui mod de a succede, este necesar a face o scurtă
expunere asupra evoluţiei dreptului succesoral roman.
EVOLUŢIA DREPTULUI SUCCESORAL ROMAN:
XII T. cunoaşte deja primele două moduri de a succede: succesiunea ab intestat şi succesiunea
testamentară. Succesiunea ab intestat, adică deferită pe baza legii are ca fundament agnaţiunea,
cognaţiunea (simpla legătură de sânge) fiind exclusă. Succesiunea testamentară este caracterizată prin
larga posibilitate a patricianului de a-şi face testamentul, în timp ce posibilitatea plebeului, după cum vom
vedea, este mult mai restrânsă, fiindu-i acordată numai în anumite împrejurări. Plebea obţine însă
instrumente juridice mai potrivite (forme de testament mai accesibile) pentru a-şi asigura o mai largă
posibilitate pentru a-şi arăta ultimele voinţe.
78
Testamentul implică observarea riguroasă a unor forme solemne, ceea ce este în acord cu caracterul
vechiului drept roman. Dacă trecem în dreptul clasic şi continuăm a ne arunca privirea şi asupra dreptului
postclasic observăm că două idei guvernează procesul de dezvoltare al dreptului succesoral în această
epocă: libertatea de forme şi ocrotirea rudelor de sânge. Dar aceste idei nu cad din cer, ci sunt produsul vieţii
materiale.
Libertatea de forme sau decăderea formalismului îşi găseşte originea în dezvoltarea relaţiilor comerciale.
Cel care pleacă pentru afaceri în ţinuturi îndepărtate nu mai poate să recurgă la formele solemne necesitate
de testamentul vechiului drept. Adeseori îşi manifestă voinţa printr-o simplă scrisoare. Iată de ce au apărut
noi acte de ultimă voinţă.
Ideea ocrotirii rudelor de sânge îşi găseşte geneza de asemenea în noile condiţii economice. Ea îşi
găseşte o primă aplicaţie chiar de la sfârşitul epocii vechi prin apariţia succesiunii contra testamentului. Apoi
ocrotirea rudelor de sânge duce la o nouă situaţie a emancipatului, precum şi a raporturilor dintre mama
măritată fără manus şi copii ei. Pretorul, apoi împăraţii, au în vedere în special pe emancipat, pe mama şi pe
copiii ei.
Dar emanciparea este o instituţie necesitată de dezvoltarea comerţului care reclamă o mai mare
capacitate a fiului de familie. Într-adevăr fiul de familie, ca şi sclavul, nu putea să facă decât mai bună situaţia
tatălui sau stăpânului, nu mai rea. Putea de ex. să-l facă creditor, nu şi debitor. Însă comerţul cunoaşte acte
cu caracter comutativ, acte prin care ca să dobândeşti ceva trebuie să dai altceva în schimb. De aceea a fost
necesară emanciparea fiului de familie, a fost necesară mărirea capacităţii sale juridice. Emancipaţii nu mai
aveau însă drepturi succesorale în familia de tatălui lor, căci agnaţiunea, prin emancipare, fusese desfiinţată.
De aceea a intervenit pretorul pentru a da anumite drepturi succesorale emancipatului faţă de tatăl lui, dat
fiind legătura de sânge care-i uneşte.
Necesitatea stabilirii unor drepturi succesorale între mamă şi copii provine din cauza apariţiei căsătoriei
fără manus. În căsătoria fără manus femeia este străină faţă de copiii ei, cu care nu este legată prin
agnaţiune, ci numai prin cognaţiune. Iată de ce şi aici a trebuit să se ocrotească legătura de sânge. Dar
căsătoria fără manus este, după cum am arătat deja, rezultatul noilor condiţii economice, a independenţei
femeilor în urma îmbogăţirii romanilor. Căsătoria fără manus fiind consecinţa noilor condiţii economice,
indirect ocrotirea legăturii de sânge este o consecinţă a modificărilor survenite în baza economică.
– SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ –
DEFINIŢIE:
Testamentul este un act formal (solemn) prin care o persoană instituie (numeşte) în mod necesar unul
sau mai mulţi moştenitori cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale după moarte.
FUNCŢIA TESTAMENTULUI ROMAN:
Din această definiţie rezultă însăşi funcţia testamentului roman. Într-adevăr testamentul roman, nici măcar
la origine, n-a avut drept scop numirea unui moştenitor pentru ca acesta să aibă grijă de cultul privat, adică
de îndeplinirea acelor datorii religioase faţă de morţi, cum s-a spus de către anumiţi cercetători urmând pe
unii jurisconsulţi romani.
Desigur că la origine numai un heres suus putea fi instituit moştenitor. În sarcina lui heres suus instituit
cădea executarea legatelor, dispoziţii din testament cu privire la anumite bunuri. Când avea mai mulţi
heredes sui, testatorul putea să avantajeze pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când pe calea
succesiunii ab intestat veneau toţi în mod egal.
Testamentul îndeplinea rolul a ceea ce se numeşte în alte legislaţii privilegiul masculinităţii şi privilegiul
primogeniturii, privilegii pe care dreptul roman nu le-a cunoscut.
Prin urmare funcţia testamentului roman a fost desemnarea unui heres suus, desigur cel mai demn, cel
mai vrednic dintre ei, mai târziu a unui agnat în sens larg şi chiar a unui străin pentru a asigura distribuirea
bunurilor testatorului potrivit voinţei sale.
DIFERITE FORME DE TESTAMENTE:
EPOCA VECHE:
Din puţinele texte pe care le avem rezultă că la origine existau două feluri de testamente: testamentul
calatis comitiis şi testamentul in procinctu.
TESTAMENTUL CALATIS COMITIIS (prin convocarea comiţiilor):
Avea loc în forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de comitia calata, adică de adunarea curiată,
atunci când preşedinţia o avea şeful religiei, la început regele, mai târziu rex sacrorum (rege în ceea ce
priveşte cultul), înlocuit ulterior prin pontifex maximus (pontiful suprem). Acest testament nu putea fi făcut
decât la două date ale anului (probabil la 24 martie şi 24 mai), deoarece numai atunci se întruneau comiţiile
calate.
Transformările testamentului calatis comitiis:
Cu privire la rolul comiţiilor curiate în raport cu testamentul, mai precis în ceea ce priveşte rolul poporului,
trebuie să distingem două perioade.
În prima perioadă poporul vota testamentul care era o adevărată lege curiată. În a doua perioadă poporul
servea numai ca martor colectiv.
Testamentul calatis comitiis este anterior XII T., însă caracterul său odată cu această lege s-a modificat.
Mai înainte de legea decemvirală, testamentul calatis comitiis avea caracterul unei legi, deoarece poporul
vota acest act ca oricare lege. Într-adevăr testamentul prevăzând dispoziţii care se abat de la dispoziţiile
comune cuprinse în lege sau consacrate de obicei, dispoziţii care reglementează succesiunea ab intestat,
era necesară o adevărată lege pentru a permite testatorului să nu se supună cutumei (obiceiului) sau legii.
Poporul avea deci un adevărat rol de legiuitor.
Odată cu XII T. poporul continuă să voteze legea care îmbracă testamentul, efectele testamentului sunt
aceleaşi, dar rolul poporului nu mai este acelaşi. De data aceasta poporul nu mai este un legiuitor, nu-şi mai
impune voinţa, ci are numai rolul de martor, luând act de conţinutul testamentului. De aici şi termenul de
testamentum, termen care implică ideea de martori (testes) şi nu de votanţi.
Această transformare a rolului, cu libertatea de a-ţi face testamentul a fost îndeplinită de XII T. care a
consfinţit autonomia de voinţă a lui pater, a transformat rolul adunării curiate din legiuitor în acela de martor
colectiv.
79
Testamentul nu mai era o adevărată lege, dar efectele produse în perioada anterioară continuă să le aibă.
Numita transformare a testamentului calatis comitiis este afirmată în mod clar de Pomponius care spune că
XII T. a dat lui pater familias cea mai întinsă putere de a numi erezi, de a lăsa legate şi de a face dezrobiri.
Testamentul calatis comitiis, cel mai vechi testament roman, avea numeroase inconveniente. Testamentul
era public, revocabil numai printr-o lege posterioară, utilizabil numai de persoanele cărora accesul adunării
curiate nu le era interzis, nu putea fi făcut decât la Roma şi numai de două ori pe an.
TESTAMENTUL IN PROCINCTU (în faţa armatei gata de luptă):
Deşi Gaius pare să considere deopotrivă de vechi testamentul calatis comitiis şi cel in procinctu, în
realitate cel din urmă este mai recent, deoarece constă dintr-o declaraţie a unui soldat în faţa camarazilor săi,
poporul fiind chemat în centurii. De data acesta, dat fiind iminenţa luptei, nu putea fi vorba de vot, ci soldaţii
aveau rolul de martori.
Întrucât rolul de martor al armatei corespunde cu rolul de martor al adunării curiate, rol pe care acesta îl
capătă într-o fază mai recentă, trebuie să spunem că testamentul in procinctu este mai recent decât
testamentul calatis comitiis, deşi desigur este cunoscut încă din epoca celor XII T.
De acest testament nu se puteau servi decât persoanele care intrau în compunerea armatei active, adică
acelea care aveau vârsta minimă de 17 ani şi maximă de 46 de ani. Prin urmare, acest testament era
inaccesibil bătrânilor şi bolnavilor, adică tocmai acelora care aveau nevoie să-şi facă testamentul.
Prin urmare, în epoca celor XII T. erau două feluri de testamente. Testamentul calatis comitiis care avea
loc printr-o lege curiată şi testamentul in procinctu care era un act excepţional, numai în caz de război.
Testamentul de drept comun, calatis comitiis, nu putea fi folosit decât de patricieni, deoarece numai aceştia
aveau accesul la adunarea curiată, căci numai ei aveau ginţi.
În urma celor XII T. datorită luptei dintre patricieni şi plebei, aşa cum alături de adrogaţiunea din cele XII T.
a apărut în urmă adopţiunea, aşa cum alături de confarreatio din cele XII T. a apărut în urmă coemptio, tot
aşa alături de testamentul calatis comitiis apare prima formă a testamentului per aes et libram (prin aramă şi
balanţă) anume mancipatio familiae (manciparea averii).
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM (prin aramă şi balanţă):
Testamentul per aes et libram are trei faze:
–mancipatio familiae;
–testamentul per aes et libram public;
–testamentul per aes et libram privat.
1.MANCIPATIO FAMILIAE:
Mancipatio familiae, prima formă a testamentului per aes et libram, se încadrează în acel ansamblu de
instituţii care reprezintă o cucerire a plebei în lupta cu patricienii.
După cum adopţiunea şi coemptio erau creaţii jurisprudenţiale, tot aşa şi mancipatio familiae nu îşi
datorează existenţa unei legi, ci activităţii creatoare a jurisconsulţilor republicii. După cum adopţia a fost
creată prin deturnarea (abaterea) unei reguli a celor XII T. de la scopul ei real şi întrebuinţarea unei instituţii la
scopuri fictive (revendicarea-in iure cessio), tot aşa şi mancipatio familiae este deturnarea unei instituţii
(mancipaţiunea) de la scopul ei (transmiterea proprietăţii în schimbul preţului).
Mancipatio, în cazul nostru, adică în cazul acestei mancipatio familiae, era o vânzare fictivă, căci, deşi se
îndeplineau formele mancipaţiunii obişnuite în prezenţa a cinci martori cetăţeni romani puberi şi a lui
libripens, preţul era fictiv, un sesterţ. Operaţia deci nu era reală. Cel care cumpăra astfel bunurile se numea
emptor familiae (cumpărătorul averii).
Mancipatio familiae nu putea să poarte, potrivit principiilor generale, decât asupra res mancipi. Deci familia
ar avea ici sensul de res mancipi, nu de avere în genere. Totuşi din Gaius rezultă că este vorba de întreaga
avere, deci atât res mancipi, cât şi res nec mancipi. Prin urmare o singură soluţie este de dat: că res nec
mancipi fiind susceptibile de proprietate quiritară încă de la XII T., înseamnă că au putut fi transmise prin
mancipatio în acest caz unic.
Mancipatio familiae nu era însă un adevărat testament, deoarece bunurile nu erau transmise la moartea
testatorului, ci chiar în momentul actului. În deosebire de testament care este revocabil (se poate desfiinţa),
mancipatio familiae este irevocabil, constând dintr-o înstrăinare. Evident însă că emptor familiae putea să
restituie bunurile printr-o remancipatio, dar aceasta era lăsată la bunul lui plac.
Dar dacă prin acest caracter, irevocabilitatea, mancipatio familiae se apropia de adevărata mancipatio,
prezenta şi unele derogări (abateri).
Emptor familiae, potrivit actului îndeplinit, ar fi trebuit să fie un cumpărător. Potrivit intenţiei reale a părţilor,
ar fi trebuit să fie un fel de executor testamentar, deoarece bunurile nu îi erau transmise de testator ca să le
păstreze, ci să le remită la adevăraţii moştenitori cu care mancipaţiunea nu putea fi îndeplinită, căci nu se
putea încheia de un pater familias un act cu cei care se găseau sub puterea sa, aceştia din urmă dobândind
nu pentru ei ci pentru pater familias.
Prin pacte alăturate, pacte fiduciare, testatorul făcea cunoscut numele adevăraţilor moştenitori şi modul
cum voia să fie distribuite bunurile sale de către emptor familiae.
În realitate emptor familiae nici cumpărător, nici executor testamentar. Nu era cumpărător, în adevăratul
sens al cuvântului, pentru că vânzarea bunurilor nu era reală, fiind lipsită de preţ. Nu era nici executor
testamentar, în sens modern, deoarece, deşi potrivit intenţiei părţilor emptor era dator să împartă bunurile
mancipate la persoanele arătate de testator, totuşi el devenea proprietar, în baza mancipaţiunii, şi nu exista
nici un mijloc pentru a-l sili să execute dorinţa testatorului, pactele fiduciare alăturate mancipaţiunii fiind fără
valabilitate.
Prin urmare mancipatio familiae, act între vii (care-şi produce efectele în timp ce părţile trăiesc), este un
act per aes et libram care poartă asupra averii (familia) unei persoane; este un fel de testament, un act a
cărui natură e foarte greu de precizat pentru că nu avem nimic corespunzător în dreptul actual.
Prin urmare testatorul trebuia să se bazeze pe buna credinţă a lui emptor familiae.
În rezumat mancipatio familiae prezenta multe inconveniente:
–emptor familiae putea păstra pentru el bunurile mancipate;
–numele adevăratului moştenitor era cunoscut;
80
–testamentul este irevocabil pentru că înstrăinarea e definitivă, cu rezerva unei remancipatio făcută de
emptor familiae testatorului;
–persoanele sub puterea mancipantului nu puteau avea rolul lui emptor familiae.
Însă în felul acesta, testamentul din act public în sensul că era făcut în faţa autorităţilor, devine un act
privat dar rămâne totuşi un act public în alt sens, în sensul că numele beneficiarului nu era ţinut secret.
2.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM PUBLIC:
Testamentul per aes et libram public, în sensul că numele moştenitorului era comunicat celor prezenţi, era
cunoscut deja pe la sfârşitul republicii. Testamentul per aes et libram ca şi prima sa formă, mancipatio
familiae, este o aplicaţie a mancipaţiunii. De data aceasta mancipaţiunea a fost cu totul întoarsă de la scopul
ei, căci nici unul din efectele ei reale nu se mai produce. Emptor familiae nu mai devine proprietar al bunurilor
mancipate.
În momentul mancipaţiunii emptor familiae declară: “afirm că în baza însărcinării tale, patrimoniul (averea) ta este
în paza mea şi pentru ca tu să poţi face testamentul în mod juridic, potrivit legii, să-mi fie cumpărat (patrimoniul) cu această
aramă şi această balanţă de aramă”.
Vedem deci că formula obişnuită rostită în mancipaţiunea reală, ca şi în mancipatio familiae, s-a modificat.
Emptor familiae deşi nu mai declară că e proprietar al bunurilor ci că le are în baza unei însărcinări a
testatorului, totuşi apare în formulă un element care aminteşte situaţia anterioară “să-mi fie cumpărat”. Se
face aluzie la o vânzare, adică la o mancipaţiune, deci vânzare contrazisă de scopul actului (“pentru ca tu să
poţi face testamentul”), precum şi de partea precedentă a formulei care vorbeşte de însărcinare şi pază.
O a doua deosebire faţă de mancipatio familiae şi faţă de mancipatio reală este faptul că de data aceasta
vorbeşte şi testatorul, nu numai emptor familiae, adică achizitorul. Într-adevăr testatorul declară care este
numele moştenitorului şi cum voieşte să fie împărţite bunurile sale. această declaraţie se numea nuncupatio.
Principiul continuităţii actului juridic:
Prin urmare testamentul per aes et libram cuprindea doua acte distincte: mancipatio şi nuncupatio.
Nuncupatio era partea principală a testamentului, mancipatio intervenind mai mult de formă. Însă intim legate
unul de altul, aceste două acte trebuiau să se îndeplinească uno contextu, adică fără a fi întrerupte de nici un
act străin testamentului.
Jurisconsulţii, prin această formă de testament, au consacrat autonomia de voinţă a testatorului. Ca să-i
dea însă eficacitate juridică au îmbrăcat-o într-o anumită formă, mancipaţiunea. De data aceasta se
consacră autonomia de voinţă pentru plebei.
Testamentul per aes et libram în forma mai sus arătată prezenta inconvenientul de a fi public. Cu alte
cuvinte se arăta oral numele moştenitorului ceea ce avea ca urmare fie supărarea celor care nu primeau
nimic, fie poate chiar încercarea moştenitorului de a curma firul vieţii testatorului, pentru a ajunge mai repede
în stăpânirea bunurilor acestuia.
3.TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM SECRET:
Testamentul per aes et libram în forma de mai sus prezenta deci inconvenientul de a fi public, numele
moştenitorului fiind cunoscut mai înainte. De aceea ulterior s-a admis o altă formă a acestui testament,
potrivit căreia testatorul, după ce emptor familiae pronunţa formula arătată, nu mai arăta oral care sunt
dispoziţiile sale de ultimă voinţă, ci prezenta un act scris.
Cu această ocazie, totuşi testatorul pronunţa o formulă solemnă, dar această formulă nu mai indica
numele moştenitorului, ci avea numai de scop să arate că actul scris reprezintă voinţa testatorului şi că cere
mărturia cetăţenilor asupra acestui lucru. În această ultimă fază testamentul per aes et libram devine secret.
Trecerea de la dispoziţiile orale la dispoziţiile scrise ale testatorului a fost probabil uşurată de faptul că în
practică, în scop de probă, deşi erau prezenţi cei cinci martori se obişnuia şi redactarea unui înscris. De altfel,
cum am văzut, se păstra şi declaraţia orală, însă care acum se referea numai în general la conţinutul
testamentului scris, fără să mai cuprindă, ca mai înainte, numele moştenitorului şi bunurile de distribuit.
Forma secretă a testamentului înlătura inconvenientele din trecut şi în special publicitatea.
Prin urmare în epoca veche romanii au cunoscut trei forme de testament:
–testamentul calatis comitiis;
–testamentul in procinctu;
–testamentul per aes et libram.
E greu de fixat data când testamentul calatis comitiis încetă a fi folosit. În ce priveşte testamentul in
procinctu nu mai e practicat în vremea lui Cicero. Testamentul per aes et libram se menţine în epoca clasică.
EPOCA CLASICĂ:
TESTAMENTE ORDINARE (OBIŞNUITE):
Drept civil:
TESTAMENTUL PER AES ET LIBRAM:
În epoca clasică se întrebuinţează ambele forme ale testamentului per aes et libram, forma publică şi
forma secretă. Forma secretă era cea mai frecventă.
În afară de testamentul per aes et libram se mai foloseşte în dreptul clasic testamentul nucupativ sau oral.
TESTAMENTUL NUNCUPATIV (oral):
Testamentul nuncupativ se făcea sub forma unei declaraţii pronunţată cu voce tare în prezenţa a şapte
martori, prin care declaraţie testatorul face să se cunoască numele eredelui şi ultimele sale voinţe. Declaraţia
aceasta nu este decât nuncupatio din testamentul per aes et libram public iar numărul de şapte martori se
explică prin cei cinci martori + libripens + emptor familiae de la testamentul per aes et libram.
Această formă de testament era folositoare acelora care nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind
surprinşi de apropierea morţii, cât şi acelora care nu ştiau carte. Astfel şi-a făcut testamentul poetul Horaţiu.
Drept pretorian:
TESTAMENTUL PRETORIAN:
Pretorul a dat puternice lovituri formalismului. Una din acestea o constituie crearea testamentului
pretorian.
81
Testamentul pretorian constă dintr-un înscris care poartă sigiliile a 7 martori. Acest testament nu este
decât actul scris din testamentul per aes et libram secret, fără să fi fost făcute formele mancipaţiunii. Prin
acest act scris, testatorul arată cum să fie distribuite bunurile după moarte lui. Cei 7 martori nu sunt decât cei
5 martori de la mancipaţiune la care au fost adăugaţi libripens (purtătorul de balanţă) şi familiae emptor
(cumpărătorul patrimoniului).
Inovaţia pretorului a constat din faptul că a creat un act autonom de forma juridică în care era îmbrăcat,
adică independent de mancipaţiune. Căci de această dată pater familias nu mai are nevoie pentru a da
eficacitate voinţei sale de a se servi de mancipaţiune, ci este suficient să-şi scrie dispoziţiile sale iar martorii
să-şi pună sigiliile lor.
Iată deci cum s-a ajuns la crearea testamentului roman plecând de la un act de alienaţiune (înstrăinare)
între vii, adică de la mancipaţiune. Pretorul nu a făcut decât să dezbrace actul scris din testamentul per aes
et libram (prin aramă şi balanţă) de formele inutile care-l întovărăşeau.
TESTAMENTE EXCEPŢIONALE:
TESTAMENTUL MILITAR:
O altă formă de testament, testamentul militar, ca şi alte instituţii, a fost determinată de necesitatea de a
crea soldatului o situaţie privilegiată faţă de normele comune ale dreptului privat, a determina pe tineri să
îmbrăţişeze cariera militară.
Soldatul avea dreptul să dispună de bunurile sale după moarte, fără să respecte vreo formă, voinţa sa era
suficientă. Prin urmare tot ce i se cerea soldatului era o declaraţie făcută într-un mod sigur şi serios: el poate
să-şi scrie testamentul cu sângele său pe pavăza sa, pe nisip cu vârful săbiei sale.
În epoca clasică militarul putea să-şi facă astfel testamentul cât timp se găsea în cadrul armatei, nu numai
când se găsea în campanie.
EPOCA POSTCLASICĂ:
Formele de testament cunoscute în epoca precedentă nu se mai aplicau, cu excepţia testamentului militar
şi a testamentului nuncupativ, în această epocă. În schimb au fost create noi forme de testament dintre care
unele prezintă interes, fiind originea formelor actuale ale testamentului din dreptul modern.
Testamentul calatis comitiis era în desuetudine încă de la sfârşitul Republicii iar cel per aes et libram
dispare şi el la începutul Dominatului, mai mulţi factori contribuind la aceasta: pătrunderea elementelor
provinciale în dreptul roman ca urmare a constitutio Antoniniana – edict dat de Caracalla în 212 e.n., o
constituţiune dată de Severus Alexander (222-235) ce permite testarea în greacă, iniţial, dacă nu pentru
întregul imperiu, cel puţin pentru partea sa orientală (a avut ca precedent rescriptulul adresat lui Popillius
Theotimus, conducătorul şcolii epicuriene din Atena, de către Hadrian în 121 e.n. – la cerea văduvei lui
Traian) şi o lege, din care nu ne-au parvenit decât trei fragmente, dată de Constantin al II-lea cel Tânăr (337-
340) din care, pe lângă suprimarea anumitor formalităţi aferente confecţionării testamentului, reiese abolirea
legislativă a mancipatio familiae ca un fapt împlinit – prin intermediul unei legi anterioare, probabil dintre anii
324-326.
Iniţial practic totul se reducea la desuetudinea testamentului per aes et libram şi prevalenţa “formei”
pretoriene.
Pe de altă parte, are loc o fuziune între dreptul civil şi dreptul pretorian, prin dispariţia procedurii formulare,
care este înlocuită de o justiţie administrativă: cognitio extraordinaria, extra ordinem judiciorum privatorum.
Anumite legi şi partea de interpretatio a Codului Theodosian, cât şi anumite testamente din secolele VI-
VIII, continuă să vorbească de testamente civile şi pretoriene – la acest dualism se face aluzie când se pune
problema numărului de martori necesari; testamentul pretorian se face cu şapte martori iar cel civil cu cinci,
în alte legi se vorbeşte nediferenţiat de septem testium vel quinque.
Foarte puţin a inovat Justinian în această materie, legea fundamentală rămâne încă Nov.Th.16 dată de
Theodosiu şi Valentinian, ce introduce un regim unitar (condiţiile esenţiale impuse erau prezenţa a şapte
martori şi unitatea actului), preluată de Justinian în Codex (Nov.Th.16.2-9 formează C.6.23.21), lege care la
rândul ei se înscrie în limitele tradiţiei precedente. Totuşi în această perioadă formal se duce la capăt
procesul de unificare şi de depăşire a dualismului dintre dreptul civil şi cel pretorian, proces care în fond
avusese loc mai devreme.
Semnificaţia clasică a dualismului dispare ca urmare a unităţii dispoziţiilor juridice, formalismul antic fiind
definitiv înlăturat, iar din acest moment vor exista trei, poate chiar patru forme de testament. Trei ţin de
dreptul privat, fiind acte ce sunt încheiate de particulari, fără intervenţia autorităţii publice.
Primele două derivă direct din testamentul per aes et libram simplificat: unul oral numit testamentul
nuncupativ şi unul scris, testamentul tripartit. La acestea, ce provin din vechiul testament de drept civil, se
adaugă un nou tip de testament, testamentul olograf, ce s-a bucurat doar de o existenţă şi o validitate
restrânsă. Al patrulea tip de testament este cel public, apud acta, care este făcut în faţa unui magistrat.
TESTAMENTE ORDINARE (OBIŞNUITE):
TESTAMENTUL NUNCUPATIV
Dreptul civil şi cel pretorian, plecând de la premise opuse, ajung la acelaşi rezultat: testamentul civil este
esenţialmente oral, dar pe baza oralităţii sale se admite testamentul scris, iar testamentul pretorian este
esenţialmente scris, dar pe baza unei voluntas redactate în scris se admite şi posibilitatea unui testament
oral.
Pretorul recunoaşte validitatea tabletelor prevăzute cu sigiliile celor şapte martori fără să fie necesară
realizarea prealabilă a mancipaţiunii. Ulterior dreptul imperial va face acelaşi lucru pentru nuncupatio, adică
pentru testamentul oral – dreptul decide că, chiar fără o prealabilă mancipaţiune, această nuncupatio,
declarare a moştenitorului, va fi valabilă.
Testamentul oral probabil a fost recunoscut încă din timpul lui Gordian, care acordă bonorum possessio
secundum nuncupationem, prezumând iure civili factum testamentum, chiar dacă actul a fost îndeplinit sine
scriptis – un rescript, dat de Gordian şi preluat de Justinian, indică în forma sa actuală testamentul
nuncupativ.
Totuşi nu se poate şti sigur dacă rescriptul în forma sa originară viza veritabilul testament nuncupativ per
aes et libram sau testamentul nuncupativ din dreptul imperial. Este evident faptul că în Codex acest text se
82
referă la testamentul nuncupativ dar totuşi această chestiune rămâne obscură, putând fi vorba de o
interpolaţiune a juriştilor lui Justinian. În orice caz sub Constantin testamentul nuncupativ este deja cunoscut.
Testamentul oral, civil sau pretorian, datorită incertitudinii şi dificultăţilor privind probarea, trebuie să fi fost
în majoritatea cazurilor în afara realităţii practice, fapt susţinut şi de terminologia din domeniu – tabulae,
heres scriptus, etc. – ce face aluzie la actul scris.
La început se ezită asupra numărului de martori ce sunt ceruţi de lege pentru ca testamentul să fie valabil.
Se pare că iniţial se admitea un număr redus de martori, respectiv cinci: testamentum iuris civilis est quinque
testius subscriptione firmatum, testamentum iuris pretoris est septem testius signis signatum – testamentul
de drept civil este confirmat prin subscripţiile a cinci martori, testamentul de drept pretorian este sigilat de
şapte martori.
În ceea ce priveşte numărul de cinci martori, suprimarea mancipaţiunii a dus, în primul rând, la suprimarea
lui emptor familiae şi a lui libripens – în special pentru testamentul nuncupativ s-a considerat reducerea
numărului martorilor la cinci, dar sub influenţa dreptului pretorian cifra de şapte martori a fost restabilită
pentru toate testamentele, chiar şi pentru cele orale. Aceasta se vede într-o constituţiune: per
nuncupationem, quoque hoc est sine scriptura testamenta non alias valere cesimis nisi septem testes, ut
supra dictum est, simul uno eodemque tempore collecti, testatoris voluntatem ut testamentum sine scriptura
faciendis sudierunt – prin declarare, adică fără scriere, decidem că testamentele nu vor fi valabile decât dacă
şapte martori, cum este spus mai sus, reuniţi împreună şi în acelaşi timp, ascultă voinţa testatorului, făcând
un testament fără scris. Cifra de şapte va fi definitiv sancţionată de Justinian.
TESTAMENTUL TRIPARTIT
Această formă de testament: testamentum tripertitum, a fost creată de Theodosiu al II-lea şi Valentinian
care-i consacră formele într-o constituţiune din anul 439 – Nov.Th.16.1. şi care trece în Codex 6.23.21 şi
Inst.2.10.3.
Justinian spune că testamentul se numea tripartit deoarece provenea din fuziunea a trei surse. Acesta
provine, în primul rând, din dreptul civil, respectiv vechiul testament per aes et libram, de asemenea provine
din dreptul pretorian şi dreptul imperial – constituţiunile imperiale.
După suprimarea mancipatio familiae, dreptul civil a lăsat în noul testament principiul unitas actus care
cere concursul simultan al martorilor şi realizarea actului într-o perioadă de timp fără întreruperi de alte
preocupări, fără dificultăţi, cum spun vechii autori – cum impunea caracterul testamentului calatis comitiis ce
s-a menţinut şi în testamentul per aes et libram, respectiv unitate de timp, loc şi act.
Continuitatea actului viza numai îndeplinirea solemnităţii testamentare, nu şi realizarea pregătirilor
aferente. Testatorul poate scrie sau schimba momentul redactării documentului după cum doreşte; dar când
începe să-şi manifeste oral voinţa în faţa martorilor sau când prezintă documentul pentru subscriere actul nu
trebuie să sufere întreruperi.
Totuşi nu prejudiciază validitatea actului apariţia vreunei scurte întreruperi impuse de un eveniment
neprevăzut ori de vreo necesitate urgentă a testatorului. Toţi martorii trebuie să fiu simultan prezenţi cât timp
durează ducerea la capăt a actului şi trebuie să subscrie simul nec diversis temporibus.
Actul trebuie să fie complet, aşa cum l-a vrut cel care dispune, de aceea, dacă, după ce a numit primul
erede, testatorul pe neaşteptate devine mut, testamentul nu are valoare juridică nici măcar pentru partea deja
declarată, exceptând cazul în care testatorul nu mai doreşte nimic să adauge; poate valora codicil în cazul în
care testatorul a vrut acest lucru.
Cât timp testamentul nu este complet, autorul poate modifica fără nici o restricţie ceea ce deja a declarat,
dar nu este posibilă nici o modificare, chiar şi imediat după ducerea la capăt a actului, ori de câte ori această
modificare nu îmbracă o formă testamentară – în acest caz trebuie făcut un nou testament. Este îngăduit
doar ca testatorul să explice sau să interpreteze ceea ce a declarat, atât pentru testamentul scris cât şi
pentru cel oral.
La redactarea testamentelor, ca pentru toate actele dreptului civil, era cerută limba latină. Pentru perioada
lui Gaius, acesta atestă în general că legata graece scripta non valent – legatele scrise în limba greacă nu
sunt valabile. Testamentele din primele două secole ale Imperiului care s-au păstrat până în zilele noastre
sunt toate scrise în latină sau cel mult traduceri din latină în greacă – necesitatea limbii latine în materia
testamentelor va rezista mult mai mult timp decât în cazul altor acte.
Deja din epoca clasică concesii imperiale au permis unor persoane particulare sau unor grupuri de
persoane să testeze în limba greacă – Hadrian în anul 121, pentru Popillius Theotimus, şi Severus Alexander
care admite redactarea testamentelor în greacă pentru cives Romani din Egipt, concesie imperială
confirmată de P. Oxyrhynchos 907 din 276 şi de P. Oxyrhynchos 990 din anul 331 al testatoarei Aurelia Aias.
Începând cu primele concesii imperiale privind limba în care erau redactate testamentele, concesii ce
devin din ce în ce mai vaste, obligativitatea limbii latine trebuia să cadă în desuetudine, mai ales ca urmare a
constitutio Antoniniana din 212 prin care s-a extins cetăţenia romană la toţi locuitorii Imperiului.
În orice caz orice dubiu în legătură cu aceste concesii este eliminat după constituţiunea lui Constantin al
II-lea din 339 – C.6.23.15.pr. – care a abolit sollemnium verborum necessitas pentru testamente (din această
perioadă rezultând testamente în greacă) iar Nov.16.8 a lui Theodosiu şi Valentinian prin care s-a intenţionat
o disciplinare organică a formelor testamentare, atât în general, cât şi privind fiecare dispoziţie în parte,
reaminteşte că graece iam testari concessum est.
Este posibil să fi intervenit o lege posterioară celei date de Severus Alexander, dar nu se poate exclude
ideea că Theodosiu face doar o aluzie generică la precedentele concesii privind redactarea în greacă, care
trebuie să se fi generalizat după edictul lui Caracalla, şi, de asemenea, la legea lui Constantin al II-lea ce
aboleşte sollemnitas verborum.
Din dreptul pretorian vine exigenţa prezenţei a şapte martori, adică cei cinci martori, plus libripens şi
emptor familiae, reduşi la calitatea de simpli martori. O altă exigenţă ce provine tot din dreptul pretorian este
necesitatea semnăturii martorilor, adică înscrierea pe testament a numelui martorilor – superscriptiones – şi
aplicarea sigiliilor martorilor. După ce testamentul era strâns, martorii puneau peceţile lor astfel ca să-l
închidă şi pe lângă peceţi scriau numele lor sub forma Titius testamentum Maevii signavi.
Dreptul imperial cere, la rândul lui, ca pe testament scris să figureze, în mod obligatoriu, subscripţiile
(upograjai) martorilor şi a însuşi testatorului, iar dacă testatorul este analfabet, subscripţia unui al optulea
83
martor – obligativitatea subscripţiilor confirmă un obicei mai vechi, care doar în ceea ce priveşte testamentul
era o cerinţă nouă.
Subscriptio nu este o semnătură în sensul modern al cuvântului, adică numele persoanei scris de ea
însăşi, ci este o frază mai mult sau mai puţin lungă scrisă de mâna martorului şi încheiată prin cuvântul
subscripsi – frază în care numele persoanei este subiectul şi subscripsi verbul.
Nu era necesar ca testamentul să fie scris de mâna testatorului. Doar o dispoziţie a lui Justinian a cerut
temporar ca numele moştenitorului instituit să fie totuşi scris de mâna lui de cuius fie în subscriptio, fie în altă
parte a testamentului. Necesitatea subscripţiei distincte a testatorului a fost suprimată pentru cazul în care
acesta declară în cuprinsul actului că l-a scris cu propria-i mână – quod sua manu confecit.
Originea subscripţiilor este legată probabil de schimbarea materialului pe care era redactat testamentul şi
de căderea în desuetudine a S.C. Neronianum din anul 61 dat în legătură cu formalităţile privind sigilarea
testamentelor redactate pe tabletele de ceară.
Testamentul clasic roman era scris pe table de lemn acoperite cu ceară şi legate în formă de carte, cele
două table exterioare aveau rolul de coperţi iar pe ele nu era scris decât numele testatorului şi al martorilor. În
urma cuceririlor din Orient se introduce în uzul romanilor pe lângă pergament şi papirusul, hârtia antichităţii,
iar acesta nu mai are două feţe externe rezervate numai semnăturilor.
Acest papirus se găseşte sub forma rulourilor, nu a tablelor. La baza ruloului, la sfârşitul testamentului, se
aflau subscripţia testatorului urmată de subscripţiile martorilor iar doar după aceea vin corelativele sigilii şi
superscriptiones.
Testamentul scris pe papirus, deşi se putea ţine secret, fiind prezentat înrolat sul atât cât era scris iar
peceţile fiind puse în reliqua parte, respectiv pe partea rămasă nescrisă, va fi prezentat, în curând, desfăşurat
iar martorii iau cunoştinţă de dispoziţiile testamentare, în urma lecturii ce li se face, exigenţă ce provine din
tradiţia orientală: testes exigunt omni modo, quae testamento continetur, agnoscere – martorii cer oricum să
cunoască dispoziţiile ce sunt în testament.
Probabil subscripţiile martorilor erau în uz cu mult timp înainte de apariţia celei a testatorului, la o epocă
când, tocmai datorită desuetudinii vechilor forme, autorul le citea întregul testament pentru ca aceştia să-l
poată atesta iar introducerea ulterioară a subscripţiunii dată de testator în prezenţa martorilor a avut ca scop
atestarea faptului că actul conţinea voinţa sa – martorii nemailuând cunoştinţă de conţinutul testamentului.
Subscripţiile martorilor erau deja cerute într-o constituţiune dată de Arcadius (395-408) şi Honorius,
prezentându-se ca o dezvoltare a legilor anterioare date de Constantin I (306-337) şi Theodosiu I (379-395)
iar subscripţia testatorului apare pentru prima dată în constituţiunea din 439: dum tamen testibus
praesentibus testator suum esse testamentum dixerit quod offertur eique ipse coram testibus sua manu in
reliqua parte testamenti subscripserit.
O altă contaminare cu obiceiurile orientale se regăseşte în acest testament, aceasta transformându-i uşor
forma. Testamentul este adesea redactat de către un funcţionar public, tabularius ce dădea formă juridică
testamentului, declaraţiilor făcute de testator în prezenţa martorilor – octavus subscriptor, impus în cazul în
care testatorul este analfabet, fiind tabularius-ul.
Între aceste două exigenţe, cea a testamentului deschis şi posibilitatea testamentului închis, are loc lupta
dintre uzanţele romane privind testamentului secret – testamentul era prezentat martorilor cu tabletele deja
sigilate cu sigiliul personal al autorului sau cel puţin deja legate şi pregătite pentru a fi sigilate, şi tradiţia
orientală a testamentelor publice – în partea orientală a imperiului capacitatea testatorului de a menţine în
acest mod secretul asupra dispoziţiilor sale de ultimă voinţă trebuia să fie expres confirmată de constituţiunile
imperiale, obiceiul dominant fiind redactarea testamentului de către un notar de profesie, tabularius,
subscripţiile martorilor nu mai serveau la atestarea integrităţii tabletelor ci garantau conformitatea dintre
clauzele scrise şi declaraţiile orale.
Totuşi curând se reimpune vechiul obicei roman de a prezenta testamentul închis iar subscripţiunea
martorilor vine să ateste autenticitatea testamentului.
Testamentul tripartit a fost predilect în epoca postclasică şi dominant în epoca justiniană.
TESTAMENTUL OLOGRAF
Testamentul olograf este o formă complet nouă de testament, introdusă de către uzanţele orientale în
materia redactării actelor. Romanii au împrumutat în timpul Imperiului obiceiul oriental, în special grec, de a
consemna într-un înscris actele juridice încheiate între părţi pentru ca acesta să servească ca mod de probă.
Acte de acest tip erau chirographus, document cu valoare juridică scris cu mâna, synagraphus, document
încheiat între părţile unui contract, şi testamentul olograf care este scris în întregime de mâna testatorului.
Sub această formă, testamentul olograf nu are nevoie să fie autentificat de semnăturile martorilor, faptul
că este scris în totalitate de mâna testatorului fiind o dovadă suficientă a voinţei sale.
Această practică grecească îşi face apariţia şi în dreptul roman, fiind consemnată într-o constituţiune din
anul 446 dată de împăratul Valentinianus al III-lea (425-455).
Constituţiunea a fost dată în legătură cu un anumit testament, nefiind o lege cu sferă de aplicare generală
– este în legătură cu o femeie de condiţie ilustră, Miccea, care dorea să instituie ca moştenitoare o altă
femeie numită Pelagia. Miccea, locuind la ţară şi neavând numărul de martori necesari, şi-a exprimat voinţa
într-un înscris olograf, per olographam scripturam, pe care l-a remis unui notar privat, secretar al fratelui ei.
Valentinianus a decis că si olographa manu testamenta condentur, testes necessorios non putamus –
dacă testamentele sunt scrise în totalitate de mâna testatorului, noi credem că martorii nu sunt necesari.
Testament olograf nu a trecut aşa cum era în dreptul lui Justinian, constituţiunea citată nefiind inclusă în
Codex. Justinian nu recunoaşte testamentul olograf decât într-un singur caz: partajul de ascendent – divisio
parentis inter liberos, când tatăl, fără să vrea în mod expres schimbarea devoluţiei bunurilor, repartizează
bunurile între copii săi şi face astfel dinainte un partaj al acestora, testamentul fiind valabil, dacă este scris în
întregime de mâna testatorului, fără a mai fi nevoie decât de câţiva martori, chiar şi în număr inferior de
şapte, care să fi semnat testamentul. Această formă de testament a fost numită de către autorii ce au studiat-
o testamentum parentis inter liberos.
Testamentul olograf al lui Valentinianus al III-lea, deşi nu este inclus în Corpus iuris civilis, prin Lex
Romana Burgundionum 45.1, în Occident, dă naştere testamentului olograf ce va trece ulterior în legislaţiile
moderne.
TESTAMENTUL PUBLIC
84
Testamentul public este cea de-a patra formă de testament cunoscută de dreptul imperial din perioada
Dominatului, testamentum apud acta conditum. Acesta apare tot ca urmare a influenţei orientale, elene,
asupra dreptului roman.
Testatorul face o declaraţie verbală în faţa unui magistrat, provincial sau urban, în special în faţa lui
defensor civitatis. Exemple ale acestui tip de testament s-au conservat mai ales în papirusurile ce provin din
Egipt, în special papirusurile Oxyrhynchos (106-107 e.n.).
Pentru dreptul roman acest testament a fost recunoscut printr-o constituţiune dată de Theodosius şi
Honorius în 413.
Declaraţiile astfel făcute sunt notate de funcţionarii administraţiilor judiciare sau municipale. Aceştia sunt
scribii magistraţilor judiciari, tabularii municipalităţilor care sunt într-un fel secretarii curiei, senatul municipal.
Declaraţiile sunt puse în scris într-un act public, ce nu necesită prezenţa martorilor şi care este conservat la
grefa administraţiei judiciare sau municipale.
O formă excepţională de testament public, indicată în aceeaşi constituţiune, este testamentum principi
oblatum – oferit împăratului, ce era rezervat marilor personaje cărora li se acordă privilegiul de a-şi putea
remite testamentul spre păstrare arhivei Cancelariei imperiale. Aceste era unicul caz în care se admitea ca
testamentul să fie conjunctiv reciproc, respectiv testatorii îşi fac testamentul într-un document unic,
instituindu-se erezi unul pe altul. De asemenea într-un anumit sens remiterea actului arhivei imperiale
substituia martorii – testimonium Principis.
Aceste forme de testament par a fi avut o existenţă exclusiv orientală, nelăsând nici o urmă în dreptul
nostru modern.
TESTAMENTE EXCEPŢIONALE:
În ultima perioadă a dreptului roman, pe lângă formele obişnuite de testamente, au fost recunoscute
anumite forme speciale, aplicabile celor care se află în anumite situaţii sau care dispun de patrimoniul lor,
mortis causa, într-un anumit mod.
Numeroase constituţiuni ale împăraţilor s-au ocupat de testament, forma pe care o îmbracă testamentele
fiind un mijloc de probă şi o garanţie a bunei lor redactări – constituţiunile când moderează formalităţile
cerute de lege, pentru a se asigura testatorului posibilitatea de a recurge la acest act, când, din contră, impun
formalităţi mai riguroase, pentru a se asigura probarea şi claritatea voinţei autorului, persoană infirmă, în
ceea ce priveşte testamentul.
TESTAMENTUL ORBULUI
În epoca clasică nu prezenta nici o particularitate, evident, orbul putea recurge doar la testamentul oral,
asemenea celui care şi-a pierdut mâinile.
Orbul trebuia să aibă un testament atestat de opt martori, al optulea martor fiind tabularius-ul oraşului, în
faţa căruia autorul îşi manifestă voinţa, care, redată în scris de către tabularius, era citită în prezenţa
martorilor şi confirmată de către testator. Intervenţia tabularius-ului era necesară sub sancţiunea nulităţii –
acesta fiind investit cu o autoritate cvasipublică, pentru o mai bună garantare. Împăratul Justin I (518-527)
declară într-o constituţiune confirmată de Justinian că aceasta este singura formă de testament la care orbul
are acces.
TESTAMENTUL SURDO-MUTULUI
Testamentul trebuia să fie scris în întregime de mâna surdo-mutului, înainte de a fi semnat de martori.
Această formă de testament a fost reglementată printr-o constituţiune dată de Justinian, primul care a admis
accesul surdo-muţilor la acest act.
TESTAMENTUL ANALFABETULUI
În epoca clasică, cel care nu ştia sau nu putea să scrie putea recurge doar la testamentul oral, fiind
probabil exclus de la testamentul scris: documentul putea fi redactat de către un terţ, dar practic testatorul nu
putea şti dacă voinţa sa a fost fidel redată.
Theodosiu al II-lea şi Valentinian într-o constituţiune, preluată de Justinian, cer ca testamentul
analfabetului să fie redactat în prezenţa unui al optulea martor, care subscria în locul testatorului, absenţa
acestuia atrăgând după sine nulitatea testamentului.
TESTAMENTUL TEMPORE PESTIS CONDITUM
Dacă testatorul este bolnav de ciumă sau o altă maladie contagioasă, în scopul evitării răspândirii
maladiei, pentru întocmirea unui testament valabil se renunţă la principiul unitas actus printr-o constituţiune
dată de Diocleţian (284-305), păstrându-se toate celelalte formalităţi şi numărul martorilor.
Martorii nu sunt obligaţi să se afle toţi în prezenţa bolnavului, îngăduindu-se ca aceştia să meargă pe rând
pentru a subscrie, fiind suficient chiar şi să comunice cu testatorul printr-un mijloc oarecare.
TESTAMENTUL RURI CONDITUM

Pentru testamentele făcute la ţară, unde este uneori dificilă reunirea a numărului de martori liberi ceruţi de
lege, o constituţiune a lui Justinian menţionează că testamentul va fi valabil şi când este semnat de numai
cinci martori, chiar dacă unii sunt analfabeţi.
Pentru cei care nu pot sau nu ştiu să scrie ceilalţi martori vor subscrie în locul lor, dar aceştia au obligaţia
de a declara sub jurământ, după moartea testatorului, dacă a fost exact reprodusă voinţa sa.
TESTAMENTUL PARENTUM INTER LIBEROS
O constituţiune a împăratului Constantin (306-337) – lege ce are probabil un precedent clasic, respectiv o
lege dată de Diocleţian privind divisio parentis inter liberos – stabilea că, dacă tatăl, fără respectarea formei
testamentare, şi-a manifestat voinţa de a institui descendenţii chemaţi prin lege, trebuie respectată dorinţa
autorului în ceea ce priveşte desemnarea cotelor, orice altă dispoziţie în favoarea străinilor fiind nulă.
Theodosiu al II-lea va decide că un testament astfel redactat, chiar fără numărul de martori ceruţi de lege,
este valabil în acest caz, chiar când beneficiarii nu sunt sub puterea paternă a testatorului, iar Justinian
stabileşte anumite formalităţi de îndeplinit, respectiv datarea documentului, indicarea cotelor să fie făcută în
litere, nu în cifre, iar actul să fie în întregime scris şi semnat de mâna testatorului.
85
Acest act nu era propriu-zis un testament, nici un codicil, ci o dispoziţie specială mortis causa, asimilată
testamentului, făcută fără solemnitatis adminicula şi a cărei eficacitate se sprijină cu totul doar pe voinţa
autorului (C.Th.2.24.1. – solis nixae radicibus voluntatis).
TESTAMENTI FACTIO:
Pentru ca un testament să producă efecte, se cerea, în afară de respectarea formelor, şi testamenti factio.
Prin testamenti factio se înţelege sub aspect activ capacitatea de a participa la un testament ca martor sau
ca testator, iar sub aspect pasiv capacitatea de a beneficia de dispoziţiile sale.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ-ŞI FACĂ TESTAMENTUL:
Testamentul, având ca scop distribuirea bunurilor testatorului, nu puteau să-şi facă testament acele
persoane care nu aveau bunuri proprii:
–sclavii (excepţie: sclavii publici puteau dispune prin testament de jumătatea averii lor);
–persoanele care se găseau sub puterea altuia.
Femeia, chiar sui iuris, nu a avut dreptul de a testa, cu excepţia vestalei, până la Hadrian. Totuşi, în
practică, se ocolea această prohibiţie (interzicere) printr-un expedient care avea de scop să facă din femeia
ingenuă o dezrobită, căci dezrobitele puteau să-şi facă testamentul. Dezrobitele, în deosebire de ingenue
(cele născute libere) aveau dreptul de a testa, deşi situaţia lor socială era mai inferioară. Explicaţia rezidă în
faptul că incapacitatea femeilor de a testa avea ca scop de a salvgarda interesele agnaţilor şi gentililor,
succesori eventuali ai femeii. Or, dezrobitele nu aveau rude civile.
De asemenea nu puteau să-şi facă testamentul aceia care nu puteau să-şi exprime voinţa, căci
testamentul era exprimarea unei voinţe, astfel sunt nebunii şi impuberii.
PERSOANELE CARE PUTEAU SĂ BENEFICIEZE DE DISPOZIŢIILE TESTAMENTULUI:
–persoanele alieni iuris puteau fi instituite moştenitoare, numai că bunurile aparţineau lui pater familias;
–sclavii;
Instituirea sclavului propriu:
Sclavul propriu putea fi instituit dacă în acelaşi timp i se acorda libertatea.
În dreptul vechi instituirea sclavului propriu permitea proprietarului de sclavi să aibă un moştenitor
necesar pentru cazul când ceilalţi moştenitori ar fi repudiat succesiunea.
În dreptul clasic instituirea sclavului propriu a căpătat încă o utilitate: dacă defunctul era insolvabil
(n-avea cu ce plăti) bunurile sale se vindeau, graţie instituirii sclavului, pe numele acestuia astfel că
infamia, consecinţă a lui veditio bonorum, lovea pe sclavul dezrobit.
Dacă sclavul a fost vândut altuia libertatea rămânea fără efect, dar instituirea se menţine în folosul
noului stăpân.
Instituirea sclavului altuia:
S-a permis instituirea sclavului altuia încă din epoca veche, cu condiţia ca stăpânul său să fi avut
testamenti factio cu testatorul.
Instituirea sclavului altuia era permisă în vederea realizării anumitor interese: potrivit dreptului civil
nu era posibil ca cel instituit moştenitor să vândă dreptul său succesoral înainte de moartea testatorului
sau să transmită acest drept moştenitorilor săi dacă murea înainte de testator sau chiar după testator
dar înainte de a accepta (primi) succesiunea. Pentru a fi ocolite aceste dispoziţii ale dreptului civil,
romanii s-au folosit de sclavi.
Prin vânzarea sclavului instituit se realiza indirect chiar vânzarea dreptului succesoral; de asemenea
odată cu sclavul instituit trece la moştenitor şi dreptul de succesiune indiferent dacă stăpânul sclavului
a murit sau nu înainte de testator.
–femeia.
Legea Voconia:
O menţiune specială merită situaţia femeilor, căci printr-o lege Voconia din anul 169 î.e.n. nu pot fi
instituite femeile de către cetăţenii care aveau o avere de cel puţin 100.000 de aşi. Această lege se
explică prin starea economică existentă: datorită cuceririlor şi comerţului romanii se îmbogăţiseră, de
aici şi luxul care luă mari proporţii la Roma, fiind în special practicat de femei. De aceea s-a produs o
reacţie din partea romanilor care erau ataşaţi vechilor tradiţii.
Ca urmare s-a votat această lege Voconia pentru a putea înfrâna, în oarecare măsură, luxul
femeilor. vestalele erau exceptate dat fiind situaţia lor deosebită în stat.
Legea Voconia a căzut în desuetudine (n-a mai fost aplicată) din moment ce operaţiunile
recensământului (numărătoarea populaţiei cu averea fiecăruia) n-au mai fost făcute, ceea ce a fost o
consecinţă a războiului cu Macedonia. S-a adus atâta aur din Macedonia încât impozitul pe avere nu a
mai fost perceput, astfel că recensământul a încetat a se mai face.
LEGILE CADUCARE:
Testamenti factio a căpătat modificări importante prin aşa numitele legi caducare, legi votate în timpul
lui Augustus. Cu anumite distincţii, aceste legi (lege Iulia şi Papia Poppaea) luau drepturile succesorale
tuturor acelora care nu se căsătoreau, deşi aveau o anumită vârstă şi dau aceste drepturi statului.
Augustus a avut în vedere consolidarea clasei dominante, căci familiile nobililor ameninţau să se stingă
din cauza frecvenţei celibatului. Este cert că la romani poziţia celibatului ajunsese să fie considerată mult
mai plăcută decât cea a omului însurat.
Augustus, sancţionând celibatul nu a căutat numai să împiedice stingerea familiilor din clasa
dominantă, el a mai avut ca scop să creeze un venit nou statului pentru ca să poată plăti soldaţii şi
funcţionarii.
Statul avea deci dreptul la acele bunuri cu care indivizii fuseseră gratificaţi prin testament, însă pe care
ei nu puteau să le culeagă.
CONDIŢIILE INSTITUIRII DE MOŞTENITOR:
Însă nu era de ajuns ca să existe testamenti factio. Pentru a putea beneficia de dispoziţiile unui testament
mai trebuia ca instituirea de moştenitor să fie făcută cu respectarea unor anumite condiţii. Trebuie să
deosebim între condiţii de formă şi condiţii de fond.
Condiţiile de formă constau în aceea că instituirea trebuie făcută în mod imperativ, în termeni solemni şi în
fruntea testamentului: ex. Titius heres esto (Titius să fie moştenitor).
Condiţiile de fond sunt următoarele:
86
–un moştenitor trebuie instituit definitiv, şi nu pe un termen, de ex. pe 5 ani, ceea ce se exprimă prin
regula “semel heres semper heres” (odată moştenitor pentru totdeauna moştenitor);
–instituirea trebuie să fie universală → nu se putea institui un moştenitor pentru o parte din moştenire,
pentru rest urmând a se deschide succesiunea ab intestat potrivit principiului “nemo pro parte testatus pro
parte intestatus decedere potest” (nimeni nu poate muri în parte cu testament, în parte fără testament).
În epoca postclasică instituirea de moştenitor încetează a se mai face în termeni solemni, iar ceva mai
târziu s-a admis că nu mai trebuie făcută în limba latină.
– SUCCESIUNEA AB INTESTAT. SUCCESIUNEA CONTRA TESTAMENTULUI. –
SUCCESIUNEA AB INTESTAT:
LEGEA CELOR XII TABLE:
XII T. prevedea trei categorii de moştenitori:
–sui heredes;
–agnatus proximus;
–gentiles.
XII T.5.4-5: “dacă moare fără testament şi nu are vreun moştenitor propriu (heres suus), moştenirea să
revină agnatului cel mai apropiat în grad (agnatus proximus); dacă nu are vreun agnat, succesiunea să
revină gentililor (gentiles)”.
Categorii de moştenitori civili:
Prima categorie este aceea a sui heredes-ilor. Am arătat cu altă ocazie cine erau sui heredes - cei care se
găseau sub puterea lui pater familias la moartea lui şi care prin efectul morţii lui deveneau sui iuris. XII T.
prevede că dreptul lor la succesiune se deschide în cazul când nu există testament.
A doua categorie o constituie agnatus proximus (cel mai apropiat agnat). Agnatus proximus poate să fie
nu numai o persoană, ci şi un grup de persoane, în acelaşi grad de rudenie cu defunctul. Agnatus proximus
este o expresie care desemnează o persoană sau mai multe persoane care se găsesc în gradul cel mai
apropiat de defunct.
Prin urmare un agnat mai îndepărtat va putea fi cel mai apropiat agnat atunci când nu există o altă rudă
mai apropiată de defunct.
În această categorie trebuie de ex. a situa pe fraţii şi surorile defunctului, adică cei născuţi din acelaşi tată
şi din aceiaşi mamă sau numai din acelaşi tată.
A treia categorie de moştenitori o formau gentiles (gentilii). Când ne-am ocupat de organizarea familiei am
arătat cine sunt gentiles.
În dreptul clasic au loc importante reforme. Nu numai succesiunea ab intestat, aşa cum era organizată în
XII T., se modifică, dar apare succesiune ab intestat organizată de pretor. Şi într-un caz şi în celălalt
reformele au fost îndeplinite în realizarea unei idei: ocrotirea rudelor de sânge. Am arătat mai sus condiţiile
economice care au dat naştere acestei idei. Vom cerceta succesiunea pretoriană, apoi modificările suferite
de succesiunea civilă, acestea din urmă fiind mai recente.
REFORMELE PRETORULUI:
Pretorul a deosebit mai multe categorii de moştenitori, categorii pe care nu le-a creat deodată, ci în
decursul timpului, pe măsură ce necesităţile materiale ale vieţii o cereau. În orice caz aceste categorii de
moştenitori erau deja formate pe la sfârşitul republicii. Succesiunea pretoriană este denumită bonorum
posessio (posesiunea de bunuri) deoarece pretorul a acordat persoanei îndrituite dreptul la posesiunea
bunurilor succesorale.
Categorii de moştenitori pretorieni:
Bonorum possessio unde liberi, adică posesiunea de bunuri în calitate de descendenţi → descendenţii
sunt în primul rând toţi sui heredes, apoi toţi acei sui heredes care au pierdut drepturile succesorale (la
moştenire) din cauza ruperii legăturilor civile, dar care erau rude de sânge (ex. în cazul unei emancipări).
Bonorum possessio unde legitimi, adică posesiunea de bunuri în calitate de moştenitori legitimi →
această bonorum possesio era acordată agnaţilor, care nu vin la moştenire decât în lipsa descendenţilor.
Bonorum possessio unde cognati, adică posesiunea de bunuri în calitate de cognaţi → este acordată
rudelor de sânge care nu sunt şi rude civile, însă rudele de sânge nu vin la moştenire decât în lipsa agnaţilor.
Bonorum possessio unde vir et uxor, adică posesiunea de bunuri în calitate de soţ sau soţie → în
cazul căsătoriei fără manus soţii nu îşi succedau unii altora, nefiind rude după dreptul civil→ pretorul a permis
ca soţul în viaţă să vină la succesiunea celui mort.
După cum se vede din cele de mai sus, ideea dominantă care a condus reformele pretorului în crearea
succesiunii a fost protecţia rudelor de sânge care, din cauză că nu erau rude civile sau din cauză că
pierduseră această calitate, nu aveau drepturi succesorale.
Formal, moştenitorii pretorieni nu erau proprietari, ci numai posesori ai bunurilor, dar aceşti posesori erau
protejaţi de pretor în aşa fel încât aveau toate avantajele proprietarilor.
În scopul ocrotirii rudelor de sânge, succesiunea civilă aşa cum a văzut-o organizată prin XII T. s-a
modificat prin diferite dispoziţii legislative.
SENATUSCONSULTELE TERTULLIAN ŞI ORFITIAN:
Împăraţii, fie direct prin constituţiuni, fie indirect prin senatusconsulte au mers mai departe pe drumul
trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge, până când în cele din urmă Iustinian a înlocuit agnaţiunea
(rudenia civilă) prin cognaţiune (rudenia de sânge) ca fundament al dreptului succesoral. Nu vom releva
decât actele legislative mai importante.
Prin senatusconsultul Tertullian votat sub Hadrian (sec. II) s-a acordat un drept de succesiune mamei faţă
de copii ei, dacă erau îndeplinite anumite condiţii.
Prin senatusconsultul Orfitian votat sub Marcus Aurelius (sec. II) au fost chemaţi copiii la succesiunea
mamei lor.
Aceste senatusconsulte au mare importanţă din punctul de vedere al istoriei ideilor juridice. Într-adevăr în
căsătoria fără manus mama este străină faţă de copiii ei, căci nu este agnata lor → neexistând agnaţiune
între mamă şi copii ei, nu există nici drept succesoral → e adevărat că pretorul chema la succesiune în
categoria a III-a pe toţi cognaţii, dar aceştia veneau la moştenire foarte rar, numai dacă defunctul nu avea nici
87
un agnat → de aceea putem spune că senatusconsultele citate marchează o etapă importantă pe drumul
recunoaşterii cognaţiunii ca fundament al dreptului succesoral.
După câteva dispoziţii de mai mică importanţă Iustinian în cele din urmă înlocuieşte sistemul succesoral
bazat pe rudenia civilă printr-un alt sistem bazat pe rudenia de sânge.
Dreptul succesoral ab intestat este deci caracterizat prin lupta dusă între elementul vechi (agnaţiunea) şi
elementul nou (cognaţiunea). La origine numai agnaţiunea forma fundamentul dreptului succesoral. Am
văzut că XII T. cheamă trei categorii de moştenitori iar toţi aceştia erau rude civile. Treptat prin acumulări
cantitative se recunosc drepturi succesorale şi cognaţilor, până la saltul brusc calitativ: o lege a lui Iustinian
prin care se abrogă (desfiinţează)sistemul succesoral bazat pe agnaţiune.
NOVELA 118 ŞI NOVELA 127:
Potrivit Novelei 118 din 26 iulie 543, modificată şi completată prin Novela 127 din 1 septembrie 547,
succesiunea ab intestat este deferită conform afecţiunii prezumate a lui de cuius faţă de rudele sale, acestea
fiind chemate la succesiune întru câtva în ordinea în care de cuius le-ar fi instituit dacă şi-ar fi făcut
testamentul.
I.Clasa întâi de moştenitori ab intestat (descendenţii lui de cuius).
Dacă există descendenţi, aceştia exclud de la moştenire toate celelalte rude (ascendenţi şi colaterali) cu
condiţia să fie legitimi, indiferent dacă descind din de cuius pe linie paternă sau maternă, fără deosebire de
sex sau grad şi indiferent dacă descendenţii sunt ori de cuius a decedat sui iuris sau alieni iuris.
Nu sunt avuţi în vedere decât descendenţii imediaţi, adică cei care nu sunt separaţi de defunct prin nici o
persoană intermediară, toţi descendenţii intermediari care i-ar fi putut exclude fiind predecedaţi, încât pentru
a veni la succesiune nu este necesar să fie cei mai apropiaţi în grad, ci este suficient să fie descendenţi
imediaţi într-un grad oarecare.
Dacă există numai descendenţi din primul grad, copiii lui de cuius, moştenirea se împarte pe capete în
cote-părţi egale (schema 1). Dacă există descendenţi din grade diferite, împărţirea moştenirii se face pe
tulpini, adică după numărul moştenitorilor în viaţă şi predecedaţi din gradul superior, copiii unui descendent
predecedat al lui de cuius luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care ar fi
revenit acestuia (schema 2-5).
Trebuie menţionat că atât descendenţii care nu fac parte din primul grad, cât şi copiii fraţilor şi surorilor lui
de cuius vin la succesiune în baza propriului drept (iure proprio), nu în baza dreptului altuia şi prin
reprezentare (iure alieno et per repraesentationem), ficţiunea reprezentării fiind străină dreptului roman.
II.Clasa a doua de moştenitori ab intestat (ascendenţii, fraţii şi surorile bune ai lui de cuius şi copiii lor).
Dacă nu există descendenţi, însă există ascendenţi, aceştia exclud de la succesiune toţi colateralii lui de
cuius, cu excepţia fraţilor şi surorilor bune şi a copiilor lor.
Dacă nu există decât ascendenţi, ascendentul patern sau matern cel mai apropiat în grad exclude
ascendentul aflat într-un grad mai îndepărtat, atât în propria sa linie cât şi în linia opusă, încât concursul
dintre ascendenţi nu poate avea loc decât fie între părinţi, fie între bunici, etc., iar moştenirea se împarte în
mod egal între linia paternă şi cea maternă a lui de cuius, în cadrul aceleiaşi linii împărţirea făcându-se pe
capete în cote-părţi egale (schema 6-10).
Dacă nu există decât fraţi şi surori bune, aceştia îşi împart moştenirea între ei în mod egal pe capete
(schema 11). Dacă pe lângă fraţi şi surori există şi copii ai unei surori sau frate bun predecedat, aceştia iau
locul ascendentului lor predecedat împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit tatălui sau mamei
lor (schema 12). Dacă nu există decât copii ai fraţilor sau surorilor bune predecedate, aceştia nu vin la
succesiune pe capete, ci pe tulpini, luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care
ar fi revenit acestuia (schema 13).
Dacă pe lângă ascendenţi mai există şi fraţi şi surori bune, atunci moştenirea se împarte pe capete în
cote-părţi egale între ascendenţii cei mai apropiaţi în grad şi fraţii şi surorile bune (schema 14). Dacă pe
lângă ascendenţi, fraţii şi surorile bune mai există şi copii ai unei surori sau frate bun predecedat, aceştia vin
la succesiune luând locul ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit tatălui
sau mamei lor (schema 15). La fel se întâmplă şi dacă vin în concurs împreună cu ascendenţii numai copiii
unei surori sau frate bun predecedat (schema 16).
III.Clasa a treia de moştenitori ab intestat (fraţii şi surorile consangvini sau uterini ai lui de cuius şi copiii
lor).
Dacă de cuius a lăsat numai fraţi şi surori unilaterali, adică consangvini sau uterini, atunci moştenirea se
împarte în mod egal pe capete (schema 17). Dacă pe lângă fraţii şi surorile unilaterali mai există şi copii ai
unor fraţi sau ai unor surori unilaterali, succesiunea se împarte pe tulpini iar copiii vin la moştenire luând locul
ascendentului lor şi împărţind în mod egal între ei partea care ar fi revenit tatălui sau mamei lor (schema 18-
21). La fel se întâmplă şi dacă nu există decât copii ai unor fraţi şi surori consangvini sau uterini (schema 22).
IV.Clasa a patra de moştenitori ab intestat (restul colateralilor lui de cuius).
În lipsa descendenţilor, ascendenţilor, fraţilor sau surorilor şi copiilor lor, la succesiune sunt chemaţi cei
mai apropiaţi colaterali având acelaşi grad iar moştenirea se împarte pe capete în cote-părţi egale (schema
23-27).
SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI (numită şi moştenire necesară):
În afară de succesiunea testamentară şi succesiunea ab intestat romanii cunoşteau încă un mod de
succesiune, succesiunea deferită contra testamentului.
Succesiunea deferită contra testamentului avea loc în două cazuri:
–în cazul dezmoştenirii neregulate sau al omisiunii;
–în cazul dezmoştenirii regulate sau al testamentului inoficios.
Dezmoştenirea neregulată sau omisiunea:
Primul caz este cel mai vechi, deoarece exista din vremea celor XII T. Dacă sui heredes nu erau instituiţi
sau exheredaţi (dezmoşteniţi), potrivit anumitor norme, testamentul era nul sau rectificat.
Era nul atunci când cel omis era un fiu, era rectificat în sensul că se menţinea testamentul dar se atribuia
celui omis o parte din succesiune, care varia după împrejurări, atunci când cel omis (nemenţionat în
testament) era o fiică sau un nepot.
88
Această obligaţie de a exhereda (dezmoşteni) prin testament şi a nu trece cu vederea pe sui heredes era
o urmă a vechii situaţii de coproprietari ai acestora. desigur că proprietatea familială dispăruse în XII T., totuşi
ca un vestigiu (urmă) a trecutului se considera că pater familias trebuia să-i dezmoştenească în mod expres
pe sui heredes prin testament, această dezmoştenire considerându-se ca o expropriere (despuiere de
proprietate).
Fii trebuiau să fie dezmoşteniţi pe nume (nominatim), pe când ceilalţi sui heredes puteau să fie
dezmoşteniţi în bloc prin formula: “ceteri omnes exheredes sunto” (toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi).
În epoca clasică s-a mărit numărul celor pentru care era necesară o dezmoştenire expresă.
Dezmoştenirea regulată sau testamentul inoficios:
Teoria testamentului inoficios nu pleacă de la existenţa în trecut a proprietăţii familiale pentru a impune
anumite reguli testatorului, ci de la ideea că testatorul nu poate dezmoşteni fără motive rudele sale. O astfel
de atitudine este contrară datoriei de a iubi rudele sale, datorie care se numeşte officium.
Prin urmare la baza acestei instituţii este ideea de protecţie a rudelor civile şi de sânge, idee născută din
condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii. Într-adevăr din cauza noilor condiţii de muncă,
familia romană nu mai prezintă acel sistem de puternică coeziune (legătură) între membrii ei, deoarece graţie
numeroşilor sclavi braţele de muncă sunt asigurate. Legăturile de familie se slăbesc. De aici urmează
frecvenţa dezmoştenirilor şi necesitatea unei instituţii de protecţie a rudelor. De altfel vârfurile clasei
dominante aveau interes ca averea să rămână în familii pentru ca acestea să poată a-şi păstra rolul în
societate.
Succesiunea deferită contra testamentului nu este datorată nici pretorului, nici jurisconsulţilor. Este formal
vorbind o creaţie a practicii judecătoreşti. Nu e vorba deci de o creaţie a jurisconsulţilor romani, ci de o
instituţie rezultată din hotărârile constante date de un tribunal, acela al centumvirilor. Aceşti judecători,
centumvirii, dat fiind frecvenţa dezmoştenirilor nedrepte, au început să admită cererile celor dezmoşteniţi pe
nedrept, folosindu-se de un pretext şi anume se afirma, deşi toată lumea ştia că nu era exact, că defunctul nu
a fost în toate minţile când a făcut acel testament.
Regulile acestei instituţii s-au precizat cu timpul. La origine nu existau reguli fixe pentru a arăta care rude
pot uza de această cale de atac, nici care este partea ce s-ar cuveni rudei dezmoştenite, nici cauzele pentru
care o dezmoştenire este considerată nedreaptă.
Rudele şi partea care s-ar cuveni dezmoştenitului au fost precizate în epoca clasică. Tocmai Iustinian a
precizat care sunt cauzele care justifică a dezmoştenire. Până la el aceste cauze erau lăsate la aprecierea
judecătorilor.
– SANCŢIUNEA DREPTULUI DE MOŞTENIRE –
DREPT CIVIL:
Moştenirea civilă este sancţionată printr-o acţiune care poartă numele de petiţie de ereditate (hereditatis
petitio).
DREPT PRETORIAN:
Atunci când pretorul acorda o bonorum possessio nu însemna că cel care o primise devenea de plin drept
posesor al bunurilor ereditare. Bonorum possessio îi permitea numai să uzeze de acea cale de drept
necesară pentru a reintra în posesia bunurilor moştenirii, adică de interdictul quorum bonorum (interdict
relativ la bunurile succesorale). Pentru a obţine acest interdict trebuia să probeze nu numai că i se acordase
în prealabil o bonorum possessio, dar că şi îndeplinise condiţiile impuse de edict pentru a i se acorda
bonorum possessio. Interdictul quorum bonorum nu se aplica decât la bunuri, în ce priveşte creanţele
pretorul a uzat de alte procedee.
– MODURILE DE ACCEPTARE A SUCCESIUNII –
Trebuie în primul rând să deosebim între heredes sui et necessarii, heredes necessarii şi heredes
extranei.
Heredes sui et necessarii: heredes sui erau numiţi şi necessarii (siliţi) pentru că nu puteau repudia
(refuza) succesiunea. Odată succesiunea deschisă în favoarea lor le revenea de plin drept fără să fie nevoie
a-şi manifesta voinţa într-un mod oarecare. Ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la succesiunea ab
intestat, dar numai a unui pater familias, căci femeile nu aveau sui heredes nefiind înzestrate cu patria
potestas.
Heredes necessarii: erau sclavii instituiţi prin testament → de asemenea eu nu puteau repudia (refuza)
succesiunea, aceasta le revenea de plin drept. Ei veneau numai la succesiunea testamentară.
Heredes extranei: cei care nu intrau în cele două categorii de mai sus erau heredes extranei sau
voluntarii, adică moştenitorii străini sau voluntari (de bună voie). Ei nu erau erezi (moştenitori) siliţi, astfel că
era necesară o acceptare (primire) a succesiunii. Acceptarea succesiunii civile în epoca clasică avea loc în
trei moduri:
–cretio: un mod care aparţine epocii vechi, dar care s-a menţinut în epoca clasică, mod care constă din
rostirea unor cuvinte solemne → cel care primea succesiunea spunea următoarele cuvinte: “pentru că X m-a
instituit moştenitor în testamentul său, primesc această moştenire”;
–acceptarea tacită: acceptarea putea lua şi forma unei manifestări tacite de voinţă, de ex. cineva
înstrăinând un bun care aparţine succesiunii, implicit îşi manifestă voinţa de a o primi;
–acceptarea expresă dar nesolemnă: de ex. şi-a luat calitatea de moştenitor cu ocazia încheierii unui act.
Succesiunea pretoriană este acceptată în felul următor: se face o cerere pretorului pentru acordarea lui
bonorum possessio iar pretorul o acordă fără a cerceta dacă cererea este întemeiată sau nu → această
cercetare urma să se facă cu ocazia eliberării interdictului quorum bonorum.
– LEGATE ŞI FIDEICOMISE –
LEGATE
DEFINIŢIE:
Legatul este o dispoziţie prin care testatorul dispune, cu intenţia de a gratifica pe o persoană numită
legatar, de bunurile sale socotite individual, nu în bloc, grevând (apăsând) pe eredele testamentar în termeni
imperativi şi solemni.
CARACTERE:
89
Din această definiţie rezultă următoarele caractere ale legatului:

–nu poate fi lăsat, până la Iustinian, decât prin testament;
–trebuie formulat în termeni imperativi (poruncitori) căci este o lege pentru moştenitor, caracter care
dispare în epoca postclasică;
–trebuie formulat în termeni solemni, fiecare formă de legat având termenii lui, caracter care dispare de
asemenea în epoca postclasică;
–legatul nu poate fi pus în sarcina eredelui instituit fiindcă prin legat i se ia un bun din moştenire;
–legatul e o dispoziţie cu titlu particular, adică are drept obiect lucruri individuale, nu toată sau o parte din
moştenire → totuşi în mod excepţional dreptul roman cunoaşte un legat cu titlul universal, adică are ca obiect
o parte din moştenire;
–legatul trebuie făcut în scop de a gratifica pe legatar, adică de a-i face o donaţie.
Prin urmare prin legat testatorul atribuie unul sau mai multe lucruri sau, în mod excepţional, chiar o
fracţiune (o parte) din averea sa uneia sau mai multor persoane.
La romani atribuirea acesta putea lua patru forme dintre care două mai vechi iar două mai recente
deoarece sunt derivate din primele două.
TRANSFORMĂRILE LEGATULUI:
Epoca veche:
Se admite în general că testamentul comiţial, cel mai vechi testament roman, cunoştea deja cele două
forme vechi de legat: legatul per vindicationem şi legatul per damnationem.
Legatul per vindicationem: testatorul transfera direct legatarului proprietatea obiectului pe care voia să-l
dea întrebuinţând formula următoare: “dau şi leg lui Titius pe sclavul Stichus” → din cauză că legatarul (cel
care beneficia de legat) primea direct de la testator lucrul legat, el avea în baza legatului sancţiunea dreptului
de proprietate, adică acţiunea în revendicare (rei vindicatio).
Legatul per damnationem: testatorul nu mai transferă direct legatarului proprietatea bunului legat, ci
obligă pe erede să procedeze la acest act → de data aceasta legatarul nu mai are un drept de proprietate, cu
numai dreptul de a-l sili pe erede să-i transmită proprietatea obiectului legat → de data aceasta testatorul se
va folosi de o formulă deosebită: “eredele meu să fie obligat să dea lui Titius pe sclavul Stichus”.
Ambele legate arată crearea unui drept prin voinţa unei persoane. Termenii imperativi (poruncitori)
întrebuinţaţi în formulele legatelor nu pot să se concilieze decât cu a doua fază a testamentului comiţial, când
poporul îndeplinea rolul de martor. De aceea considerăm că aceste două legate sunt concomitente cu
dispoziţia din XII T.5.3. care proclamă autonomia de voinţă a şefului de familie: “cum a dispus prin testament
în privinţa averii sale, astfel să fie dreptul”.
Epoca clasică:
Dreptul clasic, pe lângă cele două forme de legat de care am vorbit, cunoaşte încă două forme a căror
date de apariţie nu se cunosc bine, dar care sunt cu siguranţă mai recente decât primele două: legatul
sinendi modo (cu titlu de permisiune) şi legatul per praeceptionem (prin luarea mai înainte)
Legatul sinendi modo: are formula următoare “eredele meu să fie obligat să permită ca Lucius Titius să
ia cu el pe Stichus şi să-l aibă” → acest legat, ca şi legatul per damnationem creează numai o obligaţie în
sarcina eredelui (moştenitorului), însă în timp ce în legatul per damnationem eredele este obligat a îndeplini
în profitul legatarului o prestaţie oarecare, în legatul sinendi modo eredele este obligat numai să permită
legatarului a intra în posesia obiectului legat → cu alte cuvinte, eredele nu este ţinut să facă ceva, ci să nu
împiedice executarea legatului.
Legatul per praeceptionem: are formula următoare “Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus” → prin
urmare unul din moştenitori lua cu titlul de legat un obiect, înainte de a veni la succesiune în calitate de
moştenitor.
Senatusconsultul neronian:
Prin senatusconsultul neronian, votat în vremea lui Nero, s-a prevăzut că legatul per vindicationem, nul
dat fiind întrebuinţarea din eroare a unei formule improprii, va fi considerat valabil ca legat per damnationem
şi sancţionat ca atare.
Care este raţiunea senatusconsultului? Legatul per vindicationem necesita pentru a fi valabil între alte
condiţii şi ca obiectul legat să aparţină testatorului deoarece prin acest legat se transferă direct proprietatea
lucrului de la testator la legatar. Legatul per damnationem creând numai o obligaţie în sarcina eredelui
permite ca testatorul să lase ca legat un obiect care aparţine altuia rămânând ca eredele să şi-l procure şi,
dacă nu poate, să plătească legatarului valoarea lucrului legat. Deci un legat per vindicationem care avea ca
obiect lucrul altuia era nul.
Mult timp dreptul roman nu s-a preocupat de faptul dacă testatorul a ştiut sau nu că lucrul îi aparţine. Prin
simplul fapt că a legat lucrul altuia înseamnă că legatul este nul, dacă a întrebuinţat forma per vindicationem
fie că a ştiut, fie că n-a ştiut că lucrul îi aparţine. Şi invers, dacă a legat lucrul altuia prin forma per
damnationem legatul e valabil chiar dacă testatorul a crezut că lucrul îi aparţine. Era deci o aplicaţie a
formalismului.
Acest sistem avea defecte deoarece impunea testatorului, când voia să facă un legat per vindicationem
să cerceteze dacă este proprietar quiritar, cercetare destul de grea odată cu creşterea raporturilor
economice.
Senatusconsultul neronian ca o reacţie contra formalismului avea de scop ca legatarul să nu sufere de
faptul că testatorul ar fi legat din eroare per vindicationem un lucru pe care-l credea al lui. Prin urmare acest
senatusconsult nu a dispensat pe testator de a recurge la o formulă sacramentală, ci a decis că dacă formula
folosită este greşită în raport cu obiectul legat, legatul să fie valabil ca şi când ar fi fost făcut per
damnationem. Deci trebuie să se caute intenţia testatorului pentru a vedea dacă el a ştiut sau nu că lucrul nu
era al lui. Dacă a ştiut că lucrul nu era al lui şi totuşi a întrebuinţat forma per vindicationem, legatul va fi nul
fără a putea fi considerat valabil per damnationem. Acest senatusconsult marchează o etapă importantă în
decăderea formalismului în materie de legate.
Inovaţia jurisprudenţei:
90
Plecând de la acest senatusconsult, jurisprudenţa a decis că întrucât un legat per vindicationem nul e
considerat valabil în forma per damnationem cu atât mai mult poate fi considerat ca atare un legat per
vindicationem valabil şi că deci legatarul per vindicationem va avea totdeauna dreptul de a alege între rei
vindicatio (sancţiunea legatului per vindicationem) şi actio ex testamento (sancţiunea legatului per
damnationem)
Epoca postclasică:
În sec. IV o constituţie a fiilor lui Constantin dispensă de a întrebuinţa în testamente formule solemne,
dispensă aplicată şi legatelor în acelaşi an (339).
Din acest moment cele patru forme de legate subzistă încă dar nu se mai deosebesc după formula
întrebuinţată ci se caută intenţia testatorului.
Reforma lui Iustinian:
Potrivit celor arătate mai sus:
–legatul per vindicationem era sancţionat prin rei vindicatio;
–legatul per praeceptionem prin actio familiae herciscundae (acţiunea pentru împărţirea patrimoniului);
–legatul per damnationem, ca şi legatul sinendi modo, era sancţionat prin actio ex testamento.
Iustinian de decis că orice legatar va avea la dispoziţia sa trei acţiuni:
–acţiunea reală (rei vindicatio), dacă testatorul n-a legat lucrul altuia sau când obiectul legatului nu e un
fapt;
–acţiunea personală (actio ex testamento) când acţiunea reală nu poate fi intentată;
–acţiunea ipotecară: testatorul putea, sub Iustinian, să-i constituie legatarului o ipotecă asupra bunurilor
succesorale care revin eredelui grevat, ipotecă care îi conferă legatarului dreptul de urmărire şi de preferinţă
faţă de creditorii personali ai eredelui, dar nu şi faţă de creditorii defunctului deoarece legatele nu sunt
executate decât după ce sunt plătite datoriile defunctului conform regulii “nemo liberalis nisi liberatus” (nimeni
nu poate să fie darnic până ce nu-şi plăteşte datoriile).
Prin urmare, deşi Iustinian întrebuinţează o formulă generală, orice legatar are la dispoziţie cele trei
acţiuni: reală, personală şi ipotecară, este evident că legatarul nu poate să aibă totdeauna acţiunea reală. El
nu o va avea dacă legatul are drept obiect un drept de creanţă, lucrul altuia, un fapt de executat. În toate
aceste cazuri trebuie să se mulţumească cu un drept de creanţă şi cu acţiunea personală. Dacă din contră,
legatarul poate să obţină proprietatea lucrului legat, el poate să aleagă între revendicare şi acţiunea
personală ex testamento. Utilitatea acestei din urmă acţiuni apare mai ales dacă lucrul a pierit prin faptul
eredelui, legatarul nemaiavând revendicarea, exercită acţiunea personală.
Justinian în ultimă analiză n-a făcut decât să generalizeze rezultatele deja deduse de jurisprudenţă din
senatusconsultul neronian.
CONDIŢIILE LEGATULUI:
–legatul trebuia să fie cuprins în principiu într-un testament;
–legatul trebuie făcut în cuvinte solemne;
–legatul trebuia să ia loc în testament după instituirea de erede.
Condiţii de fond:
–poate fi legatar numai cel care are capacitatea necesară pentru a primi legatul;
–numai eredele, în principiu, poate fi grevat cu un legat;
–pe la sfârşitul epocii vechi a apărut aşa numita regulă catoniană: legatul ca să fie valabil trebuia să se fi
putut executa în momentul când a fost făcut, adică în momentul când a fost făcut testamentul → dacă nu ar fi
putut să fie executat în acel moment din cauza unui motiv care însă a dispărut până în momentul morţii
testatorului, legatul totuşi era nul → dacă de ex. cineva lasă un legat unei persoane propriul său lucru, legatul
nu se poate executa, dar dacă acea persoană, legatarul, vinde ulterior lucrul, dar înaintea morţii testatorului,
legatul tot nul este conform regulii catoniene.
Libertatea de a dispune prin legat:
Libertatea de a dispune prin legat nu suferă nici o restricţie în XII T. Funcţia legatului în această lege nu
este decât o consecinţă a rolului pe care-l avea testamentul. Testamentul nu avea ca funcţie îngrijirea cultului
privat, ci transmiterea bunurilor, cel mai vrednic dintre sui heredes fiind desemnat ca erede, căci în sarcina lui
cădea executarea dispoziţiilor de ultimă voinţă ale lui pater familias şi deci executarea legatelor. Suus heres
instituit moştenitor avea deci funcţia unui executor testamentar. Graţie testamentului, testatorul lăsa o parte
din bunuri celui instituit, iar celelalte bunuri le distribuia prin legate celorlalţi sui heredes putând să avantajeze
pe unii în detrimentul (paguba) altora, pe când în cazul succesiunii ab intestat toţi sui heredes veneau în mod
egal la succesiune. Prin urmare funcţiunea primitivă a testamentului roman a fost desemnarea unui suus
heres pentru a asigura distribuirea bunurilor testatorului potrivit voinţei sale, adică asigurarea executării
legatelor. La lumina celor arătate asupra funcţiei primitive a testamentului roman înţelegem pentru ce în XII T.
şi mult timp după ea libertatea de a dispune prin legat nu era supusă vreunei restricţii.
Legatele nu erau destinate unor străini, ci tot sui heredes-ilor, numai că testatorul avea posibilitatea să
calce egalitatea care exista în succesiunea ab intestat.
Pe la sfârşitul epocii vechi, dat fiind noile condiţii economice care au dus la o slăbire a legăturilor de
familie, s-a simţit necesitatea de a pune o frână libertăţii testatorului, ceea ce a avut loc prin trei legi
succesive:
Legea Furia testamentaria: interzicea ca un legat să aibă de obiect un lucru în valoare de mai mult de
1000 de aşi.
Legea Voconia: interzicea ca legatarul să primească mai mult decât eredele.
Aceste două legi au avut ca scop să asigure eredelui o parte din succesiune, deoarece el era ispitit să
repudieze (refuze) succesiunea dacă legatele cu care era grevat erau prea mari. Aceste legi n-au putut să-şi
îndeplinească scopul deoarece în primul caz testatorul putea lăsa mai multe legate fiecare de 1000 de aşi,
iar în al doilea caz putea să lase mai multe legate mici. Acest scop a fost atins prin a treia lege.
Legea Falcidia: dispunea ca totdeauna eredele să aibă drept la sfertul moştenirii → în acest fel era
realizat interesul moştenitorului şi totodată şi interesul creditorilor, căci moştenitorul dacă n-ar fi avut interes
91
să primească moştenirea ar fi repudiat-o şi creditorii n-ar fi avut cui să se adreseze pentru a-şi realiza
creanţele lor.
EFECTELE LEGATELOR:
În principiu legatul este dobândit în momentul acceptării succesiunii, căci numai în acest moment e sigur
că testamentul îşi va produce efectele şi există o persoană căreia legatarul poate să se adreseze pentru a-i
cere executarea legatului. Însă în momentul morţii testatorului are loc diei cessio.
Prin urmare drepturile legatarului se deschid la moartea testatorului, moment desemnat prin expresia dies
cedit, adică ziua (în care legatul va fi cules) se apropie. Într-adevăr în interesul legatarului şi al moştenitorilor
săi, deschiderea dreptului la legat (diei cessio = apropierea zilei) trebuie să fie determinată de un eveniment
independent de voinţa eredelui grevat cu legat. Or acceptarea succesiunii, act care dă testamentului
eficacitatea sa şi care prin urmare face definitiv dreptul legatarului este un fapt dependent de voinţa
moştenitorului care poate foarte bine să-l întârzie dacă crede să aibă interes la aceasta.
Iată pentru ce s-a decis că dreptul la legat se va deschide nu în ziua acceptării succesiunii, ci la moartea
testatorului.
În momentul când moştenitorul voluntar a acceptat moştenirea, legatarul dobândeşte definitiv dreptul la
legat. Acest moment este desemnat prin expresia dies venit, adică ziua (în care legatul va fi cules) a sosit.
FIDEICOMISE
În epoca clasică apare o nouă instituţie, fideicomisul.
DEFINIŢIE:
Fideicomisul este o dispoziţie de ultimă voinţă, adică pentru cazul morţii cuiva, prin care o persoană roagă
pe cineva să facă sau nu facă ceva, să dea un lucru sau să nu înstrăineze un anumit bun, să întreţină un
mormânt sau să dea împrumut o sumă de bani.
Fideicomisul mult timp nu a avut sancţiune juridică, ci îndeplinirea lui rămânea la bunul plac al persoanei
grevate → este sancţionat prima dată de Augustus. De unde şi numele de fideicomis, adică ceea ce s-a
încredinţat bunei credinţe a cuiva (fideicomissum). Persoana care a fost însărcinată de testator poartă
numele de fiduciar iar beneficiarul fideicomisului poartă numele de fideicomisar.
ORIGINE:
Originea fideicomisului trebuie căutată în dezvoltarea relaţiilor comerciale. Cei plecaţi în ţări îndepărtate
nu mai aveau posibilitatea să facă formele cerute de testament. De unde necesitatea de a crea un instrument
juridic care să le permită fără forme să dispună de bunurile lor după moarte.
TRANSFORMĂRILE FIDEICOMISULUI:
Epoca veche:
Înainte de Augustus nimeni nu putea fi silit să execute fideicomisul. Aceasta înseamnă că fideicomisul nu
era recunoscut juridiceşte înainte de Augustus. În practică se putea însă, înainte de Augustus, ca eredele să
jure că va executa fideicomisul. De altfel cenzorul declara infam pe cel care nu executa fideicomisul. Însă pe
noi ne interesează când fideicomisul primeşte o sancţiune juridică. Nota cenzorială (dojana cenzorilor trecută
în registrele recensământului în dreptul celui vinovat) nu este o sancţiune juridică, ci morală iar jurământul
atrăgea numai o sancţiune religioasă.
Epoca clasică:
Apariţia fideicomisului, adică recunoaşterea lui în drept de către Augustus, prezintă o importanţă
deosebită în istoria ideilor juridice. Graţie fideicomisului cineva putea dispune chiar de întreaga sa avere
pentru epoca posterioară morţii sale fără nici o formă, căci putea să greveze cu fideicomis pe erezii ab
intestat.
Toate formele cerute pentru legate sau testament pot fi eludate graţie fideicomisului care constituie deci
încă o lovitură dată formalismului. Dar August nu s-a gândit că prin recunoaşterea fideicomisului va da
posibilitatea să se eludeze propriile lui legi caducare.
Din cauză că fideicomisul era un mijloc de eludare a legilor a început, încetul cu încetul, să fie supus
legilor care prevedeau incapacităţi de ordin succesoral pentru anumite persoane. Anumite reguli de fond din
materia legatelor jurisprudenţa le aplica şi fideicomisului, în timp ce libertatea de formă a fideicomisului
începe a se aplica şi legatelor. Legatele şi fideicomisele încep deci să se apropie, ceea ce va duce sub
Iustinian la fuziunea (contopirea) lor.
Epoca postclasică:
În dreptul lui Iustinian, legatele şi fideicomisele au fost contopite conform unei tendinţe generale a
legislaţiei lui Iustinian, tendinţă pe care am semnalat-o şi în alte materii şi pe care o vom mai întâlni.
Mişcarea de apropiere între legate şi fideicomise începuse deja, după cum am văzut, din epoca clasică.
Condiţiile prea riguroase de valabilitate ale legatelor au fost atenuate în timp ce condiţiile prea largi de
valabilitate a fideicomiselor au fost înăsprite, astfel că încetul cu încetul s-a ajuns sub Iustinian la unificare.
Această reformă, unificarea legatelor cu fideicomisele, a fost precedată de două măsuri legislative:
–printr-o constituţie din sec. IV au fost suprimate formulele legatelor → din acest moment testatorul a avut
liberatea de a lăsa legate prin orice termeni ar fi vrut → fiind suprimate formele solemne, în practică nu s-a
mai putut uneori distinge legatele de fideicomise;
–Iustinian a redus cele patru feluri de legate la un singur fel → într-adevăr formulele solemne fiind
suprimate, pentru a determina efectele unui legat, trebuie să se caute intenţia părţilor, operaţiune foarte grea
→ de aceea Iustinian a hotărât că va fi un singur feld e legat ale cărui reguli sunt identice cu ale
fideicomisului (caracterul unificator al legislaţiei lui Iustinian).
În consecinţă fideicomisarul, care nu avea decât un drept de creanţă ca legatarul per damnationem, avu
de aici înainte trei acţiuni: reală, personală şi ipotecară. De asemenea avea loc şi în cazul fideicomisului
transferul imediat al proprietăţii.
Totuşi rămân diferenţe care n-au putut fi şterse, între dezrobirea directă prin testament şi fideicomisul de
liberate:
–testatorul nu poate să dezrobească direct decât pe sclavul al cărui proprietar este în cele două
momente, cânt testează (îşi face testamentul) şi când moare → din contră poate să lase libertatea prin
fideicomis sclavului eredelui sau sclavului altuia;
92
–sclavul dezrobit direct devine, în momentul acceptării succesiunii, liber de plin drept, prin efectul chiar al
testamentului, în timp ce sclavul dezrobit prin fideicomis primeşte libertatea de la erede care devine patronul
său.
FIDEICOMISUL DE FAMILIE:
Dispunătorul lăsa un bun unei persoane sub forma unui fideicomis cu condiţia ca la rândul ei acea
persoană să lase acel bun urmaşilor lor şi aşa mai departe.
Prin urmare avem o serie de transmisiuni având fiecare ca dată moartea persoanei grevate → în
fideicomisul de familie fideicomisarul devine la rândul său fiduciar grevat în profitul unei alte persoane şi aşa
mai departe.
Prin fideicomisul de familie se menţineau bunurile în aceleaşi familii pentru ca acestea să-şi conserve
puterea economică şi deci şi cea politică.
Fideicomisul de familie este foarte important nu numai pentru că era frecvent la Roma, ci şi pentru că a
devenit celebru în vechiul drept francez sub numele de substituţie fideicomisară prin care familiile nobile
căutau să menţină averea în familie. Dreptul celui dintâi născut (privilegiul primogeniturii) nu era suficient
pentru a asigura păstrarea bunului în familie dacă cel care moştenea devenea risipitor. Datorită substituţiei
fideicomisare bunul devenea inalienabil, căci fideicomisarul era obligat de a păstra bunurile până la moarte
când le transmitea unei a doua persoane desemnate de dispunător.
93

Roman I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Roman I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT ROMAN – SEMINAR (S.-D. ŞCHIOPU).

– DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN –

IUS PUBLICUM şi IUS PRIVATUM.

II. REGALITATEA ÎN FORMĂ STATALĂ.

IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

–ius sufragii: dreptul de a vota.

–manus = puterea asupra soţiei;

ADOPŢIUNEA. LEGITIMAREA. EMANCIPAREA.

Praescriptio longi temporis (prescripţia de timp îndelungat).

TESTAMENTUL RURI CONDITUM

Din această definiţie rezultă următoarele caractere ale legatului:

S-ar putea să vă placă și