Sfatul Tarii Istoria Zbuciumata A Unei I

Istoria zbuciumată
a unei importante instituții

politice basarabene
din anii 1917-1918
Editor: Iurie Bîrsa
Redactori: Elena Oteanu, Liliana Armașu
Corector: Elena Gudumac
Concepţie grafică şi copertă: Mihai Bacinschi
Redactor tehnic: Sergiu Vlas
Editura Arc
str. G. Meniuc nr. 3, MD 2009, Chişinău;
tel.: (+373 22) 73-36-19, 73-53-29; fax: (+373 22) 73-36-23
e-mail: info.edituraarc@gmail.com; www.edituraarc.md
Difuzare
SC ALLAS TRADING SRL
500256, Braşov, jud. Braşov, str. Jepilor nr. 6, bl. A6B, ap. 7;
tel.: 0368-452038; fax: 0368-452039
e-mail: books@allas-trading.com; www.cumparacarti.ro
ÎM Societatea de Distribuţie a Cărţii PRO-NOI
str. Alba Iulia nr. 75, bloc Q; MD 2071, Chişinău;
tel.: (+373 22) 51-68-17; fax: (+373 22) 50-02-68
e-mail: info@pronoi.md; www.pronoi.md
© Editura Arc, 2018
© Ion Țurcanu
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii
Ţurcanu, Ion
Sfatul Țării : Istoria zbuciumată a unei importante instituţii politice basa
rabene din anii 19171918 / Ion Ţurcanu. – Chişinău : Arc, 2018 (Tipogr. „Bons
Offices”). – 428 p. : il., tab.
Referinţe bibliogr. la subsol. – Index : p. 415428.
ISBN 9789975001243
94(478+498)"1917/1918"
Ț 94
ISBN 978-9975-0-0124-3
Cartea aceasta este un colegial omagiu
adus tuturor celor care s-au dedicat cercetării
şi scrierii istoriei Sfatului Țării, celei adevărate,
sincere, străine de interesele politice
de variată origine şi de orice gen.
Conținutul
Prefață ............................................................................................9
Notă asupra ediției .....................................................................17
Neaşteptat şi mult jinduit produs al revoluției ruse ..............19
Legitimitatea Sfatului Țării.......................................................23
Fizionomia social-politică a primului Parlament
al Basarabiei ................................................................................37
Lupta pentru limba română .....................................................60
Potențialul de muncă al Sfatului Țării ....................................68
Confruntarea cu anarhia ..........................................................73
O sarcină de căpetenie: treaba pămîntului ............................79
Alte eforturi în serviciul populației
şi pentru buna aşezare a vieții publice ....................................95
Caracterul puterii .....................................................................107
Chemarea armatei române .....................................................129
Proclamarea independenței ....................................................163
Cine a făcut Unirea? ................................................................184
Unirea „a păpat” revoluția ......................................................203
„Sufletul a zburat” ...................................................................217
În loc de apoteoză: dizolvarea ................................................235
Basarabia la începutul unei „crize a creşterii” .....................247
ANEXE ..................................................................................... 264
Anexa 1. Sumare schițe de portret ale celor mai activi
membri ai Sfatului Țării și ai Guvernului
Republicii Democratice Moldovenești............................. 264
Anexa 2. Биографические данные членов Сфатул
Цэрий по заполненным ими анкетным листам
в январе–феврале и в мае 1918 г....................................334
Anexa 3. Tablou cu membrii Sfatului Țării alcătuit
de Comisia de lichidare a acestuia...................................362
Anexa 4. Relatări ale unor martori oculari
la evenimentele legate de activitatea Sfatului Țării
și de Unirea Basarabiei ....................................................387
Index ..........................................................................................415
Prefață 9
Prefață
istoria, aşa cum a fost ea concepută de cînd a intrat în men-

talitatea colectivă a omenirii, este expresia inițiativei uma-
ne, a faptelor oamenilor. Cu cît inițiativa a fost mai hotărî-
tă, mai neobişnuită, mai primenitoare, într-un cuvînt, mai
revoluționară, cu cît faptele au fost mai spectaculoase, cu
atît istoria a fost, la rîndul ei, mai incitantă, mai interesantă
şi mai plină de învățăminte. Aşezată într-un colț al Euro-
pei arareori părtaş la mari evenimente istorice, multă vre-
me ruptă şi izolată de celelalte teritorii locuite de români,
Basarabia, deşi a avut să treacă de-a lungul existenței sale
prin multe momente dramatice, are, în general, o istorie
puțin expresivă, insuficient de viguroasă, astfel că aceasta
nu trezeşte foarte mult interes. Și totuşi în trecutul ei sînt
cîteva pagini care fac excepție de la această regulă nefastă,
şi printre ele se evidențiază, mai ales, mişcarea de eliberare
națională din anii 1917-1918, în centrul căreia s-a aflat Sfa-
tul Țării.
A cerceta istoria Sfatului Țării pentru a afla ce a fost de
fapt această instituție politică a Basarabiei, atît de discutată
şi totuşi atît de necunoscută pînă în prezent, nu e o treabă
oarecare, de aceea o fac cu o bucurie ce depăşeşte simpla
satisfacție a cercetătorului care are norocul să lucreze la o
temă deosebit de generoasă privind subiectele ei şi mai ales
surprizele descoperirii.
Sfatul Țării are o bibliografie relativ bogată, dar de aici
deloc nu rezultă că am fi destul de informați despre el şi
mai ales că am fi informați corect. Dimpotrivă, în pofida
faptului că pe parcursul unui secol el a constituit subiec-
10 SFATUL ȚĂRII
tul preocupărilor multor scriitori de istorii şi de mărturi-
siri memorialistice, adevărata lui fizionomie continuă să
fie tot atît de necunoscută ca înainte de a se fi făcut aceste
eforturi. Dincolo de insuficiența generală a cunoştințelor
în chestiunea respectivă, care evident că nu poate fi nici
ea ignorată, explicația de principiu a acestei situații para-
doxale constă în faptul că Sfatul Țării a fost un organism
care şi-a asumat o importantă misiune istorică ce a afectat
şi continuă să afecteze simpatii şi interese diametral opuse.
Drept urmare, o parte a acelora care au scris despre el l-a
lăudat necondiționat, în timp ce altă parte l-a blamat tot
atît de tranşant. Cele două abordări se deosebesc esențial
prin originea şi natura lor. Cea dintîi este rodul convingerii
sincere că Sfatul Țării a fost instituția de care aveau nevo-
ie românii basarabeni în momentul prăbuşirii țarismului
pentru a se salva de dominația străină şi a realiza unirea
Basarabiei cu România. Această convingere nu admite că
situația reală ar fi putut fi în bună măsura altfel, mult mai
complicată, că de ex., inițial, Sfatul Țării ar fi putut avea
altă orientare decît unirea cu regatul român şi că rolul său
în procesul Unirii nu a fost nici pe departe hotărîtor. Since-
ritatea cu care este împărtăşită această convingere face ca ea
să exercite o influență puternică asupra multor oameni, mai
cu seamă asupra celor predispuşi să creadă că lucrurile s-au
petrecut anume aşa. Autoiluzionîndu-se, istoricii stăpîniți
de această convingere induc în eroare, cu cele mai curate
intenții, multă lume. Cea de-a doua abordare este produsul
reflecției în conştiința unei anumite categorii de istorici a
intereselor Rusiei față de teritoriul pe care aceasta l-a stă-
pînit cîndva, precum şi al respingerii categorice a ideii că
Basarabia este pămînt românesc şi că, prin urmare, trebu-
ie să facă parte din România. În acest caz nu mai e vor-
ba de o convingere sinceră, ci pur şi simplu de o tendință
care urmăreşte cu obstinație să nu admită apropierea prea
mare a Basarabiei de România şi, în final, unirea celor două
Prefață 11
spații româneşti. Deşi nu afectează prea mult pedispozițiile
din sînul comunității româneşti din Basarabia, această ati-
tudine este totuşi în măsură să dezorienteze anumite seg-
mente ale populației, mai ales pe basarabenii mai puțin
informați sau pe cei care manifestă, din anumite motive,
simpatii proruseşti. Din păcate, cercetările care au încercat
să se țină la distanță de cele două atitudini ce domină cate-
goric istoriografia Sfatului Țării, chiar dacă nu au lipsit cu
desăvîrşire, în orice caz nu au reuşit să se impună atît cît a
fost nevoie, astfel că starea cercetării acestei teme continuă
să fie caracterizată de cele două atitudini contradictorii care
se exclud categoric una pe alta. Dacă pînă în prezent această
situație nu a putut fi depăşită, explicația constă în faptul
că în ambele cazuri cercetarea fenomenului este precedată
de îmbrățişarea de către istorici a unei anumite idei politi-
ce sau predispoziții de mentalitate care determină din start
direcția cercetării, metodele folosite şi concluziile la care
cercetarea trebuie să ajungă. Evident că în ambele cazuri
cercetarea este condamnată, tot din start, la eşec.
Am zis că despre Sfatul Țării s-a scris mult. Și cu toate
acestea, oricît ar părea de straniu, exceptînd variate impro-
vizări diletante – în situația în care diletantismul este o me-
serie practicată cu sîrg chiar de mulți istorici ‒, studii speci-
ale dedicate exclusiv acestei teme sînt foarte puține. Și, repet,
problema cea mare a acestora o face faptul că, practic fără
excepție, ele au caracter aproape eminamente propagandis-
tic, altfel spus, în fiecare caz efortul de cercetare este deter-
minat de convingerile politice pe care autorii le au despre
acest fenomen încă înainte de a se fi apucat de cercetarea
lui. Această situație face inutilă analiza scrierilor despre Sfa-
tul Țării. Starea generală a istoriografei acestei teme poartă
amprenta vizibilă a celor două viziuni asupra fenomenului,
menționate mai sus. După una din ele, Sfatul Țării a fost
instituția care simbolizează ideea românismului basarabean,
drept care se susține, fără drept de apel, că din momentul
apariției sale şi pînă la lichidare a avut un singur obiectiv:
12 SFATUL ȚĂRII
unirea Basarabiei cu România. Altfel spus, asta a fost che-
marea sa, însăşi rațiunea lui de a exista1. Cealaltă viziune,
la fel de unilaterală şi ireconciliantă, îl prezintă ca pe un or-
ganism politic antipopular, care nu doar că nu urmărea să
se pună în serviciul populației basarabene, ci era de-a drep-
tul ostil intereselor acesteia, fiind antirusesc şi antisovietic
(acesta este, de fapt, reproşul prost ascuns al mesajului!) şi
avînd din start scopul de a vinde ținutul României regale.
Evident că cea de-a doua atitudine reprezintă interesele geo-
strategice ale Rusiei şi simpatiile proruseşti şi antiromâneşti.
Trebuie să mai adaug că ambele categorii de lucrări, mai cu
seamă cea de-a doua, conțin destule inexactități de ordin
factologic, enumerarea şi analiza cărora ar putea constitui
pentru cititor un motiv de mare plictiseală şi poate chiar
de enervare. Un alt neajuns serios al celor două categorii de
scrieri este atitudinea necritică față de sursele folosite, mai
cu seamă față de scrierile cu caracter memorialistic.
Cartea pe care cititorul o parcurge acum are un obiec-
tiv aparent mai simplu şi anume, de a arăta ce a fost de fapt
această instituție politică a Basarabiei aşa cum o prezintă mai
cu seamă principalul grupaj de documente emanate de la el
şi care îl vizează nemijlocit: procesele-verbale ale şedințelor
sale în plen. Dar evident că în studiul care face prima par-
te a cărții şi care se fondează în principal pe aceste mate-
riale nu voi putea evita referirile la alte fapte şi evenimen-
te istorice, şi nici apelul la alte surse, destul de variate şi de
numeroase, care într-o cercetare ce se vrea cuprinzătoare
sînt pur şi simplu indispensabile. Pentru un subiect atît de
sensibil, cum este istoria Sfatului Țării, în care locul cen-
tral îl ocupă predispozițiile, interesele, ideile şi mentalitatea
protagoniştilor, ar fi de aşteptat să ne fie de mult folos măr-
1
La fel este înțeles acest subiect şi în studiul amplu din tratatul academic
de Istorie a românilor (vol. VII, tom 2, Bucureşti, 2010, p. 480-498), de la
care, s-a aşteptat să fie cît se poate de convingător, prin echilibru şi docu-
mentare, dar care s-a arătat mai degrabă patriotic decît ştiințific.
Prefață 13
turiile personale ale acestora, fie sub formă de consemnări
făcute în momentele trăite, fie ca amintiri. Într-un mediu
avansat din punct de vedere istoric şi cultural, atunci cînd
sînt produsul unui spirit elevat şi sincer, acestea pot fi o sur-
să extrem de prețioasă, deoarece, în paralel cu semnalarea
corectă a faptelor istorice, ele consemnează şi efectul fapte-
lor în conştința umană. Dar scrierile memorialistice despre
evenimentele basarabene din 1917-1918 sînt departe de a pu-
tea satiface astfel de exigențe. Din păcate, relatările basara-
benilor participanți la evenimentele din anii 1917-1918 sînt
foarte puține, iar cele care există nu au nici pe departe calita-
tea informativă pe care am fi aşteptat-o de la ele. Mărturiile
scrise lăsate de aceştia sînt subiective, uneori chiar fanteziste.
Bineînțeles că atunci cînd autorii au fost implicați în eveni-
mentele evocate, relatările lor sînt părtinitoare, mai cu seamă
în cazurile în care memorialiştii au fost oameni activi în po-
litică şi s-au pomenit tentați să descrie evenimentele exclusiv
prin prisma intereselor lor din momentul cînd au scris1. După
dizolvarea Sfatului Țării, Comisia de lichidare a acestuia de-
cisese să fie alcătuită o istorie a parlamentului basarabean.
Într-adevăr, cîțiva autori a căror identitate a rămas necunos-
cută şi care au fost cel puțin martori, dacă nu şi participanți
activi la evenimentele descrise, au realizat un manuscris pe
acest subiect, care însă, în loc să fi fost plin de mărturii vii,
concrete, instructive despre Sfatul Țării şi oamenii lui, avea
să fie, în realitate, o înjghebare superficială, anostă, aproape
fără nici o valoare documentară2.
Înainte de a purcede la examinarea sistematică a princi-
palelor aspecte ale istoriei Sfatului Țării, aşa cum transpare
1
Despre acest subiect, v. de ex. I. Țurcanu, Bibliografia istorică a Ba-
sarabiei și Transnistriei, Chişinău, 2005, p. 30-34; idem, Bessarabiana.
Teritoriul dintre Prut și Nistru în cîteva ipostaze istorice și reflecții istorio-
grafice, Chişinău, 2012, p. 281-293.
2
O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Țării (1917-1918), ed. de
I. Negrei şi D. Poştarencu, Chişinău, 2004.
14 SFATUL ȚĂRII
aceasta din documentele sale fondatoare, trebuie să observ
că, de vreme ce abordările politice şi ideologice nu oferă cer-
cetării istorice nici o şansă serioasă, acest fapt indiscutabil îi
pune cercetătorului o sarcină triplă, adică una compusă din
trei elemente: atenție mare la informația pe care o instru-
mentează, curaj în formularea observațiilor şi concluziilor
ce rezultă de aici şi sinceritate cu sine însuşi, cu toate datele
şi impresiile pe care le adună şi cu eventualii destinatari ai
investigației sale. Cele trei cerințe constituie motivația şi tot-
odată cadrul comportamental pentru acest studiu*1. Evident
că prezenta lucrare nu poate fi exhaustivă, dar ea încearcă
să fie exemplară în sensul că doreşte să prezinte Sfatul Țării
şi evenimentele legate de el în lumina cea adevărată. Istoria
nu se scrie singură şi nu este nici reproducerea mecanică a
faptelor şi evenimentelor de către cercetătorul în domeniul
istoriei. Ea este opera conştientă a istoricului, este reflecția
realității istorice în conştiința acestuia, şi cu cît ea se arată
mai convingătoate şi mai relevantă, adică mai reuşită, cu
atît meritul istoricului este mai mare.
***
Consider necesar a semnala aparte, în această mică pre-
față, două momente care mi se par esențiale pentru istoria
Sfatului Țării. Mai întîi, trebuie să observ că, într-un mod
* Mă tem că nu ar fi exclus ca acest angajament să nu găsească înțe-

legerea pe care mi-o doresc. Istoriografia noastră, în special scrierile ce
acoperă perioadele de la apariția popoarelor contemporane şi pînă în pre-
zent, încă mai rătăcesc în derivă între a căuta necondiționat adevărul şi
a sluji cu credință politicile oficiale, înclinînd, de regulă, cel mai mult
spre servitutea din urmă şi îndepărtîndu-se, în aceeaşi măsură, de primul
obiectiv, pe care bineînțeles că şi-l declară ca datorie sfîntă. De aceea nu aş
fi surpins, mai ales că mi s-a mai întîmplat, să constat că pe anumiți „co-
legi de breaslă” unele pasaje din această carte ar putea să-i indispună sau
chiar să-i oripileze, determinîndu-i să-i reproşeze autorului că ar dena-
tura intenționat unele fenomene şi ar arunca o umbră compromițătoare
asupra anumitor instituții şi personalități.
Prefață 15
oarecum neobişnuit, acest Parlament a fost produsul aproape
exclusiv al unui mare grup de oameni din popor, aproape toți
fii de țărani cu studii modeste şi chiar, unii, cu foarte puțină
carte. Cînd i-a văzut pentru prima dată pe unii din ei la Iaşi,
a doua zi după proclamarea Unirii Basarabiei, regina Maria
avea să observe: „Sînt îndeobşte oameni simpli”1. Tipul co-
mun al tuturor acestora era întruchipat poate cel mai reuşit
mai ales de Vasile Țanțu din Horodişte, județul Chişinău,
Vasile Gafencu şi Anton Crihan din Sîngerei, județul Bălți,
Ion Buzdugan din Brînzenii Vechi, acelaşi județ, şi Ion Co-
dreanu din Ștefăneşti, județul Soroca. Astfel de cazuri în isto-
rie nu prea se întîlnesc. Toată pleiada aceasta de oameni, mai
toți foarte tineri, în majoritatea lor soldați de rînd şi cinuri
inferioare în armata rusă, treziți la viață conştientă, activă de
realitățile crude ale războiului, însuflețiți şi luminați de fru-
moasele idealuri ale revoluției, era, după căderea țarismului,
dispusă în modul cel mai serios să croiască o altă cale de
evoluție pentru ținutul lor natal, o evoluție pe care o voiau
cît mai frumoasă, dar pe care, în naivitatea lor genuină, nu o
puteau vedea în mod real şi cu atît mai mult nu ştiau cum să
o întrupeze în viața de zi cu zi. Idealul lor era sortit la eşec,
dar credința lor înălțătoare, plină de candoare, pe care au în-
cercat să o materializeze în instituția pe care cu atîta suflet şi
cu atîta speranță au creat-o, Sfatul Țării, s-a înscris poate ca
cea mai nobilă şi mai impresionantă pagină a istoriei Basara-
biei. Și asta pentru că primul parlament al Basarabiei a sim-
bolizat trezirea conştiinței de sine a românilor basarabeni. Al
doilea moment porneşte de la axioma că, de vreme ce istoria
nu se repetă, cercetarea ei nu poate urmări obiective practice,
adică istoria nu ne poate da sfaturi concrete cum să rezolvăm
anumite probleme actuale. Se pare însă că această regulă nu
se referă şi la istoria Sfatului Țării, mai precis la rolul său în
1
Maria, regina României, Povestea vieții mele, vol. III, Bucureşti,
1991, p. 403.
16 SFATUL ȚĂRII
realizarea Unirii Basarabiei cu România. Fiind un foarte ge-
neros subiect de cercetare, avînd deci o inestimabilă valoare
ştiințifică, tema respectivă prezintă tot atît de mult interes şi
din punct de vedere practic, deoarece destinul istoric al Ba-
sarabiei continuă şi astăzi să fie incert, fapt ce face ca multă
lume să se întrebe, mai ales acum, cînd, iată, se împlinesc o
sută de ani de la Unire, dacă nu ar fi cumva posibilă o ree-
ditare a actului din 27 martie 1918. Aceste frămîntări înain-
tează la ordinea zilei sarcina studierii cu maximă atenție a
fenomenului numit Sfatul Țării. Pentru că, ne place sau nu,
istoria ca preocupare ştiințifică este, întîi de toate, o cercetare
a evoluțiilor politice, care influențează mai mult poate decît
ar fi necesar toate celelalte procese sociale. La drept vorbind,
Sfatul Țării pune în lumină, mai pregnant ca oricare alt fe-
nomen din zbuciumata istorie a Basarabiei, destinul istoric al
acestui ținut, şi tocmai asta arată de ce trebuie să cercetăm cu
luare aminte istoria lui. Drept urmare, pentru cercetătorul în
domeniul istoriei, aceasta este o sarcină pe cît de responsabi-
lă, pe atît de grea, pentru că el este dator să prezinte fenome-
nul respectiv cît se poate de corect şi de obiectiv.
notă asuPra ediției 17
notă asuPra ediției
Volumul de față are la bază un studiu care puțină vreme în

urmă a prefațat o culegere de documente ale Sfatului Țării1, acea
instituție politică şi legislativă a Basarabiei, de la înființarea că-
reia s-au împlinit în 2017 o sută de ani şi care în scurta perioa-
dă a existenței sale, în anii 1917-1918, a înscris una dintre cele
mai spectaculoase pagini ale istoriei ținutului românesc dintre
Prut şi Nistru. Lecturarea ulterioară a acestui studiu avea să-
mi dea pe alocuri un sentiment de insatisfacție, fie din cauza
că documentarea acestuia era insuficientă, fie a unor formu-
lări incomplete, mai mult sau mai puțin confuze, sau chiar a
unor simple dar supărătoare inexactități, apărute pe parcursul
redactării grăbite a textului. Drept urmare, am decis să-i fac
o serie de îmbunătățiri şi să-l completez, pentru a putea pre-
tinde, prin informația în cea mai mare parte inedită pe care o
conține, la statutul unei lucrări complete şi relevante despre un
important fenomen istoric, şi anume Sfatul Țării şi contribuția
sa la unirea Basarabiei cu România. Pentru realizarea acestui
obiectiv, am examinat documentele publicate asupra subiec-
tului respectiv, am cercetat numeroase alte documente din
arhive, am urmărit unele scrieri care au anumite tangențe cu
această temă şi care fie că nu au fost utilizate deloc în studiul
anterior, fie că nu au fost valorificate îndeajuns. Studiul astfel
refăcut se deosebeşte esențial de varianta sa anterioară.
Pentru a întregi măcar parțial imaginea Sfatului Țării,
mai ales din considerentul că volumul ar putea trezi intere-
1
Sfatul Țării. Documente, I. Procesele-verbale ale ședințelor în plen,
ed. I. Țurcanu, Chişinău, 2016.
18 SFATUL ȚĂRII
sul unui cerc de cititori care nu sînt familiarizați cu istoria
Basarabiei din anii 1917-1918 şi cu protagoniştii evenimen-
telor care au avut loc la acea răscruce a vremurilor, am găsit
de cuviință să adaug la textul de bază biografiile succinte ale
celor mai cunoscuți şi mai activi deputați ai Sfatului Țării şi
membri ai Guvernului Republicii Democratice Moldoveneşti.
Aceste biografii nu repetă ceea ce poate fi întîlnit în alte
cărți, nu urmăresc să reproducă întreaga odisee existențială a
acestor personalități, de la naştere şi pînă la moarte. Ele sînt
foarte scurte şi au fost întocmite astfel ca să conțină datele
cele mai importante vizînd activitatea persoanelor respective
în cadrul celor două instituții de stat şi doar în cîteva cazuri
‒ şi relația unora dintre ei cu Congresul Militar Moldove-
nesc, cu Biroul de Organizare a Sfatului Țării sau cu Partidul
Național Moldovenesc.
La cele două texte sînt anexate două tabele cu numele
membrilor Sfatului Țării, al căror rost este, la fel ca al ce-
lor cîteva zeci de biografii lapidare, să facă astfel ca toată
informația ce se conține în carte să propună un tablou pe cît
se poate de complet într-un spațiu tipografic condensat atît
cît s-a putut de tare.
Și încă o remarcă necesară. Lucrarea de față este scrisă, în
cea mai mare parte, pe materiale necunoscute sau – ceea ce
e acelaşi lucru – necercetate pînă acum. Dar ea nu pretinde
că ar fi găsit răspunsurile potrivite la toate întrebările legate
de fenomenul Sfatul Țării. Rămîne în sarcina cercetărilor vi-
itoare să continue şi să completeze ceea ce s-a realizat aici şi
mai cu seamă să facă lumină deplină în chestiunile privind
constituirea acestui original şi foarte interesant organism de
stat, atmosfera politică de la sfîrşitul anului 1917 şi începu-
tul anului 1918, pregătirea unirii Basarabiei cu regatul român
şi – lucru extrem de important – atitudinea opiniei publice
din ambele teritorii față de acest proces.
neaștePtat și mult jinduit Produs al reVoluției ruse 19
neaștePtat și mult jinduit Produs al reVoluției ruse
s fatul Țării nu a fost produsul unei întîmplări oarecare,

el a apărut într-un moment al istoriei cu totul special şi
într-un context istoric pe cît de agitat, pe atît de produc-
tiv. Căutînd răspuns la întrebarea cum a fost posibilă uni-
rea Basarabiei cu România în 1918, realizată cu contribuția
Sfatului Țării, cunoscutul cărturar basarabean Șt. Ciobanu
ajungea să constate că pentru observatorul atent „este clar
că motivele frămîntărilor din 1917-1918 şi cauzele care au
dus la unire trebuie căutate nu atît în factorii locali, nici în
propaganda elementelor de peste Prut sau de peste Carpați,
cît în mişcarea revoluționară din Rusia, în sforțările popoa-
relor din imperiul țarist de a se descătuşa, de a se elibera de
sub jugul nedreptăților. Închipuiți-vă pentru un moment că
au existat toate condițiunile pentru unire, toți factorii prin-
cipali ai mişcării naționale, şi n-a existat revoluția rusă sau
că ea s-a oprit la o anumită fază, – s-ar fi putut înfăptui
unirea? Evident că nu”1. Revoluția a permis popoarelor din
Imperiu să iasă la lumină şi să-şi ia propria soartă în mîini.
Semnalînd, în şedința din 28 februarie 1918 a Parlamen-
tului basarabean, faptul împlinirii unui an de la revoluția
rusă, Pan. Halippa observa: „Datorită ei, noi, moldovenii
am devenit cetățeni liberi ai republicii libere moldoveneşti
şi avem posibilitatea să ne aranjăm viața aşa cum dorim”2.
1
Șt. Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și documente cu privire la
mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, ed. a 2-a, Chişinău,
1993, p. 16-17.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 343. De obicei, în scrierile
istorice se vorbeşte – pe bună dreptate – şi despre un alt factor care
20 SFATUL ȚĂRII
Libertatea se putea obține numai prin crearea unor struc-
turi politice şi administrative proprii, de aceea îndată după
revoluție acele grupuri, formațiuni, instituții etc. ale mol-
dovenilor care erau angrenate mai activ în viața politică şi
socială, şi în primul rînd militarii, au început să promoveze
tot mai insistent ideea autonomiei provinciale. După mai
bine de o jumătate de an de muncă susținută în favoarea
acestei idei, se întruneşte la Chişinău, la 20 octombrie 1917,
Congresul militarilor moldoveni care, după o săptămînă de
dezbateri, adoptă o serie de rezoluții revoluționare, printre
care se afla şi Declarația cu privire la autonomia teritorială
şi politică a Basarabiei în componența Rusiei democratice
şi federative. În scopul realizării acestei sarcini, Congre-
sul a hotărît ca, pentru „ocîrmuirea Basarabiei, în cel mai
scurt timp să se alcătuiască Sfatul Țării”1. Aceasta nu era o
declarație cu caracter propagandistic, una neangajantă, ce
ar fi făcut abstracție de realități şi de problemele din acel
a inițiat şi impulsionat mişcarea de eliberare națională din Basarabia

şi anume conştiința românească a băştinaşilor. Nu este aici loc pentru
a insista asupra lui. De observat însă că acesta nu a fost un fenomen
foarte spectaculos, astfel că el nu a putut avea un rol determinant în
evenimentele politice care s-au declanşat aici în timpul şi după revoluția
rusă. Trebuie totuşi reținut faptul că la sfîrşitul sec. XIX şi începutul
sec. XX Rusia începe să iasă din izolarea politică, economică şi cultu-
rală în care se aflase pînă atunci. Drept urmare, are loc o relaxare a
regimului polițienesc interior şi o înviorare a fluxului de călători ce trec
frontierele țării în ambele sensuri, de ex. a basarabenilor în România şi a
unor oameni de cultură de dincolo de Prut în Basarabia. Astfel, consta-
tăm o anumită creştere a activismului cultural al românilor basarabeni
anume în această perioadă.
1
Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei cu România în 1918, Chişinău,
1998, p. 197. Rămîne deocamdată o enigmă faptul cum a fost convocat
Congresul, întrucît telegrama de convocare, cea care ulterior avea să fie
publicată, nu este nici datată şi nici semnată şi înregistrată, ceea ce a dat
naştere la dezbateri în contradictoriu pe acest subiect. Nu este exclus ca,
în realitate, nici să nu fi existat o telegramă care să fi fost trimisă anume
din Cartierul General al armatei ruse.
neaștePtat și mult jinduit Produs al reVoluției ruse 21
moment ale Basarabiei, – dimpotrivă, Congresul statua
foarte clar că era vorba de instituirea unui organ de stat
suprem, reprezentativ, autoritatea căruia, „pînă la alcătui-
rea Adunării Întemeietoare basarabene”, urma să se răspîn-
dească asupra întregii societăți şi a tuturor instituțiilor pe
care aceasta le avea: „Toate aşezămintele administrative din
Basarabia se supun pe deplin Sfatului Țării. Îndată ce se va
înființa Sfatul Țării, toate comitetele din Basarabia capătă
un caracter curat profesional şi n-au dreptul de a se ameste-
ca în treburile publice”1. Este important să insistăm mereu
asupra acestui fapt, deoarece, deşi este cunoscut de multă
vreme, cei care pun la îndoială cu orice preț legitimitatea
Sfatului Țării caută să inducă ideea că decizia Congresu-
lui militarilor moldoveni a fost una oarecare, aşa cum erau
adoptate pe atunci cu nemiluita de către cele mai variate
organizații revoluționare şi că, prin urmare, Sfatului Țării
nu trebuie să i se acorde o atenție mai mare decît oricărei
alte formațiuni politice din acea vreme. Or, fără un organ
suprem reprezentativ, autonomia rămînea o frază goală.
Sfatul Țării a fost produsul firesc al unor fenomene
cu mare impact social, între care Primul Război Mondial,
revoluția rusă şi, mai puțin, o oarecare înviorare, în cli-
matul social efervescent din Imperiul Rus de la începu-
tul sec. XX şi în atmosfera revoluționară a anului 1917, a
conştiinței naționale a românilor basarabeni, mai cu sea-
mă a firavei intelectualități a ținutului dintre Prut şi Nis-
tru. Însă statutul politic, social şi cultural pe care Basarabia
l-a avut sub regimul țarist nu le-a oferit basarabenilor nici
o rază de speranță că ar putea ieşi şi ei vreodată la lumi-
nă, afirmîndu-şi deschis drepturile naționale şi cu atît mai
puțin că ar fi putut îndrăzni să se organizeze politic într-o
comunitate aparte, fie în cadrul Imperiului, fie în afara lui.
De aceea crearea Sfatului Țării a fost pentru ei o surpriză
1
Ibidem.
22 SFATUL ȚĂRII
pe cît de neaşteptată, pe atît de frumoasă şi înălțătoare, care
a provocat o atmosferă de mare sărbătoare națională, plină
de o bucurie de nedescris, de profunde emoții şi de cele mai
promițătoare aşteptări1.
1
Despre atmosfera festivă, palpitantă şi totodată gravă, în care a avut
loc deschiderea Sfatului Țării, vezi calda şi entuziasta relatare a unui mar-
tor ocular: George Tofan, Cum s-a alcătuit Sfatul Țării, în Patrimoniu,
1990, 1, p. 154-160.
legitimitatea sfatului țării 23
legitimitatea sfatului țării
t oți cei care au pus la îndoială caracterul legitim al Sfatu-

lui Țării, ca organ de stat şi ca exponent al voinței popula-
re, au invocat mereu drept argument faptul că nu ar fi fost
reprezentativ, deoarece la alegerea lui nu a participat direct
toată populația cu drept de vot a Basarabiei. Acesta este un
argument fals sub două aspecte principiale. În primul rînd,
în condițiile revoluției şi ale războiului, precum şi ale anar-
hiei provocate de acestea, alegerile la care ar fi putut partici-
pa toată populația corespunzătoare (de altfel, nu exista nici o
lege care să fi stabilit modalitatea exercitării votului în acele
condiții) nu erau cu putință, fapt demonstrat, între altele, şi
de eşecul parțial al alegerilor în Adunarea Constituantă a
Rusiei, care, la fel ca şi guvernul lui Kerenski, avea de fapt
mandat provizoriu. Criticii prosovietici şi proruşi ai Sfatu-
lui Țării se fac a nu şti că organele puterii bolşevice nu au
fost alese de nimeni – în haosul general ce domnea atunci în
Rusia, un adevărat scrutin electoral, unul democratic, era de
neconceput. La fel a fost şi în timpul marilor revoluții bur-
gheze din Occident: poporul a fost chemat să legitimeze noua
putere după ce aceasta se legitimase singură prin forța arme-
lor. Legitimitatea instituțiilor create de revoluție nu poate fi
pusă la îndoială, la fel cum nu poate fi contestată legitimita-
tea revoluțiilor. Fiind întrebat în 1919, în cadrul Conferinței
de Pace de la Paris, dacă votul unirii Basarabiei a fost dat
de un corp legislativ legal constituit, premierul român I.I.C.
Brătianu a răspuns că actul unirii Basarabiei cu România a
fost corect şi era definitiv tocmai prin faptul că „a emanat
de la un corp legal constituit, ieşit din revoluție”, aşa cum
24 SFATUL ȚĂRII
în acea vreme se constituiseră multe alte adunări naționale1.
Un răspuns de mai bun-simț nu putea fi dat, întrucît aces-
ta atrăgea atenția la faptul că acel corp, adică Sfatul Țării,
fusese instituția care exprima voința populară. Sfatul Țării
nu a dispus de importante forțe militare, cum a fost în ca-
zul altor instituții revoluționare. Singura lui forță reală – şi
acesta e cel de-al doilea aspect principial – a fost avantajul
de a se fi constituit pe cele mai largi baze democratice care
erau posibile în acel moment istoric extrem de complicat.
În acest scop, Congresul militarilor moldoveni a înființat
un Birou de Organizare a Sfatului Țării, din 44 sau 45 de
persoane2, care a trimis invitații la un număr foarte mare de
formațiuni politice, militare, profesionale, culturale, tuturor
minorităților etnice, dumelor, zemstvelor etc. de a-şi delega
reprezentanții lor în viitorul Parlament basarabean3. Acest
organism cu adevărat democratic, condus de subofițerul Va-
sile Țanțu, a realizat un mare volum de lucru în doar trei
săptămîni, dînd dovadă de o eficiență incredibilă pentru
nişte oameni tineri, în majoritatea lor fii de țărani, iar în acel
moment militari, fără experiență politică şi administrativă şi
fără ca, cei mai mulți din ei, să fi avut suficientă pregătire
1
Arhivele Ministerului Afacerilor Externe al României, fond E₂-P₁,
vol. 180, f. 228. Vezi şi Foreign Relations of the United States (FRUS), 1919,
vol. VII, p. 13.
2
I. Inculeț, O revoluție trăită, Chişinău, 1994, p. 104; idem, în Ideolo-
gie și structuri comuniste în România (1917-1918), Bucureşti, 1995, p. 464.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 92, ff. 1-15. Vezi şi I. Inculeț O revoluție
trăită, p. 77-102; P. Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru, 1812-1918,
ed. a 2-a, Chişinău, 1992, p. 295-296; V. Popovschi, Biroul de Organizare
a Sfatului Țării (27 octombrie – 21 noiembrie 1917). Studiu și documente,
Chişinău, 2013. Referindu-se la reprezentativitatea Parlamentului basa-
rabean, autorii manuscrisului menționat mai sus, observau următoarele:
„Alegerile în Sfatul Țării, pentru a avea un spirit cu adevărat democra-
tic, trebuiau făcute prin vot obştesc, direct şi egal, dar aceasta nu era cu
putință în starea de atunci. De aceea alegerile au fost făcute de adunările
delegaților tuturor aşezămintelor obşteşti şi [ai] naționalităților”: O pagi-
nă din istoria Basarabiei…, p. 172.
intelectuală. Nu a existat partid, instituție sau organizație
de orice fel, categorie socială, etnică etc., care ar fi solicitat
să fie reprezentate în Sfatul Țării şi a căror cerere să nu fi
fost satisfăcută1. Ba mai mult, rezoluția Congresului Militar
Moldovenesc care menționa principalele categorii sociale ce
urmau să fie reprezentate în viitorul Parlament stipula că
„unirea cu capitaliştii nu-i dorită”, fiind vizați mai cu seamă
moşierii, şi totuşi Uniunea marilor proprietari funciari avea
să fie reprezentată de preşedintele acesteia, P. Sinadino. Un
alt fapt, şi mai relevant, dacă avem în vedere din care parte
au venit cele mai dure critici în adresa Sfatului Țării şi cine
au fost duşmanii săi cei mai periculoşi: majoritatea absolu-
tă a celor care aveau să devină deputați erau antibolşevici, şi
cu toate acestea Sovietele şi formațiunile militare bolşevice
şi-au trimis oamenii lor în Sfatul Țării – pe I. Melioşin,
V. Rudiev, I. Krivorukov, T. Kotoros, A. Zel´vianski. Reparti-
zarea judicioasă şi echitabilă a locurilor în viitorul Parlament
a fost remarcată şi de unii observatori străini imparțiali, care
aveau sarcina să trimită guvernelor lor informații cît mai
obective. Astfel, un raport britanic săptămînal asupra situației
din România de la începutul anului 1918 menționa că „Sfatul
Țării românesc este alcătuit din 150 de delegați din partea
diferitor corpuri reprezentative ale ținutului”, după care enu-
meră toate categoriile de populație şi menționează numărul
mandatarilor acestora în legislativ2. Această informație se
baza pe decizia din 6 noiembrie 1918 a Biroului de Organiza-
re a Sfatului Țării care stabilea numărul total al deputaților
1
În fondul de arhivă al Sfatului Țării există un dosar special cu foarte
multe decizii ale organelor locale ale puterii şi ale diferitor organizații
obşteşti şi profesionale privind delegarea în Parlament a reprezentanților
acestora: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 41; v. şi 77. Solicitările erau mult
mai numeroase decît locurile din Parlament: v. de ex. ibid., dosar 41,
ff. 140, 177, 242, 246, 251.
2
Apud R.W. Seton-Watson și românii (1906-1920), ed. C. Bodea şi
H. Setton-Watson, Bucureşti, 1988, p. 433.
26 SFATUL ȚĂRII
Număr total
Moldoveni
Ucraineni
DENUMIREA NAȚIONALITĂȚILOR,
Polonezi
Găgăuzi
Armeni
Bulgari
Nemți
PARTIDELOR POLITICE ȘI A ORGANIZAȚIILOR
Greci
Evrei
Ruși
1 Congresul Militar Moldovenesc 44 44 – – – – – – – – –
2 Sovietul deputaților țărani (moldoveni) 30 30 – – – – – – – – –
3 Zemstva gubernială 1 1 – – – – – – – – –
4 Zemstvele județene 9 7 2 – – – – – – – –
5 Orașul Chișinău 3 1 – 1 1 – – – – – –
6 Orașele județene 8 5 1 – 1 1 – – – – –
7 Sovietul gubernial al deputaților muncitori, soldați și țărani 3 1 – 1 1 – – – – – –
8 Partidul socialist revoluționar 1 – – – 1 – – – – – –
9 Partidul popular socialist 1 – – – 1 – – – – – –
10 Partidul popular democrat 1 – – 1 – – – – – – –
11 Partidul Național Moldovenesc 3 3 – – – – – – – – –
12 Cooperația 5 4 – – – – – – – – 1
13 Juriștii 2 1 – – 1 – – – – – –
14 Organizațiile feroviare 2 1 1 – – – – – – – –
15 Organizațiile poștei și telegrafului 2 1 1 – – – – – – – –
16 Uniunea uniunilor (sindicatele) 1 1 – – – – – – – – –
17 Societatea de iluminare culturală 1 1 – – – – – – – – –
18 Uniunea învățătorilor din Basarabia 1 – – – 1 – – – – – –
19 Uniunea învățătorilor moldoveni 2 2 – – – – – – – – –
20 Organizațiile clerului 1 1 – – – – – – – – –
21 Ucraineni 10 – 10 – – – – – – – –
22 Evrei 10 – – 10 – – – – – – –
23 Bulgari 2 – – – – 2 – – – – –
24 Germani 2 – – – – – 2 – – – –
25 Găgăuzi 1 – – – – – – – – – 1
26 Polonezi 1 – – – – – – 1 – – –
27 Armeni 1 – – – – – – – 1 – –
28 Greci 1 – – – – – – – – 1 –
29 Liga femeilor moldovence 1 1 – – – – – – – – –
TOTAL 150 105 15 13 7 3 2 1 1 1 2
Repartizarea locurilor în Parlament în corespundere cu deciziile Con-

gresului Militar Moldovenesc și ale Biroului de Organizare a Sfatului
Țării.
şi repartizarea mandatelor pe categorii de populație1. Pro-

cedeul transparent şi profund democratic de creare a Par-
lamentului basarabean avea să fie calificat de către cei mai
neînduplecați critici ai săi drept „exemplu tipic al comitetelor
bolşevice revoluționare, la care putea avea acces oricine”, ast-
1
I. Țurcanu, Unirea…, p. 90-91. Vezi şi tabelul „Repartizarea locuri-
lor în Parlament…”
fel că, în viziunea acestora, Sfatul Țării avea să fie „un organ
revoluționar bolşevic”1.
Chiar la cea de-a doua şedință a Sfatului Țării, din 22
noiembrie 1918, au fost alese primele comisii de lucru ale le-
gislativului, printre care şi Comisia de validare, care prelua
din numeroasele competențe ale Biroul de Organizare pe
cele legate de examinarea mandatelor de deputat. Prin vo-
tul întregii asistențe, membri ai acestei comisii au fost aleşi
deputații V. Prahnițchi, N. Bosie-Codreanu, V. Chiorescu,
D. Carauş, P. Poliatînciuk, S. Botnariuk, P. Sinadino, Gr. Kir-
korov, F. Dutkevici, F. Almendinger, A. Novakov şi Domus-
ci. Majoritatea acestora erau oameni cu bună pregătire şi se
bucurau de stima corpului legislativ. Preşedinte al Comisiei
a fost ales inginerul N.N. Bosie-Codreanu2, unul dintre cei
mai instruiți deputați şi care va rămîne în această funcție
pînă la sfîrşitul activității Parlamentului. În Comisie erau re-
prezentate toate grupurile parlamentare pentru a fi protejate
interesele tuturor categoriilor sociale şi etnice ale populației
basarabene. Astfel, în şedința din 9 februarie 1918, Bosie-
Codreanu „anunța că în Comisia de validare nu ajungeau
patru reprezentanți ai fracțiunilor parlamentare – unul din
partea Blocului (Moldovenesc – a.) şi trei de la minoritățile
naționale. Raportorul invită aceste organizații să se grăbeas-
că a-şi trimite reprezentanții lor, deoarece Comisia trebuie
să funcționeze în componență completă”3. Una din datoriile
Comisiei era să asigure completarea permanentă a grupurilor
1
Memorandum of the international situation of Bessarabia to be
presented to Allied Powers and to the delegates of the Peace Conference,
în I. Țurcanu, Bessarabiana, p. 125, 146, 148, 152-154. Deşi în general
cunoşteau situația la care se refereau, autorii acestui text susțineau, în
flagrantă contraducție cu realitatea, că deputații ar fi fost aleşi doar din
partea organizațiilor revoluționare, iar unii chiar sub presiunea trupelor
române, care însă, aşa cum se ştie, au intrat în Basarabia la o lună şi jumă-
tate după crearea Sfatului Țării: p. 126-127.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 16.
3
Ibid., dosar 21, partea a II-a, f. 277.
28 SFATUL ȚĂRII
de deputați din partea tuturor formațiunilor, organizațiilor,
etniilor etc. prevăzute în schema elaborată de Biroul de Or-
ganizare a Sfatului Țării, să primească şi să satisfacă cererile
de reprezentare ce veneau de la noi factori cu un important
impact public. Mandatele pretendenților la statutul de depu-
tat erau examinate în Comisie cu multă acribie. În şedința
plenară din 4 decembrie 1917, Codreanu raporta că „toate
mandatele au fost împărțite de către Comisie în 4 categorii:
1/ formal corecte, fără contestații; 2/ formal corecte, dar cu
contestații principiale din partea unor membri ai Comisiei;
3/ mandate incorecte din punct de vedere formal; 4/ mandate
ale organizațiilor, cărora nu li s-au oferit locuri după schema
Sfatului Țării. Mandatele din categoriile 2, 3 şi 4 nu sînt ac-
ceptate de către Comisie şi urmează să fie discutate la şedința
în plen”1. Atunci Parlamentul a aprobat primele mandate,
mai precis, pe cele din prima categorie, în număr de 1132.
Prin modul său de funcționare, Comisia de validare a Sfa-
tului Țării se deosebea mult de comisiile de acelaşi profil din
parlamentele obişnuite, tradiționale. Întrucît constituirea înal-
tului for de stat nu s-a putut face în baza unor alegeri genera-
le, pentru o perioadă de cîțiva ani, această situație neobişnuită
punea sarcina ca mandatele deputaților să fie confirmate sau
înlocuite la fiecare cîteva luni, scopul fiind tocmai acela de a
asigura o reprezentare cît mai largă în Parlament. Se întîmpla
aşa şi din cauza că organizațiile reprezentate veneau mereu cu
noi sugestii în privința mandatelor pe care le solicitau, cerînd
reconfirmarea, înlocuirea sau chiar obținerea de mandate su-
plimentare. Astfel de ex., la recomandarea Comisiei de valida-
re, au fost reconfirmate în plenul şedinței din 26 ianuarie 1918,
adică după trei luni de la convocarea Sfatului Țării, mandatele
lui Ion Inculeț, Pantelimon Halippa şi Pantelimon Erhan, care
fuseseră trimişi din nou în Parlament de către cel de-al III-lea
1
Ibid., dosar 21, partea I, f. 81 (verso).
2
Ibid., dosar 104, f. 82; ff. 5-7; Șt. Ciobanu, p.184-186.
Congres al țărănimii basarabene, împreună cu alți peste trei-
zeci de reprezentanți ai acesteia, unii venind cu mandat reîn-
noit, alții pentru prima dată1. Comisia de validare era copleşită
de numeroase cereri de examinare şi confirmare a manda-
telor din partea Sovietelor, zemstvelor, dumelor, a celor mai
variate partide, comitete, societăți etc. În procesul-verbal din
26 ianuarie 1918 citim că „Uniunea jurnaliştilor şi Uniunea
medicilor depuseseră cereri să li se dea locuri reprezentanților
lor. Conform schemei, uniunile respective nu sînt prevăzute,
dar acestora li se poate oferi cîte un loc, în afara schemei, din
contul locurilor vacante. Preşedintele pune propunerea rapor-
torului la vot. Nimeni nu este împotrivă şi propunerea este
acceptată”2. În şedința din 4 aprilie 1918, preşedintele Comi-
siei de validare informa deputații că „conducerea Societății
basarabene a consumatorilor solicita dreptul de a delega în
Sfatul Țării doi deputați, pe N.F. Cecan şi N.F. Postolachi, dar
conform schemei, cooperatorilor le sînt oferite în Parlament 5
locuri, care sînt deja ocupate, de aceea Comisia de validare a
respins cererea conducerii. Adunarea este de acord cu hotă-
rîrea Comisiei de validare”3. O lună şi ceva mai tîrziu, depu-
tatul V. Mîndrescu relata că anumite ziare exercitau presiune
asupra Sfatului Țării cu propunerea de a primi în componența
sa şi pe reprezentanții micilor proprietari4. În urma dezbate-
rilor în şedințele din 4, 14 şi 16 mai 1918 (pr.-v. 74, 77 şi 78), a
fost decisă mărirea numărului de deputați din partea micilor
proprietari şi a muncitorilor, fără ca de astă dată să se mai
țină seama de schema elaborată cîndva de Biroul de Organi-
zare a Sfatul Țării. Am observat însă că nu era obligatoriu ca
mandatele neprevăzute de această schemă să fie respinse – fu-
sese admis încă de la începutul activității Parlamentului că ele
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 221v.
2
Ibid., f. 222v.
3
Ibid., dosar 55, f. 145v.
4
Sfatul Țării, 17 mai 1918.
30 SFATUL ȚĂRII
puteau fi acceptate cu condiția să fie examinate în prealabil în
Prezidiul şi în fracțiunile legislativului1. Drept urmare, în afa-
ra acestor cazuri speciale care nu erau deloc rare, Parlamentul
asculta şi discuta cel puțin o dată pe lună rapoartele Comisiei
de validare, votînd mandatele aprobate de aceasta. Lucrările
făcute în asemenea situații nu erau nici pe departe consem-
nări de rutină, ci dezbateri întotdeauna angajante şi adeseori
chiar foarte aprinse. De ex. printre mandatele asupra cărora
era solicitat votul deputaților în şedința din 4 aprilie 1918 era
şi cel al lui I.V. Ponomariov, fost profesor la Seminarul teologic
din Chişinău, trimis în Parlament din partea Dumei oraşului
Chişinău, despre care fostul său elev, deputatul Vlad Bogos,
spunea că în anul 1910 profesorul ar fi fost implicat, indirect,
în persecutarea elevilor Seminarului şi ai unor gimnazii din
Chişinău care participaseră la o grevă provocată de moartea lui
Lev Tolstoi. Cu toate că în apărarea profesorului au sărit mai
mulți deputați, printre aceştia şi Inculeț, care i-a fost şi el elev,
mandatul lui Ponomariov nu a fost confirmat şi cazul său a fost
trimis spre examinarea suplimentară a fracțiunilor2. La fel de
încinsă a fost şi discutarea candidaturilor deputaților bolşevici
I. Melioşin, I. Krivorukov şi A. Zel´vianski3, şi în pofi-
da faptului că aproape toată componența Sfatului Țării era
antibolşevică, mandatele lor, pînă la urmă, au fost votate, cum
fuseseră votate şi cele ale moşierilor, deşi era stabilit încă prin
rezoluțiile Congresului Militar Moldovenesc că nu era dorită
colaborarea cu aceştia. Unii deputați, ca de ex. I. Buzdugan,
declarau că „potrivit schemei Sfatului Țării, reprezentații bur-
gheziei (erau vizați de fapt toți bogătaşii – a.) nu trebuie să
facă parte din componența Parlamentului. O hotărîre simila-
ră au adoptat congresul țărănesc şi congresul militar. În Sfatul
1
2
Ibid., dosar 55, ff. 146-148.
3
Ibid., dosar 21, partea I, ff. 118v.-119; И.Э. Левит, Молдавская рес-
публика (ноябрь 1917 – ноябрь 1918), Chişinău, 2000, p. 216.
Țării trebuie să fie trimişi numai reprezentanții democrației
revoluționare”1. Cu scurgerea timpului, deputații aveau să de-
vină tot mai înclinați să renunțe la această cerință.
Succinta examinare a chestiunii privind reprezentativita-
tea Sfatului Țării, aşa cum se prezintă ea în procesele-verbale
ale şedințelor legislativului, arată cît se poate de clar că acesta
avea statut de Parlament în sensul propriu al cuvîntului, de
vreme ce, prin modalitatea de constituire a componenței sale,
el reflecta tot spectrul politic, social şi etnic al Basarabiei. Nu
încape îndoială că eventualele cercetări viitoare, fondate întîi
de toate pe această sursă de bază a istoriei Sfatului Țării, vor
nuanța şi vor lărgi semnificativ constatarea pe care am sem-
nalat-o aici. Problema cea mai mare a Sfatului Țării nu a fost
legitimitatea sa, care nu poate fi pusă la îndoială, ci faptul că
a apărut şi a trebuit să activeze, aşa cum s-a spus atunci de
multe ori, „într-un moment îngrozitor”, în care Basarabia, la
fel ca întreg Imperiul din care făcuse parte pînă atunci, se
afla pe muchia prăpastiei.
Faptul că Sfatul Țării era o instituție reprezentativă
de stat de cel mai înalt nivel este demonstrat şi de agenda
sa de lucru, la care voi zăbovi mai jos, dar şi de statutul
deputatului. Membrul acestei instituții avea o poziție net
superioară în raport cu ceilalți funcționari de stat, dar şi
responsabilități la fel de mari. Sarcina definirii statutului
său a constituit o preocupare de primă importanță pentru
cei care s-au ocupat de organizarea Parlamentului şi au di-
riguit lucrările acestuia pe toată durata ființării lui. Încă la
începutul activității sale, Sfatul Țării a purces la examina-
rea unui cuprinzător proiect de lege cu privire la mandatul
de deputat ce era totodată un regulament de funcționare a
instituției şi care, din cauza agendei de lucru foarte încăr-
cate şi mai ales a atmosferei politice şi militare din ținut
extrem de încordate, a fost discutat în mai multe şedințe.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 278.
32 SFATUL ȚĂRII
La 26 ianuarie 1918, din cauza tergiversării dezbaterilor
asupra mandatului şi ca urmare a faptului că de curînd fu-
seseră arestați cîțiva membri ai Sfatului Țării, Parlamentul
a adoptat o lege despre inviolabilitatea persoanei deputa-
tului care avea următorul conținut: „1/ Deputatul Sfatului
Țării, atît în vreme de pace, cît şi pe timp de război, pe toa-
tă durata mandatului său, poate fi reținut şi arestat numai
printr-o hotărîre judiciară sau în cazul reținerii lui la locul
infracțiunii; 2/ Deputatul poate fi trimis în judecată numai
printr-o hotărîre a Sfatului Țării şi poate fi judecat numai
de o instanță civilă”1. La 25 mai 1918, a fost adoptată legea
cu privire la drepturile deputaților la locul lor de muncă
şi la acordarea indemnizației în bani 2. Toate măsurile le-
gale de acest fel au contribuit la consolidarea statutului şi
a poziției deputatului, ceea ce avea efecte pozitive asupra
funcționalității şi prestigiului Parlamentului.
Un argument serios în favoarea legitimității Sfatului Ță-
rii îl constituie recunoaşterea lui de către toate categoriile
populației basarabene. În ziua în care şi-a început lucrările,
la 21 noiembrie 1917, el a fost felicitat, cu viu grai sau prin
telegrame, din partea a peste 50 de formațiuni politice şi mi-
litare, uniuni şi societăți culturale, profesionale, confesionale,
minorități naționale. Acestea reprezentau tot spectrul politic,
social, național, profesional şi confesional al Basarabiei şi cele
mai multe din ele şi-au exprimat dorința de a colabora cu
el. Nici unul din reprezentanții acestor formațiuni, care au
luat cuvîntul în acea şedință, nu au pus la îndoială legitimi-
tatea Sfatului Țării. Nu este deloc lipsit de interes faptul că
de ex. A. Schmidt, primarul din acel moment al Chişinăului,
care mai tîrziu avea să fie unul dintre cei mai intransigenți
inamici ai Sfatului Țării şi foarte angajat în bătălia pentru
nerecunoşterea pe plan internațional a unirii Basarabiei cu
1
Ibid., f. 223v.
2
Ibid., dosar 55, f. 274.
România, în cuvîntarea pe care a ținut-o atunci a spus că din
clipa înființării Parlamentului basarabean, Chişinăul putea
pretinde la statutul de capitală de țară1. Ulterior el a primit,
pe aproape toată durata funcționării sale, numeroase felici-
tări şi declarații de solidaritate şi susținere din partea celor
mai variate categorii de populație: țărani, soldați, învățători,
studenți, funcționari de stat etc. La deschiderea şedinței din
5 decembrie 1917, reprezentantul aşezării Leova, I.A. Akker-
man, zicea, între altele: „…trebuie să vă mărturisesc, domni-
lor membri ai Sfatului Țării, că în mijlocul incendiilor care
ne cuprind din toate părțile, printre fantomele sîngeroase
ale anarhiei ce continuă şi care se prefigurează în legătură
cu viitoarea demobilizare, toată speranța întregii populații,
fără deosebire de naționalitate, este îndreptată către dumnea-
voastră. Cetățenii noştri consideră că Sfatul Țării este legal, are
destulă autoritate şi dispune de toate forțele morale şi mate-
riale nu numai pentru lichidarea anarhiei amenințătoare, dar
şi pentru buna construcție de stat. Păstrați încrederea noastră
şi îndreptățiți speranțele noastre”. Și tot atunci, reprezentantul
oraşului Cahul, G.S. Stavriev, declara: „Toată nădejdea noastră
este îndreptată spre Sfatul Țării şi spre soldații moldoveni, că-
rora le este scump ținutul nostru”2. În şedința din 18 decem-
brie 1917 a Parlamentului, I. Inculeț, împărtăşindu-şi impre-
siile cu care se întorsese de la congresul țăranilor din județul
Orhei, observa: „Trebuie să vă spun că dacă în toate județele
ținutului nostru ar fi o dispoziție la fel de binevoitoare, ca în
acest județ, atunci putem afirma cu curaj că Sfatului Țării îi
este asigurat un viitor strălucit şi măreț şi o susținere solidă.
Întîlnirea care mi s-a făcut, ca preşedinte, a fost cea mai fes-
tivă şi a subliniat credința şi respectul față de Sfatul Țării. La
congres au participat țărani din toate satele județului Orhei,
reprezentanți ai zemstvelor, dumelor şi ai tuturor celorlalte
1
Sfatul Țării. Documente, p. 106.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 92-92v.
34 SFATUL ȚĂRII
instituții şi organizații, şi a trebuit să constat că dispoziția
tuturor este în favoarea consolidării Sfatului Țării”1. Cîteva
zile mai tîrziu, „întruniți în cadrul unui congres, învățătorii
din județul Orhei salută fierbinte organul Suprem al Repu-
blicii Moldoveneşti, Sfatul Țării, mărturisindu-i toată dispo-
nibilitatea lor de a deveni un ajutor de nădejde în realizarea
principiilor enunțate de Declarația din 6 Decembrie (corect:
2 decembrie 1917 – a.) şi îi trimit urarea de a se afirma ca o
putere tare, care numai ea mai este în stare să salveze ținutul
nostru înfloritor de anarhia care a început. Preşedinte Mahu”.
Odată cu aceasta, sosea şi o telegramă trimisă de comisarul
județului Soroca în care se spunea: „Congresul administrativ
al reprezentanților comitetelor săteşti, ai comitetelor de volos-
te, executive, alimentare şi agrare, împreună cu reprezentanții
miliției şi ai pazei militare din județul Soroca, care a avut loc
la 10 decembrie a.c. în oraşul Soroca, în componența a 400 de
delegați, care au primit cu ovații furtunoase şi cu înțelegere
Declarația Sovietului Suprem al Republicii, m-au mandatat să
salut cu căldură Sfatul Țării şi să cer directive grabnice şi legi
corespunzătoare acestei Declarații care ar putea aduce noro-
dului pacea şi posibilitatea unei vieți creatoare liniştite”. În
sfîrşit, în aceeaşi şedință a Parlamentului, din 22 decembrie
1917, un „grup de consilieri moldoveni ai zemstvei județene
din Akkerman salută Organul Ținutal care a apărut, Sfatul
Țării. Trăiască conducătorii lui! Trăiască Republica Moldove-
nească! Fie ca ea să realizeze principiul Declarației Organu-
lui Ținutal – egalitatea deplină a tuturor naționalităților care
locuiesc pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi să le asigure
autonomie cultural-națională personală”2.
1
Ibid., f. 124.
2
Ibid., 126v.-127. Sintagma „autonomie cultural-națională personală”
este una specifică ce vizează situația neobişnuită de după revoluția rusă.
Spre deosebire de noțiunea „autonomie teritorială” sau „autonomie cul-
turală”, care au un conținut foarte larg, referitoare la teritorii concrete
sau la mari comunități culturale, „autonomia cultural-națională perso-
Vedem, prin urmare, că asigurări de încredere şi de spri-
jin pentru Sfatul Țării veneau din diferite zone ale Basarabiei
şi de la toate categoriile de populație. Nu erau deloc puține
nici declarațiile de sprijin din partea unităților militare de pe
Frontul Român, din zona Mării Negre şi din alte părți. Unele
erau aduse la cunoştința deputaților la începutul şedințelor,
altele erau publicate în presa vremii. Astfel de exemple de
înaltă apreciere a Sfatului Țării şi de încredere în el, ca în or-
ganul suprem de stat al Basarabiei autonome, sînt foarte mul-
te1. Numeroase atitudini de acest fel pot fi urmărite mai ales
în paginile ziarului Sfatul Țării2. Bineînțeles că despre situația
reală a Parlamentului Basarabiei nu se poate judeca doar în
temeiul acestor manifestări de adeziune şi susținere, deoare-
ce aflarea ținutului în zona frontului şi mai ales staționarea
pe teritoriul lui a unui important efectiv de trupe ruseşti,
care după revoluția bolşevică nu mai puteau fi stăpînite de
nimeni, făceau ca Sfatul Țării şi guvernul său să nu poată
ține sub control toată administrația şi toți factorii publici cu
oarecare autoritate. Voi reveni la această situație mai încolo,
dar deocamdată voi semnala atitudinea de la început a Sovie-
telor bolşevice, ori mai mult sau mai puțin bolşevizate, față
de Sfatul Țării.
Deşi majoritatea acestora, care recunoscuseră guvernul
bolşevic de la Petrograd, mai cu seamă Sovietul din Chişinău
de deputați ai muncitorilor şi soldaților3, erau destul de re-
zervate în raport cu Parlamentul basarabean, totuşi am văzut
nală” avea în vedere etniile mici, ca de ex. evreii, care nu erau aşezate
compact pe un anumit teritoriu. În cazul evreilor, aspirația la „autonomie
cultural-națională personală” era expresia tîrzie a continuării luptei lor
multicesculare în Europa pentru realizarea dezideratului – formulat mult
mai puțin categoric – „egalitate în diversitate”, care însă în sec. XII – XVI
nu putea fi mai mult decît un vox clamantis in deserto.
1
Vezi şi Șt. Ciobanu, p. 187-196.
2
Iată doar cîteva exemple: Sfatul Țării, 24, 26, 29 noiembrie, 3, 9 de-
cembrie 1918.
3
I.E. Levit, p. 44-47, 52, 59-60, 208-209, 215.
36 SFATUL ȚĂRII
că şi-au trimis reprezentanții lor în legislativ. Adresîndu-se,
în prima şedință a Sfatului Țării, lui Inculeț şi strîngîndu-i
mîna, preşedintele Comitetului executiv al Sovietului din
Chişinău, Niselson, îşi exprima „dorința de a găsi (în Par-
lament – a.) oameni valoroşi astfel ca într-un contact strîns
să realizăm în viață împreună cu ei principiile înălțătoare
ale revoluției”1. Peste cîteva zile, membrul aceluiaşi Comitet,
doctorul S.D. Morozov, avea să facă următoarea declarație:
„Dată fiind constituirea noului organ legal al ținutului, Sfa-
tul Țării, organ revoluționar-democratic care dispune de
întreaga putere în țară, consider că e necesar să declar că
îmi depun mandatul de membru al Sovietului şi al Comi-
tetului executiv al deputaților muncitori şi soldați, ca or-
gane care în momentul de față, sînt, după părerea mea, de
prisos”2. La presiunea unor agenți bolşevici din Petrograd,
ca I. Melioşin, conducerea Sovietului nu a acceptat propu-
nerea lui Morozov de a recunoaşte Sfatul Țării drept organ
suprem al puterii în Basarabia, dar chiar atunci a hotărît să
delege în Parlament pe Zel´veanski, Gul´binski şi Kolesnikov,
„obligîndu-i să acționeze în Sfatul Țării în deplin acord cu
reprezentanții organizațiilor socialiste”3. Mai tîrziu, aşa cum
am văzut, în Parlament avea să apară şi Melioşin. În mo-
mentul deschiderii lucrărilor Parlamentului basarabean, şi-a
exprimat predispoziția de a colabora cu el şi Sovietul guber-
nial al deputaților muncitori şi soldați, precum şi Comitetul
gubernial de apărare a revoluției, ambele avînd o orientare
probolşevică4. Este adevărat că ulterior relațiile Sfatului Țării
cu organizațiile bolşevice aveau să se deterioreze progresiv,
ajungînd foarte repede la ostilitate fățişă.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 4v.
2
Sfatul Țării, 29 noiembrie 1917.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 41, ff. 250-251.
4
Ibid., dosar 21, partea I, f. 4.
fizionomia soCial-PolitiCă a Primului Parlament al BasaraBiei 37
fizionomia soCial-PolitiCă a Primului Parlament

al BasaraBiei
În ciuda faptului că despre Sfatul Țării s-a vorbit şi s-a scris

mult, orientarea sa socială şi crezul său politic au rămas ne-
cunoscute. Încercările care uneori s-au făcut pentru a arăta
ce a fost el de fapt sub acest aspect s-au manifestat numai
din partea celor care au avut interesul să-l ponegrească. Is-
toricii sovietici îl prezentau întotdeauna ca pe un „organ
contrarevoluționar trădător al moşierilor şi capitaliştilor lo-
cali” şi ca pe o unealtă a oligarhiei române, unii din ei mai
susținînd, fără nici un temei, că în conducerea Partidului
Național Moldovenesc, care a jucat un rol important în for-
marea Sfatului Țării, s-ar fi aflat şi moşieri sau, chiar, întîi de
toate moşieri1. În viziunea marilor proprietari funciari basa-
1
I.E. Levit, p. 4; Очерки политической истории Румынии
(1859-1944), red. I.I. Minț ş.a., Chişinău, 1985, p. 190; M. Мелтюхов, Бесса-
рабский вопрос между мировыми войнами (1917-1940), Moscova, 2010,
p. 21. Dacă în momentul constituirii PNM, un grup de boieri, printre care
V. Anghel, V. Dicescu, P. Gore, V. Stroescu, M. Glavce, D. Semigradov,
V. Herța, au manifestat un oarecare interes față de acest partid, ulterior,
şi foarte repede, s-au îndepărtat de el pentru totdeauna, cum numai au
văzut că în programul partidului fusese inclusă prevederea ca „pămîntul
să fie trecut în stăpînirea norodului”: I. Țurcanu, p. 16-18, 35, 46. Istoricul
Ion Nistor, care o vreme fusese martor al evenimentelor basarabene din
1917-1918, scria, fără nici un temei real, că sentimentul național îi făcuse
pe boierii moldoveni să uite neînțelegerile cu intelectualii fără avere şi să
se unească în PNM „pentru a îndruma poporul spre fericire”: Istoria Ba-
sarabiei, ed. a 2-a, Bucureşti, 1991, p. 279. Dacă a existat o apropiere – efe-
meră desigur – între boieri şi intelectualii din popor, aceasta s-a spulberat
într-o clipă, cum numai moşierii au simțit că le erau periclitate averile
şi poziția. Nu este deloc lipsit de interes faptul că atunci cînd delegația
38 SFATUL ȚĂRII
rabeni, dimpotrivă, acesta era o „instituție arbitrară aleasă
de o bandă de soldați bolşevici”1. Tot aşa, iar uneori chiar
mai rău, era văzut de unii oameni politici din România, mai
ales cînd aceştia erau şi mari proprietari. C. Argetoianu de
ex. avea să consemneze în memoriile sale: „Naivul popor
de peste Prut căzuse pe mîinile unui soviet de pezevenghi
adunați de pe stradă, pe jumătate bolşevizat şi pe jumătate
naționalist, care se întrunise la Chişinău sub numele de Sfa-
tul Țării”2. Și în altă parte: „Sfatul Țării n-a fost într-adevăr
decît o formațiune politică de impostură, un fel de soviet de
amestecătură… Ieşit din alegeri cu totul fictive, el nu repre-
zenta nimic şi pe nimeni”3. În mod paradoxal, dar în fapt
uşor explicabil, acelaşi portret îl făceau Parlamentului basa-
rabean şi duşmanii săi aflători în tabăra opusă, în Rusia. Ast-
fel, vorbind la Conferința de Pace de la Paris, în 1919, despre
rolul Sfatului Țării în realizarea Unirii Basarabiei cu Româ-
nia, V.A. Maklakov, fost ambasador al Guvernului Provizoriu
rus în Franța, îl numea adunătură de dezertori de pe front4.
Chiar şi Duiliu Zamfirescu, care, în calitate de comisar pen-
tru Basarabia al guvernului român, a stat în prima jumătate
a anului 1918 în ținut şi deci cunoştea situația reală de aici,
fără să ştie însă cum se legitimau organele revoluționare,
chiar şi el, fiind moşier, zicea că Sfatul Țării, „ieşit din volca-
română la Conferința de Pace de la Paris a solicitat moşierilor basarbeni

să-şi trimită reprezentanții lor să susțină drepturile României asupra Ba-
sarabiei, aceştia nu s-au grăbit deloc să ia atitudine: vezi I. Țurcanu, p. 313,
315-318. Ba, aşa cum observa Pelivan, care se afla în acel moment la Paris,
marii proprietari, de tipul lui D. Semigradov, P. Sinadino, N. Botezatu ş.a.,
sperau că la înaltul for al păcii „nu va triumfa cauza noastră națională”:
I. Pelivan, Ion C. Inculeț și Conferința de Pace de la Paris (1919-1929), Pa-
trimoniu, 1991, 1, p. 43.
1
Vezi Șt. Ciobanu, p. 253.
2
C. Argetoianu, Memorii, vol. V, Bucureşti, 1995, p. 28.
3
Ibid., p. 54.
4
Foreign Relations of Unites States (FRUS), 1919, The Paris Peace Con-
ference (PPC), vol. VII, p. 11.
nul revoluției, nu avea nici un caracter reprezentativ legal”1.
Această atitudine din partea cercurilor guvernante din Ro-
mânia au constatat-o şi liderii politici basarabeni la primele
lor vizite la Iaşi, la sfîrşitul lunii februarie 1918, dar din moti-
ve uşor de înțeles, în Parlamentul de la Chişinău s-au abținut
să le exprime explicit.
Documentele Sfatului Țării dezmint categoric că acesta
ar fi fost o instituție bolşevică sau că, dimpotrivă, ar fi re-
prezentat interesele marilor proprietari. Nu se confirmă nici
aserțiunile că el ar fi avut din start intenția de a realiza Unirea
Basarabiei cu România. Examinarea atentă a acestor materiale
demonstrează că toată activitatea sa, ca şi convingerile politice
ale membrilor săi, sînt nişte fenomene destul de complicate
care nu pot fi prinse imediat în formule simple şi univoce. Nu-
mai o cercetare foarte atentă şi cît se poate de minuțioasă a
documentelor Sfatului Țării permite a stabili ce idei dominau
în sînul lui şi, prin urmare, care era profilul său social-politic.
Revoluția care a dus la răsturnarea țarismului a descătuşat
voința şi inițiativele popoarelor din tot cuprinsul Imperiului
Rus, îndemnîndu-le să-şi ia soarta în propriile mîini. Peste
tot cuvintele de ordine erau revoluție, libertate, democrație.
Acestea puteau fi auzite frecvent şi în şedințele Sfatului Țării.
Reprezentanții variatelor partide, instituții, societăți, ale tu-
turor etniilor criticau aspru țarismul, iar apoi şi bolşevismul,
declarau că dorința lor era ca în Basarabia să fie instaurată o
societate a democrației ca rod al revoluției ruse. Acest gînd
era exprimat de ex. cu multă convingere de către căpitanul
Em. Catelli în şedința din 5 ianuarie 1918. „De azi înainte,
zicea el, democrația moldovenească se află în fața faptului re-
alizării aspirațiilor seculare ale poporului…, presiunea puter-
nică a revoluției a aruncat în prăpastie toate obstacolele din
calea renaşterii spiritului şi independenței noastre. Revoluția
1
D. Zamfirescu, În Basarabia, Îndreptarea (Iaşi), I, nr. 24 din 11 mai
1918.
40 SFATUL ȚĂRII
nu trebuie să fie îndreptată spre dominația burgheziei şi a ide-
ologilor ei, ci în direcția transformării radicale a vieții noastre
social-politice şi economice. Noi am ajuns la această concluzie
nu doar după un minut de reflecție. O revoluție pur şi simplu
liberală ne-ar fi dat numai nişte fărîme de libertate, cînd noi
tindem spre autodeterminare națională deplină”1. Datoria re-
alizării acestei sarcini, şi odată cu asta, a tuturor obiectivelor
sociale şi politice enunțate de revoluție, revenea anume Sfatu-
lui Țării, deoarece, declara deputatul N.N. Codreanu în altă
şedință, „noi sîntem o instituție revoluționară”2. Iar I. Buzdu-
gan caracteriza astfel Sfatul Țării, în şedința din 7 februarie
1918: „Să țineți minte că un parlament mai revoluționar decît
cel creat după revoluție nu veți mai vedea… Să nu uitați că
nici Adunarea Constituantă nu va fi mai revoluționară decît
acest parlament”3. La fel l-au văzut şi unii străini care au ur-
mărit atent, la fața locului, fenomenul Unirii Basarabiei. De
ex. Em. de Martonne, profesor la Sorbona, care a făcut par-
te, ca expert, din delegația franceză la Conferința de Pace de
la Paris şi a vizitat Basarabia în luna iunie 1919, îl numeşte
„Adunare revoluționară”4.
Astfel de observații nu erau deloc întîmplătoare, date fi-
ind, pe de o parte, puternica influență a ideilor revoluționare
care au căpătat o mare răspîndire după prăbuşirea țarismului,
iar pe de altă parte, componența Parlamentului, în marea sa
majoritate de orientare spre stînga, spre schimbarea radica-
lă a societății în folosul maselor largi ale populației. Din tot
efectivul – parțial fluctuant – al deputaților, care a depăşit în
total 200 de membri, oamenii bogați nu alcătuiau mai mult
decît degetele de la ambele mîini. Printre aceştia erau marele
moşier P. Sinadino, moşierii mărunți V. Cristi şi Z. Bajbeuk-
1
ANRM. fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 158-158v.
2
Ibid., f. 80v.
3
Ibid., partea a II-a, f. 272.
4
Arhivele MAE, fond E₂, vol. 182, f. 178a.
Melikov, avocații E. Koenigschatz, F. Stanevici, I. Gherman
şi V. Bodescu şi cîțiva reprezentanți ai oamenilor de afaceri
şi proprietari de imobile evrei, ca N. Grinfeld şi V. Grinfeld
ş.a., aşa-zişii „socialişti de sute de mii” (în sensul bogați şi
foarte bogați), după expresia înaripată a lui I. Buzdugan1.
Restul, adică aproape toți ceilalți deputați, erau oameni cu
foarte puțină avere şi cei mai mulți din ei fără nimic, origi-
nari din țărani, foşti militari cu grade inferioare în armata
țaristă, fiind nevoiți să se întrețină din indemnizația foarte
modestă de deputat, de cel mult 20-30 de ruble pe zi şi în
orice caz nu mai mult de 600 de ruble pe lună 2, ceea ce, în
condițiile de inflație şi de mare scumpete din acea vreme, cu
greu făcea față minimului necesar de existență. Ion Inculeț
menționa, după mai bine de un deceniu de la intrarea Ba-
sarabiei în componența României, că din cei 138 de membri
ai Sfatului Țării, cîți aveau mandate în momentul Unirii, 85
erau țărani3. Conform anchetelor personale completate în lu-
nile ianuarie-februarie şi mai 1918 de către 125 de deputați,
doar între 30 şi 35 din ei practicau în acel moment agricultu-
ra, dar de fapt din mediul rural erau 107 deputați, adică peste
85%4. Prin urmare, Sfatul Țării era un parlament țărănesc.
Evident că această majoritate țărănească nu putea împărtăşi
decît idei de stînga, convenabile țărănimii, şi în primul rînd
pe cele ale socialiştilor revoluționari, aşa-zişilor eseri, al căror
program era mai aproape de interesele plugarilor. Procesele-
verbale ale şedințelor Sfatului Țării nu lasă nici o îndoială
în această privință. Astfel, în şedința din 29 decembrie 1917,
Gh. Buruiană declara că Blocul Moldovenesc, care constituia
majoritatea absolută a legislativului (în jur de 80 de deputați),
1
Ibid., ff. 143v., 144v.
2
Ibid., dosar 55, f. 227v.; ff. 271, 273, 273v.
3
I. Inculeț, O revoluție trăită, p. 115. De fapt, la acea dată numărul de
mandate era mai mare. Vezi Sfatul Țării. Documente, anexa 3.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 37.
42 SFATUL ȚĂRII
era alcătuit numai din socialişti1. În ancheta personală pe
care o completa la 21.01.1918, Ion Buzdugan numea această
fracțiune parlamentară majoritară „bloc socialist moldove-
nesc”, iar pe sine însuşi se considera „socialist revoluționar
naționalist” (vezi anexa 2). Cercetarea celor 125 de anchete
ale membrilor Sfatului Țării arată că cca 60 de deputați se
declarau eseri, iar alți aproximativ 20 erau membri ai Parti-
dului Național Moldovenesc, care era de fapt o formațiune de
orientare eseră. În plus cîțiva deputați, deşi declarau că făceau
parte din alte partide, erau membri ai fracțiunii țărăneşti,
care era ghidată, cum se ştie, de concepția eseră în proble-
ma pămîntului2. Inculeț, căutînd să sublinieze importanța
orientării socialiste a Sfatului Țării la începutul activității
acestuia, zicea: „Socialismul este ceva sfînt pentru noi”3. În
şedința menționată mai sus, din 29 decembrie 1917, P. Erhan
făcea următoarea mărturisire: „Eu vreau să vorbesc despre
viziunea Blocului Moldovenesc asupra învățăturii socialiste,
asupra problemelor sociale şi a purtătorilor acestei învățături.
Noi credem în adevărurile sfinte ale socialismului şi le măr-
turisim în sufletul nostru ca adevăruri sfinte ale credinței
noastre. Numai viața construită pe această învățătură poate
aduce triumful socialismului şi atunci nu va fi vrajbă între
națiuni”. După care, făcînd aluzie la reprezentanții burghezi-
ei care se ascundeau sub masca de socialişti, adaugă: „Dacă
socialistul se angajează în luptă, atunci trebuie să trăiască din
munca sa. Să trăiască aşa cum trăieşte un truditor, şi noi nu
vom avea nici un fel de reproşuri. Dacă vom vedea printre
tovarăşii noştri de pe aceste scaune adevărați socialişti, atunci
va fi posibilă lupta comună, adevărat că grea: de la socializa-
rea averilor rurale pînă la socializarea în oraşe”4. Altădată,
1
2
Ibid., dosar 37.
3
Ibid., dosar 21, partea I, f. 143v.
4
Ibid., f. 144-144v.
într-un moment în care se discuta posibilitatea participării
Basarabiei la constituirea în capitala Ucrainei a guvernului
viitoarei republici federative ruse, P. Erhan propunea, tot din
partea Blocului Moldovenesc, ca „componența guvernului
să fie exclusiv socialistă”1. Iar V. Țîganko, liderul fracțiunii
țărăneşti din Sfatul Țării, declara, în şedința din 21 februa-
rie 1918, că toată gruparea pe care o conducea „nu va părăsi
niciodată platforma socialistă”2. Mulți alți deputați, inclusiv
cei din conducerea Sfatului Țării, atunci cînd se refereau la
convingerile lor politice, declarau că erau socialişti. Aşa au
procedat de ex. I. Inculeț, P. Halippa, I. Buzdugan, D. Ciugu-
reanu, cel puțin în perioada de pînă la realizarea Unirii. La
16 ianuarie 1918, ziua în care fusese ales preşedinte al Con-
siliului de Miniştri, acesta din urmă declara: „Împărtăşind
programul s.-r. (socialiştilor revoluționari – a.), eu mă situez
pe platforma enunțată de punctul doi (ref. la pămînt– a.) al
Declarației Sfatului Țării. Nu voi renunța la acest punct de
vedere atît timp cît voi fi legat de partid… Singurul partid
politic acceptabil este cel al eserilor…”3.
Toate declarațiile acestea arată că majoritatea membrilor
Sfatului Țării îşi însuşiseră ideile socialiste şi revoluționare
nu pur şi simplu că ar fi fost contaminați de puternicul
val al revoluției ruse, nu doar sub influența radicalismului
ce a răsturnat vechea stare de lucruri din Imperiul Rus, ci
din convingerea profundă că, îmbrățişînd aceste idei şi re-
alizîndu-le în condițiile concrete ale Basarabiei, ei vor pu-
tea schimba din temelie ordinea socială şi modul de viață al
populației ținutului. În numele acestui măreț obiectiv, erau
dispuşi să facă orice eforturi, să muncească cu cea mai mare
abnegație, să aducă pe altarul acestei cauze oricîte jertfe
s-ar fi cerut. Astfel avea să semnaleze această predispoziție
1
Ibid., f. 41.
2
Ibid., partea a II-a, f. 325v.
3
44 SFATUL ȚĂRII
N.N. Alexandri, venerabilul patriot moldovean de factură tol-
stoiană: „Astăzi, acum, basarabeanul este un intelectual chi-
nuit de remuşcări care, în conştiința păcatului său neonorat
față de poporul care l-a hrănit şi adăpat, arde de nerăbdarea
de a se jertfi pe altarul slujirii poporului”1. Fascinat de acest
înălțător idealism revoluționar, scriitorul Mihail Sadoveanu,
care a cunoscut pe unii membri ai Sfatului Țării, avea să-i
caracterizeze astfel: „Tinerii aceştia au trăit în Rusia de ieri.
Au trăit între intelectualii aceia care de un veac şi mai bine
se zbat şi se jertfesc pentru libertate, frămîntînd în conştiința
lor toate marile probleme sociale. Spiritul acestor cruciați ai
dreptății la noi n-a fost cunoscut. El înlătură ca pe ceva ne-
trebnic minciuna convențională, ticăloşia filistină în care ne
zbatem. Aceşti purtători de idealuri umanitare se scoboară
la popor. Ei propagă şi credința nouă şi se jertfesc pentru ea,
de aceea nici o clipă nu se gîndeau la toate funcțiile de toate
felurile pe care le cucereau înfrigurați, cu gînduri de grabnică
îmbogățire, frații [lor] din regat”2.
Trebuie însă avută în vedere relația mediului basara-
bean cu ideile noi, revoluționare. În Basarabia nu a existat
o tradiție proprie a ideilor de reformă socială, ca urmare a
lipsei mediului cultural şi a experienței sociale corespunză-
toare, caracteristice societății cu puternice rădăcini demo-
cratice, care aici nu avea cum să fie cunoscută, cum nu era
cunoscută nici în Rusia. Aceasta a făcut ca ideile socialiste,
pe care revoluția, preluîndu-le din Apus, le-a răspîndit şi în
Basarabia, să nu aibă o bază reală. O schimbare radicală a
conjuncturii politice şi militare, cum avea să se producă în
primele cîteva luni ale anului 1918, putea să pună la îndoială
trăinicia acestor idei, determinîndu-i pe purtătorii lor să le
înlocuiască cu altele, de obicei de orientare diametral opusă.
Astfel, antimonarhiştii radicali deveneau servitori credincioşi
1
Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei..., p. 288.
2
M. Sadoveanu, Orhei și Soroca. Note de drum, Chişinău, 1921, p. 76.
ai dinastiei, iar cei care pledau pentru transformarea între-
gului pămînt în fond funciar al statului şi împărțirea lui la
țărani fără plată aveau să se pronunțe, pînă la urmă, pentru
consolidarea proprietății private în agricultură şi, atunci cînd
au putut, au devenit ei înşişi proprietari funciari înstăriți.
Bineînțeles că pe parcursul duratei de un an a istoriei Sfa-
tului Țării, convingerile politice ale deputaților s-au schimbat,
ale unora mai puțin, ale altora mai mult. În orice caz, pînă la
votarea unirii la 27 martie 1918 Parlamentul basarabean a ră-
mas în esența lui o instituție revoluționară cu vederi socialis-
te. De altfel caracterul său revoluționar, ca instituție ce-şi pro-
punea să schimbe din temelie societatea basarabeană, şi întîi
de toate baza socială şi economică a acesteia, este exprimat
foarte bine în cele trei declarații ale sale, din 2 decembrie 1917,
24 ianuarie 1918 şi chiar în cea de unire din 27 martie 1918,
care sînt documentele sale politice de bază. Cea mai explicită
în acest sens este Declarația din 2 decembrie care anunța că
fosta gubernie țaristă Basarabia se transforma în Republică
Democratică Moldovenească, deocamdată cu statut autonom
în cadrul Republicii Democratice Federative Ruse. Nu este loc
aici pentru o desfăşurată analiză a acestui important docu-
ment, care ar merita să fie cercetat şi analizat în mod special,
ca şi celelalte două declarații. Rețin atenția deocamdată doar la
două-trei articole care semnalează convingerile socialiste, sau
mai degrabă esere, ale autorilor lui. Articolul doi de ex. statua:
„Trecerea tuturor pămînturilor fără plată în mîinile norodu-
lui muncitor în temeiul folosirii egalitare” (subl. a.)1. Curat
1
Sfatul Țării, 3 decembrie 1917. Din originalul în limba rusă: «Пере-
ход всех земель без выкупа в руки трудового народа на началах
уравнительного пользования». Cel care a tradus Declarația din ruseşte
în română (moldoveneasca de atunci) a fost probabil contrariat, dacă nu
speriat, de ultimele două cuvinte din acest articol. Iată şi varianta română
de atunci a documentului: „Să împartă norodului muncitor tot pămîntul
fără plată, pe temeiul folosirii drepte”, în Cuvînt Moldovenesc, 6 decem-
brie 1917. Șt. Ciobanu pare să fi fost primul care a observat că sintagmele
46 SFATUL ȚĂRII
socialistă era şi ideea instituirii „controlului statului asupra
producției şi venitului pe teritoriul Republicii Moldoveneşti”1.
Cum vedem, în viziunea socialiştilor din Sfatul Țării, rolul
statului în viața social-economică urma să fie foarte mare,
dovada cea mai grăitoare fiind faptul că pămîntul nu era dat
în proprietate privată, ci numai spre folosire – bineînțeles, sub
controlul statului. Anume în acest spirit avea să fie concepută,
în linii generale, Instrucția agrară adoptată de Sfatul Țării la
21 februarie 1918. Mai erau prevăzute o serie de măsuri pen-
tru democratizarea societății, ca introducerea zilei de muncă
de 8 ore în întreprinderi, alegeri universale, libere, directe şi
secrete şi toată gama de libertăți democratice: a cuvîntului
presei, credinței, conştiinței, uniunilor, întrunirilor, grevelor
etc., care însă nu țineau numaidecît de convingerile socialiste
ale deputaților, aceste libertăți fiind caracteristice pentru orice
stat democratic.
Procesele-verbale ale şedințelor Sfatului Țării oferă dova-
da unei complete libertăți de conştiință a deputaților, printre
care şi lipsa desăvîrşită a superstițiilor religioase sau de altă
natură. Nici un deputat, indiferent de etnie, de apartenența
socială, de convingerile sale politice, niciodată nu a menționat
şi nu a invocat vreo zeitate, tot aşa cum nu a făcut apel la
credințele colegilor săi, exceptînd cîteva luări de cuvînt în
„folosire egalitară (уравнительное пользование)” şi „folosire dreaptă”

nu sînt nici pe departe identice (op. cit., p. 183-184), de aceea trimitea ci-
titorul la documentul în rusă (anexa la pr.-v. nr. 8 din 1 decembrie 1917:
Sfatul Țării. Documente, p. 179-180). De fapt, anexa era textul inițial,
nediscutat de către deputați şi deci neredactat. Varianta definitivă a do-
cumentului avea să apară în urma dezbaterilor parlamentare din 1 şi 2
decembrie 1917 şi a fost publicată pe 3 decembrie în ziarul Sfatul Țării. În
timp ce fraza „folosire dreaptă” este destul de confuză, cealaltă, şi anume
„folosire egalitară”, pare să inducă ideea că era vizată o împărțire egalitară
a pămîntului între cei care urmau să-l muncească, dar numai spre folosi-
re, deci fără să fie transformat în proprietate privată.
1
Vezi dezbaterile şi anexa menționată de Șt. Ciobanu: ANRM,
fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, ff. 62-73v.
prima şedință a legislativului, care însă a avut caracter festiv,
emoțional. Niciodată Parlamentul nu a discutat problemele
bisericii creştine, în general nu a fost preocupat de treburile
religioase, de aceea nu a avut nici o legătură cu biserica şi
cu slujitorii cultelor. E posibil ca, în parte, această atitudi-
ne să fi rezultat din faptul că, aşa cum observa P. Erhan în
şedința din 17 februarie 1918 a legislativului, „revoluția agrară
într-atît a ascuțit relațiile dintre țărani şi preoțime, că pu-
tem să ne aşteptăm la o prăbuşire a vieții bisericeşti”1. Dar
bineînțeles că e vorba de ceva mult mai mult decît atît –
această atitudine semnalează dorința de eliberare de orice
constrîngere, inclusiv de ordin confesional, predispoziție apă-
rută în vîltoarea revoluției şi sub influența ideilor radicale ale
acesteia. Formal, printre membrii Sfatului Țării s-a aflat şi
un preot, Alexandru Baltaga, pentru că schema elaborată de
Biroul de Organizare a Sfatului Țării prevăzuse să fie repre-
zentată în legislativ şi biserica, în calitatea sa de instituție pu-
blică, dar în procesele-verbale nu există nici o informație că
acesta s-ar fi implicat cumva în activitatea parlamentară, nici
măcar prin prezența la şedințele Parlamentului, şi nimeni nu
s-a arătat interesat, şi cu atît mai mult, deranjat de lipsa lui la
şedințe. O vreme, a existat în cadrul directoratului de justiție
un departament al cultelor, condus de arhimandritul Gurie
Grosu, dar despre activitatea sa nu se ştie mai nimic.
Problema cea mai delicată era cea a relației dintre cele
două orientări ale Sfatului Țării în afară, mai precis, spre
Rusia sau spre România. În pofida faptului că chiar în prima
sa şedință s-a manifestat o oarecare tendință de a semna-
la unele valori româneşti, ca tricolorul, imnul „Deşteaptă-
te, Române!”, cîntecul „Pe-al nostru steag e scris Unire”,
menționarea în cuvîntările unor deputați a unității de neam
a Basarabiei cu celelalte pămînturi româneşti, declamarea
versurilor lui V. Alecsandri, O. Goga şi Șt.O. Iosif ş.a., totuşi
1
Sfatul Țării, 22 februarie 1918.
48 SFATUL ȚĂRII
pînă în momentul votării independenței, la 24 ianuarie 1918,
ideea dominantă în Sfatul Țării privind viitorul Republicii
Moldoveneşti era aceea de autonomie în cadrul Republicii
Democratice Federative Ruse, deşi aceasta din urmă se arăta
tot mai mult ca o himeră. Biroul de Organizare a Sfatului
Țării hotăra, la 1 noiembrie 1917, să trimită şase persoane,
viitori deputați, în Comitetul pentru apărarea revoluției şi
a Adunării Constituante a Rusiei1. În discursul său la prima
şedință a Sfatului Țării, Ion Inculeț califica „Marea Repu-
blică Democratică Federativă Rusă” drept „patria noastră
comună”2. Declarația din 2 decembrie 1917 începea astfel:
„Republica rusească se află în mare primejdie. Lipsa puterii
la centru şi anarhia în toată țara, care este istovită în fața
duşmanului din afară, amenință cu moartea întregul stat. În
acest moment istoric îngrozitor, singura cale de salvare a Re-
publicii Democratice Ruse este organizarea şi unirea noroa-
delor ei pe principiul autodeterminării național-teritoriale
de stat”3. Astfel, deşi Sfatul Țării constata că Rusia, ca stat
democratic, era ca şi dispărută, totuşi considera că aceasta
putea fi revigorată sub forma unei alcătuiri federative din
formațiuni național-teritoriale autonome, cum era Republi-
ca Democratică Moldovenească ce lua naştere chiar în acel
moment. Orientarea spre Rusia, fie că aceasta era vizată sub
formă de republică democratică, eventual cu centrul admi-
nistrativ în altă parte decît la Petrograd sau Moscova, nu a
fost exprimată tot timpul la fel. La început, aşa cum arată şi
Declarația din 2 decembrie 1917, ea se impunea ca un obiec-
tiv indiscutabil, dar treptat acest obiectiv devine tot mai
puțin sigur. Avea să fie reiterat fără rezerve în timpul acutei
crize politice de la sfîrşitul lunii decembrie 1917 şi începu-
tul lunii ianuarie 1918, cînd, sub pericolul preluării întregii
1
I. Țurcanu, p. 88.
2
3
Sfatul Țării, 3 decembrie 1917.
puteri în ținut de către bolşevici, chiar unii deputați care
arătau mari rezerve față de Rusia, cum era de ex. Halippa,
aveau să declare: „Chiar de la începutul activității sale, Sfa-
tul Țării a declarat că nu-şi închipuie Basarabia decît numai
în legătură cu Republica Federativă Rusă”1. Intrarea trupelor
române în Basarabia şi alungarea bolşevicilor peste Nistru
au anulat complet acest obiectiv, deşi în Parlament vor mai
fi auzite din cînd în cînd, de regulă, doar din partea anu-
mitor deputați minoritari, unele referiri nostalgice la Rusia.
În şedința din 16 ianuarie 1918, la care fusese ales prim-mi-
nistru, D. Ciugureanu făcea această remarcă: „Noi am fost
educați cu toții prin opera clasicilor ruşi pe care îi apreciem
foarte mult şi, prin urmare, avem o singură orientare – cea
rusească. Dar oare putem vorbi acum despre o orientare ru-
sească? E dureros să o spunem, dar este adevărat că Rusia
nu mai este, ea se descompune şi procesul descompunerii
merge tot mai departe. După părerea mea, acum este po-
sibilă doar o singură orientare – moldo-basarabeană”2. De
aceea avea să fie firesc ca în Declarația de independență din
24 ianuarie 1918 Republica Democratică Federativă Rusă să
fi fost menționată doar la trecut, specificîndu-se în schimb
foarte clar: „noi ne-am despărțit de Rusia şi de republicile
alcătuite în vechile ei hotare”3. Despărțirea politică de Rusia
care devenise bolşevică nu însemna şi despărțire de marile
valori ale culturii ruse, cu atît mai mult cu cît toți deputații,
şi în primul rînd cei cu studii superioare, beneficiaseră
de aceste valori. Astfel, în şedința din 25 noiembrie 1917,
N.N. Alexandri, fidel discipol al lui Lev Tolstoi, le amintea
celorlalți deputați că în acea zi se împliniseră şapte ani de
la moartea scriitorului rus. Toată sala s-a ridicat în picioare
pentru a onora amintirea marelui prozator, iar tolstoianului
1
2
3
Sfatul Țării, 27 ianuarie 1918.
50 SFATUL ȚĂRII
Alexandri i s-a propus să pregătească un referat despre ido-
lul său pe care urma să-l citească în plenul Parlamentului1.
În lumina evenimentelor care au urmat proclamării
independenței şi în special în raport cu unirea de la 27 mar-
tie 1918, se impune să căutăm răspuns la întrebarea cît a fost
de pregătit Sfatul Țării pentru realizarea acestui act istoric,
altfel spus, cît erau deputații de predispuşi să voteze unirea.
Componența legislativului basarabean era destul de pes-
triță, dar datorită clarviziunii şi bunului-simț al celor care au
dirijat activitatea Congresului militarilor moldoveni şi a Bi-
roului de Organizare a Sfatului Țării, majoritatea covîrşitoare
a deputaților o constituiau moldovenii. Acest fapt a asigurat
acestora un ascendent din start, astfel că, fiind întruniți, cea
mai mare parte din ei, în Blocul Moldovenesc, au putut pro-
mova o politică în interesul lor național. Bineînțeles că la
început şi în general aproape întotdeauna era vorba de inte-
resul național al moldovenilor. În şedința din 29 decembrie
1917, la care era discutată chestiunea trimiterii unei delegații
la conferința de pace de la Brest, preşedintele Consiliului Di-
rectorilor Generali, P. Erhan, observa, într-o amplă cuvîntare
ținută cu acest prilej în Parlament: „Delegația noastră trebuie
să declare că noi nu vom admite amestecul în treburile noas-
tre, deoarece nu este cu putință să fie realizate dintr-odată in-
teresele general-umane şi mondiale, lăsînd în urmă interesele
naționale”2. Se înțelege că la acea etapă erau vizate interesele
naționale ale republicii moldoveneşti abia formate. Cu puțin
timp înainte de convocarea Sfatului Țării, ziarul Cuvînt Mol-
dovenesc, care era tribuna Partidului Național Moldovenesc,
scria că moldovenii voiau să-şi ducă traiul ca națiune aparte,
cu obiceiurile şi limba lor şi că pentru ei democrația, care era
în acel moment cuvînt de ordine, însemna împărțirea deopo-
trivă a drepturilor şi datoriilor tuturor fiilor aceluiaşi neam3.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 27
2
Ibid., f. 140v.
3
Cuvînt Moldovenesc, 23 aprilie 1917.
Vorbind despre PNM pe care îl reprezenta la prima şedință a
Sfatului Țării, P. Halippa zicea: „În acest partid eu văd întru-
chiparea tuturor idealurilor poporului moldovenesc”1. Iar Ion
Buzdugan observa, tot atunci: „Astăzi e ziua în care poporul
moldovenesc a înviat din morți”2. Felicitînd Sfatul Țării în
şedința din 22 decembrie 1917, reprezentantul moldovenilor
de peste Nistru, Toma Jalbă, „vedea în el garantul renaşterii
spiritului național al poporului moldovenesc”3. Aşadar, sin-
tagma „popor moldovenesc” era una obişnuită, întîlnindu-se
frecvent în discursurile parlamentare, în documentele elabo-
rate de legislativ şi în presa vremii, aşa încît nimănui nu i-ar
fi trecut prin cap să o pună la îndoială, chiar dacă mulți mol-
doveni, mai cu seamă cei care erau mai instruiți, ştiau prea
bine că de fapt erau români. Uneori, sentimentele româneşti
şi chiar ideea că Basarabia trebuia să facă parte din România
erau exprimate şi de către militarii basarabeni, mai cu seamă
de cei care se aflau în unități militare de pe Frontul Român4.
Pentru conştiința românească a basarabenilor este edificatoa-
re cuvîntarea ținută de Teofil Ioncu, un alt lider al PNM, la
8 septembrie 1917 la Congresul popoarelor de la Kiev. „Mulți
veți fi auzit de moldoveni, zicea el, dar puțini cred că ştiți
că nația moldovenească nu există. Există însă o nație româ-
nă. Numele Moldova, moldoveni sînt teritoriale, nu naționale,
iar dacă noi numim moldoveneşte comitetele şi organizațiile
noastre, o facem numai din punct de vedere tactic, fiind-
că cuvîntul român sună prea aspru în urechile vrăjmaşilor
noştri, de care avem foarte mulți, ca şi dumneavoastră”5.
1
2
Ibid., f. 13v.
3
Ibid., f. 126.
4
Arhivele Militare Române (AMR), fond 949, dosar 954, f. 21v.
5
O pagină din istoria Basarabiei, p. 110. Nefiind o mărturie directă,
ci o informație din auzite, această relatare trebuie receptată cu rezerve.
Ceea ce se cunoaşte foarte bine despre T. Ioncu, care era un adevărat pa-
triot român, e că el nu făcea niciodată declarații tranşante.
52 SFATUL ȚĂRII
În general însă, cu referință la acea etapă, nu se poate vor-
bi despre existența unei conştiințe româneşti a moldovenilor
basarabeni exprimată explicit, în sensul că aceştia ar fi avut
convingerea că erau români şi că, prin urmare, Basarabia tre-
buia să facă parte din România. O astfel de situație cu totul
neobişnuită făcea ca aici problema națională să fie pe cît de
specifică, pe atît de complicată, şi asta dincolo de relația mol-
dovenilor cu minoritățile naționale din ținut.
Exceptînd unele momente speciale, ca de ex. 27 martie şi
27 noiembrie 1918, Sfatul Țării, întrucît avea o componență
etnică şi o structură socială amestecate şi activa într-un con-
text politic, social şi militar extrem de încordat, iar în unele
momente chiar periculos pentru el, nu a încurajat simpatiile
proromâneşti. Dar în interiorul lui acestea au existat întot-
deauna, mai slabe şi mai puțin conştientizate la început, mai
multe, afirmate mai explicit şi asumate fără rezerve mai tîr-
ziu. Aceste simpatii se manifestau aproape numai în Blocul
Moldovenesc, care era şi cea mai numeroasă fracțiune parla-
mentară. Exponenții cei mai insistenți şi mai consecvenți ai
blocului erau Ion Buzdugan, Anton Crihan, Vasile Gafencu,
Pan Halippa, Ioan Pelivan, Vasile Țanțu, Nicolae şi Constan-
tin Bivol, Teofil Ioncu, Gheorghe Buruiană, Mihail Minciună,
Gheorghe Mare, Gheorghe Năstase, Elena Alistar, Gheorghe
Tudor, Elefterie Sinicliu, Vlad Bogos, Vasile Harea, Gherman
Pîntea. Mai ales primii trei, adică Buzdugan, Crihan şi Ga-
fencu, îşi afirmau sentimentele lor româneşti ori de cîte ori
considerau că erau datori să o facă, cu toată convingerea, sin-
cer, fără nici o reținere. După intrarea trupelor române în Ba-
sarabia şi izgonirea bolşevicilor dincolo de Nistru şi mai ales
din momentul proclamării independenței protejată de aceste
trupe, atitudinile proromâneşti încep să se manifeste mai larg
şi mai deschis. Începem să le constatăm şi la unii deputați
care pînă atunci fuseseră foarte reținuți în această privință.
Astfel, în ziua votării Declarației de independență, P. Erhan,
unul dintre cei mai cultivați deputați, foarte bun orator, care
era în acel moment şi ministru al învățămîntului, observa:
„A venit 24 ianuarie, zi cu o semnificație deosebită în isto-
ria națiunii române şi a ramurii acesteia – a moldovenilor”1.
Iar cîteva zile mai tîrziu Inculeț, care pînă atunci nu vorbi-
se niciodată despre relația de neam dintre moldovenii din
Basarabia şi românii de peste Prut, avea să facă următoarea
mărturisire: „Istoria ne învață că popoarele care fac parte din
aceeaşi națiune tind să se unească într-un singur stat şi să
aibă o viață comună. Noi, moldovenii, sîntem frații de sînge
ai românilor, sîntem ramură a românilor”2.
Sentimentele româneşti ale deputaților se manifestau mai
cu seamă în momentele mai importante ale activității Sfa-
tului Țării, atît pînă la proclamarea independenței şi apoi a
unirii, cît şi după aceste evenimente. Chiar în ziua deschi-
derii lucrărilor Parlamentului basarabean, deputații I. Peli-
van, I. Buzdugan, ofițerul D. Bogos au evocat personalități şi
fapte memorabile din istoria comună a tuturor românilor şi
au citat din operele poeților români V. Alecsandri, O. Goga
şi Șt. O. Iosif. Ședința din 29 decembrie 1917 a fost una din-
tre cele mai furtunoase şi mai pline de învățăminte în ceea
ce priveşte atitudinea basarabenilor față de frații lor de peste
Prut. Referindu-se la cuvîntarea deputatului menşevic Na-
dejda Grinfeld, din şedința precedentă, cînd, discutîndu-se
chestiunea chemării unor forțe militare în Basarabia pentru
a pune capăt anarhiei, aceasta a spus: „Pot să vină orice tru-
1
2
Ibid., f. 226. Această mărturisire era de fapt explicația pe care Inculeț
o dădea unui grup de deputați care i-au cerut să lămurească de ce la ban-
chetul din seara zilei de 24 ianuarie el a spus că data la care s-au unit două
țări româneşti era importantă şi pentru Basarabia. Este foarte posibil ca
Inculeț să fi ştiut încă din acel moment că în curînd avea să urmeze unirea
Basarabiei cu România. Două-trei luni mai tîrziu, el avea să menționeze,
într-un discurs ținut în parlamentul român, că Declarația din 24 ianua-
rie „ne ducea la alipirea cu România”: Ideologie și structuri comuniste…,
p. 464. Trebuie însă să avem în vedere cînd şi în ce mediu făcea el această
mențiune.
54 SFATUL ȚĂRII
pe, numai nu române”1, Vasile Gafencu a rostit un discurs
frumos şi de bun-simț, în care a zis, între altele: „Grinfeld a
spus de la această catedră că putem chema în ajutor pe ori-
cine dorim din lumea întreagă, numai nu pe români. Ce în-
seamnă asta, domnilor deputați? Asta înseamnă că deputatul
Grinfeld «ne permite» să chemăm chinezi, japonezi pentru a
ne apăra drepturile, numai să nu-i aducem pe frații noştri.
Pentru noi, moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, acest fapt
este regretabil”2. Ion Buzdugan, cu energia lui vulcanică şi cu
sinceritatea sa nedezmințită, îşi arăta cel mai des ataşamentul
la cauza românească. Astfel, în noaptea spre 24 ianuarie 1918,
cînd a fost votată Declarația de independență a Republicii
Moldoveneşti, el cuvînta patetic: „În ziua aceasta frumoasă
trebuie să ne amintim şi de cei care suferă şi mor sub jugul
ungar – frații noştri din Bucovina şi Ardeal. Eu cred că soa-
rele libertății se va arăta şi pentru ei. Cred că frații noştri din
Bucovina şi Ardeal, împreună cu moldovenii de peste Nistru,
se bucură de independența noastră. În ziua de 24 ianuarie,
măreață zi istorică, vom duce tuturor vestea aceasta îmbu-
curătoare. Sufletul nostru şi dragostea pentru poporul nos-
tru sînt mai puternice decît frontierele Carpaților; cu această
forță noi vom distruge (aceste frontiere – a.) şi poporul ro-
mân se va uni”3. Iar în şedința din 27 martie avea să țină
un discurs în egală măsură înflăcărat şi mobilizator, glăsuind
între altele: „Lasă să ştie poporul nostru, țara noastră şi lu-
mea întreagă că noi, românii basarabeni, care un veac întreg
am pătimit sub jugul țarismului rus, ardem de nerăbdare
cu toții să ne unim cu frații noştri de peste Prut, că dorim
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 136 («Пусть будут
какие угодно войска, только не румынские»).
2
Ibid., f. 142v.
3
Ibid., partea a II-a, ff. 219v-220. Nu este exclus ca, în această formă,
cuvîntarea lui Buzdugan să fi fost redactată ulterior, atunci cînd proce-
sele-verbale ale Sfatului Țării aveau să fie pregătite pentru o eventuală
editare, lui fiindu-i încredințată sarcina de a le redacta.
să fim şi să rămînem pentru totdeauna împreună cu Ro-
mânia. Să ştie lumea întreagă că noi dorim unirea tuturor
românilor, şi a celor de dincoace de Prut, şi a celor de pes-
te Carpați, într-o Românie Mare, şi în temeiul principiului
autodeterminării popoarelor, proclamat de Revoluție, astăzi,
domnilor deputați, sîntem chemați să realizăm actul cel mai
revoluționar din istoria mult pătimitului nostru popor – să
votăm pentru reunirea Basarabiei cu România… Domnilor
deputați, în clipa aceasta solemnă vă îndemn, în fața poporu-
lui nostru şi a urmaşilor, în fața istoriei şi a întregii omeniri,
să vă îndepliniți datoria pînă la capăt – să votați deschis şi cu
curaj reunirea Basarabiei cu România”1.
O adevărată lecție de patriotism românesc basarabean
aflăm în procesul-verbal al şedinței din 16 martie 1918 a Sfa-
tului Țării. Principala chestiune pe ordinea de zi era atitudi-
nea deputaților față de pretențiile Ucrainei asupra Basarabiei,
formulate tranşant ceva mai bine de două săptămîni în urmă
într-o notă a prim-ministrului ucrainean V. Golubovici, tri-
misă guvernelor Germaniei, Austro-Ungariei, Turciei, Bulga-
riei şi României. Indignat că, în loc să se revolte, împreună cu
moldovenii, împotriva acestor pretenții, unii reprezentanți ai
minorităților declanşaseră un atac asupra guvernului pe motiv
că acesta a permis ca adunările de zemstvă din județele Bălți şi
Soroca, din 3 şi respectiv 13 martie, să cheme la unire cu Ro-
mânia, prim-ministrul D. Ciugureanu le-a replicat acestora cu
demnitate şi cu toată îndrăzneala. Referindu-se la unul dintre
aceşti deputați, zicea: „Nu mă îndoiesc că el într-adevăr iubeşte
țara aceasta, că îl doare sufletul pentru nenorocirile ei şi că
vorbeşte aici sincer de tot. Dar şi eu îmi iubesc țara nu mai puțin
decît fiecare dintre dumneavoastră, domnilor reprezentanți ai
minorităților naționale. Cine sînteți d-stră aici? Oaspeți care
au găsit adăpost şi ospitalitate în țara aceasta. Dumneavoastră
nu cunoaşteți istoria (acestei țări – a.) şi eu înțeleg de ce nu o
1
Ibid., dosar 55, ff. 130v.-131.
56 SFATUL ȚĂRII
cunoaşteți: niciodată nu v-a interesat soarta acestei țări, întot-
deauna ați fost atraşi încoace numai de cîştig”1.
Mai multe procese-verbale ale Sfatului Țării arată că unul
dintre cei mai consecvenți şi mai hotărîți reprezentanți ai ro-
mânismului basarabean era Anton Crihan. Cînd în şedința
din 7 martie 1918 se discuta despre necesitatea semnării
unei convenții cu România pentru exploatarea căilor ferate
basarabene aflate în prag de faliment, pe care minoritarii,
împreună cu un moldovean rătăcit printre ei, P. Cocîrlă, o
respingeau, Crihan le amintea acestora situația de la sfîrşitul
lunii decembrie şi începutul lunii ianuarie cînd anarhia îm-
pinsese țara pe marginea prăpastiei, dar, zicea el, „binevoito-
rii noştri de azi declarau atunci că mai degrabă se vor duce
cu bolşevicii care se dezlănțuiseră cu sălbăticie, decît să fie
de acord de a fi invitată aici România”2. Printre multe alte
luări de cuvînt ale sale pentru afirmarea cauzei româneşti
în Basarabia, mereu bătăioase şi întotdeauna bine argumen-
tate, se evidențiază discursul emoționant din 18 mai 1918 în
susținerea propunerii ca soțiilor lui Alexei Mateevici şi Simi-
on Murafa să le fie acordat un ajutor de cîte 3 000 de ruble,
iar fiicelor celor doi oameni de cultură, Nina Mateevici şi
Silvia Murafa, o pensie anuală de cîte 900 de ruble pînă la
atingerea majoratului. Scîrbit şi totodată indignat de repli-
ca moldoveanului Cocîrlă, rătăcit în fracțiunea țărănească
a lui Țîganko, care zicea că ar fi o ruşine să se dea astfel
de ajutoare din banii poporului, Crihan observă, între altele,
că în trecut basarabenii nu au avut oameni mari, de aceea
viața le-a fost atît de grea, şi că abia pe la 1906 apar primii
din ei. „Un astfel de om mare a fost Murafa… Un om la fel
de mare pentru Basarabia a fost şi poetul Mateevici. Murafa
a fost luptător pentru patrie, Mateevici a fost poetul care a
cîntat-o. Moartea lor a fost deosebită. Unul a fost jertfa unui
1
Ibid., f. 118.
2
Ibid., f. 41v.
complot, iar celălalt a murit pe front. Noi trebuie să le fim
recunoscători, iar celor care protestează împotriva dorinței
noastre de a le mulțumi trebuie să le fie ruşine. Mai ales
vouă, moldovenilor din fracțiunea țărănească, ar trebui să
vă fie ruşine să mergeți împotriva celor mai de seamă mol-
doveni. 900 de ruble nu sînt bani mulți şi în orice caz sînt
mai puțini decît 700 000 de ruble care au fost dați pe degeaba
ofițerilor ruşi pentru a goni cîinii pe străzile Chişinăului”1.
Admirabil s-au manifestat şi deputații P. Erhan, V. Cijevschi,
N. Bivol, E. Alistar, V. Gafencu, Gh. Buruiană, E. Sinicliu,
N.N. Bosie-Codreanu, T. Ioncu care au reuşit să convingă
Parlamentul să transmită Sala publică de conferințe „A.S.
Puşkin” (Пушкинская аудитория) Societății culturale „Fă-
clia”, al cărei preşedinte, Vasile Țanțu, intenționa să o trans-
forme în teatru național pentru moldoveni2.
După ce Basarabia s-a aflat mai bine de un secol sub
dominație străină, timp în care spiritualitatea românească
părea să fie şi ea străină aici, sănătoasa conştiință națională
a acestor deputați ai Sfatului Țării se arată ca ceva incredibil,
ca o minune. Și totuşi ea era o realitate care demonstrează
că, în pofida faptului că în tot acest răstimp Rusia a făcut tot
posibilul pentru a înstrăina ținutul de la matca sa națională
şi a-l rusifica, eforturile ei s-au dovedit a fi zadarnice, deoa-
rece baza spiritualității acestui mare colț de țară românească,
reprezentată de cultura populară a românilor basarabeni, a
rămas neafectată şi în orice caz prea puțin alterată.
Examinarea atentă a proceselor-verbale ale Sfatului Țării
atenționează asupra necesității de a nu cădea în greşeala ide-
alizării convingerilor politice şi a mentalității deputaților.
Acest exercițiu impune mai ales o delimitare a convingerilor
izvorîte din sentimente naționale de ideile sociale şi proiecte-
le politice obținute prin contaminare fizică sau prin studiu.
1
Ibid., f. 234-234v.
2
Ibid., f. 99-105.
58 SFATUL ȚĂRII
Dacă îi avem în vedere doar pe deputații moldoveni, care re-
prezentau majoritatea populației basarabene, constatăm că
ideea națională românească, chiar dacă nu era conştientizată
de ei întotdeauna suficient de nuanțat, indiferent că se mani-
festa la început doar sub forma unui românism local, moldo-
basarabean, avea rădăcini adînci în subconştientul acestora,
ceea ce i-a determinat să şi-o manifeste chiar din primele
zile ale revoluției, iar unii, de regulă cei mai instruiți din
ei, cu mult pînă la acel eveniment. Cu totul altfel stăteau lu-
crurile în cazul ideilor obținute prin implicarea în mişcarea
revoluționară din anul 1917. Acestea, înălțătoare, cum am mai
spus, şi capabile să genereze primenirea radicală a societății,
au apărut, în toată complexitatea lor, brusc, spontan, datori-
tă impactului colosal exercitat de revoluție asupra oamenilor,
atît prin amploarea fără precedent a evenimentului, cît – şi
poate mai ales – prin noutatea lui. Oamenii au fost luați de
acest val extrem de puternic, a toate schimbător, pe nepregă-
tite, fără să mai aibă timp să mediteze îndeajuns asupra co-
mandamentelor şi mesajelor lui, să şi le asimileze, fără ca ele
să se fi putut sedimenta în sufletul şi în mintea lor, devenind
element definitoriu al mentalității lor. O schimbare radicală
de decor politic, un nou raport de forțe în societate, un alt cli-
mat sociopsihologic puteau şterge uşor ideile şi predispozițiile
generate de revoluție. Din nefericire, exemple concludente
sînt destule. Astfel, membrii Sfatului Țării, pe care revoluția
îi făcuse antimonarhişti ireconciliabili, în şedința lor din
25 noiembrie 1918 aveau să aprobe cu entuziasm manifest – e
adevărat că nu se ştie cît de sincer – o telegramă pentru re-
gele României, căruia îi exprimau „sentimentele de credință,
iubire şi devotament de nezdruncinat” şi se angajau să facă
„un zid de apărare în jurul Tronului, în care noi vedem, se
spunea în telegramă, cea mai puternică garanție a prosperă-
rii şi fericirii națiunii române”1. La fel de uşor au renunțat
1
Sfatul Țării, nr. 249, 1918. E adevărat că, potrivit unei relatări a lui
Ion Păscăluță, care trebuie tratată însă cu un foarte necesar minim de
deputații şi la ideile lor de revoluționari socialişti, după care
lupta pentru realizarea idealurilor naționale se dădea sub
steagul roşu al revoluției, cum zicea Anton Crihan în şedința
din 18 mai a Sfatului Țării1. Vorbind însă la ultima şedință,
din noaptea de 26/27 noiembrie 1918, despre reforma agrară,
tot el, care o jumătate de an mai devreme se caracteriza pe
sine însuşi ca fiind „socialist-revoluționar (naționalist)”, cum
se declarau majoritatea colegilor săi deputați, avea să susțină
că democrația propagată de revoluționarii socialişti era cate-
goric străină românilor basarabeni şi că ea nu avea de gînd să
rezolve problema țărănească, ci mai degrabă urmărea să dă-
uneze acestei cauze2. După încadrarea definitivă a Basarabiei
în regatul român, foştii revoluționari basarabeni şi-au renegat
frumoasele lor convingeri de dreptate socială şi de transfor-
mare radicală a societății cu care se mîndreau atît de mult
în anii 1917-1918. Dar cel mai regretabil a fost faptul că dacă
pînă la Unire moldovenii din Sfatul Țării, din guvernul Re-
publicii Democatice Moldoveneşti şi din formațiunile apropi-
ate de acestea erau, cu foarte puține excepții, solidari între ei,
nutrind cu toții, mai întîi, desprinderea de Rusia şi apoi înca-
drarea în statul român, după realizarea acestui obiectiv şi în-
regimentarea lor în lupta politică din noul regat s-au dezbinat
în mai multe fracțiuni, denigrîndu-se unii pe alții cu metode
josnice şi atacîndu-se între ei cu armele cele mai grosolane.
Lucrul cel mai trist a fost angajarea unor basarabeni, ca de
ex. D. Bogos, în ponegrirea şi terorizarea lui Stere, inițiată şi
instrumentată de anumiți falşi patrioți români, care, în lipsa
unor merite reale, se avîntau să acumuleze capital politic toc-
mai prin astfel de campanii murdare şi dezechilibrate.
rezervă, la acea şedință ar fi fost prezenți doar 46 de deputați: ANRM,

fond 727, inv. 2, dosar 80, f. 50.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 234; Sfatul Țării,
23 mai 1918.
2
Sfatul Țării, 2/15 decembrie 1918.
60 SFATUL ȚĂRII
luPta Pentru limBa română
d eputații din Blocul Moldovenesc au avut de purtat o lup-

tă grea cu adversarii lor din celelalte fracțiuni pentru a afir-
ma drepturile limbii române (moldoveneşti, cum i se spunea
atunci) în viața publică şi de stat a Republicii Democratice
Moldoveneşti. În general, şedințele se desfăşurau în limba
rusă, deoarece, în afară de faptul că minoritarii nu cunoşteau
româna, în Basarabia țaristă aceasta din urmă nu fusese folo-
sită în relațiile publice, în viața administrativă şi de stat, nici
chiar în învățămînt sau în viața culturală, altfel spus, limba
română nu avea o tradiție de comunicare la nivelul întregii
societăți anume ca limbă literară, cultă. Chiar şi deputații
moldoveni care obținuseră studii în universitățile ruseşti
cunoşteau mai bine limba rusă literară decît româna cultă.
Deputatul Robert von Lesch, care reprezenta în Sfatul Țării
comunitatea germană din Basarabia, povestea la una din
şedințe că se adresase odată cîtorva moldoveni mai instruiți
să-i traducă în limba română literară („moldovenească”, zicea
el) un text foarte mic, din patru rînduri, dar nu l-a putut ajuta
nimeni1. Chiar dacă această poveste urmărea să pună la în-
doială insistența deputaților moldoveni de a da limbii lor ma-
terne statut de unică limbă de stat, ea conține şi un sîmbure
de adevăr, dar numai un sîmbure, pentru că în realitate încă
pînă la deschiderea Sfatului Țării unii intelectuali moldoveni
scriau variate texte legate de organizarea acestei instituții
în limba română cu caractere latine2, fapt ce demonstrea-
ză tocmai familiarizarea cu varianta cultă a acesteia. După
1
2
Ibid., dosar 19, f. 272; dosar 41, ff. 137, 139 ş.a.
luPta Pentru limBa română 61
obținerea autonomiei şi constituirea Republicii Democratice
Moldoveneşti, evoluția firească a lucrurilor s-a desfăşurat de
aşa manieră încît limba română, ca limbă a populației majo-
ritare a ținutului, care pe timpul țarismului fusese prigonită,
trebuia să-şi înalțe statutul. Deja în şedința din 25 noiem-
brie V. Cristi propune ca toate adresările de importanță ma-
joră ale Sfatului Țării către populația ținutului să fie făcute
„în limbile moldovenească şi rusă”1, deci nu numai în rusă,
cum practicase pînă atunci administrația țaristă şi Guvernul
Provizoriu al Rusiei. În şedința din 27 noiembrie, chestiu-
nea limbii moldoveneşti a fost adusă în atenția deputaților de
Șt. Bulat, reprezentantul moldovenilor transnistreni, care
spunea că dorința pămîntenilor săi era ca aceasta să fie in-
trodusă în şcoală, în educația extraşcolară, în biblioteci, bise-
rică, judecată şi în sistemul sanitar2.
Cîteva zile mai tîrziu, ziarul Sfatul Țării, care era tribuna
Parlamentului abia creat, publica un articol-manifest intitu-
lat Învățați limba moldovenească în care se spunea: „În Basa-
rabia ce renaşte nu trebuie să fie nici un cetățean care să nu
cunoască limba moldovenească, limbă comună pentru toate
naționalitățile care locuiesc în ținutului nostru. A dovedi ne-
cesitatea şi importanța învățării limbii naționale, care de acum
încolo va deveni motorul de stat, oficial, al vieții din ținutul
nostru, înseamnă a forța nişte uşi deschise. Noi am dori doar
să menționăm că trebuie să ne grăbim cu învățarea limbii,
deoarece viața nu stă pe loc, ci merge înainte cu paşi gigantici
şi fiecare dintre noi trebuie să meargă în pas cu cerințele pe
care viața le dictează autoritar. Desigur, fiecare naționalitate
are dreptul să creeze în limba sa maternă, de vreme ce aceas-
ta este una din condițiile de bază ale realizării la scară largă a
principiului autodeterminării naționale, dar chiar şi în acest

1
Sfatul Țării, 29 noiembrie 1917. Vezi şi pr.-v. 5, nota 2: Sfatul Țării.

2
Documente, p. 153.
62 SFATUL ȚĂRII
caz necesitatea învățării limbii moldoveneşti, care îi uneşte
pe toți basarabenii, este mai mult decît evidentă”1.
Din momentul formării Republicii Democratice Moldove-
neşti, chestiunea limbii ca instrument de lucru în tot aparatul
de stat trece din sfera discuțiilor epizodice şi fragmentare în
aceea a dezbaterilor legislative sistematice. Astfel, în cadrul
examinării, în şedința din 4 decembrie 1917, a unui proiect
de lege privind organizarea lucrărilor de secretariat ale Par-
lamentului interesul cel mai mare al deputaților l-a provo-
cat întrebarea în ce limbă să se facă aceste lucrări. Deputatul
G. Grinberg din grupul evreiesc, numit uneori şi fracțiune
socialistă, propunea ca fiecare naționalitate să se poată adre-
sa Parlamentului în limba ei maternă, iar V. Prahnițchi de
la fracțiunea țărănească pleda pentru două limbi: moldove-
nească şi rusă, motivînd pe bună dreptate că, odată accep-
tată, propunerea evreilor putea crea un haos în cancelaria
legislativului. După un schimb de păreri şi de replici, această
propunere a fost totuşi votată, cu susținerea deputaților din
Blocul Moldovenesc. A fost însă luată în calcul şi propunerea
lui Halippa ca lucrările de cancelarie să fie făcute în limba
moldovenească 2.
După proclamarea independenței, problema limbii oficia-
le nu mai este examinată incidental sau colateral, în contextul
altor subiecte de interes prioritar pentru Parlament, ci începe
să se deplaseze în centrul atenției deputaților. În şedința din
5 februarie 1918, Sfatul Țării a avut pe ordinea de zi proiec-
tul de lege „Cu privire la limbile oficiale în Republica Mol-
dovenească”. La prima vedere, pare curios că documentul a
fost propus de fracțiunea minoritarilor. Raportorul, bulgarul
K. Misirkov, care era unul din secretarii Parlamentului (nr.
4) şi în acel moment lider al fracțiunii, motiva astfel necesi-
tatea unei astfel de legi: „După proclamarea independenței
1
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, ff. 82-83. Vezi şi pr.-v. 11:
Sfatul Țării. Documente, p. 192-198.
Basarabiei, actuala Republică Moldovenească, în multe acte
oficiale textul rusesc este înlocuit cu textul moldovenesc.
Întrucît moldovenii constituie 50% din toată populația Re-
publicii Moldoveneşti…[multora] limba moldovenească nu le
este cunoscută sau nu o cunosc suficient, pe cînd limba rusă,
în calitate de limbă oficială pe parcursul a peste o sută de ani,
este cunoscută în aceeaşi măsură de către toate popoarele fos-
tei Basarabii”. După care dă citire proiectului de lege din 11
articole, dintre care cel dintîi avea următorul conținut: „Lim-
bile moldovenească şi rusă sînt declarate limbi egale, oficiale
ale Republicii Moldoveneşti”1. Provocînd protestul vehement
al deputaților din Blocul Moldovenesc, această prevedere a
trezit o adevărată furtună în Parlament.
Dezbaterile sînt deschise de Nicolae Bivol care opinează
că problema aceasta nici nu trebuia ridicată, însă felul cum
s-a pus cere să fie totuşi examinată, deoarece nu poate fi im-
pusă cu forța folosirea unei limbi sau a alteia. „În afară de
asta, mai zice el, nu se poate să trăieşti într-o anumită țară,
fără a cunoaşte limba ei şi tocmai de aceea cetățenilor Re-
publicii Moldoveneşti nu li se permite să nu cunoască limba
moldovenească”. Încheind, în aplauzele Blocului şi probabil
ale unei părți a publicului, adaugă: „Moldovenii nu obligă pe
nimeni să vorbească în limba lor, dar ei doresc totodată ca
nimeni să nu le impună altă limbă. Fiecăruia care vrea să
trăiască împreună cu noi şi să ne înțeleagă, îi recomandăm
totuşi să facă cunoştință cu limba noastră”. În timp ce Bivol
1
Ibid., f. 259. Vezi pr.-v. 42: Sfatul Țării. Documente, p. 376-384. De
asemenea, vezi şi ziarul Sfatul Țării, 7 februarie 1918, unde chestiunea
este examinată mai pe larg. Nu este lipsit de interes faptul că raportorul
evită cuvîntul „democratică” din denumirea republicii şi totodată mani-
festă preferință pentru numele de Basarabia. Explicația constă în faptul
că el era unul dintre acei deputați minoritari care ceruseră ca republica să
se numească „basarabeană”, nu „moldovenească”, şi totodată susținea că,
de vreme ce minoritarii nu aveau o reprezentare mai mare în Sfatul Țării,
republica nu putea fi considerată democratică.
64 SFATUL ȚĂRII
pleca de la tribună, unii deputații nemoldoveni i-au cerut să
traducă în ruseşte ceea ce a vorbit, dar el a refuzat. Halippa,
care prezida şedința, în lipsa lui Inculeț, a promis că va tra-
duce sensul celor spuse de Bivol, dar a ținut să menționeze
că preşedintele şedinței „nu este dator să traducă în limba
rusă, deoarece e timpul ca deputații (nemoldoveni – a.) să fi
învățat limba moldovenească”1.
După luările de cuvînt ale deputaților Vlad Bogos,
Gh. Stavriev, Robert von Lesch şi Timofei Silistrari, care au
polemizat îndelung asupra statisticii etnice utilizate de Misir-
kov şi a enormelor dificultăți de reafirmare a limbii române în
Basarabia după mai bine de un secol de împilare națională, la
tribună este invitat Vasile Gafencu. „Statistici sînt multe, ob-
servă el între altele, şi nu toate sînt exacte. Dar eu vreau să vor-
besc despre altceva. Pînă la revoluția din februarie, în ținutul
nostru, în scopul rusificării lui, nu se putea vorbi în altă limbă
decît rusa, ceea ce pentru noi era foarte greu. Pentru faptul că
nu ne puteam împăca cu limba rusă, arhiereii ne numeau mă-
gari. Pe de altă parte însă, cum am fi putut învăța această lim-
bă, dacă ținutul suferea din lipsă de şcoli; ruseşti erau puține,
iar moldoveneşti deloc. Iată de ce astăzi limba moldovenească
este atît de slabă în ținut. Lasă să învețe toți în limba în care
doresc. Noi vom da bani cu bucurie pentru şcolile în care co-
piii vor învăța în limba mamei lor. Prin politica sa ticăloasă,
țarismul care a fost răsturnat se stăruia întotdeauna să înăbuşe
tot ceea ce omului îi era mai apropiat, ceea ce îi era mai scump
– limba mamei sale. Noi nu vom urma exemplul lui. Încheind,
vreau să-i întreb pe acei deputați care insistă foarte tare să vor-
bim ruseşte: oare aici sînt chiar atît de mulți care nu cunosc
limba noastră? Pînă acum situația noastră, a moldovenilor, a
fost foarte grea; din cauza necunoaşterii limbii ruse, noi nu ne
puteam adresa la nici o instituție de stat”2.
1
2
Ibid., f. 260-260v.
După acest discurs simplu şi pătrunzător, în care tristețea
realității se îmbină cu lumina speranței ce începea să o dea
marile prefaceri care aveau loc în ținut, chestiunea aflată în
discuție a fost examinată pe toate fețele în luările de cuvînt
ale deputaților I. Tudos, T. Corobceanu, I. Buzdugan, K. Mi-
sirkov ş.a. Apoi poziția majorității parlamentare a fost reitera-
tă pe cît de limpede, pe atît de hotărît de A. Crihan chiar din
startul luării sale de cuvînt: „Deputaților moldoveni nu le-a
plăcut tendința de a impune Republicii Moldoveneşti limba
rusă de care ne-am săturat foarte tare cu toții”. Apoi continuă
astfel: „Nimeni dintre noi, moldovenii, nu doreşte să impună
limba moldovenească națiunilor mici, deoarece ținem minte
vremea cînd şi noi eram forțați să vorbim o limbă care ne era
străină. Repet: niciodată nu vom impune limba noastră ni-
mănui. În schimb, dorim un singur lucru, şi toti trebuie să fie
de acord cu noi, că în Republica Moldovenească trebuie să fie
limba moldovenească. Eu, domnilor deputați, nu sînt statis-
tician, dar îmi pare că statistica lui Misirkov este greşită, noi
sîntem totuşi mai mulți decît 60%. Oricui îi este clar scopul
statisticii ruseşti, care demonstra intenționat că moldoveni,
armeni, bulgari erau mai puțini decît în realitate. Este oare
cu putință să te referi la o astfel de statistică? Cred că numai
deputatul Misirkov se poate baza pe ea. Statistica publicată
în ziarul Sfatul Țării arată mult mai puțini bulgari decît zice
oratorul. Noi, moldovenii, niciodată nu am afirmat că sîn-
tem 70%, dar susținem că statistica rusă nu este corectă şi e
posibil să fim chiar mai mulți de 70%”. Apoi revenind la su-
biectul din proiectul de lege şi adresîndu-se reprezentanților
minorităților, Crihan ținu să exprime hotărîrea deputaților
moldoveni de a nu face nici un compromis în privința lim-
bii: „Domnilor, dumneavoastră nu ne-ați înțeles, nimeni din-
tre noi nu are de gînd să impună (minorităților – a.) limba
moldovenească. Noi dorim doar ca limba noastră oficială
să fie limba moldovenească, nu rusă. Procedînd astfel, nu
intenționăm să lichidăm limbile materne, iar în şcoli să-i
66 SFATUL ȚĂRII
forțăm pe copii să învețe limba moldovenească. Noi dorim ca
corespondența actelor oficiale să fie făcută în limba moldo-
venească; cînd însă un act anume se referă la bulgari, atunci
alături de textul moldovenesc poate fi şi textul bulgar; la fel
va fi şi în cazul germanilor ş.a. Eu propun ca proiectul de
lege să fie trimis în comisia pe care o vom alege chiar acum,
dar aceasta nu trebuie să uite că în Republica Moldovenească
limba rusă nu poate fi limbă oficială”1.
Într-adevăr, comisia a fost creată chiar în acea şedință şi
era alcătuită din 21 de deputați, dintre care 14 de la Blocul
Moldovenesc şi 7 din partea minoritarilor, dar proiectul de
lege al lui Misirkov nu a mai reapărut pe agenda Parlamen-
tului, deoarece, aşa cum am văzut, nu avea nici o şansă să
fie votat. În schimb Sfatul Țării şi guvernul său au promovat
şi în continuare linia adoptată de Blocul Moldovenesc, şi nu
doar în ceea ce privea activitatea celor două instituții de stat,
ci şi în alte domenii, în special în învățămînt şi în sfera cultu-
rii, susținînd şcolile, înființînd şi finanțînd de ex. cursuri de
învățători la care era învățată şi limba română, creînd teatrul
în limba română ş.a.2
A fost firesc ca după Unire noul statut al Basarabiei şi at-
mosfera social-politică şi culturală radical schimbată să pună
populația minoritară în situația de a avea interesul să cunoas-
că limba română. Astfel, în şedința din 14 martie 1918, la
care se discuta chestiunea trecerii Sălii publice de conferințe
„A.S. Puşkin” la Societatea „Făclia” pentru a fi transformată
în teatru moldovenesc, N.N. Bosie-Codreanu observa că ast-
fel de fenomene arată că populația necunoscătoare a limbii
moldoveneşti în viitor va fi nevoită să o învețe3. Treptat, în
Parlament unii deputați moldoveni, ca Buzdugan, Crihan,
1
Ibid., f. 260v.-261. Vezi şi pr.-v. 4, nota 5, p. 197-198
2
I. Țurcanu, Sfatul Țării și problema limbii române. Cîteva referințe
istorice, Limba română, 1998, nr. 1-2.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 103.
Pelivan, Bivol, Bogos ş.a., aveau să vorbească tot mai des în
limba română. Nu este deloc lipsit de interes faptul că, dacă
în primele luni ale activității Sfatului Țării toți deputații vor-
beau ruseşte, în şedința din 14 mai 1918 deputatul V. Mîn-
drescu îşi cerea iertare de la colegii săi din Blocul Moldo-
venesc că era nevoit să vorbească în limba rusă, pentru a fi
înțeles corect, zicea el, de întreaga asistență1. Astfel, în po-
fida rezistențelor pe care le întîlnea şi a urmărilor grave ale
dominației țariste, limba română se impunea tot mai mult,
aşa încît, odată cu încetarea procesului rusificării, începea
să se manifeste o tendință contrară, aceea de pătrundere a
cuvintelor române în limba rusă, fenomen pe care un epigra-
mist glumeț avea să-l semnaleze în oficiosul Sfatul Țării după
cum urmează: Cunosc cele două limbi,/ Și cînd una pe-alta
schimbi,/ Foarte multe-a lor cuvinte/ Își pierd sensul dinain-
te./ Gîndul meu nu-i năzdrăvan,/ Dar îl apăr pîn´ la culme/
Că-n ruseasca mea pătrunde/ Lexicul basarabean.
1
Ibid., f. 220.
68 SFATUL ȚĂRII
Potențialul de munCă al sfatului țării
P rimul Parlament al Basarabiei a purtat amprenta puternică

a momentului în care a apărut şi a contextului istoric în care
i-a fost dat să activeze. De aceea, dacă în multe privințe el
nu se deosebea de instituțiile de acest fel din țările cu regim
democratic, în altele era totuşi altfel. Era, aşa cum am văzut,
o instituție legislativă perfect legală, deşi constituită într-o
atmosferă dominată de război şi revoluție, cu toate urmările
ce rezultau din aceste fenomene, inclusiv dezorganizare a sis-
temului administrativ pe întreg teritoriul ținutului, a trans-
portului şi serviciilor publice, dictat din partea variatelor
formațiuni militare mai mult sau mai puțin organizate, anar-
hie în relațiile agrare, deficit acut de mărfuri de primă nece-
sitate, şi în primul rînd de produse alimentare, inflație etc.
Sfatul Țării se deosebea categoric de numeroasele formațiuni
politice şi de altă natură, apărute după revoluție ca ciupercile
după ploaie – soviete, comitete, uniuni, asociații etc. ‒ fiind
aproape toate înjghebări de ocazie, cu prestanță şi durată
foarte reduse. Procesele-verbale ale şedințelor sale aduc do-
vada vie că el era o importantă instituție de stat ce activa
organizat şi sistematic şi în care deputații îşi luau în serios
misiunea, fiind conştienți că le reveneau sarcini de mare res-
ponsabilitate, fapt pentru care procedau în consecință.
O trăsătură distinctivă a activității Sfatului Țării o făcea
faptul că, în afară de cîteva cazuri rare, şedințele sale în plen
aveau loc noaptea. Acestea începeau de obicei la ora 9.00,
uneori ceva mai devreme, alteori chiar mai tîrziu, şi țineau
cîteva ore, cel mai des durau în medie trei ore, de foarte
puține ori, ca de ex. la 21 noiembrie 1917, opt ore şi mai mult,
Potențialul de munCă al sfatului țării 69
iar ultima şedință, din 26/27 noiembrie 1918, a ținut toată
noaptea. Lucrările se desfăşurau în sala mare de la etaj, care
era împărțită de-a lungul în trei părți inegale: în fund se afla
prezidiul şi tribuna pentru vorbitori, în partea opusă, lîngă
ferestrele şi balconul ce dădeau deasupra intrării, se afla pu-
blicul, iar în centru, de fapt în aproape toată sala, erau locu-
rile pentru deputați. Aflăm din discursurile lui A. Crihan,
P. Manițîn şi V. Prahnițchi că în sală deputații erau aşezați
după fracțiunile din care făceau parte şi anume în partea
stîngă, opusă intrării, se aflau cei din fracțiunea țărănească,
în centru – minoritarii şi la dreapta, mai aproape de intrare,
Blocul Moldovenesc1. În total dezacord cu afirmațiile unor
istorici, pentru care Sfatul Țării ar fi fost un organ antipo-
pular, fără autoritate şi care adeseori îşi ținea şedințele fără
cvorum, procesele-verbale demonstrează fără echivoc că,
în pofida greutăților şi a obstacolelor foarte mari, acesta a
funcționat normal pe toată durata activității sale, chiar şi în
situația de criză politică acută de la sfîrşitul anului 1917 şi
începutul anului 1918. Membrii legislativului îşi manifes-
tau uneori nemulțumirea că nu se respecta întocmai orarul
şedințelor, ceea ce nu era nefiresc în conjunctura de atunci,
foarte complicată, în care trebuia să lucreze. Deşi nu a avut,
pe toată durata funcționării sale, acelaşi număr de deputați –
unii, nu foarte mulți, plecau, în locul lor veneau alții –, totuşi
şedințele se desfăşurau în bună ordine. Nucleul Parlamentu-
lui, care era şi partea sa cea mai activă şi care alcătuia cca 60
de deputați2, a rămas însă neschimbat de la începutul şi pînă
1
Ibid., dosar 21, partea I, f. 264; dosar 55, ff. 5, 56, 190v., 257.
2
Sînt vizați deputații care au avut mandat din primele două luni de
funcționare a S.Ț. şi pînă la dizolvarea lui, la 27 noiembrie 1918. Datele au
fost calculate după sursa: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 19, f. 235-261; Vezi
şi A. Chiriac, Dicționar al membrilor Sfatului Țării, 1917-1918, Bucureşti,
2001, p. 35-42. La P. Cazacu (Moldova dintre Prut și Nistru (1812-1918), Iaşi,
1924, p. 240-241) numărul respectivilor deputați este de peste 80, ceea ce
nu are confirmare în documentele originale din arhivă. În plus, el susține
că deputații ar fi activat pînă la 28.11.1918, cînd de fapt S.Ț. nu mai exista.
70 SFATUL ȚĂRII
la sfîrşitul activității sale. Niciodată Sfatul Țării nu a lucrat
cu mai puțin de 50 de deputați, excepție fiind şedința aşa-
zis particulară din 10 ianuarie 1918, care a avut loc într-un
moment foarte dificil pentru Republica Democratică Moldo-
venească, şi doar de cîteva ori a avut 50-60 de deputați. De
regulă, la şedințe participau în jur de 80-90-100 de persoane.
Cei mai mulți deputați cu mandate în regulă au fost în tim-
pul şedinței din 27 martie 1918, la care au participat 125 de
deputați, iar alții 13 au lipsit1.
Eficiența Sfatului Țării, la fel ca şi combativitatea lui
într-un moment de confruntări adeseori de neîmpăcat, au
depins foarte mult de gradul de instruire a deputaților şi nu
mai puțin de vîrsta lor. Aşa cum îşi amintea Inculeț, care este
o sursă ce nu poate fi neglijată, în momentul Unirii, din 138
de deputați, numai 15 erau trecuți de 40 de ani, 88 aveau în-
tre 30 şi 40 de ani, iar 35 – între 20 şi 30 de ani. Procentual,
cele trei categorii ar constitui, cca 11%, 64% şi 25%. Anche-
tele menționate mai sus arată că 25 de deputați aveau peste
40 de ani, vîrsta altor 60 era de la 30 pînă la 40 de ani, iar 40
de persoane numărau între 20-30 de ani, ceea ce în procente
ar da raportul 20%, 48% şi 32% (vezi şi anexa 2). Inculeț mai
reținuse că studii superioare aveau 45 de deputați, iar medii
– 48 de persoane2. Datele anchetelor nu confirmă întru totul
aceste cifre – după ele, studii superioare ar fi avut aproxi-
mativ 35 de deputați, iar medii generale şi speciale cam tot
atîția. Cîțiva sînt trecuți la categoria „malogramotnîi”, care,
prin echivocul ei, îi poate viza deopotrivă pe cei care stăpî-
neau cîteva elemente rudimentare de ştiință de carte şi pe cei
complet analfabeți3. Totuşi, datele celor două surse nu se ex-
clud unele pe altele, ambele demonstrează că Sfatul Țării era
1
Acestea sînt date din procesul-verbal al şedinței din data respectivă,
dar în realitate numărul celor care au lipsit atunci a fost mai mare: vezi
anexa 3.
2
I. Inculeț, p. 115.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 37.
Potențialul de munCă al sfatului țării 71
un organism ce acumula multă energie, adică exact ceea ce
se cerea cel mai mult în condițiile revoluției, dar şi un capi-
tal intelectual care era în stare să evalueze corect situația cu
totul neobişnuită în care se afla atunci Basarabia şi starea de
lucruri din fiecare domeniu al vieții publice a ținutului, aşa
cum mărturisesc foarte bine procesele-verbale ale şedințelor
în plen. Aceste fapte dezmint afirmația acelor critici răuvoi-
tori care au susținut că „majoritatea în Sfatul Țării o dețineau
oamenii fără autoritate, fără experiență în activitatea publică
şi adeseori fără educație”1.
Primele acțiuni de anvergură ale revoluționarilor basara-
beni arată că ei ştiau foarte bine ce aveau de făcut, în pofida
faptului că aproape toți nu aveau experiență politică şi de stat,
iar unii nici studiile necesare pentru o activitate atît de respon-
sabilă. Dovada neîndoielnică o avem în activitatea Congresu-
lui militarilor moldoveni, a Biroului de Organizare a Sfatului
Țării şi chiar în prima şedință a Parlamentului basarabean,
deşi aceasta fusese una de inaugurare a instituției şi nu-şi pro-
punea să rezolve vreo problemă. Merită toată atenția discursul
lui Ion Inculeț în această şedință, atît pentru aprecierea corec-
tă a momentului istoric, cît şi pentru semnalarea cu tot atîta
competență şi luciditate a sarcinilor ce stăteau în fața Parla-
mentului şi a celorlalte structuri ale noii puteri. Acesta este un
document sobru, precis şi foarte bine structurat. Dacă îl com-
parăm cu acele scrieri ale lui Inculeț pe care le cunoaştem, des-
tul de puține, de altfel, pare să nu fi fost alcătuit de el. Dar nu
există temei să presupunem că ar fi fost scris de altcineva, de
vreme ce ştim că el a aflat că va fi ales preşedinte doar în ziua
deschiderii Sfatului Țării. Convențional, discursul său poate fi
împărțit în două părți distincte, dar inegale, prima mai mică, a
doua mai mare. În prima parte, vorbitorul caracterizează scurt
momentul istoric şi dă o apreciere situației politice din Rusia,
de unde rezultă concluzia pentru Basarabia. „Ne-am adunat
1
Memorandum on the international situation of Bessarabia…, p. 128.
72 SFATUL ȚĂRII
într-un moment îngrozitor. Republica Rusă se află într-un
mare pericol. Lipsa puterii la centru şi anarhia care a cuprins
toată țara amenință cu moartea întregul stat”1. Ultimele două
propoziții vor sta şi la începutul Declarației din 2 decembrie a
Sfatului Țării, ceea ce arată că Inculeț a participat la elaborarea
ei. Din această constatare urmează concluzia, care de aseme-
nea se află şi în Declarație, că singura salvare pentru Repu-
blică era organizarea aparte a fiecăreia din componentele ei
pentru a constitui împreună o mare federație. În componența
acestei federații, Basarabia urma să fie organizată ca Republică
Democratică, iar pînă la convocarea Adunării Constituante a
întregii Rusii, în ținut toată puterea trebuia să aparțină Sfatu-
lui Țării. În cea de-a doua parte sînt menționate sarcinile „de
importanță colosală” care stăteau în fața Parlamentului basa-
rabean, printre care lichidarea anarhiei, rezolvarea problemei
pămîntului, adică reforma agrară, aprovizionarea populației
cu mărfurile de primă necesitate, şi în primul rînd cu produ-
se alimentare, organizarea administrației în baza alegerilor
democratice, asigurarea tuturor libertăților democratice ş.a.
Discursul se termina cu un îndemn mobilizator pe care de
asemenea îl vom regăsi în textul Declarației din 2 decembrie
şi care menționa încă o dată situația extrem de grea în care se
afla ținutul: „În clipa cumplită de față, cînd ne aflăm cu toții
lîngă prăpastia anarhiei, vărsării de sînge între frați, sărăciei,
frigului şi foametei, eu vă chem să creăm frățeşte un front unic
revoluționar, să ne unim prieteneşte eforturile în jurul orga-
nului nostru ținutal suprem – Sfatul Țării şi să uităm pentru
moment toate interesele mărunte, egoiste, şi atunci vom salva
ținutul nostru şi nu vom permite moartea definitivă a patriei
noastre comune – Marea Republică Democratică Federativă
Rusă – iar libertățile cucerite de norod cu atîta trudă nu le vom
ceda niciodată nimănui”2.
1
2
Ibid., f. 2-2v.
Confruntarea Cu anarhia 73
Confruntarea Cu anarhia
din discursul inaugural al lui Inculeț se vede că prima

sarcină pe care Sfatul Țării o avea de rezolvat era anarhia
ce viza două fenomene, care de cele mai multe ori erau le-
gate între ele, şi anume dezordinile şi fărădelegile provoca-
te de numeroasele bande de soldați bolşevizați din armata
rusă, dezertați de pe front, şi haosul din relațiile agrare,
caracterizate de distrugerea de către țărani, destul de des
împreună cu aceiaşi soldați şi la îndemnul acestora, a ma-
rilor gospodării funciare. Jafurile, pogromurile, distruge-
rile delaolaltă a tot felul de bunuri, banditismul şi chiar
omorurile deveniseră, mai ales în ultimele luni ale anului
1917, fenomene permanente. Această atmosferă extrem de
încărcată şi de periculoasă făcea ca viața oamenilor şi ac-
tivitatea instituțiilor să fie lipsite de siguranță. De aceea
în procesele-verbale adeseori întîlnim fraza „Sfatul Țării
îşi ține şedințele într-un moment îngrozitor” (въ грозный
часъ засѣдаетъ Сфатулъ Цэрій) şi am văzut că în dis-
cursul său foarte scurt Inculeț rosteşte această expresie de
două ori. Acest fenomen a fost discutat îndată după forma-
rea Sfatului Țării, în şedința din 23 noiembrie 1917, cînd
s-a constatat că situația era extrem de critică mai ales în
județele nordice Hotin, Soroca şi Bălți, pe unde trecea în
acel moment cea mai mare parte a trupelor ruse care de-
zertau de pe front. Deputații au votat o rezoluție care pre-
vedea, între altele, pregătirea a 10 cohorte pentru lichida-
rea dezordinilor, adresarea către comandantul suprem al
Frontului Român să scoată toate unitățile militare din Ba-
sarabia şi organizarea în județe a detaşamentelor de infan-
74 SFATUL ȚĂRII
terie şi cavalerie pentru autoapărare1. Însă situația era mult
prea gravă că să se fi putut rezolva printr-o simplă rezoluție,
de aceea deputații au continuat s-o examineze şi să-i caute
soluție şi în şedința din 25 noiembrie, cînd s-a constatat că
rezolvarea problemei nu era posibilă pînă la formarea gu-
vernului, a viitorului Consiliu al Directorilor Generali2. La
2 decembrie a fost creată o comisie pentru lupta împotriva
anarhiei, din care făceau parte deputații V. Cristi, comisa-
rul Guvernului Provizoriu în Basarabia, viitor director gene-
ral la interne, T. Cotoros, comisar pentru județul Chişinău,
V. Cijevschi, comisar militar al Sfatului Țării, V. Prahnițchi şi
V. Țanțu3. Dar problema părea să nu aibă soluție, dimpotrivă,
anarhia lua amploare. În şedința din 5 decembrie a Sfatului
Țării, reprezentantul upravei județului Cahul, N.A. Akker-
man, povestea: „Județul nostru a fost lovit de un uragan de
pogromuri şi distrugeri. În decurs de cinci zile au fost distru-
se 28 de economii (gospodării mari moşiereşti – a.), au fost
furate 400 de mii de puduri de pîine. Din județ, pogromurile
au trecut în oraşul Cahul cu scopul de a distruge instituțiile
de stat şi obşteşti. Apoi iar s-au răspîndit în județ” şi în special
în zona aşezării Leova, „unde sînt multe depozite în care este
păstrat furajul pentru armata română”. Un alt reprezentant
al județelor sudice, viitor deputat în Sfatul Țării, G.S. Stavri-
ev, povestea: „Acest incendiu groaznic l-au aprins elemente-
le provocatoare din armata rusă demobilizată. Pogromurile
au luat proporții straşnice, cetățenii erau terorizați şi toate
rugămințile noastre către diferite organizații cu caracter mi-
litar n-au dus la nimic. Ne-am adresat armatei dislocate în
1
Ibid., ff. 21v-22. Vedem, aşadar, că documentele istorice dezmint
categoric afirmațiile criticilor neobiectivi ai Sfatului Țării, cum că chiar
oamenii săi, comisarii trimişi în județe, împreună cu cohortele, ar fi
instigat populația la distrugerea marilor gospodării agricole: Memoran-
dum…, p. 132.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, ff. 27-29.
3
Ibid., f. 73v.
vecinătate, dar ajutor nu am primit. Acum toate speranțele
noastre se îndreaptă către Sfatul Țării”1.
Armata rusă nu putea participa la lichidarea anarhiei.
Conform situației constatate în unele unități militare ruseşti
de pe Frontul Român, acestea au început să se dezorganize-
ze chiar a doua zi după complotul bolşevic de la Petrograd2.
Cu mult pînă Șcerbaciov să dea ordinul de demobilizare,
adică pînă la 23 decembrie 1917, grupuri mari de soldați şi
chiar unități întregi se puseră în mişcare, părăsind frontul.
Un ordin din 5 decembrie 1917 al şefului Marelui Stat Major
al armatei române, C. Prezan, către unitățile din subordine
consemna, între altele: „Cum Comandamentul Rus nu-şi mai
poate exercita autoritatea, unitățile şi coloanele ruse au înce-
put a se mişca din proprie inițiativă. Toate au tendința de a
trece în Rusia”3. Arhivele militare române conțin numeroase
mărturii de acest fel. Un document din şirul acestora infor-
ma Marele Cartier General (MCG) că „din seara zilei de 14
decembrie pînă în seara zilei de 16 decembrie au trecut în
Basarabia prin Moldovița 1 200 soldați, 10 tunuri grele, 40
trăsuri, prin Lunga – 1 400 soldați fără arme şi 46 trăsuri
cu munițiuni, prin Rădăuți – 81 călăreți ruşi”4. Alte puhoaie
străbăteau Basarabia prin centru şi prin extremitatea ei sudi-
că (în ultima zonă, cu trenurile, de la Galați spre Reni, iar pe
jos, în special pe la Vadul lui Isac şi Oancea5). Cîteva unități
militare ruseşti se aflau aici încă înainte de declanşarea demo-
bilizării dezorganizate. În plus, resturile rămase din unitățile
ce se aflaseră în România au început să fie trecute dincoace
de Prut. În şedința din 13 ianuarie 1918, Erhan îi informa pe
1
Ibid., f. 92-92v.
2
AMR, fond 949, dosar 954, f. 21.
3
Ibid., dosar 767, f. 11. În acel moment, Șcerbaciov solicitase lui Mack-
ensen un armistițiu: H. Berthelot, Memorii și corespondență (1916-1919),
trad. din franceză Mona Iosif, Bucureşti, 2012, p. 275.
4
5
Ibid., dosar 964, f. 82; dosar 973, f. 3.
76 SFATUL ȚĂRII
deputați că numai în Chişinău se aflau 60 de mii de militari1,
ceea ce era mai mult decît populația oraşului. Evident, pînă
la revoluția bolşevică majoritatea acestora făcuseră parte din
trupele Frontului Român, iar acum încercau să-şi asume ro-
lul de singură putere politică în ținut. Scurgerea în Basarabia
a acestor trupe dezorganizate şi în bună parte bolşevizate au
creat aici un haos administrativ şi au răspîndit peste tot arbi-
trariul şi fărădelegea. Armata română, care rămăsese singu-
ra forță organizată din zona Frontului Român, a fost nevoită
să-şi asume sarcina de a lua sub control debandada din arma-
ta rusă, drept care este dată dispoziția să fie realizată o con-
centrare mai mare de forțe spre est, mai ales în zona Prutului
şi în sudul Basarabiei, pentru a face astfel ca şuvoaiele de de-
zertori să urmeze căi stabilite din timp şi să fie supravegheate
îndeaproape de trupele române2. Bineînțeles că în situația în
care cei supravegheați erau mult mai numeroşi decît cei care
supravegheau realizarea unui astfel de obiectiv era extrem de
anevoioasă.
Sfatul Țării nu dispunea de forțele necesare pentru a face
față anarhiei generate de bandele demoralizate de soldați ce
rătăceau pe tot cuprinsul Basarabiei, astfel că spre sfîrşitul
lunii decembrie anarhia se apropia şi de Chişinău. În şedința
din 27 decembrie 1917, premierul P. Erhan raporta următoa-
rea situație: „În Consiliul Directorilor Generali, sînt primite
aproape în fiecare ceas telegrame care cer ajutor şi apărare,
nu a averii, ci a vieții, şi acestea nu sînt cereri de la persoane
aparte, ci de la grupe, societăți şi județe întregi; imploră aju-
tor chiar şi reprezentanții puterii – comisarii județeni. Ieri
situația era de aşa natură că din Cahul s-au adresat cu ru-
gămintea pentru ajutor la Stavkă (cartierul general al trupe-
lor ruse de pe Frontul Român – a.), iar pe noi ne-au întrebat

1
Menționez o singură sursă dintr-un număr foarte mare: AMR, fond

2
MCG, dosar 805, f. 124.

cînd vom lua măsuri pentru apărare. Și dacă nu dăm acordul
pentru introducerea trupelor, atunci județele Cahul şi Ismail
se separă şi trec la Stavkă”. După ce menționează o serie de
fapte grave petrecute în județul Chişinău (pogromuri, jafuri,
omoruri, ciocniri sîngeroase între grupuri de săteni), oratorul
adaugă: „Astfel de veşti sosesc de pretutindeni”1. În aceeaşi
şedință, directorul general de interne, V. Cristi, atrăgea atenția
deputaților la alte fapte grave: „În ultimele zile s-a observat că
în 12 localități se pregătesc pogromuri antievreieşti; a sosit o
delegație a evreilor implorînd ajutor. A apărut o nouă formă
a pogromurilor – distrugerea bisericilor şi mănăstirilor. În
județul Orhei a fost atacată o mănăstire, sînt distruse şcolile,
spitalele, farmaciile, a fost distrusă pepiniera din Bucovăț, în
Chilia centrul a fost distrus şi magazinele sînt făcute scrum,
populația geme”2. Erau devastate, cum am văzut, depozitele
armatei române, dar şi cele pe care le avea în Basarabia ar-
mata rusă. La una din şedințele Sfatului Țării, viceministrul
de război, N. Secară, relata că bolşevicii prădaseră depozitele
armatei a 4-a rusă3. Iar generalul H. Berthelot scria încă la
începutul lunii noiembrie: „La Bolgrad, în Basarabia, la car-
tierul general al armatei a 6-a ruse, s-au produs evenimente
violente. Mai multe mii de soldați au atacat şi au furat de-
pozitele de alcool din oraş, au dat foc rezervelor şi i-au ma-
sacrat pe paznici. Situația a fost atît de gravă, încît pînă şi
sovietul armatei s-a alarmat şi a făcut apel la cazaci pentru a
restaura ordinea”. În luna următoare va semnala şi mai mari
„tulburări în Basarabia. Bande bolşevice circulă de-a lungul
Prutului şi caută să pună mîna pe depozitele constituite în
apropierea rîului”4. În general, în luna decembrie 1917, cu
excepția Chişinăului, în care mai exista o oarecare ordine,
1
2
Ibid., f. 132.
3
Ibid., partea a II-a, f. 240v.
4
H. Berthelot, p. 252, 283.
78 SFATUL ȚĂRII
tăvălugul anarhiei trecuse peste toată Basarabia1. În primele
două săptămîni ale lunii ianuarie situația rămăsese, în linii
generale, aceeaşi. Într-un ordin al generalului Lupescu, se
spunea că „cerealele cumpărate de statul român în raionul
Leova şi depozitele de pe Prut sînt devastate”2. În ținut nu
exista nici o forță care ar fi fost în stare să pună capăt aces-
tei nenorociri. Evident, Sfatului Țării, organul de stat legitim
suprem al Basarabiei, nu-i rămînea altă soluție decît să caute
ajutor în afară.
1
Vezi I.E. Levit, p. 150-180. Vezi o serie de cazuri grave descrise de
Inculeț: O revoluție trăită, p. 80-82.
2
AMR, fond 949, dosar 979, f. 190.
o sarCină de CăPetenie: treaBa PămÎntului 79
o sarCină de CăPetenie: treaBa PămÎntului
u n alt obiectiv la fel de important era, aşa cum menționa

şi Inculeț la deschiderea Sfatului Țării, rezolvarea problemei
agrare. Gravitatea şi urgența acesteia erau determinate, în
acea situație extrem de complicată, nu doar de angajamentul
pe care revoluționarii basarabeni şi-l luaseră în momentul în
care se hotărîseră să-şi creeze propria organizație de stat şi
să-şi proclame autonomia şi anume acela de a da țăranilor
pămîntul în folosință fără plată, aşa cum prevedea articolul
2 al Declarației din 2 decembrie 1917. Soluționarea acestei
probleme era imperios reclamată mai ales de marea dezor-
dine care apăruse în relațiile de proprietate funciară, cînd
acestea ieşiseră de sub controlul comitetelor agrare, înființate
prin două dispoziții, din martie-aprilie 1917, ale Guvernului
Provizoriu al Rusiei, iar țăranii începuseră peste tot, cu de la
sine putere, să lichideze marile proprietăți, fiind de cele mai
multe ori instigați şi susținuți, aşa cum am mai spus, de cete
numeroase de soldați bolşevizați ce bîntuiau fără stăpîn de
la o margine a ținutului la alta. Prim-ministrul Ciugureanu
observa, în şedința din 7 februarie a Sfatului Țării, că „vara
trecută pămîntul se afla de fapt în mîinile țăranilor, am avut
înaintea ochilor mei tabloul trecerii pămîntului la țărani”1.
Dispoziția generală în Sfatul Țării în această chestiune era
ca pămîntul să fie dat țăranilor aşa cum prevedea Declarația
din 2 decembrie şi, în această privință, să nu fie admis nici
un compromis cu moşierii. „Cînd a ieşit Declarația, observa
deputatul V. Prahnițchi, eu am zis că noi avem duşmani în
1
80 SFATUL ȚĂRII
fiecare casă de moşier. Declarația este un act al dreptății; noi
îi dăm norodului ceea ce îi aparține de drept”1. Iar în altă
şedință acest deputat curajos, activ şi foarte eficient, fiu de-
votat al Basarabiei şi al țărănimii basarabene, zicea: „După
proclamarea Declarației noastre, am obținut duşmani noi în
persoana burgheziei; fiecare proprietar de case este inami-
cul nostru. Noi trecem pe străzi ca printre cetăți inamice”2.
Atunci cînd se discuta acest document care a pus bazele
construcției politice şi de stat a Basarabiei, P. Erhan, care în-
dată după aceea avea să fie ales şef al guvernului Republi-
cii Democratice Moldoveneşti, declara: „Noi punem capul la
bătaie că poporul nu va mai fi exploatat şi, prin urmare, nu
avem de ce să ne temem că ar putea să apară cine ştie ce me-
tode inadmisibile şi inimaginabile de exploatare a poporu-
lui. Nu vor fi întreprinzători (bineînțeles că acest cuvînt avea
sensul de capitalişti – a.) şi nu vor fi moşieri, asta nu trebuie
să uitați”3. Iar ministrul adjunct al agriculturii, socialistul
P. Ciumacenko, declara în Parlament că „pămîntul nu poa-
te fi întors foştilor paraziți, el va deveni fond al întregu-
lui popor”4. Aceste declarații nu porneau de la nişte sim-
ple convingeri particulare, ci erau expresia acelei puternice
predispoziții revoluționare, care cerea lichidarea proprietății
private, în general, şi a celei funciare, în particular. Congre-
sul Militar Moldovenesc statuase foarte clar: „Stăpînirea de
pămînt se desființează pentru totdeauna”5. Prin Declarația sa
din 2 decembrie 1917, Sfatul Țării preciza că toate pămîn-
turile urmau să treacă sub autoritatea Comitetului agrar al
Republicii Democratice Moldoveneşti pentru a fi împărțite la
țărani6. Pînă la situația care a urmat intrării trupelor române
1
Ibid., partea I, ff. 167v-168.
2
Ibid., f. 116v.
3
4
5
Șt. Ciobanu, op. cit., p. 149
6
în Basarabia, acest punct de vedere a fost împărtăşit de ma-
joritatea deputaților. Întrucît rezolvarea problemei țărăneşti
nu suferea amînare, ea a început să fie examinată cu toată
atenția chiar într-un moment foarte critic pentru Sfatul Țării,
cînd se punea problema supraviețuirii acestuia, şi anume în
şedința din 5 ianuarie 1918, la care P. Ciumacenko, a propus,
din partea guvernului, un proiect de lege agrară, ideea de
bază a căruia era: „toate pămînturile de utilitate agricolă, îm-
preună cu inventarul, trece în mîinile norodului truditor”1.
Din punct de vedere practic, realizarea acestui obiectiv major
cădea în sarcina comitetelor agrare, care trebuiau să evalue-
ze întregul fond funciar şi tot inventarul disponibil şi abia
după aceea să purceadă la împărțirea egalitară a acestora la
țărani. Era recunoscut şi dreptul moşierilor de a avea pămînt,
dar numai cu condiția să-l lucreze ei singuri2. Proiectul a fost
primit pozitiv de către deputați, iar unii, ca de ex. Buzdu-
gan, l-au apreciat chiar cu entuziasm. A fost propusă crearea
unei comisii parlamentare care să examineze acest proiect şi
să vină cu propuneri la una din şedințele viitoare ale plenu-
lui. În baza acestei propuneri, în şedința din 16 ianuarie 1918
a fost aleasă o comisie agrară, din care făceau parte deputații
I. Tudos, V. Gafencu, A. Groppa, Gh. Mare, A. Morari,
I. Buzdugan, Gh. Buruiană (Blocul Moldovenesc), Gh. De-
mirov, F. Almendinger, S. Starenki, S. Botnariuk, T. Niki-
tiuk, V. Kurdinovski, K. Misirkov (fracțiunea minorităților),
I. Panțîri, D. Lungu, Ch. Sberea, Gr. Turcuman, V. Rudiev,
A. Caraiman şi P. Cocîrlă (fracțiunea țărănească)3. Aceas-
ta era prima comisie agrară, care avea să fie condusă de
V. Țîganko. Două zile mai devreme, în şedința din 14 ianuarie
1918 a Sfatului Țării, Inculeț şi Erhan au ținut să atenționeze
deputații asupra necesității de a rămîne fideli Declarației din
2 decembrie cu privire la înzestrarea țăranilor cu pămînt. Cel
1
2
Ibid., f. 162v.
3
82 SFATUL ȚĂRII
dintîi zicea: „La 2 decembrie noi am adoptat Declarația, după
care tot pămîntul este dat poporului fără plată. Declarația a
fost adoptată unanim, de aceea este mai mult decît straniu să
vedem acum că unii deputați au altă atitudine față de această
chestiune”1. Iar Erhan, intuind probabil că după intrarea tru-
pelor române în Basarabia realizarea acestei promisiuni va
întîlni mari obstacole, le cerea deputaților. „Vă rog să jurați
că în timpul cel mai apropiat problema agrară va fi realizată
legal în baza principiilor enunțate de Declarație”2.
După trei săptămîni, în şedința din 7 februarie a Sfatu-
lui Țării, moment în care politica Parlamentului în problema
agrară avea să se schimbe radical, Țîganko anunța: „Comisia
agrară a prezentat un proiect de lege agrară pentru exami-
nare în adunarea de astăzi”3. Dar îndată avea să adauge că,
întrucît guvernul anunțase că inițiase pregătirea unei legi
provizorii pentru exploatarea pămîntului pînă la convoca-
rea Adunării Constituante, fracțiunea țărănească propunea
ca proiectul elaborat de comisie să fie retras. Motivul aces-
tui comportament aparent paradoxal avea să-l explice pre-
mierul Ciugureanu, „Condițiile în care, zicea el, urmau să
se facă reformele sociale, astăzi nu se mai potrivesc. Consi-
liul de Miniştri consideră că viziunea Parlamentului asupra
problemei agrare este incomodă din multe puncte de vede-
re, deoarece socializarea pămîntului nu poate fi realizată în
ordine grăbită, aşa cum se proiectează a fi făcută…, eu v-aş
ruga să vă abțineți de a propune proiectul de lege, întrucît
condițiile de față nu sînt potrivite”4. În continuare, premierul
avea să facă o remarcă ce putea să-i uimească şi să-i revolte
1
Ibid., f. 191-191v.
2
Ibid., f. 192.
3
Ibid., f. 267.
4
Se pare că gestul lui Țîganko, de retragere a proiectului de lege agra-
ră, a fost determinat nu de argumentele invocate de Ciugureanu, ci de
speranța că în curînd avea să fie convocată Adunarea Constituantă care
trebuia să pună capăt Sfatului Țării.
pe cei care credeau că Declarația din 2 decembrie nu putea
fi pusă în discuție. „Împrejurările politice apărute între timp,
observa el, ne forțează să împăcăm două principii: aspirațiile
îndreptățite ale țăranilor de a primi pămînt şi revendicări-
le justificate ale moşierilor. A împăca aceste două principii
este greu şi trebuie găsită o soluție de compromis, trebuie să
tindem către asta”1. Ciugureanu, care doar trei săptămîni în
urmă declara că pleda fără echivoc pentru realizarea punctu-
lui doi al Declarației din 2 decembrie, acum insista mai ales
asupra faptului că sarcina principală nu mai era legea agrară,
ci asigurarea țării cu pîine, ca şi cum dacă pămîntul s-ar fi
aflat în mîinile țăranilor ei nu l-ar fi lucrat sau dacă nu s-ar fi
aflat în stăpînirea lor, nu l-ar fi lucrat tot ei. În ambele cazuri
pîinea putea fi produsă numai de către țărani.
Dar prim-ministrul avea dreptate cînd zicea că momen-
tul nu mai era potrivit pentru reforme radicale, deoarece
între timp, mai bine zis după intrarea trupelor române în
Basarabia, condițiile se schimbaseră mult. Marii proprietari,
în orice caz, o bună parte a lor, reuşiseră să obțină sprijinul
autorităților militare din Basarabia pentru a intra în posesia
moşiilor care fuseseră acaparate de către țărani. Voi reveni
cu unele din aceste fapte în alt context. Mai tîrziu, aşa cum
voi menționa la locul potrivit, moşierii basarabeni aveau să
intre în contact direct cu guvernul de la Iaşi şi cu regele, plîn-
gîndu-se că, acționînd în spiritul decretelor bolşevice ale lui
Lenin şi Trotsky, Sfatul Țării i-a deposedat de pămînturi şi
averi, pe care le-a dat la țărani fără nici o despăgubire2. Dat
fiind caracterul guvernării româneşti, alcătuită din oameni
cu multă avere, de regulă, mari moşieri, care nu puteau avea
nici o solicitudine pentru țărani, ba dimpotrivă, îi urau (do-
vadă: reprimarea sălbatică a răscoalelor țărăneşti din 1888 şi
1907), precum şi marile necazuri pe care această guvernare
1
Ibid., f. 267v.
2
Șt. Ciobanu, p. 252.
84 SFATUL ȚĂRII
le-a avut din partea trupelor ruse bolşevizate de pe Frontul
Român, e de la sine înțeles că ea nu a putut să nu simpati-
zeze pe boierii din Basarabia, chiar dacă cea mai mare par-
te a acestora nu erau români. La 7/20 martie 1918, primul
ministru A. Marghiloman făcea următoarea consemnare în
caietul său cu note politice: „Sfatul Țării, după ce deposedase
pe proprietari, s-a întors la sentimente mai puțin spoliatoare
şi a fixat reguli de lucru, care nu lasă însă marilor proprietari
mijloace ca să-şi cultive moşiile. În ajun proprietarii primiți
de rege şi de mine: ei propun să se supună legii româneşti
votată la Iaşi. Decidem că, fără să ne amestecăm în reglarea
certurilor asupra proprietății, se vor da trupe şi cai marilor
proprietari pentru ca pămînturile să nu rămînă necultivate”1.
Nu era vorba, desigur, de pur şi simplu o relație empatetică
între două grupuri foarte influente din aceeaşi categorie so-
1
A. Marghiloman, Note politice, vol. III, Bucureşti, 1995, p. 108. Nota
aceasta extrem de relevantă pentru relațiile moşierilor basarabeni cu gu-
vernul român conține cîteva inexactități şi unele semne de întrebare. Cum
se ştie, moşiile nu au fost expropriate de Sfatul Țării, ci direct de către
țărani în timpul mişcărilor agrare de după revoluție, şi, ceea ce iarăşi se
cunoaşte foarte bine, la început cel puțin o parte a acestor exproprieri s-au
făcut organizat şi legal, prin intermediul comitetelor agrare. Prin „regulile
de lucru mai puțin spoliatoare” trebuie să înțelegem Instrucția agrară din
21 februarie 1918, care însă nu era îndreptată împotriva moşierilor, deci nu
avea caracter spoliator în raport cu moşierii, dimpotrivă, acest document-
lege le cerea țăranilor să cultive pămîntul care de fapt aparținea moşierilor
sau urma să fie întors acestora în cazurile în care fusese expropriat de către
țărani. Evident că trupele care li se dădeau moşierilor nu puteau avea altă
destinație decît să fie folosite la întoarcerea proprietăților confiscate în tim-
pul mişcărilor agrare din 1917 şi deci la deposedarea țăranilor, fapt con-
firmat, între altele, şi de unele procese-verbale ale şedințelor Sfatului Țării.
Nu este clar ce viza fraza „ei propun să se supună legii româneşti votată la
Iaşi” – în general supunere legilor româneşti sau, mai degrabă, exploatarea
moşiilor conform legilor cu privire la învoielile agricole, existente la acea
vreme în România? Vezi mai jos referirea la legea românească cu privire la
arendarea pămînturilor moşiereşti. De asemenea, trebuie avută în vedere
şi cererea de unire, din 6/19 martie 1918, a marilor proprietari basarabeni:
Apud I. Țurcanu, Unirea…, p. 239.
cială, dar în situația în care Basarabia deja făcea parte din
regatul român, socializarea pămîntului în ținutul de la est de
Prut ar fi constituit un mare pericol pentru siguranța marii
proprietăți funciare din România. Nu era de mirare că mulți
țărani credeau că după intrarea trupelor române în Basara-
bia, Sfatul Țării care funcționase pînă atunci a fost lichidat şi
în locul lui a fost format un alt Sfat al Țării, unul moşieresc1.
În aceeaşi şedință din 7 februarie 1918, care a fost
într-un fel crucială pentru soarta țăranilor basarabeni, Ha-
lippa aducea la cunoştința deputaților o petiție a marilor
proprietari, din şase puncte, adresată Sfatului Țării, dintre
care primul punct cerea: „Accesul proprietarilor funciari la
prelucrarea pămînturilor care le-au fost acaparate şi garanție
că li se va oferi posibilitatea de a-şi strînge pîinea şi a o preda
organelor alimentare”. Iar ultimul punct pretindea: „Resti-
tuirea imediată de către populația ținutului a întreg inven-
tarului viu şi mort care a fost jefuit şi restabilirea clădirilor
şi construcțiilor agricole care au fost distruse şi arse”2. Co-
mentînd documentul, Halippa observa că „dacă nu demult
moşierii implorau să li se garanteze viața, acum înaintează cu
totul alte cerințe”. Într-adevăr, situația se schimbase radical.
Evident că guvernului basarabean i s-a cerut să ia toate mă-
surile posibile în acea situație pentru a satisface „revendicări-
le justificate ale moşierilor”, cum zicea Ciugureanu, altfel ar
fi de neînțeles cum de ajunsese conducerea Republicii Demo-
cratice Moldoveneşti la situația de a renunța la promisiunea
cea mai generoasă a Declarației din 2 decembrie 1917, aceea
de a da pămînt la țărani. E posibil ca şi constatarea acestei
situații să-l fi făcut pe Țîganko să retragă proiectul de lege
agrară din dezbaterea Parlamentului, ştiind că în acel mo-
ment nu avea nici o şansă să fie votat şi sperînd că viitorul va
putea fi mai generos în această privință.
1
2
86 SFATUL ȚĂRII
Poziția guvernului asupra modalității de rezolvare a pro-
blemei agrare a fost prezentată, în şedința din 7 februarie, de
ministrul P. Erhan. Ca socialist şi reprezentat al țărănimii în
Sfatul Țării, el nu putea să renunțe la ideea socializării pă-
mîntului, dar se văzu îndemnat să susțină că anarhia agrară
şi confruntările acute dintre țărani şi marii proprietari impu-
neau ca deocamdată chestiunea să fie soluționată prin adop-
tarea unei Instrucții agrare privind modalitatea de exploatare
provizorie a pămîntului. Ca bază pentru acest document, el
propune o concepție din şapte puncte, dintre care primul şi
principalul avea următorul conținut: „Tot pămîntul cultivabil
este declarat fond de arendă al statului, care este distribuit
tuturor celor ce sînt în stare să-l lucreze”. Deci, practic, în
disonanță flagrantă cu părerea lui Ciugureanu, Erhan pro-
punea lichidarea proprietății private asupra pîmîntului, aşa
cum prevedea Declarația din 2 decembrie 1917. El admitea
că moşierii puteau dispune de cîte 40-50 de desetine, dar
bineînțeles nu ca posesiune personală. La sfîrşit, evident
nemulțumit el însuşi de noua situație, care amîna rezolvarea
definitivă, de manieră socialistă, a problemei agrare, declară:
„Țărănimea doreşte să ducă la bun sfîrşit lupta sa cu burghe-
zia. Pînă acum, această luptă a luat o formă brutală şi sălba-
tică; de acum încolo o astfel de luptă nu mai este admisă”.
Dar pe de altă parte „nu sînt admise nici un fel de tendințe
către compromisuri, altfel ne vom încurca şi vom provoca
complicații colosale pe terenul relațiilor agrare. Și dacă din
partea proprietarilor funciari se aud alte cerințe, înseamnă că
mizează pe anumite împrejurări, dar ei greşesc”1.
Raportul ministrului a fost urmat de o dezbatere fierbin-
te. Majoritatea deputaților, printre care se evidențiau Halip-
pa, Buzdugan, Buciuşcan, Tudos, regretau retragerea de pe
agenda de lucru a Parlamentului a proiectului de lege agrară,
conceput în spiritul socializării, dar şi-au exprimat acordul
1
Ibid., f. 269-269v.
cu propunerea lui Erhan ca tot pămîntul să fie declarat fond
al statului, ceea ce presupunea că marile proprietăți funciare
nu vor fi restabilite. Unii, ca de ex. Cijevchi, Misirkov ş.a.,
susțineau necondiționat noua poziție a guvernului, pe cînd
alții (Dudkevici) au profitat de această situație pentru a cri-
tica Declarația din 2 decembrie, susținînd că țăranilor li se
poate da „o parte a pămînturilor”, dar numai pentru a nu
admite „declinul forțelor de producție ale țării”1. Pline de
compasiune pentru țărani au fost mai ales discursurile lui
G. Buciuşcan şi I. Buzdugan. Cel dintîi observa, între alte-
le, că interesele țăranilor şi ale moşierilor erau de neîmpăcat.
Dar de vreme ce relațiile agrare urmau să fie reglementate
în baza Instrucției Sfatului Țării, aceasta trebuia să insiste ca
distribuirea şi stăpînirea în fapt a pămînturilor să se afle în
competența comitetelor agrare. Apoi să nu existe arendă, ci
impozite, iar guvernul să asigure țărănimea muncitoare cu
inventar viu şi mort. „Țăranii, zicea el, doresc ca veniturile
să nu intre în buzunare străine (adică ale boierilor – a.), ci să
aparțină Republicii, care va dispune de ele”2. Iar Buzdugan
observa că toată discuția asupra acestei chestiuni îl convin-
gea că era nevoie de o lege agrară, nu de Instrucție. Adresîn-
du-se țăranilor, care constituiau aproape tot Parlamentul, el
zicea: „Domnilor deputați, se înțelege că moşierii vor porni
o luptă înverşunată şi vor încerca să smulgă totul din mîi-
nile voastre, dar trebuie să ne consolidăm şi victoria va fi
de partea noastră. Dacă inventarul va fi întors în comitetele
agrare, atunci trebuie ca proprietarii să nu-l poată folosi, ci
numai țăranii, deoarece aşa am anunțat în Declarație. Dacă
moşierii vor prelucra pămîntul cu munca loc proprie, atunci
poftim, dar dacă se vor folosi de munca țăranilor, aceasta este
inadmisibil. Plată de arendă pentru pămînt nu trebuie să fie.
Altă chestiune sînt impozitele. Pămîntul este luat de țăranii
1
Ibid., f. 272.
2
Ibid., 270v.
88 SFATUL ȚĂRII
care îl consideră un bun al lor şi nu vor da nimănui nici o
copeică, deoarece destul au plătit cu sîngele şi cu viața lor
pentru pămînt, şi nu există atîta aur ca să se poată aprecia cît
au plătit țăranii pînă acum”. Apoi adaugă: „După realizarea
Instrucției, trebuie să revenim la legea agrară, să completăm
comisia agrară cu alți delegați, să elaborăm legea şi să o in-
troducem în Parlament”1. Țîganko, deşi renunțase deocam-
dată la legea agrară, la fel considera că Instrucția era doar „un
prolog” la ceea ce urma să se facă de fapt în folosul țărănimii.
„Principiile de bază ale Instrucției, zicea el, sînt: lichidarea
proprietății private asupra pămîntului, aprecierea pămîntului
să nu se facă în baza relațiilor de arendă, ci a impozitării de
stat, şi interzicerea rentei prin lege”2. Dar, la sfîrşitul dezbate-
rilor, premierul Ciugureanu a ținut să reitereze poziția guver-
nului pe care o anunțase la începutul şedinței: „Cînd am zis
că legea agrară nu trebuie introdusă (pe agenda Parlamentu-
lui – a.) am reieşit dintr-un considerent principial şi anume
că în Basarabia socializarea pămîntului nu poate fi realizată
nici în momentul de față şi nici în anii apropiați”3. Încheind
dezbaterile, raportorul Erhan revine la principala sa propu-
nere pe care o considera o treaptă spre realizarea reformei
preconizate de Declarația din 2 decembrie: „Eu îndrăznesc să
afirm că din moment ce fondul funciar va fi anunțat, țăranii
se vor linişti, şi aceasta este prima treaptă de la care vor porni
toate celelalte reforme pentru socializarea pămîntului”4. Ast-
1
Ibid., ff. 270v, 272.
2
Ibid., f. 272.
3
Ibid., f. 272v.
4
Ibid., f. 273v. Nu este deloc lipsit de interes faptul că Inculeț, care pre-
zida şedința şi care fusese şi el, ca şi Erhan, Halippa, Țîganko ş.a., delegat în
Parlament din partea țăranilor, nu a luat nici o atitudine în această chestiu-
ne, nu a pledat nici pentru soluția propusă de guvern, dar nu a susținut nici
ideea inițială în problema agrară, adică cea din Declarația Sfatului Țării
din 2 decembrie 1917, cum anunțase el însuşi în discursul său inaugural
din 21 noiembrie 1917 („tot pămîntul să fie dat poporului truditor”) şi cum
susținuse cu tărie puțin mai devreme, în şedința din 14.01.1918 a Parlamen-
fel, dacă nu majoritatea deputaților, în orice caz mulți din ei
au rămas la convingerea că reforma agrară radicală, fondată
pe ideea socializării, rămînea obiectivul fundamental cu pri-
vire la satisfacerea intereselor țărănimii.
Instrucția agrară a fost luată în dezbatere la 16 februarie
şi a fost examinată articol cu articol în opt şedințe, pînă la 21
februarie 1918, pe parcursul cărora majoritatea deputaților au
fost convinşi să accepte poziția guvernului, adică să renunțe,
cel puțin deocamdată, la ideea socializării. La ultima şedință
a fost adoptată în lectura a doua varianta definitivă a acestui
document1. Propunerea lui Erhan, care constituia primul ar-
ticol al documentului şi care conținea ideea fondului funciar
de stat, a fost amendată, la inițiativa Blocului Moldovenesc,
tului. Aceasta demonstrează că Inculeț ajunsese să se convingă că în situația

apărută după intrarea trupelor române în Basarabia realizarea prevederii
din Declarație cu privire la pămînt nu mai era posibilă. Iată de ce el tăcea,
pasînd guvernului responsabilitatea foarte grea şi tot atît de neplăcută de
a-şi asuma schimbarea macazului. Doar mult mai tîrziu, după realizarea
Unirii, cînd făcea parte din guvernul român, el avea să arate deschis, dar
fără să declare că renunțase la convingerile sale socialiste, că reprezentanții
păturilor bogate şi privilegiate ale populației aveau toate drepturile să se
ocupe de soarta Basarabiei. Astfel, pronunțîndu-se în şedința din 13.04.1918
asupra programului noului guvern, condus după Unire de P. Cazacu, şi re-
ferindu-se în special la faptul cine putea face parte din el, Inculeț atenționa
deputații asupra faptului cît de periculoasă era lozinca „Jos burghezia!”, de
unde trăgea concluzia care urmărea să-i tempereze pe foştii revoluționari:
„Burgheziei nu i se pot da multe locuri, dar burghezia trebuie să fie” în con-
ducere şi, în general, trebuia să participe la hotărîrea destinului Basarabiei:
ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 168v.
1
Uneori întîlnim părerea că Instrucția ar fi fost o lege agrară con-
cepută în spirit bolşevic: Șt. Ciobanu, Unirea…, p. 63. În realitate, acest
document nu era o lege de reformă agrară – o astfel de lege avea să fie
elaborată mai tîrziu ‒ şi era complet străin spiritului decretului lui Lenin
cu privire la pămînt. Șt. Ciobanu era fiu de țărani, şi în timpul evenimen-
telor din 1917-1918 a împărtăşit ideile revoluționare cu privire la proble-
ma țărănească, dar după Unire, sub influența atitudinii categoric negative
față de revoluție ce domnea în cercurile oficiale şi avute din România, s-a
văzut cumva îndemnat să arate că vedea altfel această problemă.
90 SFATUL ȚĂRII
astfel: „În vederea momentului de grele încercări şi a foametei
care amenință țara, pînă la soluționarea definitivă a proble-
mei agrare pe cale legală, Guvernul Republicii Democratice
Moldoveneşti ia în custodia şi la dispoziția sa toate pămîntu-
rile de importanță agricolă”1. Deci, în ultima redacție nu se
mai spune că pămîntul era fond de stat, care, aşa cum gîndea
Erhan, urma să fie lăsat spre folosire țăranilor, ci doar era
pus sub controlul statului, această situație fiind impusă, aşa
cum am văzut, de dorința guvernului de a ține seama de „re-
vendicările justificate ale moşierilor”. Altfel spus, chestiunea
exproprierii posesiunilor latifundiare a fost scoasă pentru
totdeauna de pe ordinea de zi.
Dar în viața practică avea să se vadă că realitățile din
relațiile agrare erau de aşa natură că îndeplinirea Instrucției
dată de Sfatul Țării comitetelor agrare era foarte greu de în-
făptuit, iar în unele situații chiar imposibil, în cea mai mare
parte din cauza acelor moşieri care reuşiseră să-şi întoarcă
proprietățile cu ajutorul trupelor şi al jandarmilor români,
precum şi cu sprijinul primarilor şi al prefecților care între
timp aveau să ia locul upravelor de zemstvă şi al comitete-
lor săteşti2, dar şi din refuzul multor țărani de a renunța la
pămîntul pe care îl obținuseră pe parcursul mişcării agra-
re din anul 1917. La sfîrşitul lunii ianuarie 1918, generalul
A. Lupescu, adjunct al comandantului Cartierului General
al armatei române, constata: „Din informații particulare,
a devenit cunoscut că comandanții noştri din Basarabia
consideră o datorie a lor să-i restabilească pe proprietari în
drepturile lor materiale de care au fost lipsiți prin mişcarea
revoluționară ce a avut loc înaintea intrării trupelor noastre
1
ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 325v. Această prevedere a do-
cumentului arată foarte clar cît de false sînt afirmațiile acelor „apărători”
ai Basarabiei, care la Conferința de Pace, în 1919, căutau să propage ideea
că Instrucția agrară a Sfatului Țării urmărea „distrugerea gospodăriilor
agricole”: Memorandum…, p. 132.
2
ANRM fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 259v.-260v.
în Basarabia”1. Astfel de fapte erau semnalate şi în ordinul
din 10 februarie 1918 al generalului I. Istrati, comandantul
corpului VI armată din care făceau parte diviziile aflate în
Basarabia2. Aceşti comandați cereau militarilor să nu se im-
plice în relațiile dintre proprietari şi țărani, dar ordinele lor,
chiar dacă erau sincere, nu puteau fi executate din simplul
motiv că indicațiile guvernului erau, aşa cum am văzut, ca
unitățile militare să se afle la dispoziția proprietarilor. Din-
tr-o declarație a lui D. Ciugureanu, aflăm că după Unire
reprezentanții marilor proprietari basarabeni au călătorit
din nou la Iaşi, unde moşierii de acolo, împreună cu unii
deputați (care evident că erau aceeaşi, cel puțin unii din ei),
le-au făcut o primire foarte călduroasă3. În viziunea unor
comandanți ai unităților militare care au intrat în ianuarie
1918 în Basarabia, aici „mişcarea agrară nu a plecat de pe
loc”, altfel spus, nu din nevoia țăranilor de a avea pămînt,
ci a fost adusă de bolşevici4 şi, prin urmare, efectele ei tre-
buiau lichidate, adică plugarii trebuiau să fie deposedați de
pămînturile obținute în timpul revoluției agrare din 1917. În
şedința Sfatului Țări din 2 mai 1918, unii deputați care um-
blaseră prin sate relatau că multe „comitete agrare lucrează
rău şi defel nu-i satisfac pe țărani”, iar altele nu funcționează
deloc, „fiind înlocuite de comisari şi de autoritățile militare
române”5. La 18 mai 1918, un grup din 18 deputați îi adresau
directorului general al agriculturii întrebarea dacă ştia că „în
satul Cobusca Nouă din județul Bender, proprietarii terenu-
rilor din vecinătate, Alperspach, Rauz şi Beck, avînd sprijinul
1
Sfatul Țării, 9 februarie 1918.
2
3
Interviu publicat în Sfatul Ţării şi reluat de ziarul Mișcarea, an. XII,
nr. 183 din 15 august 1918. La aceste întîlniri se va referi şi Inculeț: Lumi-
na, an. II, nr. 367 din 27 august/8 septembrie 1918
4
M. Schina, Basarabia: ianuarie 1918 – iunie 1919, Bucureşti, 1938,
p. 19.
5
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 187v., p. 190.
92 SFATUL ȚĂRII
autorităților militare, au anulat hotărîrea comitetului agrar
local privind distribuirea pămînturilor, lipsindu-i pe țărani
de pămînt”.1 C. Filipescu, specialist în probleme agrare, tri-
mis de guvernul român în Basarabia îndată după intrarea
trupelor române în ținut, avea să constate că Instrucția agra-
ră „n-a dat nici un rezultat”2. La 2 iulie 1918, Consiliul Di-
rectorilor Generali a lichidat comitetele agrare, competența
lor fiind trecută, formal, la upravele de județ şi de voloste3,
care însă, aşa cum am văzut, aveau să fie înlocuite, la rîn-
dul lor, de funcționari numiți de autorități. În toamnă, prin
eforturile corpului agronomic al Basarabiei din cadrul di-
rectoratului de agricultură, a fost reeditată Instrucția din 21
februarie în spiritul legii de arendare obligatorie a pămîntu-
rilor moşiereşti, adoptată în România la 12 octombrie 1918,
ce orienta relațiile agrare într-un trecut îndepărtat4. Astfel a
fost îngropată definitiv ideea Sfatului Țării de a da pămîntul
la țărani. Mult mai devreme, în şedința din 16 mai 1918 a
Sfatului Țării, Buzdugan observa că țăranii plăteau 70-80 de
ruble pentru desetina de pămînt arendat5.
Și totuşi autoritățile nu au putut ignora complet doleanțele
țărănimii basarabene şi nici mutațiile produse în raporturile
de proprietate funciară în urma revoluției ruse. Votarea la 27
1
2
C. Filipescu, E. Giurgea, Basarabia. Considerațiuni generale agrico-
le, economice și statistice, Chişinău, 1919, p. 188.
3
I. Turcanu, Relațiile agrare din Basarabia în anii 1918-1940, Chişinău,
1991, p. 19.
4
Ibid., p. 20. Îndată după intrarea sa în funcția de guvernator al Ba-
sarabiei, la 20 iunie 1918, generalul A.Văitoianu propunea Consiliului
Directorilor Generali să introducă munca obligatorie pentru prelucrarea
pămîntului, ceea ce însă în acel moment acesta nu a îndrăznit să facă:
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 109, partea I, f. 113-115.
5
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 231. Din relatarea lui Buzdugan
nu este destul de clar dacă era avută în vedere plata de arendă sau impozitul
la stat, dar felul cum au evoluat relațiile agrare pînă la data la care vorbea
acest deputat nu lasă nici o îndoială că era vorba totuşi de plată de arendă.
martie 1918 a unirii Basarabiei cu România avea să semna-
leze o schimbare neaşteptată în atitudinea guvernului de la
Iaşi față de ceea ce însemna problema agrară basarabeană.
Am văzut că reglementarea relațiilor de proprietate asupra
pămîntului prin intermediul comitetelor agrare se dovedise
ineficientă, în situația în care diferendele în acest domeniu,
generate de tulburările din 1917, continuau să dăinuie ca o
mare problemă, ceea ce arăta că reforma agrară rămînea sin-
gura soluție pentru depăşirea acestei situații, cu atît mai mult
cu cît nevoia unei astfel de reforme fusese anunțată şi în Ro-
mânia, chiar mult mai devreme. Drept urmare, acest obiectiv
avea să constituie condiția principală din Declarația de unire
condiționată din 27 martie 1918: „Sfatul Țării actual rămîne
şi în continuare pentru rezolvarea şi realizarea reformei agra-
re în corespundere cu nevoile şi dorințele poporului nostru”1.
În scopul realizării acestui obiectiv, componența Comisiei
agrare, constituite prin hotărîrea din 16 ianuarie 1918 a Sfa-
tului Țării, a fost lărgită, în şedința din 11 mai, de la 21 la 27
de membri, inclusiv 18 din partea Blocului Moldovenesc şi a
fracțiunii țărăneşti şi 9 de la minorități2. În şedința din 16 mai
1918, preşedintele Parlamentului anunța că a doua zi Comi-
sia urma să-şi înceapă activitatea3. Ziarul Sfatul Țării avea să
informeze că, într-adevăr, a doua zi a avut loc prima şedință
a Comisiei, la care a fost aleasă conducerea acesteia în per-
soana lui V. Țîganko, preşedinte, A. Crihan, vicepreşedinte,
şi Gh. Năstase, secretar. Printre alte lucruri stabilite atunci a
fost hotărîrea ca şedințele Comisei să fie ținute marți, joi şi
sîmbătă şi urmînd să fie publice, ca şi cele ale Parlamentului4.
În cuvîntarea ținută la 25 iunie 1918 în parlamentul român,
Inculeț spunea că legea pentru reforma agrară putea fi gata în
1
ANRM, fond 727, inv. 2, doar 55, f. 128v. Vezi şi Cuvînt Moldove-
nesc, 1 aprilie 1918; Șt. Ciobanu, p. 268.
2
3
Ibid., f. 228v.
4
94 SFATUL ȚĂRII
ianuarie 19191, dar precipitarea evenimentelor în legătură cu
apropierea sfîrşitului războiului a grăbit activitatea Comisiei.
Fiind prezent la şedința din 23 mai 1918 a Sfatului Țării, el
observa că ianuarie 1919 era un termen prea mare şi îi îndem-
na pe deputați să se grăbească, pentru că cel mai tîrziu „la
începutul toamnei problema agrară trebuie să fie rezolvată”2.
Fiind, se vede, forțată de autorități, Comisia agrară anunța în
septembrie, împreună cu Comisia constituțională, că îşi vor
încheia lucrările pînă la 1 octombrie 1918, astfel ca în acel mo-
ment Parlamentul să-şi poată relua lucrările3. Dar, aşa cum
avea să noteze ziarul Sfatul Țării, promisiunea aceasta nu era
deloc realistă, întrucît Comisia agrară, care, conform rapoar-
telor unor experți, era lipsită de competența necesară pentru o
sarcină atît de complicată4, mai avea încă mult de făcut, şi cu
toate că a lucrat foarte intens, proiectul de lege agrară a putut
fi prezentat în Parlament abia în seara zilei de 26 noiembrie
1918 şi votat noaptea, la începutul zilei următoare, după care
Sfatul Țării a fost lichidat. Evident, reforma agrară propriu-
zisă putea fi realizată abia după aceea, în fapt însă procesul
respectiv s-a tărăgănat pînă după votarea în parlamentul Ro-
mânei, la 11 martie 1920, a unei alte legi agrare pentru Basa-
rabia5. Legea agrară a Sfatului Țării, din 27 noiembrie 1918, a
reluat formula lui Erhan „fond funciar al statului”, dar sensul
ei era cu totul altul, deoarece nu se referea la tot pămîntul
cultivabil, ci numai „pămînturile expropriate” care urmau să
fie împărțite la țărani6, altfel spus, nu avea nici o legătură cu
ideea socializării pămîntului.
1
Ideologie și structuri comuniste…, p. 469.
2
3
4
5
Vezi pe larg despre acest subiect I. Țurcanu, p. 21 şi urm.
6
Legea din 1920 avea să modifice puțin acest articol, dar sensul lui
rămînea neschimbat. Vezi ambele formule în I. Turcanu, Relații agrare...,
p. 259.
alte eforturi În serViCiul PoPulației și Pentru Buna așezare a Vieții PuBliCe 95
alte eforturi În serViCiul PoPulației

și Pentru Buna așezare a Vieții PuBliCe
P arlamentul basarabean s-a confruntat cu numeroase alte

fenomene. Formal, el a existat un an de zile, dar în fapt
şedințele sale în plen au ținut doar o jumătate de an, deoare-
ce de la 25 mai şi pînă la 25 noiembrie 1918, adică exact şase
luni, activitatea sa în plen a fost suspendată. În pofida acestui
fapt şi cu toate i-a fost dat să activeze în condiții extrem de
nefavorabile, el şi-a asumat prea greaua sarcină a reconstrui-
rii revoluționare a societății basarabene, şi chiar dacă în acele
împrejurări realizarea acestui obiectiv avea să se dovedească
a fi imposibilă, totuşi a reuşit să găsească soluțiile adecvate
măcar pentru unele probleme stringente ale momentului.
Un fenomen de importanță maximă în acel moment era
starea economiei ținutului şi în special asigurarea populației
cu produse alimentare. Din păcate, nici procesele-verbale şi
nici alte surse de informație din acea vreme nu conțin date
suficient de complete şi de relevante asupra stării generale
a economiei basarabene. În anii războiului fusese cercetată
statistic doar economia agricolă, mai bine zis, au fost înregis-
trate gospodăriile agricole, dar, mai întîi, operațiunea aceasta
nu a fost finalizată, apoi materialul adunat nu a fost sistema-
tizat şi cercetat1. Despre celelalte ramuri ale economiei se ştia
şi mai puțin, aşa încît fenomenul în ansamblul lui putea fi
apreciat cu destulă aproximație. Astfel, salutînd Parlamentul,
în şedința din 26 februarie 1918, din partea celui de-al doilea
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 243-246v. Vezi şi pr.-v. 80, nota 1;
Н.К. Могилянский, Из итогов сельскохозяйственной переписи
1916 г., Chişinău, 1918.
96 SFATUL ȚĂRII
grup al deputaților evrei care fusese primit atunci în legisla-
tiv, M. Sluțki observa că, în pofida faptului că Basarabia dis-
punea de o serie de disponibilități favorabile pentru o evoluție
economică de succes (poziție geografică, vecinătatea mării,
condiții naturale, suficientă forță de muncă etc.), starea reală
a economiei ținutului era departe de a fi favorabilă: „Căile de
comunicație, care sînt o pîrghie extrem de importantă pentru
cultură şi viața economică, se află într-o stare aproape primi-
tivă, la fel ca şoselele. Agricultura este la o etapă embriona-
ră. Comerțul şi industria sînt slab dezvoltate. Noi producem
peste 100.000 de puduri de tutun şi nu avem nici o fabrică de
tutun, de aceea sîntem nevoiți să-l exportăm, şi din această
operațiune nouă ne revin doar nişte fărîme, iar partea leului
o cîştigă alții”1. Conform unor date din acea vreme, înainte
de război Basarabia producea 55 mil. puduri de cereale, din
care pentru consumul propriu folosea 33 mil. Însă în anul
1918, din cauza secetei mari, se putea conta doar pe 13 mil.
puduri de pîine2. Această situație era agravată de război şi de
efectele negative ale revoluției, mai ales după lovitura de stat
bolşevică. Dezorganizarea transportului, dezastrul economic,
lipsa bunurilor de primă necesitate, şi în primul rînd a pro-
duselor alimentare, erau semnalate mereu în şedințele Sfa-
tului Țării. Astfel, la 18 mai 1918, deputații atrăgeau atenția
guvernului asupra pericolului foametei, a creşterii mari a
prețurilor la articolele de consum, se arătau îngrijorați de
faptul că chiar Chişinăul cu împrejurimile sale se afla în pra-
gul unui colaps economic: aici, dar şi în alte oraşe, transpor-
tul şi comunicațiile erau dezorganizate, tramvaiul dispăruse,
lipseau zahărul, ceaiul, petrolul lampant şi țițeiul, Chişinăul
mai suferea şi din insuficiență de apă potabilă. Erau ceru-
te măsuri energice pentru asigurarea populației cu pîine la
prețurile stabilite de Sfatul Țării3. În şedința din 27 decem-
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a II-a, f. 337-337v.
2
Cuvînt Moldovenesc, 3 noiembrie 1917.
3
brie 1917 a Parlamentului, prim-ministrul Erhan anunța că
„de la 1 ianuarie 1918 în tînăra noastră republică nu va mai
fi nici o instituție de învățămînt care să primească mijloace
din centru, şi dacă în decursul ultimei săptămîni Consiliul
Directorilor Generali, care s-a aflat sub presiunea a zeci de
instituții chinuite de foame, a găsit posibilitatea de a aloca 2
milioane de ruble, atunci din luna ianuarie apare problema
întreținerii întregii armate de oameni ai muncii din ținutul
nostru, şi situația aceasta este atît de periculoasă, încît trebu-
ie să fie luate măsurile cele mai hotărîte”1. În mediul urban
şomajul era foarte ridicat, rubla, în special cea din emisiuni-
le Guvernului Provizoriu (Lvov şi Kerenski) se devalorizase
catastrofal, iar după pătrunderea în ținut a leului românesc,
multă vreme nu s-a reuşit asigurarea unei parități corecte a
celor două valute, fapt ce stimula specula şi operațiunile fra-
uduloase cu valută. Anumite persoane influente, care dispu-
neau de automobile, profitau de diferența mare de curs a ce-
lor două valute, în regat şi în Basarabia, cărînd saci cu ruble
în România şi aducînd înapoi mari cantități de lei.
Mijloacele financiare de care dispunea Sfatul Țării erau
extrem de modeste, mai ales după ce fuseseră rupte legăturile
cu marile centre urbane ale fostului imperiu țarist, iar con-
tactele directe cu România încă nu fuseseră stabilite sau abia
începeau să se înfiripe. Se impunea sarcina ca Republica De-
mocratică Moldovenească să aibă propriul organism financi-
ar. Drept urmare, în şedința din 17 ianuarie 1918, preşedintele
Paramentului anunța că ministrul finanțelor, T. Ioncu, pre-
zentase proiectul de lege „Cu privire la naționalizarea Băncii
de Stat şi a Trezoreriei”, care prevedea, între altele: „1) De la
1 ianuarie 1918 Banca de Stat este declarată Bancă Națională a
Republicii Moldoveneşti şi se numeşte BANCA NAȚIONALĂ
MOLDOVENEASCĂ; 2) Trezoreria de Stat este redenumită
Trezoreria Republicii Moldoveneşti; 3) Casele de Economii
1
98 SFATUL ȚĂRII
de Stat sînt declarate Case Populare de Economii ale Repu-
blicii Moldoveneşti”1. Crearea propriilor instituții financiare
a permis ca, în pofida foarte slabelor resurse băneşti ale repu-
blicii, Parlamentul şi guvernul să poată lua cele mai stringen-
te măsuri pentru remunerarea măcar parțială a categoriilor
de lucrători şi populație care erau întreținute de la bugetul de
stat: slujbaşii căilor ferate, ai poştei şi telecomunicațiilor, mi-
litarii, pedagogii, studenții, elevii ş.a.2 Pentru a obține bani,
Sfatul Țării a introdus accize la cele două produse profitabile
ale ținutului, tutun şi vin3. A fost obținută posibilitatea de
a trece la redresarea unor sectoare ale economiei, începînd
cu transportul. Întrucît nu se putea pune, în acele condiții,
problema construirii de şosele sau de amenajare a căilor ma-
ritime şi fluviale, trebuia, întîi de toate, reactivat şi dezvoltat
transportul feroviar, care, aşa cum observa inginerul Muji-
cikov, unul dintre administratorii căilor ferate basarabene,
în şedința din 28 februarie 1918 a Sfatului Țării, avea mari
carențe din cauza faptului că în Rusia țaristă „gospodăria fe-
roviară fusese atît de prost organizată, încît era mai degrabă
producătoare de pierderi decît de profit”4. În plus, căile ferate
ale ținutului fuseseră serios deteriorate în timpul războiului
şi al haosului generat de revoluție. Era firesc ca Sfatul Țării,
împreună cu guvernul RDM, să facă tot ce se putea în acel
moment pentru a ameliora măcar parțial starea acestei ra-
muri a transporturilor. În şedința menționată mai sus, Par-
lamentul a decis să aprobe cererea guvernului de a înființa
două direcții noi în cadrul Ministerului comunicațiilor, una
1
2
Ibid., ff. 241v., 340-341, 343; dosar 55, ff. 148-149, 157v., 161-161v.,
163, 175v.-179v., 231v., 239, 240-240v., 241v.
3
Ibid., dosar 21, partea a II-a, ff. 262-262v., 273v.-274, 278v.-279v. Din
unele procese-verbale aflăm că înainte de război venitul total din ramuri-
le productive ale Basarabiei era de peste 23 mil. de ruble, inclusiv profitul
obținut din vînzarea vinului constituia 14 mil.: Ibid., dosar 55, f. 249.
4
Ibid., f. 249.
a căilor ferate şi alta a şoselelor şi pentru transportul pe apă,
cărora le revenea sarcina reparării şi construcției de noi căi
de comunicație. Au fost alocate şi mijloacele financiare pen-
tru realizarea acestei inițiative1. La propunerea ministrului
transporturilor, N. Bosie-Codreanu, Parlamentul a aprobat,
în şedința din 26 februarie 1918, un program de optimizare a
funcționării căilor ferate, pe de o parte, eliberînd un număr
de funcționari, care fuseseră aduşi provizoriu în Basarabia în
timpul războiului şi ajutîndu-i să se întoarcă în Ucraina şi în
Rusia, iar de altă parte, îmbunătățind starea materială a lu-
crătorilor rămaşi în sistem. În acest scop şi pentru alte nevoi
ale domeniului, ministerului i-a fost alocată o sumă inițială
de 830 000 de ruble2.
Dar sarcina întreținerii şi dezvoltării căilor de comuni-
cație, mai cu seamă a transportului feroviar, depăşea posibi-
litățile financiare ale Republicii Moldoveneşti, de aceea gu-
vernul a propus Parlamentului semnarea unei convenții cu
una din țările vecine, care ar fi fost interesată de căile ferate
basarabene, pentru exploatarea în comun a acestora. Întrucît
în acel moment alt partener de nădejde, în afară de România,
nu s-a găsit, a fost propusă semnarea convenției cu guvernul
român. O astfel de decizie era motivată şi de faptul că, în-
cepînd de la 15 decembrie 1917, Comandamentul suprem al
trupelor ruse de pe Frontul Român cedase armatei române
controlul asupra căilor ferate basarabene3. Evident, deputații
minoritari s-au opus cu îndîrjire propunerii guvernului, dar
în şedința din 7 martie 1918, în care a fost examinată această
chestiune, Parlamentul a adoptat totuşi textul convenției cu
70 de voturi pentru şi 46 împotrivă4. Această decizie era cu
atît mai justificată, cu cît în condițiile în care războiul încă
nu se terminase, căile ferate basarabene prezentau un inte-
1
Ibid., f. 250v.
2
Ibid., f. 341v.
3
AMR, fond 949, dosar 934, f. 237.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 40-43.
100 SFATUL ȚĂRII
res deosebit pentru Puterile Aliate. În ultimele zile ale anu-
lui 1917, generalul H. Berthelot se angajase să dea, din partea
Misiunii militare franceze din România, pentru căile ferate
ruseşti legate direct cu Frontul Român aproape un milion de
ruble1. Mai devreme, pe la mijlocul lunii decembrie, el îi dă-
duse lui Șcerbaciov pentru căile ferate basarabene trei mili-
oane de lei2. Iar la 10 februarie 1918 generalul nota: „Sir Bar-
clay vine împreună cu Watson (ambasadorul Marii Britanii
şi respectiv colonel englez în România – a.) să îmi spună că
se pot oferi imediat 300 000 de franci pentru căile ferate ba-
sarabene, dar că este necesar să supunem chestiunea atenției
guvernelor aliate”3.
Sfatul Țării şi guvernul său, Consiliul Directorilor Gene-
rali, au avut o serie de inițiative de mare impact public pen-
tru redresarea stării generale a economiei şi realizarea unui
larg program social, între care de ex. reducerea considerabilă
a impozitelor indirecte şi introducerea impozitului pe venit,
ceea ce ar fi ameliorat foarte mult starea finanțelor publice.
De altfel, aşa cum am observat mai sus, asupra unei măsuri
similare mai mulți deputați din diferite fracțiuni insistaseră
şi atunci cînd ceruseră ca Instrucția agrară să prevadă ex-
cluderea plății de arendă pentru folosirea pămîntului şi in-
troducerea impozitului către stat, astfel ca banii să intre în
vistieria țării. În diferite momente, ca de ex. în şedința din
18 aprilie 1918, a fost propusă elaborarea unui set de legi cu
caracter social pentru fixarea unui plafon al salariului, re-
glementarea duratei zilei de muncă, protecția muncii, asigu-
rarea de stat a oamenilor muncii ş.a.4 Evident că realizarea
unor astfel de măsuri ținea de un timp de cel puțin cîțiva
ani, pe care însă Sfatul Țării nu l-a avut. A reuşit, în schimb,
mult mai bine să-şi dovedească crezul şi eficiența în domenii-
1
H. Berthelot, p. 299.
2
Ibid., p. 289.
3
Ibid., p. 317.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 166-166v.
le învățămîntului şi culturii. Am văzut mai sus cît de mult au
insistat unii deputați din Blocul Moldovenesc ca limba rusă
să cedeze locul, ca limbă oficială, limbii române, şi efectele
pozitive ale acestei politici nu au întîrziat să apară. Tendința
irezistibilă de a scoate ținutul de sub orice fel de dominație
rusească s-a manifestat mai ales în dorința de a crea în Basa-
rabia o şcoală națională proprie, în care predarea discipline-
lor de studiu să se facă în limba majorității populației, fără să
fie impuse restricții învățămîntului în limbile minorităților
naționale. S-au evidențiat pe acest tărîm mai ales P. Erhan şi
Șt. Ciobanu, ca miniştri ai educației, cel dintîi şi ca prim-mi-
nistru pînă la mijlocul lunii ianuarie 1918, precum şi Andrei
Scobioală în funcția de viceministru al şcolilor.
În viziunea guvernului, problema învățămîntului viza
două sarcini fundamentale: 1) redresarea şi reorganizarea
lui sub toate aspectele, după lunga perioadă de dominație
rusească şi în urma războiului şi a revoluției în care şcoala
fusese dată uitării; 2) naționalizarea învățămîntului, adică
organizarea acestuia astfel ca limba română să constituie
principalul său instrument de funcționare: în această limbă
să se facă pregătirea cadrelor de pedagogi, ea să fie limba de
predare a disciplinelor de studiu şi totodată limba de comu-
nicare în mediul şcolar. Fiind solicitat de către deputați să ara-
te ce urmărea să facă guvernul în problema învățămîntului,
ministrul P. Erhan prezenta în şedința din 28 ianuarie 1918
a Parlamentului un program amplu de măsuri, printre care
dezvoltarea rețelei de şcoli medii şi primare, mai ales în me-
diul rural, elaborarea manualelor proprii şi pregătirea cadrelor
de învățători, atragerea diferitor factori sociali la organizarea
şi promovarea învățămîntului, inclusiv zemstvele, comitete-
le de părinți ş.a. Realizarea acestui program solicita cca 10
mil. ruble pe an, greu de găsit în acele condiții1. Mai tîrziu,
îndată după Unire, noul premier, P. Cazacu, prezentîndu-şi
1
Ibid., dosar 21, partea a II-a, f. 231-231v.
102 SFATUL ȚĂRII
programul de guvernare în fața deputaților, insista mai ales
asupra necesității pregătirii pedagogilor în seminarele pen-
tru învățători, în Institutul învățătoresc din Chişinău şi în
cadrul cursurilor organizate special în acest scop, anunța
apoi trecerea treptată la implementarea învățămîntului pro-
fesional începînd chiar din şcoala primară, iar într-o per-
spectivă nu prea îndepărtată – introducerea învățămîntului
primar obligatoriu, sarcină care era impusă de faptul că, mai
ales în mediul rural, ştiința de carte era foarte scăzută1. Cît
priveşte naționalizarea învățămîntului, aceasta viza derusifi-
carea şcolii, fenomen care urma să fie realizat, în şcoala pri-
mară, chiar din anul de studii 1918-1919, iar în şcoala medie
pe etape, începînd de la primele clase. Acest proces decurgea
însă extrem de greu, şi nu doar din cauza rezistenței mul-
tor factori cu predispoziții antiromâneşti, inclusiv în Sfatul
Țării, ci, aşa cum observa Erhan, şi pentru că realizării aces-
tei sarcini de importanță vitală pentru Basarabia se opuneau
în unele locuri chiar țăranii2. Au fost luate măsuri concrete
pentru îndeplinirea sarcinilor asumate. Conform raportului
prezentat de A. Scobioală în Parlament, la 14 aprilie 1918, în
vara acelui an urmau să frecventeze cursurile de învățători,
în trei etape, 2 700 de persoane, dintre care moldoveni cca
1 500, iar restul minoritari. Pentru realizarea acestei activități,
deputații au aprobat suma de aproape 900 mii de ruble. Une-
le zemstve județene, ca cele din Bălți şi Soroca, se angajau să
aloce fiecare cîte 152 mii de ruble. Era preconizată trimiterea
de cursanți la Kiev, Bucureşti, Iaşi şi în alte oraşe din afara
Basarabiei3.
În atmosfera incertă şi plină de neajunsuri din acel mo-
ment, starea învățămîntului era extrem de grea. Învățătorii
nu-şi primeau salariile mai multe luni la rînd, iar asta îi de-
1
Ibid., dosar 55, f. 159v.-160.
2
3
Ibid., dosar 55, ff. 173-175.
termina să părăsească şcoala, în căutarea unor alte surse de
existență. S-au luat măsuri pentru depăşirea acestei situații,
atît cît se putea în acele condiții. Miniştrii Șt. Ciobanu şi
P. Erhan au solicitat în repetate rînduri bani pentru plata
pedagogilor sau pentru întreținerea cursurilor de pregătire
a învățătorilor, ca de ex. în şedințele din 26 februarie şi 21
mai 1918, şi, de regulă, cererile lor de fiecare dată erau sa-
tisfăcute1, în pofida faptului că bugetul republicii era destul
de sărac. Luînd cuvîntul pe marginea solicitării din 21 mai a
lui Șt. Ciobanu, deputatul V. Lunev observa că dacă pînă la
revoluție în Basarabia erau alocate anual pentru învățămînt
1,8 mil. de ruble, în anul 1918, numai în primele patru luni,
fuseseră cheltuite în acest scop 1,6 mil.2 (ținîndu-se cont însă
de faptul că între timp rubla se devalorizase foarte mult).
Fiind, întîi de toate, reprezentantul populației majoritare
a ținutului, al moldovenilor, care sub ocupația țaristă au fost
ținuți la distanță de viața culturală, în manifestările ei mai
elevate, Sfatul Țării a văzut o datorie a sa de a crea condițiile
necesare pentru lichidarea acestei nedreptăți. La începutul
anului 1918, ministrul de atunci al învățămîntului, P. Er-
han, venise în Parlament cu inițiativa de a transmite Sala de
conferințe „A.S. Puşkin” Societății culturale „Făclia” pentru a
fi transformată, cu susținerea financiară a guvernului, în tea-
tru în care spectacolele să aibă loc în limba română3. În acel
moment însă reprezentanții minorităților au opus rezistență
înverşunată ca această frumoasă intenție să nu poată fi rea-
lizată. Ba aceştia au avut şi susținerea unor moldoveni din
fracțiunea țărănească, de felul lui P. Cocîrlă4. Chestiunea a
fost readusă în şedința din 14 martie 1918 a Parlamentului,
şi datorită intervențiilor energice ale deputaților P. Erhan.
V. Cijevschi, I. Buzdugan, N. Bosie-Codreanu, N. Bivol,
1
Ibid., dosar 21, f. 339; dosar 55, f. 248.
2
3
Ibid., dosar 21, partea a II-a, f. 289v.
4
104 SFATUL ȚĂRII
V. Gafencu, E. Sinicliu, Gh. Buruiană, E. Alistar şi T. Ioncu,
propunerea guvernului a fost acceptată, fiind totodată alocați
şi banii necesari pentru reparația şi reconstrucția clădirii în
corespundere cu noua ei destinație1. Astfel, în primăvara anu-
lui 1918, în Chişinău a fost creat teatrul național care în acel
moment se afla sub autoritatea Societății culturale „Făclia”.
Una din preocupările de bază ale Sfatului Țării a con-
stituit-o organizarea puterii de stat în afara Chişinăului, în
județe şi în oraşele de provincie, şi asigurarea unei conlucrări
eficiente între organele centrale şi cele locale ale puterii. O
colaborare armonioasă cu vechile structuri ale puterii, cum
erau dumele şi zemstvele, nu era uşor de realizat, în ciuda
faptului că acestea erau considerate instituții democratice,
deoarece în ele dominau minoritarii care făceau tot ce puteau
pentru obstrucționarea activității Sfatului Țării. Mai existau
şi organe administrative create în timpul războiului, ca de ex.
direcțiile alimentare sau pentru provizii (prodovol´stvennye
upravy), care după demobilizarea trupelor ruse de pe Frontul
Român, deci practic de la sfîrşitul anului 1917, nu mai aveau
nici o justificare. În şedința din 31 ianuarie a Sfatului Țării,
viceministrul de interne, Gh. Buruiană, propunea lichidarea
acestora2. La începutul lunii februarie 1918, în Parlament a
intrat un proiect de lege cu privire la desființarea direcțiilor
alimentare sau pentru provizii3. Dar în acele condiții, cînd
războiul încă nu se terminase, iar Parlamentul şi guvernul
Basarabiei nu exercitau un control deplin asupra întregului
teritoriu şi în toate sferele vieții publice, lichidarea vechilor
structuri ale puterii şi înlocuirea lor cu altele noi era greu
de realizat. Astfel că atîta timp cît vechile structuri au exis-
tat, Sfatul Țării nu numai că nu le-a neglijat, ci a colaborat
cu ele, fie că era vorba de direcțiile alimentare4, de comisia
1
Ibid., ff. 99-104.
2
3
Ibid., ff. 250, 267.
4
de demobilizare condusă de deputatul G. Schtern, ca să nu
mai vorbim de comitetele agrare, create, cum a mai spus,
de Guvernul Provizoriu şi care mai erau încă necesare pen-
tru reglementarea relațiilor funciare. S-a reuşit mai uşor li-
chidarea unei serii întregi de instituții rămase din perioada
țarismului, precum Cîrmuirea Gubernială (Gubernskoe Pra-
vlenie), tot felul de consilii administrative din cadrul aceste-
ia, demnitățile de membri permanenți şi membri indispen-
sabili (непременные члены) în variate societăți şi instituții,
de mareşali ai nobilimii, aşa-zisele birouri de prezență (pri-
sutstvija) etc. În ceea ce priveşte atitudinea față de dume şi
zemstve, noua putere de stat a Basarabiei intenționa să le
lichideze. Dar la început s-a încercat o reformare a acesto-
ra astfel ca ele să poată activa sub autoritatea guvernului.
Îndată după instituirea Consiliului Directorilor Generali,
preşedintele acestuia, P. Erhan cerea Parlamentului „să fie
creată de urgență o comisie pentru elaborarea unui proiect
de reorganizare a zemstvei”1. Dar această intenție nu s-a ma-
terializat, aşa încît mai tîrziu, în şedința din 31 ianuarie 1918
a Sfatului Țării, ministrul de interne V. Cristi vorbea despre
necesitatea desființării zemstvei, care, zicea el, „nu mai este
viabilă odată cu consolidarea la noi a regimului republican şi
cu existența Parlamentului şi a Consiliului de Miniştri”. Mai
adăuga că în acest scop fusese creată o comisie specială şi
totodată urma să fie convocat un congres al reprezentanților
tuturor județelor pentru a elabora proiectele corespunzătoa-
re care urmau să fie prezentate în Sfatul Țării2. Însă realita-
tea avea să se dovedească mai tare decît voința guvernului.
Întrucît dumele şi zemstvele reuşiseră să se impună, mai cu
seamă în perioada de după revoluție, ca organe ale autoad-
ministrării locale, Sfatul Țării, care nu reuşise să devină o
putere necontestată pe tot cuprinsul Basarabiei, a preferat să
1
Ibid., f. 113.
2
Ibid., partea a II-a, ff. 242v.-243.
106 SFATUL ȚĂRII
continue a colabora cu ele, iar la 27 martie 1918 a cerut chiar
ca acestea să fie păstrate în continuare ca o condiție a unirii.
În general, puterea centrală nu avea o cooperare suficient de
strînsă şi permanentă cu organele puterii locale, reprezentată
de comisarii județeni, dumele orăşeneşti, zemstvele județene
şi de voloste şi de comitetele săteşti, mai ales în perioada de
pînă la intrarea trupelor române în Basarabia, dar o anumită
vreme şi după aceea, în special în cazul județelor din nordul
şi sudul ținutului. În şedința din 31 ianuarie 1918, ministrul
de interne V. Cristi observa că „centrul continuă să fie rupt
de periferie, ca urmare a întreruperii comunicării telefonice
şi telegrafice… Dintre județele în care a fost întronată ordi-
nea, pot fi menționate Chişinău, Orhei, Bălți, Cahul şi Ismail.
Dar în județele Akkerman şi Soroca situația este, cu părere
de rău, foarte grea”1.
1
CaraCterul Puterii 107
CaraCterul Puterii
dsensibil
upă semnalarea acestor fapte, am ajuns la subiectul cel mai
al istoriei Sfatului Țării: caracterul puterii sale, mai
precis, cît era de reală această putere, care era autoritatea sa în
calitate de organ suprem de stat al Basarabiei. Fenomenul res-
pectiv a fost tratat oarecum generos în scrierile istorice care au
manifestat interes față de evenimentele politice basarabene din
anii 1917-1918. Istoriografia a reținut mai ales două atitudini.
Una din aceste atitudini, prorusă sau/şi prosovietică, şi desigur
antiromânească, s-a căznit să demonstreze că, de vreme ce era
antirusesc, Sfatul Țării nu putea avea nici o putere, pentru că
nu era susținut de populația basarabeană. Atitudinea contra-
ră, exprimată în cea mai mare parte în unele scrieri istorice
româneşti, pornea de la cu totul altceva, şi anume de la fap-
tul că, indiferent cîtă susținere avea din partea basarabenilor,
în situația instabilă şi extrem de periculoasă din acea vreme,
Sfatul Țării oricum nu era în stare să stăpînească ținutul, sar-
cină căreia putea să-i facă față doar o forță din afară, care în
acel moment nu putea fi alta decît armata română şi care, ast-
fel, dădea startul realizării unei mari misiuni istorice, aceea de
unificare a tuturor provinciilor istorice româneşti şi de crea-
re a României Mari. Scrierile de acest gen sugerează, de obicei
mai mult sau mai puțin voalat, dar şi destul de explicit uneori,
că Sfatul Țării nici nu avea îndreptățirea să hotărască destinul
istoric al provinciei româneşti Basarabia, sarcină ce-i revenea
doar guvernului României. În unele scrieri, cum sînt de ex. me-
moriile lui Argetoianu, această convingere, la care voi reveni
mai jos, este exprimată cît se poate de tranşant, aproape brutal1.
1
C. Argetoianu, Memorii, vol. V, p. 54, 56.
108 SFATUL ȚĂRII
Există şi o a treia atitudine, formulată însă timid şi confuz, care
poate fi urmărită în cîteva lucrări istorice basarabene. Aceasta
afirmă legitimitatea Sfatului Țării şi rolul său hotărîtor în reali-
zarea Unirii, dar împărtăşeşte convingerea că împrejurările ne-
favorabile în care i-a fost dat conducerii Republicii Democratice
Moldoveneşti să activeze erau mai puternice decît ea1. Era şi fi-
resc ca această atitudine să exprime, deşi nu o afirmă tranşant,
legitimitatea transferului de autoritate de la Sfatul Țării, încă
înainte ca acesta să fi fost lichidat, la guvernul român şi înlo-
cuirea structurilor administrative basarabene cu administrație
militară şi civilă românească.
Să vedem ce zic despre aceasta principalele documente
ale Sfatului Țării.
Am menționat de cîteva ori mai sus că momentul în care
Parlamentul basarabean şi-a deschis lucrările era caracterizat
de către contemporani, inclusiv de primele persoane din con-
ducerea politică a Basarabiei, ca fiind îngrozitor («въ грозный
часъ засѣдаетъ Сфатулъ Цэрій»). Factorii care făceau ca
acel moment să fie periculos pentru ordinea publică din ținut
şi chiar pentru Sfatul Țării i-am menționat repetat în rîndurile
de mai sus. Unele detalii vor fi semnalate în continuare. Sta-
tutul politic real al Sfatului Țării poate fi înțeles corect dacă
este examinat sub două aspecte. Primul aspect îl făceau clima-
tul politic şi atmosfera de lucru din interiorul său, altfel spus,
cît reuşea de bine conducerea lui să-i organizeze lucrările şi
să conlucreze cu grupurile parlamentare de diferită orientare
politică şi cu interese divergente. Al doilea, mult mai impor-
tant pentru subiectul luat în dezbatere aici, îl constituie relația
Sfatului Țării cu restul lumii politice din Basarabia, în special
cu forțele care îi erau ostile şi care, de cele mai multe ori, aveau
orientare rusească sau/şi bolşevică, dar şi cu alți factori foarte
influenți, ca de ex. marii proprietari funciari sau, după 13 ia-
nuarie 1918, autoritățile militare române din ținut.
1
Vezi de ex. Gh. Cojocaru, Sfatul Țării: itinerar, Chişinău, 1998, p. 61.
Primul factor care a lucrat împotriva autorității Sfatului
Țării s-a aflat chiar în sînul său. Atît cît a existat, în interio-
rul lui s-a dat o luptă de neîmpăcat între moldovenii care erau
hotărîți să pună capăt odată şi pentru totdeauna dominației
străine în Basarabia şi reprezentanții minorităților naționale,
care au fost aşezate aici de către țarism, fapt pentru care acestea
îi erau recunoscătoare şi au rămas pururea fidele Rusiei, poa-
te doar cu excepția minorității poloneze, care avea motivele ei
foarte întemeiate să nu iubească Rusia. Expresia arhicunoscută
„Rusia – închisoare a popoarelor” exprimă cum nu se poate
mai bine esența politicii naționale a fostului Imperiu țarist. Și
nu în sens nemijlocit, literal, că acestea erau ținute în recluziu-
ne într-un anumit spațiu, nepermițîndu-li-se ieşirea în afară,
ci în sensul că era îngrădită capacitatea lor de afirmare anume
ca entități etnice cu tot potențialul creator caracteristic pentru
fiecare din ele. Impunînd limba rusă ca singurul mijloc de co-
municare în viața publică, promovînd în administrațiile pro-
vinciale exclusiv etnici ruşi sau (foarte rar) localnici rusificați
şi complet devotați țarului, apăsînd foarte tare culturile popoa-
relor neruse şi stîrpind în faşă orice nemulțumire sau revoltă
a acestora, țarismul reuşise să țină în supunere sute de ani un
imens conglomerat etnic. Însă succesul cel mai mare al politicii
sale naționale a fost cultivarea zîzaniei între popoare, şi nu atît
între ruşi şi popoarele mai mici, cît în sînul acestora din urmă,
astfel că atunci cînd izbucnise revoluția, în loc să se unească în
lupta împotriva duşmanului lor comun, acestea au început să
lupte între ele. În fiecare regiune națională bătălia principală se
dădea între etnia majoritară care tindea să se desprindă de im-
periu şi să-şi creeze propria statalitate, şi minoritățile naționale
pe care țarismul le „educase” în spirit rusesc şi care se temeau
că în statele democratice postrevoluționare, apărute pe ruinele
Imperiului, ele ar fi putut fi supuse unei noi asimilări. Tocmai
din acest motiv, minoritățile au preferat să rămînă pentru tot-
deauna complet străine față de populația majoritară autohtonă,
nedorind să-i cunoască limba, cultura, istoria, tradițiile. Aceas-
110 SFATUL ȚĂRII
tă predispoziție era cultivată intens de către reprezentanții lor
mai influenți şi mai bogați, care în timpul țarismului, pe lîngă
faptul că au avut un mare interes de a-şi aranja propriile afaceri
cît mai bine, inclusiv în detrimentul localnicilor şi chiar al pro-
priilor conaționali, au ajutat totodată administrația imperială,
atît cît li s-a cerut şi nu arareori chiar mai mult, să țină această
populație în supunere, în sărăcie şi întuneric. Era evident că,
fiind întruniți în Parlament, reprezentanții celor două mari
grupuri naționale din Basarabia – moldovenii şi minoritarii –
nu aveau cum să acționeze ca un corp politic unitar.
Reprezentanții minorităților au ținut să-şi arate rezerva
față de Sfatul Țării chiar din momentul înființării lui, atrăgîn-
du-i mereu atenția mai ales la necesitatea de a face tot posibilul
ca Basarabia să rămînă în componența Rusiei şi a nu admite
afirmarea drepturilor moldovenilor pînă acolo încît să afecteze
cumva interesele celorlalte comunități etnice. Astfel, luînd cu-
vîntul la deschiderea lucrărilor legislativului, N. Dobrovol´ski,
reprezentantul Sovietului de deputați ai soldaților şi muncito-
rilor în Parlament, declara că Sfatul Țării putea conta pe spriji-
nul Sovietului numai dacă rămînea fidel principiilor revoluției
ruse1. Primarul Chişinăului, A. Schmidt, desemnat şi el ca de-
putat, sforțîndu-se, probabil, să tempereze pornirile antiruseşti
ale moldovenilor, atenționa deputații să nu uite că, după
revoluție, toate națiunile erau stăpînitoare2. M. Kogan, unul
din numeroşii deputați evrei, avertiza că Sfatul Țării nu tre-
buia să aibă mai mult decît funcțiile unei instituții provizorii
ce urma să activeze doar pînă la convocarea Adunării Consti-
tuante a Rusiei, subliniind totodată că erau „inadmisibile orice
tentative de naționalizare a ținutului în favoarea unei națiuni
oarecare din cele care locuiesc în Basarabia”, cerînd egalitate
deplină pentru toate limbile vorbite în ținut şi autonomie pen-
1
2
Ibid., f. 3v. Ulterior, după unirea definitivă a Basarabiei cu România,
acesta avea să devină unul dintre cei mai activi denigratori ai Sfatului
Țării şi contestatari ai legalității Unirii.
tru toate naționalitățile, inclusiv autonomie personală pentru
etniile fără teritoriu1. N. Grinfeld, deputat din partea aceleiaşi
comunități, declara tranşant că Sfatul Țării putea fi susținut
numai în măsura în care urmărea păstrarea integrității Rusi-
ei2. Un alt deputat din aceeaşi tabără, S. Kovarski, mergea încă
mai departe, afirmînd: „În componența sa actuală, Sfatul Țării
nu corespunde, după părerea noastră, reprezentării corec-
te, proporționale, a tuturor naționalităților din Basarabia, de
aceea trebuie reformat în mod corespunzător. Fiind, aşa cum
se arată astăzi, un organ provizoriu, Sfatul Țării trebuie să fie
sancționat mai întîi de către Adunarea Constituantă a Basa-
rabiei, apoi şi de cea a întregii Rusii”3. Cam aceleaşi au fost şi
„hiritisirile” din partea altor reprezentanți ai minorităților, fie
greci, armeni, ucraineni, bulgari sau ruşi. Aceste avertizări nu
erau de bun augur. Ele arătau foarte clar că Sfatul Țării pornea
la un drum extrem de anevoios.
Este necesară aici o observație de rigoare. Motivele opo-
ziției la tendințele moldovenilor de a-şi afirma drepturile lor
naționale, inclusiv dorința de a avea propria lor organizație
statală, nu erau pentru toți minoritarii aceleaşi. Dacă pentru
majoritatea grupurilor minoritare o astfel de atitudine era de
obicei rezultatul „educației” țariste, împreună cu teama ca fi-
rea lor națională să nu aibă cumva de suferit de pe urma ridi-
cării în istorie a moldovenilor, nu aceeaşi era situația şi în ca-
zul evreilor. Evreii care, cu excepția germanilor, aveau un nivel
de cultură şi de educație mult mai ridicat decît moldovenii, şi
în plus se deosebeau printr-o mare adaptabilitate în mediile
alogene, nu aveau nici un motiv să se teamă că în Basarabia
postrevoluționară etnia lor ar fi putut avea ceva de suferit în
integritatea ei. Și totuşi ei erau adversarii cei mai intransigenți
ai afirmării drepturilor plenare ale moldovenilor, dar nu pen-
tru că i-ar fi deranjat anume acest fapt în sine, ci numai pen-
1
Ibid., ff. 4v.-5v.
2
Ibid., f. 5v.-6.
3
Ibid., f. 7-7v.
112 SFATUL ȚĂRII
tru că afirmarea acestor drepturi ducea implicit la separarea
Basarabiei de Rusia, ceea ce evreii nu puteau accepta sub nici
o formă. Și asta din două motive, ambele cu totul principia-
le, şi anume că, mai întîi, revoluția rusă le dăduse speranța că
vor deveni, pentru prima dată după sute şi chiar mii de ani de
persecuții la care au fost supuşi peste tot în Europa, cetățeni
cu drepturi depline într-un stat cu adevărat democratic, şi în
al doilea rînd, că fiind un popor întreprinzător, cu talente de-
osebite în comerț şi finanțe, într-un astfel de stat ar fi avut cele
mai mari şanse să beneficieze de aceste daruri.
Norocul cel mare al moldovenilor a fost însă că chiar de la
început ceva le-a luminat cugetul şi i-a îndemnat să ia iniția-
tiva creării organului suprem al Basarabiei în mîinile lor, îngri-
jindu-se totodată ca majoritatea în acest organ să le aparțină,
astfel ca planurile şi acțiunile lor să nu poată fi zădărnicite de
unii factori care ar fi avut cu totul alte interese. Astfel, prin
intermediul Congresului militarilor moldoveni şi apoi al Bi-
roului de Organizare a Sfatului Țării, s-a reuşit ca 70 la sută
din membrii Parlamentului să fie moldoveni. Această situație
s-a datorat şi războiului. După revoluția antițaristă, partea cea
mai activă a populației, în plan social şi politic, erau milita-
rii. Majoritatea zdrobitoare a militarilor basarabeni o consti-
tuiau țăranii moldoveni; ca militari, minoritarii se întîlneau
mai rar, iar reprezentanții anumitor grupuri etnice, ca de ex.
evreii, lipseau cu desăvîrşire. A fost firesc ca atunci cînd în-
cepuseră să se înfiripeze structurile revoluționare şi naționale
locale, moldovenii să predomine în ele în mod absolut. Drept
urmare, în raport cu deputații minoritari, ei au obținut un
ascendent chiar din start şi acesta a fost principalul factor care
a asigurat o anumită stabilitate Sfatului Țării şi i-a permis să
funcționeze neîntrerupt şi cu o destul de bună eficiență, pen-
tru mediul şi vremea în care a activat. Și totuşi colaborarea cu
minoritarii a fost destul de anevoioasă.
Ce urmăreau de fapt reprezentanții minorităților şi de ce
au acceptat să intre în Sfatul Țării? Răspunsul este simplu: ei
nu puteau admite ca moldovenii, care pînă atunci fuseseră
talpa săracă şi lipsită de drepturi a Basarabiei, să ajungă în
situația de a deține principalele pîrghii ale puterii şi a decide
soarta ținutului, de aceea, contrar temerilor unor lideri poli-
tici moldoveni că minoritățile ar fi putut boicota întemeierea
Sfatului Țării prin neparticipare la lucrările lui, acestea, dim-
potrivă, nu numai că s-au grăbit să-şi trimită reprezentanții
lor în Parlament, dar au cerut fiecare şi toate împreună să aibă
acolo o prezență cît mai mare. Deosebit de activi au fost mai
ales evreii, care au trimis delegați de la o mulțime de parti-
de înființate în grabă după revoluție, unele din ele, dacă nu
chiar toate, ființînd doar pe hîrtie. Aşa cum am menționat în
treacăt mai sus, unul din obiectivele urmărite permanent de
deputații minoritari, indiferent că împărtăşeau sau nu idei-
le bolşevice, era să reprezinte în Parlament interesele Rusiei.
Astfel, în timp ce în şedința din 27 noiembrie 1917 se discuta
chestiunea participării delegației basarabene la tratativele de
la Kiev în vederea formării noului guvern al Rusiei federative,
deputații Spivak şi N. Grinfeld insistau ca „Rusia să fie repre-
zentată la această consfătuire cu un număr mult mai mare (de
delegați – a.) decît presupunea să-i acorde Rada Centrală”1. În
momentul discutării, la 1 decembrie 1917, a Declarației Sfa-
tului Țării, căreia îi revenea rolul de document constituant
al Republicii Democratice Moldoveneşti, aceeaşi N. Grinfeld
insista ca textul documentului să „sublinieze cît mai puternic
unitatea (Basarabiei – a.) cu Republica Democratică Federativă
Rusă şi relația Sfatului Țării cu Guvernul Central”, drept care
propunea ca textul să fie completat cu fraza „După formarea
Guvernului Central, Sfatul Țării va activa în strînsă unitate
cu acest guvern”2. Întrucît nu puteau schimba reprezentarea
în Parlament în favoarea lor, deşi au contestat-o mereu, mi-
noritarii au recurs tot timpul la o altă stratagemă pentru a
încerca să modifice raportul real de forțe în legislativ şi în
1
Ibid., f. 41.
2
Ibid., f. 62v.
114 SFATUL ȚĂRII
guvern prin aplicarea aşa-zisului principiu al parității, adică
al reprezentării egale a tuturor etniilor în organele de condu-
cere ale Republicii. De fapt, atunci cînd urmăreau să contes-
te ponderea moldovenilor în organele puterii, reprezentanții
minorităților aplicau variate strategii, fie insistînd ca acestea
să fie construite pe temeiuri democratice, nu naționale, fie,
dimpotrivă, inversînd preferințele în sensul ca în structurile
puterii să fie reprezentate toate etniile şi nu oarecum, ci pe
criteriul egalității depline. De ex. în timpul discutării Regu-
lamentului cu privire la administrarea Basarabiei, deputatul
V. Kurdinovski, susținut de alți minoritari, afirma că guvernul
trebuia să fie constituit pe baze paritare, aceasta avînd „pen-
tru minoritățile naționale, zicea el, o importanță cardinală”1.
Pretențiile acestora mergeau pînă acolo, încît cereau să fie
create secții naționale în fiecare departament guvernamental,
oricît de mic, ceea ce, evident, presupunea instituirea unui
haos în guvernare şi cheltuieli nejustificate.
Adeseori, nemulțumiți că nu li se satisfăceau cerințele,
deputații minoritari recurgeau la şantaj, punînd la îndo-
ială legitimitatea Sfatului Țării. În cadrul aceloraşi dezba-
teri asupra viitorului sistem administrativ al Basarabiei,
N. Grinfeld declara că adevărat „parlament va fi numai acela
care va fi reprezentat de Adunarea Populară Constituantă a
Basarabiei”2. Chiar în situația extrem de periculoasă din ul-
timele zile ale anului 1917, cînd anarhia amenința să distrugă
totul, inclusiv să pună capăt Republicii, un grup de deputați
minoritari au prezentat în legislativ o cerere prin care insis-
tau să fie constituită de urgență o comisie pentru pregătirea
alegerilor în Adunarea Constituantă, ceea ce însemna de fapt
lichidarea Sfatului Țării. Cu mare greu Blocul Moldovenesc a
izbutit să dejoace acest scenariu, trimițînd această cerere, la
propunerea lui Buzdugan, pentru a fi examinată în fracțiuni3,
1
Ibid., f. 39.
2
Ibid., f. 40.
3
Ibid., ff. 127-128.
reuşindu-se astfel excluderea subiectului de pe ordinea de
zi a Parlamentului. Cîteva zile mai tîrziu, un alt minoritar,
A. Alexandrov, făcea, în şedința din 3 ianuarie 1918, declarația
provocatoare cum că Sfatul Țării era un organ burghez, care,
pînă la convocarea Adunării Constituante a Basarabiei, urma
să fie înlocuit de un nucleu constituit din delegați ai Con-
gresului III al țăranilor, de reprezentanți ai muncitorilor,
soldaților şi ai diferitor organizații democratice şi socialiste1.
Poziția mereu refractară a minoritarilor în raport cu politica
promovată de Sfatul Țării făcea ca ei să nu se poată înțelege
cu majoritatea parlamentară. Dînd vina pe practica țaristă
de învrăjbire națională, N. Grinfeld declara, în şedința din
27 noiembrie 1917, vizîndu-i de fapt pe colegii din Blocul Mol-
dovenesc: „Noi nu avem încredere unii în alții: noi nu avem
încredere în dumneavoastră, iar dumneavoastră nu aveți în-
credere în noi”2. Se ajunsese pînă la situația tragic-ridicolă în
care deputatul Spivac propunea, în aceeaşi şedință, ca atunci
cînd preşedintele Parlamentului va discuta la telefon cu con-
ducerea Radei ucrainene, „neapărat să fie prezent şi un repre-
zentant al minorităților naționale”3. Opoziția permanentă a
minoritarilor reducea mult eficiența activității parlamentare,
crea mari dificultăți şi pentru funcționarea guvernului.
Momentul critic al confruntării dintre cele două mari
grupuri parlamentare – Blocul Moldovenesc şi minoritarii –
s-a produs în şedințele din 28 şi 29 decembrie 1917. Motivul
care a încins spiritele atunci a fost hotărîrea deputaților de a
invita trupe din afara Basarabiei pentru a pune capăt anar-
hiei, care devenise de nestăpînit, şi încercării bolşevicilor de
a-şi instaura puterea în ținut. Teoretic, erau vizate efective din
Ucraina, unități militare ruseşti de pe Frontul Român şi trupe
româneşti, dar de fapt în acel moment Ucraina nu dispunea
de astfel de forțe, iar cele ruseşti erau complet dezorganizate,
1
Ibid., f. 149.
2
Ibid., f. 40v.
3
Ibid., f. 41.
116 SFATUL ȚĂRII
astfel că se putea conta doar pe armata română. Istoriografia
rusă şi sovietică, şi în general scrierile istorice cu predispoziții
mai mult sau mai puțin antiromâneşti, au susținut mereu că
apariția trupelor române în Basarabia la începutul anului 1918
ar fi fost rodul tendințelor mai vechi ale guvernelor României
de a ocupa Basarabia1. Vom observa însă la locul potrivit că
nici chiar unii martori oculari cu mare autoritate, care din
dorința de a vedea Rusia salvată de bolşevism şi readusă în
tabăra Antantei, nu priveau cu simpatie la perspectiva uni-
rii Basarabiei cu România, relatează că decizia de a trimite
trupe române peste Prut fusese luată în comun de înaltul
comandament aliat de pe Frontul Român şi de guvernul Ro-
mâniei, şi prin realizarea ei se urmărea atît paza căilor ferate
şi a depozitelor militare aliate amplasate în Basarabia, cît şi
satisfacerea cererilor repetate ale Sfatului Țării de a fi ajutat
să restabilească ordinea în ținut2. Această decizie a stîrnit o
adevărată furtună în Sfatul Țării. Deşi la 20 decembrie 1917
Parlamentul îi oferise guvernului libertatea de a decide ce
trupe să cheme pentru a face ordine, deputații minoritari se
opuneau cu înverşunare ca în Basarabia să vină unități mili-
tare româneşti. Cei mai intransigenți se arătau deputații evrei.
Punctul culminant al confruntării a fost atins în momentul în
care Nadejda Grinfeld, care se declara membru al partidului
social-democrat rus (menşevic), a pronunțat fraza rămasă is-
torică, pe care am menționat-o mai sus: „Pot veni orice trupe,
numai nu române”3. În şedința de a doua zi, din 29 decem-
brie, deputatul V. Gafencu a zis că pentru moldoveni această
declarație era extrem de ofensatoare4, adăugînd că Grinfeld
făcea parte din categoria deputaților bogați care purtau mască
1
I.E. Levit, p. 217 şi urm.; Очерки политической истории Румынии,
p. 184.
2
H. Berthelot, p. 289, 291, 298, 301-302.
3
4
Ibid., f. 142v. («Для нас молдаван, это кровная обида, это очень
прискорбно»).
de socialişti. Cîțiva deputați din Blocul Moldovenesc au prelu-
at această remarcă, subtilizînd-o, şi atunci Buzdugan a aruncat
fraza, rămasă şi ea istorică, „Socialişti de sute de mii”1. Drept
urmare, deputații evrei, care îşi ziceau socialişti, considerîn-
du-se ofensați, au părăsit Parlamentul. Dar acest incident nu a
pus capăt confruntărilor dintre deputații moldoveni şi mino-
ritari. În şedința din 14 martie 1918, cînd minoritarii respin-
geau cu toții propunerea guvernului de a transforma Sala de
conferințe „A.S. Puşkin” în teatru național pentru moldoveni,
deputatul Gh. Buruiană făcea următoarea observație: „În
Parlamentul nostru a existat întotdeauna lupta dintre partide,
dar astăzi ea a trecut orice limită. Minoritățile naționale merg
împotriva renaşterii naționale (a moldovenilor – a.); trebuie
să ținem minte că teatrul nu este distracție, ci şcoală, o mare
operă de luminare a țării. Poporul nostru a zăcut întotdeauna
în întuneric. Și, dacă vreți să ştiți, şovini nu sînt moldovenii
care tind spre ceea ce le aparține de drept, ci voi cei care vă
opuneți acestor revendicări corecte şi legitime”2.
Specificul vieții unei regiuni naționale mărginaşe, complet
deosebită, ca spiritualitate şi ca mod de trai, de restul terito-
riului Imperiului țarist, slaba ei dezvoltare sub toate aspecte-
le, inclusiv economic şi cultural, făceau ca între comunitățile
etnice din cuprinsul ei să nu fie o legătură strînsă, să nu co-
laboreze unele cu altele şi deci să nu aibă aceleaşi interese.
Ruptura cea mai mare se vedea mai ales între comunitatea
populației majoritare, a românilor basarabeni, pe de o parte,
şi grupurile populației minoritare, de altă parte. Un mediu
economic şi cultural avansat le-ar fi determinat, vrînd-ne-
vrînd, să se apropie, să se conformeze aceloraşi condiții soci-
ale, să rezolve împreună anumite probleme de interes comun,
1
«Стотысячные социалисты». Deputatul Ion Codreanu, țăran din
Ștefăneşti, jud. Soroca, a întrebat-o pe Grinfeld: „Eu sînt țăran de la plug şi
aş vrea să ştiu ce venit anual ar trebui să am pentru a mă înscri în partidul
socialist”: Ibid., f. 143.
2
118 SFATUL ȚĂRII
şi această experiență a colaborării ar fi creat climatul propice
pentru coordonarea eforturilor tuturor etniilor în vederea
celei mai reuşite organizări a vieții în teritoriul conviețuirii
lor. În Basarabia o astfel de apropiere nu a fost posibilă, iar
administrația țaristă avea grijă ca aceasta să nu se întîmple
niciodată. Ea a încurajat în permanență atitudinea refractară
a minorităților etnice față de populația majoritară, opoziția
categorică a celor dintîi în raport cu dorința firească a celei
din urmă de a-şi rîndui viața în corespundere cu interesele ei
naționale. O astfel de atitudine constituia un mare obstacol
în calea dezvoltării normale a ținutului şi era nocivă pentru
toată populația lui deopotrivă, indiferent de etnie.
Indiscutabil, comportamentul obstrucționist al minori-
tarilor în Sfatul Țării a dăunat mult activității acestuia şi a
guvernului, şi în general bunului mers al treburilor publice în
Republica Democratică Moldovenească. Dar la sfîrşitul anu-
lui 1917 şi începutul anului 1918 Sfatul Țării s-a confruntat
cu pericole şi mai mari. E vorba de anarhia care pusese stă-
pînire pe Basarabia după revoluție şi mai cu seamă în urma
bolşevizării armatei ruse de pe Frontul Român, a părăsirii
dezordonate a teatrului de operațiuni şi a revărsării ei în
ținut, încă pînă la data de 23 decembrie 1917, cînd Cartierul
General al Frontului Român dăduse ordinul de retragere a
trupelor ruse din România. Dar situația cea mai periculoasă
apăruse în momentul în care bolşevicii amenințau să preia
întreaga putere în Basarabia.
Lipsa oricărei continuități instituționale între puterea
reprezentată de Sfatul Țării şi vechea administrație țaristă,
noutatea noii puteri cu toată gama ei de lipsuri şi neajunsuri,
disfuncționalitățile şi haosul din sistemul administrativ pro-
vincial cauzat de război şi revoluție, apariția unei puzderii de
organizații care îşi disputau rolul de organe ale puterii po-
pulare, plus vecinătatea extrem de deranjantă a frontului şi
prezența în ținut, încă mai supărătoare, a unui mare contin-
gent de trupe ruseşti etc. – toate acestea făceau ca puterea rea-
lă a Sfatului Țării şi a guvernului său – Consiliul Directorilor
Generali ‒ să fie pusă mereu sub semnul întrebării. La numai
o săptămînă de la formarea guvernului, prim-ministrul P. Er-
han se arăta foarte îngrijorat de această situație. „Nu demult,
la deschiderea Sfatului Țării, le mărturisea el deputaților, noi
eram plini de speranță, dar acum parcă nu mai este nimic…
La 10 verste de la noi au loc incendieri, jafuri şi noi nu putem
face nimic, nu putem lua măsuri… Nu putem lupta cu o ban-
dă oarecare din 10 oameni”. Apoi, după descrierea detaliată a
situației grave în care se afla republica şi guvernul, conchide:
„Trebuie să vă spun, domnilor deputați, că pe teritoriul Re-
publicii Democratice Moldoveneşti puterea nu s-a afirmat în
aşa măsură încît să putem realiza în viață inițiativele pe care
ni le dorim”. După care cere disperat ajutor: „Rog Sfatul Țării
să găsească toate forțele şi mijloacele corespunzătoare pentru
a putea organiza tot ce este necesar, altfel totul va lua forma
unor acțiuni pe hîrtie şi eu voi şedea în cancelarie şi voi dis-
tribui hîrtiile către directori. Dacă nu sînt forțe şi posibilități
de a ne organiza activitatea, atunci să plecăm de aici”1. Chiar
dacă premierul dramatiza întru cîtva situația reală, totuşi în
linii generale ceea ce spunea el corespundea realității. Re-
ferindu-se în special la anarhia care devenise de nestăpînit,
Inculeț observa, în şedința din 20 decembrie 1917, că Sfatul
Țării încă nu deținea toată puterea în ținut, că se afla încă în
stadiul organizării acestei puteri2.
Problema cea mai mare a puterii reprezentată de Sfatul
Țării consta în faptul că acesta nu avea suficiente forțe mi-
litare proprii, deşi el însuşi a fost mai ales rodul inițiativei
militarilor cu toate că a avut grijă chiar de la început să-şi
formeze contingente de oameni instruiți să lupte cu arma
în mînă. În pofida acestor inițiative, nu a reuşit mare lu-
cru. Nu e loc aici pentru o analiză detaliată a acestui feno-
men deosebit de relevant pentru ceea ce înseamnă puterea
1
Ibid., dosar 21, partea I, ff. 112v.-113v.
2
120 SFATUL ȚĂRII
reală a Sfatului Țării. Voi invoca doar cîteva fapte. Cei care
au cercetat cu oarecare atenție subiectul respectiv au pu-
tut constata că în decembrie 1917, Parlamentul basarabean
avea susținerea următoarelor unități militare; regimentul 1
moldovenesc, bateriile 1 şi 2 moldoveneşti, cohortele mol-
doveneşti, cîteva escadroane de cavalerie, precum şi un nu-
măr de militari din Novocerkassk, Sevastopol şi din flotele
staționate în porturile de la Marea Neagră şi Marea Balti-
că1. Se pare însă că un sprijin mai mult sau mai puțin sigur
prezentau doar regimentul 1 moldovenesc şi cohortele, care
la început, atunci cînd fuseseră formate sub conducerea lui
A. Crihan, erau în număr de 16, fiecare avînd cîte 100 de oa-
meni. Atît cît a existat, Sfatul Țării s-a îngrijit de instruirea şi
întreținerea formațiunilor sale militare. Cu această muncă au
fost însărcinați militari de carieră, cei mai mulți din ei fiind
şi deputați, printre care V. Cijevschi, G. Pîntea, A. Crihan,
D. Bogos, T. Cojocaru, V. Prahnițchi, M. Popa, C. Brăescu.
Pentru întreținerea şi dezvoltarea contingentelor sale mili-
tare, Parlamentul a votat de mai multe ori, pe parcursul a
mai puțin de un an, sume importante de bani, ca de ex. în
şedințele din 26 februarie şi 2 aprilie 19182.
Însă aceste eforturi nu au dat rezultatele scontate – Sfa-
tul Țării nu a reuşit să-şi creeze o adevărată forță militară.
În discursul menționat mai sus, Erhan observa: „Noi avem
15 mii de oameni. Dar unde este această putere? Dacă mi-
litarii nu vor să ne ajute, atunci să-i chemăm pe civili”3. In-
utilitatea trupelor moldoveneşti, iar uneori chiar ostilitatea
lor față de autoritățile de stat ale Republicii Democratice
Moldoveneşti, au ieşit la iveală în timpul evenimentelor de la
începutul anului 1918. La 6 ianuarie, în timp ce regimentul de
cavalerie bolşevizat Zaamursk atacase eşalonul cu transilvă-
1
I.E. Levit, p. 68.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, a 2-a, f. 339-339v.; dosar 55,
ff. 139v.-140.
3
neni care venea de la Kiev şi se oprise în gara din Chişinău,
soldații din regimentul 1 moldovenesc, în loc să-i apere pe cei
atacați, s-au alăturat atacatorilor. Inculeț povestea, în şedința
din 8 ianuarie 1918 a Sfatului Țării, că în momentul în care
el, împreună cu premierul Erhan şi cu comandantul garni-
zoanei Chişinău, Levenzon, ajunseseră la gară şi le-a ordonat
„gloatelor de soldați moldoveni” să se încoloneze şi să stea
pe loc, aceştia nu numai că nu s-au supus, ci dimpotrivă, „s-
au repezit ca nişte smintiți spre platforma căii ferate”1, adică
asupra transilvănenilor. În aceeaşi şedință, directorul militar
G. Pîntea observa: „Ce s-a întîmplat cu unitățile noastre mili-
tare? Soldații cumpărați cu vin şi scrumbie au ieşit pe poziție
cu armele şi cu toată muniția, fără nici o comandă. Ei au în-
aintat pe poziție fără comanda mea, ca o turmă de oi”2. El
mai adăuga că soldați din unitățile moldoveneşti veniseră să-l
aresteze chiar şi pe el, fusese arestat şi T. Cojocaru, primul
director militar al Republicii Moldoveneşti. Aceeaşi situație
o semnala şi V. Prahnițchi, un alt militar cu rang înalt: „Pe
mine au vrut să mă aresteze moldovenii. Ei nu zic că burghe-
zia şi moşierii au trădat norodul, ci susțin că aşa face Sfatul
Țării”3. Tot atunci Inculeț constata cu întristare: „Vina este a
noastră că nu am creat unități militare care ne-ar fi ascultat”.
Deputatul D. Lungu, care era membru al Comitetului central
militar moldovenesc, făcea următoarea propunere: „Trebuie
să scoatem urgent unitățile militare moldoveneşti din oraş
pentru a le izola de agitația (bolşevică – a.) În caz contrar,
sîntem pierduți”4. Problema armatei moldoveneşti nu a putut
fi soluționată nici după aceste evenimente. V. Cijevschi, care
o vreme fusese comisar militar al Sfatului Țării, observa în
şedința din 31 ianuarie 1918: „Trupele noastre, molipsite de
otrava bolşevică, reprezintă pentru Republică nu doar un ele-
1
Ibid., f. 164v.
2
Ibid., f. 166v.
3
Ibid., f. 168.
4
Ibid., f. 168v.
122 SFATUL ȚĂRII
ment inutil, ci chiar periculos”1. Din acest motiv, unitățile mi-
litare ale Republicii Democratice Moldoveneşti nu puteau fi
folosite pentru asigurarea ordinii interne şi cu atît mai mult
nu erau în stare să apere țara împotriva eventualelor tendințe
de acaparare din afară. După ce Ucraina îşi anunțase, spre
sfîrşitul lunii februarie 1918, dorința de a pune stăpînire cel
puțin pe partea nordică şi sudică a Basarabiei, premierul D.
Ciugureanu constata cu amărăciune, în şedința din 16 martie
a Sfatului Țării: „De obicei împotriva unor astfel de pretenții
se dă lupta cu forțe armate. Dar noi nu avem astfel de forțe”2.
Caracterul real al puterii Sfatului Țării şi a Consiliului
Directorilor Generali s-a văzut cel mai bine în timpul gravei
crize politice de la sfîrşitul lunii decembrie 1917 şi începutul
lunii ianuarie 1918, aşa cum în parte demonstrează şi com-
portamentul trupelor moldoveneşti în acel moment. Viața
politică din această perioadă, cu numeroasele ei evenimente
de cea mai variată origine, este extrem de încurcată. În ceea
ce priveşte Sfatul Țării şi guvernul său, situația lor a fost pu-
ternic influențată mai ales de două fenomene: pe de o parte
pătrunderea treptată a trupelor române în Basarabia pînă la
intrarea lor în Chişinău, la 13 ianuarie 1918, iar de altă parte
şi în acelaşi timp încercarea bolşevicilor de a acapara întreaga
putere în ținut. Nici ceea ce s-a scris pînă acum despre aceste
fenomene şi nici chiar documentele Sfatului Țării nu reuşesc
să ofere o imagine clară asupra acestui subiect. Și unele, şi
altele se contrazic frecvent şi în toate aspectele principale re-
feritoare la realitățile din acele vremuri tulburi. De aceea voi
evita detaliile pentru a încerca să scot la lumină esențialul
despre criza politică din acel moment şi despre pericolul
înlăturării Sfatului Țării de la putere. La etapa lor inițială,
cele două fenomene au luat naştere şi au evoluat independent
unul de celălalt. Dezmățul anarhiei făcuse ca, la două-trei
1
Ibid., partea a 2-a, f. 240v.
2
săptămîni de la înființarea sa, Sfatul Țării să nu poată avea
putere reală, aşa cum am văzut că declara prim-ministrul
P. Erhan, nu ca să mai fi fost în stare a ține sub control întreg
ținutul. Drept urmare, vom vedea că vor fi trimişi emisari la
Iaşi pentru a trata cu Cartierul General al Frontului Român,
cu Aliații şi cu guvernul român posibilitatea de a fi trimise
trupe pentru a reîntrona ordinea în Basarabia. Aceste trata-
tive au fost făcute în secret, de aceea la Chişinău despre asta
ştiau doar cîteva persoane. Despre ele avea să se afle abia pes-
te o săptămînă, dar nici atunci nu se ştia destul de limpede ce
anume s-a discutat şi ce trupe urmau să vină.1
La 21 decembrie 1917 lua naştere la Odesa aşa-zisul Front-
Otdel, un fel de secție în cadrul organizației militare bolşevice
Rumcerod*, căreia guvernul lui Lenin îi încredințase sarcina
de a prelua puterea pe Frontul Român şi a scoate trupele ruseşti
de acolo. La 28 decembrie, secția se stabileşte la Chişinău, ceea
ce duce la o oarecare consolidare a poziției Sovietelor bolşevice
şi a unităților militare bolşevizate de aici. Din acest moment,
situația Sfatului Țării se înrăutățeşte foarte mult. În şedința
din acea zi a Parlamentului, Erhan îi atenționa pe deputați
asupra acestei situații: „În Chişinău se află cartierul general al
bolşevicilor care vor să ia puterea pe front şi trebuie să ținem
cont de acest fapt”2. Punctul critic a fost atins în zilele de 5
şi 6 ianuarie 1918, cînd, folosind drept pretext intrarea unor
trupe române în Basarabia, Front-Otdelul, Sovietul bolşevic
şi cele cîteva unități militare bolşevice au încercat să înlăture
Sfatul Țării şi să preia toată puterea în mîinile lor. Slăbiciu-
nea Sfatului Țării şi a guvernului său s-a văzut mai ales în
ziua de 6 ianuarie cînd nu au putut face nimic împotriva regi-
mentului bolşevic Zaamursk, care, fiind susținut, aşa cum am
observat mai sus, de unități militare moldoveneşti, a atacat
* Abreviere de la denumirea rusească Центральный исполнитель-

ный комитет Советов Румынского фронта, Черноморского флота и
Одессы.
1
124 SFATUL ȚĂRII
în gara Chişinău eşalonul de transilvăneni ce mergea de la
Kiev spre Iaşi, i-au dezarmat şi i-au arestat1. Erhan le măr-
turisea deputaților că în acele zile reprezentanții Front-Otde-
lului i-au „declarat că puterea supremă aparține Rumcerodu-
lui în componența sa actuală şi mi-au propus să fac publică
o hotărîre în numele Consiliului Directorilor Generali prin
care guvernul Republicii Moldoveneşti recunoaşte Rumcero-
dul ca singura putere în partea de sud”2 a Rusiei. În afară de
bolşevici, autoritatea Sfatului Țării începea să fie contestată de
unele comitete şi organe ale puterii locale. Am mai menționat
că o astfel de pretenție avea Congresul III al țăranilor care în
acel moment se pregătea să-şi deschidă lucrările3. În şedința
din 10 ianuarie 1918, deputatul K. Misirkov vorbea despre
faptul că duma oraşului Chişinău se pregătea să convoace un
congres al reprezentanților dumelor şi zemstvelor „în vede-
rea reconstrucției Sfatului Țării sau chiar pentru crearea unui
nou organ al puterii în ținut”4. Procesele-verbale ale şedințelor
1
Mai tîrziu, la Conferința de Pace de la Paris, foşti profitori ai regi-
mului țarist şi pretinşi apărători ai Basarabiei față de „tendințele acapara-
toare ale României”, aveau să susțină că de fapt acest atac a fost săvîrşit de
populația civilă, revoltată de înaintarea trupelor române spre Chişinău:
Memorandum…, p. 132. Contrar zvonurilor răspîndite la 6 ianuarie
de bolşevici, cărora le-au căzut jertfă militari moldoveni dezinformați,
detaşamentele de ardeleni care veneau de la Kiev nu aveau nici o legă-
tură cu evenimentele politice de la Chişinău şi nu erau trimise să lup-
te împotriva bolşevicilor de aici. Dovadă este scrisoarea din 14.12.1917
a ministrului de război al României, A. Iancovescu, trimisă generalului
C. Coandă, la Kiev: „Rog comunicați colonelului Pietraru să expedieze
imediat la Iaşi pe toți voluntarii ardeleni aflați la Kiev, echipați de iarnă şi
armați. Comandanții eşaloanelor ne vor anunța telegrafic din Bender şi
Chişinău de sosirea la Iaşi”: AMR, fond MCG, dosar 789, f. 76. Afirmația
lui Gh. Buruiană, după care detaşamentul de ardeleni ar fi fost însoțit de
Vladimir Cazacliu şi Dimitrie Bogos (Gh. Buruiană, O amintire, Patri-
moniu 1993, 2, p. 129) nu pare să corespundă deloc realităților, de aceea
trebuie tratată, cel puțin deocamdată, cu suspiciune.
2
Ibid., f. 173.
3
Ibid., f. 149.
4
Ibid., partea a 2-a, f, 177v.
Sfatului Țării din 3, 8, 9, 10 şi 13 ianuarie 1918 arată cît se
poate de limpede că în momentul acela organele superioare
de stat ale Republicii Democratice Moldoveneşti erau practic
lipsite de putere reală. Vorbind în şedința din 8 ianuarie des-
pre evenimentele care avuseseră loc în Chişinău două zile mai
devreme, Inculeț era nevoit să recunoască: „Puterea a căzut
din mîinile noastre, noi nu avem pe ce ne sprijini…, puterea
s-a deplasat pe alt taler al cîntarului”1. Iar după alte cîteva zile
avea să precizeze că puterea trecuse la „comitete”2, avîndu-se
de fapt în vedere, mai întîi, Sovietul bolşevic din Chişinău de
deputați ai soldaților şi muncitorilor, apoi Sovietul, mai loial,
al țăranilor şi, în al treilea rînd, cel al militarilor moldoveni.
Această situație i-a determinat pe Inculeț şi Erhan, mai puțin
pe unii lideri politici nu tot atît de importanți ai Sfatului Țării,
să ia parte la şedințele acestor „comitete”, căutînd să se ara-
te cît mai binevoitori cu ele, mai cu seamă față de bolşevici,
cîştigîndu-le încrederea şi reuşind, astfel, să salveze Sfatul
Țării. „Pe parcursul a trei zile (6, 7 şi 8 ianuarie – a.), zicea
Inculeț în şedința din 13 ianuarie 1918, activitatea lui Erhan şi
Ciumacenko a decurs în comitete, deoarece puterea era aco-
lo. Dacă a putut fi evitată izgonirea Sfatului Țării şi arestarea
deputaților şi nu au avut loc linşaje, aceasta se datorează mie,
lui Erhan şi lui Pîntea”3. Printre cedările făcute acestor „co-
mitete” au fost trimiterea unei telegrame de protest împotriva
introducerii trupelor române în Basarabia4 şi decizia de a de-
mite cîțiva directori generali, bănuiți de către bolşevici că ar
fi participat la chemarea acestor trupe. Dincolo de explicația
pe care o dădea Inculeț deputaților, în şedința din 13 ianua-
rie a Sfatului Țării, cît de importantă fusese activitatea sa şi a
1
Ibid., partea I, f. 165-165v.
2
Ibid., partea a 2-a, f. 184-184v.
3
Ibid., p. 185v.
4
În afară de această telegramă, Erhan ar fi organizat o comisie din
reprezentanții diferitor comitete care urma să plece la Iaşi cu misiunea de
a opri trimiterea de trupe române în Basarabia: Ibid., partea I, f. 171.
126 SFATUL ȚĂRII
lui Erhan în aceste comitete, avem observația lui Prahnițchi,
care în şedința din 14 ianuarie zicea: „În săptămîna aceasta
groaznică, în care au fost atîtea provocări, Erhan multora le-a
deschis ochii, fără să-i fi fost frică de linşaje, şi dacă nu ar fi
fost el cu energia lui, nu ştiu dacă noi am mai fi rămas aici.
Între 6 şi 13 ianuarie a fost un interval mare în care au pu-
tut foarte uşor să ne distrugă”1. Premierul însuşi a făcut, tot
atunci, următoarea remarcă: „Eu vreau să vorbesc aici despre
activitatea Comitetelor, a acelor Comitete care în zilele acestea
s-au arătat la înălțimea lor şi au salvat Republica, ceea ce nu ar
fi putut face nici Sfatul Țării şi nici Directoratul General”2.
Astfel, contrar unor scrieri istorice tendențioase sau insu-
ficient informate3 şi chiar în pofida unor declarații ale lideri-
lor politici basarabeni, Sfatul Țării a reuşit să depăşească mo-
mentul extrem de periculos pentru el din primele 10-12 zile
ale lunii ianuarie 1918. O dovadă sigură în acest sens sînt chiar
şedințele sale care s-au ținut regulat în acel moment, indife-
rent că Inculeț şi Erhan au putut sau nu participa la ele. Dar
norocul cel mare care a ajutat Sfatul Țării să supraviețuiască
pericolului la care fusese supus atunci s-a aflat în afara lui,
în tabăra adversarilor săi de moarte, a bolşevicilor. Chiar au-
tori care nu-şi ascund simpatiile ruseşti şi atitudinea foarte
critică față de Sfatul Țării, împinsă uneori pînă la ură, sînt
nevoiți să constate că organizațiile bolşevice din Chişinău nu
dispuneau de puterea cu care ar fi putut lichida Republica
Democratică Moldovenească. Este citat de ex. comandantul
trupelor bolşevice din Basarabia, E. Venediktov, care consta-
1
Ibid., partea a 2-a, p. 193.
2
Ibid., f. 187v.
3
De ex. I. Nistor menționează, în completă disonanță cu starea reală
de lucruri: „În 5 ianuarie 1918 bolşevicii cuprinseseră Chişinăul. Deputații
din Sfatul Țării fugiră care încotro; unii fură arestați, iar alții osîndiți la
moarte. Membrii Consiliului Directorilor se împrăştiară în toate părțile”:
op. cit., p. 284. Vezi unele afirmații neconforme cu realitatea şi în Istoria
Basarabiei de la începuturi pînă în 1994, Bucureşti, 1994, p. 111.
ta, la 1 ianuarie 1918, că după ce guvernul basarabean luase în
stăpînire Banca de Stat, fusese oprită eliberarea de bani pen-
tru aceste trupe. „Sovietele, unitățile militare, cartierul gene-
ral revoluționar nu au mijloace”1. Din lipsa acestor mijloace,
dar şi din alte motive, bolşevicii nu au reuşit să întemeieze
în Basarabia o putere reală. Formațiunile lor care existaseră
pînă în acel moment fie dispăruseră fără să le fi fost de vreun
folos, fie, dacă mai existau, nu dispuneau de mijloace pentru
a se afirma, în timp ce Front-Otdelul abia se întemeia. Cele
cîteva unități militare ale Sovietelor erau caracterizate de Ve-
nediktov astfel: „Cu părere de rău, din aceste unități nu a pu-
tut fi alcătuit un detaşament combativ, drept care ele nu sînt
bune pentru organizarea unei ofensive de luptă în comun”2.
Aşa cum s-a văzut şi pe exemplul revoluției din centrul Ru-
siei, cea mai mare parte a trupelor bolşevice era alcătuită
din țărani neinstruiți şi nedeprinşi cu disciplina3. Dar dacă
acolo acest neajuns putea fi compensat de detaşamentele de
muncitori din marile oraşe industriale, în Basarabia aceasta
era cu neputință, din lipsa proletariatului industrial. Trupele
bolşevice de aici erau alcătuite, practic exclusiv, din bande
de dezertori de pe Frontul Român, complet străini pe acest
pămînt, mult mai inconştienți şi mai nedisciplinați decît cei
din centrele industriale ruseşti. Acestea erau conduse de oa-
meni întîmplători, de cele mai multe ori de tineri aventurieri
evrei de tipul lui Melioşin, Levenzon, Kruser, Perper ş.a. care
tindeau să realizeze o carieră rapidă în structurile militare şi
politice bolşevice, sau de bandiți şi tîlhari la drumul mare,
cum era Kotovski. Dovada cea mai convingătoare a slăbiciu-
nii forțelor bolşevice o oferă faptul că la intrarea în Chişinău,
la sfîrşitul zilei de 13 ianuarie 1918, trupele române nu au
1
I.E. Levit, p. 208.
2
Ibid, p. 210.
3
Vezi A. Rabinowich, The Bolsheviks come to Power. The revolution of
1917 in Petrograd, New York/London, 1976, p. 22.
128 SFATUL ȚĂRII
întîlnit practic nici o rezistență1, iar în următoarele cîteva zile
au ajuns la Nistru fără să fi avut de înfruntat forțe bolşevice
suficient de puternice.
Sfatul Țării avea foarte puțină putere, dar nici bolşevicii
din Chişinău nu aveau mai multă. Cele două puteri reprezen-
tau o balanță a neputinței, nici una nu era în stare, de una
singură, să o anihileze pe cealaltă – pentru asta trebuia să
apeleze la o forță din afară. Este important de reținut această
constatare fondată pe starea de fapt a lucrurilor, deoarece atît
scrierile istorice despre Sfatul Țării, cît şi unele documente,
cunoscute sau încă needitate, lasă să se înțeleagă sau chiar
afirmă explicit că puterea reală aparținea unuia sau altuia
din cei doi factori. În cuvîntarea menționată mai sus, ținută
în parlamentul român după Unire, Inculeț zicea că dacă tru-
pele române „ar fi întîrziat cel puțin o zi, poate nu aş fi avut
fericirea să fiu aici să vorbesc în fața d-voastre, căci starea în
Chişinău era aşa că peste o zi, două, trebuia să fie arestate
toate inteligențele, trebuia să fie alungat Sfatul Țării…”2. Am
văzut că situația reală nu presupunea o astfel de perspectivă,
cel puțin nu era de aşteptat să se fi produs într-un timp foarte
apropiat. Inculeț altera realitatea intenționat, aşa cum avea să
o facă de multe ori, ştiind foarte bine ce le-ar fi plăcut cel mai
mult să audă de la el cei care îl ascultau. Pentru a obține un
astfel de rezultat, el era dispus să minimalizeze oricît s-ar fi
cerut rolul Sfatului Țării şi chiar propriile merite.
În ianuarie 1918 bolşevicii din Chişinău nu au putut pri-
mi ajutorul necesar din partea guvernului lui Lenin. Sfatul
Țării, dimpotrivă, avea, din acest punct de vedere, o poziție
avantajoasă şi s-a grăbit să beneficieze de ea.
1
Generalul Berthelot avea să-şi noteze a doua zi: „Chişinăul a fost
ocupat ieri fără nici o dificultate de trupele române”: op. cit., p. 307.
2
Ideologie și structuri comuniste…, p. 465-466.
Chemarea armatei române 129
Chemarea armatei române
s crierile istorice care tratează şi chestiunea intrării trupe-

lor române în Basarabia, în ianuarie 1918, pentru restabilirea
ordinii şi consolidarea poziției Sfatului Țării*, au lăsat neelu-
cidate o serie de aspecte principiale, printre care momentul
în care s-a luat decizia asupra acestei acțiuni, scopul ei, felul
cum a reacționat populația basarabeană la intrarea acestor
trupe în ținut şi mai ales relația acestui fapt cu actul unirii
din 27 martie 1918.1
Am mai spus că atunci cînd în Sfatul Țării a început să
se pună problema invitării unor trupe din afara ținutului
pentru a pune capăt anarhiei, de vreme ce unitățile milita-
re moldoveneşti nu puteau fi folosite în acest scop, s-a op-
tat pentru cîteva variante: forțe de pe Frontul Român, dar şi
din Ucraina. S-a discutat chiar şi posibilitatea de a se apela
la unele unități poloneze, cehe sau sîrbe. Situația reală era
însă de aşa natură că despre ajutor, în acest sens, din partea
Ucrainei şi mai ales al unor forțe despre care nu se ştia nimic
sigur, ca cele ale polonezilor, cehilor sau sîrbilor, nu putea fi
vorba. De aceea Sfatul Țării şi-a îndreptat atenția spre Româ-
nia, mai precis, spre Iaşi, unde se afla Cartierul General al
* Primele unități militare române, de proporții reduse, vor fi prezen-

te în Basarabia încă din anul precedent, în special din luna decembrie,
însă acestea nu aveau obective de luptă, ci exclusiv misiunea de a păzi
depozitele de muniții, hrană şi furaje de aici, care aparțineau Frontului
Român. Pe parcurs, le va fi încredințată şi sarcina de a cumpăra produse
alimentare de la populație. Guvernul bolşevic a cerut explicații, la 16(29)
decembrie 1917, ambasadorului român la Petrograd, C. Diamandy, relativ
la misiunea acestor unități, amenințînd cu represalii: Documenty vneșnej
politiki SSSR (DVP SSSR), vol. I, Moscova, 1959, p. 66-67.
130 SFATUL ȚĂRII
Frontului Român, împreună cu misiunile diplomatice şi mi-
litare ale Aliaților. Probabil, judecînd şi după unele surse la
care mă voi referi mai încolo, în acel moment liderii politici
de la Chişinău încă nu ştiau pe cine puteau conta în mod si-
gur. Aşa cum arată aceleaşi surse, nu încape nici o îndoială că
nu-şi puneau scopul să invite trupe române, deoarece îşi
dădeau seama că o astfel de decizie ar fi complicat enorm
situația, şi aşa destul de grea, a Sfatului Țării. Faptul că ulteri-
or, după Unire, unii politicieni basarabeni, aveau să declare că
ar fi avut din capul locului intenția de a chema anume trupe
române nu trebuie luat în serios, deoarece astfel de declarații
țineau exclusiv de interesul lor politic din momentele respec-
tive, nu de realități. Chiar la primele şedințe ale Parlamentu-
lui, văzînd că lichidarea anarhiei cu forțele care se aflau în
Basarabia era cu neputință, unii deputați propuneau să fie
cerut ajutorul comandantului suprem al Frontului Român,
măcar pentru a fi scoase din ținut unitățile militare ruse care
se dedau la jafuri şi pogromuri1. Cît timp Sfatul Țării nu lua-
se măsuri în acest sens, adresări direct la Stavka făceau unele
uprave județene2. Prin urmare, chiar dacă Sfatul Țării nu pu-
tea avea mare încredere în generalul Șcerbaciov şi în armatele
sale, el nu putea să-l ignore, de aceea dacă dorea să rezolve
problema anarhiei, era nevoit să solicite şi sprijinul lui. Dar
problema putea fi rezolvată numai dacă reprezentanții noii
puteri de la Chişinău mergeau la Iaşi, deoarece numai acolo
puteau vedea clar pe cine se putea conta. Evident, aceasta nu
se putea întîmpla decît numai după proclamarea Republicii
Democratice Moldoveneşti şi formarea guvernului acesteia.
Aflăm din unele surse sigure că primele tratative dintre
reprezentanții Sfatului Țării şi unii factori de autoritate de la
Iaşi au avut loc în zilele de 13 şi 14 decembrie 19173. Deşi s-a
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, ff. 21v.-22.
2
Ibid., f. 92-92v.
3
I. Nistor susține, fără să arate pe ce baze, că aceste tratative ar fi înce-
put chiar a doua zi după formarea guvernului, la 8 decembrie: op. cit., p. 283.
spus că emisarii Sfatului Țării s-ar fi întîlnit atunci şi cu gene-
ralul Șcerbaciov1, ceea ce era firesc să se întîmple, în realitate
se pare că nu există nici o informație sigură despre o astfel de
întrevedere. Ținînd cont de evoluția ulterioară a evenimente-
lor şi de o relatare a generalului Berthelot pe care o menționez
mai jos, se pare că o astfel de întîlnire nu a avut loc, şi chiar
dacă s-a produs, nu a dat nici un rezultat. O informație dem-
nă de toată încrederea despre ce au făcut aceştia la Iaşi oferă
două relatări diferite ale lui Berthelot care se completează şi se
confirmă reciproc. La 13/26 decembrie 1917 generalul nota în
jurnalul său: „Doi membri ai Sfatului Țării de la Chişinău, Pe-
livan şi Cristei (sic!), vin să mă roage să-mi folosesc influența
pentru a-i ajuta să reinstaleze ordinea în Basarabia, mai ales
E adevărat că afirmația sa pare să fie confirmată de amintirile lui I. Pelivan,

în care se spune că acesta, împreună cu V. Cristi, s-ar fi aflat la Iaşi cu în-
cepere din 8 decembrie (Patrimoniu, 1992, 2, p. 121). Pornind de la această
mărturie memorialistică, nu întotdeauna credibilă, am susținut, mai mulți
ani în urmă (vezi Unirea…, p. 127), că la 8 decembrie 1917 Sfatul Țării ar
fi luat o decizie de a trimite o delegație după ajutor la Iaşi, ceea ce nu este
adevărat, deoarece în ziua respectivă Parlamentul nu a avut şedință. Gh.
Cojocaru (op. cit., p. 65) crede că decizia de a trimite o delegație la Iaşi a fost
luată în şedința închisă a Sfatului Țării din 19 decembrie 1917. De fapt, în
acea zi Parlamentul nu s-a întrunit. Ședința închisă a avut loc la 20 decem-
brie 1917. Prin urmare, trebuie admis că delegația basarabeană care s-a aflat
la Iaşi în zilele de 14-15 decembrie nu a avut mandatul Sfatului Țării, ci, aşa
cum avea să declare Cristi ulterior în Parlament, doar pe acela al Consiliu-
lui Directorilor Generali. Dintr-un mesaj al lui Ch. Vopicka, care avea să fie
trimis în timpul Conferinței de Pace de la Paris Secretarului de Stat al SUA
şi Comisiei americane pentru negocierea păcii, aflăm că ambasadorii din
România ai Aliaților intenționau încă în noiembrie 1917 să trimită armata
română în Rusia, deci şi în Basarabia, pentru paza depozitelor şi a căilor
ferate (v. Patrimoniu, 1991, 4, p. 160). Mesajul este, fără îndoială, credibil,
numai că nu am întîlnit o altă informație care să-l confirme. Dacă este aşa
cum susține Vopicka, asta înseamnă că intenția Aliaților venea în întîmpi-
narea cererii Sfatului Țării, ceea ce iarăşi se arată cît se poate de firesc. Bert-
helot nu spune nimic concret despre asta, dar unele pasaje din însemnările
sale nu exclud o asemenea posibilitate: vezi H. Bertehlot, p. 253-254.
1
Vezi de ex. I.E. Levit, p. 180.
132 SFATUL ȚĂRII
în ceea ce priveşte căile ferate. Mă duc să-i vorbesc despre
asta lui Șcerbaciov şi-i pun imediat la dispoziție trei milioane
de lei”1. Iar în ziua următoare adaugă, cu referire la acesta:
„Îi solicit să acționeze împotriva bolşevicilor din Basarabia
cu ajutorul unităților moldoveneşti”2. Peste alte două zile, la
16/29 decembrie, notează, referindu-se desigur la aceeaşi emi-
sari: „Vizita a doi reprezentanți basarabeni, cu care sînt în-
tru totul de acord în privința pazei depozitelor de alimente şi
a supravegherii căilor ferate. Dar nu pot face nimic de unul
singur”3. Amintirile lui Pelivan confirmă întîlnirea cu Bert-
helot, dar nu spun nimic de Șcerbaciov4. La 15/28 decembrie
1917, ambasadorul american în România, Ch. Vopicka, rapor-
ta Secretarului de Stat al SUA că în acea zi a fost solicitat de
către miniştrii basarabeni Cristi şi Pelivan. Menționează că
aceştia l-ar fi informat despre „noua republică basarabeană
numită Moldova” care lupta împotriva bolşevicilor şi era pri-
etena Aliaților, dar nu spune dacă au cerut ajutor american5.
1
H. Berthelot, p. 289. Este greu de crezut că emisarii basarabeni s-ar
fi putut arăta interesați „mai ales de căile ferate”. Desigur, nu întîmplător
generalul zice că după întîlnirea cu aceştia trebuia să-i vorbească despre
cererea lor lui Șcerbaciov, deoarece, în viziunea Aliaților, Basarabia mai
era încă pămînt rusesc şi, prin urmare, pentru lichidarea anarhiei de aco-
lo erau necesare, sau măcar preferabile, trupe ruseşti. De fapt el nu părea
să fi fost foarte interesat de tot ce ținea de anarhia din Basarabia, ci în pri-
mul rînd de starea căilor ferate, ceea ce explică de ce zice că cei doi basa-
rabeni erau neliniştiți „mai ales în ceea ce priveşte căile ferate”. În şedința
din 29 decembrie 1917 a Sfatului Țării, V. Cristi declara, între altele: „Eu
am fost printre cei care am plecat la Iaşi nu din proprie inițiativă, ci prin
mandatul Consiliului Directorilor Generali…”: ANRM, fond 727, inv. 2,
dosar 21, partea I, f. 141v. Observăm că, pe lîngă confirmarea faptului că a
participat la tratativele de la Iaşi, Cristi pare să sugereze că, în afară de el
şi Pelivan, din delegație ar mai făcut parte încă cineva.
2
3
Ibid., p. 291.
4
I. Pelivan, Amintiri, în Patrimoniu, 1992, 2, p. 121-122.
5
Papers relating to the foreign relations of the United States 1917. Sup-
plement 2, The World War, vol. II, Washington 1932, p. 707. Vezi şi I.E.
Este evident însă că nu au putut să nu ceară ajutor, odată ce
aceasta fusese misiunea lor la Iaşi, aşa cum Berthelot arăta
foarte clar. De la Pelivan aflăm că timp de o săptămînă cît au
stat la Iaşi, au mai avut întrevederi cu Saint Aulaire, Barclay
şi Fasciotti, ambasadorii Franței, Angliei şi Italiei, care însă
îi îndreptau cu toții la Berthelot, ceea ce era firesc, întrucît
acesta dispunea de bani şi, indirect, de trupe. S-au întîlnit şi
cu prim-ministrul român I.I.C. Brătianu, dar nu au obținut,
atunci, de la nimeni nimic1.
Pe parcursul următoarelor două săptămîni nu aflăm ni-
mic concret despre tratativele cu privire la ajutorul militar
solicitat de Sfatul Țării, în timp ce la Chişinău atmosfera de-
venise incendiară din cauza zvonului răspîndit de bolşevici
că guvernul şi majoritatea parlamentară vînduseră Basara-
bia Românei2. Abia la 31 decembrie/ 12 ianuarie 1918 Bert-
helot notează că în acea zi a avut loc o şedință comună la
ministerul român de război cu participarea reprezentanților
Puterilor Aliate, la care s-a hotărît să fie trimise trupe pes-
te Prut pentru paza „liniei ferate Ungheni-Chişinău-Bender
şi a depozitelor româneşti din Basarabia”3. La 3/16 ianuarie
Levit, p. 180, 459. Acest autor citează greşit sursa, ceea ce arată că nu a
cunoscut-o direct. În cartea sa Secrets of the Balkans (Chicago, 1921), Vo-
picka nu spune nimic despre această întîlnire.
1
I. Pelivan, p. 122. Trezeşte însă nedumeriri faptul că, dacă despre
discuțiile cu Berthelot, Pelivan dă unele detalii, e adevărat că insuficient
de semnificative şi neconfirmate întru totul de notele generalului francez,
despre ce au discutat la celelalte întîlniri nu spune mai nimic, ceea ce pune
sub semnul neîncrederii întreaga informație.
2
ANRM, fond 727, dosar 21, partea I, ff. 131, 165v., 173.
3
H. Berthelot, p. 298. Această relatare este confirmată şi de A. Ave-
rescu: Notițe zilnice din război (1914-1918), Bucureşti, 1938, p. 209. Vor-
bind în 1919, în cadrul Conferinței de Pace de la Paris, despre faptul că
Aliații au cerut guvernului român să ocupe Basarabia, Brătianu a lăsat
să se înțeleagă că trupele trimise peste Prut aveau misiunea specială de a
lupta împotriva bolşevismului: FRUS, The Paris Peace Conference 1919,
vol. III, p. 847-848. Vezi şi S.D. Spector, România la Conferința de Pace de
la Paris. Diplomația lui Ion I.C. Brătianu, Iaşi, 1995, p. 109.
134 SFATUL ȚĂRII
această decizie este confirmată printr-o hotărîre a guver-
nului român. Generalul Șcerbaciov cere şi el lui Berthelot
„să obțină trimiterea imediată de trupe române în Basara-
bia, unde se semnalează în fiecare zi acte de jaf”1. Trebuie
să reținem şi mărturia unei alte surse avizate, generalul rus
N. de Monkevitz, un colaborator apropiat al lui Șcerbaciov,
care avea să noteze puțin mai tîrziu: „Călcîndu-şi pe ini-
mă şi conştient de tot răul ce produce această măsură, din
punct de vedere politic, generalul Șcerbaciov s-a văzut con-
strîns de a ruga guvernul român să trimită trupele sale în
Basarabia; guvernul Republicii Moldoveneşti a făcut aceeaşi
cerere”2. Constatăm, aşadar, că deşi în acțiunea de trimite-
re a ajutorului militar Republicii Democratice Moldoveneşti
se implicaseră mai mulți factori, alte forțe militare decît cele
române nu au putut fi trimise din simplul motiv că altele nu
existau, iar ele au avut încuviințarea şi sprijinul Aliaților şi
al fostului comandant suprem al Frontului Român. Erhan
declara, în şedința din 8 ianuarie 1918 a Sfatului Țării, că
guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti discutase cu
Stavka, adică cu Șcerbaciov, posibilitatea ca acesta să trimită
un număr de unități militare pentru apărarea căilor ferate şi
a depozitelor şi pentru stîrpirea pogromurilor şi a prădăciu-
nilor3. Dar Stavka astfel de unități nu avea, de aceea rezolva-
rea acestor sarcini a revenit în întregime armatei române. La
12/25 ianuarie 1918, ambasadorul român la Washington, C.
Angelescu, informa pe Secretarul de Stat că actele banditeşti
ale trupelor ruse aşa-zis revoluționare, inclusiv capturarea
trenurilor, a impus sarcina ca, pentru a nu admite ca armata
să fie înfometată şi împinsă spre dezordine şi jafuri, guvernul
român, de acord cu guvernul Republicii Moldoveneşti şi cu
1
2
N. de Monkevitz, La décomposition de lármée Russe, Paris, 1919,
p. 162.
3
generalul Șcerbaciov, şi-a pus trupele sale la dispoziția acestui
guvern”1. Este evident, prin urmare, că aserțiunea promovată
cu obstinație mai ales de istoriografia rusă cum că decizia,
de a trimite trupe peste Prut ar fi fost o acțiune unilaterală a
României prin care aceasta ar fi realizat planul său mai vechi
de ocupare a Basarabiei, nu corespunde deloc realității. Este
adevărat că ulterior, pe măsură ce trupele române s-au aşezat
temeinic în ținut şi au luat totul sub controlul lor, guvernul
român a început să-şi schimbe atitudinea, dar asta este o ches-
tiune care ține de evoluțiile ulterioare. Dimpotrivă, cercetarea
fenomenului duce la concluzia că pînă spre sfîrşitul anului
1917, şi în orice caz, pînă la începutul dezagregării armatei
ruse de pe Frontul Român, România nu se arăta interesată de
Basarabia. Aşa cum îşi amintea Stere, în perioada neutralității,
în România era respinsă categoric ideea unei posibile uniri a
Basarabiei cu vechiul regat2. Ba se pare că, din cauza stării ex-
trem de grele în care se aflau țara şi armata, nici aceasta nu
le-a îndemnat să-şi facă vreun fel de planuri cu privire la pro-
vincia românească de peste Prut şi reorientarea a intervenit
doar în momentul în care germanii şi austriecii au început să
trezească interesul românilor pentru Basarabia în scopul de
a-i convinge să renunțe la Dobrogea pe care intenționau să o
dea aliatei lor, Bulgaria. Marghiloman îşi nota la 19 decem-
brie 1917 că într-o discuție avută în ziua aceea cu mareşalul
Mackensen, acesta i-ar fi spus că românii aveau nevoie „de
gurile Dunării şi cel puțin de vechile județe din Basarabia”,
după care ar mai fi adăugat că în partea aceasta, adică la est
de Prut, România „putea avea compensații însemnate” care
s-ar fi putut întemeia pe „constituirea revoluționară a unei
Basarabii independente, care nu poate exista între România
1
FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 707-708.
2
Vezi un interviu al său publicat îndată după unire în unele ziare:
Momentul, an. I, nr. 7, din 12 aprilie 1918; Lumina, nr. 236 din 13/26 apri-
lie 1918.
136 SFATUL ȚĂRII
şi Ucraina”1. E în afara oricărei îndoieli însă că în acel mo-
ment nu se ştia nimic sigur despre viitoarea relație a Basara-
biei cu România.
Astfel, începînd cu primele zile ale lunii ianuarie 1918,
trupele române încep marşul organizat spre Chişinău2, unde
vor intra la sfîrşitul zilei de 13 ianuarie3. Se ştie că înainte ca
aceste forțe, numite de Berthelot „trupe de etape”, să ajungă în
capitala Basarabiei, cîteva detaşamente româneşti mai mici se
aflau în ținut de mai multă vreme, unele încă de la sfîrşitul lu-
nii noiembrie 1917, avînd sarcina de a apăra depozitele armatei
române. Aflăm din amintirile lui Pelivan că în momentul cri-
zei politice din ianuarie, un detaşament ceva mai numeros se
găsea în vecinătatea Chişinăului, între localitățile Ghidighici,
Cojuşna şi Durleşti. Conform aceleiaşi surse, acesta ar fi fost
un batalion de ardeleni trimis de la Iaşi (bineînțeles, altul decît
cel arestat la 6 ianuarie în gara Chişinău) din inițiativa coman-
damentului român şi a lui Șcerbaciov sub comanda unui ofițer
rus (Pelivan zice că era general), ca urmare a cererii înaintate
la 22 decembrie 1917 de miniştrii basarabeni P. Erhan, I. Pe-
livan şi V. Cristi4. Indiferent cît este de conformă cu realitatea
1
A. Marghiloman, vol. III, p. 54.
2
Divizia a 11-a a generalului Broşteanu, cea care avea să intre în
Chişinău, a primit ordinul de plecare la 6 ianuarie, iar la 9 ianuarie era
la Ungheni.
3
Afirmațiile unor studii ruseşti, cum că bolşevicii ar fi opus rezistență
trupelor române timp de două luni ignoră realitatea cu desăvîrşire: V. Vi-
nogradov et al., Bessarabia na perekrestke evropeiskoj diplomatii. Doku-
menty i materialy, Moscova, 1996, p. 178.
4
I. Pelivan, p. 126. Referitor la cerere: Șt. Ciobanu, p. 222. Nu se ştie
cum a ajuns această cerere, care avea semnăturile olografe ale celor trei,
la ministerul român de război la data de 24 decembrie, deoarece Peli-
van nu spune că ar fi călătorit în acel moment la Iaşi. E aproape sigur
că a fost prezentată guvernului român de delegația basarabeană în ulti-
ma zi a şederii ei la Iaşi, la 22.12.1918, odată ce Pelivan spune că a stat
o săptămînă acolo. Autenticitatea acestei cereri nu trezeşte îndoieli. În
şedința din 11.01.1918 a Sfatului Țării, ministrul N.N. Codreanu spunea
că o telegramă de solicitare a ajutorului militar exista din 20 decembrie
această relatare, nu există nici o îndoială că anumite unități
militare româneşti se aflau în vecinătatea Chişinăului pînă la
sosirea „trupelor de etape”, fapt confirmat de isteria antiromâ-
nească declanşată în capitală în a doua jumătate a zilei de 6
ianuarie 1918 sub influența propagandei bolşevice, care a dus
la mobilizarea trupelor bolşevice şi chiar a celor aflate formal
la dispoziția Sfatului Țării1. La 9 ianuarie, deputatul V. Chio-
1917, fusese scrisă de ministrul adjunct al agriculturii P.V. Ciumacenko şi

purta semnătura sa şi pe cele ale lui Inculeț şi Erhan. Ministrul M. Saven-
ko susținea, tot atunci, că Ciumacenko ar fi alcătuit telegrama împreună
cu Pelivan: Sfatul Țării. Documente, p. 299-301. Existența unei astfel de
telegrame pare să fie confirmată, dar fără mare siguranță, de un docu-
ment datat cu 26.12.1917 şi păstrat în fondul de arhivă al lui Pelivan din
Arhivele Statului din Bucureşti (I. Constantin, I. Negrei, Gh. Negru, Ioan
Pelivan – părinte al mișcării naționale din Basarabia, Chişinău, 2012,
p. 384). Nu este foarte clară relația dintre cele două documente, dar remarca
lui Savenko sugerează că ar putea fi vorba de o singură telegramă (mai bine
zis, scrisoare), anume cea care a fost semnată de Erhan, Pelivan şi Cristi,
deci cealaltă a rămas în proiect. Cît priveşte relatarea despre detaşamentul
dislocat în vecinătatea Chişinăului, aceasta trebuie receptată cu rezervele
impuse de necesitatea de a fi verificată pe baza altor surse. Din relatările
memorialistice ale lui Gh. Buruiană reiese că un regiment de infanterie ro-
mân se afla la Ciuciuleni, după ce se retrăsese pe la 5-6 ianuarie de la Ghidi-
ghici. Nu spune însă că ar fi fost alcătuit din ardeleni: op. cit., p. 131. Relativ
la solicitarea de ajutor armat împotriva anarhiei bolşevice, trebuie adăugat
că din relatările unor martori oculari ai acelor evenimente (On. Ghibu,
Gh. Buruiană, I. Pelivan, P. Halippa, D. Bogos ş.a.) ar reieşi că basarabenii
ar fi făcut, spre sfîrşitul lunii decembrie 1917 şi în prima săptămînă a lunii
ianuarie 1918, mai multe călătorii la Iaşi în acest scop, însă aceste informații
trebuie tratate cu rezervă, cît timp nu au confirmare documentară.
1
Aflăm din cuvîntările lui Inculeț şi Misirkov, ținute în Parlament
la 8 ianuarie 1918, că în urmă cu două zile directorul militar Gh. Pîntea
dăduse ordin unităților armatei moldoveneşti, comandate de colonelul
M. Popa, să pornească împotriva românilor (ANRM, fond 727, inv. 2,
dosar 21, partea I, ff. 165, 167v.). Ulterior, în ziua în care divizia a XI-a a
generalului Broşteanu se apropia de Chişinău, Inculeț avea să mărturi-
sească deputaților: „Atunci noi am comis o mare greşeală care s-a expri-
mat prin faptul că Pîntea, Erhan şi cu mine am dat ordin trupelor să iasă
pe poziție”. După care explică de ce s-a procedat aşa: „Ordinul a fost dat
138 SFATUL ȚĂRII
rescu, raporta că o comisie parlamentară condusă de el, care
avea sarcina să cerceteze ce trupe române se aflau în Basara-
bia, a întîlnit la sud de Chişinău, în localitatea Gura Galbenă,
un detaşament cu 200 de militari români, care avea ordin să
apere pîinea cumpărată în Basarabia pentru front şi nu era
informat asupra evenimentelor din Chişinău şi nici despre
relațiile dintre guvernul basarabean şi cel de la Iaşi1. Nu avem
destulă informație asupra pătrunderii în acest moment, adică
pînă la mijlocul lunii ianuarie 1918, a trupelor române în su-
dul ținutului şi în partea sa nordică. Aflăm dintr-o relatare a
lui Berthelot că la 12/25 ianuarie „Bolgradul a fost ocupat de
un detaşament român”2. De asemenea, o telegramă a lui Ion
Antonescu, şeful biroului operațiuni din cadrul Marelui Car-
tier General, trimisă la 8 ianuarie 1918 armatei I-a, ne face să
ştim că imediat după 9 ianuarie divizia a 11-a urma să ocupe
Leova cu un batalion de recruți3. Cîteva documente milita-
re ne informează că la 11 ianuarie un batalion de ardeleni al
maiorului Cernea, cu 20 de ofițeri şi 750 de soldați, se afla la
Căinari, dar din neglijența superiorilor, care nu au ținut legă-
tura cu el şi nu au organizat aprovizionarea, ceea ce a făcut ca
soldații să îndure foame multe zile la rînd, întregul efectiv, cu
din motivul că soldații erau foarte porniți împotriva ofițerilor, deoarece

aceştia din urmă nu ieşiseră pe poziție împreună cu noi, fiind înfuriați,
soldații anunțaseră deja ziua răfuirii cu ei” (ibid., partea a 2-a, f. 186). De
fapt această explicație, oarecum confuză, era doar parțial conformă cu
realitatea. Ordinul dat unităților moldoveneşti de a ieşi împotriva româ-
nilor trebuie văzut în contextul comportamentului general al lui Inculeț
şi Erhan din acele zile, cînd, sub presiunea comitetelor mai mult sau mai
puțin bolşevizate, ei au fost nevoiți să dezmintă orice legătură cu guvernul
român şi să trimită la Iaşi telegrama prin care protestau împotriva intrării
trupelor române în Basarabia. De aici nu rezultă deloc că cei doi lideri
politici ar fi fost antiromâni, cum s-a afirmat greşit uneori, ci e vorba de
o stratagemă de moment, poate nu tocmai fericit inspirată, dar care a avut
contribuția ei la protejarea şi salvarea Sfatului Țării.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, partea I, ff. 173v.-174.
2
3
AMR, fond 949, dosar 805, f. 113.
excepția cîtorva persoane care au reuşit să evadeze, a fost ares-
tat de bolşevici şi dus la Bender. Un alt detaşament, condus de
maiorul Ulian, a fost arestat la Romanovca, lîngă Comrat1.
Acestea sînt principalele fapte care atestă cînd, cum şi în
ce condiții s-a produs intrarea trupelor române în Basara-
bia în primele două săptămîni ale anului 1918. Ele dezmint
aserțiunile scrierilor interesate să falsifice realitatea, după care
guvernul român ar fi trimis în Basarabia dintr-odată patru
divizii şi că la trecerea Prutului s-ar fi dat bătălii crîncene.2
O chestiune principială legată de acest fenomen este
relația militarilor români care trecuseră atunci la est de
Prut cu populația basarabeană. Evident, nu există o păre-
re unanimă în acest sens. Tot ce s-a fondat pe predispoziții
antiromâneşti a susținut mereu categoric că basarabenii, in-
diferent de naționalitate, s-au opus cu îndîrjire pătrunderii
românilor în ținutul lor. De partea cealaltă, autorităților ro-
mâne de atunci, la fel ca şi scrierile care s-au văzut îndemnate
să elogieze acest fenomen, le-a plăcut să creadă că totul s-a
petrecut într-o atmosferă de mare jubilație şi de înălțător en-
tuziasm patriotic. Ambele păreri sînt greşite deopotrivă. Nu
se cunosc nici un fel de fapte care ar demonstra că românii
basarabeni, în marea lor majoritate țărani de la plug, ar fi opus
o rezistență organizată şi îndîrjită intrării trupelor române
în Basarabia. A existat o oarecare rezistență, destul de slabă,
de altfel, cum am mai spus, dar aceasta a fost mai cu seamă
rezistența bolşevicilor, aproape toți originari din afara aces-
tui ținut. Cît priveşte cealaltă părere, voi menționa, mai întîi,
cîteva afirmații. Astfel, după consumarea evenimentului de la
13 ianuarie, comunicatul oficial al guvernului român anunța:
„Trupele noastre, chemate de Comandamentul rus şi de Sfa-
tul Țării Republicii Moldoveneşti, au intrat la 13/26 ianuarie,
1
Ibid., dosar 979, ff. 190, 225. Despre detaşamentul de la Căinari,
vorbea şi T. Ioncu în şedința din 11.01.1918 a Parlamentului: Sfatul Țării,
13 ianuarie 1918.
2
Bessarabia na perekrestke…, p. 177.
140 SFATUL ȚĂRII
ora 6 p.m., în mijlocul aclamației populației, în Chişinău”1.
Amintirile lui Pelivan sînt deosebit de generoase cu mani-
festările de entuziasm ale chişinăuenilor din momentul in-
trării oastei lui Broşteanu în oraş. La bariera Sculeni, zice el,
„o mulțime de lume a ieşit pentru întîmpinarea armatei…,
care venea să o scape de grozăviile bolşevice. Chiar ruşi, evrei
strigau «Trăiască România!», «Trăiască armata română!»…
Tot drumul, din şoseaua Sculeni pînă în strada Alexandrov-
skaja şi spre gară, trotoarele erau ticsite de lume. Femei, copii,
bătrîni, soldați, civili – cu toții ieşiseră să vadă. În automo-
bile şi trăsuri care staționau, cocoane şi domni, în o stare de
grozavă emoție, strigau: «Ura, trăiască România!», «Trăiască
Republica!»…”2. Unele scrieri istorice româneşti au depăşit
fabulațiile tîrzii ale lui Pelivan. Astfel, I. Nistor scria că în
momentul în care intra în Chişinău, divizia lui Broşteanu era
„primită de populație cu un entuziasm indescriptibil. Plîn-
gea lumea de bucurie la privirea ostaşului român care… îşi
făcea intrarea triumfală în capitala Basarabiei…”3. Unii mar-
tori oculari care au scris despre acest eveniment au fost mult
1
A. Marghiloman, p. 72.
2
I. Pelivan, p. 134. Aceste relatări par destul de stranii. Trebuie însă
reținute două lucruri. Primul, că amintirile respective au fost scrise de
fapt de soția sa, Maria Pelivan, probabil după moartea lui I.P., de aceea
nu avem siguranța că acesta ar fi vorbit chiar aşa. Al doilea, procesele-
verbale ale Sfatului Țării menționează că pe parcursul mişcării lor spre
Chişinău, trupele române au fost întîmpinate doar de primele persoane
din conducerea RDM: la Călăraşi le-a întîlnit Inculeț împreună cu cîțiva
reprezentanți ai „comitetelor” din Chişinău, iar la Străşeni şi la bariera
Sculeni – Erhan, care e posibil să fi fost însoțit de cineva, despre care însă
el nu vorbeşte, ba dimpotrivă: afirmă explicit că la intrarea în oraş anume
el le-a întîlnit. Deci, trebuie să deducem că Pelivan nu a fost prezent la
acea întîlnire. Gh. Buruiană se referă şi el la aceste evenimente, confir-
mîndu-l pe alocuri pe Pelivan, dar intrînd în general în contradicție cu
mărturiile din procesele-verbale ale Sfatului Țării: op. cit., p. 132.
3
I. Nistor, p. 284. Vezi o altă apreciere entuziastă, dar totuşi mai
reținută: Istoria Basarabiei, p. 111.
mai reticenți1. Documentele Sfatului Țării sînt departe de a
prezenta idilic relația dintre populația paşnică basarabeană
şi trupele române. Întrebîndu-i pe militarii din detaşamentul
întîlnit la 9 ianuarie 1918 în Gura Galbenă, dacă aveau ştire
de atitudinea ostilă a populației Basarabiei față de trupele
române, comisia parlamentară a lui V. Chiorescu avea să-i
audă pe aceştia spunînd că au simțit această atitudine atunci
cînd au sosit în satul acela2. Variate informații venite de la
ofițeri români însărcinați cu ținerea la curent a superiorilor
militari şi a guvernului asupra stării de spirit din Basarabia
observau repetat cu îngrijorare că „poporul de jos”, dezin-
format şi instigat de anumite elemente antiromâneşti, destul
de numeroase în ținut, privea cu nemulțumire (uneori vor-
besc chiar de ură) pe români3. Cît priveşte momentul intrării
trupelor române în Chişinău, premierul Erhan menționa în
şedința din aceeaşi zi a Parlamentului: „Seara, la ora 6.30,
eu i-am întîlnit la bariera Sculeni pe românii care intrau în
oraş. Intrarea lor nu a avut loc fără împuşcături provocatoa-
re, iar în unele locuri сhiar au țăcănit mitralierele. Noi ne-am
neliniştit pentru urmările care puteau fi rezultatul acestor
împuşcături, dar, slavă Domnului, românii nu le-au acordat
mare atenție”4. Nici o remarcă despre prezența locuitorilor
Chişinăului la acea întîlnire, cu atît mai mult despre entuzi-
asm şi aclamații. De altfel, în acel moment era deja noapte, şi
ştim din alte surse că pe atunci umblatul noaptea pe străzile
oraşului era foarte periculos.
1
Șt. Ciobanu, p. 62; O pagină din istoria Basarabiei, p. 243. Pare totuşi
straniu că studiul lui Ciobanu, care este una dintre cele mai echilibra-
te lucrări despre evenimentele basarabene din anii 1917-1918, apreciază
intrarea trupelor române în Basarabia ca fiind un „act revoluționar…, o
consecință logică a revoluției ruseşti” (p. 61).
2
3
AMR, fond 949, dosar 955, ff. 4, 14, 16, 18-19, 25, 29, 37; dosar 964,
f. 48-49, 128-129.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 188v.
142 SFATUL ȚĂRII
Am văzut că în momentul în care s-a hotărît trimiterea
trupelor române în Basarabia, toți factorii care au participat
la luarea acestei decizii – guvernul român, reprezentanții
Aliaților şi Stavka – susțineau că obiectivul acestei acțiuni
era să asigure mai cu seamă paza căilor ferate şi a depozitelor
militare, dar şi să contribuie la curmarea anarhiei în ținut.
Solicitările Sfatului Țării şi ale guvernului RDM, adresate
acestor factori, vizau cu precădere lupta împotriva anarhiei,
ceea ce însemna de fapt izgonirea bolşevicilor, şi de fiecare
dată deputații şi miniştrii, care s-au pronunțat asupra acestei
chestiuni în şedințele Parlamentului, insistau ca unitățile mi-
litare care urmau să sosească aici să fie puse sub ascultarea
guvernului moldovenesc. Astfel, în şedința din 27 decembrie
1917, premierul Erhan declara că întrucît „Stavka a anunțat
că îşi asumă inițiativa apărării populației basarabiene”1,
Consiliul Directorilor Generali „trebuie să ceară ca planul
dislocării trupelor să fie elaborat de directoratul de război,
astfel ca unitățile militare să se afle la dispoziția directoru-
lui. Consiliul Directorilor mai poate cere ca trupele să se afle
(aici – a.) atît cît va crede necesar”. După care adaugă: „Sfatul
Țării trebuie să acorde Consiliului Directorilor mandatul de
a solicita de la toate Puterile Aliate şi de la Ucraina garanții
reale şi valabile că tînăra noastră republică, care doreşte să
intre în familia republicilor, nu va fi ocupată şi alipită la alt
stat. Numai în aceste condiții Consiliul Directorilor crede că
poate să țină în mîini soarta republicii, altfel nimeni nu poate
fi stăpînul teritoriului nostru. Reprezentanții Puterilor Aliate
ne dau garanțiile cele mai reale”2. În şedința de a doua zi,
pornind de la constatările şi sugestiile premierului, Inculeț
1
Era ştiut însă că Stavka, adică Șcerbaciov, nu avea trupe cu care ar fi
putut face față acestei sarcini. Evident, Erhan pune această inițiativă pe sea-
ma Stavkăi pentru a nu stîrni nemulțumirea deputaților minoritari care se
opuneau categoric ca această operațiune să fie realizată cu trupe române.
2
Ibid., partea I, f. 131. Prin fraza „familia republicilor” era vizată de-
sigur viitoarea Republică Federativă Rusă.
avea să declare: „Nouă ne propun să ne apere, țin cont de noi,
se tem că nu va mai rămîne pîine deloc, şi noi trebuie să luăm
astfel de măsuri pentru ca paşii care se fac în această direcție
să ne fie de folos. Folosul este acela că unitățile care ni se tri-
mit vor fi sub controlul nostru atît din punctul de vedere al
numărului, cît şi al naționalității. Este necesar să obținem de
la Aliații nostri garanție deplină în scris că dacă ne vor apă-
ra, atunci trupele trebuie să se afle la dispoziția directorului
nostru militar şi vor fi scoase de aici la prima noastră cerere,
şi să mai avem garanția că, indiferent ce împrejurări vor fi,
autonomia republicii noastre se va păstra şi nimeni nu se va
amesteca în viața noastră internă”1. Poziția majorității parla-
mentare asupra acestei chestiuni a fost exprimată tot atunci
de I. Păscăluță: „Exprimînd deplină încredere Consiliului Di-
rectorilor Generali şi fiind conştient de situația grea a repu-
blicii, Blocul Moldovenesc propune directorilor să folosească
toate forțele locale, să ia toate măsurile ce depind de el pentru
a concentra trupele moldoveneşti la apărarea țării natale, şi
numai dacă astfel nu va reuşi, se va adresa la Stavka, căreia
să-i pună condiția obligatorie: supunerea completă a trupe-
lor trimise directorului militar al Republicii Moldoveneşti şi
garanția deplină a Aliaților şi a Radei Centrale de neamestec
în treburile interne ale Republicii Moldoveneşti şi scoaterea
trupelor la prima cerere a Consiliului Directorilor Generali al
Republicii Moldoveneşti”2. Observăm că poziția Blocului era
extrem de precaută: se admitea solicitarea – condiționată – a
1
Ibid., f. 134. Începutul remarcii lui Inculeț este foarte interesant,
deoarece lasă să se înțeleagă că inițiativa intrării trupelor române în
Basarabia nu s-a datorat Sfatului Țării, ci Aliaților (poate împreună cu
Comandantul Frontului), de unde ar rezulta că de fapt cererea Sfatului
Țării a venit în întîmpinarea deciziei reprezentanților Marilor Puteri, aşa
cum pare să rezulte şi din alte informații.
2
Ibid., f. 134v. Insistența ca trupele trimise în Basarabia să fie puse
sub supunerea directoratului Republicii Moldoveneşti repeta, de fapt, ce-
rerea din telegrama adresată la 22 decembrie 1917 guvernului român de
Erhan, Pelivan şi Cristi.
144 SFATUL ȚĂRII
ajutorului din afară, dar numai după constatarea că anarhia
nu putea fi lichidată cu forțe proprii. Această atitudine pare
paradoxală, deoarece delegația guvernului deja fusese la Iaşi
după ajutor, dar în realitate conducerea republicii nu putea
proceda altfel, în situația în care puterea sa era contestată de
minoritarii din Parlament şi de forțele bolşevice din ținut. În
următoarele două-trei săptămîni deputații şi miniştrii basa-
rabeni vor repeta mereu condiția ca trupele străine ce urmau
să vină în Basarabia să fie puse sub ascultarea guvernului lo-
cal şi să nu intervină în treburile interne ale republicii.
În momentul intrării trupelor române în Basarabia*, co-
mandanții acestor unități dădeau asigurări că nu vor interve-
ni în treburile interne ale ținutului, inclusiv în administrarea
lui, sarcina lor fiind să anihileze bolşevicii care constituiau un
pericol pentru căile ferate şi depozitele necesare frontului. În
şedința din 13 ianuarie 1918, Inculeț povestea că atunci cînd
la Călăraşi a întrebat despre scopul sosirii acestor trupe, ge-
neralul Broşteanu „a răspuns că scopul sosirii detaşamentului
său este dictat de necesitatea apărării căilor ferate şi a pîinii
cumpărate pe teritoriul Republicii Moldoveneşti şi în regiunile
ruseşti învecinate. El ne-a dat asigurarea că nu se va amesteca
în viața noastră internă, pe care noi putem să ne-o aranjăm
aşa cum dorim, şi că în momentul în care vom fi în stare să
asigurăm ordinea noi înşine, detaşamentul român va pleca”1.
* Se ştie că în ziua în care trupele române intrau în Chişinău, amba-

sadorul României la Petrograd, Diamandy, a fost arestat din ordinul lui
Lenin, dar, lucru curios, cînd conducătorii tuturor misiunilor diplomati-
ce din Rusia i-au cerut acestuia explicații, insistînd ca diplomatul român
să fie eliberat imediat, bolşevicii au invocat ca pretext al arestării plînge-
rea reprezentanților unei divizii de infanterie ruse că ar fi fost maltratați
de autoritățile române: DVP SSSR, vol. I, p. 82-84. Ambasadorul avea să
fie eliberat, totuşi, dar în aceeaşi zi guvernul bolşevic a anunțat ruperea
relațiilor diplomatice cu România, menționînd printre motive şi „ocupa-
rea Basarabiei şi transformarea ei în bastion împotriva puternicului to-
rent al revoluției ruse”: Ibid., p. 89.
1
Aceleaşi asigurări i-a dat generalul şi lui Erhan în momentul în
care s-au întîlnit la Străşeni. „Ne-au declarat, zicea premierul,
că trupele române nu vor cauza nici un necaz Basarabiei, şi
dacă nu li se vor aduce neplăceri, se vor purta cum nu se poate
mai bine. Totodată ne-au asigurat că nu au scopul să intervină
în viața politică a țării şi că au venit doar pentru a apăra căile
ferate de dezordinile provocate de bolşevici. Iar căile ferate le
trebuie pentru legăturile cu Ucraina”1. Fiind invitat la şedința
din 15 ianuarie a Sfatului Țării, generalul Broşteanu le-a spus
deputaților că oastea română venise în Basarabia să apere de-
pozitele de pîine pentru armată şi a încheiat cuvîntarea sa ast-
fel: „Trupele care au venit acum sînt puse de guvernul român
la dispoziția dumneavoastră. Trimiteți-le acolo unde aveți ne-
voie. Dispuneți de ele cum găsiți de cuviință şi ele cu drag vor
veni în ajutor”2. Acesta a fost singurul caz în care basarabenii
au putut auzi de la un general român că trupele venite de peste
Prut erau puse la dispoziția lor. Bineînțeles că nimeni nu a cre-
zut – nici cel care a vorbit şi nici cei care l-au auzit.
Dar asigurări că unitățile militare române nu vor in-
terveni în viața internă a Basarabiei au fost mai multe, şi
nu numai din partea comandanților acestor unități, cum
au fost de ex. ordinele şi proclamațiile lui Broşteanu sau
ale superiorilor săi Prezan, Istrati ş.a.3, ci şi din partea
reprezentanților Puterilor Aliate. Generalul Berthelot se
arăta mulțumit de Prezan, comandantul armatei române,
care le declara basarabenilor că „oastea română nu doreşte
decît, ca prin rînduiala şi liniştea ce aduce, să vă deie putința
să vă statorniciți şi să desăvîrşiți autonomia şi slobozenia
voastră, precum veți hotărî voi singuri. Oastea română nu
va obijdui pe nici un locuitor din Republica Moldovenească,
oricare ar fi neamul şi credința lui. De îndată ce se va sta-
1
Ibid., f. 188.
2
Ibid., f. 199.
3
Vezi de ex. Șt. Ciobanu, p. 224-225, 229-236.
146 SFATUL ȚĂRII
tornici rînduiala şi liniştea şi va fi chezăşie că prădăciunile,
tîlhăriile şi omorurile nu vor mai începe, ostaşii români se
vor întoarce acasă”1. Berthelot: „Îl aprob în totalitate”2. Pro-
babil, tocmai pentru a se asigura că aceste promisiuni vor fi
îndeplinite, el a trimis la Chişinău pe maiorul dÁlbiat „să
intermedieze relația între Consiliul Director Moldovenesc şi
comandamentul trupelor de etape român”3. În şedința din
22 ianuarie 1918, Erhan dădea citire scrisorii ambasadorului
francez în România, Saint-Aulaire, în care se spunea că, la
cererea Consiliului Directorilor Generali de a da o explicație
şi o garanție în numele său şi al celorlalți reprezentanți ai
Aliaților referitor la scopul introducerii trupelor române
în Basarabia, cel solicitat declara următoarele: „Toți colegii
mei, ambasadori ai Puterilor Aliate, împreună cu mine, sîn-
tem mandatați oficial şi în deplină înțelegere să declarăm
că introducerea trupelor române este o acțiune exclusiv mi-
litară care are drept scop să asigure funcționarea normală
a spatelui frontului ruso-român în corespundere cu regu-
lile şi legile stabilite pentru toate statele beligerante. Ast-
fel, introducerea trupelor române nu poate să influențeze
nici situația politică internă a țării şi nici viitorul politic al
Basarabiei”4. După citirea scrisorii, Erhan adăuga de la sine:
1
Ibid., p. 232.
2
3
Ibid., p. 299.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, ff. 213-213v. O for-
mulă aproape la fel găsim şi la Vopicka: „This is purely a military measure,
as its only object is to guarantee the normal functioning of service for the
Russo-Roumanian front, in conformity with the rules established in belli-
gerent countries. This can not affect in any way the actual or future politics
of Bessarabia”: Secrets of the Balkans, p. 159-160. Cam aceeaşi explicație
avea să o dea şi marile cotidiene americane „The New York Times”, în nu-
mărul din 29 ianuarie 1918 („Rumanians protect big munitions depots”);
„The Washington Post”, din 23 ianuarie 1918 (Rumanians acted to stop
looting) şi din 30 ianuarie 1918 (Rumania invades to save supplies); „New
York Tribune”, din 31 ianuarie 1918 (Rumanians acted to stop looting).
„Eu cred, domnilor deputați, că acest document ne dă toată
garanția în privința inviolabilității Republicii Moldoveneşti
şi aduce totodată dovada aflării cu intenții prieteneşti a tru-
pelor române pe teritoriul Republicii. Sînt sigur, de aseme-
nea, că atunci cînd acest document va apărea în presă, spi-
ritele populației neliniştite se vor calma definitiv”1.
Aşadar, toți factorii implicați în deplasarea trupelor ro-
mâne în Basarabia – conducerea Republicii Democratice
Moldoveneşti, Stavka, reprezentanții Puterilor Aliate, şeful
misiunii militare franceze în România şi, în sfîrşit, guvernul
român – păreau să împartă convingerea că după ce va fi atins
obiectivul fixat, adică restabilirea ordinii în ținut, aceste tru-
pe urmau să se întoarcă acolo de unde plecaseră.
Obiectivul stabilit pentru unitățile militare trimise pes-
te Prut era, pe cît de real, pe atît de important. Era, mai
precis, o sarcină deosebit de grea şi, deci, de mare respon-
sabilitate, care nu viza nici pe departe doar salvarea Repu-
blicii Moldoveneşti, ci urmărea, întîi de toate, să întroneze
ordinea în ținut astfel ca Frontul Român să aibă aici o bază
sigură în care ar fi putut conta pe căi ferate funcționale şi
ar fi putut păstra depozitele cu produse alimentare, furaje,
muniții şi alte materiale necesare continuării operațiunilor
militare. Sînt mărturii numeroase şi cît se poate de edifica-
toare în acest sens, din care nu voi putea invoca decît doar
cîteva. Am observat mai sus că încă în decembrie 1917 Co-
mandamentul rus a fost impus de împrejurări să renunțe la
controlul asupra căilor ferate basarabene, ceea ce a făcut ca
acestea să fie lăsate pe seama armatei române, sarcină pe
care, cît timp se afla în război, guvernul român era pur şi
simplu dator să o onoreze. Apoi, odată intrate în Basarabia,
trupele române au constatat existența a importante depo-
zite şi resurse care puteau fi de mare folos frontului. La 27
ianuarie 1918, generalul Lupescu, şeful adjunct al Statului
1
Ibid., f. 213v.
148 SFATUL ȚĂRII
Major al armatei române, semnala ministerului de război
următoarea situație: „Am onoarea a vă face cunoscut că în
multe localități din Basarabia (Bender, Chişinău, Bălți, etc.)
se găsesc depozite ruseşti cu diferite provizii şi materiale.
Dată fiind lipsa la noi în țară de provizii şi materiale, şi cum
acele depozite ruse nu mai reaprovizionează nici trupele
ruseşti, deoarece cea mai mare parte din aceste trupe au
trecut în Rusia, vă rog să binevoiți a lua dispozițiuni pen-
tru ca acele depozite ruseşti să fie predate pentru armata
română în contul datoriei ce o are armata rusă la noi în
țară”1. Drept urmare, în instrucțiunile date la 8 februarie
1918 trupelor din Basarabia, Statul Major a dispus formarea
a opt comisii pentru tot atîtea zone, începînd de la Soroca şi
pînă la Dunăre (județul Hotin era ocupat de austrieci), care
să evidențieze şi să gestioneze toate depozitele şi resursele
din ținut 2. Aceste măsuri s-au dovedit a fi foarte necesare,
deoarece trupele române intrate în Basarabia au constatat
că „depozitele armatei ruse sînt furate sau vîndute fără nici
un fel de control”3.
Constatăm, prin urmare, că necesitatea apărării căilor
ferate şi a depozitelor nu fusese doar un pretext pentru in-
troducerea trupelor române în Basarabia, care ar fi camuflat
intențiile reale de cucerire a acestui teritoriu, cum s-a insi-
nuat întotdeauna într-o anumită categorie de scrieri istorice.
Acestea sînt două lucruri diferite. Nu dispunem de date sigure
că guvernul român ar fi intenționat chiar de la început, adică
îndată după lovitura de stat bolşevică şi dezagregarea armate
ruse de pe Frontul Român, să pună stăpînire pe Basarabia4.
1
AMR, fond 949, dosar 968, f. 37. Importante cantități de cele mai
variate produse fuseseră găsite mai ales în depozitele de la Bălți şi Bender,
dar şi la Ismail şi Chilia: Ibid., ff. 58, 71, 88.
2
AMR, fond 949, dosar 767, ff. 30-33; şi dosar 968, ff. 160-163.
3
Ibid., 964, f. 129.
4
Este adevărat că, dacă trebuie să credem unele mărturii memori-
alistice, în toasturile de la mesele îmbelşugate ale generalilor români, în
Înainte însă de a încerca să lămurim această chestiune, tre-
buie să observăm că dacă a existat o astfel de intenție, ea nu
poate fi calificată drept una de cucerire, de vreme ce Basara-
bia era parte integrantă a spațiului etnic şi istoric românesc.
Un efort de restabilire a teritoriului național era în egală
măsură firesc şi legitim, cu condiția obligatorie să se fi făcut
cu acordul şi cu participarea măcar a populației româneşti a
ținutului, dacă nu chiar a tuturor locuitorilor lui.
Știm deja că exact în momentul în care la Iaşi se afla
prima delegație a Sfatului Țării, care căuta să obțină ajutor
în lupta împotriva anarhiei bolşevice din Basarabia, coman-
dantul suprem al trupelor germane din România, mareşalul
Mackensen, îi sugera lui Marghiloman că românii ar fi tre-
buit să îşi lărgească teritoriul la răsărit de Prut1. Iar ministrul
austriac de externe, O. Czernin, îi declara regelui Ferdinand:
„Noi (Puterile Centrale – a.) sîntem gata să acordăm Româ-
niei sprijinul nostru diplomatic pentru anexarea Basarabiei,
astfel că România ar cîştiga mai mult decît ar pierde”2. Însă
această încurajare trebuia plătită destul de scump: dacă ar
fi acceptat sprijinul Germaniei în acest demers, România ar
fi urmat să cedeze bulgarilor Dobrogea3. Din memoriile lui
prezența misiunilor militare străine şi a prințului dezertor Carol, pe care

generalii linguşitori îl numeau „Carol II, împăratul românilor”, se vor-
bea mereu despre România Mare, dar nu pare să fie clar dacă era vizată,
atunci, şi Basarabia: M. Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România.
Noiembrie 1916 − aprilie 1918, Bucureşti, 2016, p. 162.
1
A. Marghiloman, vol. III, p. 54. Din unele surse diplomatice se ştia
că în perioada neutralității Germania promisese României Basarabia în
repetate rînduri, în încercarea de a o atrage în război de partea Puterilor
Centrale: S.D. Sazonov, Vospominanija, Mn.: Harvest, 2002, p. 258, 305.
2
Ottokar Czernin, Im Weltkriege, Zweite Auflage, Berlin und Wien,
1919, p. 360.
3
Aflăm dintr-o telegramă a lui Vopicka, trimisă la 18 aprilie 1918
Secretarului de Stat al SUA, că oferind României Basarabia, germanii ur-
măreau şi un alt scop, şi anume de „a-i face pe români să lupte împreună
cu ei împotriva bolşevicilor”, mai precis, că ar fi „cerut românilor să tri-
mită cîteva divizii în Ucraina pentru a apăra depozitele pe care românii le
150 SFATUL ȚĂRII
Marghiloman mai reținem că după ce trupele române trecu-
seră Prutul şi îi alungaseră pe bolşevici dincolo de Nistru, în
cercurile conducătoare ale României se discuta despre „in-
teresul superior al luării Basarabiei”, văzută bine de rege şi
cu multă satisfacție de către germani, care, observa Marghi-
loman, o înțelegeau (greşit) ca pe un „schimb al Dobrogei
pentru Basarabia, pe care am cucerit-o cu ajutorul lor!”1.
După eliberarea Chişinăului, sînt luate măsuri pentru con-
solidarea poziției militare a României în spațiul dintre Prut şi
Nistru. Dincolo de interesele politice, la care voi reveni mai
jos, aceste măsuri erau cerute de misiunea extrem de grea şi
de complicată pe care armata română o avea în Basarabia. Pe
lîngă obiectivele de bază, stabilite încă înainte de a trece Pru-
tul, şi anume apărarea căilor ferate, a depozitelor şi anihilarea
influenței bolşevicilor, mai trebuiau să supravegheze trecerea
prin ținut spre Rusia a trupelor ruse demobilizate. Astfel, la 12
ianuarie 1918, deci chiar în momentul în care divizia a 11-a în-
ainta spre Chişinău, iar alte unități erau în stadiu de pregătire
pentru a se deplasa peste Prut în sudul Basarabiei, apăruse or-
dinul MCG prin care trupele române erau atenționate asupra
necesității de a veghea cu mare atenție şi cu participarea co-
respunzătoare la această retragere2. Mai tîrziu, comandantul
corpului VI armată, generalul Istrati, avea să observe că „oda-
tă cu gonirea bandelor (bolşevice – a.), trupele noastre au avut
de trecut peste Nistru în acelaşi timp atît formațiunile ruse,
foarte numeroase, aflate în Basarabia, care mai toate făceau
cauză comună cu bandele, cît şi toate trupele şi coloanele ce
ni se trimeteau din Moldova pentru a fi trecute în Ucraina”3.
Aceste eforturi solicitau întărirea prezenței militare româneşti
în ținut. La 17 ianuarie 1918 divizia a 13-a primea ordinul
au acolo şi a-i ajuta pe germani să facă ordine”: Foreign relations of United

States (FRUS), 1918, Russia, vol. II, p. 720.
1
A. Marghiloman, p. 66, 69-71.
2
3
MCG ca în ziua următoare să treacă Prutul în sudul Basara-
biei pentru a se stabili în zona Bolgradului. Acestei unități îi
mai era ataşat detaşamentul colonelului Dragu, care, susținut
la nevoie de trupele din Deltă şi de flota Dunării, avea sarcina
să ocupe oraşul Ismail1. Unul din obiectivele principale fixate
pentru aceste unități era „să se pună populația, avutul ei şi al
ținutului la adăpost de jafuri şi distrugeri”2. La 21 ianuarie,
I divizie de cavalerie a generalului M. Schina trecea Prutul,
iar peste două zile intra în oraşul Bălți, după o slabă rezistență
a bolşevicilor3. La 24 ianuarie este format corpul VI armată,
destinat special pentru Basarabia, cu următoarele sarcini: „să
respingă trupele şi bandele ruse care ar încerca să treacă în
Basarabia fără ordinul Comandamentului rus al Frontului, să
asigure ordinea şi circulația regulată pe căile ferate, să facă
ordine în tot ținutul, punîndu-se viața şi avutul locuitorilor
la adăpost împotriva jafurilor şi crimelor”4. Conform situației
de la 18 februarie 1918, corpul VI armată, care între timp îşi
stabilise postul de comandă la Chişinău, avea şase divizii (1
şi 2 cavalerie, 1 şi 2 vînători, 11 şi 13 infanterie) şi regimentul
5 călăraşi5. O hartă a dislocării trupelor pe tot frontul, de la
aceeaşi dată, arată că în partea de sud a ținutului, de la linia
Cărpineni-Copanca în jos pînă la Dunăre şi la mare, erau dis-
locate unități din divizia a 13-a, divizia a 2-a cavalerie, divi-
zia a 2-a vînători (în zona Cimişliei, brigada a 5-a, probabil,
tot din divizia a 13-a). În centru, inclusiv la Chişinău, Bender,
Orhei şi la Ustia, în fața Dubăsarilor, erau amplasate unități
din divizia a 11-a, divizia a 2-a vînători, iar la nord, inclusiv la
Făleşti, Bălți, puțin mai jos de Ocnița şi la Rezina, unități din
divizia 1 cavalerie şi divizia 1 vînători6. De regulă, unitățile
1
Acesta avea să fie ocupat la 21 ianuarie: Ibid., dosar 964, f. 129.
2
AMR, fond 949, dosar 805, ff. 197-198.
3
M. Schina, p. 11, 23.
4
AMR, fond 949, dosar 981, f. 263.
5
6
152 SFATUL ȚĂRII
nu erau stabilite în aceste locuri permanent şi pe o durată
lungă, ci erau mereu completate, uneori fiind deplasate spre
alte obiective sau înlocuite cu alte unități. Astfel, prin ordi-
nul din 14 februarie 1918 al MCG, cîteva unități din divizia
a 13-a au fost trimise la Cetatea Albă pentru a-i alunga pe
bolşevicii care se mai mențineau acolo1. În acelaşi scop, efec-
tivele corpului VI armată au fost întărite în sudul Basarabiei
cu divizia a 14-a care a fost amplasată în zona cuprinsă între
Prut, Dunăre, brațul Sf. Gheorghe, Vîlcov, lacul Chitai şi rîul
Chirghiz-Chitai2. La 2 martie a fost trimisă la est de Prut şi
divizia a 8-a din armata a 2-a dislocată în regiunea Bacăului3.
Toate eforturile acestea demonstrează că guvernul român
urmărea să-şi afirme autoritatea în Basarabia complet şi pen-
tru totdeauna. Această predispoziție venea din convingerea
pe care o constatăm la unii oameni politici români din acea
vreme, după care Basarabia a devenit parte componentă a
României din momentul în care trupele române au trecut
Prutul4. Aceeaşi convingere o constatăm şi la şefii de guvern
Averescu şi Marghiloman. Cel din urmă îşi nota, la 13/24 fe-
bruarie 1918, că înmînîndu-i condițiile de pace cu Centra-
lii şi atenționîndu-l că România pierdea Dobrogea, contele
maghiar I. Csaky, înalt demnitar austro-ungar, a mai adău-
gat: „În schimb veți lua Basarabia, care e mai mare decît ce
pierdeți. Pentru o țară care e la pămînt, e mai mult decît se
putea spera”. Drept răspuns, Marghiloman l-a întrebat: „Dar
ce zice Ucraina privitor la Basarabia?” Răspunsul a fost: „Nu
1
Ibid., f. 305. Oraşul a fost eliberat de bolşevici la 23 februarie 1918:
2
Ibid., f. 398.
3
4
C. Argetoianu, p. 52; I.G. Duca, Memorii, vol. IV, Războiul. Partea a
II-a (1917-1919), Bucureşti, 1994, p. 61-62. Relatările acestor memorialişti
trebuie tratate cu minimul necesar de rezervă, deoarece nu sînt informații
directe din timpul şi de la locurile respective, ci au fost scrise mai tîrziu
sub influența intereselor de moment şi a surselor de care s-au folosit. Mul-
te din afirmațiile lor nu sînt confirmate de sursele documentare.
are nimic de spus”1. După ce Marghiloman devine prim-
ministru, reprezentantul Centralilor, J. von Kriege, avea să-i
spună între altele: „Cum aveți Basarabia, să nu vă plîngeți.
Mulțumiți lui Dumnezeu că ați scăpat atît de uşor; pot să vă
asigur că, urmînd un proiect care se hotărîse, erați defini-
tiv împărțiți: Rusia avea Moldova şi Austria România (adică
Muntenia – a.)”2. Premierul român nu a obiectat, ci a cerut ca
austro-germanii să-i lase „mînă liberă în Basarabia” şi să ade-
re la proiectele sale asupra acestui teritoriu3. Averescu credea
că Basarabia a intrat în componența României chiar din mo-
mentul în care guvernul Brătianu luase hotărîrea de a trimi-
te trupe în acest ținut, căutîndu-se ca această acțiune „să fie
dezbrăcată de orice caracter politic”4. Evident că acele scrieri
istorice care au susținut că după ce trupele române trecuseră
Prutul „guvernul român nu se putea gîndi la unirea Basara-
biei” pentru a nu „provoca bănuieli din partea ruşilor”5 nu
erau bine informate.
Sursele cunoscute – mărturii ale unor contemporani ai
evenimentelor şi documente din arhive – permit să înțelegem
că o astfel de orientare a politicii româneşti avea două mo-
tivații total diferite una de alta. Cea dintîi şi cea mai impor-
tantă pornea de la faptul că Basarabia era pămînt românesc
şi că, prin urmare, guvernul român se vedea îndreptățit să
trimită armata pentru a-l alipi la restul teritoriului național.
Bineînțeles că această motivație era perfect justificată, cu
condiția ca românii din Basarabia să fi împărtăşit aceeaşi
1
2
Ibid., p. 116. Evident, erau vizate anumite înțelegeri secrete dintre
Centrali şi Rusia.
3
Ibid., p. 117-118. Această remarcă a lui Marghiloman avea să fie
confirmată ulterior şi de corespondența diplomatică engleză: Arhivele
Naționale Istorice Centrale ale României (ANIC), Anglia, mcf., rola 203.
4
5
P. Cazacu, Moldova dintre Prut și Nistru (ed. 1992), p. 387. La fel cre-
deam şi eu cînd publicam un studiu la această temă în Revista de istorie a
Moldovei (1993, 3).
154 SFATUL ȚĂRII
convingere. A doua motivație ținea de starea extrem de gravă
în care se afla România după ce Puterile Centrale ocupaseră
trei sferturi din teritoriul țării – o împingere a frontierei spre
răsărit pînă la Nistru îmbunătățea considerabil poziția stra-
tegică a armatei române, resursele materiale ale țării şi, nu în
ultimul rînd, starea de spirit a armatei, a populației şi a clasei
politice. Susținută şi încurajată de Centrali, această atitudine
nouă a autorităților române a trezit mai întîi nedumerirea şi
apoi nemulțumirea reprezentanților Puterilor Aliate, care nu
puteau admite schimbarea statutului teritorial-politic al Rusi-
ei, cît timp mai contau pe o refacere democratică a acesteia şi
pe o continuare împreună a războiului împotriva inamicilor
comuni. Este cît se poate de relevantă în acest sens reacția lui
Berthelot la tendința ce devenea tot mai evidentă a României
de a pune stăpînire pe Basarabia. Și trebuie să reținem că ge-
neralul era un mare prieten al românilor, care prin propriile
sale eforturi şi cu mijloace franceze a pus pe picioare armata
română, făcînd-o să devină combativă şi să reziste pînă la
sfîrşitul războiului. La două săptămîni de la instalarea trupe-
lor române între Prut şi Nistru, generalul făcea o observație
cu caracter general, care viza ieşirea unor regiuni naționale,
ca Ucraina şi Basarabia, din componența Rusiei: „Interesul
nostru este de a avea în estul Europei o Rusie mare şi pu-
ternică, pentru a contrabalansa imperiile centrale”. După
care adaugă: „În ceea ce priveşte Basarabia, nici eu nu sînt
mulțumit de felul în care procedează generalul Broşteanu.
Nu mai este vorba despre o operațiune de poliție militară, ci
de o influență politică a cărei vreme nu a sosit încă. Sigur că
fondul populației este moldav şi că locuitorii par a se orienta
către România, dar să vrei să culegi para înainte de a fi coap-
tă, înseamnă să rişti s-o mănînci stricată”1. Iar în altă parte
opinează că, la fel „ca toți oamenii slabi, românii sînt gata
să-şi diminueze pierderile pe seama Basarabiei… La adăpos-
1
tul măsurilor de ordine şi poliție, românii caută să întreprin-
dă o acțiune politică care tinde spre anexare. Or, eu nu pot
admite asta, cu atît mai mult cu cît îşi vor crea dificultăți
pe viitor, care se vor tot adînci, pentru că nici un rus, fie el
bolşevic sau țarist, nu va putea accepta ca România să-şi mă-
rească teritoriul în defavoarea Rusiei”1.
Pentru România însă luarea Basarabiei era o miză extrem
de mare care în acel moment echivala, pînă la un punct, cu
propria sa salvare. Multă vreme, în special pînă la lovitura
bolşevică, comandamentul rus, susținut uneori chiar de unii
aliați (nu şi de Berthelot), a exercitat presiuni asupra Româ-
niei să-şi evacueze trupele şi guvernul în Rusia, ceea ce pu-
tea avea drept urmare chiar dispariția statului român. Am
menționat puțin mai sus înțelegerea secretă dintre austrieci
şi ruşi, conform căreia România urma să fie împărțită între
Austria şi Rusia2. Un mare pericol prezenta şi presiunea mili-
tară a austro-germanilor care ocupaseră cea mai mare parte a
teritoriului național şi căutau să impună guvernului român o
pace înrobitoare. Generalul Averescu nota, spre sfîrşitul anu-
lui 1917, că România se afla în situația de a opta pentru una
din trei soluții, toate trei dezastruoase: „retragerea în Rusia;
dizolvarea armatei; tratativele cu duşmanul”3. Evident, luarea
în stăpînire a Basarabiei oferea şansa nesperată mai devre-
me de a evita catastrofa. Tocmai de aceea acelaşi Averescu
zicea, în şedința Consiliului de coroană din 3 martie 1918, că
„pacea sub orice condiții se impune, pentru că începîndu-se
1
Ibid., p. 316.
2
3
A. Averescu, p. 183. Vezi şi 197. În momentul acela extrem de dificil,
generalul semnala foarte îngrijorat comportamentul aventuros al regi-
nei Maria, care insista, împreună cu prințul Carol (mai devreme, acesta,
practic, dezertase de pe front), ca România să continue lupta împotriva
austro-germanilor, ceea ce, evident, ar fi dus la distrugerea completă a ar-
matei, la capitulare şi la ocuparea întregii țări de către inamic. Bineînțeles
că o astfel de evoluție a evenimentelor ar fi exclus posibilitatea unirii Ba-
sarabiei.
156 SFATUL ȚĂRII
rezistența, se compromite şi chestia Basarabiei”1. Un concurs
favorabil de împrejurări a creat condițiile necesare pentru ca
evenimentele să evolueze anume pe acest făgaş. Pe de o par-
te semnarea cu Centralii a armistițiului de la Focşani, din
26 noiembrie (9 decembrie) 1917, a oferit guvernului român
posibilitatea de a folosi în acest scop atîtea forțe militare cîte
s-ar fi cerut, iar de altă parte pericolul prezentat de bolşevicii
din Basarabia pentru securitatea căilor ferate şi a depozite-
lor militare a îndemnat comandamentul rus şi pe Aliați să
susțină trimiterea de trupe române peste Prut. Gestul aparent
straniu al Centralilor de a-i susține şi chiar de a-i încuraja pe
români, pentru care erau inamici, să ia Basarabia ascundea
de fapt un calcul bine gîndit: mai important decît cedarea
Dobrogei către bulgari, în schimbul ținutului dintre Prut şi
Nistru, era faptul că prin această stratagemă ei deveneau, in-
direct, stăpîni şi pe Basarabia2, unde puteau achiziționa pro-
duse alimentare şi furaje şi pe unde puteau trimite trupe în
Ucraina. Preliminariile de pace de la Buftea, semnate la 20
februarie/5 martie 1918, prevedeau, între altele, că „guvernul
român se obligă să înlesnească pe cît îi stă în putință trans-
1
Apud V. Liveanu, Caracterul antisovietic și antipopular al tratatului
de la Buftea (5 martie 1918), în Studii şi materiale de istorie contempora-
nă, vol. I, Bucureşti, 1956, p. 47. Averescu, la fel ca Brătianu, Marghiloman
şi alți cîțiva oameni politici, înțelegea că în acea situație extrem de dificilă
cel mai important lucru era de a păstra armata, care era necesară nu atît
pentru acțiunea în Basarabia, cît în vederea reluării, la momentul opor-
tun, a luptei împotriva cotropitorilor austro-germani.
2
Se pare că germanii aveau un plan aparte referitor la Basarabia, care
însă ținea de perspectivă şi la care nu pot zăbovi aici. Menționez doar că
într-un buletin informativ, din 20 aprilie 1918, al corpului VI armată se
spune, între altele: „Trupele acestui detaşament (german – a.), în trecerea
prin Basarabia, ar fi răspîndit ştirea prin[tre] locuitori că alipirea Basara-
biei la România este provizorie căci tot germanii vor ajunge stăpînitorii
acestei regiuni” (AMR, fond 949, dosar, 981, f. 139v.). Anumite documente
ale guvernului român arată că după Unire, în anul 1918, austro-germanii
exercitau controlul asupra frontierei de la Nistru şi de la Dunărea de Jos:
Arhiva MAE (R), fond E₂-P₁, vol. 128, f. 160-160v., 228.
portul de trupe ale Puterilor Aliate (aici: Centrale – a.) prin
Moldova şi Basarabia la Odesa, pe căile ferate”1. Mai mult
decît atît: conform hărții anexate la tratatul de la Brest-Litov-
sk din 3 martie 1918, dintre Centrali şi aliații lor („Cvadrupla
alianță”), pe de o parte, şi bolşevici, de altă parte, Basarabia
intra în spațiul ocupat atunci de austro-germani2. Evident că
aceştia din urmă nu puteau avea nici un interes ca Basarabia
să intre pentru totdeauna în componența României. O altă
clauză a tratatului de la Buftea stabilea că, din moment ce
litigiul româno-rus se va fi aplanat, toate diviziile române ur-
mau să fie demobilizate, ceea ce presupunea că tot teritoriul
românesc, inclusiv Basarabia, rămînea sub controlul Puteri-
lor Centrale.
Documentele Sfatului Țării nu lasă nici o îndoială că după
ce trupele române luaseră în stăpînire Basarabia, o întoarce-
re la situația anterioară stabilirii lor aici nu mai era posibilă.
Regimul astfel stabilit în ținut era caracterizat chiar de că-
tre autorități, de ex. de comisarul guvernului român de aici,
D. Zamfirescu, ca „ocupație militară”3 şi la fel îl constatăm în
rapoartele comandanților de unități. Această administrație
intervine cu titlu de control şi reglementare în toate sfere-
le vieții ținutului şi o face întotdeauna cu o suficiență şi cu
o duritate care nu aveau nici o explicație rezonabilă. Unul
din fenomenele care a lăsat o impresie deprimantă asu-
pra societății basarabene, şi în special asupra Sfatului Țării
şi a guvernului Republicii Moldoveneşti, a fost arestarea şi
1
Documente privind evoluția situației politice-teritoriale a provincii-
lor istorice românești, vol. 8, Bucureşti, 1974, p. 228. Aflăm din notițele lui
Averescu că trupele germane au început mişcarea de la Reni spre Tighi-
na îndată după semnarea preliminariilor şi odată cu plecarea spre Rusia,
prin Chişinău şi Tighina, a misiunii militare franceze.
2
Vezi J.W. Wheeler-Bennett, The forgotten peace, Brest-Litovsk, March
1918, New York, 1939, p. 403-408. Vezi şi I. Țurcanu, Bessarabiana, p. 186.
3
Îndreptarea, I, nr. 24 din 11 mai 1918: vezi şi Revista de istorie și teo-
rie literară (Bucureşti), XL, 1992, nr. 3-4; I. Țurcanu, Bessarabiana, p. 96.
158 SFATUL ȚĂRII
împuşcarea deputaților N. Grinfeld*, V. Rudiev, V. Prahnițchi,
I. Panțîri, P. Ciumacenko şi T. Cotoros1. Ca membri ai Sfatu-
lui Țării, toți aceştia fuseseră foarte activi şi eficienți, unii
din ei, ca de ex. Grinfeld, Prahnițchi şi Ciumacenko, aveau
bună pregătire intelectuală şi se bucurau de multă stimă din
partea corpului legislativ. E adevărat că aproape toți au pro-
testat împotriva intrării armatei române în Basarabia, dar
împuşcarea lor fără măcar un simulacru de judecată şi fără
ca Parlamentul să fi fost informat despre asta a şocat întreg
ținutul. Deosebit de dureros avea să fie acest comportament
pentru acei lideri politici şi activişti ai mişcării naționale ba-
sarabene care aşteptau ca armata română să dea dovadă de
cele mai frumoase sentimente frățeşti, risipind bănuielile
că ar fi venit ca o oaste cuceritoare şi contribuind, astfel, la
creşterea simpatiei populare pentru România şi la realizarea
prin larg consimțămînt popular a unirii ținutului cu regatul
* Faptul că aproape întotdeauna procesele-verbale ale Sfatului Țării

dau doar numele de familie ale deputaților, fără prenume, generează
nesiguranța că printre cei arestați şi împuşcați a fost Nadejda Grinfeld sau
Veniamin Grinfeld, fost secretar al Parlamentului, dar avînd în vedere
opoziția înverşunată a celei dintîi față de intrarea armatei române în Ba-
sarabia, e sigur că este vizată anume ea. De altfel, unele documente (de ex.
procesul-verbal al şedinței Sfatului Țării din 13 aprilie 1918) nu lasă nici o
îndoială în această privință. Vezi şi I. Țurcanu, Bessarabiana, p. 133.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, ff. 210-211; dosar 55,
ff. 171, 251; I. Țurcanu, Bessarabiana, p. 133. Vezi şi discursul din
07.10.1918 al lui N.N. Alexandri în: I. Țurcanu, Unirea Basarabiei…,
p. 290. Fiind întrebat de premierul Ciugureanu dacă, prin arestarea de-
putaților, nu a fost încălcată inviolabilitatea persoanei acestora şi dacă o
astfel de acțiune nu înseamnă cumva amestec în treburile interne ale Re-
publicii Moldoveneşti, generalul Broşteanu, la prima întrebare, a răspuns
că deputații basarabeni nu au inviolabilitate pentru că Basarabia nu are
constituție, iar la cea de-a doua a zis că el nu intenționează în nici un caz
să intervină în afacerile interne ale Republicii. A existat însă un ordin,
din februarie 1918, al şefului MCG, generalul Prezan, către comandantul
diviziei a 11-a ca toți capii bolşevici din Basarabia „să fie arestați şi ținuți
arestați”, deci nu împuşcați, dar evident că nu puteau fi eliberați şi nici
ținuți arestați fără judecată la nesfîrşit.
român. Dacă reținerea şi împuşcarea tuturor acestor deputați
a fost un act barbar care nu a avut nici o justificare, atunci
uciderea lui Ciumacenko şi a lui Prahnițchi, pe lîngă aceasta,
a fost şi un gest complet iresponsabil. Cel dintîi, care a acti-
vat şi în guvern, ca bun cunoscător al problemelor agrare, a
fost, cum am văzut, unul dintre oamenii politici basarabeni
care au participat la redactarea cererilor pentru chemarea tru-
pelor care să lupte împotriva anarhiei bolşevice din ținut, şi
tot el, în timpul periculoasei crize politice din ianuarie 1918,
a lucrat în comitetele revoluționare împreună cu Inculeț şi Er-
han, contribuind, astfel, la salvarea Republicii Moldoveneşti1,
iar Prahnițchi, unul dintre cei mai buni ofițeri moldoveni, s-a
evidențiat printre organizatorii şi animatorii Congresului mi-
litar moldovenesc, a fost membru al Biroului de Organizare a
Sfatului Țării, membru al Blocului Moldovenesc, a participat
activ la lucrările Parlamentului, manifestîndu-se, între altele,
ca unul dintre criticii cei mai redutabili şi mai înzestrați ai
manevrelor obstrucționiste ale deputaților minoritari. Evi-
dent, arestarea şi împuşcarea deputaților, indiferent care erau
convingerile lor politice, este cel mai relevant indiciu asupra
atitudinii cercurilor diriguitoare şi bogate din România față
de Sfatul Țării – pentru acestea el era deopotrivă inutil şi peri-
culos. Arestarea şi împuşcarea acelui grup de deputați a fost,
desigur, un semnal trimis întregului Parlament basarabean
care era avertizat, pe această cale, să renunțe la pretențiile
de autoritate politică şi administrativă superioară a Basara-
biei şi să accepte că, din acel moment, intra sub supunerea
administrației militare româneşti.
Astfel s-a putut constata, chiar din momentul intrării
trupelor române în ținut, că administrația militară româ-
nească, la fel ca guvernul român şi ca întreaga clasă politică
din regat, avea o atitudine negativă față de Sfatul Țării şi gu-
vernul Republicii Moldoveneşti, pe care le considera organe
revoluționare, deci oarecum bolşevice, dar şi față de țăranii
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 185-185v.
160 SFATUL ȚĂRII
basarabeni care nu pretindeau altceva decît să aibă pămînt
pentru a-l munci şi care protestau împotriva abuzurilor din
partea marilor proprietari susținuți de armata română, care,
la rîndul ei, se deda la tot felul de silnicii: acapararea de te-
renuri agricole pentru necesități militare, achiziționarea pro-
duselor agricole de la țărani pe prețuri derizorii sau chiar
confiscarea lor, pedepsirea aspră, în cel mai fericit caz cu bă-
taia, a celor care nu erau mulțumiți de un astfel de comerț,
sub motiv că erau bolşevici, controlul alegerilor locale, lichi-
darea organelor autoadministrării locale etc., etc. Deputații
îşi arătau adeseori indignarea că guvernul basarabean nu era
în stare să se opună acestor fărădelegi. E adevărat că guver-
nul obținuse în cîteva rînduri din partea comandamentului
militar asigurarea că, în ceea ce ținea de măsurile luate îm-
potriva populației locale, acesta era interesat doar de pedep-
sirea bolşevicilor, în rest sancționarea oricăror fapte ținea de
competența administrației ținutale1, dar în fapt deciziile de
acest gen erau luate numai de către unitățile militare. Din
păcate, fiind vorba de fenomene permanente şi foarte răspîn-
dite, mărturiile despre aceste realități, care evident că nu au
putut fi ignorate nici de autoritățile militare, sînt foarte nu-
meroase. Nu e posibil să zăbovesc, în acest studiu la ele. Voi
cita doar cîteva crîmpeie din raportul la care m-am mai refe-
rit al comandantului corpului VI armată către MCG. Despre
deputații şi miniştrii basarabeni citim de ex.: „Aceste persoa-
ne, ajunse într-o situațiune oarecum privilegiată şi dominantă
din simpli țărani, învățători şi soldați..., duc o luptă îndîrjită
pentru apărarea autonomiei, care în fond pentru majorita-
te este apărarea situațiunilor personale şi teama de a nu le
pierde în viitor. Mare parte sînt propagandişti revoluționari
ostili armatei noastre şi furnizează reclamațiuni contra ei”2.
Atitudine disprețuitoare şi față de plugarii basarabeni ce de-
1
Ibid., ff. 242v., 243v.-244.
2
AMR, fond 949, dosar 981, ff. 266v.-267.
gradează uşor în ură: „Țăranii, amețiți de frigurile revoluției,
îmbogățiți de jafuri şi prădăciuni şi de hîrtiile monedă lăsate
de armatele ruse de ocupație şi în trecere, îşi închipuiau că au
numai drepturi şi nici o îndatorire: dreptul de a lua pămîn-
tul proprietarilor cît vrea şi mai mult decît le trebuie, şi fără
plată; dreptul de a lua averea mişcătoare, uneltele şi maşinile
agricole ale proprietarilor şi a le împărți între ei; dreptul de
a tăia pădurile, de a-şi face singuri dreptate şi a avea deputați
în Sfatul Țărei”1. Cu aceştia, mărturiseşte raportorul, „trupele
noastre s-au purtat mai bine decît în 1907, pe timpul potolirei
răscoalelor din țară”2, adică nu s-a mers chiar pînă acolo încît
să se tragă cu tunurile în țărani şi să se şteargă sate întregi de
pe fața pămîntului, dar în rest s-a putut face orice: rechiziții
şi confiscări delaolaltă a tot ce cădea sub mînă, bătaie din
tot sufletul şi permanentă pentru toată lumea şi, din cînd în
cînd, execuții.
Această situație era cunoscută autorităților de la Iaşi care
o considerau un fenomen normal. Din păcate, nu se arătau
alarmați nici conducătorii Republicii Moldoveneşti. Poves-
tind în Parlament despre convorbirile cu regele şi cu guver-
nul României în timpul călătoriei pe care a avut-o la Iaşi îm-
preună cu Inculeț, la sfîrşitul lunii februarie şi începutul lunii
martie 1918, premierul Ciugureanu făcea următoarea mărtu-
risire: „Conflictele care au loc la noi în legătură cu ocuparea
Republicii noastre de trupele române acolo sînt cunoscute,
dar ei se uită la ele ca la fenomene inevitabile în astfel de
situații”3. Inculeț, care a înțeles mai repede decît alții că in-
1
Ibid., f. 266.
2
Ibid., f. 263.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 38. Mai tîrziu, la 3 septembrie
1919, regina Maria îi scria lui Frank Polk, şeful comisiei americane în
cadrul Conferinței de la Paris: „Nu aş putea să vă citez vreo armată care
nu a prădat vreodată. Vă rog să vă amintiți că toți soldații din armata
noastră sînt țărani”: Apud S.D. Spector, p. 249 (În locul indicat de acest
autor – FRUS, 1919, PPC, vol. VIII, p. 110-111 ‒ scrisoarea nu se află).
162 SFATUL ȚĂRII
trarea armatei române în Basarabia a pus capăt autonomiei
ținutului, s-a grăbit să-şi arate loialitatea față de noua stăpîni-
re. Asistînd, de astă dată în calitate de ministru în guvernul
român, la una din ultimele şedințe ale Sfatului Țării, la care
fuseseră semnalate şi astfel de fenomene, el a ținut să le dea o
apreciere personală destul de ingenioasă: „S-a vorbit aici des-
pre multe încălcări. Dar eu trebuie să spun că aceste încălcări
se fac de către oamenii mici, şi cu cît statutul funcționarilor
este mai mic, cu atît ei atentează mai mult la autonomia
noastră. În sferele înalte aşa ceva nu există, acolo nimeni
nu are de gînd să atenteze la autonomia noastră”1. Această
atitudine avea s-o mărturisească puțin mai tîrziu şi în fața
deputaților şi a miniştrilor români, unde ştia bine că avea
mai multă înțelegere şi aprobare. Referindu-se la maltratările
la care erau supuşi țăranii din Basarabia, mai ales în timpul
rechizițiilor, el observă că „au fost multe greşeli care s-au fă-
cut în multe locuri, şi iarăşi, domnilor, sînt vinovați aici nu
cei mari. Constat că nu sînt vinovați nici de un fel guvernul,
generalii, coloneii, dar sînt vinovați cei mici, cei care execută,
care se duc la țară şi fac rechizițiuni cu bătăi şi silnicii”2.
Este extrem de interesantă această remarcă a reginei. Dincolo de încre-

derea ei că nu există armată care să nu prade, ceea ce pare să țină măcar
parțial de realități, mult mai importantă este convingerea sa că țăranii
români erau mai dispuşi decît alte categorii de populație să prade. Să fie
aceasta o îngăduitoare înțelegere suverană a naturii primitive, barbare,
a țăranului român sau e, mai degrabă, expresia distanței enorme ce o
separa de talpa țării?
1
2
Ideologie și structuri comuniste…, p. 470. Mai tîrziu, într-o scrisoa-
re pe care avea s-o trimită la 21 iulie 1919 lui Pelivan la Paris, nuanța
puțin această convingere: „La noi în Basarabia ticăloşiile, mai ales ce-
le jandarmereşti, continuă şi lupta contra lor este foarte grea”: Apud
I. Țurcanu, Unirea…, p. 316.
ProClamarea indePendenței 163
ProClamarea indePendenței
declarația de independență a Republicii Democratice Mol-

doveneşti constituie unul din principalele acte politice ale
Sfatului Țării. Ea a fost văzută diferit atunci cînd s-a produs
şi la fel este prezentată în studiile istorice. Fiind concepută
aproape întotdeauna în conexiune şi în raport de cauzalita-
te cu proclamarea independenței Ucrainei la 9 ianuarie 1918,
nu i s-a acordat semnificația unui important fenomen istoric
național, în orice caz aşa a fost tratată în unele circumstanțe
şi în anumite manifestări istoriografice1.
Pentru prima dată, Sfatul Țării a luat atitudine în această
chestiune în şedința din 22 ianuarie 1918. Erhan, care aproape
întotdeauna prezenta poziția guvernului în Parlament, chiar
şi după ce nu mai era prim-ministru, de astă dată, după ce se
pronunță asupra faptului proclamării independenței Ucrainei,
trage concluzia ce rezultă de aici pentru Basarabia. „După ce
Ucraina s-a declarat independentă, noi sîntem complet izolați
de Rusia, căreia trebuie să ne adresăm peste capul Ucrainei.
Toți au înțeles că avem o singură ieşire – odată ce Ucraina
este independentă, Republica Moldovenească trebuie să fie şi
ea independentă, şi nimeni nu poate să stea în calea acestei
tendințe (explozie de aplauze). Ea trebuie să fie independentă,
deoarece în caz contrar se vor stărui să o alipească la cine-
1
Vezi asupra acestei chestiuni un studiu special: I. Țurcanu, Mirajul
Independenței. Republica Democratică Moldovenească între 24 ianuarie
și 27 martie 1918, în Revista de istorie a Moldovei, nr. 4, 1993, şi idem,
Unirea Basarabiei cu România, p. 151-164. Părerea autorului că pe atunci
RDIM era văzută de mai toată lumea „ca un stat de sine stătător” trebuie
considerată acum nu tocmai corespunzătoare realităților.
164 SFATUL ȚĂRII
va”. După care adaugă că „împrejurările din ultima vreme şi,
de asemenea, dispozițiile Congresului (țăranilor ‒ a.) ne-au
putut convinge că fără declararea independenței, Republica
Moldovenească nu poate exista”1.
Aşadar, independența Basarabiei a fost determinată, în
viziunea deputaților Sfatului Țării, de faptul proclamării
independenței Ucrainei. De obicei, aşa este explicat fenome-
nul şi în cele mai multe scrieri istorice2. Această explicație
nu pare însă întru totul convingătoare. Chiar dacă atitudi-
nea întîrziată a basarabenilor a putut fi cauzată şi de faptul
că decizia ucrainenilor a fost luată în momentul în care Re-
publica Moldovenească trecea printr-o gravă criză politică3,
totuşi faptul că Sfatul Țării nu a reacționat imediat4 trezeşte
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 214-214v. Erhan
era convins că ideea independenței regiunilor naționale ale Rusiei era
împărtăşită şi de „reprezentanții Puterilor Aliate, care consideră că cea
mai bună soluție pentru Rusia este o federație de republici independente,
un fel de State Unite”. Da fapt, puterile occidentale, mai ales SUA, pre-
ferau, cu unele excepții, referitoare la Țările Baltice şi Polonia, ca Rusia
să rămînă indivizibilă. Într-un stat unitar bazat pe principiul federativ
nu pot exista componente independente. În mod straniu, reproducînd
cuvîntarea lui Erhan, Ciobanu nu-i dă numele, ci zice „unul din miniştrii
Republicii”: op. cit. p. 64.
2
Vezi de ex. Gh. Cojocaru, p. 75; I.E. Levit, p. 269. Trec aici peste
unele păreri, insuficient documentate, pe care le-am examinat în studiul
menționat mai sus.
3
Ucraina şi-a proclamat independența prin cel de-al IV-lea Uni-
versal, anunțat la 9 şi adoptat la 11 ianuarie 1918. (În unele scrieri ba-
sarabene, această dată este indicată greşit: la Șt. Ciobanu – 2 ianuarie; la
Gh. Cojocaru – 13 ianuarie.).
4
Din luările de cuvînt ale lui Erhan şi Misirkov în şedința din 22 ia-
nuarie, aflăm că la Chişinău s-a aflat despre proclamarea independenței
Ucrainei dintr-o copie a unei telegrame a lui Șcerbaciov, pe care acesta o
trimisese la Kiev, probabil, îndată după 9 sau 11 ianuarie. Prezidiul Sfa-
tului Țării şi Consiliul Directorilor Generali s-au întrunit pentru a lua
atitudine la 15 ianuarie (aşa pare să rezulte din relatarea lui Misirkov), iar
şedința Parlamentului în această chestiune a fost convocată abia peste o
săptămînă.
nişte semne de întrebare, de ex. în ce măsură conducerea
Basarabiei şi deputații erau convinşi de necesitatea procla-
mării independenței. Dar dincolo de aceasta mult mai im-
portant este faptul în sine, cît de justificată era o astfel de
decizie în acel moment. Basarabia nu se putea compara cu
Ucraina sub nici un aspect, chiar dacă la acea etapă situația
statului ucrainean era destul de precară. După dislocarea
trupelor române în Basarabia, Sfatul Țării şi guvernul său
nu aveau nici o putere şi nu puteau decide nimic referitor la
statutul politic al ținutului şi la viitorul lui. Republica De-
mocratică Moldovenească nu avea nici o legătură directă cu
Rusia cu mult pînă la data de 24 ianuarie 1918, practic încă
de la proclamarea autonomiei, la 2 decembrie 1917, astfel
că afirmarea independenței putea să vizeze doar cele două
țări vecine, Ucraina şi România. Probabil, tocmai şansa de
a uza de declarația de independență pentru a obține retra-
gerea românilor din Basarabia a şi determinat unanimitatea
cu care deputații au acceptat această idee, ceea ce era firesc
în cazul minoritarilor, dar e mai greu de înțeles de ce tot atît
de entuziasmați au fost moldovenii, cînd unii din ei erau cel
puțin loiali față de armata română*. În entuziasmul general,
care nu avea nici o justificare, se întrezăresc totuşi şi unele
îndoieli şi temeri, chiar dacă acestea se manifestă ezitant şi
confuz. După votarea Declarației de independență, Inculeț
avea să atenționeze deputații: „Nu trebuie să închidem ochii
la faptul în ce condiții proclamăm noi această independență.
Prin voința destinului istoric, noi sîntem forțați să ne decla-
răm independența aflîndu-ne între două state”1. Era o alu-
zie clară la faptul că independența Republicii Moldoveneşti
avea de înfruntat atitudinea Ucrainei şi a României. E po-
sibil ca acest politician abil să fi avut în vedere ceva mai
* Vezi la sfîrşitul acestui capitol părerea mai multor lideri ai Sfatului

Țării despre independența RDM, exprimată într-o serie de interviuri în
unele ziare din Basarabia şi din România.
1
166 SFATUL ȚĂRII
mult decît atît şi mai concret, de ex. imposibilitatea afir-
mării independenței sub controlul trupelor române, dar, ca
întotdeauna, el nu merge pînă acolo unde nu are interesul.
Teama şi neîncrederea în valabilitatea acestei decizii este ex-
primată ceva mai limpede în luarea de cuvînt a deputatului
Gh. Buruiană, unul din liderii Blocului Moldovenesc. „Dom-
nilor deputați, zicea el, atunci cînd a venit armata română,
noi aveam criză a puterii, şi cînd ne-au întrebat unde ne este
puterea, am fost nevoiți să recunoaştem că n-o aveam. Băgați
de seamă, domnilor, ca o astfel de întrebare să nu ne pună şi
Ucraina. Dacă ea va vedea că nu avem putere reală, ar putea
dori să pună stăpînire pe ținutul nostru. Domnilor deputați,
pasul nostru trebuie să fie mare şi precaut, pentru a nu fi
blestemați de copiii şi nepoții noştri”1. Din păcate, caracterul
foarte comprimat al procesului-verbal a făcut ca această luare
de atitudine să fie redusă la cîteva elemente, şi totuşi se vede
bine neîncrederea şi chiar teama deputatului de perspecti-
va independenței, drept care el lasă să se înțeleagă că, prin
lipsa de putere reală, Basarabia se afla în dependență totală
de România şi avea protecția acesteia, pe cînd proclamarea
independenței putea să o facă vulnerabilă în fața Ucrainei.
În orice caz, în raport cu şansa afirmării unei independențe
reale, concluzia este destul de descurajantă. Și desigur că Bu-
ruiană nu era singurul deputat care vedea fața reala a lucru-
rilor. Tocmai de aceea e firesc ca entuziasmul manifestat la
votarea Declarației de independență să trezească nedumeriri.
Este evident că faptul în sine al proclamării independenței
Ucrainei măcar sugera, dacă nu impunea, necesitatea repetă-
rii acestui gest în Basarabia, numai că în situația în care Re-
publica Democratică Moldovenească nu era stăpînă pe sine,
un astfel de gest nu putea avea o relevanță practică.
Aceste observații induc concluzia că proclamarea inde-
pendenței Ucrainei nu a fost cauza adevărată a repetării
aceluiaşi ritual şi în Basarabia, în orice caz, nu singura cauză
1
Ibid., f. 215.
– aceasta a putut să fie mai degrabă doar un pretext. Mai ales
că Ucraina, fiind ocupată de austro-germani, independența ei
nu putea fi un model care să stîrnească admirație şi să incite
la imitație. Reamintesc că pe 19 decembrie 1917, deci pînă la
intrarea trupelor române în Basarabia, Mackensen îi sugera
lui Marghiloman că România putea lua Basarabia, după ce
aceasta își va fi proclamat independența (evident, față de Ru-
sia), ceea ce însă nu o putea ajuta să supraviețuiască, anume ca
formațiune de sine stătătoare, între România şi Ucraina. Deci
germanii ofereau României ținutul de peste Prut, în schimbul
Dobrogei care urma să fie cedată Bulgariei, dar cu condiția
ca acest ținut să nu mai aparțină, formal, nimănui. Această
propunere – luarea în stăpînire a Basarabiei independente –
nu ar merita poate cine ştie ce atenție, dacă ideea nu am întîl-
ni-o la oamenii de stat români din acea vreme. Astfel, fiind
criticat în şedința din 23 iunie 1918 a parlamentului român că
nu a făcut unirea ținutului cu regatul îndată după ce trupele
române trecuseră Prutul, Averescu a răspuns: „Basarabia era
o parte dintr-o republică*, care şi dînsa se constituise în mod
revoluționar. În astfel de condițiuni, am crezut că cel dintîiu
pas era de a regula situațiunea acestei noi republici, şi anume
a lichida moştenirea de războiu între dînsa şi Puterile Centra-
le şi apoi de a afirma individualitatea ei ca stat de sine stătător
şi în drept de a dispune de sine cum credea”. Apoi adaugă
cîteva detalii la fel de relevante: „Acest punct de vedere a fost
explicat reprezentanților Puterilor Centrale şi Puterile Cen-
trale s-au arătat favorabile şi au acceptat să ne dea sprijin în
acest sens… Am pus atunci pe comisarul nostru general de
la Chişinău să consilieze Sfatul Țării ca… să se adreseze la
toate puterile să ceară recunoaşterea independenței Republicii
Moldoveneşti”1. Evident, recunoaşterea nu putea avea loc îna-
* Expresia este confuză, nu e clar ce republică era vizată – Republica

Democratică Moldovenească sau republica rusă. Se pare totuți că era avu-
tă în vedere prima.
1
Ideologie…, p. 460.
168 SFATUL ȚĂRII
intea proclamării independenței. Că aceasta nu era o declarație
politicianistă de moment, o demonstrează faptul că generalul
vorbea despre necesitatea „recunoaşterii de fapt a suveranității
Basarabiei” încă la începutul anului 1918, în calitate de prim-
ministru al României1. Deci se vede foarte bine că ideea pro-
clamării independenței Basarabiei, ca treaptă necesară pentru
cuprinderea ei în statul român, apăruse în România încă în
luna decembrie 1917 şi apoi a fost promovată de guvernul ro-
mân, împreună cu Centralii, pînă avea să fie realizată prin
votul Sfatului Țării*. S-a putut observa însă că ea nu urmărea
nici pe departe să creeze un stat de sine stătător între Prut şi
Nistru, ci a fost promovată, la început, din rațiuni diplomatice
şi totodată de realizare a unei înțelegeri între Puterile Centrale
şi România, care de fapt avea caracter de dictat al celor dintîi
pentru cea din urmă. Apoi, guvernul român primind oferta, a
transformat-o în propriu obiectiv politic, din considerentul că
unirea Basarabiei independente, prin voința declarată a aces-
teia, cu România era mult mai preferabilă decît pur simplu
anexarea ținutului fără consultarea Sfatului Țării. În cuvînta-
rea pe care avea să o țină în fața deputaților Basarabei în ziua
votării unirii ținutului cu regatul român, Marghiloman zicea
că „problema unirii Basarabiei la sînul patriei-mame, a Româ-
niei, a fost pusă pentru prima dată pe ordinea de zi în toate
dimensiunile ei în ziua proclamării independenței Republicii
Moldoveneşti”2. Dacă pe atunci cînd Makensen îi vorbea lui
Marghiloman despre independența Basarabiei, guvernul ro-
mân, care abia semnase armistițiul de la Focşani, nici nu se
putea gîndi la aşa ceva, după ce trupele române au trecut Pru-
tul proclamarea indepedenței ținutului era o simplă formali-
tate, fără valoare politică reală. Guvernul român nu pregetă
1
A. Averescu, Notițe zilnice…, p. 234.
* Avînd în vedere situația din România din decembrie 1917, e greu
de admis că guvernul român ar fi putut avea încă de atunci intenția de a
anexa Basarabia.
2
să-şi afirme autoritatea deplină asupra Basarabiei pînă să se
ajungă la Unire, astfel că în perioada aşa-zisei independențe
a Republicii Democratice Moldoveneşti acesta nu numai că
ținea tot ținutul sub controlul trupelor sale, dar mai dispunea
şi de toate resursele de aici: căile ferate, depozitele, pîinea, fu-
rajele etc. De ex., la 22 martie/ 5 aprilie 1918, Marghiloman îşi
nota: „Acord bulgarilor autorizația să ia din Basarabia (Bol-
grad) 11 000 tone de cereale”1.
Cît timp această situație nu este cunoscută, pare stranie
acea prevedere a Declarației, după care Basarabia va putea
avea „legături de unire cu alte state (subl. a.), dacă aceasta o
va cere binele popoarelor Republicii noastre”2. Ea însă nu se
mai arată stranie dacă e pusă în contextul complicat al eve-
nimentelor politice şi militare de pe Frontul Român şi din
Basarabia şi dacă, în plus, mai ținem cont şi de ce spune acel
document despre aflarea armatei române în Basarabia: „Prin
venirea oştilor frățeşti române pe pămîntul republicii noastre
s-a întocmit o stare prielnică pentru munca harnică şi orîn-
duită pe toate ogoarele vieții… Toate zvonurile cum că ro-
mânii au venit să ne cuprindă țara şi să ne stăpînească, nu se
potrivesc cu adevărul şi se împrăştie de duşmanii Republicii
noastre”3. Aşadar, Declarația de independență anunța urmă-
torul pas, Unirea. Tocmai de aceea afirmația lui Inculeț, în
şedința pe care am mai menționat-o a parlamentului român,
că „declarația de la 24 ianuarie… ne ducea direct la alipirea cu
România”4 nu era politicianistă, chiar dacă, luată în întregi-
1
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 218. Despre „legă-
turile de unire cu alte state”, vezi şi sfîrşitul acestui capitol.
3
Ibid., f. 218. Traducerea în română, după Șt. Ciobanu, p. 199. Vom
vedea, la sfîrşitul acestui capitol, că în viziunea liderilor politici basara-
beni, inițial „legăturile de unire cu alte state” presupuneau mult mai mult
decît unirea cu România.
4
Ideologie…, p. 464. Acei adversari ai Unirii Basarabiei cu România,
care o vor contesta la Conferința de Pace de la Paris, considerau data de
24 ianuarie 1918, alături de 27.03.1918 şi 27.11.1918, ca unul din actele de
170 SFATUL ȚĂRII
me, cuvîntarea lui era anume aşa. În şedința din 22 ianuarie,
a fost creată o comisie pentru redactarea textului Declarației
de independență, din care făceau parte deputații P. Erhan,
P. Halippa, A. Crihan, V. Chiorăscu, I. Buzdugan, I. Costin,
N. Alexandri, A. Gropa, M. Starenki, V. Kurdinovski, S. Botna-
riuk, F. Dudkevici, K. Misirkov, R. von Lesch, şi N. Codreanu1.
Echipa aceasta era, cum vedem, cît se poate de reprezentativă.
Dar unele din faptele menționate mai sus arată că ideea despre
un astfel de document, iar apoi şi unele formulări de principiu,
ca „legăturile de unire”, precum şi referirile la „oştile frățeşti”,
au putut veni din altă parte, fiind probabil opera „consilierii”,
după cum sugera Averescu în răspunsul său menționat mai
sus, din partea comisarului general al guvernului român în
Basarabia, adică a lui Zamfirescu, sau a altcuiva ori şi a altora.
Prin urmare, decizia de a proclama independența Basarabiei
nu fusese determinată de actul similar al Ucrainei şi nu a fost
inițiativa conducerii de la Chişinău.
Declarația de independență a Republicii Democratice
Moldoveneşti a fost votată în noaptea de 23 spre 24 ianuarie
1918. Probabil, încrederea multor deputați că independența
era o soluție viabilă a făcut să nu existe nici un fel de dezbateri
asupra textului acestui document, cînd de fapt pînă atunci în
Sfatul Țării orice act cît de cît important, mai ales dacă avea
caracter politic, era discutat îndelung şi însoțit de polemici
aprige. Aşa s-a discutat şi aprobat Declarația din 2 decembrie
1917. De data aceasta însă a fost citit textul, în română şi rusă,
după care cîțiva deputați au ținut discursuri foarte entuziaste
şi au făcut felicitări reciproce. E foarte posibil ca lipsa dezba-
terilor să aibă explicația în faptul că în societatea basarabeană
şi în mediul deputaților să nu se fi simțit nevoia proclamă-
bază ce au contribuit la afimarea autorității statului român asupra aces-

tui teritoriu: Memorandum on the international situation of Bessarabia…,
p. 120-123.
1
rii independenței. Anunțînd că, din acest moment, Republi-
ca Democratică Moldovenească este liberă şi independentă
şi că numai ea este în drept să-şi decidă viitorul, Declarația
stabilea ca sarcini prioritare participarea la încheierea grabni-
că a unei păci democratice, asigurarea slobozeniilor cîştigate
prin revoluție, convocarea neîntîrziată a Adunării Constitu-
ante care să hotărască asupra formei de guvernare şi a viito-
rului țării şi, în sfîrşit, să rezolve „treaba pămîntului”, adică
să dea pămîntul la plugari, aşa cum prevedea Declarația din
2 decembrie 1917. Evident, toate promisiunile acestea adiau a
revoluție, dar au fost lăsate aşa, pe de o parte, ca să creeze im-
presia de continuitate în viața politică şi socială a Basarabiei
după intrarea trupelor române în ținut, de susținere a tradiției
locale de luptă pentru prefaceri radicale în societate, iar de
altă parte pentru că nu prezentau nici un pericol, de vreme ce
nu existau condițiile necesare pentru realizarea lor.
Și totuşi, deşi complet inofensivă, Declarația, prin unele
prevederi ale sale, care purtau amprenta revoluției ruse, a pi-
cat rău pentru oligarhia românească. Ne putem închipui cîtă
„plăcere” trebuie să fi făcut promisiunea Sfatului Țării, de a
da pămîntul la plugari fără plată, lui Brătianu şi Averescu sau
familiei regale, care în 1907 au omorît mii de țărani români
numai pentru că aceştia îndrăzniseră să protesteze împotriva
exploatării crîncene la care erau supuşi pe pămînturile care
odinioară le aparținuseră. Nu putea să placă, desigur, nici lui
Marghiloman sau lui Argetoianu, mari proprietari funciari
şi aceştia, drept care în cărțile lor de consemnări şi amintiri
independența Basarabiei este trecută cu vederea. Bineînțeles
că pentru cercurile diriguitoare din România provocau ne-
mulțumiri şi pretențiile Sfatului Țării de a participa la tra-
tativele de pace, ca şi angajările de a asigura slobozeniile
cîştigate prin revoluție şi a hotărî asupra formei de guvernare
a țării, cînd, prin dislocarea trupelor române în ținut, refe-
ritor la toate problemele acestea Parlamentul basarabean nu
mai putea avea nimic de spus.
172 SFATUL ȚĂRII
Evident, Republica Democratică Moldovenească, în ca-
litate de stat independent, nu putea deveni un subiect pe
agenda dezbaterilor internaționale care vizau teritoriul din-
tre Prut şi Nistru1, drept care nu a fost menționată nici în ca-
drul tratativelor preliminare de pace de la Buftea şi Bucureşti
şi nici ale celor dintre România şi bolşevici, care au avut loc
concomitent la Odesa, ambele înțelegeri fiind semnate de
prim-ministrul Averescu în aceeaşi zi, la 20 februarie/5 mar-
tie 19182. Aşa cum demonstrează şi unele procese-verbale ale
1
Conducerea republicii a întreprins totuşi unele acțiuni diploma-
tice pentru a informa opinia pubică internațională despre proclama-
rea independenței. La 11 februarie 1918, D. Ciugureanu, preşedintele
guvernului moldovenesc, şi I. Pelivan, ministrul de externe, au trimis
o telegramă guvernelor Germaniei, Austro-Ungariei şi Franței, cerînd
recunoaşterea „Republicii Moldoveneşti ca stat suveran şi independent”:
Documente privind…, vol. IX, p. 99-10; FRUS, 1918, Russia, vol. II, p.
714-715. Sub o formă modificată, textul acestei note a fost readresat, prin
intermediul guvernului francez, unui şir de state din Europa, precum
şi guvernului SUA: Anul 1918 la români, vol. II, p. 1087. Ministrul de
externe al Franței, S. Pichon, a readresat telegrama şi Secretarului de Stat
al SUA, R. Lansing, care a răspuns că chestiunea aceasta trebuia „amîn-
ată din cauza condițiilor tulburi care există acum”: FRUS, p. 715. Totuşi
unele documente arată ca reprezentanții Marilor Puteri în România erau
dispuşi să recunoască statutul politic de sine stătător al Republicii De-
mocratice Moldoveneşti chiar înainte de proclamarea independenței.
Astfel, în şedința din 8 ianuarie 1918 a Sfatului Țării, Inculeț observa
că, pentru a putea cumpăra pîine în Basarabia, Comisia Internațională a
Aliaților, special organizată în acest scop, a trebuit să obțină aprobarea
guvernului basarabean: Sfatul Țării. Documente, p. 284.
2
Vezi referitor la aceasta din urmă I.E. Levit, p. 331-333; M. Meltiu-
hov, p. 45-50. Nu zăbovesc aici la convenția româno-sovietică semnată
la această dată, întrucît, dincolo de faptul că nu are legătură directă cu
Sfatul Țării, ea nu a avut nici pe departe importanța pe care i-a acordat-o
istoriografia rusă şi sovietică, fiind, din partea României, o reuşită strata-
gemă diplomatică, mai degrabă decît o dovadă a recunoaşterii drepturilor
Rusiei asupra Basarabiei, impusă de necesitatea de a evita o confruntare
militară cu bolşevicii, în momentul extrem de dificil în care aveau loc
tratativele preliminare de pace cu Centralii şi cînd nu se definitivase încă
procesul de organizare a administrației militare româneşti în ținut.
Sfatului Țării1, guvernul român, în persoana lui Averescu, a
propus Sfatului Țării să-şi trimită reprezentanții săi la trata-
tivele preliminare de pace2. Evident, prin acest gest se urmă-
rea scopul de a demonstra că Basarabia era stat independent
care putea lua orice decizie privind viitorul său, numai că nu
era deloc clar ce ar fi putut discuta şi negocia reprezentanții
Basarabiei cu cei ai Puterilor Centrale3. Partea care lipseşte a
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 333-333v.; do-
sar 55, f. 36v.
2
A. Averescu, p. 235. Deci, tratatul academic de istorie a românilor
greşeşte cînd susține că „România a refuzat să discute problema Basara-
biei în cadrul tratativelor de pace cu Puterile Centrale”, dar are dreptate
cînd afirmă că acestea nu aveau „un interes special în această privință”:
Istoria românilor, p. 487. Contrar mărturiilor lui Averescu şi ale unor
procese-verbale ale Sfatului Țării, Argetoianu pare să susțină că Inculeț
şi Ciugureanu ar fi plecat la Iaşi din proprie inițiativă: „Principalul scop
al venirii lor la Iaşi era să obție prin noi de la nemți dreptul de a tri-
mite delegați la Bucureşti, pentru a negocia pacea paralel cu România”
(op. cit, p. 29, subl. lui C.A.). În unele studii istorice poate fi întîlnită
afirmația cum că guvernul RDM ar fi cerut de la Centrali, printr-o tele-
gramă, să permită reprezentanților săi să participe, alături de România,
la aceste tratative de pace (I.E. Levit, p. 329). E vizată, se vede, telegrama
din 11/24 februarie 1918, semnată de premierul D. Ciugureanu şi mi-
nistrul de externe I. Pelivan. Însă documentul respectiv nu se referea
la tratativele de la Buftea şi Bucureşti, ci solicita Puterilor Centrale „să
recunoască Republica Moldovenească ca stat suveran şi independent”,
arătînd dorința guvernului basarabean de a participa, în general, la ori-
ce convorbiri de pace cu Puterile Centrale, aşa cum încercase, nereuşit,
de a lua parte la tratativele de la Brest-Litovsk, la începutul lunii ianu-
arie 1918, dintre guvernele acestor țări şi cele de la Petrograd şi Kiev:
Documente…, vol. 9, p. 99-100.
3
Procesele-verbale nu conțin nici un fel de informație relativ la
programul cu care reprezentanții Basarabiei, Inculeț şi Ciugurea-
nu, urmau să se prezinte la tratative. Un astfel de document a existat,
totuşi, fiind elaborat probabil de ministerul de externe al RDM şi inti-
tulat „Instrucțiuni date delegaților guvernului Republicii Democratice
Moldoveneşti care pleacă la Bucureşti pentru a participa la conferința
păcii”. Cele patru puncte ale acestui program se rezumă de fapt la o
singură cerință: ca viitorul tratat de pace să recunoască Republica Mol-
174 SFATUL ȚĂRII
explicației o găsim la Ciugureanu, care împreună cu Inculeț,
discutaseră cu Averescu chestiunea participării la acele tra-
tative. Mai tîrziu, la întrebarea lui M. Minciună, deputat şi
redactor la ziarul Sfatul Țării, de ce delegația basarabeană nu
a mai ajuns la Bucureşti, premierul avea să răspundă: „Noi
putem să luăm parte la încheierea păcii numai alături de Ro-
mânia… şi deci n-am putut merge singuri”1. Prin urmare,
rostul participării delegației basarabene la tratativele de pace
dintre România şi Centrali era să demonstreze întregii lumi
că Republica Democratică Moldovenească era independentă,
dar că ea nu putea decide nimic fără România, de vreme
ce teritoriul ei era stăpînit de trupele române. Nicolae Iorga
nota, în amintirile sale, că scrisese „un memoriu în limba
germană pentru învederarea drepturilor noastre asupra Ba-
sarabiei, ca să fie presintat de şefii basarabenilor la negocie-
rile de la Bucureşti”2.
dovenească în calitate de stat independent: Șt. Ciobanu, p. 210. Acest

document atît de sumar, precum şi faptul că în şedința din 22 februarie
1918, la care s-a decis trimiterea delegației la Iaşi, nu s-a discutat nimic
relativ la mandatul acesteia, arată că Parlamentul şi guvernul RDM nu
aveau o idee clară cu ce urma să se prezinte Basarabia la tratativele de
pace. O astfel de situație, cumva stranie, dar şi faptul că ministrul Cristi
refuzase să facă parte din delegație (Sfatul Țării. Documente, p. 459), ne
face să ne gîndim că delegația ar fi urmărit altceva, sau şi altceva, decît
ceea ce se enunțase în Parlament. Rămîne o enigmă şi refuzul lui Peli-
van de a pleca atunci la Iaşi.
1
Sfatul Țării, 8 martie 1918.
2
N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, II, Lupta, Chişinău, 1991,
p. 301. Bineînțeles că Centralii, care le propuseseră românilor Basarabia,
nu aveau nevoie de un astfel de memoriu. Cu el, basarabenii ar fi forțat
nişte uşi deschise. Dar în ceea ce îl priveşte în mod special pe Iorga, tre-
buie să observăm că el a avut o atitudine destul de rezervată față de Sfatul
Țării, ceea ce s-a văzut mai ales în timpul Unirii (pe care bineînțeles o
accepta) şi în perioada în care chestiunea Basarabiei avea să fie examinată
la Conferința de Pace de la Paris.
Cînd cei doi parlamentari basarabeni au sosit la Iaşi1, la 24
februarie, au trebuit să audă chiar de la cel care îi invitase că
participarea lor la tratative nu era posibilă, deoarece între timp
ucrainenii trimiseră tuturor părților participante la tratative o
notă în care pretindeau că „Basarabia formează o unitate in-
divizibilă cu teritoriul Ucrainei”, drept care viitorul Basarabi-
ei poate fi discutat „numai cu participarea şi consimțămîntul
reprezentanților guvernului ucrainean”2. Argetoianu, prin-
cipalul negociator al României la tratative, informîndu-l pe
Averescu despre acest incident, adăuga că Kühlmann, repre-
zentantul Centralilor la negocieri, i-ar fi spus că pretențiile
ucrainenilor au creat o nouă situație, în care dacă basarabenii
vor participa la tratative, asta înseamnă că vor trebui acceptați
şi ucrainenii, ceea ce nu era de dorit3. Basarabia nu avea cum
să fie subiect al negocierilor teritoriale în cadrul preliminari-
1
Inculeț avea să mărturisească mai tîrziu că el îi propusese şi lui P. Si-
nadino să facă parte din delegație, dar acesta a refuzat: Lumina, an. II, nr.
367 din 27 august/8 septembrie 1918; nr. 377 din [5]/18 septembrie 1918.
Halippa susține că ar fi fost şi el împreună cu ceilalți doi lideri basarabeni
la Iaşi (Documente…, vol. VI, p. 234), dar procesele-verbale ale Sfatului
Țării arată că el rămăsese la Chişinău: vezi pr.-v. 55, 56, 57. Gh. Andro-
nachi susține că Inculeț şi Ciugureanu ar fi fost însoțiți de Em. Catelli
(vezi Albumul Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău,
1933, p. 209), ceea ce nu poate fi adevărat, deoarece, pe lîngă faptul că
despre asta nu se spune nimic în documentele Sfatului Țării (el nu era
deputat şi nu ajunsese încă ministru), numele său nu este trecut nici pe
meniul semnat de Argetoianu şi de invitații săi la masa pe care guvernul
român a dat-o în onoarea delegației basarabene şi unde Catelli nu avea
cum să fie trecut cu vederea: C. Argetoianu, p. 287.
2
Documente…, vol. 8, p. 246-247. Contrar unei afirmații din Isto-
ria românilor (p. 487-488), nota ucrainenilor nu se referea la participarea
basarabenilor la negocieri. După unele surse, pretenția Ucraniei asupra
Basarabiei, care se manifestase pentru prima dată încă în vara anului
1917, fusese sugerată şi încurajată de M.I. Tereşcenko, fostul ministru de
externe în guvernul Kerenski.
3
C. Argetoianu, p. 27-28, 242, 261. El mai zice: „Kühlmann mi-a ex-
plicat că Germania a rămas la punctul ei prim de vedere şi că întreaga
Basarabie va fi alipită României” (p. 28).
176 SFATUL ȚĂRII
ilor de la Buftea şi, de asemenea, aceste tratative nu îi vizau
deloc pe ucraineni – acolo se discutau doar relațiile României
cu învingătorii ei, Puterile Centrale, care îşi puseseră la punct
afacerile cu Ucraina mai devreme, prin semnarea cu aceasta,
la 9 februarie 1918, a unui tratat aparte. Deci motivul că ba-
sarabenii nu puteau participa la tratative, deoarece în acest
caz trebuiau acceptați şi ucrainenii, nu avea nici un temei
rezonabil. Adevărul era că în acel moment austro-germanii
şi aliații lor nu aveau ce discuta cu reprezentanții Republicii
Democratice Moldoveneşti, mai bine zis, nu aveau ce discuta
şi nici cu cine discuta, întrucît Basarabia nu era stăpînă pe
destinul ei. Chestiunea privind viitorul ei fusese în principiu
tranşată definitiv de către Centrali cu guvernul român încă
pînă la semnarea păcii de la Buftea.
Din motivele arătate mai sus, deşi erau frați de arme şi
susținători ai României în război, reprezentanții Puterilor Ali-
ate, mai cu seamă francezii, nu au agreat deloc independența
Basarabiei. Spre sfîrşitul anului 1917, Berthelot îşi nota: „Nu
trebuie ca Aliații să poată fi acuzați că au pus umărul la dez-
membrarea Rusiei”1. Iar la 7 februarie 1918 (st.n.) scria: „Ieri,
Sfatul Țării ar fi proclamat independența Basarabiei. Să fie
acesta preludiul realipirii la România? Sigur e că țăranul este
moldovean şi că tratatele din 1812 şi 1878 au integrat Basara-
bia în Rusia nu altfel decît folosindu-se de dreptul celui mai
puternic”. Dar, adăuga el, românii trebuiau să rămînă în li-
mitele declarației lui Prezan către basarabeni2. Atitudinea re-
zervată şi chiar nemulțumirea Aliaților față de proclamarea
independenței Republicii Democratice Moldoveneşti aveau să
fie exprimate şi de către consulul francez la Chişinău, R. Sar-
ret, care opina că astfel de decizii ar fi fost luate fără consul-
tarea opiniei publice din fostele teritorii țariste, la inițiativa şi
sub presiunea Puterilor Centrale3.
1
2
Ibid., p, 315.
3
România Nouă, nr. 23 din 16 februarie 1918.
Este adevărat, aşa cum am observat mai sus, că inițiativa
proclamării independenței RDM pare să fi venit de la austro-
germani şi de la guvernul român. Totuşi este greu de închipuit
că deputații basarabeni au votat Declarația de independență
fără să se fi gîndit ce urma după aceea şi mai ales în ce măsură
independența putea fi un fapt real. Între altele, dovadă sigură
în acest sens este şi faptul că atunci în Parlament a existat, ca
niciodată, un consens deplin, iar asta demonstrează că ches-
tiunea fusese discutată în prealabil în grupurile de deputați
şi aceştia ajunseseră cu toții la concluzia că independența era
necesară, drept care discuțiile erau inutile.
Din păcate, documentele de bază ale Sfatului Țării, pro-
cesele-verbale ale şedințelor sale în plen, nu spun nimic des-
pre asta, probabil din cauza că sînt prea lapidare. Cunoaştem,
în schimb, un grupaj de informații, de cu totul alt caracter,
care ne ajută să ne lămurim cel puțin satisfăcător asupra
acestui subiect. Este vorba de un ciclu de interviuri pe care
cîțiva lideri politici basarabeni le-au dat unor ziare din Basa-
rabia şi din România în intervalul cuprins între proclamarea
independenței şi votarea Unirii la 27 martie 1918. Evident că
interesul cel mai mare îl prezintă interviurile publicate ime-
diat după 24 ianuarie, pe cînd cele din ajunul Unirii sînt mai
puțin relevante sub acest aspect, deoarece au fost influențate
de atmosfera politică şi psihologică din acel moment. Pe cît de
instructiv, pe atît de curios se arată mai ales interviul lui Vla-
dimir Cristi, ministrul de interne al RDM, pe care i-l luase zi-
arul „Bessarabskaja jizni”, după toate aparențele imediat după
proclamarea independenței. Acesta îşi exprima părerea că
Basarabia îşi putea păstra independența doar în componența
unei federații largi, din care ar mai fi făcut parte Ucraina,
cazacii de pe Don, republicile caucaziene, România şi unele
țări balcanice. El nu excludea posibilitatea ca Basarabia să se
unească cu Ucraina, dar numai în situația în care ar fi putut
fi realizat proiectul Rusiei federative şi democratice, care după
lovitura de stat bolşevică nu mai putea fi administrată din
178 SFATUL ȚĂRII
centrul fostului imperiu rus. Cristi nu face nici o referire la o
posibilă unire a Basarabiei cu România1. Foarte interesantă se
arată şi părerea lui Inculeț despre viitorul independenței ba-
sarabene. Fiind însă un politician calculat şi precaut, el nu se
aventurează în nici un fel de speculații asupra acestui subiect,
mulțumindu-se să opineze că în viitor Republica Democratică
Moldovenească „va trebui să fie în legături confederative cu
alte state, care există în momentul de faţă şi care ar putea să
se ivească în vremurile acestea schimbătoare”2.
Constatăm, prin urmare, că ideea năstruşnică, în mod
cert lipsită de suporturi reale, despre confederația balcanică
devenise, pe moment, un fel de crez pentru mulți oameni po-
litici basarabeni. Abia după ce aflăm despre această idee ne
putem da seama de ce întîlnim în Declarația de independență
a Sfatului Țării sintagma „legăturile de unire cu alte state,
dacă aceasta o va cere binele popoarelor Republicii noastre”3.
Evident, această formulă, dacă nu excludea categoric, în ori-
ce caz punea la îndoială unirea Basarabiei cu România ca
singurul proiect politic posibil în acel moment. Anume aici
se află explicația de ce Sfatul Țării a adoptat Declarația de
independență în grabă, în unanimitate şi fără dezbateri.
Alți oameni politici basarabeni cu mare autoritate ară-
tau o atitudine mai clară față de viitoarea relație dintre Ba-
sarabia şi România. De ex. P. Erhan, fost prim-ministru şi
în acel moment ministru al instrucțiunii publice, nu admi-
tea unirea acestora, susținînd că „Basarabia trebuie să fie
1
Interviu reluat în ziarul ieşean Acţiunea română, an. II, nr. 330 din
31 ianuarie 1918. Acest interviu a provocat o furtună de critici şi proteste
în presa din România pe motiv că ministrul basarabean ar fi propus ca
România, împreună cu Basarabia, să intre într-o confederație rusească,
cînd, aşa cum am văzut, acesta credea că din viitoarea „federație balca-
nică” ar fi trebuit să facă parte nu toată Rusia, ci doar pămînturile sudice
ruseşti din regiunea Donului.
2
Acţiunea română, an. II, nr. 333 din 3 februarie 1918.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea a 2-a, f. 218.
neatîrnată, fiindcă forma cîrmuirii noastre este mai bună şi
mai democratică”1. Cam aceeaşi era şi atitudinea lui Vasile
Țanțu, care îşi manifestase sincer sentimentele sale româneşti
cu diferite ocazii, mai cu seamă în calitate de preşedinte al
Societății culturale „Făclia”. Interesele Republicii Democrati-
ce Moldoveneşti, zicea el, „cer să fim cu totul independenți,
să ne formăm şi să ne dezvoltăm după părerile şi după pute-
rile noastre, pînă la pacea generală; după aceea se va vedea”2.
Chiar şi acei oameni politici basarabeni care erau convinşi
că Basarabia nu putea să se dezvolte normal decît numai în
componența României, cum credea de ex. Pan. Halippa sau
Teofil Ioncu, aveau şi ei convingerea că după proclamarea
independenței Basarabia nu putea fi integrată în regatul ro-
mân prin renunțarea la caracteristicile sale de formațiune
statală de sine stătătoare. Ba mai mult, în unul din primele
sale interviuri din acea perioadă Halippa reiterează proiec-
tul federației balcanice din care urma să facă parte Româ-
nia şi Basarabia3. E adevărat că ceva mai tîrziu el va vorbi
de o posibilă unire aparte a celor două teritorii, dar numai
pe temeiuri federative, asta însemnînd că în componența no-
ului stat român Basarabia urma să aibă o autonomie foarte
largă: să duspună de parlament, guvern, iar regele român să
fie ales ca preşedinte al Republicii Democratice Moldoveneşti
pe viață. Aceasta din urmă îşi rezerva dreptul de a ieşi din
componența României oricînd ar fi constatat că drepturile
sale ar fi fost încălcate4. Decizia de unire putea fi luată nu-
1
Timpul, an. I, nr. 48 din 11 martie 1918.
2
Timpul, an.I, nr. 51 din 14 martie 1918.
3
România Nouă, an. II, nr. 18 din 10 februarie 1918.
4
Mișcarea, an. XII, nr. 65-67 din 20-22 martie 1918; România Nouă,
an. II, nr. 53 din 23 martie 1918. Vezi şi Moldova (Iaşi), anul I, nr. 4 din 1
aprilie 1918, p. 49-51, nr. 5 din 1 mai 1918, p. 70-72. Despre „o autonomie
intangibilă şi garanţia că Basarabia e unită cu o Românie larg democrată”
vorbea şi Elena Alistar într-un interviu: Lumina, an. II, nr. 342 din 1/14
august 1918.
180 SFATUL ȚĂRII
mai de către Constituanta Basarabiei, convingere pe care o
întîlnim şi la Inculeț şi care, probabil, era împărtăşită de toți
ceilalți lideri basarabeni1, de vreme ce acest organism politic
este menționat şi în Declarația de independență. Halippa mai
face şi precizarea că în ajunul Unirii ideea unei confederații
româno-basarabene era împărtăşită de mai mulții oameni
politici de la Chişinău. „Sprijinitorii acestui curent, zicea el,
susţin că această unire cu autonomie este şi în folosul guver-
nului român, pentru că se lipseşte de nemulţumiri, care pot
să se ivească la administrarea unui ţinut deprins a trăi într-o
atmosferă deosebită de cea din Regat. Pe lîngă aceasta, sînt
multe cauze care pledează, de asemenea, ca unirea cu Româ-
nia să nu fie prea bruscă şi să se facă, dacă este cu putinţă,
menajîndu-se toate susceptibilităţile acelora care locuiesc ţă-
rişoara noastră. Apoi mai este şi chestiunea alcătuirii noastre
sociale, care reclamă, de asemenea, ca Republica noastră să
aibă libertate deplină de legiferare”2.
Rămâne, totuşi, de clarificat un detaliu principial: de ce
îndată după proclamarea independenței liderii basarabeni se
opuneau unirii Basarabiei cu România? Aşa cum am văzut şi
din interviul lui Țanțu, majoritatea celor care au vorbit des-
pre asta invocau faptul că regimul politic din regatul român,
reprezentat de monarhie şi de marii proprietari funciari, era
în disonanță categorică cu republica basarabeană, ca produs
al revoluției ruse. Indiferent că ne referim la Halippa, Inculeț,
Ioncu, Erhan sau Țanțu, fiecare din ei considera că Republica
Democratică Moldovenească nu avea cum să funcționeze într-
1
În mod curios, Inculeț susținea că Adunarea Constituantă a Basara-
biei urma să fie „convocată nu mai tîrziu decît în martie” (Bessarabskaja
jizni, 28 ianuarie 1918), ceea ce era imposibil, deoarece pînă în momen-
tul în care făcea această declarație nu fusese întreprinsă nici o acțiune în
acest sens. În Sfatul Țării, dezbeterile asupra legii cu privire la Constitu-
anta basarabeană aveau să înceapă abia la 2 martie 1918, dar nu au mai
fost continuate.
2
Vezi şi I. Agrigoroaiei, Unirea Basarabiei cu România în presa vre-
mii, Iaşi, 1999, p, 162-168.
un regim oligarhic, cum era cel din regatul român. De altfel,
aceasta era şi părerea misiunilor diplomatice ale Aliaților în
România1. Pentru ca cele două sisteme să poată conviețui, opi-
na de ex. Halippa, în România trebuiau realizate în manieră
radicală mai cu seamă două reforme, electorală şi agrară2, care
ar fi redus influența covîrşitoare în stat a marilor proprietari şi
ar fi cîştigat simpatia țăranilor. Ioncu reproşa autorităților mi-
litare române din Basarabia lipsa de tact în relațiile cu țăranii,
zicînd: „dumneavoastră ați avut greşeli, nu ați avut tactica cea
bună, aveți aerul că sprijiniți numai burghezia. V-ați ameste-
cat în administrație, şi în loc să vi-l apropiați pe țăran, l-ați
îndepărtat. Sînt unii care se poartă ca într-o țară ocupată”3.
Evenimentele care au urmat după proclamarea indepen-
denței Republicii Democratice Moldoveneşti aveau să invali-
deze proiectele federaliste ce vizau Basarabia. Urma să se vadă
foarte curînd că, în pofida convingerilor politice federaliste4
sau a celor autarhice, mai mult sau mai puțin dominante în
Sfatul Țării, RDM nu avea, în acea conjunctură istorică, altă
cale de evoluție decît spre integrare în regatul român.
1
Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei…, p. 283.
2
Cuvînt Moldovenesc, nr. 17 din 15 februarie 1918; A se vedea şi Are-
na, an. I, nr. 11 din 19 martie 1918. La acestea, Inculeț şi Ciugureanu mai
adăugau şi necesitatea unei „descentralizări administrative”: Arena, nr.
35 din 11 aprilie 1918; Lumina, an. II, nr. 236 din 13/26 aprilie 1918.
3
Timpul, nr. 37-38 din 28 februarie şi 2 martie 1918; Lumina, an. II,
nr, 198 din 7/20 martie 1918. Această observație se va întîlni destul de des,
atît în procesele-verbale al şedințelor Sfatului Țării şi în unele rapoarte
ale comadamentelor trupelor române din Basarabia, cît şi în interviurile
pe care liderii politici basarabeni le-au acordat unor ziare din ținut şi de
dincolo de Prut. Vezi de ex. impresiile lui Inculeț şi Ciugureanu: Lumina,
an. II, nr. 267 din 18/31 mai 1918; nr. 280 din 13 iunie 1918; Steagul (Bucu-
reşti), an. IV, nr. 24 din [19.V]/1 iunie 1918. Mai vezi şi Mișcarea, an. XII,
nr. 188 din 22 august 1918; nr. 203 din 8 septembrie 1918.
4
E adevărat că, aşa cum avea să evoce Stere mai tîrziu, proiectul fe-
deralist avea să fie susținut de unii deputați ai Sfatului Țării chiar şi în
momentul Unirii: Momentul, an. I, nr. 7 din 12 aprilie 1918; Lumina, nr.
236 din 13/26 aprilie 1918.
182 SFATUL ȚĂRII
Observăm, aşadar, că chestiunea independenței Repu-
blicii Democratice Moldoveneşti este un fenomen destul de
confuz şi, în orice caz, nu are nici pe departe importanța
care i se atribuie de multe ori. Fiind lipsită de temeiuri-
le necesare, proclamarea independenței nu le-a putut da
satisfacție nici celor – probabil nu foarte mulți – care au
crezut că, prin ea, Basarabia într-adevăr se va putea trans-
forma într-un stat suveran, dar nici celor mult mai puțini
care îşi închipuiau că independența putea fi folosită ca o
treaptă necesară pentru realizarea unei uniri avantajoase a
ținutului cu regatul român. Și unii, şi alții rătăceau – pro-
babil, din plăcere – pentru că unirea deja era în stadiu de
realizare, cu sau fără participarea lor. E în afara oricăror
îndoieli că, pînă la urmă, majoritatea membrilor Sfatului
Țării au înțeles că, în acele condiții, o Basarabie indepen-
dentă era de neînchipuit. Aşa cum foarte bine observa Ch.
Vopicka, ambasadorul SUA în România, din două variante,
cu Ucraina sau cu România, bineînțeles că mai atractivă era
cea de-a doua1, în orice caz, pentru deputații moldoveni,
dar şi pentru unii minoritari, care nu puteau avea încrede-
re în Rada ucraineană, fie pentru pretențiile ei naționaliste
asupra Basarabiei, fie pentru că în acel moment aceasta era
complet aservită intereselor austro-germane.
Înainte de a pune punct acestui subiect, mai rămîne de
semnalat încă un detaliu, unul principial. Din păcate, nu ştim
dacă proclamarea independenței Basarabiei a fost produsul
unei gîndiri vizionare ce ar fi avut în vedere relațiile politi-
ce internaționale postbelice, mai precis, că s-ar fi intenționat
ca independența să fi putut fi invocată de către guvernul ro-
mân după război ca argument puternic pentru recunoaşterea
internațională a unirii ținutului cu România, sau a fost gîn-
dită pur şi simplu ca o treaptă spre unirea acestuia cu regatul
român. E însă în afara oricărei îndoieli că dacă Basarabia ar
1
Ch. Vopicka, Secrets of the Balkans, p. 196.
fi putut exista ca stat independent o perioadă relativ înde-
lungată1, bolşevicii nu ar fi avut nici un temei să o revendi-
ce ulterior pe motiv că aceasta nu avusese statut politic de
sine stătător şi deci nu fusese îndreptățită să ia decizia de a se
uni cu România. Însă asemenea perspectivă a fost imposibi-
lă – în acea conjunctură politică Basarabia nu putea să aibă
independență reală.
1
Nu e deloc lipsit de interes să observăm că refuzul SUA de a recu-
noaşte, în interbelic, suveranitatea României asupra Basarabiei avea să se
fondeze, parțial, şi pe faptul că independența acestui teritoriu „a fost de
prea scurtă durată”, ceea ce evident că voia să insinueze că nu a prea fost:
Arhivele MAE, fond E₂-P₁, vol. 23, f. 269.
184 SFATUL ȚĂRII
Cine a făCut unirea?
În tot ce s-a scris pînă acum despre Sfatul Țării este promo-
vată ideea că principalul eveniment legat de el şi principala sa
contribuție a fost realizarea unirii Basarabiei cu România. Aici
cele două curente adversare în istoriografie se întîlnesc, fără
să se împace, pentru că una elogiază Unirea necondiționat, pe
cînd cealaltă o condamnă cu orice preț. Ambele atitudini sînt
motivate exclusiv politic, ceea ce le face să se țină la distanță
de ceea ce s-a întîmplat în mod real1. Despre acest fenomen
s-a scris şi s-a vorbit mult, au scris şi cei care, ca specialişti,
aveau datoria să scrie, mai bine zis, să cerceteze, şi cei foarte
mulți care au văzut în a scrie şi mai ales a vorbi despre Unire
o datorie patriotică sau pur şi simplu un divertisment, dacă nu
un mijloc de şlefuire a propriei imagini. În amalgamul acesta
al luărilor de atitudine, ideile dominante au fost, de cele mai
multe ori, două: inițiativa populară, adică dorința arzătoare a
moldovenilor de a se uni cu frații lor de dincolo de Prut, şi vo-
tul pentru unire care s-a dat în Sfatul Țării. Două documente
foarte importante, şi anume procesele-verbale ale şedințelor
Sfatului Țării din 16 şi 27 martie 1918, par să susțină aceste
idei, numai dacă nu sînt confruntate cu alte surse, inclusiv cu
alte documente ale Parlamentului basarabean.
Principala întrebare care se pune la examinarea acestei
chestiunii este: care a fost factorul sau care au fost factorii ce au
1
Îndrăznesc să afirm că o primă încercare de a examina fenomenul
detaşat şi imparțial, pornind exclusiv de la datele furnizate de sursele isto-
rice, a fost făcută într-un studiu pe care l-am publicat în urmă cu aproape
un sfert de veac: Unirea condiționată a Basarabiei cu România la 27 mar-
tie (9 aprilie) 1918, în Revista de istorie a Moldovei, 1994, 1.
Cine a făCut unirea? 185
determinat realizarea Unirii. În prefața scrisă pentru culegerea
de documente editată de Șt. Ciobanu la zece ani de la produ-
cerea acestui eveniment, C. Giurescu zicea: „Unirea Basarabiei
cu vechiul regat trebuia să se întîmple ca o necesitate istorică”1.
Alții aveau să nuanțeze această părere, vorbind despre o „legi-
tate istorică”2. Șt. Ciobanu credea şi el că Unirea fusese opera
unei forțe ce se afla deasupra oamenilor, numai că, fiind cum-
va mai imun la tentațiile mistice, nu se referă la o lege oarbă a
istoriei, ci la ceea ce el numeşte „logica revoluției ruse”, care a
dus, mai întîi, la autonomia Basarabiei, apoi la chemarea arma-
tei române şi, în final, la realizarea Unirii3. De altfel, această
convingere era împărtăşită şi de unii membri ai Sfatului Țării.
Chiar în şedința din ziua istorică de la 27 martie 1918, Ion Buz-
dugan zicea că „unirea Basarabiei cu România este actul cel
mai revoluționar al poporului nostru mult pătimit”4. Astfel de
abordări, ceva mai puțin cea de la urmă, minimalizează rolul
factorului uman în realizarea acestui eveniment, inducînd ide-
ea total deplasată că Unirea s-ar fi realizat oricum, indiferent de
circumstanțe, de oameni şi de înlănțuirea faptelor. Vom vedea
îndată că realitățile basarabene din anul 1918 nu confirmă de-
loc această viziune triumfalistă.
Variate scrieri, de diferit gen şi de diferită ținută ştiințifică
şi cărturărească, insistă asupra rolului maselor în unire, şi în
special a conştiinței naționale a moldovenilor. Încă în ajunul
acestui eveniment, Averescu, prim-ministru al României în
acel moment, zicea că unirea Basarabiei „se datoreşte acelei
puteri de atracțiune care, în cursul veacurilor, face ca părțile
răzlețe ale unui neam să se apropie din ce în ce unele cu altele
1
Cit. după Șt. Ciobanu, p. 11.
2
V.F. Dobrinescu, I. Pătroiu, Marea Unire din 1918 în documente
diplomatice americane, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie
„A.D. Xanopol”, XXV, 1988, 2, p. 326.
3
Șt. Ciobanu, p. 61-65, 70.
4
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 130v.
186 SFATUL ȚĂRII
şi, cînd momentul a sosit, să se unească într-un tot”1. În stu-
diul său, în general echilibrat, din cartea cu documente despre
Unire, Șt. Ciobanu zice: „Populația era pregătită pentru acest
act, se aştepta numai momentul oportun”. Și în altă parte:
„Unirea era dorită, se simțea în aer”2. Astfel de aprecieri ale
stării de spirit a basarabenilor sînt foarte multe3, însă ele nu au
confirmare nici în documentele Sfatului Țării4 şi în cele ema-
nate de trupele române din Basarabia, dar nici în evocările
multor martori oculari care au urmărit mai ales mentalitatea
şi predispozițiile populației basarabene în ajunul Unirii. De
obicei, atunci cînd se aduc dovezi în acest sens, se invocă ho-
tărîrile adunărilor de zemstvă din Bălți şi Soroca, din 3 şi res-
pectiv 13 martie 19185. Aceste „rugăminți pentru unire”6 sînt
considerate mărturiile cele mai spectaculoase privind starea
de spirit dominantă din acel moment în ținut, fiind „dorința
întregii țări de unire cu patria-mamă”7. Din păcate însă toți
1
2
Șt. Ciobanu, p. 67, 69. Tratatul de Istorie a românilor susține că „cu-
rentul care cerea unirea era de nestăvilit” (p. 480).
3
Vezi de ex. I. Țurcanu, p. 119-121. Cf. I. Agrigoroaei, Opinie publică
și stare de spirit în vremea războiului de întregire și a Marii Uniri, Iaşi,
2004, p 157.
4
Într-un interviu publicat după Unire, Pelivan avea să susțină că
„fruntaşii Blocului Moldovenesc erau hotărîţi în această privinţă de în-
dată ce s-a asigurat autonomia Basarabiei” (Mișcarea, an. XII, nr. 81 din 8
aprilie 1918), adică încă la începutul lunii decembrie 1917, afirmație care
vine în contradicție flagrantă cu realitățile basarabene din acel moment.
5
Șt. Ciobanu, p. 247-249, 254-256.
6
A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 506.
7
I. Nistor, p. 285. Sub presiunea voinței populare, citim în unele scrieri
istorice, a „curentului foarte mare pentru unire” (Șt. Ciobanu, p. 68), „con-
ducerile județelor din Basarabia, începînd cu Bălți şi Soroca, au cerut tot mai
insistent unirea cu România” (Istoria Basarabiei, 1994, p. 115). M. Schina,
martor ocular şi participant la acest eveniment, care în calitate de militar mî-
nat de ură împotriva lui Stere şi a lui Marghiloman, avea tot interesul să mi-
nimalizeze rolul acestora, ca şi al deputaților basarabeni, în realizarea acestui
act istoric, susține că „unirea Basarabiei s-a făcut în sate de întreaga țărănime
moldovenească… cu atîta putere şi entuziasm, încît dacă Sfatul Țării ar mai
cei care le-au văzut anume aşa, nu au încercat să le examine-
ze cu minimul necesar de atenție pentru a se convinge că se
poate avea încredere deplină în ele, în sensul că într-adevăr ar
putea fi expresia sigură a voinței maselor largi ale populației
basarabene. O astfel de părere era respinsă categoric chiar
de faptul că, exceptînd un grup foarte subțire de intelectuali,
moldovenii din Basarabia erau complet străini ideii de unitate
națională cu românii de peste Prut, fapt demonstrat de nu-
meroase observații făcute în preajma Unirii şi după realizarea
ei. În urmă cu peste douăzeci de ani, a fost exprimată părerea
că inițiativele de la Bălți şi Soroca au fost de fapt una singu-
ră, care nu venea însă de la masele populare, ci era lucrarea
administrației militare româneşti, poate, dar mult mai puțin,
şi a Blocului Moldovenesc din Sfatul Țării1. Pentru susținerea
acestei opinii, au fost invocate trei argumente: formulări iden-
tice în cele două texte, asumarea de către generalul Schina,
comandantul diviziei I de cavalerie care era dislocată şi acti-
va în județele Bălți şi Soroca, a sarcinii de a transmite regelui
cele două hotărîri, precum şi menționarea cîtorva persoane în
ambele documente. Concluzia la care ajunsesem atunci era că,
deşi nu se ştia foarte bine care a fost contribuția la realizarea
Unirii a tuturor factorilor implicați în acest proces, un lucru
rămînea sigur: „La această etapă a cercetării, un lucru devi-
fi întîrziat votarea, ar fi fost copleşit şi tîrît de curentul poporului moldo-

venesc”. Pe alocuri, această convingere îmbracă strai mistic: „Țăranul basa-
rabean a avut cel dintîi intuițiunea momentului istoric al Unirei. Țăranul
basarabean a simțit clocotind în vinele lui sîngele Patriei Sale”: op. cit., p. 34.
De fapt, „vocea sîngelui” a fost invocată pentru prima dată chiar de Marghi-
loman în discursul său ținut la 27 martie în Sfatul Țării (Sfatul Țării. Docu-
mente, p. 553) şi preluată apoi în unele scrieri, în special ale martorilor la acele
evenimente: D. Bogos, La răspîntie. Moldova de la Nistru în anii 1917-1918,
Chişinău, 1924, p. 143. Vezi şi observațiile cumva mai reticente ale lui Gh.
Cojocaru: op. cit., p. 91-92.
1
I. Țurcanu, Unirea condiționată a Basarabiei cu România la 27 mar-
tie (9 aprilie ) 1918, Revista de istorie a Moldovei, 1994, 1, p. 8-9. Vezi şi
idem, Unirea Basarabiei…, p. 170-171.
188 SFATUL ȚĂRII
ne limpede: masele populare trebuie excluse din lista acestor
factori”1. Însă în acel moment nu dispuneam de suficiente date
care ar fi demonstrat cui aparținuse totuşi inițiativa de la Bălți
şi Soroca. Doar cercetarea arhivelor militare avea să dea, în
sfîrşit, dezlegarea.
În raportul pe care l-am mai menționat, din 2 mai 1918,
al comandantului corpului VI armată către Marele Cartier
General se află următoarea observație: „Votările succesive de
unire cu România, proclamate de zemstve, prin grija arma-
tei (subl. a.) şi cu toate protestările guvernului republicii şi a
Sfatului Țării, care amenința zemstvele cu darea în judecată,
învesteau (cuvînt evident greşit – după sens ar fi ruinau, anu-
lau – a.) încetul cu încetul citadela Sfatului Țării. Știindu-se
aleşi într-o zi de revoluție şi proclamați deputați unii pe alții,
le era teamă de rezoluțiile de unire ale zemstvelor şi de o
eventuală dizolvare a Sfatului Țării. La Bălți, Soroca şi Orhei
se proclamase unirea; la Bender, în loc de anexiune la Ucrai-
na, cum doreau unii, s-a ales un consiliu favorabil unirii,
iar la Ismail şi Akkerman, ca şi la Chişinău, măsurile luate
asigurau proclamarea prin zemstve. Ce putea reprezenta un
asemenea Sfat al Țărei față de voința adunărilor naționale
ale zemstvelor?”2. Aşadar, hotărîrile de unire, luate de adu-
1
Idem, Unirea condiționată..., p. 9.
2
AMR, fond 949, dosar 981, ff. 266v.-267. În pofida faptului că do-
cumentul conține unele inexactități, ca de ex. referirile disprețuitoare şi
nedrepte la membrii Sfatului Țării sau afirmația că zemstva din Orhei ar
fi adoptat o rezoluție de unire, această informație este cît se poate de rele-
vantă prin faptul că arată clar că rezoluțiile adunărilor de zemstvă cu pri-
vire la unire au fost organizate de trupele române, acțiuni ce urmăreau să
țină Sfatul Țării la distanță de procesul unirii, astfel ca tot meritul pentru
realizarea lui să revină armatei. Afirmația cum că la Akkerman, Chişinău
şi Ismail zemstvele ar fi fost pregătite pentru a cere unirea nu corespund
deloc realității; din Akkerman, de ex., bolşevicii au fost alungați abia la
23 februarie 1918 (AMR, fond 949, dosar 981, f. 263) şi evident că aici,
ca şi la Ismail, nu au avut de unde să apară foarte repede predispoziții
româneşti, în situația în care în această zonă populația românească era în
minoritate. Să mai reținem că, în general, zemstvele nu puteau fi „adunări
nările de zemstvă din Bălți şi Soroca, fuseseră organizate de
trupele române din această zonă. Există tot temeiul să presu-
punem că la realizarea acestor acțiuni şi-a adus contribuția
serviciul de propagandă, înființat la începutul lunii martie
sub conducerea lui D.M. Cădere, dar aflat, bineînțeles, sub
autoritatea trupelor de ocupație1. Într-o scrisoare pe care
avea să o adreseze mai tîrziu lui Gh. Pîntea, acesta zicea că „a
luat parte activă la pregătirea marelui act de la 27 martie de
alipire a Basarabiei la Țara-mamă”2. Mărturisirile lui Schina,
comandantul unităților dislocate în cele două județe, com-
pletează informația de mai sus. Referindu-se tocmai la im-
plicarea militarilor în pregătirea manifestărilor unioniste, el
zice: „am fost adesea siliți să dăm dezlegări multor chestiuni
ce nu erau de resortul nostru”, şi anume de „a crea acea at-
mosferă națională românească care a întărit voința de unire
şi care în mod spontan a fost proclamată în primele zile din
martie de către zemstvele județelor Bălți, Soroca şi Orhei”3.
Și pentru a-şi sublinia meritul, precizează că unirea „a por-
naționale”, adică româneşti, cum se spune în acest document, deoarece

erau dominate de alogeni, iar în județele din extremitățile nordică şi su-
dică ale ținutului erau alcătuite aproape în exclusivitate de reprezentanți
ai minorităților.
1
AMR, fond 443, dosar 20, f. 33, 213. E posibil ca acest serviciu să fi avut
rolul principal în pregătirea (cu ajutorul militarilor, desigur) rezoluțiilor
de la Bălți şi Soroca, dar chestiunea respectivă mai trebuie cercetată.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 76, f. 2-28.
3
M. Schina, p. 45. Deşi demonstrează destul de limpede că armata
s-a implicat în pregătirea acestor acțiuni, generalul se vede îndemnat să
susțină totodată că unirea s-a făcut „în mod spontan”. Această afirmație
contradictorie urmărea să sugereze, probabil, ideea unității dintre popor
şi armată, dar şi să pună la îndoială aportul Sfatului Țării în realizarea
Unirii. P. Halippa susține, într-o variantă a amintirilor sale, că o declarație
de unire ar fi făcut şi zemstva județului Orhei (Documente…, vol. VI,
p. 238). O informație similară fusese publicată în ziarul România Nouă
din 27.03.1918, după care acolo o astfel de decizie s-ar fi luat la 25.03.1918
(de fapt, ziarul nu cunoştea fenomenul, nu ştia de ex. ce se petrecuse la So-
roca). Nu există însă nici un document care să confirme aceste afirmații.
190 SFATUL ȚĂRII
nit de la nord în jos”1, adică din zona unde se afla divizia sa
spre restul teritoriului basarabean. În unison cu documentul
citat mai sus, el caută să demonstreze că votul deputaților nu
a avut cine ştie ce însemnătate, deoarece realmente unirea a
fost făcută de către masele populare (îndemnate de armată):
„Unirea Basarabiei cu Patria Mumă nu trebuia să fie, pen-
tru congresul păcei, numai votul discutat a[l] celor 100 ce
compuneau Sfatul Țării de la Chişinău, ci voința unanimă a
poporului, ceea ce de fapt a fost”2. Nu încape însă nici o în-
doială că la Bălți şi Soroca adevărate adunări populare, care
ar fi votat rezoluții de unire cu România, nu au putut avea
loc în momentul în care influența bolşevicilor în acea zonă
încă nu dispăruse cu totul3 şi în situația în care armata in-
tervenea în relațiile dintre țărani şi moşieri, ceea ce stîrnea
marea nemulțumire a plugarilor. Arhivele, inclusiv cele mi-
litare, abundă în informații despre astfel de manifestări. La
26 ianuarie 1918, serviciul de siguranță al armatei informa
MCG că în Basarabia „poporul de jos, îndeosebi, priveşte cu
o ură nemaipomenită pe români. Pătura mijlocie şi intelec-
tualii, înotînd în apele tulburi ale socialismului, arată o foar-
te mare indiferență pentru mişcările naționale”4. Mai există
încă un argument imbatabil că astfel de adunări nu au fost
1
M. Schina, p. 33-34.
2
Ibid., p. 31. Bineînțeles, cînd zicea „voință unanimă a poporului”,
generalul avea în vedere adunările de zemstvă şi alte manifestări similare,
însă afirmația cum că ar fi existat o astfel de voință e mult prea departe de
ceea ce a avut loc de fapt.
1
În şedința din 20 februarie 1918 a Sfatului Țării, deputatul G. Tur-
cuman, care se întorsese dintr-o călătorie (însoțit, se pare, de dep. Vrîn-
ceanu: în procesul-verbal numele acestuia nu se află), cu mari peripeții
şi pericole pentru viața sa, din județul Soroca, aducea o serie de fapte
care demonstrau că multe sate din acest județ se aflau sub stăpînirea bol-
şevicilor: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 317-318v. La 16 martie,
premierul Ciugureanu informa Parlamentul că Rada ucraineană exercita
controlul asupra unor aşezări din acest județ: Ibid., f. 112-112v.
4
AMR, fond 949, dosar 964, f. 118.
posibile în această zonă. La 30 ianuarie 1918, acelaşi serviciu
informa că „în ținutul Bălți şi în special Soroca, deşi ma-
sele moldoveneşti sînt în proporție covîrşitoare, se observă
curentul ucrainean şi curentul bolşevic, care predomină”1.
Aceeaşi sursă informa că nu doar la Bălți şi Soroca, ci pes-
te tot dumele şi zemstvele erau dominate de nemoldoveni,
drept care se cerea dizolvarea lor şi făcute noi alegeri2. Iar
în ce priveşte în general zona nordică, trebuie avut în vedere
faptul că, încă pînă la semnarea preliminariilor de pace de la
Buftea şi după aceea, în tot spațiul acesta, de la Hotin şi pînă
aproape de linia ce leagă oraşul Bălți de Rezina, austriecii
aveau o prezență care nu putea fi neglijată 3 şi evident că ei
nu aveau interesul să încurajeze predispozițiile proromâneşti
ale localnicilor. Prezența lor aici, ca şi a germanilor în sudul
ținutului, era prevăzută de tratatul preliminar de pace, pe
care autoritățile militare române erau nevoite să-l respecte.
Prin urmare, rezoluțiile adunărilor de zemstvă de la Bălți şi
Soroca, care într-adevăr au existat, nu pot fi o dovadă că au
avut loc şi adunările vizate în acele documente. Și, în sfîrşit,
nu trebuie să trecem cu vederea nici faptul principial că nu
există nici un fel de informație că adunările de la Bălți şi
Soroca ar fi fost organizate de personalități basarabene sau,
mai precis, că zisele moțiuni ale zemstvelor ar fi fost inițiate
şi redactate de astfel de persoane. Bineînțeles că dacă aceste
acțiuni ar fi fost inițiate de oameni politici basarabeni, even-
tual, membri ai Sfatului Țării sau ai guvernului, activişti
cunoscuți ai mişcării naționale româneşti din ținut, acest
fapt nu ar fi putut trece neobservat, iar în şedința din 16
martie 1918, la care s-a vorbit cu multă participare despre
cazul de la Bălți şi Soroca, ar fi fost rostite numele acestor
1
Ibid., f. 128.
2
Ibid., f. 127.
3
Buletinele informative ale corpului VI armată abundă în astfel de
date: de ex. AMR, fond 949, dosar 981, ff. 160, 307.
192 SFATUL ȚĂRII
persoane1. Evident, astfel de persoane nu au existat 2, chiar
dacă procesul-verbal al aceleiaşi şedințe lasă să se înțeleagă
că unii deputați din Blocul Moldovenesc aveau ştire de acest
caz şi nu erau dispuşi să condamne rezoluțiile pentru unire.
Aşa cum demonstrează sursele citate mai sus, faptul că
trupele române au avut o oarecare implicare în pregătirea şi
realizarea unirii nu poate fi pus la îndoială. Din motive les-
ne de înțeles, comandanții de rang înalt, care făceau parte din
cercurile conducătoare ale României sau măcar erau foarte
aproape de acestea, nu au ezitat să-şi asume rolul de realizatori
ai unirii, fie direct, pe cale militară, fie, dacă aceasta nu era
indicată, prin intermediul unor acțiuni politice, ca adunările
de zemstvă menționate mai sus. Ei nu voiau să cedeze această
onoare activiştilor de la partide, care ar fi realizat-o prin ample
şi zgomotoase manifestații politice, ci urmăreau să o facă ei
înşişi, dar întrucît armata nu putea decreta unirea, nu aveau
altă soluție decît să o facă prin vocea poporului, aşa cum au
fost gîndite „adunările populare” din județe. Se pare că anume
o astfel de unire avea în vedere Averescu pe cînd era prim-
ministru. Fiind însă imobilizat de presiunea extrem de mare a
Puterilor Centrale, el nu s-a grăbit, aşteptînd momentul cînd
1
Răpunzînd mai tîrziu învinuirilor (marilor proprietari basarabeni?!)
că Sfatul Țării s-ar fi opus acestor „inițiative populare”, Inculeț făcea ur-
măroarea observație: „Este drept că Sfatul Ţării a oprit să se proclame
Unirea în mod separat, cum au fost cazurile la Soroca, Bălţi etc., dar în-
ţelesul este cu totul altul de cum vrea să-l arate d-l Boell (reprezentant al
moşierilor – a.) Acest lucru s-a făcut avîndu-se în vedere un scop superior,
întrucît numai guvernul ţării putea să aprecieze și timpul, și modul cum
să se facă acest act însemnat. Manifestările separate – patriotice numai în
aparenţă – puteau mai mult să strice decît să folosească chestiunii naţio-
nale”: Lumina, an. II, nr. 377 din [5]/18 septembrie 1918.
2
În rezoluțiile celor două adunări figurează unele nume cunoscute,
dar nu e deloc sigur, ba dimpotrivă, că aceştia ar fi participat la astfel de
acțiuni. E în afara oricărei îndoieli că de ex. Vasile Stroescu nu avea cum
să fie în acel moment la Soroca, deoarece se afla la Odesa: Documente…,
vol. 6, p. 228.
armata, fiind pregătită şi asigurîndu-şi sprjinul basarabenilor,
va reuşi să facă unirea. O jumătate de an mai tîrziu, el avea
să observe, în cadrul unei dispute parlamentare, că unirea Ba-
sarabiei nu a fost opera lui Brătianu, Marghiloman şi nici a
liderilor politici basarabeni, ci rezultatul eforturilor românilor
basarabeni în colaborare cu frații lor din România1. Deci el nu
excludea că armata trebuia să aibă un rol important în realiza-
rea unirii, dar aceasta nu putea să facă față de una singură unei
sarcini de o responsabilitate atît de mare – pentru asta mai era
necesară şi participarea altor factori, inclusiv a basarabenilor.
Tocmai de aceea i-a invitat el pe Inculeț şi Ciugureanu la Iaşi
şi încă din acel moment guvernul său începe să pregătească
echipa de oameni care urmau să lucreze în ținut după Unire2.
În fond, anume aşa avea să procedeze şi Marghiloman.
Dar nu toți politicienii gîndeau la fel. Argetoianu, de ex.,
care habar nu avea de realitățile basarabene şi care de fapt
nici nu-l interesau, criticîndu-l pe Marghiloman pentru felul
cum s-a implicat în realizarea unirii Basarabiei, zicea: „Cu
armata română pe care o avea la dispoziție şi cu nemții pe
care îi avea la Odesa, cărora putea trimite spre păstrare pe
toți conducătorii ovreilor şi ai ruşilor, toți bolşevizați şi ro-
mânofobi, nici nu trebuia să ia contact cu puşlamalele din
Sfatul Țării. Un ministru român şi hotărît n-avea decît un
gest de făcut: să dizolve Sfatul Țării, ilegal ales şi ilegal con-
stituit. După aceea să proclame Unirea Basarabiei cu Patria
Mumă, fără nici o condiție”3. Bineînțeles că această viziune,
pe cît de irealistă pe atît de arogantă, asupra Basarabiei, din
care au izvorît toate fărădelegile care au dăunat enorm ima-
ginii României în afara țării şi relațiilor guvernelor române
cu populația basarabeană, presupunea cea mai proastă şi mai
periculoasă cale pe care s-ar fi putut realiza unirea. Era posi-
bilă, desigur, o decretare a unirii doar pe cale armată, „ane-
1
2
Vezi A. Averescu, p. 234; C. Argetoianu, p. 287.
3
C. Argetoianu, p. 56.
194 SFATUL ȚĂRII
xiune”, cum îi amenința ministrul Arion pe fruntaşii basara-
beni în şedința din 22 martie a guvernului de la Iaşi1, situație
la care avea să se refere şi Stere în şedința din 27 martie a
Sfatului Țării2, numai că, nefiind expresia unei largi voințe
populare sau măcar a unei reprezentanțe a populației basa-
rabene, aceasta ar fi anulat şansele României de a-şi justifica
drepturile asupra Basarabiei la Conferința internațională a
păcii. În pofida acestor realități, părerea privind rolul hotă-
rîtor al armatei române în realizarea unirii a fost şi rămîne
încă foarte răspîndită în cele mai variate scrieri despre acest
fenomen, şi nu doar în cele care consideră că la 27 martie
1918 a avut loc de fapt cucerirea ținutului de către armata
română3, idee dominantă cu precădere în istoriografia rusă
şi sovietică şi care ilustrează o atitudine uşor de înțeles şi de
aceea oarecum firească, dar şi în cele care caută să sublinieze
rolul statului român în acest proces, fără să-şi pună întreba-
rea dacă putea fi măcar imaginată o asemenea aventură în
situația în care aproape tot teritoriul României era ocupat
de austro-germani, în timp ce bande numeroase ale arma-
tei ruse dezorganizate şi în mare parte bolşevizate terorizau
nu numai Basarabia, ci chiar şi Moldova de dincolo de Prut4.
1
2
3
I.E. Levit, p. 336, 373; M. Mel´tiuhov, p. 52-55. Bessarabija na pe-
rekrestke…, p. 182-185.
4
Sînt edificatoare în acest sens mai ales atitudinile acelor politicieni
care erau adversari ai lui Marghiloman şi Stere. Tache Ionescu, de ex.,
zicea, în 1920, în cadrul unor fricțiuni parlamentare: „Știam cu toții că
armata se trimitea în Basarabia pentru a înfăptui, atunci cînd se va putea
şi cum numai se va putea, actul definitiv (sic!) al unirii Basarabiei. Acesta-i
adevărul” (Dezbaterile adunării deputaților. Sesiunea ordinară 1920-1921,
nr. 27, p. 617). Amintirile lui Pelivan arată însă că acest politician a fost
de fapt împotriva trimiterii armatei în Basarabia pe motiv că ruşii erau
aliații României: Documente…, vol. VII, p. 214-215. I.G. Duca avea să sus-
țină şi el, în cartea sa de amintiri că, în momentul în care trupele române
trecuseră Prutul „unirea devenise un fapt împlinit…” (Memorii, vol. IV,
Bucureşti, 1994, p. 62). Faptele reale arată că abia după ce primise asigurări
Bineînțeles că, fiind motivate exclusiv politic, ambele tipuri
de scrieri exagerează.
Chestiunea cea mai importantă relativ la inițiativele uni-
rii e faptul în ce măsură a fost implicat Sfatul Țării în astfel
de acțiuni. La 28 februarie 1918, Averescu făcea următoarea
însemnare în zilnicul său: „Acum cîteva zile a venit la mine
dl Inculeț, preşedintele republicei, să-mi spue că Parlamentul
lor (Sfatul Țării) este aproape în unanimitate pentru unirea cu
România. Cînd voim să venim, se va face imediat, căci ei sînt
gata”1. După Unire, Inculeț avea să confirme această relatare.
În şedința menționată a parlamentului român din 25 iunie
1918 el zicea: „La noi, în Sfatul Țării, unirea era pregătită de la
24 ianuarie”2. Iar mult mai tîrziu, dorind, aşa cum mărturisea
chiar el, să arate că fusese „cu toată inima pentru unire”, avea
să evoce acest moment astfel: „propusesem, împreună cu Ciu-
gureanu, Unirea, generalului Averescu, care însă, de teamă să
nu piardă Dobrogea în tratativele de la Buftea, ne sfătuise să
rămînem mai departe ca Republică Independentă”3.
Aceste relatări nu au însă confirmare nici în documentele
Sfatului Țării şi nici în evoluția evenimentelor legate de unire.
Nu există nici o sursă documentară care ar confirma ceea ce
zice Averescu că ar fi auzit de la Inculeț. În procesele-verbale
nu se întîlneşte nici o declarație în acest sens, nici a plenului
Parlamentului şi nici a vreunui grup de deputați. Că o astfel
de propunere nu a putut exista, avea s-o spună foarte clar
chiar Inculeț în aceeaşi şedință din 25 iunie 1918, anulînd,
astfel, afirmațiile sale patriotice de atunci şi de mai tîrziu. El
zicea că atunci cînd Marghiloman şi Arion le-a spus lideri-
lor basarabeni, veniți la Iaşi la 20 martie sau o zi-două mai
de susținere şi chiar îndemnuri din partea Centralilor şi, drept urmare,

dislocase importante efective militare în Basarabia, guvernul român se
putea gîndi la alipirea ținutului, aşa cum pare să sugereze întrevederea lui
Averescu la Iaşi, la sfîrşitul lunii februarie 1918, cu liderii Sfatului Țării.
2
A. Averescu, p. 234.
3
3
Documente…, vol. VI, Bucureşti, 1975, p. 251.
196 SFATUL ȚĂRII
devreme, că sosise momentul unirii, el i-a întrebat: „dumnea-
voastră ziceți că a sosit momentul să faceți unirea, dar aveți
destul sprijin pentru aceasta?”1 Evident că, neavînd nici o
garanție că unirea s-ar fi putut realiza fără surprize nedorite,
Inculeț, care era un politician calculat şi foarte abil, nu şi-ar
fi permis niciodată să facă o propunere de aşa natură, dar,
din acelaşi motiv, putea să o facă foarte uşor după Unire, cînd
Basarabia era parte a României, iar el era membru al guver-
nului român. Vom vedea mai încolo, că afirmațiile după care
Inculeț ar fi cerut unirea sînt dezmințite şi de observațiile
lui Marghiloman din timpul discuțiilor sale cu politicianul
basarabean. Povestind deputaților despre plimbarea pe care a
avut-o împreună cu Inculeț la Iaşi la sfîrşitul lunii februarie
şi începutul lunii martie 1918, Ciugureanu făcea următoarea
remarcă: „La întrebarea pe care i-am dat-o generalului Ave-
rescu, care este atitudinea guvernului român față de noi (deci
nu au întrebat despre unire), generalul a răspuns că guver-
nul recunoaşte independența noastră, nu se gîndeşte la nici
un fel de anexare, şi că Republica Moldovenească poate con-
ta oricînd pe susținerea poporului român care e de acelaşi
neam cu noi”2. Deci este cît se poate de clar că Sfatul Țării
1
Ideologie..., p. 271.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 37. Afirmația nu este corectă. Fie
că Averescu nu a fost sincer cu cei doi basarabeni, ceea ce nu e de crezut,
fie că, mai degrabă, Ciugureanu, conştient de rezistența unei mari părți a
deputaților la ideea Unirii, îi atribuia acestuia declarații pe care nu putuse
să le facă. În realitate, dovadă că Averescu intenționa să realizeze unirea
avea să fie şi prezența la dejunul dat de guvern lui Inculeț şi Ciugureanu,
la 28 februarie, a lui Petre Cazacu, viitor prim-ministru basarabean după
27 martie 1918, a lui Gh. Murgoci, care avea să fie încadrat în directo-
ratul de agricultură de la Chişinău în intenția de a se ocupa de spinoasa
problemă agrară, apoi a lui D.M. Cădere, căruia avea să i se încredințeze
importante misiuni educaționale şi propagandistice în Basarabia, şi care,
aşa cum am menționat într-o notă mai sus, avea să ia parte activă la pre-
gătirea actului din 27 martie 1918, şi în sfîrşit a maiorului aviator Eugen
Adamovici, originar din Lipcani, viitor prefect de Tighina şi Cetatea Abă.
Inculeț şi Ciugureanu nu putuseră să nu ştie care era rostul participării
nu era pregătit să facă unirea cu regatul român. Nu există
nici o mărturie că vreun deputat sau ministru ori vreun grup
de politicieni moldoveni ar fi purtat în acel moment tratati-
ve cu guvernul român în acest sens*. Dimpotrivă, în şedința
din 16 martie 1918, deci chiar în ajunul Unirii, deputații au
adoptat o decizie care condamna orice declarație de unire cu
alte state, ce ar fi fost făcută de vreo autoritate publică, fiind
vizate mai cu seamă rezoluțiile zemstvelor de la Bălți şi Soro-
ca1. Aşadar, deşi exista un grup de deputați basarabeni care
doreau în mod sigur unirea cu România, pînă la 27 martie
1918, Sfatul Țării nu a luat nici o măsură în acest sens şi nu a
autorizat nici un deputat să întreprindă astfel de acțiuni. Toc-
mai de aceea nu a fost înființată o comisie parlamentară care
să se fi ocupat de pregătirea Unirii, inclusiv să fi redactat tex-
tul Declarației de Unire. Să mai adaug că nici un deputat nu
a lăsat mărturii despre felul cum s-a lucrat în Parlament pen-
tru pregătirea şi realizarea acestei acțiuni, şi dacă exceptăm
cîteva referiri fugare şi lapidare2, fără valoare documentară
reală, sînt practic inexistente relatările lor despre momentul
votării Unirii, ceea ce se arată destul de straniu.
Chestiunea paternității inițiativei în privința unirii Basa-
rabiei începe să prindă contururi mai clare abia în momentul
acestora la masa comună a unor membri ai guvernului de la Iaşi cu liderii

basarabeni. Vezi şi A. Averescu, p. 234; C. Argetoianu, p. 287.
* Se poate doar presupune că la 28 februarie şi în următoarele cîteva
zile au putut exista astfel de discuții între Averescu şi unii dintre miniştrii
săi, pe de o parte, şi Inculeț cu Ciugureanu, de altă parte, dar dovezi sigu-
re în acest sens nu se cunosc.
1
2
Vezi de ex. E. Alistar, Amintiri din anii 1917/1918, Patrimoniu, 1991,
3, p. 117. E straniu că Pelivan nu spune nimic despre asta, deşi el a fost
prezent la şedință, fiind ovaționat de către deputați şi publicul prezent
în sală, ceea ce arată că amintirile sale au fost scrise după moartea sa în
baza unor materiale rămase de la el. Nici în amintirile lui Halippa nu se
spune mai nimic despre ziua de 27 martie 1918: v. Povestea vieții mele,
Patrimoniu, 1990, 1, p. 38.
198 SFATUL ȚĂRII
în care facem cunoştință cu însemnările lui Marghiloman
referitoare la acest subiect1. Venind în fruntea guvernului la
începutul lunii martie şi dîndu-şi seama, probabil ca şi Ave-
rescu, că situația disperată în care se afla atunci Basarabia,
îmbinată cu faptul că în ținut se aflau importante forțe mi-
litare române, oferea o şansă potrivită pentru unirea ei cu
regatul român, el nu a pregetat să profite de acest moment
pentru a fi anume el cel care trebuia să facă Unirea. Știm,
din unele referințe anterioare, că după ce preluase puterea,
el cerea de la germani să-i „lase mînă liberă în Basarabia”,
pentru care, zicea în notele sale, avea nişte proiecte2. De fapt,
aşa cum am văzut din datele referitoare la perioada de aşa-
zisă independență a Republicii Democratice Moldoveneşti,
proiectele sale în privința Basarabiei erau unul singur, ace-
la de a afirma dominația deplină a regatului român asupra
ținutului. Prima informație datează din ziua de 20 martie/
2 aprilie 1918, cînd Marghiloman îşi nota: „Lungă întreve-
dere cu membrii delegației Basarabiei: Inculeț, prezidentul
Sfatului Țării, doctor Ciugureanu, prezident al Consiliului
de Miniştri, şi Halippa3, viceprezident al Sfatului Țării. Teza
mea: Basarabia prea slabă pentru a trăi singură şi despărțită
– ucrainenii pîndesc nordul şi litoralul mării; nici bani, nici
armată. Unirea le-ar face un singur serviciu: să oprească dez-
membrarea. Inculeț – ex-agent al lui Kerenski* – nu vrea decît
1
Vezi şi I. Țurcanu, Unirea condiționată…, p. 8-13; idem, Unirea Ba-
sarabiei…, p. 171-176.
2
A. Marghiloman, p. 117-118.
3
Halippa nu a fost prezent la şedințele din 14 şi 16 martie ale Parla-
mentului (Sfatul Țării. Documente, pr.-v. 62 şi 63), ceea sugerează că de
la 14 martie sau chiar mai devreme s-ar fi putut afla la Iaşi. Această pro-
babilitate este confirmată de faptul că înainte de 20 martie, el dăduse un
interviu unei publicații periodice de la Iaşi: v. Istoria românilor, p. 490.
* Evident, această părere despre Inculeț a putut să vină doar de la unii
basarabeni, eventual chiar de la Halippa, care îi spusese ceva lui Marghi-
loman despre preşedintele Sfatului Țării. Nu este nici o dovadă că Inculeț
ar fi fost vreodată agent al lui Kerenski.
unire cu autonomie deplină; ceilalți doi unirea. Le vorbesc de
egalitate de drepturi, de miniştri luînd loc printre noi etc.”1
Peste o zi chestiunea Basarabiei a fost discutată în şedința gu-
vernului de la Iaşi, iar la 23 martie/5 aprilie, din nou: „La ora
11 Consiliul de Miniştri, la care iau parte Inculeț, Ciugurea-
nu şi Halippa. Stere sosit dimineața –, asistă la şedință. Re-
capitulez ceea ce expusesem delegației: neputința pentru un
stat mic în formare de a păstra integritatea sa între Ucraina,
Austria şi România şi condițiile ce le consimt în cazul Unirii
proclamate de ei. Inculeț, după ce reaminti amenințarea lui
Arion: că dacă nu va fi unire, va fi anexiune, întreabă dacă
este siguranță pentru Basarabia ca să nu sufere vreo amputa-
re în caz de unire. Vorbesc de asigurările verbale, confirmate
din partea lui Kühlmann, de a avea „mînă liberă”, în caz că
dăm vasele noastre (în stăpînire germană la Dunăre şi la mare
– a.) Discuție aprinsă: ceilalți delegați nu spun nimic înțelept,
Stere vorbeşte mult, dar cu căldură şi bun-simț. Inculeț se
apără ca un slav, viclean şi liniştit. Nu ştii cum să-l apuci. La
sfîrşit, pune întrebări: „Se va păstra Sfatul Țării? Se va păs-
tra un Guvern? Care va fi administrația?” Și Halippa adau-
gă: „Care va fi dreptul electoral, şi dacă femeile îşi vor păstra
votul?” Răspund: „Sfatul Țării va fi dizolvat, căci Camera şi
Senatul, din care ei vor face parte, reprezintă Națiunea”. Nu
va mai fi Guvern, fiindcă delegații Basarabiei vor face parte
din Consiliul de Miniştri, ca miniştri români. Dacă se cere
un comitet consultativ, un fel de Consiliu de Stat, îl vom da.
Regimul agrar stabilit de ei va fi respectat pînă la Constitu-
antă (română – a.) şi chiar nu se va atinge de el nimeni, dacă
primesc indemnitate prealabilă pentru pămînturile expropri-
ate. Regimul provincial neatins, şi admit ca pentru consili-
ile județene femeile să-şi păstreze votul. Strîngeri de mînă.
Felicitări. Dar nu s-a fixat nimic ca program; şi Inculeț e tot
nedumerit. Stere pleacă mîine cu ei”2.
1
2
Ibid., p. 121.
200 SFATUL ȚĂRII
Am reprodus integral cele două note ale lui Marghi-
loman întrucît acestea sînt extrem de relevante în ceea ce
priveşte inițiativele Unirii şi rolul factorilor care au avut cea
mai mare implicare în acest proces. Din ele pare să rezulte că
acest subiect a fost discutat de cele două părți încă înainte de
20 martie, poate încă în ultima săptămînă a lunii februarie,
cînd Inculeț şi Ciugureanu s-au aflat la Iaşi la invitația lui
Averescu, poate puțin mai tîrziu, doar cu Halippa, dacă ad-
mitem că acesta s-a putut afla la Iaşi încă de la mijlocul lunii
martie. De asemenea, este normal să presupunem că au putut
exista, mai devreme, discuții în acest sens între liderii basa-
rabeni şi comisarul guvernului român la Chişinău, D. Zamfi-
rescu1. În orice caz, este evident că discuția cu Marghiloman
nu a pornit abrupt, pe nepregătite. Dar mult mai importantă
este constatarea că inițiativa unirii a aparținut premierului
român: am văzut că acesta a trebuit să insiste repetat pentru
a-i convinge pe liderii Sfatului Țării că Basarabia nu putea
exista ca stat independent. Inculeț, deşi nu respingea ideea
unirii, nu se grăbea s-o accepte, şi în orice caz dorea ca Ba-
sarabia să-şi păstreze autonomia în cadrul regatului român –
explicațiile lui Marghiloman de ce aceasta nu era cu putință
l-au lăsat „tot nedumerit”. Astfel, ne convingem încă o dată
că afirmațiile lui Averescu şi propriile mărturisiri de mai tîr-
ziu ale lui Inculeț cum că ar fi propus el însuşi unirea încă la
24 februarie 1918, nu corespund realității. A doua conclu-
zie importantă ce rezultă din aceste note e că principalele
condiții de unire care aveau să fie votate de Sfatul Țării la
27 martie au fost formulate de Marghiloman în şedința din
23 martie a guvernului român: soarta Parlamentului şi a gu-
vernului Basarabiei, administrația locală, problema agrară,
1
E adevărat că eficiența acestuia era îndoielnică, deoarece, aşa cum
semnalau unii contemporani, avea o atitudine arogantă față de basara-
beni, fapt pentru care a fost solicitată retragerea lui din Basarabia: O. Ghi-
bu, Pe baricadele vieții. În Basarabia revoluționară (1917-1918). Amintiri,
Chişinău, 1992, p. 540-542.
participarea basarabenilor în parlamentul şi guvernul Ro-
mâniei ş.a.
„Nedumerirea” lui Inculeț avea să fie atenuată întrucîtva
de reprezentanții Puterilor Aliate. Se pare că după plecarea
din România a Misiunii militare franceze în frunte cu Bert-
helot, atitudinea Aliaților față de încorporarea Basarabiei
în cadrul regatului român s-a schimbat. În amintirile sale,
evocate zece ani mai tîrziu şi care trebuie receptate cu re-
zerva cuvenită, ținînd cont de contextul şi vremea în care
au apărut, Inculeț povesteşte că a vizitat pe toți ambasadorii
țărilor aliate care se aflau la Iaşi, şi cu excepția lui Fasciotti,
reprezentantul Italiei, ceilalți l-ar fi asigurat că susțineau
ideea unirii Basarabiei cu regatul român. Saint-Aulaire chiar
i-ar fi spus: „Faites lúnion le plus tôt possible”1. Această re-
latare pare a fi în consens cu atitudinea din acel moment a
reprezentanților diplomatici ai Marilor Puteri în România,
aşa cum se vede foarte bine dintr-o telegramă a lui W.G.
Sharp, ambasadorul SUA la Paris, către Secretarul de Stat2.
Vopicka de ex. avea să noteze că, pornind de la faptul că
Czernin declarase că Puterile Centrale aprobaseră unirea, iar
de aici luînd în calcul necesitatea de a nu admite ca austro-
germanii să-şi aroge meritul de a fi contribuit la realizarea
unirii, „noi, zicea ambasadorul american, exprimînd şi pă-
1
Documente..., vol. VI, p. 252-253. E greu de crezut că Saint-Aulaire ar
fi putut spune aşa ceva, ştiindu-se, din mărturiile lui Berthelot, care era în
acel moment poziția francezilor în această chestiune. Vorbind despre între-
vederea sa cu G. Barclay, ambasadorul englez, Inculeț zice că acesta l-ar fi
întrebat: „Dar, propriu zis, unde-i Basarabia asta?”. Remarca aceasta trebuie
tratată cel puțin cu o mică doză de neîncredere. Evident că era exclus ca un
ambasador al Aliaților cu reşedința la Iaşi să nu fi ştiut unde se afla Basa-
rabia, care era foarte aproape de front şi foarte strîns legată cu acesta. Nu e
corect nici că Fasciotti nu ar fi susținut ideea Unirii, de vreme ce Secretarul
de Stat al SUA primea în acel moment o telegramă de la Iaşi, via Paris, în
care se spunea că în această chestiune ambasadorii Aliaților aveau o poziție
unanimă, de aprobare rezervată: FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 718-719.
2
FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 718.
202 SFATUL ȚĂRII
rerea celorlalți miniştri aliați, o vom recepta cu simpatie, cu
atît mai mult cu cît această aplicare a principiului național,
aprobat de o adunare liberă, se arată în conformitate cu pro-
gramul Antantei. Evenimentul pare să fie, de asemenea, şi în
conformitate cu interesele noastre, deoarece fiind prea slabă
ca să-şi poată asigura independența cu propriile sale mijloace
şi totodată fiind ruptă de Rusia, Basarabia nu are altă alterna-
tivă decît să se alipească la România sau Ucraina, care devine
benevol o colonie a Germaniei”1. Dacă ar fi să dăm crezare
ziarului „Sfatul Țării”, în timpul sărbătoririi la Chişinău, la
21 octombrie 1918, a unui an de la proclamarea autonomiei
Basarabiei de către Congresul Militar Moldovenesc, Vopicka
ar fi spus atunci, între altele: „Unirea tuturor românilor va
fi susținută de America cu toate forțele… Trăiască România
Mare, frumoasa Românie împreună cu Transilvania, Bucovi-
na şi Basarabia, care deja s-a unit”2. Referitor însă la Inculeț,
notele lui Marghiloman nu lasă nici o îndoială că în acel mo-
ment guvernul român încă nu avea siguranța că acesta ac-
cepta unirea; prim-ministrul român va avea acordul deplin
al acestuia abia în seara zilei de 26 martie 1918, cînd decizia
Sfatului Țării în această privință nu mai putea fi amînată.
Din cele descrise mai sus rezultă cît se poate de limpede că
inițiativa Unirii Basarabiei a pornit de la unii factori politici
de la Iaşi. Dar, răspunzînd la întrebarea pe care şi-o punea el
însuşi în şedința parlamentului român din 25 iunie 1918 cine
a făcut Unirea, Inculeț zicea simplu, sincer şi corect: „Au făcut
mult domnii Marghiloman şi Arion. Cred că nu era destul. A
trebuit încă şi lucrul nostru”3, adică al Sfatului Țării sau, mai
precis, aşa cum sugera el, al liderilor acestuia.
1
Ch. Vopicka, p. 196.
2
Sfatul Țării, nr. 228, 1918. Ulterior ambasadorul american avea să
renunțe la acest punct de vedere, situîndu-se pe poziția guvernului său
care nu admitea împărțirea teritoriului fostei Rusii țariste.
3
Ideologie..., p. 271.
unirea „a PăPat” reVoluția 203
unirea „a PăPat” reVoluția
aîn ctul principal al Sfatului Țării, votarea Unirii, este descris

cîteva surse din epocă, dintre care cele mai importante
sînt procesul-verbal al şedinței din 27 martie 1918 şi notele
lui Marghiloman; celelalte cîteva, aproape toate relatări me-
morialistice, pe lîngă că sînt sumare, mai sînt şi subiective, în
special din cauza atitudinii neloiale față de principalii actori
ai acestui proces1. Aşa cum am mai spus, deputații nu au lăsat
mărturii despre tot ce au văzut în Sfatul Țării la 27 martie,
de aceea practic sîntem limitați la informația pe care o oferă
cele două surse, şi în special procesul-verbal al şedinței din
ziua aceea. Am descris în detaliu această şedință în studiul
menționat mai sus2; aici voi reține doar ceea ce pune în lumi-
nă faptul cine a jucat rolul determinant în realizarea Unirii,
inclusiv în redactarea Declarației de Unire.
Cei trei lideri basarabeni au revenit la Chişinău, împreună
cu Stere, la 24 martie 1918, iar şedința Sfatului Țării, la care
urma să fie votată Unirea, a început la 27 martie, ora 4.15 p.m.
E de presupus că în cele două-trei zile cei care îşi asumaseră
sarcina de a-i convinge pe deputați să susțină această idee au
avut foarte mult de lucru. După unele mărturii, Blocul Mol-
dovenesc, căruia îi revenea rolul hotărîtor în toată acțiunea
aceasta, a putut fi adunat abia în seara zilei de 26 martie3. So-
1
Vezi o astfel de mostră: M. Schina, p. 31-33.
2
I. Țurcanu, Unirea condiționată…, p. 15-17; idem, Unirea…,
p. 179-182.
3
România Nouă, 27 martie 1918. Din relatarea acestei surse, care tre-
buie însă receptată cu rezerve, ştiindu-se că ziarul nu era totdeauna destul
de atent şi de corect cu ce publica, se vede că discuțiile nu au conținut
elemente noi, axîndu-se pe condițiile formulate de Marghiloman. Toto-
204 SFATUL ȚĂRII
sit la Chişinău luni, 26 martie1, Marghiloman îşi aduce şi el
contribuția, căutînd mai ales să-i atragă pe marii proprietari
cărora le dă o masă în frumoasa casă a lui Herța. Cît priveşte
însă mersul dezbaterilor, în general, el avea să observe: „Constat
că toată lumea se agită, dar nimeni nu face nimic lămurit şi mai
ales nu par a înțelege că timpul e lucru de preț. Oare țarismul
i-a făcut aşa? Nici o voință şi mai ales un tembelism mai mult
decît oriental, dacă e cu putință”2. Mai trebuie reținută şi ur-
mătoarea remarcă a prim-ministrului român: „Inculeț s-a ho-
tărît, mi-a dat asigurare”3. Prin urmare, afirmațiile după care
Sfatul Țării ar fi fost pregătit să facă unirea mult mai devreme
sînt pur şi simplu fabulații. La fel de gratuită e şi părerea lui
Șt. Ciobanu, cum că „se ştia dinainte că unirea va fi votată cu
marea majoritate de voturi ale deputaților”4. Emoția mare pe
care o avea Marghiloman în aşteptarea votului din Parlament
arată cît se poate de clar că nu exista o siguranță deplină în
rezultatul dorit. În realitate, majoritatea în favoarea Unirii a
fost posibilă numai după eforturile depuse de Stere5 şi de lide-
dată, se constată că nu s-a fixat nimic în scris, altfel spus, discuțiile nu

au urmărit să propună Parlamentului o rezoluție proprie a deputaților în
chestiunea ce urma să fie examinată în şedința din 27 martie.
1
Plecarea prim-ministrului român la Chişinău, împreună cu o parte
a guvernului, fusese probabil făcută publică la Iaşi, de unde ajunsese să
fie cunoscută şi în alte țări, de vreme ce ambasadorul american la Paris
transmitea la Washington o telegramă comună a miniştrilor aliați din Ro-
mânia, de la 9 aprilie (st.n.), cu următorul conținut: „Unirea Basarabiei
cu România se arată iminentă. Ieri preşedintele Consiliului de Miniştri a
plecat la Chişinău pentru a grăbi acest pas. Noi ne-am ținut la distanță față
de negocierile pe acest subiect. Cînd evenimentul va ajunge să fie un fapt
împlinit, ar fi bine să fie comentat apoi favorabil în presa aliată, frustrînd
astfel eforturile pe care austro-germanii fără îndoială le vor face pentru
a-şi atribui numai lor acest merit”: FRUS, 1918, Russia, vol. II, p. 718.
2
3
Ibid.
4
5
Din ziarul România Nouă (27.03.1918) şi de la D. Bogos (La răspîntie.
Moldova de la Nistru (1917-1918), ed. a 2-a, Chişinău, 1998, p. 168-169) aflăm
rii Sfatului Țării în cele cîteva zile care au precedat şedința din
27 martie şi, de asemenea, după dezbinarea fracțiunii țărăneşti
şi trecerea unei părți a acesteia, în frunte cu deputatul Vasile
Bîrcă, de partea Blocului1, mişcare care s-a produs în atmo-
sfera încărcată de refuzul reprezentanților minorităților de a
susține ideea unirii.
Deschizînd şedința în ziua de marți, 27 martie, după
cîteva cuvinte introductive, Inculeț a zis: „Dați-mi voie să-i
propun domnului prim-ministru Marghiloman să ia cuvîn-
tul ca să ne spună cu ce scop a venit la noi”2. Se ştia însă că
scopul venirii prim-ministrului român la Chişinău nu era
un secret. Citim în amintirile E. Alistar că „cu cîteva zile
înainte de 27 martie, au început a se purta vorbe în mod
serios despre actul Unirii”3. Preşedintele Sfatului Țării voia
totuşi să impună impresia, în special pentru reprezentanții
minorităților, că nu ştia pentru ce venise Marghiloman la
Chişinău. Cel poftit la tribună4 menționează, mai întîi, două
că, la Chişinău, Stere a fost primit cu mare interes şi cu tot atîta admirație,
fapt ce a făcut ca agitația sa în favoarea Unirii să aibă mult succes.
1
2
Ibid., f. 125. Ignorînd şi de data aceasta faptele reale, anumite scrieri
ruseşti, la care m-am mai referit, afirmă că şedința ar fi fost deschisă de
Marghiloman: Bessarabia na perekrestke…, p. 182.
3
E. Alistar, p. 116. E foarte interesantă această remarcă, din care se
vede că înainte de 24 martie, cînd Stere, însoțit de cei trei lideri basarabeni
a sosit la Chişinău, despre unire nu se ştia nimic în Parlament.
4
În procesul-verbal se spune că în momentul în care se îndrepta
spre tribună, Marghiloman era „întîlnit cu aplauze furtunoase” (ANRM,
fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 125), dar ziarul România Nouă reținuse că de
fapt fusese salutat doar de către deputații din Blocul Moldovenesc, ceea
ce era firesc (România Nouă, 29 martie 1918), informație confirmată şi de
premierul român care zice: „cîțiva îndărătnici stau pe locurile lor (adică nu
se ridică în picioare şi nu salută – a.), dar fără să protesteze sau să manifes-
te (op. cit., p. 125). În legătură cu participarea lui Marghiloman la şedința
Parlamentului, mai trebuie semnalat încă un detaliu principial. O parte
a autorilor şi a surselor susțin, fie din interes, fie din lipsă de informație
precisă, cum că acesta ar fi venit în legislativ însoțit de un grup mare de
206 SFATUL ȚĂRII
lucruri, şi anume că a venit aici după ce la tratativele de la
Bucureşti au fost clarificate împrejurările în care era posibi-
lă păstrarea integrității şi indivizibilității Basarabiei, apoi că
era necesară o unire a Basarabiei cu România „în condițiile
păstrării particularităților locale ale ținutului”1. După aceas-
tă scurtă prefață, repetă condițiile pe care le anunțase lideri-
lor basarabeni în şedința din 23 martie a guvernului român,
adăugînd de astă dată alte cîteva. Aceste condiții, în total 11,
erau: păstrarea Sfatului Țării actual pînă la realizarea refor-
mei agrare, alegerea unei noi Diete locale prin vot universal,
egal, direct şi secret, existența unui organ executiv local, am-
bele urmînd să asigure autonomia provincială a ținutului,
apoi formarea armatei locale pe principiu teritorial, păstra-
rea (provizorie) legilor existente şi a organelor administrației
locale, asigurarea drepturilor minorităților, numirea a doi
reprezentanți ai Basarabiei în guvernul român, participarea
basarabenilor la alegerile în parlamentul României, garanta-
rea tuturor libertăților democratice (a persoanei, cuvîntului,
presei, conştiinței, adunărilor), amnistierea tuturor încălcă-
rilor de lege pe motive politice2.
După ce dăduse citire acestor condiții, Marghiloman se
retrase împreună cu suita sa, alcătuită aproape numai din ci-
vili (deşi la Chişinău fusese însoțit şi de mulți militari), după
care Stere, ales membru al Sfatului Țării la propunerea lui
Cijevschi, ține un lung şi înflăcărat discurs în română şi rusă
pentru a-i convinge pe deputați să voteze unirea, care, zicea
el, va da o şansă istorică extraordinară Basarabiei şi prin care
va fi realizat nu numai dreptul național al românilor basara-
militari. Or, el spune foarte clar că s-a prezentat „fără escortă şi numai cu
civili, în plus Mircescu (militar, apropiat al premierului – a.)”: Ibid.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, p. 125v.
2
Discursul lui Marghiloman, împreună cu condițiile formulate de el,
este trecut cu vederea în majoritatea scrierilor despre Sfatul Țării, inclusiv
în Istoria românilor (v. p. 491), ceea ce este cu atît mai regretabil, cu cît
acesta e cheia înțelegerii corecte a caracterului Unirii.
beni, dar şi dreptatea socială, şi întîi de toate rezolvarea pro-
blemei pămîntului pentru țărani. Căutînd, probabil, să flate-
ze mîndria de revoluționari a membrilor Sfatului Țării, el i-a
mai îndemnat pe aceştia să voteze şi pentru a contribui la de-
mocratizarea regimului oligarhic din România. Acum, zicea
el, sînteți chemați să duceți flacăra sfîntă a revoluției „dincolo
de Prut ca să-i luminați şi pe frații voştri şi să rupeți lanțurile
nedreptății seculare, întorcînd astfel datoria fraților voştri
care v-au venit în ajutor în cel mai greu moment istoric”1.
Apoi reprezentanții fracțiunilor parlamentare şi ai grupurilor
etnice au fost invitați să se pronunțe asupra chestiunii dacă
acceptă ideea unirii şi sub ce formă. Țîganko, preşedintele
fracțiunii țărăneşti, şi reprezentanții minorităților, cu excepția
polonezului Dudkevicz, nu au aprobat ideea unirii, sub mo-
tiv că nu aveau mandat din partea celor care i-au trimis în
Parlament2. Buzdugan şi Cijevschi au dat citire, în română
şi rusă, rezoluției Blocului Moldovenesc, în care, după cu-
noscuta introducere ce declara Unirea, urmau cele 11 puncte
enunțate de Marghiloman3.
Aşadar, chiar procesul-verbal al şedinței istorice din 27
martie 1918 arată cît se poate de limpede că rolul Sfatului
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 126v.-128. O. Ghibu, care a
asistat la această şedință, avea să scrie mai tîrziu în ziarul său România
Nouă, că cenzura a şters cuvintele „Prut” şi „tiranie” din cuvîntarea lui
Stere: op. cit., p. 565. Cuvîntul „tiranie” lipseşte şi în procesul-verbal al
şedinței, ceea ce arată că textele de acest gen erau supuse unui anumit
control. Referitor la flatarea revoluționară a deputaților, citim la Marghi-
loman următoarea remarcă: „Stere… îmi spune: «Trebuie să fac pe nebu-
nul cu nebunii, şi pentru unii revoluționari să mă arăt mai aprins ca ei. E
un pas de trecut: îi vom pune în 6 luni la acelaşi nivel cu restul țării»”: op.
cit., p. 124. Sigur că era o încredere exagerată.
2
În studiul din Istoria românilor (p. 495) se spune că din partea româ-
nilor transnistreni ar fi luat cuvîntul deputatul Toma Jalbă, dar în procesul-
verbal al şedinței acest nume nu se întîlneşte. De fapt, statutul lui Jalbă, ca
deputat, nu este deloc sigur: v. Sfatul Țării. Documente, p. 815, nota 32.
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 128v.-129.
208 SFATUL ȚĂRII
Țării în pregătirea şi realizarea Unirii a fost foarte modest,
misiunea lui fiind de fapt alta decît aceea de a fi luat decizia
de principiu în această privință şi de a fi pregătit el însuşi
actul unirii. Intenția de a proclama unirea nu i-a aparținut,
iar Declarația de Unire, împreună cu condițiile corespun-
zătoare, a fost prezentată în Parlament de către Marghilo-
man, deputaților revenindu-le sarcina de a le prelua, a le da
drept operă proprie şi a le vota. Această realitate se vede
foarte bine din procesul-verbal al şedinței, fiind confir-
mată şi de alte surse. Ghibu de ex. avea să relateze că de-
îndată ce ajunsese la Chişinău, Marghiloman „a prezentat
Blocului Moldovenesc propunerile României privitoare la
unire”1. Iar prim-ministrul român îşi nota că, după ce Stere
i-a întors textul Declarației cu propunerile redactate cumva
de către deputați, el le-a acceptat, „modificîndu-le puțin”2.
Bineînțeles că acestea nu erau „împrumutate din ideologia
revoluționată”, cum credea Șt. Ciobanu3, ci au fost rezulta-
tul unui compromis, aşa cum, de altfel, arată foarte bine
discuțiile care s-au purtat la Iaşi. Dar tocmai pentru că în
ele se simțeau cumva efectele mişcării sociale din timpul
revoluției, au trezit multă nemulțumire în cercurile condu-
cătoare din România. Generalul Schina, care făcea parte
din suita prim-ministrului român, avea să observe, e adevă-
rat, mult mai tîrziu, că acestea erau „condițiuni fără rost”4,
iar Argetoianu, criticul neîndurător al lui Marghiloman şi
mai ales al lui Stere şi Inculeț, avea să noteze în amintirile
sale „faimoasele 11 condiții, din care una (reforma agrară) a
ruinat țara, iar celelalte au anarhizat-o şi au dus-o aproape
de prăpastia comunistă”5. La drept vorbind, Declarația de
1
Ghibu nu este o sursă suficient de sigură, dar în cazul de față
afirmațiile sale sînt confirmate de unele documente, inclusiv de procesul-
verbal al şedinței.
2
3
4
M. Schina, p. 32.
5
C. Argetoianu, p. 56.
Unire a Sfatului Țării sfida în bună măsură – dar din cu
totul alte considerente decît cele semnalate de Argetoianu –
realitățile din acea vreme, ceea ce înseamnă că nu avea cum
să fie realizată. E vorba, mai ales, de faptul că în condițiile
în care Basarabia făcea parte din regatul român, legile că-
ruia nu recunoşteau autonomiile teritoriale, ținutul nu avea
cum să aibă administrație proprie, cum prevedea acest do-
cument. De altfel, aşa cum arătase Marghiloman la între-
vederea cu principalii lideri politici basarabeni la 23 martie
1918, nici nu putea fi vorba ca după Unire Basarabia să aibă
autonomie şi să-şi păstreze Sfatul Țării. De asemenea, ale-
gerile în baza votului universal*, avînd în vedere conținutul
complet al acestei noțiuni, era irealizabilă, de vreme ce în
România femeile nu puteau alege şi nu puteau fi alese în
organele puterii de stat, situație pe care premierul român
a semnalat-o atît în discuțiile sale cu liderii basarabeni la
Iaşi, cît şi în contactele avute la Chişinău, lucru pe care Ele-
na Alistar îl evocă cu amărăciune1. Nu erau realizabile nici
alte prevederi, ca de ex. păstrarea autoadministrării locale,
cu alegeri în zemstve şi în dume ş.a. De altfel, observatorii
atenți din acel moment, inclusiv misiunile diplomatice stră-
ine, apreciau că guvernul român nici nu-şi punea problema
să îndeplinească prevederile Declarației Sfatului Țării 2.
Spre sfîrşitul şedinței, în urma unei pauze după care
V. Bîrcă anunță că o parte a deputaților (cinci persoane) s-a
desprins din fracțiunea țărănească pentru ca „împreună cu
toți moldovenii din Sfatul Țării să facem unirea cu frații noştri
de sînge din România”3, rezoluția Blocului Moldovenesc este
*Acesta în genere nu exista în acel moment în România, urmînd să

fie introdus abia în noiembrie 1918, dar fără să vizeze şi dreptul electoral
al femeilor.
1
Elena Alistar, op. cit., p. 117.
2
3
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 130. În arhivă s-a păstrat şi ori-
ginalul declarației semnate de cei cinci deputați care părăsiseră fracțiunea
210 SFATUL ȚĂRII
supusă votului deschis, care dă următoarele rezultate: 86 vo-
turi pentru (62,3% din totalul deputaților), 3 împotrivă şi 36
de abțineri (26,1%), în lipsa a 13 deputați1. Pînă să revină în
şedință Marghiloman, căruia îi fusese adus la cunoştință re-
zultatul votului, Inculeț, înainte de a anunța aceste date, ținu
un discurs, care, chiar dacă procesul-verbal l-a comprimat,
este cît se poate de relevant pentru ceea ce a fost Sfatul Țării
pînă la acea dată şi pentru ce avea să fie după aceea. El zicea,
între altele: „Dumneavoastră m-ați ales unanim în fruntea
Sfatului Țării, şi eu am lucrat cinstit în folosul norodului, ca
un adevărat revoluționar şi democrat. În fracțiunea țărănească
am auzit astăzi că nu aş face ceea ce trebuie, că nu am lucrat
îndeajuns. Domnilor, eu de la vîrsta de 15 ani am fost țăran şi
interesele țărănimii îmi sînt scumpe. Fiecare pas al meu este
pătruns de dragoste pentru țărănime şi fiecare pas l-am mă-
surat cu interesele şi nevoile țărănimii, întotdeauna am fost
țărănească: Ibid., dosar 19, f. 267. Între altele, această declarație, la fel ca vo-
tul liber al deputaților, arată cît de falsă şi cinică avea să fie aprecierea dată
Unirii de către bolşevici, care aveau să afirme că „votul reprezentanților
Basarabiei… este o comedie făcută astfel ca să camufleze actul de violență
asupra muncitorilor şi țăranilor basarabeni”: DVP SSSR, vol. I, p. 242.
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, f. 131v. Examinarea listelor de
deputați arată că numărul total al mandatelor valabile la acea dată era mai
mare; la acea şedință au lipsit nu 13, ci 29 de deputați: Vezi Sfatul Țării…,
anexa 3. La 20 noiembrie 1918, 13 deputați aveau să adreseze guvernului
român un memoriu de protest. În acel document sînt subliniate numele
semnatarilor Declarației de Unire, printre care se află şi cele ale lui G.
Buciuşcan, S. Donico-Iordăchescu şi I. Garbuz, care ştim că la 27 martie
s-au abținut de la vot. Dar de vreme ce aceştia erau considerați semnatari
ai Declarației, nu rămîne altă concluzie decît că ulterior, după acea dată,
unii deputați s-au răzgîndit şi s-au pronunțat pentru Unire. Nu ştim cîți
vor fi fost cei care s-au răzgîndit, dar aceste date demonstrează că în Par-
lament susținerea actului unirii a fost mai mare decît arată rezultatul vo-
tului din 27 martie. Relativ la prezența membrilor Sfatului Țării la şedința
din 27.03.1918, autorii Memorandumului înaintat în 1919 Conferinței de
Pace de la Paris susțineau, absolut nefondat, cum că numărul acestora ar fi
fost mai mic decît al celor care aveau să semneze memoriul din 20.11.1918:
Memorandum…, p. 124.
pentru ea, nu am părăsit-o niciodată, nu m-am lăsat de ea nici
în momentul acesta greu. …tot ce se petrece acum, se face în
interesele țărănimii noastre… Și iată, cu sufletul împăcat vă
zic că actul de față al unirii se realizează în folosul țărănimii,
şi conştiința mea, ca ales al ei, este curată”1.
După ce Marghiloman revine în sală, Buzdugan citeşte
Declarația de Unire cu condițiile corespunzătoare. Înainte
de asta, el rosti un entuziast discurs patriotic, în care ținu să
sublinieze că unirea era fapta cea mai revoluționară a Sfatu-
lui Țării. „Eu zic cea mai revoluționară, deoarece numai în
zilele adevăratei revoluții a putut fi pusă problema națională
în toată amploarea ei – unirea popoarelor pe criterii etnice
şi rasiale. Și făcînd acest pas, adică votînd unirea Basarabiei
cu România, la care avem tot dreptul istoric şi național, noi
astfel ducem la sfîrşitul ei logic revoluția noastră națională”2.
Fiind invitat din nou la tribună, Marghiloman a fost foarte
scurt: „În numele poporului român şi al regelui Ferdinand I
declar Basarabia unită cu România acum şi pentru totdeau-
na. Trăiască România Mare!”3. În notele sale însă constatăm
1
Ibid. Referitor la rolul său în votarea Unirii, există o informație
foarte curioasă, dacă nu cumva chiar calomnioasă, furnizată de unul din
neprietenii săi, C. Argetoianu, care susținea, în memoriile sale, că Inculeț
„a ciupit două milioane de lei sub Marghiloman ca să voteze în Sfatul
Țării unirea Basarabiei de patria mamă… Banii i-au fost numărați la Hô-
tel de Londres, la Chişinău, prin deputații dr. Pilescu şi Andrei Corteanu,
a căror declarație o posed”: Argetoianu, p. 29, vezi şi p. 56. Bineînțeles că,
fiind lansată de un adversar politic care pur şi simplu îl ura pe Inculeț,
această informație extrem de compromițătoare nu trebuie receptată ca
un adevăr, cît timp nu a fost confruntată cu alte surse care să o confirme.
Incomparabil mai important decît informațiile acestea, reale sau inventa-
te, este faptul neîndoielnic că Inculeț era destul de isteț ca să poată vedea
foarte clar că situația ce se profila în Rusia şi dezastrul politic şi militar
din Ucraina nu lăsau Basarabiei altă perspectivă acceptabilă, decît Unirea
cu România, de aceea el nu putea să nu o dorească, indiferent cît de sincer
şi cît de interesat era.
2
3
Ibid., f. 132.
212 SFATUL ȚĂRII
că, în afară de aceste cuvinte, reținute de procesul-verbal,
el ar mai fi adăugat o propoziție care ar fi conținut şi aceste
cuvinte: „să salutăm adînc pe aceşti oameni (arătînd pe cei
de la Guvern), care, fără preocupări egoiste, putînd să rămî-
nă conducătorii unui Stat, au voit mai bine să fie servitorii
unei națiuni”1.
Ultima mențiune în caietul său de note despre acest
eveniment este următoarea: „La ora 9, în sala Cazinoului,
dau un prînz de 220 tacîmuri Sfatului Țării şi notabililor
oraşului. Toată lumea, inclusiv proprietarii mari, au primit
cu grabă invitația mea”2. El nu descrie cum a decurs ban-
chetul3. Aflăm unele detalii din evocările Elenei Alistar,
M. Schina şi O. Ghibu. În toastul său, pe lîngă insistența asu-
pra importanței faptului Unirii, Ciugureanu a ținut să subli-
nieze rolul cu totul deosebit al revoluției ruse, care, zicea el,
a dat multe lucruri bune „pe care le vom duce cu noi în țara
noastră a tuturor. Am în vedere, domnilor, ideile democrației
care ne stăpînesc pe noi şi a căror largă întruchipare în viața
întregului nostru neam ne este idealul”4. În cuvîntul său,
Inculeț a ținut să sublinieze din nou că Unirea s-a făcut cu
țăranii şi pentru ei. Marghiloman, contrar impresiei descura-
jante pe care o lăsase asupra sa deputații basarabeni, a ținut
să aducă un omagiu acestora, adăugînd: „m-am încredințat
că sînteți un popor matur şi chibzuit, care poate să aducă un
aflux puternic în țara nouă”5. După relatările lui Schina, el ar
fi făcut o remarcă ce avea să ridice mai tîrziu nori de indigna-
1
2
Ibid., p. 126. O consemnare asemănătoare, doar puțin deosebită de
cea al lui Marghiloman (vorbea de numai „160 de tacîmuri”, probabil le-a
numărat mai bine), făcea şi Oscar Chiriacescu în telegrama pe care o tri-
mitea ministerului de interne la Iaşi: vezi Șt. Ciobanu, p. 271.
3
O. Ghibu enumeră cele zece articole ale bucatelor: variate mîncă-
ruri, salate, înghețată, rachiuri, vinuri, cafea: op. cit. p. 571.
4
O. Ghibu, p. 572.
5
Ibid., p. 573.
re şi proteste politice împotriva sa. „Unirea Basarabiei, a ținut
să precizeze primul ministru, s-a făcut la Bucureşti”1, adică
în cadrul negocierilor cu austro-germanii. De fapt, Marghi-
loman repeta ceea ce spusese mai puțin tranşant la prima sa
luare de cuvînt în Sfatul Țării. Și bineînțeles că spunea un
adevăr, deoarece fără permisiunea şi blagoslovirea austro-
germanilor, nu numai prim-ministrul, dar nici armata ro-
mână nu ar mai fi ajuns în Basarabia2. Marghiloman a luat
un exemplar al Declarației de Unire, semnat de preşedintele,
vicepreşedintele şi un secretar al Sfatului Țării pentru a-l pre-
zenta regelui. Căutînd, probabil, să-şi arate şi el credința față
de rege, Inculeț îi trimitea acestuia în aceeaşi zi următoarea
telegramă: „M.S. Regelui – Iaşi. În numele Sfatului Țării, care
reprezintă poporul românesc din Basarabia dezrobit de jugul
secular, aduc Majestății Voastre expresia credinței neclintite
a întregului popor românesc din România Răsăriteană, care
în unirea cu țara-mamă vede chezăşia dezvoltării sale libere,
cale neîmpiedicată spre cultura națională şi dreptatea soci-
ală. Al Majestății Voastre prea plecat servitor, Ion Inculeț,
preşedintele Sfatului Țării din Basarabia”3.
Aşadar, după examinarea etapelor parcurse de ideea uni-
rii Basarabiei şi făcînd cunoştință îndeaproape cu principale-
le surse documentare şi memorialistice despre acest fenomen,
putem deduce că au existat doi factori determinanți în re-
aducerea ținutului în componența statului român: guvernul
român împreună cu armata română. Sfatul Țării, şi în spe-
cial liderii săi, au avut rolul lor, minor, desigur. Aceşti lideri
au făcut legătura dintre factorii determinanți şi corpul de
1
M. Schina, p. 33.
2
Din invidie şi din spirit de concurență politică, Argetoianu dezminte
afirmația lui Marghiloman că acesta ar fi obținut sprijinul austro-germa-
nilor pentru luarea Basarabiei, „care desigur că în acele vremuri nu s-ar
fi putut săvîrşi fără voia lor”, pretinzînd, la rîndul său, că acest privilegiu
ar fi fost cîştigat de „guvernul Averescu (din care făcuse şi el parte – a.) în
tratativele sale cu Puterile Centrale”: op. cit., p. 53.
3
Cit. după A. Marghiloman, p. 479.
214 SFATUL ȚĂRII
deputați. Sfatului Țării i-a revenit misiunea pasivă şi formală,
şi totuşi importantă, de a da legitimitate acestui act. Citite cu
atenție, documentele arată că toată lumea înțelegea că procla-
marea Unirii, atît de necesară şi atît de jinduită, însemna mai
mult decît sfîrşitul autonomiei basarabene – însemna apusul
frumoaselor speranțe de a crea între Prut şi Nistru o societate
clădită pe dreptate socială şi pe cele mai largi transformări
democratice. Iată de ce Inculeț, Ciugureanu, Buzdugan şi alți
lideri basarabeni vorbeau în acele clipe cu sinceră nostalgie
şi cu atîta însuflețire despre idealurile revoluției, pe care însă
erau nevoiți să le reducă, cu un ciudat amestec de resemnare
şi nădejde, la binefacerile sperate ale Unirii. Odată cu rea-
lizarea Unirii, revoluția basarabeană a luat sfîrşit. Din acel
moment, Basarabia pornea pe un nou făgaş istoric.
După Unire, mulți membri ai Sfatului Țării se vor arăta
nemulțumiți, nu neapărat pentru faptul că s-a făcut unirea,
cît pentru felul cum s-a făcut şi mai ales din cauza că unirea
nu a creat condițiile necesare pentru o conlucrare eficientă,
cu adevărat frățească, armonioasă între populația basarabea-
nă, cu modul ei de viață, cu mentalitatea sa şi cu instituțiile
ei tradiționale, şi noua administrație românească. Și-au ex-
primat nemulțumirea şi multe personalități din România, cu
cele mai variate preocupări – militari, oameni politici, oa-
meni de cultură etc. – care de obicei au invocat motivul că
unirea a fost grăbită, că nu a fost lăsat un răgaz de rodnică
conlucrare frățească, din care unirea ar fi răsărit de la sine,
ca fructul care s-a copt şi trebuie cules. Mulți erau neliniştiți
deoarece nu erau siguri că pacea înrobitoare cu Puterile Cen-
trale nu va afecta negativ şi unirea Basarabiei1. Ulterior avea
1
De ex. regina Maria se întreba dacă nu cumva din acest eveniment
„vor izvorî necazuri noi” pentru România: Povestea vieții mele, vol. III,
trad. de M. Miller-Verghi, Bucureşti, 1991, p. 402. Poate din neîncredere
sau dintr-un amestec de suspiciune şi invidie că Unirea o făcuse proger-
manul Marghiloman, regina adăuga că aceasta era „un eveniment fericit,
atît cît va dura – dea Domnul să dureze” (Jurnal de război: 1918, Bucureşti,
să se spună, atît în Răsărit, cît şi în Apus, şi chiar în România,
în special de către unii critici ai lui Marghiloman, dar şi de
alții, că cel mai mare neajuns al actului de la 27 martie 1918 a
fost că votul Sfatului Țării nu a fost confirmat printr-un ple-
biscit, ceea ce, sub aspect juridic, era perfect corect, deoarece
fusese schimbat statutul politic al Basarabiei: Republica De-
mocratică Moldovenească independentă a devenit parte com-
ponentă a altui stat. Bineînțeles că aceasta ar fi putut să fie
soluția ideală pentru a pune capăt odată şi pentru totdeauna
speculațiilor politice asupra apartenenței de drept a Basara-
biei, numai că, aşa cum observa pe bună dreptate I.I.C. Bră-
tianu la Conferința de Pace de la Paris, răspunzînd anume
la astfel de întrebări, puse de Robert Lansing, Secretarul de
Stat al SUA, că un plebiscit în Basarabia, în acele condiții, ar
fi însemnat ca ținutul să fie lăsat pradă anarhiei şi teroarei
bolşevicilor1. De vreme ce plebiscitul ar fi putut duce la pier-
derea Basarabiei, României nu-i rămînea altă cale decît să-şi
afirme autoritatea în ținut prin două mijloace (continuînd,
în paralel, lupta pentru recunoaşterea internațională a Unirii
Basarabiei cu România şi căutînd să ajungă la o înțelegere
cu sovieticii): pe de o parte, asigurîndu-şi aici o suficientă
prezență militară pentru menținerea ordinii şi zădărnicirea
tentativelor bolşevice de a trece Nistrul, iar de altă parte de a
face tot posibilul pentru a cîştiga respectul şi simpatia între-
gii populații basarabene. Primul obiectiv a constituit o pre-
ocupare permanentă a guvernelor României în anul 1918 şi
în următoarele două decenii, chiar dacă, aşa cum aveau să
constate unii observatori atenți, starea trupelor era, sub toate
2015, p. 25). Ținînd cont de implicarea politică a reginei, trebuie să dedu-

cem din aceste remarci ale ei că, la fel ca politicienii din opoziție, curtea
regală nu părea foarte entuziasmată de unirea proclamată la Chişinău şi
nu avea, în acel moment, toată încrederea în trăinicia ei.
1
Arhiva MAE (R), fond E₂-P₁, vol. 180, f. 228-228v. Vezi şi Sh.D.
Spector, p. 110-111, 128, 169-171, 193.
216 SFATUL ȚĂRII
aspectele, departe de a fi bună1, dar cel de-al doilea a fost în
bună parte ignorat. Puternicele predispoziții antiromâneşti
ale multor basarabeni din acel moment – bineînțeles, mai cu
seamă ale minoritarilor, care erau numeroşi – puneau im-
perios în fața guvernului român sarcina ca administrația sa
din Basarabia să fie extrem de atentă cu populația de aici,
să preîntîmpine orice fel de abuzuri, iar atunci cînd acestea
se produceau, să le pedepsească cu toată severitatea pentru
a descuraja repetarea lor. Din păcate, guvernul nu şi-a pus
niciodată o astfel de sarcină, ceea ce a creat mari probleme
pentru recunoaşterea internațională a unirii ținutului cu
vechiul regat şi – ceea ce era mult mai important – pentru
relația acestuia cu statul român.
1
Într-un raport trimis, la 14 octombrie 1925, Secretarului de Stat al
SUA, ambasadorul american în România, W.S. Culbertson, avea să sem-
naleze, între altele: „Basarabia este locul unde te-ai fi aşteptat să găseşti
cea mai bună şi cea mai eficientă organizare militară, însă nu există nici
un dubiu că lucrurile stau de fapt exact invers. În ce priveşte armamentul,
îmbrăcămintea, echipamentul şi cazarea, toate trupele pe care le-am văzut
sînt într-o stare deplorabilă. Toate necesitățile unei armate moderne par
să lipsească. Serviciile medicale, aprovizionarea, transportul, semnaliza-
rea ş.a, sînt într-o stare neînchipuit de proastă. Soldații umblă în zdrențe
şi aproape desculți. Nu există depozite adecvate de păstrare a artileriei şi
rulotelor, iar acestea sînt lăsate oriunde şi oricum în noroiul adînc dim-
prejurul barăcilor inadecvate şi murdare. În această condiție, trupele din
Basarabia nu sînt în stare să facă față nici unui adversar”: ANIC, mcf. SUA,
inv. 1736, rola 658. Aceeaşi situație avea să fie semnalată şi în 1930, de că-
tre diplomații americani şi cei britanici: Ibid., inv. 1739, r. 660. Și trebuie
observat că acest tablou se manifesta în situația în care, în general, pu-
terile occidentale apreciau foarte înalt rolul armatei române în stăvilirea
bolşevismului în ofensiva sa spre Apus. După unele surse, în 1919, cînd ar-
mata română mai beneficia de susținere logistică din partea Aliaților, sta-
rea ei materială părea a fi mai bună (ANIC, mcf. Anglia, rola 394), dar Em.
de Martonne, care în vara acelui an a observat atent starea unor unități
militare din vecinătatea Nistrului, constata că soldații umblau în haine
cîrpite şi cu opinci: What I have seen in Bessarabia, Paris, 1919, p. 32.
„sufetul a zBurat” 217
„sufletul a zBurat”
Vorbind în şedința din 23 mai 1918 despre starea lucruri-

lor în Basarabia şi despre relația ținutului cu vechiul regat,
Inculeț îşi exprima nemulțumirea despre felul cum lucra
Parlamentul basarabean, zicînd: „Sfatul Țării nu mai este cel
care a fost odată”, la care cineva dintre deputați a replicat:
„Sufletul a zburat”1. Această replică este cît se poate de rele-
vantă relativ la statutul Sfatului Țării după Unire şi la carac-
terul activității sale.
Declarația de Unire a fost gîndită astfel ca să lase depu-
taților speranța că, în componența României, Basarabia îşi
va păstra autonomia, bucurîndu-se, pe de o parte, de pro-
tecția statului român împotriva pretențiilor anexioniste ale
bolşevicilor sau ale Ucrainei, iar de altă parte, păstrînd rîndu-
ielile şi instituțiile stabilite prin revoluție şi modul tradițional
de trai al ținutului. Declarația prevedea că Sfatul Țării care
votase Unirea urma să fie lichidat, după ce ar fi adoptat le-
gea agrară, dar adăuga îndată că „Basarabia îşi păstrează au-
tonomia provincială şi va avea o Dietă (Sfatul Țării), aleasă
prin vot universal, direct, egal şi secret, un organ executiv şi
administrație proprie”2. Altfel spus, Sfatul Țării, ca instituție
de stat ce întruchipa statutul autonom al Basarabiei, urma să
funcționeze o perioadă nedeterminată, numai că trebuia să
aibă, aşa cum arată chiar Declarația de Unire, competențe
reduse, limitate de prerogativele guvernului central. Judecînd
după unele surse cît se poate de relevante, în acel moment
1
2
218 SFATUL ȚĂRII
anume aşa era înțeleasă în guvernul român prevederea re-
feritoare la autonomie. De ex., Duiliu Zamfirescu, care era
atunci comisar al guvernului în Basarabia şi deci cunoştea
foarte bine predispozițiile din guvern în această privință, con-
sidera că unirea Basarabiei în baza unor condiții care urmau
să asigure provinciei o anumită autonomie în cadrul statului
român era o decizie corectă, văzînd în aceste condiții nişte
garanții pentru „liberă predispoziție sufletească din amîn-
două părțile”, adică ale Basarabiei şi României. Prevederea
de mai sus, observa el, „însemnează autonomie completă, cu
minister şi administrație proprie, ‒ ceea ce eu aprob”1. Acelaşi
lucru avea în vedere şi N.N. Alexandri în discursul său ținut
în fața unui grup de deputați la începutul lunii octombrie
1918, ba el chiar spera că, avînd concursul unor importanți
factori politici din România, şi în primul rînd, al lui Averescu,
„să fie posibilă o autonomie politică mai largă a ținutului”2.
Dar după ce deputații îi trimiseseră pe Inculeț şi Ciugureanu
să facă parte din guvernul român, în calitate de miniştri fără
portofoliu, şi votaseră un nou guvern, care va reveni la ve-
chea denumire de Consiliu al Directorilor Generali, în frunte
cu doctorul Petre Cazacu, fostul preşedinte al Sfatului Țării,
luînd cuvîntul în Parlament pe marginea programului de gu-
vernare prezentat de noul premier, a ținut chiar de la început
să atragă atenția deputaților la faptul că Basarabia era parte
inseparabilă a României, după care a adăugat: „Știu că mulți
dintre dumneavoastră, domnilor, speră că soarta Basarabiei
se va schimba (probabil, în sensul de a-şi consolida autono-
mia sau chiar de a-şi afirma independența – a.) Dar în za-
dar. Astfel de gînduri trebuie aruncate. De bună seamă, cine
ar putea schimba soarta Basarabiei? Poate Rusia? Eu cred cu
toată tăria că Rusia va renaşte, dar, domnilor, asta nu va fi în
1
Îndreptarea (Iaşi), I, nr. 24 din 11 mai 1918, p. 1-2. Desigur, nu putea
fi vorba de „autonomie completă”.
2
Apud I. Țurcanu, Unirea Basarabiei..., p. 287. Vezi şi p. 289.
curînd, pentru asta se cere timp, sînt necesare forțe, iar acum
Rusia este prea slabă ca să poată schimba destinul Basarabiei.
Poate că Ucraina ar fi interesată de soarta Basarabiei? Dar,
prin sine însăşi, ea nu poate face nimic, trebuie să apeleze
la ajutor din altă parte, iar pe un astfel de ajutor nu poate
conta, pentru că Germania şi Franța au recunoscut alipirea
Basarabiei la România. De aceea, domnilor deputați, eu pot
să spun cu toată încrederea că soarta Basarabiei este hotărîtă
pentru totdeauna”1. De fapt această declarație era un răspuns
şi o avertizare dată în special fracțiunii țărăneşti, care cerea
guvernului să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea şi
dezvoltarea autonomiei ținutului: propriu sistem financiar,
armată proprie, dezvoltarea industriei locale, realizarea re-
formei agrare, consolidarea administrației locale ş.a. E ade-
vărat că în cuvîntul său de mai sus, Inculeț nu vorbeşte direct
de autonomie, dar bineînțeles că anume aceasta avea în ve-
dere, odată ce răspunde celor care se arătau nemulțumiți de
noul regim politic al Basarabiei. La o altă şedință a Sfatului
Țării, el avea să observe că dacă autonomia ținutului nu era
aşa cum ar fi trebuit, de vină erau basarabenii înşişi care nu
aveau cunoştințe şi nu voiau să muncească, în timp ce micii
funcționari boicotau autoadministrarea. De aceea, conchidea
el, trebuie de renunțat la orice critică şi trebuie de lucrat2.
Aşadar, chestiunea autonomiei nu putea face obiectul
discuțiilor, iar deputații, ca şi toți ceilalți, trebuiau să-şi vadă
de munca lor, să nu facă politică. După Unire, activitatea
Sfatului Țării avea să se schimbe mult. Fiind înlăturat de la
rezolvarea marilor probleme de stat, el a fost forțat să se în-
chidă în cercul unor preocupări mărunte. E adevărat că avea
să înceapă a lucra la reforma agrară, a inițiat – paradoxal –
chiar şi elaborarea unei constituții a Basarabiei, în situația în
care o astfel de inițiativă nu avea nici un sens, dar în gene-
1
2
Ibid., ff. 262v., 264v.
220 SFATUL ȚĂRII
ral şedințele sale erau consacrate unor subiecte minore: de
cele mai multe ori, acordarea de credite anumitor domenii,
instituții şi categorii de lucrători, apoi organizarea cursuri-
lor de învățători, validarea mandatelor de deputat, drepturile
deputaților şi remunerarea lor ş.a. Nici activitatea guvernului
nu avea să fie mai spectaculoasă. Programul pe care premierul
Cazacu l-a prezentat în şedința din 11 aprilie a Parlamentului
conținea o serie de măsuri destul de ambițioase, printre care
realizarea unei largi autonomii locale, eliminarea amestecu-
lui puterilor militare în viața civilă, reglementarea sistemului
financiar, afirmarea legalității, naționalizarea învățămîntului
şi a bisericii, dezvoltarea industriei şi comerțului şi multe al-
tele1. În realitate, cele mai multe din aceste măsuri nu țineau
de competența pe care guvernul basarabean o avea de fapt. De
ex. el nu avea cum să înlăture imixtiunea în viața societății a
autorităților militare care exercitau controlul asupra a tot şi a
toate şi, deci, guvernul nu era în stare să rezolve nici proble-
ma autonomiei ținutului.
De fapt relația organelor de stat basarabene cu autoritățile
militare române era problema principală a Basarabiei de după
Unire. Și nu era vorba doar de chestiunea statutului incert al
acestor organe, fenomen grav prin sine însuşi, ci de faptul
că nerezolvarea problemei privind relația dintre cei doi fac-
tori de putere mențineau o anumită confuzie şi un deficit de
organizare în gestionarea treburilor publice, care, fiind core-
lată cu alte fenomene, ca prezența austriecilor şi a germani-
lor în anumite zone ale ținutului, dar şi multe alte chestiuni
nerezolvate (neacceptarea noilor realități politice din partea
anumitor grupuri de populație, o propagandă antiromâ-
nească mai mult sau mai puțin discretă, mulți foşti militari
ruşi rămaşi aici, rechiziții de mari proporții, tensiuni dintre
țărani şi marii proprietari şi multe altele), mențineau în ținut
o atmosferă de nesiguranță şi de haos.
1
Ibid., ff. 158v.-160v.
În momentul intrării lor în Basarabia, trupele române nu
au fost întîmpinate peste tot cu urale şi cu flori, pe alocuri ele
au avut de înfruntat o rezistență care în unele cazuri lua for-
me violente, fapt semnalat destul de des chiar de autoritățile
militare superioare, deşi această mişcare nu a fost, aşa cum
am mai spus, organizată la scară largă. Astfel, comandantul
corpului VI armată, dislocat în ținut, raporta superiorilor săi,
în mai 1918, că „numărul țăranilor prinşi cu arma în mînă
luptînd contra trupelor noastre a fost foarte mare”, aceştia
fiind instigați, informează aceeaşi sursă în continuare, de
anumite elemente cu predispoziții antiromâneşti1. Devenise
evident că situația în care ținutul era stăpînit de o autorita-
te care se impusese prin forța armei, în timp ce instituțiile
locale, legitime, ale puterii erau aproape inexistente, era pe-
riculoasă şi nu satisfăcea pe nimeni. Nu întîmplător chiar
comandanții trupelor, îngrijorați de numeroasele conf licte
avute cu basarabenii, cereau să fie „urgent restrînse raportu-
rile dintre armată şi populație”, şi întrucît „Basarabia este şi
astăzi lipsită de autoritățile necesare pentru ca viața de stat
şi cea particulară să se desfăşoare în mod normal şi legal”2,
trebuie asigurată „aşezarea în Basarabia a unui regim defi-
nitiv şi stabil”3. Luarea de măsuri era cerută bineînțeles şi de
autoritățile de stat ale RDM, acestea fiind nemulțumite de
faptul că armata le îndepărtase cu totul de la luarea deciziilor
cu privire la viața cetățenilor şi la toate problemele mari ale
societății. Conflictul trebuie să fi devenit destul de acut, de
vreme ce pe la începutul lunii iunie, îndată după încheierea
primei sesiuni a Sfatului Țării, Stere, care formal mai deținea
funcția de preşedinte al acestuia, dar nu frecventa şedințele
1
AMR, fond 949, dosar 981, ff. 263v., 266.
2
Ibid., ff. 265v., 267-267v.
3
Ibid., f. 48. Cum vedem, comandamentul militar nu recunoştea Sfa-
tul Țării şi guvernul RDM ca organe ale puterii, de aceea mereu semna-
lează că „lipsa de autorități legal constituite pînă acum a produs aici în
Basarabia o stare haotică, sursa tuturor nemulțumirilor”: Ibid., f. 267.
222 SFATUL ȚĂRII
încă de la începutul lunii aprilie*, îi telegrafia lui Marghilo-
man: „Atitudinea autorităților militare impune o grabnică
soluțiune, altfel mergem spre anarhie. Rog numirea proiec-
tată spre a pune capăt neregulei şi agitațiunii. Ar fi bine ca
totul să fie rezolvit chiar mîine”1. Despre ce fel de „grabnică
soluțiune” şi „numire proiectată” era vorba, aflăm din adre-
sarea de la 6 iunie 1918 a primului ministru către rege în care
cerea numirea generalului Artur Văitoianu în funcția de „in-
spector al corpului de ocupațiune din Basarabia cu sarcina de
a da o temeinică organizare militară teritorială Basarabiei şi
de a stabili legăturile speciale între armata de ocupațiune şi
autoritățile locale, organizare care trebuie să țină seama, pînă
la un punct oarecare, de tradițiunile şi obiceiurile locale”2.
A doua zi premierul îl informa pe ministrul de război,
C. Hîrjeu: „Am avut o conferință ieri cu dl Inculeț, colegul
nostru, şi cu dl Stere, prezidentul Sfatului, care sînt de acord
* C. Stere a condus şedințele Sfatului Țării de la 2 pînă la 7 aprilie 1918.

Mai tîrziu, la 28 mai, avea să revină pentru cîteva ore la Chişinău ca să
anunțe suspendarea temporară a activității Sfatului Țării, iar la 25 noiem-
brie va trimite o telegramă prin care avea să anunțe că îşi dădea demisia
din funcția de preşedinte al legislativului basarabean. Nu este cunoscută
cauza autosuspendării sale din această funcție îndată după ce o obținuse.
E foarte posibil ca aceasta să se fi datorat faptului că el nu avea o relație
foarte bună cu Marghiloman, un conservator care nu simpatiza deloc Sfa-
tul Țării şi nu avea de gînd să respecte condițiile din Declarația de Unire a
acestuia, în timp ce el, Stere, avînd vederi de stînga, aprecia mult preface-
rile petrecute în Basarabia în urma revoluției, pleda pentru largi reforme
democratice, pentru o reformă agrară radicală şi pentru respectarea pro-
misiunilor făcute basarabenilor. De altfel, anume din cauza deosebirilor
tranşante ale concepțiilor social-politice el a refuzat să accepte propunerea
lui Marghiloman de a intra în guvernul acestuia (A. M., p. 105). Dată fiind
această situație şi avînd în vedere că Basarabia era supusă complet unei
administrații militare, el vedea foarte clar că Sfatul Țării, ca şi guvernul
său, nu putea avea putere reală şi că, prin urmare, nu avea rostul să se pună
în situația ridicolă a şefului unei instituții aproape inexistente.
1
Ibid., fond 443, dosar 20, f. 8.
2
Ibid., f. 4v.
cu propunerea ce v-am comunicat în Consiliu din partea d-lui
Cazacu, prezidentul Directorilor”. Apoi arată care urmau să
fie atribuțiile persoanei numite în noua funcție: „În princi-
pal, guvernatorul va face legătura între administrația civilă şi
organele armatei, coordonînd colaborația lor astfel ca să nu
mai fie ciocniri între aceste două organisme. Guvernatorul
va fi în directe raporturi cu fiecare departament ministerial
de la care ar atîrna ultima rezolvire a unei chestiuni. Guver-
natorul va guverna în Basarabia prin directorii existenți sau
alții care i-ar înlocui şi care vor rămîne ca şefi ai diferitelor
servicii de stat… Guvernatorul va căuta să fie în raporturi cu
Preşedintele Sfatului Țării şi să ia avizul lui în chestiunile cele
mari de organizare”1.
Astfel, Basarabia intra într-un nou regim administrativ.
Generalul Văitoianu, sosit la Chişinău şi instalat în palatul Pro-
nin, care fusese stăpînit pînă atunci de Sfatul Țării, îşi anunța
preluarea funcției de guvernator militar al Basarabiei, numit
uneori şi comisar general, la 18 iunie 1918, dată la care, „însoțit
de statul său major, a mers la Consiliul Directorilor”, unde,
„într-o cuvîntare scurtă dar bine simțită, a arătat cum înțelege
a face operă administrativă în Basarabia cu sprijinul şi prin
Directorii basarabeni”2. La 20 iunie 1918 dădea o proclamație
către populația ținutului, în care anunța că îndatorirea sa „cea
mai însemnată” era să asigure ca dispozițiile autorităților civile
şi militare „să meargă mînă în mînă pentru binele public”3.
În funcția de guvernator al Basarabiei, generalul Văitoia-
nu, prin naştere, basarabean, ca şi Averescu, energic, respon-
sabil, avea să demonstreze bune capacități de administrator,
ocupîndu-se personal de toate problemele care îl vizau, ori-
cît de mărunte*. Atît cît a depins de el, s-a arătat corect cu
1
Ibid., f. 6.
2
3
* În unele rapoarte diplomatice, trimise din România, calitățile sale
de administrator erau contestate.
224 SFATUL ȚĂRII
populația locală, îndepărtînd uneori din administrația ci-
vilă şi trimițînd înapoi în regat funcționari care se arătau
aroganți sau violenți, sancționînd cîteodată dur militarii care
se dedau la fărădelegi. Dispozițiile principale erau date prin
ordonanțe, dar activitatea de rutină includea corespondența
şi ordinele date în scris şi prin viu grai. S-a implicat activ
în rezolvarea unui ciclu imens de probleme: relațiile dintre
unitățile militare şi populație, dintre țărani şi proprietari,
rechizițiile, prețurile la articolele de primă necesitate, specu-
la, contrabanda, paza frontierei, comerțul interior şi exteri-
or, relațiile cu austriecii şi germanii, cu militarii ruşi rămaşi
în Basarabia, propaganda antiromânească, propaganda în
folosul statului român, transportul, presa, activitatea cultu-
rală, biserica, administrația locală şi multe altele. În general
însă, după înființarea Comisariatului General al Basarabiei,
regimul administrativ al ținutului, chiar dacă a devenit în-
trucîtva mai riguros şi mai eficient, a rămas în fond acelaşi,
adică unul aproape exclusiv militar, cu stare de asediu, pu-
terea de decizie aparținînd în toate cazurile guvernatorului
care se executa prin intermediul trupelor aflate în subordi-
ne şi a poliției. Cu Sfatul Țării sau cu Consiliul Directorilor
Generali se consulta foarte rar, iar atunci cînd o făcea, con-
sultările erau pur formale. Conform instrucțiunilor primite
de la prim-ministrul, trebuia să guverneze prin intermediul
directorilor, dar înainte de asta i se atrăgea atenția la faptul
că era dator să aibă contact direct cu departamentele co-
respunzătoare din guvernul român, „de care atîrna ultima
rezolvire a oricărei chestiuni”. Deci, practic, directoratele
erau excluse, chiar prin dispoziția guvernului român, de la
luarea deciziilor, indiferent de chestiunile vizate. Ministerele
din guvernul român aveau în directoratele corespunzătoare
din Basarabia cîte un consilier tehnic, şi guvernatorul lucra
anume cu consilierii tehnici, nu cu directorii. Astfel, de ex.
atunci cînd V. Chiorescu, directorul industriei şi comerțului,
s-a plîns guvernatorului că nu reuşeşte să ia legătura cu mi-
nisterul român de profil, ministrul i-a scris generalului:
„Dispozițiunile ce vom lua relativ la comerț şi industrie se
vor aduce la cunoştința Sfatului Directorilor din Basarabia
prin intermediul Dvs. şi al consilierului tehnic, dl. inginer
I. Balbareu”, după care a adăugat că aceste reguli erau
„stabilite odată şi pentru totdeauna”1. În corespundere cu
indicațiile menționate ale prim-ministrului, îndată după pre-
luarea funcției, guvernatorul a ordonat şefilor de poliție din
județe ca toate informațiile referitoare la ordinea şi siguranța
generală să fie trimise consilierului tehnic R.P. Voinescu
din directoratul de interne2. Prin urmare, directoratele nu
aveau nici o implicare reală în viața de stat a Basarabiei, ca
şi bineînțeles în rezolvarea problemelor populației. Absolut
toate sferele vieții publice se aflau la dispoziția guvernatoru-
lui care le controla şi administra cu ajutorul trupelor. Chiar
la începutul activității în noua sa funcție, Văitoianu primea
un memoriu interesant de la un oarecare Gh. Negoescu, care
activa de cîteva luni ca avocat în Chişinău şi care observa,
între altele: „În Basarabia o autonomie fără restricțiuni nu
e admisibilă”3. Această observație exprima cum nu se putea
mai bine adevărata față a autonomiei basarabene după pro-
clamarea Unirii, şi pentru că era formulată de un particular,
este cît se poate de relevantă pentru atitudinea societății din
vechiul regat față de Basarabia.
Există o consistentă informație documentară care ilus-
trează cu lux de amănunte această situație. Pe lîngă felul cum
funcționa, în general, Comisariatul General al Basarabiei,
ea demonstrează că relațiile dintre populația basarabeană şi
administrația românească, rămasă după Unire în fond ne-
schimbată, nu au înregistrat nici un progres, în orice caz, nu
1
Ibid., dosar 20, ff. 94-95.
2
Ibid., dosar 2, f. 368. Unele documente arată că Voinescu semna
pentru directorul general al internelor, deci el era de fapt şeful acestui
directorat: ANRM, inv. 2, dosar. 112, f. 13.
3
AMR, fond 443, dosar 2, f. 340v.
226 SFATUL ȚĂRII
unul notabil: la fel rechiziții, la fel cenzură, la fel proteste,
care uneori degradau în ciocniri violente, în condițiile unei
permanente stări de asediu. Biroul de informații al Comisa-
riatului constata că instituirea funcției de guvernator al Basa-
rabiei era văzută de o parte a populației drept „violare a actu-
lui de alipire şi tentativă de lichidare a libertăților poporului
basarabean, cîştigate prin revoluția rusească” şi „introducere
a vechiului sistem românesc de oprimare a păturii de jos şi
înăbuşire a democrației basarabene”1. Una din problemele
cele mai complicate o constituiau relațiile dintre țărani şi
marii proprietari. Au fost semnalate multe cazuri în care tru-
pele române îi forțau pe țărani să satisfacă pretențiile, uneori
foarte mari, ale moşierilor. Despre acest fenomen a relatat în
şedința din 2 mai 1918 a Sfatului Țării un grup de deputați
care umblaseră prin mai multe sate. Dumitru Gropa, de ex.,
povestea că în satul Văscăuți din jud. Soroca, moşierul Cate-
rinici a forțat țăranii, cu ajutorul căpitanului Stanopulo din
regimentul 7 călăraşi, la plata unei contribuții de 60 mii de
ruble, dar țăranii, săraci, nu au putut strînge mai mult de 11
mii. După relatările deputatului Gheorghe Brinici, în volostea
Zăbriceni, moşierul, folosindu-se de un escadron de cavalerie,
a înconjurat satul şi i-a bătut crunt pe săteni, pentru că aceştia
îi distruseseră conacul. Deputatul Timofei Silistrari povestea
că a urmărit cum în unele sate din sudul ținutului, moşierii,
susținuți de trupe, pretindeau țăranilor sume mari pentru
a le permite să-şi adape vitele la iazurile cuprinse în raza
moşiilor, şi neavînd atîția bani, țăranii erau forțați să vadă
cum vitele însetate cădeau din picioare. După ce deputații
făcuseră cunoştință cu mai multe fapte de acest fel, Vasile
Țanțu, despre care Duiliu Zamfirescu vorbea cu încîntare,
avea să observe cu durere: „Noi, cei care am realizat Unirea,
nu trebuie să ne ascundem capul sub aripă, ci să privim ade-
vărul în față. Nu trebuie să închidem ochii la ceea ce se înt-
1
împlă în țara noastră. Frații noştri nu ne înțeleg. Noi sîntem
bucuroşi cînd auzim tot ce se spune frumos despre dînşii,
dar cînd aflăm despre necazurile pe care le fac populației,
avem o mare tristețe în suflet”1. O. Ghibu, directorul ziaru-
lui România Nouă, trimitea guvernului o informație, în care,
între altele, se spunea: „Din nefericire, armata s-a amestecat
şi se amestecă încă, şi acum, uneori în forme cu totul greşite,
în cearta dintre proprietari şi țărani, luînd partea proprieta-
rilor (boierilor), ceea ce potențează resentimentul mulțimii
față de România”2. Moşierii pretindeau un preț de arendă de
50 de ruble la desetina de pămînt3, ceea ce depăşea cu mult
prețurile fixate de guvernator, care erau de la 50 lei, pentru
județele sudice, pînă la 70 de lei, în zona nordică4, avînd în
vedere că raportul rublă-leu era de cel puțin 1:1,6.
Mult au prejudiciat relațiile administrației cu populația
rechizițiile. În şedința menționată mai sus a Sfatului Țării, au
fost semnalate, între multe altele, cazurile din satele Brătuşeni
şi Fîntîna Nouă, jud. Soroca, unde țăranilor le se lua trei din
cinci puduri de pîine care erau plătite mai mult simbolic. Se
întîmpla ca unor țărani foarte săraci să li se confişte tot fu-
rajul, fără plată, astfel că vitele lor rămîneau fără hrană. Erau
rechiziționate păsări, vite şi alte bunuri cu prețuri de zece ori
mai mici decît cele reale5. La 13 iunie 1918 a avut loc o întru-
nire particulară a unui grup de membri ai Sfatului Țării care,
în scopul de a preîntîmpina înfometarea populației ținutului,
au cerut Consiliului Directorilor Generali să se adreseze „gu-
vernului central să oprească complet exportul tuturor produ-
selor cerealiere din Basarabia pînă la evaluarea volumului re-
coltei viitoare”6. Solicitarea a rămas însă fără efect. Arhivele
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 185v.-190.
2
O. Ghibu, Pe baricadele vieții, p. 541.
3
4
5
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 55, ff. 186, 187.
6
Ibid., inv. 1, dosar 30, partea I, ff. 51-51v.
228 SFATUL ȚĂRII
militare mai ales, dar şi documentele Sfatului Țării, sînt pline
de mărturii despre nemulțumirile provocate de rechizițiile
produselor alimentare, şi în primul rînd a pîinii. La 25 iu-
nie, Comisarul general primea de la Directoratul de interne
o sesizare cu „11 cópii de pe diferite plîngeri şi rapoarte ale
primăriilor din jud. Cahul relativ la rechiziționarea produse-
lor de către organele militare”1. Ziarul Sfatul Țării semnala
mai devreme cu o îngrijorare împinsă poate pînă la exagerare
că „trupele române smulg de la țărani totul, pînă la ultimul
grăunte”2. În afară de trupele române, importante rechiziții
făceau şi germanii împreună cu austriecii. La scurtă vreme
după Unire, Marghiloman vorbea de 12,5 mii vagoane de ce-
reale cedate germanilor în Basarabia. „Sînt surprins de jec-
măneala din ce în ce mai mare! În provincie se ia tot…, se lu-
ase angajamentul să se lase țăranilor hrană pe iunie-iulie; li se
lasă un sac pentru un an”3. Situația devenise extrem de grea,
unele sate începeau să fie bîntuite de foamete. Era semnalată
lipsa de hrană în regiuni producătoare de pîine, ca de ex. jud.
Bălți4. Rapoartele comandanților de unități militare către
guvernator semnalau plîngeri că militarii au „adunat toate
produsele lăsînd populația să moară de foame”5. Sadoveanu,
care a urmărit atent relația militarilor români cu țăranii ba-
sarabeni şi care evident că nu putea fi nedrept cu autoritățile
române, a trebuit totuşi să semnaleze că dacă au fost unii
ofițeri care reuşiseră să cîştige recunoştința basarabenilor,
au mai fost şi destui militari care prin comportamentul lor
„au dezonorat ici-colo întîlnirea frățească după mai bine de o
sută de ani de despărțire… Aceştia zvîrleau cuvîntul bolşevic,
ca pe o palmă, în dreapta şi în stînga, înaintînd ca într-o țară
inamică; aceştia veneau cu o înaltă ştiință a nomenclaturii
1
2
Sfatul Țării, 8, 13 februarie 1918.
3
4
5
sfinților din calendar; aceşti copii ai tîrgurilor lepădau cam
des bonuri de rechiziție pe petice de hîrtie, iscălite invaria-
bil Popescu, nume devenit fantastic între Prut şi Nistru”1. Era
firesc să fi fost semnalate multe proteste, sub diferite forme,
din partea țăranilor, unele destul de violente2.
Trebuie însă avut în vedere faptul că examinarea feno-
menului rechizițiilor făcute în Basarabia doar sub aspectul
relației lui cu autoritățile române nu explică nici pe departe
caracterul adevărat al acestuia. Aprecierea lui corectă cere să
fie avute în vedere realitățile politice şi militare din acel mo-
ment, şi nu numai din ținut, ci şi din România şi din toată
zona de influență a forțelor beligerante din acest spațiu şi din
vecinătatea lui. A pune rechizițiile exclusiv pe seama guver-
nului român şi a unităților militare române din Basarabia,
considerîndu-le inadmisibile, ar însemna o abordare unila-
terală şi, în fond, incorectă. Rechizițiile făcute în Basarabia
erau necesare nu numai pentru întreținerea trupelor române
de aici. Trebuie să se țină cont şi de situația în care Moldova
din dreapta Prutului, unde era dislocată cea mai mare par-
te a trupelor române şi unde s-a aflat şi misiunea militară
franceză, plus administrația de stat a regatului român şi mi-
siunile diplomatice străine, şi unde mai devreme fuseseră
importante efective militare ruseşti, era complet secătuită de
resurse alimentare. Altfel spus, în afară de nevoia de a aco-
peri necesitățile locale, produsele alimentare din Basarabia
erau extrem de necesare pentru statul român şi pentru aliații
acestuia în război. În plus, importante cantități de produse
agricole din ținut mai erau luate şi de germani şi austrieci,
ca urmare a condițiilor de ocupație şi dictat pe care aceştia le
impuseseră României.
Deşi autoritățile, mai întîi cele locale, apoi şi Comisari-
atul, au fixat prețuri maximale la primele produse de con-
1
M. Sadoveanu, Orhei și Soroca, p. 86-87.
2
AMR, fond 443, dosar 6, f. 44; dosar 8, f. 327; dosar 32, ff. 71, 77.
230 SFATUL ȚĂRII
sum, întîi de toate, la pîine, totuşi specula era extrem de
mare, aproape imposibil de învins, ceea ce avea efecte ne-
gative pentru traiul populației de rînd. În aceste operațiuni
erau extrem de activi şi inventivi mai ales comercianții
evrei, dar erau implicați şi mulți alții, inclusiv funcționari în
administrația locală şi сhiar unii comandați de unități mili-
tare. Bineînțeles că agitatorii antiromâni, mai mult sau mai
puțin discreți, nu pregetau să arunce vina pentru creşterea
scumpetei pe autoritățile române. Însă populația de rînd nu
trăgea concluzii politice din această situație, ci doar constata
că autoritățile nu o apărau de cei care o exploatau. Anume
o astfel de impresie rezultă din observațiile ofițerilor biro-
ului de informații al Comisariatului. „Nu vrem numaidecît
pe țarul sau republică, le-ar fi spus cei cu care aceştia ar fi
discutat, dar vrem un stăpîn căruia să-i fie milă de noi şi
care să ne facă dreptate față de cei care ne sug sîngele. Avînd
pîine şi alte alimente de primă necesitate în mîna lor, ne si-
lesc să plătim prețuri nemaiauzite şi care trec peste putințele
noastre, căci acasă ne plîng copiii de foame, iar cînd deznă-
dejdea ne va împinge să ne facem singuri dreptate, atunci
dumneavoastră ne veți împuşca, iar pe cei care se îmbogățesc
din sudoarea şi din nenorocirea noastră îi veți apăra, pentru
că țineți cu ei şi nu cu noi, pentru că nu cu noi ați făcut
înfrățirea, ci cu ei”1. Această observație este deosebit de re-
levantă pentru înțelegerea caracterului adevărat al relațiilor
dintre populația basarabeană şi autoritățile române: aceste
relații nu aveau culoare etnică sau politică, ele erau bune sau
rele nu pentru că autoritățile erau reprezentate de români
veniți de dincolo de Prut, pe cînd populația era alcătuită din
români de dincoace de Prut sau moldoveni, cum îşi ziceau
de obicei aceştia, precum şi din minoritățile basarabene, ci
adevărata față a autorităților se vedea numai în măsura în
care doreau cu adevărat sau nu să se pună în serviciul acestei
1
Ibid., dosar 7, f. 153. Evident, „înfrățirea” viza Unirea.
populații. Or, aşa cum demonstra un studiu amplu şi pro-
fund, realizat de Foreign Office în august 1918, Marghilo-
man nu avea „nici cea mai mică intenție să-şi îndeplinească
promisiunile” făcute în momentul unirii Basarabiei cu rega-
tul român, nici în ceea ce priveşte regimul politic din ținut
şi nici cu referire la reforma agrară1.
Instituind un regim dur, care desconsidera interesele şi
nevoile basarabenilor, administrația militară românească a
fost mult prea departe de a cîştiga simpatia acestora. Șeful
biroului de propagandă al Comisariatului General nota la
18 noiembrie 1918: „Impresia generală ce am căpătat este că
publicul basarabean, atît din clasa cultă cît şi masele popu-
lare, primesc cu mare neîncredere tot ce vine din regat”2. În
discursul lui Alexandri pe care l-am invocat în cîteva rîn-
duri mai în urmă, acesta semnala următoarea situație, (exa-
gerînd, evident, în privința aşa-zisei românizări forțate):
„Masa țărănimii noastre, în număr de circa două milioane
de oameni, este revoltată delaolaltă în aşa măsură de politica
politicianiştilor noştri românizatori şi totodată de destrăbă-
larea trupelor şi a jandarmilor, încît speră în modul cel mai
real, cel mai sincer la o desprindere de România. Ei (țăranii
– a.) sînt gata să se unească cu oricine, numai să se despartă
de România”3. Pentru a diminua efectele negative ale admi-
nistrării cu metode şi mijloace militare, s-a decis înființarea,
încă de la începutul lunii martie 1918, a unui serviciu de pro-
pagandă, condus la început de delegatul tehnic al Directo-
ratului pentru învățămînt, D.M. Cădere4. Unul din cei care
au contribuit la realizarea acestei inițiative, C.R. Munteanu,
explica astfel utilitatea ei: „Basarabia dezrobită şi reunită cu
patria-mamă, a rămas cu sufletul tot înstrăinată. Pentru con-
1
2
3
4
232 SFATUL ȚĂRII
solidarea definitivă a unirii politice este nevoie urgentă de a
se face propagandă națională intensivă, ca să se facă şi uni-
rea sufletească între frați”1. În această activitate au fost atraşi
mai ales învățători cu experiență şi cu bun nume din regat.
S-au implicat activ şi multe personalități politice şi culturale
din Basarabia şi de peste Prut, printre care s-au evidențiat
în special Ștefan Ciobanu, Ion Costin, Pan Halippa, Vasile
Țanțu, Elena Alistar, Ion Buzdugan, Gurie Grosu, Ion Nistor,
George Tofan, Tudor Pamfile, Apostol Culea, Leon Mrejeriu,
Liviu Marian, Onisifor Ghibu, Nicolae Dunăreanu, Mihail
Sadoveanu, George Enescu ş.a. Dar, după o scurtă perioa-
dă de avînt, mişcarea aceasta atît de necesară a început a se
stinge, învățătorii chemați nu mai veneau, iar personalitățile
culturale se arătau tot mai rar. Un memoriu al siguranței ge-
nerale a statului din Basarabia semnala multe neajunsuri în
organizarea propagandei în mediul rural, la care se adăuga
şi „lipsa de tact a jandarmilor care, cu puține excepții, bat,
înjură, şi batjocoresc sătenii”, fapte care „nu se mai potrivesc
cu spusele conferențiarilor”2. În noiembrie, cu puțin timp
înainte de ultima şedință a Sfatului Țării, Comisarul general
observa cu mult regret, într-o scrisoare trimisă probabil la
guvern, că „acțiunea de propagandă începută în cursul lunii
martie nu a putut da nici toate roadele aşteptate, nici tot re-
zultatul necesar”, cerînd ca această activitate să fie reluată cu
mai multă insistență şi cu mijloace mai consistente3.
Starea nesatisfăcătoare a regimului politic şi administra-
tiv – mai degrabă doar administrativ – al Basarabiei de după
Unire este un fenomen care nu a fost supus încă unor cer-
cetări atente şi deci mai este încă în bună parte necunoscut.
Totuşi cîte ceva se întrezăreşte cu oarecare claritate chiar şi
din informația acumulată pînă acum. În primul rînd, trebuie
1
Ibid., f. 215.
2
3
Ibid., f. 33.
avut în vedere că Unirea s-a făcut în condiții de război, cînd,
pe de o parte, România era ocupată de austro-germani, iar
de altă parte amenințările bolşevice dinspre răsărit nu dis-
păruseră cu totul şi puteau reapare cu virulența de altădată
din clipă în clipă. În plus, mai trebuie ținut cont şi de faptul
că o anumită rezistență, mai mult sau mai puțin latentă, la
afirmarea autorității statului român în ținut exista chiar în
interiorul provinciei. Evident că aceste stări de lucruri impu-
neau necesitatea menținerii unui regim administrativ coerci-
tiv. Dar, în al doilea rînd, a existat şi un alt factor, de cu totul
alt caracter, care a generat şi a perpetuat această situație. Este
vorba de tendința de dominare a anumitor forțe politice, care,
fie că au participat la realizarea Unirii, fie că nu, căutau să
acapareze şi să mențină puterea în noua configurație politică
şi teritorială a statului cu orice preț, instaurînd un regim po-
litic dur, făcînd uz de forță militară şi chiar îngrădind – mai
cu seamă în Basarabia – libertățile constituționale. La această
situație avea să atragă atenția Stere mai tîrziu. „Elementele
sociale care au dominat în trecut în România mică”, observa
el, au luptat cu disperare pentru „a-şi afirma monopolul de
dominațiune şi asupra României Mari. De aici – urgia primi-
lor zece ani de după război”. Urmarea cea mai gravă a aces-
tei tendințe „a fost ignorarea voită a situațiunii deosebite din
provinciile alipite… Astfel noile condițiuni ale vieții sociale
şi politice, ca şi interesele de solidaritate națională şi primej-
diile din afară, au fost nesocotite pentru profitul momen-
tan al unei elite dominatoare”1. În pofida faptului că aceste
observații nu sînt întru totul străine de anumite conotații cu
substrat politic, nelipsindu-le, prin urmare, o notă uşor parti-
zană, ele denotă totuşi o situație reală, care poate fi urmărită
în dezbaterile parlamentare, în presa vremii şi, cum am vă-
zut, în documentele istorice. Din păcate, ele sînt confirmate,
indirect, de situația în care guvernul român a evitat cu bună
1
C. Stere, Documentări politice, Chişinău, 2002, p. 633.
234 SFATUL ȚĂRII
ştiință să realizeze o apropiere a administrației sale din Basa-
rabia de populația provinciei, ceea ce a fost o greşală enormă,
deoarece astfel acestea au rămas pentru totdeauna străine, şi
pînă la un punct ostile, una față de alta. Răspunzînd, prin au-
gust 1919, observației însărcinatului cu afaceri al Marii Brita-
nii la Bucureşti, Frank Rattigan, privind brutalitatea jandar-
meriei din Basarabia, prim-ministrul I.I.C. Brătianu a ținut
să menționeze că „este imposibil să fie înrolați basarabeni în
acest scop”1, deşi unele observații din acel moment şi de mai
tîrziu ale lui Frank Polk, conducătorul Comisiei amerciane
de negociere a păcii la Conferința de la Paris, arătau că în
ținut se făceau recrutări în armată 2. Reprezentanții Aliaților
aveau cu totul altă părere, decît prim-ministrul român, des-
pre regimul politic şi administrativ din Basarabia. Studiul
întocmit de Foreign Office, la care m-am referit puțin mai
sus, conchidea: „Este evident că o oligarhie românească şi o
Basarabie democratică nu pot să existe una alături de cealaltă
în interiorul aceluiaşi regat”3. Unii emisari ai Marilor Puteri
în România şi în Basarabia aveau să recomande cu insistență
restabilirea autonomiei ținutului şi înlocuirea jandarmeriei
române cu miliție locală4.
1
ANIC, mcf. Anglia, rola 394.
2
FRUS, 1919, PPC, vol. VIII, p. 542, 578, 579.
3
Apud I. Țurcanu, Unirea…, p. 283.
4
ANIC, mcf. Anglia, rola 394.
În loC de aPoteoză, dizolVarea 235
În loC de aPoteoză, dizolVarea
realitățile basarabene semnalate mai sus, mai ales cele cu

caracter politic şi administrativ, arată că după Unire autono-
mie reală în Basarabia nu exista, ceea ce făcea ca instituțiile
de stat locale, Sfatul Țării şi Consiliul Directorilor Generali,
născute din revoluție, să nu mai aibă nici un rost. Întrea-
ga evoluție a ținutului mergea spre integrarea lui completă
şi în toate sferele cu regatul român. La scurtă vreme după
actul istoric de la 27 martie, deputații basarabeni ajunseseră
să înțeleagă foarte bine cu toții că realizarea articolului 2 al
Declarației de Unire, care prevedea că în ținut va activa şi în
viitor un Sfat al Țării, de astă dată ales prin vot universal,
egal, direct şi secret, nu mai era cu putință, deşi iluzii mai
existau. Tocmai de aceea cineva dintre ei îl întreba pe Inculeț,
în şedința din 21 mai a Parlamentului basarabean, cînd va fi
lichidat Sfatul Țării. S-a văzut şi din răspunsul acestuia că
Sfatul Țării avea zilele numărate1.
După şedința din 25 mai în care s-a lucrat ca de obicei,
timp de peste patru ore, fără să fi fost luate decizii foarte im-
portante, şi pe parcursul căreia au avut loc şi cîteva izbucniri
scandaloase, peste o zi ziarul Sfatul Țării avea să anunțe că la
28 mai Parlamentul urma să se întrunească din nou în plen,
avînd pe agenda de lucru trei chestiuni, în fond de acelaşi ca-
racter rutinar, ca şi majoritatea celor care avuseseră loc în ul-
timele două luni2. Dar a doua zi, deputații au fost anunțați pe
neaşteptate să se adune într-o şedință neprogramată. De fapt
1
2
236 SFATUL ȚĂRII
şedința ca atare nu a avut loc, ci deputații pur şi simplu au
fost adunați pentru ca Stere, reapărut în funcția de preşedinte
al legislativului basarabean după aproape două luni lipsă, să
înştiințeze deputații că la 22 mai regele semnase, la cererea
lui Marghiloman, un decret care anunța „încheierea sesiunii”
Sfatului Țării1. În realitate, nu era vorba de închiderea unei
sesiuni, ci strict vorbind, acesta era sfîrşitul activității aces-
tei importante instituții basarabene, pentru că redeschiderea
ei, în noiembrie, pentru două zile, în scopul adoptării cîtor-
va proceduri formale, nu avea să mai fie sesiune. Că pentru
autoritățile de la Iaşi ceea ce s-a întîmplat cu Sfatul Țării la 28
mai nu prezenta nici un interes, dovadă stă şi faptul că Mar-
ghiloman nu zice nimic despre asta în notele sale zilnice.
Împrejurările lichidării autonomiei, în fond, inexistente,
a Basarabiei şi a dispariției Sfatului Țării nu sînt cunoscute
suficient, deşi dispunem de o serie de mărturii sigure despre
asta. Judecînd după unele informații, din păcate, incomple-
te, deputații basarabeni intenționau să-şi continue activitatea
aşa cum era prevăzut de Declarația din 27 martie. Această
predispoziție se vede foarte bine în discursul de la începutul
lunii octombrie 1918 al lui Alexandri, şi nu mai puțin în me-
moriul celor 13 deputați, adresat la 20 noiembrie 1918 guver-
nului român. Între altele, bătrînul deputat declara: „Noi, cei
care ne-am smuls din labele tenace ale ruşilor, noi, cei care am
învățat dintr-o experiență amară…, deloc nu putem înțelege
psihologia acelor oameni care vor ca vasul rămas întreg să-l
dea din nou pe alte mîini, poate încă mai rapace şi mai asia-
tice. După convingerea mea profundă, psihologia unor astfel
de oameni este psihologia sclavilor care au pierdut capacitatea
de a trăi o viață liberă… Dacă nu ne vom apăra dreptul de a
fi stăpîni în casa noastră, dacă rînduielile din România care
se introduc în grabă în ținutul nostru se vor păstra, vom face
un salt îndărăt cu o sută de ani. Vom fi pierduți. Nu vom avea
1
Sfatul Țării, 2/15 iunie 1918.
ce face. Atunci nu ne va rămîne decît să aşteptăm ca soarta
noastră să o decidă alții”1. La 14 octombrie 1918, şedința co-
mună a fracțiunii țărăneşti şi a reprezentanților minorităților
decisese că ceară prezidiului Sfatului Țării să convoace plenul
legislativului pentru data de 1 noiembrie2. E posibil ca această
cerere, poate şi alte acțiuni ale minoritarilor, să fi determinat
arestarea, la 29 octombrie 1918, a deputaților F. Stanevici*,
M. Starenki, A. Osmolovski, K. Misirkov, I. Ponomariov,
I. Krivorukov şi V. Kurdinovski şi expulzarea lor peste Nis-
tru, împreună cu alte persoane considerate probabil suspecte
sau chiar periculoase. La întrebarea vicepreşedintelui legisla-
tivului, Pan. Halippa, şi a primului secretar, Boris Epure, cine
a decis ca astfel să fie încălcată grav legea din 26 ianuarie
1918 a Sfatului Țării cu privire la inviolabilitatea persoanei
deputatului, adjunctul lui Văitoianu, colonelul Manoilescu a
răspuns că s-a făcut „prin dispoziția autorităților militare”3.
Epure, care relatează pe larg şi cu mult regret despre acest
caz, conchide la urmă, referindu-se în special la atitudinea
pe care trebuia să o aibă în acel moment conducerea Republi-
cii Moldoveneşti**: „Datoria noastră este să declarăm cinstit,
public… că, în general, acum noi nu avem nici o putere pen-
1
2
Sfatul Țării, 17/30 noiembrie 1918. Există în arhivă un document
intitulat „Ședință solemnă a Sfatului din 30 septembrie 1918”, dar de fapt
nu e vorba de o şedință ca atare, ci pur şi simplu Halippa adunase cîțiva
deputați pentru a-l asculta pe parlamentarul român Gr. L. Trancu-Iaşi.
* Foarte curînd însă, la 8 noiembrie 1918, F.M. Stanevici avea să de-
pună cerere să fie reprimit în Basarabia, ceea ce Văitoianu a acceptat, cu
condiția să nu mai facă politică. Fostul deputat a pretins şi a primit leafa
şi diurna de deputat, deoarece, motiva el, l-au forțat să lipsească de la ulti-
mele şedințe, circumstanțe independente de voința lui: ANRM, fond 727,
inv. 2, dosar 112, 10-13.
3
** Pentru rezolvarea acestui caz, Epure solicitase şi concursul lui Ca-
zacu, preşedintele Consiliului Directorilor Generali, şi pe cel al lui Cos-
tin, directorul de interne, care însă aveau să se arate tot atît de neajutorați,
ca şi cei din conducerea Sfatului Țării.
238 SFATUL ȚĂRII
tru a întreprinde ceva, că în Basarabia totul se face fără noi,
că importanța Sfatului Țării este redusă realmente la zero şi
că ne declinăm responsabilitatea pentru tot ce se întîmplă”1.
În cadrul Conferinței de Pace de la Paris, Brătianu lămu-
rea, de ex. în şedința din 22 februarie a Comisiei pentru afa-
cerile române şi iugoslave şi în cea din 1 iulie 1919 a Consiliu-
lui Suprem, că după ce guvernul regal realizase legile agrară
şi electorală, Sfatul Țării a renunțat la autonomia prevăzută
în Declarația sa din 27 martie 1918, proclamînd unirea com-
pletă a Basarabiei cu România2. În realitate, lucrurile au stat
cu totul altfel. Învingerea Puterilor Centrale în război a creat
premisele favorabile pentru unirea Bucovinei şi Transilva-
niei cu regatul român, fenomen care avea să se producă la
15/28 noiembrie şi respectiv 18 noiembrie/1 decembrie 1918.
Pregătirea unirii Ardealului, precum şi apropierea alegerilor
în parlamentul României, au sugerat guvernului necesitatea
lichidării condițiilor de unire a Basarabiei, cu atît mai mult
cu cît în România aceste stipulări din Declarația Sfatului
Țării nu fuseseră luate în serios de nimeni. Renunțarea Sfa-
tului Țării la aceste condiții era, desigur, necesară şi pentru
a demonstra la Conferința de Pace că basarabenii nu aveau
nici o îndoială, nici o rezervă în privința unirii lor cu Româ-
nia. La 17 noiembrie 1918, Epure primea o telegramă de la
Inculeț şi Ciugureanu, care avea următorul conținut: „Luați
toate măsurile ca deputații Sfatului Țării să fie convocați la
Chişinău pînă la 21 noiembrie, cînd se aşteaptă deschiderea
1
Ibid., f. 34.
2
ANIC, mcf. SUA, inv. 1607, rola 623. Vezi şi S.D. Spector, p. 193. De
fapt afirmația primului ministru nu prea era exactă: guvernul român era
departe de a fi ajuns la legea agrară, iar cea electorală abia fusese adoptată
prin decret regal şi basarabenii nu ştiau nimic despre ea, alegerile în baza
acestei legi aveau să se facă la sfîrşitul anului 1919. Este adevărat că Sfatul
Țării adoptase propria lege agrară, chiar în momentul în care votase şi
declarația de autodizolvare, la 27 noiembrie 1918, dar reforma agrară în
Basarabia avea să se realizeze doar cu începere din 1920, cînd legea cores-
punzătoare avea să fie votată de parlamentul României.
Sfatului Țării. Noi sosim la 21 noiembrie”1. Vedem că, în loc
să se fi lăsat Parlamentului libertatea să decidă singur cînd
să se întrunească, conform practicii funcționării unor astfel
de instituții de stat, şi, în orice caz, de vreme ce trebuia să
fie convocat prin decret regal, momentul convocării măcar
să fi fost stabilit de comun acord între prim-ministrul ro-
mân şi conducerea Sfatului Țării cu mult pînă la acea dată,
s-a procedat, în schimb, de o manieră ordinară: i s-a ordo-
nat unui secretar să anunțe deputații să se adune, ca în cazul
unui club oarecare sau al altei obşti fără cine ştie ce pondere
publică. Nu era cunoscut alt motiv al convocării decît nece-
sitatea adoptării legii agrare, dar deputații ştiau că, odată cu
aceasta, se proiecta anularea unirii condiționate şi dizolva-
rea Parlamentului, intenție pe care cei mai mulți din ei nu
o puteau aproba. O parte a Blocului Moldovenesc susținea
intenția guvernului, dar o altă parte, împreună cu fracțiunea
țărănească şi cu deputații minoritari, o respingea categoric.
În ajunul datei anunțate pentru redeschiderea lucrărilor Par-
lamentului, un grup de deputați a redactat un memoriu pen-
tru guvern, în care era dată o foarte scurtă analiză a situației
politice a Basarabiei şi se înaintau o serie de cerințe, printre
care asigurarea libertăților democratice, inviolabilitatea per-
soanei deputaților şi a cetățenilor basarabeni, anularea stării
de asediu, toată puterea să aparțină Sfatului Țării şi Consi-
liului Directorilor Generali realese, lichidarea Comisariatu-
lui general ş.a.2 Inițial, documentul, la care m-am mai refe-
rit, a fost semnat de 13 deputați, inclusiv şapte semnatari ai
Declarației de Unire, iar ulterior au mai aderat la el încă 40
de deputați3.
1
Despre acest anunț vorbeşte într-o scrisoare şi Ion Păscăluță:
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 80, f. 47. El este confirmat şi de o altă sursă:
Cuvînt Moldovenesc, 22 noiembrie/5 decembrie 1918.
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 71, ff.1-3.
3
Vezi şi I. Țurcanu, Unirea…, p. 293. Anumite scrieri ruseşti, care
abundă în afirmații false, susțin că în acel moment documentul ar fi fost
240 SFATUL ȚĂRII
Întrucît, pe de o parte, deputații nu puteau fi adunați foar-
te repede, iar pe de altă parte dezacordul unei părți a aces-
tora cu intenția guvernului de a crea anumite inconveniente,
redeschiderea a fost amînată cu cîteva zile. La 23 noiembrie
Epure primea de la Inculeț o nouă telegramă în care se spu-
nea: „Sosim, miniştrii Văitoianu, Fotin Enescu, Ciugureanu,
la Chişinău vineri dimineață cu tren special. Toți deputații
să fie în Chişinău. Deschiderea aşteptați vineri sau sîmbătă”1.
semnat de 40 de deputați: Bessarabia na perekrestke…, p. 184. În afară

de cei 13 deputați care au semnat documentul la 20 noiembrie, Halippa
mai numeşte, în amintirile sale, încă vreo şapte care au semnat mai pe
urmă, adăugînd: „şi alți cîțiva”: Documente…, vol. 6, p. 246. Reamintesc
că autorii Memorandumului prezentat în 1919 Conferinței de Pace de la
Paris, afirmă, fără nici un temei, cum că numărul celor care au semnat
documentul din 20.11.1918 ar fi fost mai mare decît al deputaților care
au participat la şedința din 27.03.1918 a Parlamentului: Memorandum…,
p. 124. Cea de-a treia cerință a documentului avea următorul conținut:
„Întoarcerea deputaților exilați, fără de care nici un proiect de lege nu
poate fi examinat de Sfatul Țării”. Evident că, în afară de cei şapte deputați
arestați şi exilați la 29 octombrie 1918, fuseseră şi alții, despre care deo-
camdată nu ştim nimic.
1
Cîteodată, în anumite scrieri ruseşti, manifest părtinitoare, sînt
citate documente dubioase, care urmăresc să demonstreze că lichidarea
Sfatului Țării s-ar fi produs la inițiativa generalului Văitoianu. Este de ex.
citată o însemnare a unui A. Moldovan, care povesteşte că la 23 noiem-
brie 1918 generalul ar fi avut o convorbire cu deputații-membri ai Blocu-
lui Moldovenesc, cărora le-ar fi spus că Sfatul Țării trebuie să renunțe la
autonomie, pentru că legile româneşti sînt bune, pentru că în Basarabia
nu sînt funcționari buni, şi anume naționalişti români, şi pentru că li-
chidarea autonomiei este necesară pentru „masa verde” a Conferinței de
Pace: Bessarabia na perekrestke…, p. 233. De fapt, nu a existat un deputat
cu acest nume. A fost unul care s-a numit Teodor Moldovan. El a votat
declarația de unire necondiționată, deci nu avea motive să-şi arate ulte-
rior nemulțumirea față de general, dacă a avut loc o astfel de discuție.
O telegramă, trimisă de Inculeț de la Bucureşti, la 23 noiembrie, arată
foarte clar că în acea zi Văitoianu nu se afla în Chişinău. În plus, aşa cum
rezultă din relatările unor deputați, inclusiv a lui Țîganko (Bessarabia
na perekrestke…, p. 237), propunerea de a vota declarația de lichidare
a condițiilor de unire s-a făcut pe neaşteptate. Nu era cu putință ca tot
Această telegramă, mai mult decît cea precedentă, şochează
prin tonul ei neglijent-poruncitor care nu-şi ascundea deloc
disprețul suveran față de Sfatul Țării şi față de membrii săi.
Ședința avea să se deschidă peste două zile, evident, din ca-
uza că cei mai mulți deputați fiind țărani şi aflîndu-se pe la
casele lor în sate, nu puteau fi adunați foarte repede, dar, e
de presupus, şi pentru ca în acest răstimp să se poată obține
acordul unui număr cît mai mare de deputați de a vota unirea
necondiționată. În ziua stabilită, generalul Văitoianu trimitea
Preşedintelui Sfatului Țării următoarea preîntîmpinare: „Am
onoarea de a vă face cunoscut că astăzi, 25 noiembrie 1918,
urmînd a se deschide conform Î.D.R. N 1340 Sfatul Țării, vă
rog să binevoiți a lua măsuri ca toți domnii deputați să fie
prezenți astăzi la ora 14 p.m. pentru a se putea citi de sub-
semnatul Înaltul Decret respectiv”. Acest ordin pe care gu-
vernatorul militar al Basarabiei îl dădea Preşedintelui Sfatului
Țării este cît se poate de relevant pentru caracterul regimului
politic al ținutului şi pentru autoritatea reală a Parlamentu-
lui basarabean. După ce generalul a citit decretul regal de
convocare a legislativului, Halippa, ca vicepreşedinte, şi din
acest moment, preşedinte al Sfatului Țării, dădu citire tele-
gramei lui Stere, care îşi exprima regretul că nu putea fi pre-
zent la Chişinău1 şi gratitudinea că deputații îi încredințaseră
funcția de preşedinte al Parlamentului basarabean, anunțînd
că se retrage din această funcție. Și tot Halippa mai citi o
telegramă adresată regelui Ferdinand, în care Sfatul Țării îşi
exprima credința, dragostea şi devotamentul de nezdrunci-
Blocul Moldovenesc să ştie despre această intenție, fără ca nimeni din

ceilalți deputați să n-o cunoască. Dar, pe de altă parte, este evident că,
prin funcția pe care o avea, Văitoianu a participat la lichidarea Sfatului
Țării, executînd ordinul care i s-a dat de la guvern.
1
Înfrîngerea Puterilor Centrale şi, drept urmare, înlocuirea guver-
nului filogerman al lui Marghiloman cu guvernul Coandă, avea să atragă
căderea în dizgrație a lui Stere, anume acesta fiind motivul real pentru care
el nu a putut veni (sau mai degrabă nu i s-a permis să vină) la Chişinău.
242 SFATUL ȚĂRII
nat pentru Tron, angajîndu-se să ridice „un zid de apărare”
în jurul dinastiei. Tot atunci a fost aleasă noua conduce-
re a Sfatului Țării: P. Halippa, preşedinte, Gh. Buruiană şi
V. Bîrcă, vicepreşedinți, A. Scobioală şi B. Epure (care nu era
prezent la şedință), secretari. După unii martori oculari, ale
căror relatări trebuie totuşi tratate cu un minim de rezervă,
la acea şedință ar fi fost prezenți în jur de 30 de deputați1.
Conform afirmațiilor lui I. Păscăluță, care nici ele nu pot fi
luate ca absolut corecte (conțin unele inexactități evidente),
la şedința din 25.XI.1918 au participat numai 46 de deputați,
din care au votat doar 382. De fapt Parlamentul şi-a reluat
activitatea propriu-zisă abia a doua zi, mai precis, în seara
zilei de 26 noiembrie, cînd a început examinarea în principiu,
la modul foarte general, a legii de reformă agrară. Ședința
s-a desfăşurat într-o atmosferă extrem de încordată. Proba-
bil, pentru a preîntîmpina eventuale provocări, Palatul Par-
lamentului a fost pus sub pază militară, uşa de la intrarea în
sala de şedințe era supravegheată de cîțiva oameni înarmați.
Din păcate, nu dispunem de o informație exactă despre nu-
mărul şi numele deputaților care au participat la acea şedință
şi care au votat unirea necondiționată. După mărturiile lui
Păscăluță, ar fi fost prezenți doar cca 40 de deputați, iar către
dimineața zilei de 27 noiembrie, cînd a fost votată declarația
ce anula condițiile de unire din 27 martie, în sala Parlamen-
tului rămăseseră doar circa 30 de deputați, dar, repet, datele
lui nu se arată credibile3. Conform surselor oficiale, la şedință
1
2
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar. 80, f. 50. Vezi şi Memorandum…,
p. 124, care evident că se bazează pe informația parvenită de la Păscăluță.
3
În arhivele ruseşti se păstrează un text care descrie această şedință şi
după care ar fi fost prezenți 46 de deputați, dar nu toți au participat la vot:
DVP SSSR, vol. I, p. 589-592. Întrucît însă paternitatea textului nu este
asumată de nici o persoană cunoscută (în locul numelor şi semnăturilor,
figurează fraza „semnează 10 deputați ai Sfatului Țării”), acesta nu poate
avea valoare de document.
au participat 92 de deputați, din 144, cîți erau considerați în
acel moment membri ai Sfatului Țării1. Examinarea compa-
rată a listei cu deputații prezenți împreună cu alte liste şi cu
unele documente din acel moment demonstrează că din cei
91 sau 92 de deputați, care după datele oficiale au votat pen-
tru unire necondiționată, trebuie excluse 10 persoane care în
acel moment nu aveau mandat confirmat de plenul legislati-
vului şi, aşa cum observa chiar Halippa2, încă mai mulți din
cei care au protestat împotriva acelei decizii a Sfatului Țării,
ceea ce înseamnă că rămîn cca 68-69 de deputați3. S-au păs-
1
ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 75, ff. 167-172. Datele oficiale sînt
contradictorii. Uneori sînt indicate 91 sau 92 de persoane prezente la
şedință. Este greu de înțeles de ce la şedința din 25.11.1918 pe lista de
deputați figurau 153 de persoane pentru ca a doua zi să fie 140: Ibid., ff.
147-160. Conform listei complete, făcută publică ulterior de către Comisia
de lichidare a Sfatului Țării, la data de 27 noiembrie 1918 aveau man-
dat 127 de deputați (vezi anexa „Tablou…”). Cît priveşte lista oficială a
deputaților care au participat la acea şedință, aceasta e suspectă nu numai
prin faptul că în ea se află persoane care au obținut mandatul în ajunul
şedinței, lucru imposibil, pentru că nu a examinat nimeni aceste manda-
te, ceea ce înseamnă că acestea de fapt nu existau, dar şi din cauza că lista
conține nume de deputați minoritari care nu au votat unirea condiționată
din 27 martie 1918. Nu există nici un temei să credem că aceştia ar fi putut
vota lichidarea Parlamentului şi renunțarea la autonomia ținutului.
2
Documente…, vol. 6, p. 246.
3
Nu există însă siguranță că această cifră ar fi reală, deoarece, în
afară de cele două categorii menționate (deputații fără mandat confirmat
şi cei care au protestat împotriva anulării condițiilor de unire, numărul
cărora era mult mai mare), lista oficială a celor care ar fi votat mai conține
şi numele unor persoane care demult nu mai erau în Sfatul Țării, ca de
ex. P. Piciormare (Chicerman), numele căruia a fost menționat pentru
ultima dată în şedința din 21 mai 1918 (v. Sfatul Țării. Documente, pr.-v.
80) printre cei care fuseseră arestați. La 18.05.1918, el se mai afla încă
în S.Ț.; în ziua aceea a completat ancheta de deputat, dar la 21.05.1918
este menționat printre cei arestați. (Deşi această informație se află în-
tr-un document oficial, totuşi trebuie receptată cu rezerve, deoarece la
zece ani de la Unire, portretul său va fi reprodus într-o fotografie comu-
nă împreună cu cele ale multor altor deputați care erau în viață atunci.
Conform memoriilor lui Halippa, Piciormare ar fi semnat memoriul
244 SFATUL ȚĂRII
trat două fotografii din acel moment, una făcută în sala de
şedințe şi alta afară, la intrarea în Palatul Sfatului Țării. În
ele figurează în jur de 90 de persoane, şi chiar dacă 20-25
dintre ele erau din afara corpului legislativ (inclusiv din rîn-
dul audienței care urmărise mersul şedinței), oricum rămîn
între 65-70 de persoane, deci circa jumătate din numărul to-
tal al deputaților*, în orice caz mai mult de jumătate din cei
care frecventau regulat şedințele. Avînd în vedere faptul că,
în afara cazurilor speciale, ca cel din 27 martie 1918, prezența
medie la şedințe era de 80-90 de deputați, atunci trebuie să
admitem că şedința din 26/27 noiembrie 1918 nu poate fi
considerată neregulamentară şi nici hotărîrile ei întru totul
nevalabile1. E adevărat că, sub aspect constituțional, avînd
de protest adresat la 20.11.1918 guvernului român: Documente…, vol. 6,

p. 246.). Trezeşte nedumeriri şi faptul că la şedința din 26/27 noiembrie nu
au fost prezenți Vladimir Cristi, Pantelimon Erhan, Nicolae N. Codrea-
nu (în lista de prezență figurează un N. Codreanu, probabil, tatăl său),
Ion Buzdugan (s-a spus atunci că acesta era bolnav), personalități politice
cu mare autoritate şi cu tot atîta influență în Sfatul Țării, apoi deputații
Ion Costin, Elefterie Sinicliu, Boris Epure, Alexandru Gropa, Gheorghe
Mare, Anatol Moraru, Ion Valuță, Ion Codreanu (se pare totuşi că acesta
se află în fotografia făcută în dimineața zilei de 27 noiembrie în fața Pala-
tului Sfatului Țării, ceea ce ar putea însemna că a venit la şedință cu înt-
îrziere şi nu a semnat în condica de prezență) ş.a., cunoscuți ca militanți
consecvenți pentru cauza românească în Basarabia. În parte, explicația
s-ar putea afla în deficiențele de organizare a şedinței, dar mai ştim că
de ex. Epure era persoana cea mai informată relativ la ce şi cînd urma să
se facă în Parlament, deci el nu s-a prezentat la acea şedință intenționat
(Halippa susține, în amintirile sale, că acesta a semnat memoriul din
20.11.1918), de unde ar trebui să presupunem că tot aşa au procedat şi unii
din cei menționați mai sus, dacă nu chiar toți aceştia.
* Numărul total al deputaților cu mandate de la acea dată nu se
cunoaşte cu exactitate: după unele date erau 144, după altele 127.
1
La fel ca în cazul votului din 27 martie, după 27 noiembrie unii
deputați care nu s-au prezentat la acea şedință aveau să declare că susțineau
declarația de unire necondiționată. B. Epure de ex. şi-a reluat funcția de
secretar chiar dacă Parlamentul nu mai exista, continuînd să activeze în
Comisia de lichidare a Sfatului Țării.
în vedere importanța rezoluțiilor adoptate, ar fi fost necesa-
ră o prezență mult mai mare, preferabil de cel puțin 2/3 din
numărul total al deputaților. Evident, o decizie de autodizol-
vare a Parlamentului nu poate fi valabilă dacă se adoptă cu
votul a jumătate sau chiar mai puțin din numărul total al
deputaților.
După examinarea sumară a legii agrare în fracțiuni, înda-
tă după deschiderea şedinței în plen, aceasta a fost prezentată
de A. Crihan, care suplinea funcția de preşedinte al Comisiei
agrare, într-o atmosferă „serios-festivă” şi votată dintr-o dată
în trei lecturi, „într-un entuziasm general şi cu exclamații de
bucurie”1. A urmat alegerea unui consiliu administrativ nu-
mit „Casa Noastră”, în sarcina căruia cădea realizarea refor-
mei agrare, şi o comisie de lichidare a Sfatului Țării, precum
şi adoptarea unei hotărîri de majorare a dietei deputaților,
drept recompensă pentru treaba făcută. Apoi Halippa a dat
citire rezoluției Parlamentului de anulare a condițiilor de
unire din Declarația de la 27 martie, în care se spune, între
altele, că în urma unirii cu România a Bucovinei, Transilva-
niei, Banatului şi a ținuturilor ungureşti locuite de români,
„Sfatul Țării declară că Basarabia renunță la condițiile de
1
Tîrziu de tot, într-o scrisoare trimisă la 22 mai 1968 lui Anton
Crihan, Halippa mărturisea că nu putea înțelege „de ce o reformă aşa de
mare, asupra căreia s-a lucrat în Comisia agrară mai bine de o jumătate
de an, a putut să fie votată într-o singură şedință, care a ținut de la 8 seara
pînă la 4 dimineața (atît a ținut toată şedința, dar legea de reformă agrară
a fost examinată într-un timp mult mai scurt şi la ora 2 a fost votată în cea
de-a treia lectură – a.). Eu rămîn nedumerit cum am putut noi să neglijăm
latura frumoasă a unei reforme care îi făcea pe țăranii Basarabiei stăpîni
ai pămîntului ei (de fapt, țăranilor nu le revenea tot pămîntul – a.), şi
legea agrară s-a făcut ca în secret, noaptea, de unde trebuia să se voteze
ziua şi în prezența a cel puțin 5 sau 10 mii de țărani”: Revista de istorie a
Moldovei, 4, 1994, 1, p. 63. Observație complet ruptă de realitățile basa-
rabene de la sfîrşitul anului 1918. Dacă aşa gîndea şi atunci cînd a condus
şedința respectivă, atunci nu e de mirare de ce aceasta a fost atît de prost
inspirată.
246 SFATUL ȚĂRII
unire stipulate în actul de la 27 martie, fiind încredințată că
în România tuturor românilor regimul curat democratic este
asigurat pe viitor”1. Cel care a scris informația despre acest
eveniment pentru ziarul Sfatul Țării, menționa: „Rezoluția a
fost adoptată cu un entuziasm de nedescris”2. După care în
sală a apărut generalul Văitoianu pentru a da citire decretu-
lui regal de dizolvare a Sfatului Țării. Astfel, „într-un entuzi-
asm de nedescris”, şi-a încheiat existența una dintre cele mai
interesante, mai originale şi mai discutate instituții politice
ale Basarabiei.
1
Sfatul Țării, 29 noiembrie/12 decembrie 1918.
2
Ibid.
BasaraBia la ÎnCePutul unei „Crize a Creșterii” 247
BasaraBia la ÎnCePutul unei „Crize a Creșterii”
m aniera în care a fost lichidat Sfatul Țării impune o re-

f lecție stăruitoare asupra relațiilor pe care Basarabia le-a
avut cu autoritățile române în anul 1918. Din păcate, isto-
ricii români, din variate motive, au ignorat această sarcină
– unii din necunoaştere, alții din indiferență, iar cei mai
mulți dintr-un patriotism ieftin şi fals. În schimb, nu au
pregetat să vorbească despre asta – mereu, peste tot şi cu
orice ocazie – toți cei care au avut tot interesul să conteste
dreptul imprescriptibil al României asupra ținutului româ-
nesc dintre Prut şi Nistru.
Cele mai luminate minți ale românilor basarabeni, acei
oameni ai locului care îşi cunoşteau bine originea şi ştiau
că făceau parte din neamul tuturor românilor, au nutrit în-
totdeauna speranța că la un moment dat, într-o îngemănare
fericită a întîmplărilor, pe care istoria va binevoi să o ofere,
vor avea norocul să revină la matca străbună. Acest mo-
ment sperat, dar nebănuit ca vreme precisă, avea să-l ofere
Primul Război Mondial şi produsul acestuia, revoluția rusă.
Entuziasmat de idealurile revoluției, un grup de intelectu-
ali basarabeni, care a reuşit să atragă de partea sa numeroşi
reprezentanți ai maselor populare, în special militari moldo-
veni din armata rusă, molipsindu-i cu generoase idei sociale şi
înălțătoare obiective naționale, s-a angajat într-o luptă pe cît
de temerară, pe atît de riscantă, pentru edificarea în spațiul
dintre cele două rîuri a unei societăți bazate pe echitate şi
dreptate, al cărei rost urma să fie tocmai realizarea acestor
idei şi obiective. Pe atunci cînd s-au angajat în lupta vieții lor
cu toată convingerea şi cu toată ardoarea, cei mai mulți din-
tre aceşti revoluționari naționalişti nu pledau pentru o uni-
248 SFATUL ȚĂRII
re apropiată a ținutului lor cu România, fie pentru că acolo
domnea un regim oligarhic şi monarhic, în timp ce ei erau
aproape toți oameni de condiție modestă şi chiar săraci, pre-
cum şi antimonarhişti neînduplecați, fie pur şi simplu pentru
faptul că necunoaşterea realităților de la frații lor de dincolo
de Prut îi îndemna să aştepte clipa potrivită. Clipa s-a ară-
tat în momentul în care complotul bolşevic a compromis
revoluția, după care construirea societății jinduite pe pămînt
basarabean nu mai era posibilă. Și din acel moment bunii fii
ai Basarabiei s-au întors cu fața spre România, în speranța
că norocul lor şi fericirea scumpei lor moşii strămoşeşti ar
putea veni de acolo. Romanticii revoluționari basarabeni erau
siguri, cel puțin unii din ei, ca de ex. Ion Buzdugan, Dani-
el Ciugureanu, Ioan Pelivan, Anton Crihan, Vasile Gafencu,
Pan Halippa, Vasile Țanțu, Elena Alistar, frații Nicolae şi
Constantin Bivol, Elefterie Sinicliu, că în cazul unirii Basara-
biei cu regatul român prefacerile radicale care au avut loc în
ținut, ca rod al revoluției ruse, nu numai că nu vor fi anulate,
ci chiar vor putea fi continuate într-un climat mai prielnic, de
ordine socială şi de conlucrare fructuoasă cu autoritățile de
stat. Ba mai mult decît atît, unii chiar credeau că, unindu-se
cu România, vor contribui la democratizarea acestei țări, aşa
cum căuta să-i convingă Stere sau Inculeț, şi vor face, astfel,
un serviciu enorm poporului român1. Acesta trebuia să fie
darul revoluției ruse pentru români, adus de fiii credincioşi
ai Basarabiei din marea lor dragoste pentru neamul din care
făceau parte. Însă relațiile pe care aceştia aveau să le aibă cu
1
Căutînd să-i flateze pe naivii revoluționari basarabeni, astfel de
asigurări le dădeau chiar şi unii oameni politici din România care erau
mult prea departe de idealurile revoluției ruse şi de nevoile oamenilor
muncii. Astfel, ținînd, la 30 septembrie 1918, un discurs în fața unui grup
de membri ai Sfatului Țării, deputatul român G.L. Trancu-Iaşi zicea:
„Noi trebuie să venim în mijlocul Dvs. mai des, pentru a ne întări în lupta
care trebuie să o ducem pentru înălțarea claselor muncitoare ale țărei”:
autoritățile statului român au ignorat complet frumoasele
idealuri revoluționare.
Trei momente din istoria acestor relații aveau să pună
foarte bine în lumină caracterul lor. Primul a fost intrarea,
în ianuarie 1918, a trupelor române în Basarabia. Venirea lor
a fost solicitată repetat de principalele instituții politice ale
ținutului – Sfatul Țării şi guvernul acestuia, Consiliul Di-
rectorilor Generali. Chemarea acestor trupe era de a lichida
anarhia, a întrona ordinea şi a salva, astfel, Republica Demo-
cratică Moldovenească de la pieire. În realitate, instalîndu-se
aici definitiv, ceea ce nu a fost deloc rău, ba dimpotrivă, ar-
mata română nu a mai ținut cont de interesele basarabenilor.
Pentru ea, Sfatul Țării şi guvernul său nu aveau nici o valoare,
părerile acestora şi deciziile lor nu contau deloc, ba nu conta
deloc nici chiar viața deputaților şi a miniştrilor, care puteau
fi oricînd arestați şi chiar împuşcați. Dacă acest fenomen a
fost cît se poate de rău, încă mai nefaste au fost maniera în
care s-au făcut rechizițiile şi răfuielile cu populația de rînd,
cu țăranii. Astfel, chiar de la această etapă, chiar de la prime-
le lor contacte cu Basarabia, în loc să facă tot posibilul ca să
cîştige simpatia maselor populare de aici pentru ca acestea să
ajungă a dori o cît mai grabnică şi cît mai temeinică unire a
ținutului lor cu România, autoritățile române, dimpotrivă, au
depus toate eforturile ca să compromită această şansă.
Din nenorocire, anume în această nesănătoasă atmosfe-
ră sociopsihologică s-a ajuns la cel de-al doilea moment al
relațiilor basarabenilor cu regatul român, cel care tradițional
este considerat cel mai spectaculos: Unirea din 27 martie
1918. Atitudinea rezervată a multor deputați față de ideea
Unirii, relația mult prea departe de a fi idilică a autorităților
militare române din ținut, care pretindeau să-şi însuşească
inițiativa realizării acestui act, cu populația şi chiar cu
deputații au anulat din start posibilitatea ca aceasta să fie
rodul unei mari mişcări populare şi al conlucrării frățeşti a
basarabenilor cu factorii politici şi militari din vechiul regat
250 SFATUL ȚĂRII
român. Drept urmare, față de Transilvania, unde în mişcarea
pentru Unire aveau să fie angajate toate aşezările locuite de
români, în Basarabia masele populare au fost complet străine
de actul Unirii şi nici chiar corpul de deputați, în totalitatea
sa, nu a participat la pregătirea lui, aflînd ei înşişi despre asta
abia în ajunul votării Unirii, cînd jocurile fuseseră în mare
parte făcute, din păcate, în secret şi departe în afara Sfatului
Țării. De aceea era firesc ca, aşa cum constatau birourile de
informații ale armatei române şi siguranța statului la două-
trei luni de la data de 27 martie 1918, în unele locuri, mai cu
seamă în sudul Basarabiei, populația să nu ştie nimic des-
pre ceea ce se întîmplase la Chişinău în ziua aceea. E oare
întîmplător că în amintirile lor liderii Sfatului Țării nu spun
aproape nimic sau chiar nimic, ca în cazul lui Inculeț, despre
şedința din 27 martie 1918?
Al treilea moment, şi ultimul, a fost anularea condițiilor
de unire în şedința din noaptea de 26/27 noiembrie 1918.
Trecînd peste viciile de procedură, peste cvorumul proble-
matic, peste formalismul cinic ce a făcut ca o lege agrară,
care este un document juridic deosebit de complex şi cu o
mare încărcătură socială, să fie examinată şi votată definitiv
în cîteva ore, acea şedință a fost ea însăşi, prin felul cînd s-a
făcut şi cum s-a făcut, o mare eroare, pe care ulterior toți
neprietenii României au exploatat-o cu mult profit. În pofida
faptului că anularea condițiilor de unire era pentru Basara-
bia de o importanță capitală şi că numeroşi inamici ai Uni-
rii abia aşteptau comiterea unor greşeli şi ilegalități pentru
a obține argumentele de care aveau nevoie ca să o conteste
în numele populației basarabene la Conferința de Pace de la
Paris, autoritățile române nu s-au sinchisit să o pregătească
temeinic şi să o realizeze cu cea mai mare grijă. Nu doar că
nu au mai venit, ca altădată, membrii guvernului român să ia
act de această decizie istorică, dar nu s-a prezentat nici măcar
Inculeț, fostul conducător al Sfatului Țării. S-a considerat că
era suficient să se dea un telefon la Chişinău prin care să se
ceară convocarea deputaților pentru a renunța la condițiile
de unire, după care generalul Văitoianu să-i anunțe că Sfatul
Țării şi-a dat obştescul sfîrşit. Caracterul artificial şi neseri-
os al „unirii necondiționate” a fost înțeles corect chiar şi de
unii dintre cei care au participat activ la realizarea ei, drept
care în amintirile lor evită să se refere la ea sau, în cel mai
fericit caz, o menționează fugar. Astfel, Halippa, care a con-
dus şedința din 26/27 noiembrie unde s-a jucat această tristă
bufonadă, dorind să pună în lumină rolul pe care l-a avut
în activitatea Sfatului Țării, avea să zică mai tîrziu în variate
prezențe publice că Inculeț a făcut Unirea, iar el a făcut re-
forma agrară. Afirmația sa este însă total greşită – Inculeț nu
a făcut unirea, după cum Halippa nu a făcut reforma agra-
ră; aceasta din urmă avea să se facă numai după adoptarea
legii corespunzătoare în parlamentul României, la 11 mar-
tie 1920. Dar ceea ce e mai important în zicerea lui Halippa
e că el evită să menționeze principalul act realizat de Sfatul
Țării la 27 noiembrie 1918 sub conducerea sa – votarea uni-
rii necondiționate – fiind conştient că nu avea motive să se
mîndrească cu el1. De altfel acest act nu a avut o reală valoa-
re politică pentru regatul român şi cu atît mai puțin în plan
internațional. Adunarea Constituantă a României a ratificat,
la 29 decembrie 1919, Unirea din 27 martie 1918, nu pe cea
atît de nereuşit înscenată la 27 noiembrie. La fel, apărîndu-şi
drepturile legitime asupra Basarabiei în cadrul Conferinței
de Pace de la Paris, din 1919-1920, delegația română făcea
trimitere la votul Sfatului Țării din 27 martie 1918, celălalt
fiind de cele mai multe ori trecut cu vederea. Și tot votul din
martie avea să constituie obiectul de critică acerbă a adversa-
rilor cei mai înverşunați ai Unirii, în primul rînd din partea
1
Abia în scrisoarea pe care i-a trimis-o lui Crihan în 1968, Halippa
avea să facă această curioasă mărturisire: „Acum, noi cei care am votat la
27 noiembrie 1918 am hotărît să explicăm printr-o expunere documenta-
tă motivele care ne-au îndemnat să renunțăm la autonomia Basarabiei”
(Revista de istorie a Moldovei, V, 1994, 1, p. 63). Tîrziu, mult prea tîrziu!
252 SFATUL ȚĂRII
„delegațiilor” ruse, din diasporă şi din țară, ce asaltau mereu
înaltul for internațional, printre care şi una aşa-zis basara-
beană, alcătuită în întregime din elemente străine, trăitoare
în diferite locuri în afara Basarabiei*. Indiscutabil, aşa cum
am mai spus, faptul în sine al unirii Basarabiei a fost unul
extrem de important şi de mare utilitate națională pentru
toți românii, atît pentru cei din cuprinsul acestui ținut, cît
şi pentru cei din restul teritoriului românesc. Dar procedeele
şi instrumentele prin intermediul cărora s-a realizat această
unire au compromis însăşi ideea de unitate națională între
teritoriul dintre Prut şi Nistru şi regatul român şi au pus me-
reu sub semnul întrebării votul unionist al Sfatului Țării.
Evident, după ce facem cunoştință cu gafele uriaşe şi cu
neglijențele de proporții produse pe parcursul consumării
celor trei momente semnalate mai sus, ne pomenim în fața
întrebării: cum au putut fi posibile aceste fapte? Am văzut că
pentru unele fapte, nu pentru cele mai importante, este ade-
vărat, în orice caz, nu pentru cele de ordin politic, vinovații
au fost căutați şi identificați încă pe atunci, în momentul
săvîrşirii lor. Care erau aceştia, a spus-o cît se poate de răs-
picat – şi repetat – Inculeț: „Constat că nu sînt vinovați nici
de un fel guvernul, generalii, coloneii, dar sînt vinovați cei
mici, cei care execută, care se duc la țară şi fac rechizițiuni
cu bătăi şi silnicii”1. Dar sigur că nu amărîții aceştia au fost
cei care au dat ordine armatei române, inclusiv în privința
felului cum să se facă rechizițiile, nu ei au hotărît cînd şi cum
să se facă cele două uniri ale Basarabiei. Cine, dar, poartă
întreaga răspundere pentru aceste fapte? Bineînțeles că cei
care alcătuiau conducerea țării, oamenii politici. Din păca-
te, aşa cum constatau unii contemporani imparțiali, ba chiar
* Este adevărat că aceştia se refereau din cînd în cînd şi la actul din

27 noiembrie, dar nu pentru a se pronunța asupra chestiunii de principiu
a Unirii, ci tocmai pentru a semnala viciile votului Sfatului Țării.
1
buni prieteni ai României, liderii politici şi militari pe care
îi avea țara în acel moment deosebit de dificil pentru ea nu
erau, cu foarte rare excepții, la înălțimea chemării lor. În
notele sale zilnice, Berthelot, despre care unii generali ruşi
de pe Frontul Român spuneau – bineînțeles, cu răutate – că
era „mai român decît românii”, semnalează frecvent că la cei
mai mulți dintre reprezentanții elitei politice şi militare ro-
mâne incompetența, iresponsabilitatea şi lipsa de bun-simț
erau compensate din belşug de superficialitate, infatuare şi
pretenții aristocratice1. Saint-Aulaire, ministrul Franței în
România, vorbind despre incapacitatea lui Brătianu de a or-
ganiza armata, observă: „Personalul politic român este atît
de mediocru, că nu poate fi găsit un prim-ministru mai
1
La 14 decembrie 1916, de ex., generalul nota: „Guvernul român este
deplorabil şi se gîndeşte aproape exclusiv la interesele sale”: H. Berthelot,
p. 120. Vorbind despre boierii români, care de fapt constituiau statul, el
observa, la 10 martie 1917, că unii din ei „îşi vînd recoltele ruşilor, pe un
preț bun, în timp ce soldații români mor de foame”, iar la 17 martie adău-
ga: „Proprietarii preferă să cîştige bani, vînzîndu-şi bunurile intendenților
ruşi, care le oferă un preț mai bun. Astfel, se ajunge la discrepanțe abso-
lut evidente între, pe de o parte, soldații ruşi rotunjori, rumeni, plini de
slănină, şi de cealaltă parte, scheletele din armata română. Și toate as-
tea din pricina indiferenței unei clici politice ale cărei interese personale
sînt considerate intangibile”: Ibid., p. 155, 157. Dacă soldații români erau
lăsați să moară de foame, cum observa Berthelot, comandanții lor nu-şi
refuzau huzurul din zilele de pace. Iată cum descrie un martor ocular
una din mesele ofițerilor superiori la care asista şi prințul dezertor Ca-
rol: „Ca întotdeauna, masa era decorată cu flori. Meniul nu lasă nimic de
dorit: icre negre, peşte, supă de primăvară, fasole verde, pui fript, sparan-
ghel, salată şi ridichi, înghețată de vanilie şi de căpşuni, prăjituri şi fragi”:
M. Fontaine, Jurnal de război, p. 163. Altă dată, la celebrarea numirii unui
comandant de divizie: „Pe masă au fost presărate din belşug flori de cîmp;
în centru, în sectorul autorităților superioare, tronează cîțiva trandafiri.
Se perindă mîncarea: icre negre, sardele proaspete. Crapi. Sparanghel.
Păsări fripte cu cartofi noi. Napi cruzi. Prăjitură. Înghețate. Biscuiți. Ca
băuturi: la început o ceşcuță de cafea cu țuică; vin alb; cafea. Coniac in-
digen”: Ibid., p. 150.
254 SFATUL ȚĂRII
vrednic”1. Iar însărcinatul cu afaceri britanic la Bucureşti,
Frank Rattigan, transmitea la Londra, la 8 octombrie 1919,
următoarea impresie: „Numeroşi reprezentanți ai claselor de
la guvernare din România sînt corupți, de aceea nu e de mi-
rare că au loc multe abuzuri”2. Într-un raport trimis puțin
mai devreme la Foreign Office, acelaşi diplomat observa, în-
tre altele: „Guvernul este detestat de toată lumea, dar românii
într-atît s-au deprins cu guvernarea proastă, încît nenorociri-
le administrației actuale ei le privesc cu multă apatie”3. Ast-
fel, ajungem să înțelegem cum a fost posibil ca, după ce îşi
asumase nobila şi extrem de anevoioasa sarcină de a face din
Basarabia un ținut al ordinii, dreptății şi bunăstării, cîştigînd
înțelegerea şi susținerea multor categorii ale populației basa-
rabene cu variată condiție socială şi de diferită origine etnică,
Sfatul Țării s-a pomenit, după chemarea armatei române, în
situația tragică de a nu putea rezolva nici o problemă şi a nu
mai fi de nici un folos celor care pînă atunci vedeau în el
1
Apud Jean Nouzille, Le calvaire des prisonniers de guerre rou-
mains en Alsace-Lorraine, 1917-1918, Bucureşti, 1991 p. 180-181. În unele
momente, şi Berthelot se arăta foarte nemulțumit de Brătianu. Astfel, în
ajunul ofensivei române din vara anului 1917, el observa, poate exagerînd
nițel: „Chiar şi preşedintele Consiliului (de miniştri – a.), Brătianu, este
cel care dă tonul descurajării generale. Se plînge de tot şi de toți, ar prefera
să nu se facă nimic. Acest om ar merita biciuit. În aceste momente, în care
ar trebui să dea dovadă de energie, se dovedeşte o cîrpă”: H. Berthelot,
p. 211. Este însă adevărat că în memoriile pe care avea să le redacteze mult
mai tîrziu, la cca 35 de ani de la aceste evenimente, timp în care proba-
bil se estompaseră impresiile neplăcute de altădată, Saint-Aulaire avea să
se arate mult mai respectuos cu oamenii politici şi cu militarii români,
arătînd o stimă deosebită mai ales lui Brătianu şi dragoste față de Româ-
nia: Vezi Contele de Saint-Aulaire, Însemnările unui diplomat de altădată
în România, 1916-1920, trad. din franceză de Ileana Sturdza, Bucureşti,
2016, p. 194-195, 227, 231, 269 ş.a.
2
„Large numbers of the governing classes of Roumania are corrupt,
and it was not to be expected that there would not be many abuses”: ANIC,
mcf. Anglia, rola 393.
3
Ibid., rola 393.
adevăratul şi singurul lor salvator. Drept urmare a realităților
basarabene de după Unire, dar şi sub influența vieții politice
din regat1, formidabila echipă de luptători naționalişti basa-
rabeni din timpul revoluției, reprezentată exemplar de Blo-
cul Moldovenesc din Sfatul Țării, se pomeneşte dezbinată.
Sincerii, inimoşii şi ambițioşii revoluționari de altădată, care
fuseseră uniți de aceleaşi mari interese sociale comune al
ținutului lor şi ghidați de acelaşi ideal național, acum devin
adversari, încep să se lupte între ei. Anume această situație
poate explica de ce oameni de mare probitate morală şi de
tot atîta eficiență practică, devotați fără rezerve obiectivului
scoaterii Basarabiei de sub dominație rusească şi alipirii ei la
România, cum au fost Vasile Țanțu, Vasile Gafencu, Vasile
Cijevschi, N.N. Bosie-Codreanu, fiind scîrbiți de spectacolul
politic pe care aveau să-l urmărească după Unire, s-au văzut
nevoiți să se retragă din viața politică, în timp ce alții, nu mai
puțin valoroşi, ca Pantelimon Erhan şi Vladimir Cristi, chiar
dacă puțină vreme au mai avut nişte funcții publice, au prefe-
rat totuşi să se țină la distanță de lupta pentru putere.
Bineînțeles că nimeni nu ar fi avut îndreptățirea să pună
la îndoială necesitatea şi justețea Unirii Basarabiei cu Româ-
nia – nici adversarii din ținut ai acestui act de dreptate is-
torică, nici cei din afara lui şi nici chiar Conferința de Pace
de la Paris, dacă am presupune, prin absurd, că ar fi fost
posibilă o atitudine atît de nedreaptă la nivel internațional –
dar, din păcate, nu putem fi nici pe departe tot atît de siguri
în privința corectitudinii şi priceperii cu care a fost realiza-
tă această acțiune de o importanță şi de o responsabilitate
cu totul aparte. Unirea de la 1918 a fost un fenomen istoric
1
Într-un interviu pe care l-a dat ziarului Sfatul Țării în august 1918,
D. Ciugureanu se arăta îngrijorat de percolul politicianismului românesc
pentru viața politică din Basarabia: Vezi interviul preluat de ziarul Miș-
carea, an. XII, nr. 183 din 15 august 1918. La această situație, şi în special
la fenomenul corupției în timpul alegerilor parlamentare, avea să atragă
atenția şi Pelivan: Mișcarea, an. XII, nr. 188 din 22 august 1918.
256 SFATUL ȚĂRII
epocal, şi pe cît a fost de neaşteptat, după felul, proporțiile şi
circumstanțele în care s-a produs, pe atît de complex, dacă
este avută în vedere conjunctura istorică din acel moment,
deosebit de încărcată şi în mare parte confuză, precum şi
multitudinea şi varietatea factorilor implicați. Modalitățile
cele mai reuşite de orchestrare şi diriguire a unui proces de
aşa anvergură şi complexitate presupuneau un factor politic
de mare probitate profesională şi morală. Și asta cu atît mai
mult, cu cît realizarea marelui proiect istoric numit România
Mare urma să se facă după proclamarea actelor formale ale
Unirii. Aşa cum spuneam şi altădată, „încununarea acestei
opere depindea de faptul în ce măsură diriguitorii țării erau
în stare să se ridice la înălțimea ei. Din păcate, realitatea avea
să arate că ei nu s-au putut ridica la nivelul misiunii pe care
istoria le-a încredințat-o cu atîta generozitate”1. Clasa politi-
că românească din acel moment nu era pregătită pentru re-
alizarea deplină, pînă la capăt, a unirii formale din 1918, nu
dispunea nici de ideile potrivite şi nici de dispoziția necesară,
într-un cuvînt, nu avea un program limpede, coerent pentru
edificarea noului stat şi a noii societăți româneşti. Nu i se
reproşează neapărat o vină, ci este semnalată pur şi simplu o
incapacitate, care a fost să fie produsul mediului şi al timpu-
lui. Crearea României Mari a dat naştere unui fenomen nou,
neaşteptat, în istoria românilor, numit foarte reuşit într-un
raport diplomatic francez, trimis de la Bucureşti la 15 martie
1920, „crise de croissance”, care, pentru a putea fi depăşit,
avea nevoie de o cu totul altă clasă politică. În Basarabia,
criza creşterii României interbelice s-a manifestat mai mult
poate ca în oricare altă parte a noului regat român, luînd for-
me periculoase şi pe alocuri chiar groteşti, parțial din cauza
vecinătății cu imperiul bolşevic, dar nu în ultimul rînd şi din
cauza proastei atitudini pe care clasa politică românească şi
1
I. Țurcanu, Învățăminte ale Marii Uniri din 1918 cu o privire specială
asupra Basarabiei, în Bessarabiana, p. 190.
partea influentă a societății româneşti au avut-o față de acest
ținut, în special ca urmare a necunoaşterii realităților basara-
bene şi a nedorinței de a găsi rezolvările adecvate probleme-
lor iscate din aceste realități.
***
Am lăsat să vorbesc la urmă despre un aspect de primă
importanță al temei Unirii, dacă nu chiar cel mai important:
factorul determinant care a făcut posibilă Unirea. A trebuit
să o fac aici, şi nu la începutul studiului sau la o altă etapă
anterioară a acestuia, pentru că acest aspect se fondează pe
nişte date pe care cititorul le-a putut întîlni în unele din pa-
ginile de mai sus. Aşa cum au decurs evenimentele politice şi
militare din timpul Primului Război Mondial, nu este deloc
exclus ca Unirea să se fi putut produce – eventual, de altă
manieră şi poate cu rezultate mai mult sau mai puțin diferite
față de cele pe care le cunoaştem – şi fără participarea Ro-
mâniei la confruntările dintre părțile beligerante. Prăbuşirea
celor două imperii multinaționale, Austro-Ungaria şi Rusia
țaristă, oricum ar fi lăsat în afara lor Transilvania, Basa-
rabia şi Bucovina, şi întrucît existența acestora ca state in-
dependente era de neconceput, singura lor cale de evoluție
normală putea fi doar unirea cu vechiul regat român, mai
sigură pentru primele două şi mai incertă în cazul celei din
urmă. Bineînțeles că nu există încredere deplină că o aseme-
nea evoluție ar fi fost absolut obligatorie, dar împrejurările
de atunci o sugerează ca foarte posibilă. Contribuția româ-
nilor la mersul operațiunilor militare şi la rezultatele acesto-
ra a fost, cum se ştie, minoră, situație pe care ruşii, „aliații”
lor, care se opuseseră din răsputeri ca România să intre în
război1, acum au încercat să o exploateze în propriul interes,
1
Fostul ministru de externe al Rusiei țariste, S.D. Sazonov, obser-
va mai tîrziu că „pe cît de prețioasă ne fusese neutralitatea prieteneas-
că a României, pe atît de periculos avea să ne fie ajutorul ei militar”:
S.D. Sazonov, Vospominanija, p. 303. El avea să explice această apreciere în
258 SFATUL ȚĂRII
propunînd insistent şi repetat retragerea guvernului român şi
a armatei române în spatele frontului, adică în Rusia, urmă-
rind, astfel, să lichideze statul român şi să cuprindă teritoriul
felul următor: „Chestiunea privind participarea României în război a indus

un oarecare dezacord în atitudinea puterilor Triplei Alianțe. În viziunea ca-
binetului de la Petrograd, scopul principal al politicii Alianței (în raport
cu această chestiune – a.) trebuia să fie distanțarea României de imperiile
centrale, care să fi garantat mai degrabă neutralitatea ei, decît participarea
activă la război. Datorită bogățiilor sale naturale, România este un impor-
tant factor economic în Europa de Sud-Est. Rolul ei ca furnizor de grîu şi
petrol, de care Germania şi Austria aveau mare nevoie, căpăta în timpul
războiului o pondere extraordinară. A-i lipsi pe duşmanii noştri de impor-
turile româneşti constituia principala mea preocupare, şi guvernul impe-
rial era gata să plătească României un preț foarte mare”: Ibid., p. 302. Este
adevărat că unele documente diplomatice din anii 1914-1916 demonstrează
că ruşii au purtat tratative cu guvernul român, şi în special cu Brătianu,
pentru a obține intrarea României în război de partea Antantei, dar acestea
nu aduc dovada că ar fi existat o dorință sinceră în acest sens din partea
Rusiei şi nu ar fi fost vizată, mai degrabă, intenția de a asigura acea neutrali-
tate a României, de care vorbeşte Sazonov (Vezi de ex. Михаил Лемке, 250
дней въ царской ставкѣ: 25 сент. 1915 – 2 iюля 1916, Петербургъ, 1920,
с. 750-758). De altfel, mărturiile unor oameni politici, ca T. Ionescu şi C.
Arion, par să sugereze că discuții secrete pe acelaşi subiect s-au purtat şi cu
reprezentanții Puterilor Centrale: Ibid., p. 758 (telegrama din 18/31 martie a
lui Poklevski către Sazonov). Sazonov observa că în timpul tratativelor care
au precedat intrarea României în război, aceasta „avea o poziție atît de echi-
vocă, încît Puterile Antantei multă vreme nu erau sigure dacă ea va merge
pe drumul ales de Italia sau va adera din nou la foştii săi aliați… La începu-
tul tratativelor, eu mi-am făcut impresia că oscilațiile României depindeau
în special de nesiguranța de partea cui va fi victoria şi de teama de a miza pe
un cal mort”: S.D. Sazonov, p. 301. Chiar dacă această apreciere poate fi, în
parte, produsul atitudinii tradiționale neprieteneşti a ruşilor față de români,
pe care fostul ministru de externe țarist nici nu încearcă s-o ascundă, totuşi
istoricul este dator să n-o ignore. De altfel, unii martori oculari observau că
această atitudine se manifesta în masa militarilor ruşi de pe Frontul Român.
Membrul misiunii militare franceze în România, căpitanul M. Fontaine,
menționează în amintirile sale că ruşii obişnuiau să le spună românilor:
„Nu sîntem aliații voştri, sîntem protectorii voştri” (M. Fontaine, Jurnal de
război, p. 318), ceea ce voia să sugereze că se vedeau îndreptățiți să se com-
porte ca ocupanți, aşa cum s-a întîmplat în timpul tuturor războaielor pe
care ruşii le-au purtat şi aveau să le poarte mai tîrziu în spațiul românesc.
său în frontierele Imperiului țarist1. România nu fusese pre-
gătită, sub nici un aspect, pentru a intra în război, astfel că
disputa dintre istorici relativ la faptul de partea cui trebuia să
intre era şi este complet lipsită de subiect, e aproape penibilă,
cu atît mai mult cu cît atunci cînd izbucnise războiul clasa
politică românească mai bine zis, grupul restrîns de politici-
eni care avea influență reală asupra treburilor țării, era dezo-
rientat, neştiiind foarte bine ce să facă, cui să se alăture şi ce
obiective să urmărească în război2. E altceva că, din punct de
vedere strategic, teritoriul ei, fiind situat între membrii Gva-
druplei Alianțe, Bulgaria cu Turcia pe de o parte şi Germania
cu Austro-Ungaria de altă parte, şi totodată în vecinătatea
imediată a Rusiei, prezenta mare interes pentru ambele blo-
curi militar-politice. Deşi, aşa cum observa pe bună dreptate
Sazonov, România avea anumite bogății naturale, totuşi ea
nu dispunea de resursele materiale necesare pentru sarci-
1
Este adevărat că după lovitura de stat bolşevică de la Petrograd,
în urma căreia Frontul Român se prăbuşise, devenind un focar pericu-
los de destabilizare, şi ceilalți Aliați, mai puțin francezii, considerau că
administrația şi armata română trebuiau să se retragă la răsărit de Prut,
inițial fiind vizată Basarabia, apoi, după ce fusese constatată dezordinea
din acest teritoriu, locul de retragere urma să fie stabilit undeva în sudul
Rusiei: vezi Ch. Vopicka, Secrets of the Balkans, p. 150.
2
Într-o telegramă pe care o trimitea, la 3/16 septembrie 1914, lui Sa-
zonov, ambasadorul Rusiei în Italia, basarabeanul A.N. Krupenski, relata
între altele: „Astăzi, cunoscuții activişti români pe care dvs. îi ştiți şi care
au sosit la Roma pentru a coordona politica română cu cea italiană, m-au
vizitat şi, cu acordul lui Brătianu şi din însărcinarea lui Take Ionescu, Fi-
lipescu şi a ministrului de finanțe Costinescu, m-au rugat să vă comunic
telegrafic urgent că dacă Rusia este de acord să întoarcă României județele
basarabene pe care le-a alipit în 1878, România va declara imediat răz-
boi Austriei şi va trimite împotriva ei toate cele cinci corpuri de armată”:
M. Lemke, op. cit., p. 751. Vezi şi ANIC, mcf. SUA, inv. 1870, rola 538.
Vom afla, apoi, că în anul următor, Tomaso Tittoni, pe atunci ambsadorul
Italiei la Paris, îi făcea aceeaşi propunere lui Sazonov, numai că de astă
dată era cerută întreaga Basarabie: Apud S.D. Spector, p. 202 (sînt citate
memoriile lui R. Poincaré). Bineînțeles, aceste tentative nu puteau avea
nici o şansă de succes. Vezi şi nota precedentă.
260 SFATUL ȚĂRII
na pe care şi-o asumase, iar ceea ce avea nu a fost folosit cu
eficiență şi cu maximă responsabilitate în vederea pregătirii
de război. Apoi ea ducea lipsă acută de o elită militară profe-
sionistă care ar mai fi fost capabilă să pună în acel moment
interesele țării mai presus de poftele şi ambițiile meschine
personale, trupele erau prost instruite şi tot aşa echipate şi
hrănite, armamentul era insuficient şi complet depăşit de
cerințele momentului, nu exista empatia cuvenită între trupe
şi comandanți, extrem de necesară pe cîmpul de luptă, solda-
tul de rînd era tratat foarte prost. Și, aşa cum am mai obser-
vat, factorul politic, de care depindea organizarea militară a
țării, nu era nici el de cea mai bună calitate. Toate acestea au
făcut ca intrarea în război să se soldeze chiar de la început
cu un adevărat dezastru, situație care s-a datorat însă nu nu-
mai slabelor capacități ale armatei române, dar şi faptului că
marii săi aliați nu au respectat clauzele militare ale tratatului
din 4/17 august 1916 şi că în timpul puternicei ofensive a Pu-
terilor Centrale din toamna anului 1916 nu i-au venit în aju-
tor, ceea ce a echivalat cu o trădare. După o serie de pierderi
foarte mari de vieți omeneşti, complet nejustificate, aproape
tot teritoriul național a fost ocupat de inamic1 şi puțin a lip-
sit ca întreaga conducere a țării, împreună cu trupele, să fie
aruncată în afară, fiind forțată să se retragă în Rusia, unde
fusese trimis tezaurul Băncii Naționale şi alte bunuri şi unde
se refugiaseră unii reprezentanți ai cercurilor conducătoare
cu familiile lor, odată cu trimiterea celei mai mari părți a flo-
tei militare la Odesa. Conform rapoartelor diplomatice ame-
1
Proaspătul ambasador al Franței în România, contele de Saint-Au-
laire, constata o „dublă ocupație, aceea a duşmanului, neamțul, şi ace-
ea a falsului aliat, rusul”: Însemnările…, p. 103. Încă în februarie 1917,
însărcinatul cu afaceri american din România, W. Andrews, informa
Secretarul de Stat că relațiile dintre militarii ruşi şi români erau foarte
proaste, ruşii căutînd să scoată oficialitățile române din Iaşi pentru
a pune stăpînire pe clădirile de aici şi pe căile ferate: ANIC, mcf. SUA,
inv. 1736, rola 658.
ricane, la mijlocul lunii septembrie 1917, intenția de trans-
fer a guvernului român la Herson mai era încă în vigoare1.
Pentru a preîntîmpina distrugerea completă a țării, Aliații au
luat măsuri extraordinare şi energice: au fost acordate ajutoa-
re financiare, materiale de război, hrană, în România a fost
trimisă misiunea militară franceză în frunte cu experimenta-
tul şi înzestratul general Berthelot, care, fiind dotată cu im-
portante mijloace băneşti şi dispunînd de un corp numeros
de ofițeri cu foarte bună pregătire, practic a refăcut aproa-
pe complet armata română. Cît de vulnerabilă era România
sub aspect militar, o demonstrează faptul că chiar şi după
eforturile depuse de Berthelot, austro-germanii i-au forțat
pe români să încheie o pace înrobitoare. E adevărat că pacea
nu avea să fie ratificată de rege, dar asta nu schimbă esența
chestiunii. Cu excepția succesului parțial din vara anului
1917, cînd a putut fi oprită ofensiva trupelor austro-germane
pe linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz2, singurele merite reale ale
1
ANIC, mcf. SUA, rola 627. Plecarea din țară a familiei regale, cu
retragere prin Rusia spre Persia sau Japonia şi cu destinație finală Anglia
sau chiar America, nu era exclusă, conform mărturiilor lui Saint-Aulaire
(Însemnările…, p. 190, 223), nici în martie 1918, după semnarea prelimi-
nariilor de la Buftea şi înainte de votul Sfatului Țării din 27 martie 1918.
Unirea Basarabiei, aşa cum am mai observat, dacă nu excludea cu totul un
astfel de scenariu, în orice caz îl făcea mai puțin probabil.
2
Starea gravă a armatei române se vede foarte bine din telegrama re-
dactată de ataşatul militar american la Petrograd, generalul W.V. Judson,
la 17 august 1917, chiar în momentul bătăliei de la Mărăşeşti, pentru am-
basadorul SUA în Rusia, D.R. Francis, pe care acesta a trimis-o în aceeaşi
zi Secretarului de Stat, R. Lansing, şi în care, după ce semnala rezistența
eroică a armatei române în acel moment, atrăgea atenția guvernului ame-
rican la următoarea situație: „Evacuarea României în timpul apropiat este
o mare problemă. Trupele române, în număr de 300.000, cred că această
situație a fost creată de trădarea ruşilor. În aceste circumstanțe, este dificil
de a-i convinge [pe români] să se retragă în Rusia, în caz că va fi şi mai rău
şi armata română se va dezintegra. Guvernul român ar urma să se exileze
în Rusia neprimitoare fără armată, fără fonduri sau credite. Inamicul ar
putea atunci forma de facto guvernul român cu anumite cerințe şi care
262 SFATUL ȚĂRII
armatei române, dar fără legătură cu mersul războiului, asta
întîmplîndu-se pînă în momentul în care soarta armelor în-
cepe să se schimbe radical în favoarea Antantei, au fost două:
anihilarea influenței trupelor ruse bolşevizate în Moldova
şi în Basarabia şi contribuția la realizarea Unirii Basarabiei
cu vechiul regat*. Indiscutabil, din perspectiva recunoaşterii
internaționale a actului Unirii, această contribuție, ca şi cea
a guvernului român, avea să fie un factor nedorit, dar sta-
rea reală a lucrurilor din ținut şi din vecinătatea lui era de
aşa natură că altfel nu s-a putut. Intervenția celor doi factori
ar fi fost necesară chiar şi atunci cînd Basarabia ar fi tins
spre unire în situația în care România nu ar fi participat la
război. Dar de aici deloc nu rezultă că aceştia ar fi avut o
contribuție decisivă la realizarea actului de la 27 martie 1918
şi, în general, a Unirii tuturor provinciilor româneşti din afa-
ră cu vechiul regat. Factorul determinant a fost războiul, care
avea să deschidă o epocă nouă, aducătoare de mari cataclisme
umane, în istoria Europei și a lumii, dar fără de care Unirea
de jure ar urma să încheie pace separată. Situația ar putea fi îmbunătățită

dacă aş fi autorizat de a oferi imediat guvernului român un credit de zece
milioane de dolari pe lună….”: ANIC, mcf. SUA, inv. 1607, rola 632. La ru-
gămintea prim-ministrului I.I.C. Brătianu privind o contribuție urgentă
a Puterilor Aliate pentru refacerea completă a armatei române, în aceeaşi
zi şi apoi repetat, la 3 septembrie 1917, ambasadorii acestora la Iaşi cereau
guvernelor lor să acorde României „ajutorul lor nelimitat”, în special pen-
tru procurarea materialelor de război din Statele Unite via San Francis-
co ‒ Vladivostok: Ibid. Erau cerute, totodată, ajutoare pentru hrană de la
Crucea Roşie americană. Bineînțeles că nu a putut fi dat un ajutor nelimi-
tat, cum cereau ambasadorii, dar trezoreria SUA fixa, la 8 decembrie 1917,
un împrumut de 20 mil. de dolari, din care o treime era asumată de Sta-
tele Unite, iar restul revenea Franței şi Marii Britanii: ANIC, mcf. SUA,
inv. 1739, rola 660. Chestiunea ajutoarelor Aliaților către România este
însă mult prea extinsă şi prea complicată pentru a putea insista aici asupra
ei, şi asta dincolo de faptul că ea se află în afara subiectului acestei cărți.
* Sigur că armata a avut un rol şi în realizarea celorlalte două uniri,
ale Bucovinei şi Transilvaniei, dar acestea s-au făcut după război, deci
într-o atmosferă politică şi militară total diferită.
nici nu putea fi închipuită, iar în cazul Basarabiei un rol im-
portant i-a revenit şi revoluției ruse, dar şi aceasta, la rîndul
ei, a fost tot produsul războiului. Brătianu observa, într-un
discurs ținut în Camera Deputaților în decembrie 1919, că
oricît de importante ar fi fost hotărîrile adunărilor naționale
ale provinciilor alipite cu regatul în 1918, totuşi întregirea te-
ritorială a țării s-a datorat în primul rînd alianței din 19161,
adică participării României la război, altfel spus, războiului
însuşi. Chiar dacă această observație, în bună parte subiecti-
vă, ar fi putut porni, în acel moment, din dorința irezistibilă
a lui Brătianu de a-şi etala propriile sale merite şi în acelaşi
timp de a călca pe anumite mîndrii, totuşi nu i se poate refu-
za o vizibilă notă de curaj şi luciditate. Și tocmai semnalarea
acestui adevăr incomplet (e vorba de război, totuşi, şi mult
mai puțin de convenția semnată de România în 1916) arată,
aşa cum s-a observat mai devreme în studiile de specialitate2,
că S.D. Spector, care i-a închinat o frumoasă carte marelui
om de stat român, exagerează cînd afirmă că „România Mare
a fost, în cea mai mare parte, rezultatul diplomației iscusite
a lui Brătianu”3.
1
Apud S.D. Spector, p. 276.
2
E. Campus, în Revue roumaine d´histoire, vol. IV, 1965, 1.
3
Ibid., p. 281. De altfel, autorul acestor observații face uneori afirmații
de cu totul alt caracter, ca de ex.: „Conferința (de Pace – a.) nu putea decît
să ratifice sau să reglementeze lucrurile deja făcute de România… Se
proclamase deja eliberarea şi unificarea tuturor românilor”: Ibid., p. 301.
Cam aceeaşi părere – greşită, desigur – o întîlnim şi în studiul, de altfel
foarte util, al lui V.F. Dobrinescu şi I. Pătroiu: „misiunea forumului păcii
era redusă la fixarea detaliilor cu privire la frontiere care, practic, fuseseră
trasate prin lupta şi voința popoarelor”: Cit. după Patrimoniu, 1991, 4, p.
151. Actele de unire, votate în Basarabia, Transilvania şi Bucovina erau
complementare cu deciziile corespunzătoare ale Conferinței de Pace, deci
nu se excludeau unele pe altele, ci dimpotrivă, legiferau, sau mai degrabă
ratificau, împreună voința populară.
264 SFATUL ȚĂRII
ANEXE
Anexa 1
Schițe sumare de portret ale celor mai cunoscuți mem-
bri ai Sfatului Țării și ai guvernului Republicii Democratice
Moldovenești
ion inculeț, 1884-1940
A fost trimis în Sfatul Țării de

Comitetul executiv gubernial al
Sovietului de deputați ai țăranilor.
Ales preşedinte al S.Ț. la prima
şedință, din 21 noiembrie 1917. S-a
dovedit a fi un bun organizator şi
un politician abil, ceea ce a asigu-
rat funcționarea neîntreruptă a le-
gislativului în condițiile extrem de
grele ale războiului, anarhiei generale provocate de revoluția
rusă şi mai ales ale încercărilor trupelor bolşevice de a lichida
Sfatul Țării şi a-şi însuşi toată puterea în Basarabia. În timpul
gravei crize politice din prima decadă a lunii ianuarie 1918,
avînd sprijinul eficient al altor oameni politici basarabeni,
printre care Pantelimon Erhan, Gherman Pîntea şi Procopie
Ciumacenko, a ştiut să manevreze astfel ca să zădărnicească
intențiile Front-Otdelului bolşevic de a se transforma în sin-
gura autoritate politică în ținut. În şedința din 11 ianuarie
1918, deputatul V. Prahnițchi observa: „Împrejurările au fost
de aşa natură, că dacă nu ar fi fost atunci Inculeț şi Erhan,
aneXe 265
poate că astăzi Sfatul Țării nu ar mai fi existat”. Astfel, Repu-
blica Democratică Moldovenească a putut fi salvată.
Inițial a pledat pentru rămînerea Basarabiei, cu statut de
republică autonomă, în componența Rusiei postrevoluționare,
democratice şi federative, dar căderea Frontului de Est,
bolşevizarea celei mai mari părți a trupelor ruseşti aflate în
ținut şi în vecinătatea lui, precum şi pretențiile Ucrainei asu-
pra teritoriului dintre Prut şi Nistru aveau să-l convingă că
Basarabia putea avea salvare numai în componența Români-
ei. Drept urmare, de la sfîrşitul lunii februarie şi pînă către
sfîrşitul lunii martie 1918, a participat la cîteva întrevederi şi
tratative cu guvernul de la Iaşi, în cadrul cărora a fost ela-
borat programul şi formulate condițiile Unirii Basarabiei cu
România.
La 27 martie 1918 a condus şedința Sfatului Țării la care
au fost discutate condițiile Unirii şi a fost votată Declarația
de unire a ținutului cu regatul român. După Unire, a
fost cooptat în guvernul român ca ministru fără portofo-
liu pentru reprezentarea Basarabiei. A ținut legătura şi în
continuare cu Sfatul Țării şi cu Consiliul Directorilor Ge-
nerali, dar şi cu autoritățile militare româneşti din ținut,
aducîndu-şi obolul la rezolvarea celor mai arzătoare proble-
me ale ținutului. Ulterior a participat activ la viața politică
din România în calitate de deputat, ministru, membru al
Consiliului de coroană. Dar meritul său cel mai mare este
că, dintre basarabeni, el a avut rolul hotărîtor în realizarea
Unirii Basarabiei cu România*.1
* Din păcate, opinia publică din Basarabia nici pînă acum nu a rea-
lizat acest lucru, drept care nu au fost luate măsurile necesare pentru a i
se arăta respectul şi recunoştința ce i se cuvin: nu i s-a ridicat măcar un
bust, cînd monumentul lui ar fi trebuit să se afle în centrul Chişinăului,
iar mica stradelă, de vreo sută de metri, ce îi poartă numele, cu greu poa-
te fi identificată într-o rețea deasă de ulicioare cu nume mediocre într-o
mahala mizerabilă din microraionul Malina Mică a capitalei R.M.
266 SFATUL ȚĂRII
Pantelimon erhan, 1884-1971
A fost înaintat în Sfatul Țării

din partea Comitetului executiv
gubernial al Sovietului de deputați
ai țăranilor. La 5 decembrie 1917
deputații l-au votat în calitate de
Preşedinte al Consiliului Direc-
torilor Generali, cum se numea
atunci guvernul Republicii Demo-
cratice Moldoveneşti, care avea să
obțină votul legislativului la 7 decembrie. Documentele Sfa-
tului Țării îl prezintă ca pe unul dintre cei mai energici, mai
responsabili şi mai instruiți politicieni ai Basarabiei din acel
moment. Guvernarea sa a fost activă, eficientă şi cea mai
bine văzută din cele cîteva pe care le-a avut republica mol-
dovenească, în pofida faptului că a trebuit să funcționeze
în perioada cea mai grea, cînd anarhia generală amenința
să distrugă ținutul, iar bolşevicii erau pe punctul de a pune
mîna pe putere. Datorită autorității sale, ca prim-ministru
şi preşedinte al Sovietului gubernial al țăranilor, dar şi ta-
lentului său oratoric, a reuşit, împreună cu Inculeț, să ză-
dărnicească tentativa de lovitură de stat a bolşevicilor ce se
încuibaseră în Chişinău. În şedința din 13 ianuarie 1918 a
Parlamentului, Inculeț declara: „Dacă a fost evitată lichida-
rea Sfatului Țării, arestarea deputaților şi linşajele, asta s-a
datorat mie, lui Erhan şi Pîntea”.
După intrarea trupelor române în Basarabia, guvernul
său cedează locul unei alte echipe guvernamentale, drept
urmare a crizei politice din zilele de 6-10 ianuarie 1918.
Rămîne totuşi în guvern ca ministru al instrucțiunii, ma-
nifestîndu-se în continuare, prin energia, corectitudinea,
principialitatea, cunoştințele şi caracterul său democratic,
ca cel mai influent membru al executivului, drept care în
aneXe 267
mod obişnuit dialogul Sfatului Țării cu guvernul în cele
mai complicate probleme, ca de ex. în chestiunea agrară sau
în lupta împotriva anarhiei, se făcea în primul rînd prin in-
termediul său.
A avut un rol important în lichidarea anarhiei după
ce, printr-o scrisoare adresată la 22 decembrie 1917 guver-
nului de la Iaşi şi care mai avea şi semnăturile miniştrilor
V. Cristi şi I. Pelivan, ceruse ajutor militar pentru reîn-
tronarea ordinii în ținut. Sub presiunea bolşevicilor care
amenințau să lichideze Sfatul Țării, a fost nevoit să trimi-
tă la Iaşi, împreună cu Inculeț, o nouă telegramă care ce-
rea să nu fie trimise trupe, dar guvernul său, a continuat
tratativele şi conlucrarea cu guvernul român, începute în
decembrie 1917. Drept urmare, cîteva unități militare ro-
mâne au trecut Prutul şi i-au alungat pe bolşevici dincolo
de Nistru. A votat Declarația de Unire din 27 martie 1918
şi a rămas la convingerea că Basarabia trebuia să-şi păs-
treze autonomia în cadrul statului român, aşa cum preve-
dea acest document. La ultima şedință a Sfatului Țării, din
26/27 noiembrie 1918, nu a fost prezent. Motivul precis nu
se cunoaşte, e posibil din nedorința de a vota declarația de
lichidare a Sfatului Țării. Nu a făcut însă parte din cei 13
deputați care au semnat memoriul de protest adresat la 20
noiembrie 1918 guvernului român, rămînînd în continuare
loial autorităților române, chiar dacă nu era întru totul de
acord cu politica acestora în Basarabia.
268 SFATUL ȚĂRII
daniel Ciugureanu, 1885-1950
Deşi unele scrieri arată că ar fi

avut mandat de deputat încă din
momentul deschiderii Parlamen-
tului, procesele-verbale ale Sfatu-
lui Țării îl menționează doar la
16 ianuarie 1918, cînd a fost votat
pentru funcția de prim-ministru,
venind, astfel, să-l înlocuiască pe
P. Erhan. El însuşi, a zis atunci că
vorbea pentru prima dată de la tribuna Parlamentului. E
aproape sigur că nu a fost deputat: el nu figurează printre
cei 113 deputați, mandatele cărora au fost validate la 4 de-
cembrie 1917. Nu se află nici printre cei care la începutul
anului 1918 au completat anchetele personale de deputat şi
nici în tabloul întocmit de Comisia de lichidare a Sfatului
Țării (vezi anexele 2 şi 3). Procesele-verbale ale şedințelor
S.Ț. nu-l menționeză niciodată ca deputat.
În funcția de premier s-a evidențiat mai mult ca poli-
tician şi mai puțin ca şef al guvernului ce avea de rezol-
vat problemele curente, numeroase şi foarte complicate,
ale republicii. A participat activ în Parlament la discutarea
chestiunii agrare, cea mai importantă şi mai complicată
din toate, reuşind să convingă majoritatea deputaților că în
acel moment, adică după intrarea trupelor române în Ba-
sarabia, nu era posibilă realizarea Declarației Sfatului Țării
din 2 decembrie 1917, care prevedea împărțirea pămîntului
la țărani. A insistat, în schimb, să fie elaborată şi votată o
Instrucție a Sfatului Țării pentru comitetele agrare privind
cultivarea pămîntului.
A avut o poziție clară şi tranşantă în respingerea pre-
tențiilor Ucrainei asupra Basarabiei, precum şi împotriva
aneXe 269
ocupării extremității nordice a ținutului de către austro-
ungari.
La sfîrşitul lunii februarie şi începutul lunii martie 1918
a participat, împreună cu Inculeț, la discuțiile de la Iaşi cu
prim-ministrul român Averescu referitor la o posibilă pre-
zență a basarabenilor la tratativele de pace de la Buftea şi
Bucureşti cu Centralii şi cu aliații acestora, fără să se fi putut
obține un rezultat pozitiv.
În zilele de 20-23 martie 1918 s-a aflat din nou la Iaşi,
unde, împreună cu Inculeț şi Halippa, a discutat mai întîi cu
premierul Al. Marghiloman, apoi în două şedințe ale guver-
nului român, modalitatea de realizare a Unirii Basarabiei cu
România. După votarea Declarației de Unire, a fost desem-
nat de către Sfatul Țării să reprezinte Basarabia în guvernul
de la Iaşi, ca ministru fără portofoliu. A avut o oarecare par-
ticipare la pregătirea Unirii necondiționate, din 27 noiem-
brie 1918.
Pantelimon halippa, 1883-1979
A obținut mandat de deputat

în Sfatul Țării din partea Comi-
tetului gubernial al Sovietului de
deputați ai țăranilor, validat în
şedința din 4 decembrie 1917 a
legislativului. În mod paradoxal,
înainte ca mandatul să-i fi fost
validat, la 22 noiembrie 1917 a
fost ales în funcția de vicepreşedinte al Parlamentului cu
76 de voturi din cele ale 78 de deputați prezenți la şedință.
S-a manifestat ca moderator al unor şedințe ale Parlamen-
tului şi ca deputat ce s-a implicat activ în dezbaterea unor
270 SFATUL ȚĂRII
chestiuni complicate, ca de ex. anarhia, invitarea armatei
române şi problema agrară. A pledat permanent pentru
afirmarea deplină a drepturilor naționale ale moldovenilor
în Basarabia.
În timpul crizei politice din ianuarie 1918 a trebuit să
manevreze între chemarea armatei române şi rămînerea
ținutului în componența Rusiei, dar se pare că nu înțelesese
importanța tratativelor purtate de Inculeț şi Erhan cu co-
mitetele revoluționare, tratative extrem de necesare în acele
condiții, deoarece numai aşa a fost posibil să fie zădărnicită
venirea bolşevicilor la putere şi salvarea Sfatului Țării şi a Re-
publicii Democratice Moldoveneşti.
A participat la cîteva runde de tratative cu guvernul de
la Iaşi în vederea pregătirii Unirii Basarabiei cu regatul ro-
mân, inclusiv la întîlnirile şi dezbaterile din ajunul acestui
fenomen, la mijlocul şi în ultima decadă a lunii martie 1918.
După Unire, drept urmare a alegerii lui Inculeț în guvernul
român şi a faptului că Stere, devenit preşedinte al Sfatului
Țării în locul acestuia, a preferat să stea la Bucureşti, Halippa
a trebuit să suplinească funcțiile de şef al legislativului ba-
sarabean. La 25 noiembrie 1918, în urma retragerii lui Stere
din această funcție, a fost ales preşedinte al Parlamentului.
La ultima şedință a Sfatului Țării, din noaptea de 26 spre 27
noiembrie 1918, a condus lucrările pe parcursul cărora a fost
votată legea agrară şi declarația care anula condițiile de unire
din 27 martie 1918, fiind defintivat, astfel, procesul de înca-
drare a Basarabiei în componența României.
aneXe 271
Constantin stere, 1865-1936
A devenit membru al Sfatu-

lui Țării în şedința istorică din 27
martie 1918, fiind propus de lide-
rul Blocului Moldovenesc, Vasile
Cijevschi.
A avut un rol deosebit de im-
portant la realizarea Unirii Basa-
rabiei cu România. A participat la
tratativele de la Iaşi, din zilele de 22-23 martie 1918, dintre
delegația basarabeană a lui Inculeț, Ciugureanu şi Halippa,
pe de o parte, şi guvernul român, de altă parte. Marghiloman
avea să-şi amintească despre el că vorbise atunci „mult, dar
cu căldură şi bun-simț”. Sosind la 24 martie la Chişinău, îm-
preună cu cei trei basarabeni, s-a implicat foarte activ în pre-
gătirea şedinței la care urma să se ia decizia de Unire. Mar-
ghiloman, care la 26 martie sosise şi el la Chişinău, observa
în seara acelei zile: „Stere intră, iese, lucrează, vede diferitele
partide…” Iar în altă parte: „Stere asigură că avem majorita-
tea. «Am făcut 28 de discursuri, spune el, şi s-au făcut kilo-
metri de vorbărie»”.
În şedința decisivă de a doua zi a ținut un discurs vibrant
în română şi rusă, convingînd pe mulți deputați şovăielnici că
Basarabia nu avea o perspectivă istorică mai bună decît unirea
cu România. Îndată după Unire, mai precis la 2 aprilie 1918,
după ce Inculeț fusese cooptat în guvernul român, împreună
cu Ciugureanu, Stere a fost ales preşedinte al Sfatului Țării.
Fiind însă acaparat în întregime de viața politică şi publicistică
de la Bucureşti, unde edita ziarul „Lumina”, nu era în stare
să stea tot timpul la Chişinău pentru a se ocupa de treburile
Parlamentului basarabean, de aceea după data de 7 aprilie nu
a mai condus şedințele acestuia. Totuşi a urmărit cu atenție
evoluția evenimentelor basarabene, drept dovadă fiind faptul
272 SFATUL ȚĂRII
că, luînd act de tensiunea ce apăruse între trupele române şi
conducerea Republicii Democratice Moldoveneşti, a intervenit
la guvern, cerîndu-i lui Marghiloman să instituie în Basarabia
funcția de guvernator al ținutului pentru a asigura buna conlu-
crare a administrației militare româneşti cu cea civilă locală.
La 25 noiembrie 1918, în urma venirii la putere a unui
alt guvern, care avea motive politice să nu-l mai agreeze, a
renunțat la înalta demnitate de preşedinte al Sfatului Țării,
cerîndu-le deputaților basarabeni să-l elibereze din această
funcție. Din păcate, după terminarea războiului şi realizarea
Marii Uniri, o haită de falşi patrioți au declanşat o campanie
de ponegrire şi terorizare a lui, pe motiv că pledase pentru
aderarea României la gruparea beligerantă condusă de Pu-
terile Centrale, făcîndu-se a uita că de fapt meritele sale în
realizarea Unirii erau mai mari decît cele ale denigratorilor
săi. Trist de tot a fost mai ales faptul că la această campanie
calomnioasă au aderat, din motive politice personale, şi unii
basarabeni, inclusiv indivizi dintre cei care în zilele realizării
Unirii Basarabiei îl venerau ca pe o zeitate.
Vasile țanțu, 1883-1937
A avut un rol hotărîtor în cre-

area Sfatului Țării, ca preşedinte
al Biroului de Organizare a Parla-
mentului basarabean, ales de Con-
gresul Militar Moldovenesc din 20-
25 octombrie 1917. A fost desemnat
ca deputat făcînd parte din grupul
celor 44 de delegați trimişi în Par-
lament din partea acestui Congres.
În această funcție a dat dovadă de energie şi de capacități
administrative excepționale, reuşind, împreună cu colegii săi
aneXe 273
militari, să realizeze pe parcursul a doar trei săptămîni un
volum imens de muncă în vederea deschiderii neîntîrziate a
Sfatului Țării.
În Parlament nu a avut funcții importante. O vreme a
condus Blocul Moldovenesc, aşa cum spune el însuşi în auto-
biografia sa. A fost membru al cîtorva comisii, de ex. de ar-
bitraj şi de declarații şi statute, fiind activ la şedințele în plen
ale S.Ț. şi participînd la dezbateri de mare actualitate, ca de
ex. cele referitoare la problema agrară. A desfăşurat, de ase-
menea, o activitate de mare utilitate politică, militară şi cul-
turală în afara dezbaterilor parlamentare, exercitînd o vreme
funcția de vicecomisar militar al Sfatului Țării. S-a impus şi
ca preşedinte al Societății culturale „Făclia”, reuşind să rea-
lizeze o serie de acțiuni de mare utilitate pentru românii ba-
sarabeni, printre care şi naționalizarea, cu ajutorul colegilor
din Parlament şi guvern, a Sălii publice de conferințe „A.S.
Puşkin”, transformînd-o în teatru național moldovenesc.
Exercita o foarte agreabilă impresie asupra contemporani-
lor prin modestie, principialitate, corectitudine şi mare capa-
citate de muncă. Scriitorul Duiliu Zamfirescu, care în prima
jumătate a anului 1918 s-a aflat în Basarabia în calitate de co-
misar al guvernului român, îl portretiza astfel: „Cînd l-am vă-
zut întîiaşi dată am crezut că intră la mine un plăieş de-al lui
Ștefan cel Mare. Nalt şi uscățiv, cu expresie de cuviință serioa-
să, ca a poporului nostru cel adevărat, domnul Țanțu respiră
energia şi lealitatea. Simplu învățător de la sat, domnia sa, cu
dl Buzdugan şi cu alți tineri români, au avut intuiția momen-
tului şi au scos din revoluția rusească neatîrnarea Basarabiei”.
După Unire nu s-a avîntat, ca mulți alții, în lupta poli-
tică ce avea să se desfăşoare cu mare vîlvă şi cu o încrînce-
nare murdară şi meschină în noul regat. Prea corect cu sine
însuşi şi la fel de respectuos cu pămîntenii săi, s-a retras la
vechea sa muncă de învățător. Prea modestul său mormînt,
în care a intrat mult prea devreme, se află în cimitirul ar-
menesc din Chişinău.
274 SFATUL ȚĂRII
ioan Pelivan, 1876-1954
A făcut parte din grupul celor

44 de persoane trimise în Parla-
ment din partea Congresului Mi-
litar Moldovenesc, asta însemnînd,
totodată, şi participare activă la
munca din Biroul de Organizare a
Sfatului Țării. Prin hotărîrea Biro-
ului, fusese desemnat în calitate de
candidat la funcția de preşedinte al
legislativului, dar sub presiunea formațiunilor de orientare
socialistă şi a reprezentanților minorităților naționale, a ce-
dat în favoarea consăteanului său, Ion Inculeț.
În Parlament a activat puțin, în schimb a fost unul din-
tre principalii membri ai guvernului Republicii Democratice
Moldoveneşti, avînd funcția de ministru pentru afacerile ex-
terne. A întreprins cîteva călătorii la Iaşi pentru a solicita tri-
miterea de trupe în Basarabia în scopul reîntronării ordinii
amenințate de trupele ruse bolşevizate care terorizau ținutul.
Împreună cu premierul P. Erhan şi cu ministrul de interne
V. Cristi, a adresat la 22 decembrie 1917 o telegramă guvernului
român, solicitînd trimiterea de urgență a ajutorului militar.
Pe toată durata activității sale în Sfatul Țării şi în guver-
nul acestuia, a manifestat o simpatie nedezmințită față de
România şi față de valorile spirituale româneşti, trezind, ast-
fel, şi stimulînd interesul şi dragostea mai tinerilor săi colegi
mai puțin cunoscători pentru neamul românesc.
După Unire, a reprezentat, în 1919-1920, Basarabia la
Conferința de Pace de la Paris, fiind membru al delegației ro-
mâne la acest înalt for internațional. Acolo a depus o muncă
neobosită pentru a informa participanții la Conferință, dar şi
opinia publică internațională, în privința drepturilor impre-
scriptibile ale României asupra ținutului dintre Prut şi Nistru.
aneXe 275
Vladimir Cristi, 1880 (?)-1944 (?)
Ca membru al Sfatului Țării,

a avut mandatul Comitetului gu-
bernial al Sovietului de deputați
ai țăranilor, deşi el nu era țăran, ci
mai degrabă proprietar funciar, e
adevărat că nu foarte mare. În Par-
lament s-a evidențiat mai ales la în-
ceputul activității acestuia ca o per-
soană bine pregătită şi ca vorbitor foarte bun. A fost membru
al Comisiei pentru luptă împotriva anarhiei şi pentru provizii,
şi în această calitate, dar şi ca fost comisar al Guvernului Pro-
vizoriu pentru Basarabia, a depus eforturi susținute pentru
rezolvarea celor două probleme extrem de grele. Îndată după
deschiderea Sfatului Țării, la începutul celei de-a doua şedințe,
din 22.12.1917, el a declarat că, în calitate de comisar al Guver-
nului Provizoriu, se supunea Parlamentului basarabean. Tot
atunci a cerut să fie instituită o comisie specială pentru lupta
împotriva anarhiei. Atunci cînd Sfatul Țării a decis crearea
sistemului politic şi administrativ al Basarabiei, el a respins
cererea unor deputați minoritari ca acesta să activeze în strîn-
să coordonare cu guvernul rus, precizînd că „Sfatul Țării este
un organ complet liber din punct de vedere legislativ” şi poate
avea contacte cu „guvernul central” numai prin intermediul
puterii sale executive a directorilor generali.
Totuşi cea mai mare parte a activității sale a decurs în Con-
siliul Directorilor Generali, cum se numea guvernul Republicii
Democratice Moldoveneşti. A fost ministru de interne în pri-
mele două guverne, al lui Erhan şi al lui Ciugureanu. Dinco-
lo de lupta împotriva anarhiei şi pentru asigurarea ordinii în
cuprinsul Basarabiei, s-a implicat în unele acțiuni care vizau
securitatea şi viitorul republicii moldoveneşti. În ajunul Uni-
276 SFATUL ȚĂRII
rii, a luat atitudine tranşantă față de pretențiile teritoriale ale
Ucrainei asupra Basarabiei. La mijlocul lunii decembrie 1917,
a întreprins o călătorie la Iaşi, împreună cu Pelivan, pentru a
solicita ajutor militar în scopul stîrpirii anarhiei şi al preînt-
împinării pericolului ca puterea la Chişinău să fie preluată de
bolşevici. A avut întîlniri cu şeful misiunii militare franceze,
generalul Henri Berthelot, cu unii ambasadori ai Puterilor Ali-
ate acreditați în România şi cu prim-ministrul I.I.C. Brătianu.
A fost unul dintre primii membri ai guvernului basara-
brean care au lucrat la lichidarea structurilor politice şi ad-
ministrative imperiale şi înlocuirea acestora cu instituții noi.
După 16 martie 1918, în procesele-verbale ale şedințelor
Sfatului Țării numele său nu se mai întîlneşte. Nu se cunosc
foarte bine cauzele acestei situații. Din unele documente ar
reieşi că ar fi avut mandat de deputat doar pînă la 6 decembrie
1917 (v. anexa 3), ceea ce nu are nici un sens, odată ce man-
datul său abia fusese confirmat – la 4 decembrie. Nu există
nici o mărturie că după 16 martie nu ar fi avut mandat de
deputat, după cum nu sînt date ce ar demonstra contrariul. E
cert însă că numele său nu se află printre cei care au semnat
declarațiile de unire din 27 martie şi 27 noiembrie 1917. Din
memoriile lui Halippa aflăm că el a fost unul dintre deputații-
semnatari ai memoriului de protest, adresat la 20 noiembrie
1918 guvernului român şi care ulterior va ajunge la Conferința
de Pace de la Paris pentru a fi folosit împotriva recunoaşterii
drepturilor României asupra Basarabiei. De aici nu poa-
te rezulta altă explicație decît că ar fi fost împotriva Unirii
ținutului cu regatul român. O astfel de concluzie pare curi-
oasă, aproape incredibilă, de vreme ce ştim că el a fost unul
dintre cei care au semnat scrisoarea din 22 decembrie 1917
adresată guvernului român cu rugămintea de a trimite trupe
în Basarabia. Dar trebuie să reținem că atunci se cerea un re-
giment ardelenesc, ceea ce putea presupune un detaşament ce
urma să vină nu din România, ci de la Kiev, iar lucrul cel mai
important era că solicitarea respectivă insista ca „regimentul
aneXe 277
să steie la dispoziția Directoratului Republicii Moldoveneşti”,
adică să se afle sub comanda directorului militar al Sfatului
Țării. Altfel spus, nu erau vizate trupe de sub comanda di-
rectă a Cartierului General al armatei române, care ar fi fost
dislocate în toată Basarabia şi ar fi putut fi folosite la alipirea
ținutului la regatul român. Pe de altă parte, trebuie ținut cont
şi de faptul că portretul său, la fel ca cel al lui Vasile Cijevschi,
care a semnat şi el memoriul din 20 noiembrie 1918, se află în
fotografia comună cu membri ai Sfatului Țării şi foşti miniştri
ai Republicii Democratice Moldoveneşti, realizată în 1928, la
zece ani de la Unire, ceea ce ar putea fi o dovadă indirectă
că el nu era considerat adversar al Unirii, ci doar al lichidării
Sfatului Țării şi a autonomiei Basarabiei.
elena alistar, 1873-1955
În Sfatul Țării a fost reprezen-

tanta Ligii culturale a femeilor ba-
sarabence, pe care o conducea. A
luat parte activă la deschiderea Par-
lamentului, cînd, fiind îmbrăcată
în costum național românesc, aşa
cum avea să apară ulterior de mul-
te ori în public, după ce a plîns de
emoție în clipa deschiderii, împre-
ună cu Alexandri, Gurie Grosu şi cu Pelivan, l-a felicitat apoi
pe Inculeț, ales preşedinte al legislativului şi, aşa cum citim
în procesul-verbal al acelei şedințe istorice, „l-a împodobit cu
o frumoasă lentă națională tricoloră”. Din păcate, acest docu-
ment a redus cuvîntarea ei la o singură propoziție, din care
se vede totuşi grija pentru educarea generațiilor viitoare şi
speranța că Sfatul Țării va realiza sarcinile de mare responsa-
bilitate ce stăteau în fața deputaților.
278 SFATUL ȚĂRII
A făcut parte din comisiile redacțională şi şcolară a Sfa-
tului Țării. A colaborat, din partea legislativului, cu orga-
nizațiile pedagogice şi cu comitetele părinteşti. La şedințele
în plen ale legislativului nu a avut ieşiri numeroase, dar le-a
frecventat regulat, iar în momentele critice nu a pregetat
să ia atitudine, apărînd interesele populației majoritare a
ținutului, pledînd pentru o activitate constructivă şi eficientă
în Parlament, criticînd cazurile neprezentării unor deputați
la şedințe. Astfel, la insistența unor deputați minoritari de a
se face cît mai curînd alegeri pentru Adunarea Constituantă
(prin care se urmărea de fapt lichidarea Sfatului Țării), ea
demonstra că „alegerile în Adunarea Constituantă vor cere
de la noi o încordare extraordinară a forțelor, şi trebuie să
spunem că acum ne confruntăm cu o situație în care nu este
posibilă o muncă atît de mare şi de responsabilă”. În şedința
din 29 decembrie 1917, la care N. Grinfeld şi alți deputați
care făceau opoziție Blocului Moldovenesc criticau inițiativa
conducerii Sfatului Țării şi a guvernului de a chema trupe
române pentru a pune capăt anarhiei, ea avea să observe,
între altele că „ei doresc tot binele numai pentru nația lor,
nu pentru moldoveni, în ciuda faptului că împărtăşesc idei
socialiste”. Cînd în ziua de 6 ianuarie 1918, bolşevicii au
împuşcat la gara din Chişinău cîțiva transilvăneni, ea a cerut
Parlamentului să trateze cu grija cuvenită pe cei împuşcați. A
participat activ la dezbaterile legate de trecerea Sălii publice
de conferințe „A.S. Puşkin” la societatea culturală „Făclia”
pentru a fi transformată în teatru moldovenesc, criticînd ve-
hement pe deputații minoritari care se opuneau acestei pro-
puneri a guvernului.
Elena Alistar este unul dintre foarte puținii deputați care
a consemnat memorialistic şedința istorică din 27 martie
1918, manifestîndu-şi, între altele, atitudinea critică față de
remarca lui Marghiloman, care, referindu-se la ea, a zis că era
„prima şi ultima deputată a Țării”, deoarece ea pleda pentru
egalitate între femei şi bărbați în privința dreptului de a alege
şi a fi aleşi. „Aceste cuvinte din gura lui Marghiloman, avea
aneXe 279
ea să scrie în Amintiri din anii 1917-1918, m-au făcut să regret
că nu am avut destulă îndrăzneală ca să protestez pentru păs-
trarea drepturilor femeilor”.
n.n. alexandri, 1856 (?)-1931
Prin statutul său intelectual

foarte înalt, Alexandri a fost un
personaj care s-a evidențiat foarte
mult în peisajul politic şi mai ales
cultural din Basarabia anilor 1917-
1918, dar biografia sa este cunoscu-
tă insuficient, în legătură cu el au
fost vehiculate date care nu țin de
viața şi activitatea lui, de ex. că ar
fi avut popriul său partid, „tolstoian”, că ar fi participat la
înființarea, în 1905, a Partidului Național Moldovenesc ş.a.
Ca deputat în Sfatul Țării, a avut mandatul Societății cul-
turale moldoveneşti. Fiind cel mai în vîrstă dintre deputați,
a avut misiunea de a deschide Sfatul Țării şi a rezolva pro-
blema alegerii Preşedintelui acestuia. S-a achitat cu succes de
această datorie, cînd, cuprins de mare emoție, citim în proce-
sul-verbal corespunzător, „muşcîndu-şi buzele, încearcă să-şi
țină lacrimile”.
La şedințele în plen ale Parlamentului a participat spora-
dic, deoarece principalul său domeniu de activitate era acela
de redactor al ziarului „Sfatul Țării”, organul de presă al legis-
lativului, care, pe lîngă publicarea celor mai variate materiale
despre realitățile din Basarabia şi din lume, avea datoria să re-
lateze zilnic despre activitatea parlamentară. A activat însă şi
în cîteva comisii parlamentare şi a avut variate alte misiuni din
partea corpului de deputați. El însuşi declara, în şedința din
21 mai 1918, a Parlamentului că activa mai bine de o jumătate
de an în Comisia şcolară. A făcut parte şi din comisia care a
280 SFATUL ȚĂRII
redactat Declarația de independență a Republicii Democratice
Moldoveneşti. La 18 mai 1918, drept urmare a exercitării anu-
mitor presiuni asupra ziarului „Sfatul Țării” din partea unor
deputați şi miniştri, a fost numit unicul redactor al ziarului
(pînă atunci, acest statut îl avusese şi Ion Costin).
Începe să desfăşoare o intensă activitate în Parlament din
momentul alegerii, la 11 mai 1918, a unei Comisii constitu-
ționale. La 13 iulie 1918 a fost ales preşedinte al acestei co-
misii, care a activat pînă la dizolvarea Sfatului Țării, la 27
noiembrie 1918. A participat şi la unele şedințe ale Comisi-
ei agrare a Sfatului Țării, insistînd față de membrii acesteia,
mult mai tineri ca el şi cu mai puțină carte, să-şi facă datoria
corect şi cu dragoste față de țărănimea basarabeană.
La fel ca mulți alți deputați, a fost împotriva anulării
condițiilor de unire a Basarabiei cu România ce se conțin în
Declarația din 27 martie 1918 şi a lichidării Sfatului Țării. A
fost un politician foarte sincer, cum rar de tot se întîmplă să
fie întîlniți în viața politică. Era un apărător consecvent al
intereselor țărănimii, cerîndu-le mereu deputaților mai tineri
să fie atenți la nevoile plugarilor. La 7 octombrie 1918 a ținut
un discurs în fața unui grup de deputați în care şi-a exprimat
dezacordul cu unele manifestări ale politicii administrației
româneşti în Basarabia, pledînd totodată pentru păstrarea şi
consolidarea autonomiei ținutului. La 20 noiembrie 1918, a re-
dactat un memoriu către guvernul român, în care critica po-
litica acestuia în Basarabia şi atitudinea față de Parlamentul
basarabean, cerînd respectarea condițiilor prevăzute în actul
unirii de la 27 martie. S-a prezentat la şedința Sfatului Țării
din noaptea de 26-27 noiembrie 1918, dar a părăsit-o, deoarece
nu putea accepta renunțarea la Unirea condiționată şi dizol-
varea Parlamentului. În continuare a păstrat atitudinea critică
față de politica autorităților române în ținut, dar a menținut le-
gături strînse cu unii lideri politici şi cu anumite forțe politice
din România, de ex. cu Al. Averescu şi cu formațiunea politică
a acestuia, Partidul poporului. După Unire, a fost senator şi
vicepreşedinte al Senatului României.
aneXe 281
n.n. Bosie-Codreanu, 1887-1953
A fost unul dintre cei mai pre-

gătiți deputați şi miniştri ai Repu-
blicii Democratice Moldoveneşti. În
Parlament a avut mandat din par-
tea Comitetului funcționarilor Că-
ilor ferate basarabene. A participat
activ la dezbaterea şi soluționarea
multor chestiuni în şedințele Sfa-
tului Țării ca preşedinte al Comisiei de validare a legislati-
vului, dar şi ca ministru în guvern cu variate competențe:
al comunicațiilor, în primele două guverne, şi al lucrărilor
publice, în cel de-al treilea.
Ca deputat de rînd, s-a implicat în rezolvarea multor pro-
bleme foarte complicate. De ex. în şedința din 23 noiembrie
1917, propunea organizarea cohortelor şi trimiterea lor în re-
giunile devastate de valul anarhiei pentru apărarea populației
şi a bunurilor, dar şi cu misiunea de pedepsire a răufăcători-
lor, deoarece jafurile, preciza el, erau făcute mai cu seamă de
către dezertorii din trupele care se retrăgeau de pe front. Și-a
adus aportul la elaborarea Regulamentului cu privire la ad-
ministrarea Basarabiei şi a Declarației Sfatului Țării din 2 de-
cembrie 1917, care împreună aveau să constituie fundamentul
constituțional al Republicii Democratice Moldoveneşti şi să
creeze întreaga structură politică şi administrativă a ținutului.
A contribuit la separarea vechiului județ Ismail în două județe
noi şi la crearea zemstvelor în aceste județe. Participînd la
dezbaterea şi aprobarea legii cu privire la mandatul de depu-
tat, a insistat asupra libertății depline a alesului poporului şi
a necesității de a respecta opiniile separate. Acestea sînt doar
cîteva exemple din activitatea foarte productivă a deputatului
N.N. Bosie-Codreanu. Dar cea mai mare parte a muncii sale
în Parlament era legată de Comisia de validare, pe care o con-
282 SFATUL ȚĂRII
ducea şi care avea de făcut rapoarte în plen aproape în fiecare
lună şi, în orice caz, nu mai rar de o dată la două luni.
Nu mai puțin fructuoasă a fost activitatea sa ca ministru.
La 9 decembrie 1917, de ex., îi informa pe deputați că fuse-
se terminată construcția liniei de cale ferată Bălți-Ungheni şi
peste cîteva zile era aşteptată darea în exploatare a celui de-al
doilea tronson al liniei Bender-Ungheni. A manifestat mul-
tă energie şi insistență pentru îmbunătățirea condițiilor de
trai ale lucrătorilor din transporturi, poştă şi telecomunicații.
În Parlament i s-a reproşat de mai multe ori că în privința
solicitării de bani pentru lucrările de construcții şi reparații
în transporturi şi pentru salariile lucrătorilor din acest do-
meniu, precum şi ale celor din poştă şi telecomunicații, el se
arăta mult prea insistent, în comparație cu alți miniştri, fi-
ind concurat în această privință doar de P. Erhan, ministrul
instrucțiunii publice.
ion Buzdugan, 1887-1976
În Parlament a fost trimis din

partea Congresului Militar Moldo-
venesc, asta însemnînd şi implicare
în activitatea Biroului de Organiza-
re a Sfatului Țării, în cadrul căruia
a făcut parte, împreună cu Inculeț,
Erhan, Ioncu şi Halippa, din Co-
misia pentru distribuirea locurilor
în viitorul legislativ. A fost ales în conducerea Parlamentului
– secretarul 5, adică ultimul din cîți alcătuiau lista acestor
demnitari, dar de fapt, prin activitatea sa şi prin rolul real pe
care l-a avut acolo, a fost cel mai important dintre toți.
A fost extrem de activ, cu o energie debordantă, se im-
plica în dezbaterea tuturor chestiunilor de pe ordinea de zi
aneXe 283
şi aproape întotdeauna era eficient. Era unul dintre cele mai
pitoreşti personaje pe care le avea Sfatul Țării, fiind uneori
admirat, alteori ironizat, adeseori aspru criticat şi cîteodată
şantajat, urmărindu-se, prin astfel de manevre, să fie redus la
tăcere, ceea ce, dat fiind caracterul său, în special predispoziția
permanentă de a spune adevărul oricît de neplăcut ar fi fost
acesta, era imposibil. S-a arătat tot timpul un adversar de te-
mut pentru oponenții Blocului Moldovenesc, din care făcea
parte. Uneori împingea polemica şi replicile sale tăioase pînă
la extremă, ceea ce încingea spiritele în Parlament şi îl forța
pe preşedintele şedinței să-l tempereze şi să-l cheme la ordi-
ne. Au fost cazuri cînd a trebuit să fie eliminat din şedințe.
Totuşi, în pofida spiritului său frondist şi gîlcevitor, era în
general un deputat care venea cu multe inițiative, era con-
structiv şi deci de mult folos pentru Parlament. Fusese, se
poate spune, unul din motoarele care punea Parlamentul în
mişcare şi îi asigura un ritm de muncă susținut.
Ceea ce s-a văzut întotdeauna foarte bine la Buzdugan
a fost românismul său profund, sincer, deschis. Această ati-
tudine s-a manifestat foarte bine începînd chiar de la prima
şedință a Sfatului Țării, arătîndu-se activ şi eficient deopo-
trivă mai ales atunci cînd legislativul trecea prin momente-
le cele mai tensionate, ca de ex. în zilele în care era aşteptată
armata română pentru a zădărnici preluarea puterii de către
bandele de bolşevici sau în ajunul proclamării independenței
Republicii Democratice Moldoveneşti ori în şedința istorică
din 27 martie 1918. În şedința din 29 decembrie 1917 a arun-
cat în adresa aşa-zişilor socialişti, care se opuneau cu îndîrjire
chemării trupelor române în ajutor, fraza rămasă de pomină
„socialişti de sute de mii”, demascîndu-i, astfel, pe bogătaşii
care se camuflau cu fraze revoluționare. Efectul a fost că toți
aceştia, văzîndu-se dezarmați, au părăsit Sfatul Țării. Rămî-
ne deocamdată o enigmă lipsa sa la şedințele Sfatului Țării în
timpul crizei politice din zilele de 6-10 ianuarie 1918, fapt la
care atrăgea atenția deputatul V. Prahnițchi. În şedința de la
27 martie 1918 a ținut un discurs mobilizator, în care a spus,
284 SFATUL ȚĂRII
între altele: „Fie ca poporul nostru, țara întreagă şi toată lumea
să ştie că noi, românii basarabeni, care am pătimit un veac în-
treg sub jugul țarismului rus, nutrim cu toții dorința arzătoare
de a ne uni cu frații de peste Prut, că noi dorim să fim şi să
rămînem pentru totdeauna împreună cu toți românii”.
După dizolvarea Sfatului Țării, Comisia de lichidare a
acestuia i-a încredințat lui Buzdugan redactarea proceselor-
verbale ale şedințelor legislativului basarabean. Se pare că
această situație i-a oferit posibilitatea de a „modela” pe alo-
curi documentele după gustul, interesele şi simpatiile sale.
anton Crihan, 1893-1993
A devenit deputat prin hotă-

rîrea Congresului militar moldo-
venesc. A fost unul dintre deputații
cei mai activi, fiind membru al
mai multor comisii parlamentare:
agrare, şcolare, pentru lupta împo-
triva anarhiei şi proviziei, pentru
declarații şi statute. A activat o vre-
me şi în guvern în calitate de viceministru al agriculturii.
Principalul său domeniu l-a făcut activitatea în Comisia
agrară, în care a fost vicepreşedinte, iar după retragerea sau
îndepărtarea lui V. Țîganko, a suplinit funcția de preşedinte.
La prima etapă, cînd încă nu se punea problema adoptării ime-
diate a legii agrare, s-a implicat activ în pregătirea Instrucției
agrare a Sfatului Țării, în baza căreia urma ca pămîntul să
fie împărțit la țărani pentru a-l cultiva, fără să le fie dat în
proprietate. Astfel, polemizînd, în şedința din 19 februarie a
Sfatului Țării, cu deputații Țîganko şi Stanevici, care îi învi-
nuiau pe membrii Blocului Moldovenesc de bolşevism, el le
răspundea, între altele: „Atunci cînd a fost adoptat punctul
aneXe 285
despre socializarea pămîntului (p. 2 din Declarația din 2 de-
cembrie 1917 – a.), a fost acceptată şi prevederea cu privire la
socializarea inventarului, pentru că pămîntul trebuia să fie
cultivat cu ceva”. Vorbind în continuare în susținerea poziției
guvernului care considera că în acel moment nu era posibilă
socializarea pămîntului, el zice: „Acum noi spunem un singur
lucru, că avem nevoie de pîine şi trebuie să obținem această
pîine cu orice preț. Prin urmare, pămîntul basarabean tre-
buie să fie cultivat. Și întreb: poate oare moşierul să cultive
pămîntul? Nu. De ce? Pentru că tot inventarul viu a fost fu-
rat, la fel şi cel mort, mîini de lucru nu sînt, pentru că țăranii
vor fi ocupați cu prelucrarea propriului lor pămînt. Și atunci
noi ne asumăm sarcina de a cultiva tot pămîntul. Și dacă ne
asumăm această sarcină, vom fi noi în stare să o îndeplinim?
Mîini de lucru se găsesc, dar asta nu e suficient; este nevoie
de inventar, iar inventarul e furat. Iată că noi am hotărît să-l
confiscăm pentru a-l folosi cît mai bine. De aceea dumnea-
voastră nu puteți să ne învinuiți de bolşevism. Noi mergem
mai departe. Inventarul va fi distribuit la țăranii nevoiaşi, dar
nu fără plată; deci nici în cazul acesta nu ne puteți învinui de
bolşevism. Aceasta este o necesitate de stat”.
Aşa cum era de aşteptat, a luat atitudine tranşantă împo-
triva pretențiilor teritoriale ale Ucrainei față de Basarabia, pe
care aceasta şi le-a făcut publice la sfîrşitul lunii februarie şi
începutul lunii martie 1918. În memorabila zi de 16 martie,
cînd Sfatul Țării a discutat această chestiune, Crihan a ținut
un amplu discurs, garnisit foarte reuşit cu o serie de date din
domeniul istoriei şi al relațiilor internaționale, demonstrînd
că aceste reflexe expansioniste îşi aveau originea în tendințele
vechi ale slavilor, şi în special ale Rusiei, de a se lăți peste ro-
mâni. Zicea, între altele: „Contemporanii noştri ucraineni nu
au uitat tendințele strămoşilor lor, şi nu alte cauze, nu tea-
ma că noi am putea să-i nedreptățim pe puținii ucraineni
care locuiesc aici şi care în ultimul veac au peregrinat în țara
înaintaşilor noştri îi face să ne atace, ci cîştigul care le cere
286 SFATUL ȚĂRII
cu insistență: mergeți, puneți stăpînire pe oamenii aceştia şi
înrobiți-i. Democrația ucraineană a uitat că în lupta care a
trecut, mai mult a fost ajutată de unitățile moldoveneşti decît
de ucraineni, care ziceau că ei sînt ruşi şi numai ruşi. Și cît
timp această democrație a fost slabă şi se baza numai pe idee
şi pe fraze goale, era cea mai cuminte şi mai dreaptă din toate.
Dar cum numai a simțit susținerea baionetelor germane, din-
tr-odată s-a schimbat… Eu sînt sigur că şi de data aceasta vic-
toria nu va fi de partea ucrainenilor… Nemții vor înțelege ce
vor aceşti oameni de nimic; ei se vor convinge că în activitatea
lor aceşti iubitori de putere nu se conduc de tendința spre li-
bertate, ci numai de gîndul de a-i stăpîni pe alții şi de aceea nu
le vor da ajutorul pe care îl vor cere… Dacă noi sîntem lipsiți
acum de forță fizică, avem, în schimb, putere morală. De par-
tea noastră este adevărul, onoarea şi conştiința curată…”
Ulterior, în calitate de membru şi apoi de conducător al
comisiei agrare, el a asigurat elaborarea la timp a legii agra-
re, dezbaterea şi adoptarea ei. În şedința din noaptea de 26
spre 27 noiembrie 1918 a fost principalul raportor în această
chestiune. El îşi termina atunci discursul astfel: „În numele
Comisiei agrare, vă rog, domnilor deputați, să primiți acest
proiect de lege nu ca pe rodul unei oarecare doctrine sau te-
orii ştiințifice, ci doar ca pe un produs al vieții, aşa cum este
ea la noi. Votînd acest proiect de lege, veți aduce un mare ser-
viciu nu numai acelei părți a poporului român care trăieşte
în spațiul dintre Prut şi Nistru, dar şi întregii națiuni româ-
ne, de la Tisa şi pînă la Nistru”.
Dar ceea ce a făcut nota cea mai pronunțată a prezenței lui
Crihan în Sfatul Țării au fost pledoariile sale înflăcărate, sin-
cere şi bătăioase pentru cauza românească în Basarabia. Cît se
poate de convingătoare în acest sens sînt mai ales discursurile
sale pentru afirmarea în Basarabia a rolului dominant al lim-
bii române, în raport cu limba rusă şi cu limbile minorităților
naționale, pentru transformarea Sălii publice de lectură „A.S.
Puşkin” în teatru național moldovenesc şi pentru ajutorarea
aneXe 287
financiară a familiilor lui Alexei Mateevici şi Simion Mura-
fa. În cel de-al treilea discurs, referindu-se la nedorința unor
deputați din Fracțiunea țărănească, chiar moldoveni, cum era
P. Cocîrlă, de a acorda nişte modeste alocații în bani soțiilor şi
fiicelor celor două personalități decedate în 1917, el zicea: „Știți
dvs. oare cine au fost pentru noi Murafa şi Mateevici? Din pă-
cate, nu, şi tocmai de aceea mergeți orbeşte după cei care nu
au nimic în comun cu națiunea noastră. Vă amintesc că Mu-
rafa şi Mateevici au fost unii dintre cei foarte puțini care încă
în timpul revoluției din 1905 au avut curajul să înalțe drapelul
roşu al luptei pentru eliberare națională. Cel din urmă fost
totodată şi unul dintre puținii mari poeți naționali din vre-
mea noastră. Ambii au rămas neînțeleşi de către noi, moldo-
venii, în schimb duşmanii noştri i-au înțeles foarte bine”.
ștefan Ciobanu, 1883-1950
A fost ministru al instrucțiunii

publice în două guverne ale Repu-
blicii Democratice Moldoveneşti,
al lui P. Erhan şi al lui P. Cazacu.
A manifestat mult interes față de
evoluția politică a Basarabiei la
acea etapă, inclusiv a urmărit cu
atenție activitatea Sfatului Țării,
chiar dacă nu era deputat. Era unul dintre oamenii poli-
tici basarabeni cei mai şcoliți la acea vreme. Dar, probabil,
în virtutea felului său de a fi ‒ sfios, reținut, modest – în
aparițiile sale în Parlament nu s-a impus tot atît de mult ca
alți miniştri, cum au fost de ex. cazurile lui Bosie-Codrea-
nu, Cristi sau Erhan.
Ca responsabil în guvern pentru învățămînt, s-a îngrijit
mai ales de susținerea financiară a şcolilor şi asigurarea lor
288 SFATUL ȚĂRII
cu cadre de învățători. Din cauza pierderii întregii arhive a
Consiliului Directorilor Generali, singura sursă din care
aflăm despre activitatea guvernului şi a fiecărui ministru în
parte sînt procesele-verbale ale şedințelor Sfatului Țării. Din
acest motiv, activitatea ministrului Șt. Ciobanu în primul
guvern este mai puțin cunoscută, poate şi pentru că Parla-
mentul conlucra practic numai cu energicul premier Erhan,
fără ceilalți miniştri. Ceva mai bine sîntem informați despre
aflarea sa în ultimul guvern, chiar dacă şi în acest caz, de cele
mai multe ori, rapoartele şi dările de seamă ale ministerului
erau prezentate de viceministrul A. Scobioală. Și totuşi exis-
tă unele documente care pun cumva în lumină preocupările
ministrului Șt. Ciobanu. Astfel, la 4 mai 1918 el răspundea
interpelării unor deputați minoritari care se revoltaseră că
guvernul nu aprobase invitarea de lectori din afara Basara-
biei pentru cursurile de vară ale învățătorilor nemoldoveni.
„Ținînd cont, pe de o parte, zicea el, de situația politică gene-
rală, în care cu unele state, ca de ex, Ucraina, nu avem relații
diplomatice regulate, şi cînd altele, cum sînt Bulgaria şi Tur-
cia, se află în război, şi contacte cu ele nu putem avea, iar
de altă parte avînd în vedere starea financiară grea a țării,
în special în legătură cu schimbarea cursului rublei, ceea ce
va duce, probabil, şi la reducerea mijloacelor pentru cursurile
de limbă română, Consiliul Directorilor a hotărît să respingă
cererea comisiilor şcolare ale minorităților naționale”. Iar la
23 mai 1918, răspunzînd interpelării unui grup de deputați,
raporta că încă pînă să preia el portofoliul, în minister exista
o dispoziție, conform căreia în institutul învățătoresc şi în
seminariile pedagogice din Basarabia bursă primeau numai
studenții născuți în ținut. Dezvoltîndu-şi răspunsul, el adau-
gă: „Noi nu am împărțit bursierii după criteriul național, ci
numai dacă sînt originari din Basarabia. Putem să dăm bursă
şi rusului, ucraineanului, dar numai cu condiția să se fi născut
în Basarabia. Nu ne putem ghida de criteriul sentimental, ci
de cel al justeței, al rezonabilului. Nu refuzăm nimănui drep-
aneXe 289
tul la învățătură, dar nu putem da burse tuturor… Vecinii
noştri nu sînt la fel de sentimentali ca noi. De pildă, dincolo
de Nistru, în 50 de sate sînt doar 90 de învățători moldoveni.
Ei au rugat guvernul ucrainean să organizeze cursuri pentru
învățătorii moldoveni şi au fost refuzați. Acolo pentru evrei şi
nemți mijloace s-au găsit, dar nu şi pentru moldoveni”.
A fost unul dintre cei mai consecvenți promotori ai ca-
uzei româneşti în Basarabia, de aceea nu e de mirare că a
fost şi primul basarabean din acea vreme primit în Academia
Română, încă în octombrie 1918.
teofil ioncu, 1885-1954
În Sfatul Țării a fost reprezen-

tantul Partidului Național Moldo-
venesc. S-a remarcat ca un bun cu-
noscător al problemelor economice
şi financiare, cu studii temeinice
făcute la Moscova şi la Leipzig,
drept care în două din cele trei gu-
verne, al lui Erhan şi al lui Ciugu-
reanu, a deținut portofoliul minis-
terului de finanțe. În general, pentru cele mai bune expertize
în acest domeniu, Parlamentul apela întotdeauna la el. Astfel,
cînd guvernul bolşevic din Petrograd a ordonat, printr-o tele-
gramă, Băncii de Stat din Basarabia să i se supună, lucrătorii
Băncii au cerut Sfatului Țării ajutor, drept care deputații au
hotărît ca Banca să aibă un comisar parlamentar, funcție în
care, pînă la formarea guvernului, a fost numit Ioncu.
A fost un susținător de mare nădejde al drepturilor
naționale ale românilor basarabeni şi în acelaşi timp ma-
nifesta înțelegere şi multă toleranță față de minoritățile
naționale din ținut. Nu era un vorbitor de meserie şi nici
290 SFATUL ȚĂRII
nu a căutat să se impună prea des atenției deputaților – era
un om al faptelor concrete şi tocmai de aceea adeseori şi-a
demonstrat cu prisosință eficiența. A fost unul dintre prin-
cipalii alcătuitori ai Regulamentului cu privire la adminis-
trarea Basarabiei, dacă nu cumva chiar singurul, de vreme
ce l-a prezentat şi l-a apărat în Parlament, iar acesta a fost
de fapt documentul de bază pe care s-a fondat activitatea
principalelor instituții de stat ale Republicii Democratice
Moldoveneşti.
Totuşi, contribuția sa cea mai de seamă la organizarea
vieții de stat a Basarabiei postțariste au constituit-o măsurile
luate din inițiativa lui pentru buna aşezare a mecanismului
financiar al republicii. De ex., la 11 decembrie 1917 propunea
Parlamentului o inițiativă legislativă care urmărea să salve-
ze băncile de la faliment, precizînd: „… înaintez un proiect
de lege, care rog să fie examinat în regim de urgență şi care
interzice băncilor să elibereze clienților mai mult de 1000
de ruble în două săptămîni”. La 17 ianuarie 1918 a înaintat
un proiect de lege cu privire la crearea Băncii de Stat a Re-
publicii Moldoveneşti. S-a implicat activ şi în reglementarea
raporturilor valutare, în special cu privire la paritatea rublă-
leu, precum şi în soluționarea multor altor probleme econo-
mico-financiare. A creat în cadrul ministerului de finanțe o
serie de subdiviziuni de specialitate care au asigurat acestui
departament guvernamental nivelul necesar de probitate: co-
misii pentru buget, fiscală, pentru împrumuturile interne şi
externe ş.a. A propus un ansamblu de măsuri pentru alimen-
tarea bugetului republicii. De ex., la 5 februarie 1918 a supus
atenției deputaților un proiect de lege cu privire la perceperea
unui impozit asupra rezervelor de tutun din Basarabia, iar
la 7 februarie un proiect similar viza vinurile şi plantațiile
viticole. Cînd bani nu erau sau erau insuficienți, el le cerea
deputaților să nu inițieze noi finanțări. Astfel, la propunerea
din 18 mai 1918 a conducerii Paramentului de a fi alocați 400
mii de ruble pentru zemstva regională a Basarabiei şi pentru
aneXe 291
unele cheltuieli ale legislativului, Ioncu a reacționat astfel:
„Nu demult am alocat 220 mii de lei, iar acum ni se propune
să mai dăm încă 400 mii de ruble. Tot alocăm şi alocăm, dar
nu ne interesează dacă avem de unde aloca. Iar eu am date
sigure că în vistierie bani nu mai sînt”.
A fost unul dintre inițiatorii concesionării Căilor ferate
basarabene, deoarece bugetul republicii nu era în stare să
acopere cheltuielile mari ale acestora. A lichidat, împreună
cu ministrul de finanțe român, vama de la Ungheni.
Petre Cazacu, 1873-1956
A devenit membru al Sfatului

Țării la 2 aprilie 1918 cu mandat
din partea Sovietului de militari
moldoveni care de fapt nu mai exis-
ta. Este evident că a fost o simplă
formalitate care urmărea să-i pre-
gătească terenul pentru a putea fi
propus la funcția de prim-ministru,
în locul lui Ciugureanu care urma
să fie cooptat în guvernul român ca ministru al Basarabiei
fără portofoliu. Această acțiune a fost necesară în vederea
reîmpămîntenirii lui Cazacu care locuia în România. Aflăm
din memoriile lui C. Argetoianu că a participat la întîlnirile
delegației basarabene a lui Inculeț şi Ciugureanu, de la sfîrşitul
lunii februarie 1918, cu Al. Averescu, prim-ministrul român
din acel moment, ceea ce sugerează că încă de pe atunci era
avut în vedere pentru o funcție importantă în Basarabia.
Nu s-a evidențiat foarte mult ca prim-ministru şi cu atît
mai puțin ca deputat, şi asta mai ales din cauza că după vo-
tarea la 27 martie a Unirii Basarabiei cu România, Sfatului
Țării îi rămăsese puțin să mai activeze, iar prerogativele
292 SFATUL ȚĂRII
guvernului basarabean au fost preluate aproape integral de
administrația militară românească. În momentul prezentării
programului său de guvernare în Parlament, la 7 aprilie 1918,
şi-a propus o serie de măsuri foarte ambițioase, dar evident
că, din motivele menționate, toate acestea nu aveau nici o
şansă să fie realizate. A conlucrat cu administrația militară
şi cu guvernul de la Iaşi atît cît s-a putut în acele condiții
de autonomie pur formală. Cînd însă colaborarea dintre
autoritățile provinciale şi unitățile militare începuse să se
arate ineficientă, amenințînd ținutul cu un nou haos admi-
nistrativ, a avut inspirația şi inițiativa de a propune, împre-
ună cu Stere, guvernului să fie luate măsuri pentru îndrep-
tarea situației, ceea ce a dus la organizarea, în iunie 1918, a
Comisariatului General al Basarabiei, în frunte cu generalul
Artur Văitoianu. Din acel moment, guvernul Basarabiei, ca şi
Sfatul Țării, la fel ca Republica Democratică Moldovenească,
şi-a continuat existența doar pe hîrtie, pînă la votarea unirii
necondiționate, la 27 noiembrie 1918.
gherman Pîntea, 1894-1968
A făcut parte din grupul ce-

lor 44 de delegați trimişi în Sfatul
Țării de Congresul Militar Mol-
dovenesc. (Există părerea, ce pare
să fi pornit de la el, dar susținută
şi de Inculeț, după care inițiativa
convocării acestui Congres i-ar fi
aparținut.) A fost unul dintre cei
care au luat cuvîntul la prima şedință a Parlamentului şi l-a
felicitat, exprimîndu-şi convingerea că „Sfatul Țării va rea-
liza în viață neabătut principiile proclamate de democrația
revoluționară”, dar procesul-verbal nu a reprodus întregul
aneXe 293
mesaj al discursului său ci doar o singură propoziție. De fapt,
în Parlament el a activat foarte puțin. A fost membru al Co-
misiei şcolare şi preşedinte al Comisiei de lichidare a Sfatu-
lui Țării, aşa că, prin ironia soartei, a contribuit mai degrabă
la lichidarea Sfatului Țării decît la „realizarea principiilor
democrației revoluționare”.
A fost, în schimb, mult mai activ în guvern, mai ales ca
militar. A deținut o vreme funcția de director general pen-
tru treburile militare. Anume în această calitate a adus ser-
vicii importante Republicii Democratice Moldoveneşti. În
timpul atacului din 6 ianuarie 1918 al bolşevicilor la gara
din Chişinău asupra trenului cu militari ardeleni care ve-
neau de la Kiev, s-a implicat în conflict şi l-a aplanat atît cît
a putut, deşi era foarte greu, întrucît erau contaminate de
bolşevism chiar şi trupele moldoveneşti pe care el le coman-
da. În şedința din 8 ianuarie a Sfatului Țării, la care a fost
discutat acest caz, el a ținut un discurs emoționant, în care
a spus, între altele: „În învălmăşeala acestor evenimente ni-
meni nu ştia ce se întîmplă. Soldați provocați, cumpărați cu
vin şi scrumbie, înarmați, cu echipament complet, au ieşit pe
poziție. Nu recunosc nici o autoritate… Ce s-a întîmplat cu
unitățile noastre moldoveneşti? Ele au rămas ca nişte pui fără
cloşcă. Au ieşit ca o turmă de oi pe poziție, fără ordinul meu.
Sfatul Țării, apărînd interesele poporului truditor, a anunțat
prin Declarația sa că pămîntul aparține poporului muncitor,
şi atunci diferite elemente au început prigoana împotriva lui,
ceea ce a dus la evenimentele de ieri şi de astăzi. În vîrtejul
acestor întîmplări, atît de nefericite prin urmările lor, care
amenință cu catastrofe inevitabile, noi trebuie să ne concen-
trăm eforturile într-o acțiune organizată, să facem aşa ca să
nu fie dezbinare între noi, deoarece vor crede în noi atunci
cînd noi vom crede unul în altul… Trebuie să insuflăm po-
porului încredere în noi…, că Sfatul Țării este reazemul sigur
al oamenilor muncii… Trebuie să preîntîmpinăm pentru tot-
deauna posibilitatea de a provoca militarii şi populația”.
294 SFATUL ȚĂRII
Rolul său deosebit în acele evenimente constă în faptul că,
împreună cu Inculeț şi Erhan, riscîndu-şi viața, a purtat trata-
tive cu bolşevicii, contribuind, astfel, la preîntîmpinarea prelu-
ării puterii de către aceştia şi la salvarea Republicii Democra-
tice Moldoveneşti. În şedința din 13 ianuarie 1918 a Sfatului
Țării, premierul Erhan declara: „Regret, domnilor deputați, că
nu este prezent aici directorul militar Pîntea pentru a-i expri-
ma recunoştința pe care el a cîştigat-o în zilele acestea. De cîte
ori acest om s-a expus pericolelor, de cîte ori a fost arestat, abia
astăzi dimineață a fost eliberat dintr-un subsol oarecare, unde
a fost ținut arestat… şi cu toate acestea el a rămas la postul
său, îndeplinindu-şi obligațiile sale periculoase. Cred că Sfatul
Țării mă va susține să-i exprimăm recunoştința noastră (Apla-
uze)”. Tot atunci, Inculeț confirma spusele lui Erhan, precizînd
că datorită, între altele, şi lui Pîntea a fost „evitată lichidarea
Sfatului Țării, arestarea deputaților şi linşajele”.
teodosie Cojocaru, 1879-1941
În Sfatul Țării a avut mandat

din partea Sovietului gubernial
al deputaților țărani. S-a implicat
puțin în activitatea parlamentară,
deşi a fost membrul unei comisii,
aceea pentru declarații şi statute.
Era militar de carieră, de aceea
a activat mai mult în guvern, la
început, în guvernul lui Erhan, ca director general pentru
treburile militare, unde îi avea ca adjuncți, după propria sa
mărturisire, pe C. Osoianu, N. Secară şi Gh. Pîntea (care îl
va înlocui în această funcție), apoi, în guvernul Ciugurea-
nu va fi numit şef al Statului Major al armatei Republicii
Moldoveneşti.
aneXe 295
Deşi nu a fost trimis în Parlament de Congresul Milita-
rilor Moldoveni, delegații căruia au avut însărcinarea de a
înființa Biroul de Organizare a Sfatului Țării şi a lucra acolo,
totuşi el a activat în cadrul acestuia, unde a avut, împreună
cu Inculeț, Erhan, Halippa, Ioncu, Buzdugan, Bosie-Codrea-
nu, Suruceanu şi Kurdinovski, misiunea de mare responsa-
bilitate privind distribuirea locurilor pentru etnii, partide,
organizații etc. în viitorul Parlament.
Dispariția documentelor Consiliului Directorilor Gene-
rali şi ale organizațiilor militare moldoveneşti din acea peri-
oadă ne lipseşte de posibilitatea de a cunoaşte activitatea sa
în aceste structuri. În timpul evenimentelor din 5-10 ianuarie
1918, a fost unul dintre principalii oameni politici şi mili-
tari vînați de bolşevici. Gh. Pîntea declara în şedința din 8
ianuarie 1918 că Cojocaru fusese arestat, chiar dacă în acel
moment era bolnav.
Tot din mărturisirile sale aflăm că a participat activ la
activitatea de propagandă, care a început să fie desfăşurată
după Unire şi care urmărea o mai mare apropiere a basarabe-
nilor de România printr-o cunoaştere mai bună a realităților
din această țară.
ion Costin, 1887-1940
Mandatul de deputat în Sfa-

tul Țării l-a primit de la Partidul
Național Moldovenesc. Însă nu s-a
implicat decît foarte puțin în acti-
vitatea parlamentară, deoarece era
redactor la ziarul „Sfatul Țării”
organul de presă al legislativului,
exercitînd această funcție împreu-
296 SFATUL ȚĂRII
nă cu N.N. Alexandri pînă la 18 mai 1918, cînd, în urma unui
conflict cauzat de implicarea anumitor miniştri şi deputați în
activitatea publicației, Parlamentul a decis ca din acel moment
publicația să aibă un singur redactor, încredințîndu-i lui Ale-
xandri această misiune. Evident că în calitate de redactor a
urmărit permanent şi îndeaproape activitatea Sfatului Țării şi
a contribuit la reflectarea ei în paginile ziarului. A fost totuşi
membru al cîtorva comisii parlamentare, unele foarte impor-
tante, ca de ex. Comisia de redactare a Biroului de Organi-
zare a Sfatului Țării sau Comisia de redactare a Declarației
de independență a Republicii Democratice Moldoveneşti.
Evident că aceste îndatoriri i-au cerut să se implice activ, fie
şi pentru nişte perioade scurte, în activitatea parlamentară.
A mai fost membru şi în Comisia pentru declarații şi statute.
Din păcate, documentele celor mai multe comisii parlamen-
tare, cu excepția celei agrare şi constituționale, nu s-au păs-
trat, din care cauză nu putem cunoaşte activitatea lor.
La 7 aprilie 1918 a fost numit ministru al afacerilor interne
în guvernul lui P. Cazacu şi a rămas în această funcție pînă la
lichidarea Sfatului Țării şi dispariția Republicii Democratice
Moldoveneşti. În această funcție, a încercat, ca şi alți miniştri
din acest guvern, să redea autoritatea şi independența de al-
tădată a departamentului, dar s-a ciocnit de rezistența mi-
nisterului corespunzător de la Iaşi, care era dator să execu-
te dispoziția prim-ministrului român, după care, în ceea ce
ținea de Basarabia, membrii guvernului român lucrau numai
cu delegații lor din directoratele de la Chişinău, nu şi cu exe-
cutivul basarabean.
aneXe 297
gurie grosu, 1877-1943
Nu a fost deputat în Sfatul Ță-

rii, cum s-a susținut greşit uneori,
dar a colaborat mereu cu acesta, şi
anume în momentele cele mai im-
portante. La deschiderea lucrărilor
Parlamentului, a oficiat împreună
cu arhiepiscopul Cetății Albe, Ga-
vriil, şi sub autoritatea acestuia, o
liturghie festivă. Textul procesului-verbal al primei şedințe a
legislativului menționează că în momentul în care preşedintele
de vîrstă N.N. Alexandri a anunțat deschiderea Sfatului Țării
şi în timp ce corul lui Mihail Berezovschi cînta „Deşteaptă-
te, române!”, arhimandritul Gurie plîngea, împreună cu Elena
Alistar şi cu Ioan Pelivan, „ca nişte copii”.
A avut atunci un discurs de hiritisire, în care a spus, între
altele: „Domnule preşedinte şi domnilor deputați. Deputați
moldoveni – ce cuvinte noi, frumoase, care nu au fost cunos-
cute pînă acum (Aplauze). Sfînta Scriptură învață că cuvîntul
divin trebuie să fie liber, dar în Rusia pentru preoțime acesta
nu era liber… Eu sper că din clipa de față preoțimea va putea
fi un adevărat îndrumător pentru norod. Sfatul Țării, în care
astăzi am auzit de nenumărate ori adresarea către Dumne-
zeu, va ajuta să fie întărită puterea în țară, să asigure o pace
binefăcătoare şi o adevărată viață creştină”.
Gurie a fost singurul demnitar de stat din partea clerului.
A fost viceministru în guvernul lui Ciugureanu şi a condus
departamentul cultelor din Directoratul justiției şi al cultelor,
al cărui titular era în acel moment M. Savenko. Despre acti-
vitatea departamentului, ca atare, nu cunoaştem mai nimic,
ceea ce presupune fie că în celelalte guverne nu a existat, fie
că nu avem ştire din lipsă de documente. Judecînd după anu-
mite surse, şi în special în baza memoriilor lui Marghiloman,
298 SFATUL ȚĂRII
Gurie a fost foarte interesat de realizarea Unirii din 27 mar-
tie 1918. În notițele fugare ale prim-ministrului român citim:
„Soseşte arhimandritul Gurie, viceministru pentru culte: a
aflat că în biserica din România se face multă politică şi se
arată îngrijorat; liniştesc temerile sale”.
De altfel, el a fost cel care, dintre basarabeni, a contribuit
cel mai mult la unirea bisericii dintre Prut şi Nistru cu cea
din România, la scurt timp după realizarea actului de la 27
martie. A participat activ la înscăunarea în fruntea bisericii
basarabene a arhiepiscopului de Huşi, Nicodim Munteanu,
viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, întîmpinîndu-l
cu aceste cuvinte: „Intră, Prea Sfinte al nostru Stăpîn, cu în-
drăznire, cu cutezare, fără nici o îndoire, în drepturile Tale
asupra Chişinăului şi ne păstoreşte pe noi, turma ta, nu cu
altă cîrjă, ci aceeaşi cîrjă arhipăstorească a Episcopiei Huşilor
cu care, o sută de ani înapoi, păstoreau pe străbunii noştri
sfîntul şi bunul Veniamin Costachi, apoi Gherasim şi la urmă
Meletie, al cărora eşti următor drept, în hotarele noastre”.
Vasile Cijevschi, 1880-1931
A fost preşedintele Congresului

Militar Moldovenesc, care i-a dat
mandat pentru Sfatul Țării. Acest
fapt l-a plasat în fruntea organiza-
torilor Sfatului Țării, i-au asigu-
rat stima luptătorilor naționalişti
moldoveni şi chiar respectul unora
care aveau să fie destul de reticenți
față de Parlamentul basarabean, ca de ex. Duiliu Zamfirescu,
comisarul guvernului român în Basarabia, în prima jumătate
a anului 1918. Vorbind despre rezoluțiile Congresului, acesta
consemna: „Documentul care stabileşte organizarea politică
aneXe 299
a noului stat este un act remarcabil, atît ca limpeziciune de
idei, cît şi ca stil, şi se inspiră de la izvoarele celui mai cald
patriotism românesc. Nu ştiu cine este autorul său; în toate
cazurile, el este semnat de Preşedintele Congresului, căpita-
nul de cavalerie Cijevki”.
S-a impus ca unul dintre cei mai instruiți, mai influenți
şi mai stimați membri ai legislativului. O vreme a fost unul
din liderii Blocului Moldovenesc, şi în această calitate a avut
o contribuție esențială la realizarea actului istoric din 27
martie, fiind cel care a citit Declarația de Unire (în ruseşte) şi
care a propus ca votul deputaților să fie deschis şi nominal,
ceea ce a zădărnicit uneltirile adversarilor Unirii, care, prin
vot secret, ar fi putut compromite, fie şi numai parțial, rezul-
tatul opțiunilor.
La începutul activității parlamentare, a fost ales comisar
militar al Sfatului Țării, după ce venise cu o propunere de
instituire a acestei funcții, care însă nu s-a păstrat mult timp,
deoarece după crearea guvernului avea să dubleze activitatea
directorului militar din guvern şi pe cea a şefului de Stat Ma-
jor al armatei moldoveneşti.
După Unire, din motive insuficient cunoscute, a ieşit
din Blocul Moldovenesc şi a fondat în Parlament propria
sa fracțiune, după ce în şedința din 14 mai 1918 anunțase
că, împreună cu cîțiva colegi din Bloc, a fondat Partidul
național-democrat. Din acest moment, se îndepărtează tot
mai mult de foştii săi tovarăşi de idei. La fel ca N.N. Ale-
xandri, P. Erhan, I. Păscăluță ş.a., a rămas fidel principiilor
din Declarația de Unire de la 27 martie şi s-a opus catego-
ric anulării condițiilor prevăzute în acest document. A fost
unul dintre cei 13 deputați care au semnat, la 20 noiembrie
1918, memoriul adresat guvernului român în care era criti-
cată politica acestuia în Basarabia. Procesele-verbale, prin-
cipalul document al Sfatului Țării, îl arată parțial detaşat
de idealurile care îi inspirau pe cei mai inimoşi luptători
basarabeni pentru afirmarea drepturilor naționale depline
300 SFATUL ȚĂRII
ale românilor trăitori între Prut şi Nistru şi în Transnistria.
De asemenea, nu se arăta pasionat nici de realizarea celei
mai importante prevederi a Declarației Sfatului Țării din 2
decembrie 1917, aceea de a da pămîntul la țărani. Astfel că
desprinderea sa din Blocul Moldovenesc şi apoi îndepărta-
rea de el nu a fost o mare surpriză. Era şi un personaj foarte
orgolios şi e posibil ca fronda sa să fi fost alimentată şi de
acest fapt.
ion Păscăluță, 1892-1989
A fost un personaj interesant şi,

în ceea ce priveşte activitatea Sfatu-
lui Țării, o figură controversată. A
ajuns deputat prin hotărîrea Con-
gresului Militar Moldovenesc, fiind
unul dintre cei trei vicepreşedinți
ai acestei formațiuni. În legătură cu
acest Congres, care a decis forma-
rea Sfatului Țării, a existat atunci şi
în deceniile următoare o polemică privind inițiativa convo-
cării lui. El, împreună cu Șt. Holban, au susținut că ei ar fi
fost la Kerenski şi ar fi cerut aprobarea pentru acea întrunire.
Gh. Pîntea, susținut, de Inculeț, pretinde că anume el ar fi
fost autorul acelei telegrame adresate tuturor (în rusă: vsem,
vsem, vsem…), cum se obişnuia în timpul revoluției, dar fiind
vizați, bineînțeles, doar militarii moldoveni, cu chemarea de
a se aduna la Chişinău, la 20 octombrie 1917.
În Parlament nu a fost foarte activ şi nici foarte influent,
dar nici pasiv nu a fost. Biroul de Organizare a Sfatului Țării
l-a numit administrator al palatelor Sfatului Țării şi, în aceas-
tă funcție, a realizat luarea în stăpînire a clădirii gimnaziu-
lui nr. 3 (viitorul local pentru şedințe) şi a Palatului Pronin,
aneXe 301
precum şi colectarea inventarului şi a materialelor necesare:
mobilă, automobile, maşini de scris etc.
La început s-a implicat activ în dezbaterea chestiunilor
de pe ordinea zi: a participat la instituirea postului de co-
misar militar al Sfatului Țării şi la alegerea titularului aces-
tei funcții, la fenomenul anarhiei şi luarea de măsuri pen-
tru lichidarea ei, la discutarea Regulamentului cu privire la
administrarea Basarabiei, separarea județului Ismail în două
județe: Ismail şi Cahul, starea băncilor din Basarabia. La 28
decembrie 1917, a avut misiunea de mare responsabilitate de
a prezenta în Parlament poziția atent echilibrată a Blocului
Moldovenesc în chestiunea invitării de trupe din afara Basa-
rabiei pentru a pune capăt anarhiei în ținut. Avea să declare
atunci: „Exprimînd Consiliului Directorilor Generali deplină
încredere, Blocul Moldovenesc, conştient de situația grea a
republicii, propune directorilor să folosească toate forțele lo-
cale, să ia toate măsurile ce depind de ei pentru concentrarea
trupelor moldoveneşti la apărarea patriei noastre, şi numai
în caz că aceasta nu va fi cu putință, să se adreseze la Carti-
erul General (al Frontului Român – a.), căruia să-i fie pusă
condiția obligatorie ca trupele trimise să se afle în supune-
rea deplină a directorului militar al Republicii Moldoveneşti,
precum şi garanție deplină din partea Aliaților şi a Radei
Centrale de neamestec în treburile interne, inviolabilitate a
Republicii Moldoveneşti şi îndepărtarea trupelor la prima
cerere a Consiliului Directorilor al Republicii Moldoveneşti”.
În şedința din 8 ianuarie a Sfatului Țării a ținut un dis-
curs emoționant în care îşi exprima marea sa dragoste pentru
mica sa patrie, Basarabia, şi revolta împotriva bolşevicilor.
„Cu durere şi amărăciune constat, zicea el între altele, că ne
asaltează evenimente care pot duce la dispariția Republicii
Moldoveneşti. Vă întreb pe toți ce ne rămîne nouă altceva
de făcut decît să mergem să-i legăm rănile pentru a opri sîn-
gele care se scurge. Bolşevicii au declarat război României şi
eu mă gîndesc cu groază la asta, pentru că nimeni nu vrea
302 SFATUL ȚĂRII
sînge… Noi trăim fără să avem conştiința spiritului nostru
național. Ce fac moldovenii noştri? Ei îi întîlnesc cu armele
şi cu umilințe pe frații lor transilvănenii, care luptă pentru
libertatea şi independența nației lor. Pentru asta istoria nu ne
va ierta, şi dacă nu vrem să fim blestemați, să luăm cîrma în
mîinile noastre şi să fim aici stăpîni… Astăzi e ultimul ceas.
Mîine am putea muri ori am deveni sclavi, dacă nu ne vom
îngriji rănile. Să fiarbă sîngele moldovenilor şi să se ridice
în apărarea drepturilor lor călcate în picioare…” Mai tîrziu
însă avea să devină mai pasiv, rămînînd totuşi fidel Blocului
Moldovenesc din care făcea parte.
La fel ca Erhan, Alexandri şi Cijevschi, s-a opus votării
unirii necondiționate, dar, din păcate, în această privință el
a mers mult mai departe decît aceştia, trimițînd o scrisoare
aşa-zisului „comitet pentru salvarea Basarabiei” de la Odesa,
punîndu-se, astfel, în serviciul duşmanilor Unirii şi ai intere-
selor de stat ale României. Nu a renunțat la această atitudine
niciodată, aşa cum mărturisesc cei care au avut contacte cu
el (de ex. Halippa) în anii care au urmat şi cum se vede din
memoriile lui.
Vladimir Chiorescu, 1888-1969
Pentru a accede în Sfatul Țării,

a avut mandatul Uniunii cooperati-
velor de credit din Basarabia. A fost
membru al comisiilor financiară şi
de validare. În Parlament a luat par-
te activă la dezbaterea unor chesti-
uni importante, de ex. elaborarea
Regulamentului cu privire la admi-
nistrarea Basarabiei, examinarea fenomenului anarhiei din
ținut, înființarea zemstvei județului Ismail. A fost membru al
aneXe 303
comisiei care a redactat Declarația de independență a Republi-
cii Democratice Moldoveneşti. Dar misiunea cea mai impor-
tantă de care s-a învrednicit el în Parlament a fost că a condus
o comisie parlamentară specială care avea mandat să exami-
neze chestiunea aflării trupelor române în Basarabia în ajunul
eliberării Chişinăului de bolşevici. El raporta, în şedința din 9
ianuarie 1918 a Sfatului Țării, că comisia aceasta a întîlnit în
localitatea Gura Galbenă o unitate a armatei române din 200
de soldați şi 8 ofițeri care avea însărcinarea să cumpere pîine,
adică grîu şi alte cereale, de la țăranii basarabeni. Din discuția
purtată de membrii comisiei cu ofițerii acelui detaşament, au
putut fi trase cîteva concluzii privind relația trupelor române
aflate în acel moment în Basarabia cu autoritățile Republicii
Democratice Moldoveneşti, cu populația basarabeană şi cu
unitățile armatei ruse din acest teritoriu. S-a constatat, între
altele, că militarii din acest detaşament nu aveau ştire de tra-
tativele purtate de conducerea RDM cu guvernul român şi cu
comandamentul Frontului Român în privința ajutorului de a
întrona ordinea în ținut şi a-i alunga pe bolşevici. Deci acest
detaşament, ca şi altele similare care se mai aflau în Basarabia,
avea doar misiunea de a se ocupa de aprovizionarea armatei
române cu provizii achiziționate la est de Prut, altfel spus, nu
aveau legătură cu unitățile trimise în acel moment împotri-
va bolşevicilor. S-a aflat, de asemenea, că armata română îi
dezarma pe soldații ruşi dezorganizați, adică pe cei care pă-
răsiseră pozițiile de luptă şi vagabondau în afara frontului,
provocînd dezordine printre populația civilă. Militarii români
erau informați de existența la Chişinău a organizației militare
bolşevice Front-Otdel, care pretindea să înlocuiască coman-
damentul frontului. Și, în sfîrşit, comisia a stabilit că, drept
urmare a propagandei bolşevice, în unele locuri populația ba-
sarabeană se arăta neprietenoasă față de români.
La 7 aprilie 1918, Chiorescu a fost numit membru al gu-
vernului Cazacu, avînd portofoliul Directoratului General al
industriei şi comerțului.
304 SFATUL ȚĂRII
dimitrie Bogos, 1889-1946
A fost unul dintre organiza-

torii şi principalii comandanți
ai unităților militare ale armatei
Republicii Democratice Moldove-
neşti. La deschiderea Sfatului Ță-
rii a rostit o frumoasă cuvîntare
de felicitare a Înaltei Adunări şi a
deputaților din partea comisaria-
tului militar provizoriu moldovenesc pe care îl reprezenta şi
care fusese creat din inițiativa Biroului de Organizare a Sfa-
tului Țării, formulînd şi anumite sugestii pentru viitoarea
activitate a legislativului. Zicea atunci, între altele: „Fraților,
a căzut de pe ochii noştri ultimul văl. De acum încolo pri-
virea noastră este curată. Din această zi noi am scăpat de
greaua robie seculară a țarismului… Dumneavoastră trebu-
ie să îndepliniți toate năzuințele poporului nostru. Să luați
măsuri grabnice pentru a chema la vatră pe toți moldovenii.
Căci atît de mult au dorit ei să-şi vadă poporul lor liber. De
acum noi sîntem liberi”. După care recită o strofă dintr-un
poem al lui Șt. O. Iosif ce se potrivea foarte bine cu spusele
sale: „Veniți, viteji apărători ai țării, / Veniți că sfînta zi a
răsărit, / E ziua mare a reînălțării / Drapelului de gloanțe
zdrențuit. / Veniți din toate colțurile zării / Să cucerim
ce-avem de cucerit”.
D. Bogos nu a fost deputat, preferînd el însuşi proba-
bil să se consacre carierei militare. Chiar în cea de-a treia
şedință a Parlamentului a fost înființat Comisariatul militar
provizoriu al Sfatului Țării, „pînă la crearea Directoratului
militar” al guvernului, se spunea în proiectul de lege adoptat
atunci. Cijevschi a fost desemnat în calitate de comisar, iar
lui Bogos i-a revenit funcția de şef de Stat Major. Sarcina lui
era să aibă grijă mai ales de securitatea Sfatului Țării, dată
aneXe 305
fiind atmosfera din Chişinău extrem de încărcată din acea
vreme, prin prezența în oraş a unui număr mare de trupe,
dintre care cele mai multe erau bolşevizate. Avea să mărtu-
risească mai tîrziu că îşi avea reşedința şi o cameră de locuit
chiar în Palatul Parlamentului. Ulterior, această funcție a
deținut-o în directoratul militar. La 26 februarie 1918 solicita
Parlamentului 200 mii de ruble pentru întreținerea a trei re-
gimente, două baterii şi a unei companii pentru întreținerea
ordinii în capitală. În aceeaşi şedință, Buzdugan vorbea şi de
existența a cîtorva cohorte. Astfel, putem avea o idee despre
efectivele trupelor Republicii Democratice Moldoveneşti la
începutul anului 1918.
Bogos este şi unul dintre principalii memorialişti ai
evenimentelor petrecute în Basarabia şi mai cu seamă în
Chişinău în anii 1917-1918. Cartea sa de amintiri, intitulată
La răspîntie. Moldova de la Nistru, 1917-1918, este prețioasă
în special pentru faptul că nuanțează rolul istoric al Congre-
sului Militar Moldovenesc şi al Biroului de Organizare a Sfa-
tului Țării, precum şi pentru istoria formațiunilor militare
moldoveneşti din acea perioadă. Fiind realizată în momentul
în care era implicat activ în lupta dintre grupările politice
care activau în România la începutul anilor ´20 ai secolului
trecut, scrierea poartă amprenta vizibilă a acestor confrun-
tări şi a intereselor politice pe care autorul le avea atunci, de
aceea, deşi este indispensabilă pentru cunoaşterea completă a
realităților basarabene din perioada menționată, faptele invo-
cate şi afirmațiile din această lucrare trebuie verificate mereu
prin recurs la alte surse istorice.
306 SFATUL ȚĂRII
ștefan holban, 1886-1961
În Parlament, a avut mandat

de la Congresul Militar Moldove-
nesc. A activat în Biroul de Orga-
nizare a Sfatului Țării în calitate
de secretar şi deci şi-a adus apor-
tul la întemeierea legislativului
basarabean. Mai mult, aşa cum
susține el însuşi, completat de Ion
Păscăluță, lui şi acestui tovarăş al
său le-ar fi aparținut inițiativa convocării Congresului mi-
litarilor moldoveni care avea să ia hotărîrea de înființare a
Sfatului Țării, afirmație pe care Pîntea şi Inculeț o contes-
tă. Relatînd despre acest fapt într-o schiță memorialistică,
Holban povesteşte că, prin hotărîrea comitetului militarilor
moldoveni de la Odesa, el şi Păscăluță ar fi fost trimişi la
Moghiliov, unde se afla Cartierul General al armatei ruse,
pentru a obține de la Kerenski, şeful Guvernului Provizo-
riu al Rusiei, aprobarea de a fi convocat la Chişinău Con-
gresul militarilor moldoveni. În drum spre Moghiliov, au
trecut prin Chişinău, luînd cu ei pe un reprezentant al mi-
litarilor moldoveni de aici, Anatolie Popa. Pe Kerenski nu
l-au găsit, în schimb, generalul Duhonin, şeful Cartierului
General, le-a dat de înțeles că, fiind revoluție, nu aveau ne-
voie de vreo aprobare ca să organizeze Congresul. Astfel,
au mers la oficiul poştal al Cartierului General şi au trimis
cu de la sine putere telegrama binecunoscută şi discutată în
contradictoriu, care începea cu cuvintele „Tuturor, tuturor,
tuturor”, aşa cum se obişnuia în acele zile, asta însemnînd
de fapt că era adresată tuturor unităților în care se aflau
militari moldoveni. Ideea de bază a documentului era ca de
la fiecare 240 de militari moldoveni să fie trimişi la Congre-
sul de la Chişinău cîte doi soldați şi un ofițer. În telegrama
aneXe 307
atribuită lui Pîntea se spunea „cîte 2 ofițeri şi 5 soldați de
la fiecare unitate”. (Relatările mai tîrzii ale celor doi despre
acest eveniment nu corespund întru totul cu conținutul te-
legramei, mai puțin ale lui Holban1 şi mai mult ale lui Pîn-
tea, ceea ce pune la îndoială spusele lor şi deci faptul dacă
anume ei ar fi autorii acestui document.) Din unele surse
(D. Zamfirescu) aflăm că Holban a fost secretar al Congre-
sului Militar Moldovenesc (în altele figurează Gh. Năstase),
fapt care pare să confirme că el a putut să aibă o anumită
legătură cu convocarea acestei mari întruniri ostăşeşti.
Holban a fost unul dintre foarte puținii deputați care,
după datele secretariatului Sfatului Țării, ar fi avut mandat de
două ori: de la 21.11.1917 pînă la 26.01.1918, şi de la 25 pînă la
27.11.18, caz care nu pare convingător, deoarece la 25.11.1918
nu avea cine să-i confirme mandatul. În Parlament, a acti-
vat în Comisia de validare, probabil ca secretar, deoarece nu
era membru al acesteia. Ca deputat, nu a avut o activitate
fructuoasă: în calitate de participant la dezbateri, figurează
într-o singură şedință, din 23 noiembrie 1917, în care a fost
discutat fenomenul anarhiei. A opinat atunci că jaful nu era
practicat de unități militare organizate, cum susțineau unele
surse, ci de către bande mici, izolate, de soldați. A insistat ca,
pînă la organizarea unor trupe speciale care să se ocupe de
lichidarea anarhiei, în județele afectate cel mai mult de acest
flagel să fie trimise de urgență cohortele Sfatului Țării. După
27 noiembrie 1918, a făcut parte din Comisia de lichidare a
Sfatului Țării.
1
Vezi Șt. Holban, Evenimentele premergătoare Congresului ostașilor
moldoveni, 1917, Patrimoniu, 1, 1991, p. 13. Cf. Gh. Andronachi, Albumul
Basarabiei în jurul marelui eveniment al Unirii, Chişinău, 1933, p. 128.
308 SFATUL ȚĂRII
andrei scobioală, 1884-1971
A avut mandat pentru Sfatul

Țării din partea Comitetului exe-
cutiv moldovenesc de pe Frontul
Român. Nu s-a implicat prea mult
în activitatea parlamentară. Sînt
cunoscute doar două luări de atitu-
dine. În şedința din 23 noiembrie
1917, a susținut proiectul de lege al
lui Cijevschi despre formarea Comisariatului militar provizo-
riu al Sfatului Țării, pledînd pentru o conducere unipersona-
lă a acestuia. La 19 februarie a luat parte la dezbaterile foarte
aprinse asupra Instrucției agrare a Sfatului Țării, insistînd ca
în acest document legislativ să fie evidențiate cu exactitate
pămînturile care urmau să nu fie împărțite la țărani pentru
exploatare provizorie pînă la adoptarea legii agrare.
Scobioală s-a evidențiat mai mult prin activitatea sa în
guvern. A fost numit viceministru al instrucțiunii în guver-
nele Ciugureanu şi Cazacu. Ca absolvent de şcoală normală
şi licențiat al facultății de fizică şi matematică a Universității
din Novorosijsk, şi-a demonstrat din plin competența şi
eficiența. Una dintre cele mai reuşite inițiative ale sale,
realizate împreună cu Erhan, titularul portofoliului aces-
tui minister, a fost proiectul de lege pe care l-a prezentat
în şedința din 14 martie 1918 a Parlamentului şi care viza
naționalizarea Sălii publice de conferințe „A.S. Puşkin” care
urma să fie transmisă apoi Societății culturale moldoveneşti
„Făclia” pentru a fi transformată în teatru moldovenesc. În-
tre altele, raportorul îi informa pe deputați că după revoluție
imobilul respectiv, care anterior aparținuse „Uniunii popo-
rului rus”, rămăsese fără stăpîn. Guvernul îşi asuma sarcina
de a achita datoriile pe care imobilul le avea la bancă şi tot-
odată să finanțeze reparația acestuia. În pofida rezistenței
aneXe 309
deputaților minoritari şi a celor din Fracțiunea țărănească,
proiectul de lege a fost adoptat, astfel că în Chişinău a putut
fi înființat un teatru național.
Pe timpul ministeriatului lui Șt. Ciobanu în guvernul Ca-
zacu, Scobioală a fost aproape întotdeauna cel care prezenta
inițiativele legislative ale ministerului în Parlament. Astfel, la
14 aprilie 1918 a solicitat deputaților alocarea sumei de 847,8
mii de ruble în scopul organizării cursurilor pentru învățători,
care urmau să fie frecventate de 2 700 de persoane. Solicitarea
a fost aprobată şi, la propunerea lui Erhan, suma cerută a fost
mărită cu încă 20 mii de ruble. În şedința din 14 mai 1918, el
a reuşit să convingă legislativul să majoreze cu 25% salariile
celor care urmau să frecventeze cursurile pedagogice.
A lucrat şi în Comisia constituțională, fiind membru al
acesteia, iar la 25 noiembrie 1918 a fost ales secretar al Sfa-
tului Țării.
emanoil Catelli, 1883-1943
Deşi a fost o personalitate

ma rcantă a mişcării de eliberare
națională a românilor basarabeni,
aşa cum o spun limpede chiar con-
temporanii săi, totuşi datele despre
activitatea sa în legătură cu Sfatul
Țării şi cu guvernul acestuia nu
sînt foarte multe. Dacă Păscăluță
şi Holban au dreptate că anume ei au fost cei care au tri-
mis telegrama de convocare a Congresului Militar Moldo-
venesc, atunci acest merit trebuie să i-l atribuim în primul
rînd lui Catelli, deoarece în acest caz inițiativa a pornit din
sînul comitetului revoluționar moldovenesc de la Odesa, al
cărui preşedinte era.
310 SFATUL ȚĂRII
Avem totuşi o anumită informație despre activitatea sa,
parțial în Sfatul Țării şi mai mult în guvern, datorită faptului
că a vorbit de cîteva ori în fața deputaților, astfel că aceste mo-
mente au fost reținute de procesele-verbale ale legislativului.
La 5 ianuarie 1918, într-un moment de mare cumpănă pentru
Republica Democratică Moldovenească, el a ținut în legislativ
un discurs magistral în care arăta care erau rezultatele şi sen-
sul revoluției naționale basarabene, insistînd asupra necesității
de a păstra prietenia moldovenilor cu etniile conlocuitoare.
„Din acest moment, observa el între altele, democrația mol-
dovenească se află în fața faptului încununării aspirațiilor de
veacuri ale poporului. Noi avem Sfatul Țării. Astfel, revoluția
a făcut imposibilul. Sînt fericit să constat că eu am fost unul
dintre luptătorii pentru parlamentul moldovenesc şi cred
că el prezintă garanția renaşterii spiritului şi a puterii noas-
tre naționale… Revoluția nu trebuie să ducă spre dominația
burgheziei şi a ideologiei ei, ci spre transformarea radicală a
vieții noastre social-politice şi economice… Eu sînt bucuros
să văd realizarea aspirațiilor noastre prin Sfatul Țării, dar mă
cuprinde involuntar dezamăgirea cînd mă gîndesc că încă
nu ne-am debarasat cu totul de moştenirea imperialismului.
Nouă ni se spune că nu sîntem socialişti, ci separatişti, tot aşa
cum ne spuneau jandarmii de altădată. Dar nu e vina Sfatului
Țării că pînă acum, în urma apariției bandelor înarmate care
au adus în ținut anarhie şi distrugeri, nu a fost posibilă reali-
zarea completă a Declarației (din 2 decembrie 1917 – a.). Sîn-
tem învinuiți că am urî alte popoare, dar asta este o calomnie,
deoarece poporul moldovenesc a dat garanții de libertate şi
independență națiilor care locuiesc în ținut…”.
Numirea sa ca director general al agriculturii în guver-
nul Cazacu i-a oferit posibilitatea de a vorbi în Parlament
despre unele preocupări de bază ale executivului, nu doar
despre domeniul său de activitate. Astfel, în şedința din 14
aprilie 1918, a formulat cîteva gînduri prețioase despre faptul
cum ar putea avea Republica Democratică Moldovenească
aneXe 311
propria sa oaste. „Aici s-a vorbit, zicea el, despre dorința de
a avea propria armată basarabeană. Nu discut. Ce e mai bine
decît de a avea propria armată?! Dar, domnilor, este greu să
creezi din nou armata distrusă. Voi zice chiar mai mult, şi
anume că o astfel de armată nu poate fi creată cu propriile
eforturi. În aşa caz sînt necesare forțe de instrucție din afa-
ră. Or, noi ne aflăm în condiții bune, deoarece nu trebuie
să apelăm la vreun stat străin. Nu ne trebuie armată aparte,
deoarece nu avem de gînd să luptăm împotriva României.
Austro-Ungaria, care reprezintă uniunea a două state, are o
armată pentru tot imperiul”.
La 21 mai 1918, cerea deputaților alocarea a 120 mii de
ruble pentru definitivarea lucrărilor legate de recensămîntul
agricol, început în 1917, care era extrem de necesar pentru re-
alizarea viitoarei reforme agrare. A prezentat un raport am-
plu, temeinic documentat, şi a vorbit astfel că Parlamentul a
hotărît să dubleze suma solicitată. S-a implicat activ în regle-
mentarea relațiilor agrare, în baza Instrucției Sfatului Țării
din 21 februarie 1918. În acest scop, a purtat o bătălie grea în
legislativ cu deputații pentru a obține 100 mii de ruble nece-
sari salarizării instructorilor funciari, fără de care problema
respectivă nu putea fi soluționată corect.
gheorghe mare, 1881-1964
A fost trimis în Parlament din

partea Comitetului executiv mol-
dovenesc de pe Frontul Român. A
fost printre cei care au luat cuvîntul
la deschiderea Sfatului Țării, zicînd,
între altele: „După suferințe grele,
am ajuns la ziua cea mai însemnată
din istoria poporului nostru. Astăzi,
312 SFATUL ȚĂRII
domnilor deputați, dumneavoastră puneți bazele fericirii po-
porului şi trebuie să demonstrați că ați hotărît să vă conduceți
singuri şi să vă rînduiți viața сum veți găsi de cuviință. Dar
trebuie să țineți minte că va trebui să luptați încă mult pentru
a consolida libertățile cîştigate… Noi trebuie să jurăm că de
acum înainte mai bine ar fi să nu mai fim decît să ne conducă
alții, să ne sugă sîngele şi să ne țină în robie”.
A avut o activitate productivă în Sfatul Țării, fiind mem-
bru al cîtorva comisii parlamentare permanente ‒ şcolară,
pentru interpelări, pentru declarații şi statute, membru al
Comisiei agrare ‒ şi al unor comisii ad-hoc, cum a fost cea
care urma să elaboreze proiectul de lege cu privire la limba
de stat a Republicii Democratice Moldoveneşti. Ca fost mi-
litar, a participat la instituirea comisariatului militar al Sfa-
tului Țării, insistînd mai ales asupra importanței funcției de
comisar militar şi a responsabilității acestuia față de Parla-
ment: „Noi, militarii, încredințăm puterea militară unuia din
mijlocul nostru, şi anume celui care este mai vrednic, şi îi
hotărîm să asigure ordinea şi liniştea în țară, iar dacă va în-
ceta să meargă pe calea stabilită de noi, îl vom lipsi de această
putere”. La examinarea fenomenului anarhiei, a atras atenția
legislativului la necesitatea de a trimite în regiunile afectate
de această calamitate unități de cavalerie, care erau, zicea el,
mai mobile şi deci puteau fi mai eficiente. S-a implicat şi în
dezbaterea unor probleme cu caracter economic. Astfel, cînd
de ex. ministrul de finanțe Ioncu a propus Parlamentului sta-
bilirea unui impozit pentru vii şi vinuri, el, fiind absolvent al
şcolii de viticultură de la Chişinău, a stăruit asupra necesității
ca acest impozit să nu fie prea mare, deoarece, observa el,
„cheltuielile pentru vie de multe ori nu pot fi acoperite din
veniturile de la vînzarea vinului”, adăugînd totodată că nu
trebuia admisă impozitarea „vinului care era necesar pentru
consumul producătorului”.
Dar, din motive neclare, după Unire numele său nu se mai
întîlneşte în procesele-verbale ale şedințelor în plen ale Sfatu-
aneXe 313
lui Țării. Este curioasă lipsa sa la şedința din noaptea de 26/27
noiembrie 1918, cînd a fost votată legea agrară şi declarația de
unire necondiționată. Nu avem ştire dacă a împărtăşit atitu-
dinea celor care au fost împotriva acestei declarații, mai de-
grabă nu, pentru că numele său nu se află în lista celor care
au semnat memoriul de protest adresat guvernului român
la 20 noiembrie 1918. Autobiografia sa, scrisă în septembrie
1919, nu face nici o aluzie la aceste evenimente.
A fost un mare iubitor al neamului său şi mereu era gata
să se pună în serviciul patriei. „Orişiunde s-a simțit nevoia de
puterea mea mică, zicea el în aceeaşi autobiografie, eu cu toa-
tă dragostea şi iubirea de neam m-am silit să fiu de folos”.
Vasile gafencu, 1886-1942

din partea Comitetului executiv al
Sovietului de deputați ai soldaților,
ofițerilor şi marinarilor moldo-
veni din garnizoana Odesei. Deşi
terminase doar o şcoală specială,
probabil cu studii medii incomple-
te, se deosebea printr-o inteligență
nativă ieşită din comun. Făcea parte din categoria oamenilor
integri, oneşti, care nu admit compromisurile în chestiuni în
care acestea nu-şi au locul. A fost un deputat foarte activ şi
unul dintre cei mai insistenți şi mai consecvenți luptători pen-
tru drepturile naționale ale românilor basarabeni. Vorbind în
ziua deschiderii Parlamentului despre meritele deosebite ale
militarilor moldoveni din Odesa în organizarea luptei aces-
tora pentru afirmarea în Basarabia a ideii naționale, precum
şi în vederea formării primelor unități militare moldoveneşti,
a ținut să atragă atenția celor prezenți mai ales la următorul
314 SFATUL ȚĂRII
lucru: „Astăzi, cînd prin eforturile soldaților s-a deschis Sfa-
tul Țării, Comitetul din Odesa se consideră fericit că poate să
transmită responsabilitatea pentru viitorul poporului Sfatu-
lui Țării, căruia îi va acorda tot sprijinul posibil”.
În Parlament a luat atitudine în toate chestiunile de reală
utilitate pentru Republica Democratică Moldovenească, impli-
cîndu-se cu tot sufletul şi cu toată energia mai ales în dezbate-
rea problemelor celor mai complicate şi de mai mare răspun-
dere. Este relevantă în acest sens atitudinea sa în chestiunea
privind invitarea armatei române pentru a lichida anarhia şi
a-i alunga pe bolşevici. „Nu de azi, de ieri, vorbim noi despre
ceea ce dorim şi pentru ce luptăm, ci am început să vorbim
din momentul în care am început să ne organizăm. Noi nu
dorim altceva şi nu luptăm pentru altceva decît pentru drepta-
te şi lumină pentru poporul basarabean. În schimb, duşmanii
noştri, neavînd dreptul să oprească lupta noastră, au început
să ne stigmatizeze drept separatişti, susținînd că am dori să
alipim Basarabia la România. Mă voi opri puțin la cuvintele
N.E. Grinfeld. Ea zice că dacă avem nevoie de ajutor, am putea
să-l primim de la ucraineni. Eu aş întreba-o pe doamna Grin-
feld cine îi apără pe ucraineni. Ei înşişi? Niciodată! Ei îşi apără
țara cu cine vor şi cine doreşte să le dea ajutor. Le ajută cehii,
polonezii din Galiția, românii din Transilvania şi Bucovina…
Transilvănenii ar fi vrut să ne ajute pe noi în lupta împotriva
anarhiei, ca frați de sînge, şi nu pe ucrainenii care nu au ne-
voie atît de mare, dar Grinfeld zice de la această catedră că noi
putem să luăm în ajutor pe oricine din lumea întreagă, numai
nu pe români. Domnilor deputați, ce înseamnă asta? Asta în-
seamnă că deputatul Grinfeld «ne dă voie» să-i chemăm pe
chinezi, japonezi pentru a ne apăra drepturile, numai să nu-i
chemăm pe frații noştri. Pentru noi, moldovenii, aceasta este
o mare insultă, e foarte regretabil…”
Bineînțeles că nu a putut să nu se implice în dezbaterile
în chestiunea privind limba de stat a Republicii Democrati-
ce Moldoveneşti. „Din cauza rusificării ținutului nostru, zi-
aneXe 315
cea el atunci, nu era voie pînă la revoluția din februarie, să se
vorbească decît în limba rusă, ceea ce pentru noi era foarte
greu… Iată de ce limba moldovenească nu este puternică aici.
Lasă să învețe toți în limba în care doresc. Noi cu drag vom da
bani pentru şcolile în care copiii vor învăța în limba mamei
lor. În politica sa ticăloasă, țarismul, care a fost răsturnat, în-
totdeauna s-a stăruit să înăbuşe tot ce era național, şi mai ales
ceea ce era cel mai prețios pentru om – limba maternă. Noi
nu-i vom urma exemplul”. La fel, nu avea cum să nu partici-
pe la discuțiile foarte aprinse din Parlament asupra inițiativei
guvernului de a transforma Sala de conferințe „A.S. Puşkin”
în teatru moldovenesc, pentru că, observa el, „poporul mol-
dovenesc are nevoie de teatrul său şi trebuie să-l obțină”.
Și-a adus aportul din plin la examinarea problemei extrem
de sensibile şi de complicate a relațiilor agrare. Fiind mem-
bru al comisiei agrare, a avut numeroase intervenții în această
chestiune. Astfel, văzînd că realizarea Declarației din 2 decem-
brie 1917 cu privire la problema țărănească nu era cu putință
în acel moment, în şedința din 7 februarie 1918 a Sfatului Țării
avea să observe, între altele: „eu fac parte din partidul eseri-
lor, şi activînd în Comisia agrară, insist să fie realizat în viață
programul acestui partid (socializarea pămîntului – a.). Dar,
domnilor, eu nu am putut să insist asupra realizării imedia-
te a proiectului de lege agrară, deoarece în chestiunea agrară
muncesc de ani de zile specialiştii, de aceea eu am cerut să fie
elaborată o instrucție provizorie de însămînțare a cîmpurilor”.
În ziua votării Instrucției Sfatului Țării, la 21 februarie, avea
să revină la necesitatea adoptării neîntîrziate a acesteia, fără
să-şi piardă speranța că mai tîrziu va fi totuşi posibilă vota-
rea unei legi agrare în conformitate cu Declarația din 2 de-
cembrie. „Astăzi noi vorbim, sublinia el, despre însămînțarea
pămînturilor şi numai despre asta, nu despre socialism. Noi
elaborăm o Instrucție care are caracter provizoriu, nu o lege
permanentă, de aceea nu avem voie să punem în ea prevederi
care țin de legi. Adunarea trebuie să se grăbească pentru ca
316 SFATUL ȚĂRII
chiar astăzi să dea Instrucția gata, astfel ca de mîine norodul
să se poată apuca de cultivarea pămîntului”.
A avut o atitudine neechivocă, întotdeauna argumentată
cu grijă, în multe alte probleme şi față de diferite alte fenome-
ne. De ex., cînd la sfîrşitul lunii februarie şi începutul lunii
martie 1918, conducerea Radei Centrale de la Kiev înainta
pretenții teritoriale asupra Basarabiei, el, după ce aminti co-
laborarea fericită cu ucrainenii în timpul revoluției, observă
următoarele: „Ucrainenii au avut din partea organizațiilor
moldoveneşti o susținere cum nu au mai avut niciodată de
nicăieri. În momentele grele, ei puteau conta pe noi şi ati-
tudinea noastră față de ei a fost cea a unor prieteni cinstiți
şi devotați. Dar nu aceeaşi atitudine o are acum față de noi
democrația ucraineană. Sprijinindu-se pe baionetele germane
şi simțind preț de o clipă o libertate îndoielnică, în timp ce se
face a uita de teritoriul locuit de moldoveni dincolo de Nis-
tru, care de drept trebuie să ne fie întors nouă, ea acum în-
tinde mîna chiar şi asupra Republicii şi vrea să ne pună jugul
ei imperialist. E prea devreme. Chiar soarta ei, a Ucrainei,
încă depinde de alții. În Rusia încă e posibil să fie țar şi s-ar
putea întîmpla ca, în loc să răpească Basarabia, ea însăşi să
intre din nou în componența statului rus”. Cuvinte profetice,
pentru că aşa şi avea să fie – dar cu țar bolşevic.
ion Codreanu, 1879-1949
El însuşi, dar şi Secretariatul

Parlamentului (vezi anexele 2 şi 3),
au susținut că ar fi avut mandat
de deputat din partea Congresului
Militar Moldovenesc, dar proce-
sele-verbale ale şedințelor în plen
ale Sfatului Țării arată că de fapt
aneXe 317
în legislativ el a fost delegat de Comitetul executiv guberni-
al al Sovietului de deputați ai țăranilor, ceea ce era şi firesc,
desigur. Abia după ce Congresul III al țăranilor, din 18-21 ia-
nuarie 1918, nu i-a confirmat mandatul, Comisia de validare
a propus, în şedința din 26 ianuarie 1918, să-i fie încredințat
unul din cele trei mandate de curînd rămase vacante ale
Congresului Militar. Faptul că în ancheta sa personală de de-
putat, completată la 12.05.1918, evită să numească Sovietul
de deputați ai țăranilor, preferînd să menționeze Congresul
militarilor, care îi delegase în Parlament pe cei mai inimoşi
naționalişti moldoveni, este perfect explicabil, deoarece liderii
Congresului țărănesc intraseră în conflict acut cu autoritățile
militare române.
A fost unul dintre personajele cele mai pitoreşti ale Sfa-
tului Țării, fără însă să-l fi putut influența sensibil cu perso-
nalitatea sa de țăran oarecum neobişnuit pentru mediul său
şi pentru vremea aceea. Într-o scrisoare pe care avea să i-o
adreseze mult mai tîrziu, Stere zicea despre el că „deşi silit
să-şi muncească el însuşi ogorul țărănesc, a ştiut decenii să-şi
ducă cu cinste şi sarcina de luptător de frunte pentru ființa
națională şi pentru drepturile țării sale”. În mijlocul luptă-
torilor naționalişti, ca şi printre moldovenii din Sfatul Țării,
era cunoscut cu numele de Moș Ion Codreanu, şi aşa a rămas
în istorie, deşi în 1917 nu avea decît 38 de ani. Acest nume
era, bineînțeles, o dovadă de respect pentru țărănimea ba-
sarabeană, mai ales că Parlamentul era alcătuit în cea mai
mare parte din țărani, dar şi pentru înțelepciunea populară
şi orientarea sa clară, neabătută, în problema națională, care
presupunea luptă intransigentă pentru afirmarea drepturilor
naționale ale românilor basarabeni.
Informațiile care s-au păstrat despre el demonstrează că
deşi nu avea decît cel mult studii primare, se remarca prin-
tr-o pronunțată inteligență nativă. Conştiința sa națională
românească era remarcabilă la un țăran de rînd, în situația
în care masa de țărani era departe de a simți şi a gîndi la
318 SFATUL ȚĂRII
fel. Convingerile sale şi starea sa sufletească şi le-a manifestat
însă mai mult în afara Parlamentului, fie activînd în cadrul
Partidului Național Moldovenesc, fie în alte împrejurări. În-
tr-un interviu pe care i l-a luat după Unire revista „Viața Ba-
sarabiei” aflăm că ar fi participat la frămîntările naționale
din anii 1905-1906. În legislativ, dată fiind puțina sa ştiință
de carte, nu s-a putut remarca printr-o activitate deosebită.
Procesele-verbale ale Sfatului Țării au reținut doar trei luări
de cuvînt ale sale, care sînt mai degrabă nişte remarci lapida-
re. De ex. în şedința din 5 februarie 1918, în care se discuta
un proiect de lege cu privire la stabilirea unui impozit pentru
producția de tutun, înaintat de ministrul de finanțe Ioncu,
el cerea guvernului să țină cont de faptul că în județul Soro-
ca aveau loc mari speculații cu tutun, iar în şedința din 31
martie 1918 observa că Congresul țăranilor (ianuarie 1918) a
încredințat mandate de deputat din partea județului Soroca
unor persoane care nu erau originare din acest județ.
Cea mai cunoscută evoluare a sa în Parlament a fost re-
plica-întrebare, rămasă antologică, pe care a pronunțat-o în
foarte agitata şedință din 29 decembrie 1917, în care se dis-
cuta spinoasa chestiune privind invitarea de trupe din afa-
ra Basarabiei pentru a pune capăt anarhiei şi a-i alunga pe
bolşevici peste Nistru. După ce l-a ascultat pe Gafencu care
s-a revoltat împotriva socialiştilor de tipul Nadejdei Grinfeld
ce se opuneau cu îndîrjire chemării armatei române, Codrea-
nu, citim în procesul-verbal al şedinței, „luînd cuvîntul, iese
la tribună şi întreabă, adresîndu-se deputatului Grinfeld: ‒ Eu
sînt țăran plugar şi vreau să ştiu ce venit anual ar trebui să am
ca să mă pot înscrie în partidul socialist”. Întrebarea a stîrnit
aplauze şi ilaritate, urmate de calificativul cu care Buzdugan
i-a stigmatizat pe aceşti socialişti, rămasă şi ea memorabilă:
„Socialişti de sute de mii”. După care deputații evrei, care
se dădeau cu toții socialişti, fiind de obicei înstăriți şi unii
dintre ei chiar foarte bogați, socotindu-se ofensați, au părăsit
Parlamentul.
aneXe 319
După Unire, în 1919, avea să facă parte din delegația
basarabeană la Conferința de Pace de la Paris, ca depu-
tat al țărănimii în Sfatul Țării, alături de Pelivan, care era
principalul exponent al intereselor ținutului la înaltul for
internațional, de Sergiu Cujbă, din partea intelectualității şi
al opiniei publice neangajate politic, şi Gheorghe Năstase, re-
prezentantul tineretului.
elefterie sinicliu, 1895-1980

din partea Congresului Militar
Moldovenesc. A lucrat în Biroul de
Organizare a viitorului Parlament,
care l-a mandatat, între altele, ca
împreună cu alți membri ai acestu-
ia, să asigure conlucrarea Biroului
cu organizațiile revoluționare, şi în
primul rînd cu Comitetul de apărare a revoluției şi a Adunării
Constituante. În ancheta personală de deputat pe care a com-
pletat-o la 19.01.1918, la rubrica „fracțiune” a scris „Secțiunea
moldovenească național-țărănească”, ceea ce poate însemna
în egală măsură Blocul Moldovenesc şi Fracțiunea țărănească.
Însă, după convingerile sale naționale şi politice, nu putea să
se afle în Fracțiunea țărănească, deşi acolo au fost, în diferite
momente, şi moldoveni cu vederi naționaliste. A făcut parte
din grupul celor mai conştienți, mai activi şi mai consecvenți
luptători pentru afirmarea drepturilor naționale ale români-
lor basarabeni. Dovadă sigură sînt luările sale de atitudine în
şedințele Sfatului Țării.
Participă activ la organizarea comisariatului militar al
Sfatului Țării, fiind ales tot atunci în comisia militară parla-
mentară, căreia îi revenea în acel moment sarcina foarte grea
320 SFATUL ȚĂRII
de a organiza lupta împotriva anarhiei. A contribuit la elabo-
rarea Regulamentului de administrare a Basarabiei. Printre
propunerile şi observațiile făcute atunci a fost şi aceasta: „Aici
s-a spus că directorii noştri (membrii guvernului – a.) trebuie
să fie trup din trupul şi os din osul democrației ruseşti, iar
eu vă spun că directorii noştri trebuie să fie trup din trupul
şi os din osul Moldovei noastre”. În altă parte atrăgea atenția
deputaților moldoveni la necesitatea de „a se gîndi mai întîi
la interesele lor naționale şi numai după aceea la toate ce-
lelalte”. A participat la dezbaterea unor probleme de ordin
economic şi financiar, ca de ex. situația băncilor basarabene
sau complicata chestiune agrară. Astfel în timpul discuțiilor
asupra Instrucției agrare, din şedința de la 16 februarie 1918
a Sfatului Țării, el observa că „nu este admisibil să fie amî-
nată pînă la Adunarea Constituantă elaborarea unei legi atît
de importante, cum e cea agrară. Aceasta este o chestiune
cardinală şi trebuie soluționată cît mai repede, în caz contrar
Parlamentul poate fi pus în pericol”.
A rămas memorabil discursul său din timpul dezbate-
rilor aprinse asupra proiectului de lege al guvernului referi-
tor la Sala publică de conferințe „A.S. Puşkin”. Reacționînd
la opoziția față de acest proiect a lui S. Doniko-Iordăchescu,
care se dădea moldovean, dar care nu vorbea româna şi era un
adversar al Blocului Moldovenesc, Sinicliu, citim în procesul-
verbal al şedinței din 14 martie 1918, „se revoltă împotriva
acelor deputați care sînt moldoveni numai cu numele şi căro-
ra le sînt complet străine interesele nației moldoveneşti. Acest
fenomen, zice oratorul, este urmarea somnolenței spirituale
în care au căzut moldovenii sub jugul țarismului”. După care
sînt reproduse cuvintele sale: „Dreptul nostru juridic asupra
clădirii Sălii de conferințe este demonstrat, şi moldovenii nu
vor scăpa din mîinile lor ceea ce le poate fi de folos pentru
luminarea lor”.
Nu este clar de ce după această dată, nu se mai întîlneşte
în şedințele legislativului, deşi, conform datelor Secretariatu-
aneXe 321
lui Sfatului Țării, el a avut mandat neîntrerupt pe toată dura-
ta existenței acestuia. E ştiut că la ultima şedință, din 26/27
noiembrie 1918, nu a participat, dar nici nu sînt date că ar fi
boicotat şedința ori că s-ar fi pronunțat împotriva declarației
de unire necondiționată a Basarabiei cu România.
nicolae secară, 1894-1942 (?)
Propus pentru Sfatul Țării de

către Comitetul executiv moldo-
venesc al Sovietului de deputați
ai soldaților, ofițerilor şi marina-
rilor din garnizoana Odesei. În
Parlament a făcut parte din Blocul
Moldovenesc. Conform datelor Se-
cretariatului Sfatului Țării, a avut
mandat neîntrerupt pe toată durata funcționării Parlamen-
tului, însă judecînd după principalele documente ale acestei
instituții de stat, procesele-verbale ale şedințelor în plen, ca
deputat, nu s-a arătat foarte activ. În schimb, este mai bine
cunoscută activitatea sa în guvern. Unele dintre documente-
le menționare mai sus arată că, fiind adjunct al directorului
general pentru treburile militare, ar fi fost implicat activ în
evenimentele politice de la sfîrşitul anului 1917 şi începutul
anului 1918, şi în special în legătură cu invitarea trupelor
române de a face ordine în Basarabia. Acest fapt a stîrnit ura
organizației militare bolşevice Front-Otdel, care a cerut lui
Inculeț, preşedinte al Sfatului Țării, şi Erhan, prim-minis-
tru, să-l demită, ceea ce, formal, s-a făcut, dar în realitate a
rămas în funcție.
Chiar dacă în Parlament nu a avut o evoluție spectacu-
loasă, aşa cum am spus, în orice caz, în cele mai multe dis-
cursuri şi intervenții avute acolo a pledat în apărarea inte-
322 SFATUL ȚĂRII
reselor naționale ale moldovenilor. Trebuie să fi fost destul
de eficient şi de util, de vreme ce s-a implicat în dezbaterea
celor mai variate chestiuni, fiindu-i încredințate misiuni de
mare responsabilitate. A fost unul dintre acei care mereu a
insistat ca cererile, numeroase, de altfel, de acordare a tot fe-
lul de plăți şi subvenții, mai ales în cazul foştilor ofițeri şi
funcționari ruşi, să fie tratate cu minimul necesar de reținere,
deoarece, zicea el pe bună dreptate, „trebuie să ținem cont de
mijloacele Republicii”. A avut o participare activă şi un rol
important în examinarea şi votarea Instrucției agrare a Sfa-
tului Țării. Astfel, în şedința din 19 februarie 1918 atrăgea
atenția deputaților la necesitatea ca plantațiile mari de tutun
să nu fie transmise comitetelor agrare pentru a fi împărțite la
țărani spre prelucrare, pentru că solicitau o îngrijire specială
şi, prin urmare, trebuiau să rămînă în proprietatea statului.
Lui i-a revenit şi rolul de a prezenta poziția Blocului Moldo-
venesc în chestiunea-cheie a acestui document, şi anume care
urma să fie soarta pămîntului, cui urma să-i aparțină. Arti-
colul 1 al Instrucției, citit de Secară, avea următorul conținut:
„Ținînd cont de momentul prin care trecem şi de foametea
care amenință țara, pînă la soluționarea definitivă a proble-
mei pămîntului pe cale legislativă, guvernul Republicii De-
mocratice Moldoveneşti ia în custodia sa toate pămînturile
de importanță agricolă”. Prin această formulă, a fost anulată
propunerea anterioară (a lui Erhan) ca pămîntul să fie de-
clarat fond al statului, ceea ce presupunea împărțirea lui la
țărani, aşa cum prevăzuse Declarația din 2 decembrie a Sfa-
tului Țării.
Cînd guvernul ucrainean şi-a declarat pretențiile teri-
toriale asupra Basarabiei, Parlamentul a luat, la 16 martie
1918, hotărîrea de a trimite la Kiev o delegație care să tra-
teze acest litigiu cu Rada Centrală şi cu puterea executivă a
Ucrainei. Din partea Directoratului General al RDM au fost
nominalizați V. Cristi şi N. Secară.
aneXe 323
Pantelimon sinadino,
1875-1944 (?)
A fost ales în Sfatul Țării din

partea Societății grecilor din Ba-
sarabia. Nu se ştie însă cînd a ob-
ținut mandatul şi cînd a fost va-
lidat. În cea de-a doua şedință a
legislativului a fost ales în comisi-
ile de validare, pentru declarații şi
statute şi în comisia administrativă, dar numele său nu se
află printre cei 113 deputați, mandatele cărora au fost vali-
date pentru prima dată, la 4 decembrie 1917. Altă decizie de
validare nu există, în orice caz, procesele-verbale ale Sfatului
Țării nu conțin o astfel de informație. Însă este sigur că a
avut mandat validat, deoarece la 9 martie 1918 Comisia de
validare i-a retras mandatul „ca urmare a acțiunilor sale dă-
unătoare Sfatului Țării”, iar la 16 mai unii deputați cereau
reconfirmarea mandatului.
Nu este nici o mărturie că ar fi fost prezent la vreo
şedință a Parlamentului, în afară de prima, la care a felicitat
noua instituție, zicînd, între altele: „Domnule Preşedinte şi
domnilor membri ai Sovietului Suprem al Basarabiei, Sfatul
Țării. Eu sînt fericit că mi-a revenit sarcina de a vă felicita în
numele grecilor basarabeni, care din timpuri străvechi se fo-
losesc în frumosul nostru ținut de toate drepturile, împreună
cu restul populației băştinaşe. Exprimînd sentimentul tutu-
ror grecilor de aici, sper că Sfatul Țării va întrona pe pămîn-
tul nostru natal ordinea, legalitatea şi pacea, care vor ocroti
viața, libertatea şi averea tuturor celor care vor avea înalta
onoare de a trăi sub bolta libertății basarabene”.
Deşi, aşa cum se vede, el nu a activat în Parlament,
totuşi deputații îl apreciau ca pe un foarte bun specialist în
finanțe, numai că folos din asta nu era, de vreme ce nu se
324 SFATUL ȚĂRII
prezenta la şedințe. În cazul lui, este foarte curios că, fiind
membru al Sfatului Țării, era de fapt unul dintre cei mai
aprigi adversari ai acestuia, ceea ce a şi motivat, pe bună
dreptate, decizia menționată mai sus a Comisiei de validare
de a-i retrage mandatul. Ciugureanu îi informa pe deputați,
în şedința din 5 martie 1918, că pe cînd el împreună cu
Inculeț se întorceau cîteva zile în urmă, de la Iaşi, acolo îşi
făcuse apariția „delegația boierilor din care făceau parte Si-
nadino, Glavce, Semigradiv ş.a…. Noi am auzit că scopul
sosirii lor acolo era să atragă atenția guvernului (român –
a.) la declarația agrară nebunească, după părerea lor, adop-
tată de guvernul şi Parlamentul nostru”. În realitate, Sina-
dino şi ceilalți boieri mergeau mult mai departe, arătîndu-şi
nemulțumirea nu doar de politica agrară a Sfatului Țării, ci
chiar de faptul în sine al existenței acestuia. În memoriul
pe care l-au înaintat guvernului român se spunea, între al-
tele: „Sfatul Țării, instituție arbitrară, aleasă de o bandă de
soldați bolşevici, fără luare în considerație nici a păturilor
burgheze şi intelectuale, nici măcar a țăranilor mai avuți,
compus în majoritatea sa din demagogi şi aventurieri poli-
tici şi avînd în fruntea lui persoane care au fost odinioară
membri ai organizațiilor extreme socialiste din Petrograd
(erau vizați, în special, Inculeț şi Erhan – a), trebuie să fie
înlăturat”.
A participat la unele şedințe ale Comisiei agrare a Sfa-
tului Țării, pronunțîndu-se categoric împotriva exproprierii
unei părți a pămîntului moşieresc în vederea împroprităririi
țăranilor fără pămînt sau cu pămînt insuficient. În timpul
Conferinței de Pace de la Paris s-a implicat foarte activ în
variate acțiuni îndreptate împotriva recunoaşterii drepturilor
României asupra Basarabiei.
aneXe 325
Vladimir țîganko, 1887-1937 (?)
A fost delegat în Sfatul Țării de către congresele țărăneşti

din Basarabia. Mandatul i-a fost aprobat în şedința din 26
ianuarie 1918 a legislativului. S-a evidențiat prin bună pre-
gătire (avea studii superioare, era fiul cunoscutului arhitect
basarabean V.N. Țîganko), echilibru, simț politic sănătos, ca-
pacitate de dialog şi manevră. Însă, ca aproape toți minorita-
rii, era străin şi chiar refractar intereselor naționale ale româ-
nilor basarabeni. S-a implicat interesat şi cu multă stăruință
în activitatea Sfatului Țării. A fost liderul influentei Fracțiuni
țărăneşti din legislativ, care, în afară de minoritari, întrunea
şi un număr de moldoveni, rezervați sau indecişi față de ca-
uza românească a Basarabiei. A condus primele două comisii
agrare ale Sfatului Țării, instituite la 16 ianuarie şi, respectiv,
11 mai 1918 (în iulie 1918, va renunța sau va fi îndepărtat din
această funcție, care va fi preluată de adjunctul său de pînă
atunci, A. Crihan). În această calitate a elaborat primul pro-
iect (socialist) de lege agrară, prezentat în şedința din 7 fe-
bruarie 1918 a Parlamentului, dar pe care chiar atunci l-a re-
tras. A preferat ca, pînă vor apare condițiile favorabile pentru
socializarea pămîntului, eventual pînă la convocarea Adună-
rii Constituante a Basarabiei promisă de guvernul RDM, să
susțină inițiativa guvernului Ciugureanu de a fi elaborată o
instrucție agrară, în baza căreia să fie împărțit pămîntul la
țărani, însă numai pentru a-l cultiva, nu dat în proprietate.
Luările sale de atitudine în Parlament sînt numeroase
şi vizează o tematică foarte variată, de aceea aici nu pot fi
menționate decît doar cîteva din ele. Între altele, s-a implicat
foarte activ în elaborarea Instrucției Sfatului Țării pentru co-
mitetele agrare, care viza modalitățile de exploatare a pămîn-
tului dat la țărani pentru a-l cultiva. Astfel, în şedința din 19
februarie 1918, observa că „socializarea inventarului viu şi mort
este greu de realizat şi, cu excepția bolşevicilor, nici un partid
326 SFATUL ȚĂRII
socialist nu înaintează astfel de sloganuri. Dar de unde şi cum
a apărut inventarul şi cu ce mijloace moşierii l-au adunat? Din
punctul de vedere al echității sociale, acesta a fost alcătuit pe
nedrept, şi averea moşierilor a fost acumulată prin nedreptate
socială. Sub influența bolşevicilor, tînărul nostru Parlament a
introdus în Declarația sa (din 2 decembrie 1917 – a.) lozinca
despre inventar (de fapt, o astfel de prevedere în acest docu-
ment nu este – a.). Conştient sau inconştient s-a produs o cri-
mă (sic!) şi, drept rezultat, din cauza acestui inventar au fost
ucişi, probabil, trei sau cinci moşieri (în realitate, numai doi
– a.); a avut loc o devastare a țării. Dar, domnilor, au murit
mai mulți țărani, care sînt împuşcați, biciuiți pentru credința
în atît de lăudata Declarație a Sfatului Țării… Dacă am por-
nit pe calea dreptății sociale, trebuie să mergem mai departe
şi să-i spunem țăranului: «noi te ajutăm să primeşti darul ce ți
se cuvine». Cînd ne hotărîm la anumite jertfe, trebuie să fim
consecvenți: dacă ți se dă pămînt, atunci primeşte tot de ce ai
nevoie ca să-l prelucrezi. Altfel îl îndreptați [pe țăran] pe calea
speculației şi iar vor fi suferințe. Domnilor moşieri! Situați-vă
pe punctul de vedere al statului şi deschideți hambarele voas-
tre pentru țărani. Ei nu vor plăti cu preț speculativ”.
La insistența guvernului, Blocul Moldovenesc nu a putut
accepta propunerile radicale ale Fracțiunii țărăneşti, conduse
de Țîganko, şi, cu toate că el a continuat să conlucreze cu Blo-
cul în această chestiune pînă la capăt, totuşi în ziua adoptării
Instrucției agrare avea să facă următoarea declarație: „În pofi-
da încălcării grosolane a principiilor elementare ale activității
parlamentare de către majoritatea nedemocratică a Blocului
Moldovenesc şi a celorlalte minorități, Fracțiunile țărănească
şi a ucrainenilor (de fapt, nu exista în Parlament o fracțiune
aparte a ucrainenilor, aceştia fiind împărțiti în fracțiunile
țărănească şi a minorităților – a.) nu consideră necesar să-şi
întrerupă activitatea în Sfatul Țării pentru apărarea țărănimii
muncitoare şi a democrației şi, rămînînd pînă la capăt pe
platforma lor socialistă, vor continua lupta parlamentară cu
partea mai puternică, dar lipsită de principii, a Parlamentului
aneXe 327
nostru, lăsînd în responsabilitatea acesteia urmările pentru
realizarea în viață a Instrucției agrare pe care a adoptat-o”.
A rămas totuşi constructiv şi eficient pînă la 27 martie
1918, cînd s-a abținut, împreună cu toată fracțiunea sa (cu
excepția a cinci deputați moldoveni care au părăsit-o atunci,
trecînd de partea Blocului Moldovenesc), de la votul în fa-
voarea Declarației de Unire. Atunci el, spre deosebire de
reprezentanții minorităților care s-au eschivat de la vot cam cu
aceeaşi frază formală (lipsă de mandat din partea populației),
a făcut, de la numele fracțiunii pe care o conducea, o declarație
foarte curioasă. „Fiind conştientă de importanța unirii Repu-
blicii Moldoveneşti independente cu regatul român, zicea el,
fracțiunea țărănească, în momentul acesta politic de însem-
nătate extraordinară, în fața istoriei scumpului ei popor şi
neavînd împuternicirile poporului pentru rezolvarea acestei
probleme, crede necesar a transmite soluționarea ei votului
întregului popor (referendum) sau Adunării Constituante,
ca singura reprezentantă a voinței suverane a poporului, cu
condiția exprimării libere a acestei voințe în Republica Mol-
dovenească liberă şi independentă”. După care urmează acea
parte din declarație care i-a uimit pe unii, i-a nedumerit pe
alții şi i-a nemulțumit pe cei mai mulți, inclusiv pe cei din
rîndul minoritarilor: „Fracțiunea țărănească, în calitate de
singură exponentă a năzuințelor poporului şi fiind reprezen-
tanta majorității populației, declară că, apărînd independența
Republicii Democratice Moldoveneşti, totodată consideră că
singura formă posibilă de unire a popoarelor frățeşti moldo-
venesc şi român poate fi o strînsă uniune federativă”*.1
A fost prezent şi la şedința din 26/27 noiembrie 1918, cînd
a fost votată declarația de anulare a condițiilor de unire de la
* La drept vorbind, aşa cum se poate vedea în studiul despre istoria

Sfatului Țării din această carte, ideea unei federații alcătuite de Româ-
nia şi Basarabia nu era nouă, aceasta fiind vehiculată mereu în momentul
proclamării independenței Republicii Democratice Moldoveneşti şi în
perioada imediat următoare, pînă la Unire.
328 SFATUL ȚĂRII
27 martie, în orice caz, numele său figurează în lista oficială
cu deputații care au fost prezenți atunci, dar bineînțeles că
nu şi-a dat votul şi, probabil, a părăsit şedința la scurt timp
după deschidere. Este unul dintre semnatarii memoriului
de protest din 20 noiembrie 1918. Mereu calculat şi abil, el
a încercat să preîntîmpine deznodămîntul care avea să aibă
loc la sfîrşitul lunii noiembrie, drept care, împreună cu re-
prezentanții minorităților, ceruse conducerii Sfatului Țării
încă la 15 octombrie să convoace legislativul, ceea ce însă nu
s-a putut face. Comportamentul diplomatic, predispoziția
permanentă de a aplana neînțelegerile şi asperitățile prin di-
alog şi cedări l-au scutit de conflicte cu autoritățile militare
române din ținut, în orice caz, nu se cunosc informații că
ar fi fost arestat şi expulzat cu forța peste Nistru, cum s-a
procedat cu alți deputați minoritari, mai recalcitranți. Dar se
vede că la scurt timp după evenimentele politice de la finele
anului 1918 a plecat din Basarabia. Ulterior, va conlucra cu
aşa-zisul comitet de salvare a Basarabiei de la Odesa şi va face
parte din delegație „basarabeană” la Conferința de Pace de la
Paris (trimisă de la Odesa), unde va susține, împreună cu alți
emigranți basarabeni, aproape toți din rîndul minorităților
etnice de aici, acele forțe care aveau interesul să pună la în-
doială drepturile României asupra Basarabiei.
nadejda grinfeld, 1887-1918
Fiică a lui E.S. Koenigschatz, de asemenea deputat în

S. Ț., şi soție a avocatului P.I. Grinfeld, a fost înaintată în Par-
lament din partea partidului muncitoresc social-democrat
rus, zis menşevic (din rusescul men´șe – mai mic), constitu-
it după sciziunea din 1903 a fostului PMSDR între bolşevici
şi menşevici. În Basarabia însă acest partid, la fel ca mul-
te altele, în special formațiuni înființate de reprezentanții
aneXe 329
comunității evreieşti, care aveau să acceadă în Parlament, era
practic necunoscut, şi nu se ştie dacă, în afară de N.G., din el
mai făcea parte şi altcineva. Avea să fie unul dintre cei mai
instruiți şi mai activi deputați şi poate principalul oponent
al conducerii legislativului şi mai ales un adversar declarat şi
foarte bătăios al Blocului Moldovenesc. Din păcate, judecînd
despre ce s-a editat pînă acum cu privire la evenimentele po-
litice basarabene din anii 1917-1918, biografia sa este insufi-
cient cunoscută; de regulă, în puținul care s-a scris despre ea
se conțin numeroase inexactități, de ex. că în Parlament ar fi
reprezentat Bundul evreiesc, că i s-ar fi retras mandatul, că
ar fi fost secretar al Sf. Ț. (v. anexa 3), că era simpatizantă a
Front-Otdelului bolşevic, că ar fi participat la Congresul III
al țăranilor din Basarabia şi că, în sfîrşit, ar fi fost expulza-
tă peste Nistru. Nici una din aceste afirmații nu corespunde
realității. Există o informație foarte curioasă, pe care am des-
coperit-o în unul din documentele englezeşti, conform căreia
N.G. ar fi făcut parte din grupul celor aproximativ 50 de emi-
sari trimişi în vara anului 1917 de la Petrograd în Basarabia
pentru a „adînci revoluția”, ceea ce ar presupune că ar fi avut
relații politice apropiate cu Inculeț şi Erhan. Dar e ştiut că cel
din urmă nu se arăta foarte prietenos față de ea, apoi trebuie
avut în vedere şi faptul că atunci cînd, la 29 decembrie 1917,
cîțiva deputați moldoveni au criticat-o foarte dur, şi pe bună
dreptate, forțînd-o să plece din Parlament, Inculeț nu i-a luat
apărarea. Prin urmare, avem temeiuri să ne îndoim că ar fi
făcut parte din grupul lui Inculeț şi Erhan. Și apoi trebuie
avut în vedere şi faptul că aveau origini sociale şi etnice dife-
rite, ea provenind din două familii de evrei înstăriți, Koeng-
schatz şi Bernschtein, iar ei din țărani moldoveni.
În ziua de 21 noiembrie 1917, N.G. a felicitat Sfatul Țării
din numele inexistentului în Basarabia partid menşevic.
Mesajul pe care l-a transmis atunci Parlamentului avea să
constituie motivul principal şi esența întregii politici pro-
movate de ea în legislativ. „Deschiderea Sfatului Țării, Or-
330 SFATUL ȚĂRII
ganul Suprem al Ținutului, zicea ea, poate fi salutată numai
în măsura în care acesta îşi va promova programul în strictă
corespundere cu cuceririle democrației revoluționare”. Ce
înțelegea ea prin „democrație revoluționară”, o spune cît se
poate de răspicat chiar în fraza următoare: „Clasa muncitoa-
re este interesată să păstreze Rusia întreagă (subl. a.), şi, la
formarea centrului vieții locale, este necesar să fie protejate
interesele tuturor naționalităților trăitoare în Basarabia, de-
oarece realizarea tuturor tendințelor moldovenilor şi a altor
naționalități este strîns legată de cele mai bune năzuințe şi
legăminte ale revoluției ruse, datorită căreia am obținut po-
sibilitatea să ne adunăm aici”. Păstrarea Rusiei în vechile ei
hotare şi deci rămînerea Basarabiei în componența aceste-
ia, împreună cu respingerea afirmării plenare a drepturilor
naționale ale moldovenilor ca etnie majoritară a ținutului,
avea să fie obiectivul permanent al luărilor ei de atitudine
de fiecare dată cînd în discuție se va afla, direct sau indirect,
relația dintre cele două entități politico-teritoriale şi dintre
românii basarabeni, pe de o parte, şi celelalte etnii din ținut,
de altă parte.
În afară de pledoaria înflăcărată pentru Rusia unită şi
indivizibilă, în care comunitatea evreiască întreprinzătoare
putea conta pe afaceri incomparabil mai profitoare decît în-
tr-o Basarabie mică sau în cadrul României, fie şi întregite,
N.G. avea alte două mesaje la fel de insistente şi de tranşante
– antibolşevismul şi antiromânismul – care, în fond, aveau
aceeaşi origine, adică erau legate de speranța în afirmarea
unei Rusii capitaliste democratice şi prospere. Fiind mereu
activă, mereu gata de luptă, mereu predispusă să se afirme şi
să-şi impună convingerile şi interesele, aceste atitudini sînt
exprimate cît se poate de clar în numeroasele ei discursuri
parlamentare. Astfel, în şedința din 27 noiembrie 1917, la care
se discuta invitația Radei Centrale ucrainene ca Basarabia să-
şi trimită la Kiev delegații ce vor participa la formarea gu-
vernului republicii federative ruse, N.G. declara, între altele:
aneXe 331
„… nu trebuie să fim şovăielnici. Trebuie să ne sprijinim pe o
anumită masă de oameni… Bolşevicii se sprijină pe baionete,
dar ei trebuie să ştie că şi noi ne bazăm pe forță, şi anume
vom aplica față de ei teroarea”.
Refrenul pe care îl repetă mereu este imperativul salvă-
rii Rusiei în vechea ei configurație teritorială, în care fos-
tele gubernii țariste să se afle sub controlul guvernului rus
postrevoluționar. Pronunțîndu-se asupra textului Declarației
Sfatului Țării, care urma să fie votată la 2 decembrie 1917, ea,
citim în procesul-verbal din 1 decembrie, insista „să fie su-
bliniată mai puternic unitatea Republicii Democratice Fede-
rative Ruse şi relația Sfatului Țării cu Guvernul Central, care
să fie exprimată astfel: «După formarea Guvernului Central,
Sfatul Țării va acționa în unire cu acest guvern»”. Iar la 13
decembrie declara: „Cînd Republica Rusă a trecut printr-un
moment greu, națiunile caucaziene au avut o poziție corectă.
Nici una din ele nu a înaintat atunci cerințe naționale, şi anu-
me o astfel de poziție trebuie să avem şi în Republica Moldo-
venească”. La 22 decembrie 1917, propunea să fie inclusă pe
ordinea de zi a şedinței de la acea dată „crearea unei comisii
pentru pregătirea alegerilor în Adunarea Constituantă a Ba-
sarabiei”, ceea ce urmărea, de fapt, lichidarea Sfatului Țării.
Punctul culminant al activității sale parlamentare l-au
constituit şedințele din 28 şi 29 decembrie 1917, care au avut
ca subiect central invitarea de trupe din afara Basarabiei pen-
tru a pune capăt anarhiei şi a teroarei bolşevice şi a întrona
ordinea în ținut. Situația pe Frontul Român şi în vecinătatea
lui era de aşa natură, că nu se putea conta pe alte trupe, decît
cele române. Aceasta a determinat-o pe N.G. să aibă cîteva
discursuri manifest antiromâneşti. În prima zi, ea a ținut o
cuvîntare lungă în care a zis, între altele: „Aş putea fi con-
trazisă că trupele române vor apăra căile ferate; nu trebuie
însă să fim fățarnici: acul în sac nu-l ascunzi şi nici baioneta
română dvs. nu o veți putea ascunde. Se spune, nu ştiu de ce,
că evreii ar fi împotriva introducerii trupelor române. Dar
332 SFATUL ȚĂRII
trebuie să vă spun că noi privim la asta nu din punctul de
vedere al naționalității, ci din punctul vedere al unității Re-
publicii Ruse. Noi pornim de la considerente reale: dacă vor
veni trupele române, nu avem tratate scrise şi nici garanții
că aceasta va avea caracter de ocupație provizorie”. În con-
tinuare, după ce şi-a dezvoltat pledoaria antiromânească şi a
mai opinat că puteau fi invitate alte trupe, inclusiv ruseşti, a
aruncat, în final, fraza rămasă celebră: „Pot fi orice trupe, nu-
mai nu române”. În discursul de a doua zi, din 29 decembrie,
avea să facă unele precizări: „Noi, blocul socialist, sublinia
ea, insistăm ca paza Basarabiei să fie încredințată Ucrainei şi
să fie încheiat un tratat, în care să se spună clar că aici trupe
române nu vor fi”. Referindu-se, în continuare, la trimiterea
unei delegații cu această misiune la Kiev, insista ca „sarcina
de bază a delegației să fie, ca în numele păstrării integrității
şi unității Rusiei, a obține recunoaşterea necesității de a con-
voca neîntîrziat Adunarea Constituantă, stăpînul suprem al
pămîntului rusesc”.
Aceste discursuri pronunțat şi chiar agresiv antiromâ-
neşti au trezit marea nemulțumire a deputaților din Blocul
Moldovenesc. V. Gafencu, de ex., s-a arătat foarte indignat
de ura manifestată de N.G. față de români: „Pentru noi,
moldovenii, aceasta este o ofensă gravă, este foarte regreta-
bil”. După ce deputații Ion Buzdugan şi Ion Codreanu au
demascat – pe alocuri cu umor şi cu sarcasm nimicitor –
pe reprezentanții burgheziei, de tipul N.G., care îşi ascun-
deau adevăratele intenții sub masca de socialişti, aceştia s-au
văzut nevoiți să plece din Sfatul Țării pentru totdeauna. E
vorba, de fapt, doar despre un grup de deputați evrei care re-
prezentau în Parlament cîteva formațiuni pretins socialiste,
existente, în fond, doar pe hîrtie.
Nu sîntem informați suficient nici despre soarta N.G.
de după aceste evenimente. Documentele şi mărturiile care
o menționează în anul următor (materiale din arhive, rela-
tări ale martorilor oculari) converg asupra părerii că a fost
aneXe 333
arestată şi împuşcată, probabil, odată şi împreună cu acei li-
deri ai Congresului III al țăranilor, care au cerut ca armata
română să se retragă din Basarabia. După unele surse, ar fi
fost împuşcată în momentul în care a încercat să fugă peste
Nistru. Aşa susținea de ex. la sfîrşitul anului 1919, ziarul „La
dernière heure” din Bruxelles, în baza unor informații pri-
mite din Chişinău (Arhivele MAE, fond 71/194, E₂, vol. 25,
f. 66). Ziarul o compara cu Edith L. Cavell, celebra eroină
britanică din timpul Primului Război Mondial, împuşcată
de nemți în Belgia. Comparația nu este doar pur şi simplu
forțată, ci de-a dreptul ridicolă, de vreme ce englezoaica nu
făcea deosebire între interesele umane ale englezilor şi ale
nemților ce se luptau între ei pe viață şi pe moarte, pe cînd
N. G., manipulînd o frazeologie revoluționară demagogică,
pleda doar pentru apărarea averilor celor bogați şi a grupului
etnic din care făcea parte.
În scopul evident de a o face cunoscută, dacă nu chiar
de a-i înveşnici memoria, scriitorul american Simon Reznik,
evreu originar din Rusia, a luat-o ca prototip pentru eroina
principală din romanul „Caruselul sîngeros” şi pentru pie-
sa cu acelaşi titlu, ambele fiind dedicate pogromului evre-
iesc care a avut loc în Chişinău în 1903. Gest firesc, uşor de
înțeles.
334 SFATUL ȚĂRII
Anexa 2
Биографические данные членов Сфатул Цэрий по
заполненным ими анкетным листам в январе–феврале
и в мае 1918 г.*
№ Фамилия, Воз- Наци- Откуда родом Образование Род К какой

лис- имя, раст ональ- (губерния, заня- политиче-
та отчество ность уезд, город, тий ской партии
деревня) прина дле-
жит
1 2 3 4 5 6 7 8
1. Алистар 42 молда- Измаильский Доктор, уни- Медик Партии на-
Елена ванка уезд, Вайсал верси тетское циона льной
Васильевна молдавской
2. Арман 25 молда- с. Котюжа- Учительский Учи тель Социа-
Стефан ванин ны Маре, институт листов
Васильевич Бессарабия, революцио-
Сорокский уезд неров
3. Афанасьев 40 молда- Бессарабская Общее Хлебо- Социал-
Ефим ванин губерния Бель- пашец рево-
Григорьевич цкого уезда, люционеров
с. Паркова
4. Альмен дин- 50 немец с. Сарата Цент ральное Хлебо- Безпар-
гер Филипп Аккерманского учи лище паше- тийный
Коаверьевич уезда ство
5. Александри 59 молда- Хотинского Среднее и по- Журна- –
Николай ванин уезда, с. Воро- слушал первый лист
Николаевич новица курс Юридичес-
кого факультета
Петербургского
университета 2
6. Бодеско 50 молда- с. Дурлешты, Университет по Адвока- Безпартий-
Владимир ванин- Кишинев- Юриди ческому тура ный
Георгиевич румын ского уезда факультету
7.Бырка 35 молда- с. Игнэцей, Юрист, Юрист, Безпартий-

Василий ванин Оргеевский Петербургский мировой ный
Георгиевич уезд университет судья
8. Букатарь 48 молда- с. Цаул, Тыр- Малограмот- Хлебо- Социал-
Иван ванин новская вол. ный пашец демократ4
Никитич Сорокского
уезда Бессараб-
ской Губернии
* Datele biografice ale membrilor Sfatului Țării, conform anchetelor completate de aceştia
în ianuarie-februarie şi în mai 1918. Tabel alcătuit de autor în baza acestor surse.
aneXe 335
К какой В каких От кого Адрес Адрес и место Дата

фракции в состоит избран в Кишиневе постоянного запол-
Сфатул Цэрий организа циях в Сфатул жительства нения
Цэрий анкетного
листа
9 10 11 12 13 14
Молдав ского «Фэклия»1, От Лиги Мещанская, Костюжен- без даты
Блока женщин, женщин 20 ская (б.д.)
врачей молдаванок лечебница
Крестьянской В губернском От крестьян Кузнечная, с. Котю- –”–
группы комитете 73 жаны-Маре
крестьянских Сорокского
депутатов уезда
Губернский От совета Дворец с. Паркова –”–
Совет крес- крестьян- Свободы Бельцкого
тьянских ских уезда
депутатов депутатов
Меньшинств В Киши нев- Союза рус- Алексан- Тот же 19.I.1918
ском Союзе ских немцев дровская,
русских немцев 112, кв. 11
Молдавскому По народному От Молдав- Инзова, 16 Тот же б.д.
Блоку образованию ского куль-
турного
про све-
ти те льного
общества
Partidul mun- Культурно- От Молдав- Леовская, 64 Тот же 21.V.1918
cii plugarilor просвети тель- ского юриди-
moldoveni 3 ное общество ческого
как фракции «Фэклия», в обще ства
Молдавского Молдавском
Блока юридическом
обществе
Молдавский – Сорокское Госпиталь- с. Игнэцей б.д.
Блок уездное зем- ная, 2 Оргеевского
ское cобрание уезда
Молдавский – Сорокским ул. Федо- Почтовое отд. 14.V.1918
Блок уездным зем- рова, 42 Дондюшаны,
ским собра- Ю. 3. ж.д.,
нием с. Цаул
336 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
9. Buzdugan 30 român basa- Brînzenii- Seminarul Profesor Social-re-
Ioan rabean Vechi, pedagogic voluţionar
Alexandru jud. Bălţilor naţionalist 5
10. Буюк 27 молда- Бессарабия Сельско- Селекцио- Молдавской

Иларион ванин Оргеевского хозяй- нный инс- националь-
Иванович уезда, с. ственного труктор ной партии
Киперчены с-р 6
11. Бивол 33 молда- с. Костешты Однокласное Хлебо- С.Р.

Константин ванин Кишинев- народное пашец
Васильевич ского уезда училище
12. Баксан 49 молда- Бельцкий Самоучка Хлебо- Эсэр

Захария ванин уезд, Фалеш- пашест-
Димитревич тская вол., вом
дер. Старые
Саратены
13. Будиштян 30 молда- Бессарабец Народное Хлебо- Эсэр
Игнатий ванин училище8 пашец
Федорович
14. Бучушкан 29 молда- Оргеевский Педагогичес- Учитель С–Р11

Гаврил ванин уезд, с. Иса- кие курсы
Иванович кова
15. Бырка 23 молда- с. Костешты 4 класса гим- Письмо- Социалист-
Феодор ванин Кишинев- назии водство револю-
Павлович ского уезда, и хлебо- ционер
Бессарабская паше-
губерния ство
16. Боссие- 30 молда- Хотинский Инженер Служа- Примыкает
Кодрян ванин уезд, с. Ново- строитель щий ж.д. к Молдав-
Николай селица ской нацио-
Николаевич нальной
партии14
17. Будниченко 30 украинец indescifrab. Самоучка Хлебо- С–Р17
Никита роб
Герасимович
18. Бринич 30 украинец с. Фунде- Среднее Хлебо- Социал-
Георгий ний Ной пашец рево-
Афанасьевич Бельцкого люционеров
уезда, Бесса-
рабская
губерния
19. Ботнарюк 43 украинец с. Балан 20 Двух- Хлебо- Социа-
Стефан Глодянской классное паше- лист-
Мефодиевич волости училище ство револю-
Бельцкого ционер
уезда
20. Бурьянов 33 румын с. Реча, Вор- Киевский Коопе- С–Р24
Юрий ни ческая комерческий ратор
Иванов область Ки- институт
шинев. уезда
aneXe 337
9 10 11 12 13 14
Blocul socia- Comitetul Central Congresul Militar Casa Chirco-or. Edinţa, 21.I.1918
list moldove- al Frontului Român, Moldovenesc de roff, Sadovaia
sat. Brînzenii
nesc Comitetul Central pe toate fronturile colţ cu Puşkin
Vechi, ţ. Bălţi,
ostăşesc moldo- vоlostea Za-
venesc bricenilor
Молдавский – Военного кон- Швейцарская п/о Погре- б.д.
Блок гресса гостиница, бень, Бесса-
nr. 29 рабская
губерния,
c. Киперчены
Молдавский В Центральном От Центрально- Харузина, 21 с. Костешты, – ” –
Блок Молдавском го Молдавского Кишинев
Исполнительном Исполнительного
Комитете Комитета
Крестьян- Краевого От Бельцкого Дворец сво- Старая 22.I.1918
ская соци- крестьянского уезда 3-м крае- боды, Совет Сарата
алистиче- Совета вым крестьян- крест. депу- Бельского
ская7 ским съездом татов уезда
Крестьян- Советы кра. кре- От кагульского Дворец сво- м. Пырлица 23.I.1918

ская соци- стьянского коми- уезда 3-м крае- боды, Совет Бельцкого
алистиче- тета10 вым крестьян- крест. депу- уезда
ская9 ским съездом татов
Крестьянс- Краевой исполни- Армянская, 26 п.т.12 контора 7.II.1918
кая фракция тельный Комитет г. Оргеев,
крест. депутатов с. Исакова
Крестьян- Крестьянск. губер- От III-го кре- Малая с. Костешты 18V.1918
ская пар- нский комитет стьянского Малина Кишинев-
тия13 съезда ского уезда
Молдавский Ж-д совет15 От ж.-д.-в. Северная, 10, – 19.I.1918

Блок молдован16 тел. 94
Крестьян- Губернский кре- Измаильского19 Армянская, Тот же б.д.

ский блок18 стьянский испол. 113
ком.
Крестьянск. Совет крестьян- От 3-го краевого Бессарабская б.д.
социалисти- ских депутатов крестьянск. губ. Бельц-
ческая съезда кого уезда
(indescifrabil)
Украинская Губернский коми- От Губернского Губернский с. Балан П.М. 22.I.1918

фракция21 тет парт. эсеров и Исполнит. ко- Земельный Рышка-
в Сг.22 крес. Сов. митета крестьян. комитет новка 23,
депутатов Бессарабская
губ.
Молдавский От Бессарабск. Купеческая, 14 с. Реча Киши- б.д.
Блок Союза кр. г. Кишинев невского
кооператоров уезда
338 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
21. Бырка 25 молда- с. Новая Учительская Член С-Р25
Феодосий ванин Татаровка, семинария Сорок-
Яковлевич Сорокский уезд ской
Земской
Управы
22. Bogos 24 român s. Boldureşti, Student Medic Partidul
Vladimir basara- ţinut. Chişinău naţional
Dumitru bean moldove-
nesc
23. Балтага 50 молда- с. Лозова, Студент Священ- Социал-
Александр ванин Кишиневский духовной ник демократ
Стефанович уезд, Бессараб- семинарии26 (меньше-
ская губерния вик)27
24. Валуца Иван 24 румын с. Обрежа Студент Молдaв.
Ильич из Бес- Бельцкого уезда юрист националь-
сарабии 4-го курса ная демо-
кратическая
партия28
25. Везетиу Ефим 37 молда- с. Божоровка29 Малограмот- Хлебо- Социал-
Петрович ванин Сорокского ный роб революц.
уезда
26. Гаина Андрей 33 молда- с. Кицкань Народное Хлебо- Молдавской

Петрович ванин Оргеевского образование роб националь-
уезда ной партии
27. Гарбуз Иван 31 молда- Бессарабская Курсы Письмо- Социал-

Герасимович ванин губерния 2-х класс водство рево- люц.
Кишинев. уезда, министр. учи-
с. Буцень лища31
28. Гафенко 30 румын с. Сынжерей Однокласной Сель- Молд. соц.
Василий (Бесса- Бельцкого уезда приходской скохо- революц.
Георгиевич рабской и кронштад- зяйст- партии
губер- ский кл. элек. венный
нии)
29. Герца Иван 33 молда- с. Мерены 2-х классное Земледе- Безпартий-
Васильевич ванин Кишиневск. училище лие ный
уезда
30. Гроппа 38 молда- с. Кирилень Юридический Коопе- Социал-
Александр ванин Бельцкого уезда факультет ратор, демократ
Иванович Юрьевского член (меньше-
Университета Правле- вик)
ния
31. Гроппа 23 молда- с. Старо- Духовная Член –
Дмитрий ванин Воронково семинария волост-
Георгиевич Сорокск. уезда ной
управы
32. Grosul Nicolae 27 român c. Bardar, jud. Student, Uni- Fost ofiţer –
Alexandrovici Chişinău versitatea de la în cohorta
Petersburg35 moldove-
nească
aneXe 339
9 10 11 12 13 14
Молдав- В Сорокском уезд- От Сорок- Палас-Отель г. Сорока, 17.II.1918
ского Блока ной Земстве ского Земства Земская
управа
Blocul Mol-„Deşteptarea” (Kiev), „Deşteptarea” Meşceanscaia, s. Boldureşti b.d.

dovenesc Centrul studenţesc, de pe teritoriul 29-a
Societatea culturală, Ucrainei
Partidul naţ.-mold.
Молдавский В молдавском пра- От православ- Садовая, 17 м-ко 16.V.1918
Блок вославном духовен- ного духовен- Калараш,
стве Бессарабии ства Бессара- Бессарабия
бии
Молдавский „Făclia” „Renaşterea” Харузина, 24 г. Бельцы, 17.I.1918
Блок Odesa Марьинская
ул.
Крестьянс- Член Совета депу- От 3-го Гу- Дворец сво- с. Бужуровка б.д.
кой татов бернского боды Сорокского
крестьянского уезда
съезда
Крестьян- Земельная30 От уездного Дворец сво- – 1918
ский Мол- испол. и от боды
давский губернского
Блок Конгресса
Крестьян- – 3-й Губерн- Гостиница с. Ворничены 22.I.1918
ская ским кре- Хитова Кишинев-
стьянским ского уезда
съездом
Молдавск. Одесская Молдав- От Молдав. Садовая, дом Бельцы, Сын- б.д.
социалист. ская национальная Испол. Коми- Годорожи жерей
блок партия32 тета г. Одессы
Молдавский Молдавская орга- От Кишинев- Киевская, 44 с. Мерены, 21.V.1918

блок низация33 ского уездного Кишинев.
земства уезд
Молдавский Молдавская нацио- Молдавской Прункулов- Там же 19.I.1918
Блок нальная партия национальн. ская, 8
партии
Молдавский Член комитета сту- От Сорок- Синадинов- Поч. отд., б.д.

Блок дентов молдован34 ского уездного ская, 17 Вертюжаны
Земского с. Старо-
демократич. Воронково
собрания
Blocul Mol- Societatea studenţi- De la Сongre- Colodeznîi nu-i –”–
dovenesc lor români în Basa- sul militar36 pereuloc, 11
rabia
340 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
33. Grosul Pavel 37 român c. Bardar, Institutul Veterinar Marxist, oficial
Alexan- vol. Vasienilor, Veterinar din sînt înscris
drovici ţinutul Chişi- Liflanda în Partidul
năului, Basarabia naţional
moldovenesc37
34. Гроссман 58 иудей- Бельцы, Бесса- Юридический При- Народной

Самуил ская рабия факультет сяжный свободы
Михай- поверен-
лович ный
35. Глуган Иван 22 болга- с. Девлет-Агач Среднее Служба в Социал-рево-

Георгиевич рин Аккерманск. Земстве люционеров
уезда Ива-
новско-болг.
волости
36. Демиров 33 болга- с. Гасан-Батыр 2-го разряда Кре- Социал-рево-

Георгий рин Аккерман. уезда стьянин люционеров
Георгиевич Ташлыской вол.,
Бессар. губ.
37. Донико- 29 молда- Кишинев Военное учи- Майор Социал-демо-

Иордэкеску ванин лище резерва крат. меньше-
Сергей виков
38. Дими- 28 молда- с. Круглик Грамотный Хлебо- Социал-рево-
трашко ванин Гертопская пашец люционеров
Иван Ми- волость, Орге-
хайлович евский уезд
39. Диаконович 23 молда- с. Менжир Студент Социал-рево-
Владимир ванин Кагульского Киевского люционеров
Иванович уезда комерческ. –
института
40. Епури 36 молда- г. Кишинев Юридический Чинов- Национа-
Борис ванин факультет ник лист-автоно-
Макарович Юрьевского мист42
университета
aneXe 341
9 10 11 12 13 14
Blocul Membru: 1) Comi- Cuznecinaia, Chişinău, Cuz- 19.I.1918
ţărănesc, dar teturile ţărăneşti 21 (Кузнеч- necinaia, 21
în chestiile de gubernie şi 2) de ная)
naţionale ţinutul Chişinăului;
cu Blocul 3) Рartidul naţional
Moldove- moldovenesc; 4)
nesc38 societatea culturală a
românilor din
Basarabia; 5) comisia
şcolară moldove-
nească;
6) societatea medi-
cilor moldoveni; 7)
deputat al zemstvei
Chişinăului; 8)
Societatea de*... din
Nisporeni; 9) Socie-
tatea de gospodărie
basarabeană39
Мень- Член Комитета От гор. Киевская, 79, Кишинев 18.V.1918
шинств партии народной Бельцы угол Синади-
свбоды и еврейской новской
народной
группы
Социали- Губ. Сов. крест. деп. От 3-го Дворец cво- с. Девлет-Агач, 22.I.1918
стической Аккерман. Сов. краевого боды Аккерман-
фракции раб. деп., продов. крестьян- ский уезд
крестьян- управа ского съезда
ских депу- Молд. Респу-
татов блики
Националь- Согласительной От 1-го Мол- Армянская, 8 Бессар. Губ., 20.I.1918
ной40 комиссии, агроно- давского Аккерм. уезд,
мической комис- гусарского Ташлыская
сии, военной... полка волость села
Гасан-Батыр
Крестьян- Краевой крестьян- Крестьян. Леовская, 69 Не имеет 14.V.1918
ской ский комитет съезда (Semnat româ-
neşte)
Крестьян- Губер. Исп. Ком. От 3-го Дворец сво- с. Круглик,
ской крес. депутатов крае- вого боды Гертопская
крестьян. волость, Орге-
съезда евский уезд
Совета кре- – От Киевская, 71, с. Менжир, м. 22.I.1918
стьян. депу- Губернского кв. Лотоцкой Леова
татов41 съезда кр.
депутатов
По Молдав- – От 1-го Все- Могилевская, Постоянного 29.XII.
скому Блоку российского 33 жительства не 1917
военно-мол- имею
давского
съезда
* Cuvînt indescifrabil. Probabil e vorba de societatea veterinarilor din acea localitate.

342 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
41. Дрон 25 молда- с. Кучоя Бельцкого студент – Социал-
Дмитрий ванин уезда демо-
Васильевич крати-
ческой43
42. Ерхан 34 молда- с. Танатары Универси- – С.-р.44

Пантелеймон ванин Бендерского уезда тет в
Васильевич Петрограде
43. Зубак Виталий 23 молда- с. Ново-Карагач Среднее Офицер Национа-

Васильевич ванин Измаильского уезда лист45
44. Игнатюк Иван 25 румын с. Препелица Одноклас- Кре- Молдав-

Георгиевич (бесса- Сорокского уезда сное народ- стьянин ской партии
рабец) ное учи- (матрос) социалис-
лище тов револ.48
45. Ионко Теофил 32 румын с. Онишкань Высшее Бухгал- Молд. нац.

Георгиевич Оргеевского уезда тер партии
46. Казаклиу Вла- 28 румын Сорокский уезд, Студент – Нацио-

димир Алек- Васкауцкая волость, поли- нальная
сандрович с. Кошелевка техник52 демокра-
тическая53
47. Казаклиу Гри- 26 румын Слобода Кушилэука Студент – Социалист
горий Алек- Сорокский уезд поли- национа-
сандрович техник54 лист55
48. Казаклиу 48 молда- Слодобзея Петроград. Земский Внепар-

Иван Никола- ванин Кушелевки консерват. страховой тийный
евич Сорокского уезда агент
49. Караман 38 молда- с. Извоаре, Грамотный Хлебо- Социал-

Антон ванин Оргеевский уезд паше- револю-
Васильевич ство ционер
50. Карауш 25 молда- Севирова Студент – Молд. нац.
Дмитрий ванин Флорештской естеств. партии
Дмитревич волости, Сорокский отд. Но-
уезд ворос-
сийского
универ-
ситета
51. Кенигшац 60 еврей г. Бельцы Кандидат При- Еврейской
Евгений права Мос- сяжный народной
Семенович ковского поверен- группы
универ- ный
ситета
aneXe 343
9 10 11 12 13 14
Молдавский – Рум. фронта Пирогова, 35 с. Кучоя 1918
Блок Бельцкого
уезда Киш-
каренской
волости
Крестьян- Губ. исп. ком. сов. От крестьян- Жуковского, 6 – 1918 б. д.
ской фрак- кр. деп. ского крае-
ции вого съезда в
январе 1918 г.
Централь- – От военного Садовая, 76 а Измаиль- 19.I.1918
ная воен- конгресса47 ский уезд,
но-кре- с. Ново-
стьянская Карагач.
националь-
ная группа46
Военно- Молдав. воен. орг. От 1-го Все- Дворец Сфа- п. от.50 б.д.
молдавская Черноморского российского тул Цэрий Пепень с.
крестьян. флота и Крыма военно-молд. Препелица
группа49 съезда
Молд. нац. в Культурном От Национ. Купеческая, 16 – б.д.

партии51 обществе, в общ-ве партии
юристов молдован
и школьной
комиссии земства
Молдавский – Студентов Пирогова, 35 с. Коше- б.д.
Блок левка
Молдавский В Молдавском От Молдав. Харузина, 24 п. отд. 19.I.18

Блок центральном Исполнитель- Котюжа-
студенческом ного Комитета ны-Маре,
комитете и в Румынского Молдавская
культурно-просве- фронта Республика
тительном общ-ве
«Фэклия»
Нацио- – От Съезда Пирогова, 43 Кишинев, б.д.
нал-демо- кооператоров Пирогова,
кратиче- кредитных 43
ской56 товариществ
Крестьян- Губ. исп. Ком. От 3-го крае- Дворец сво- с. Извоаре б.д.
ской Совета крест. вого крестьян- боды Оргеевского
депутатов ского съезда уезда
Молдавск. «Фэклия»57 От Молд. Тедорова, 7558 с. Севирова
Блок, фрак- Воен. исп. К-та Сорокского
ции наци- сов солд. и уезда,
ональной крестьян деп. ст. Мар-
молдавской г. Бендер кулешты
Мень- v. nr. 859 v. nr. 860 Синадинов- Там же б.д.

шинств ская, 30, угол
Подольской
344 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
52. Киорескул 30 молда- г. Кишинев Духовная Коопе- Социал-рево-
Владимир ванин семинария ратор люционер
Константино-
вич
53. Кириак 27 молда- Бессарабия, Домашнее Хлебо- –

Афанасий ванин Бендерский пашец
Андреевич уезд, Телицкая
вол., с. Коржево
54. Кириллов 37 болга- г. Измаил Юридический Адвока- Внепартий-
Феодор рин факультет тура ный
Иванович
55. Боссье- 59 молда- с. Круглик Реальное учи- Началь- Молдавской
Кодрян Нико- ванин Хотинского лище ник...* националь-
лай Иванович уезда Бесс. губ. ж.д. ной [партии]
56. Кодрян Ион 39 румын с. Стефанешты Самоучка Хлебо- К несуществ.
Штефан Сорокского роб
уезда
57. Кокырлэ 24 молда- с. Игнацей Двухкласное Столяр Социал.-рев.
Павел ванин Самашкан- училище
Васильевич ской вол.
Оргеевск. уезда
58. Коробчан 37 молда- с. Марама- Коммерчес- Коопе- Молдавск.
Феодор ванин новка, Сорок- кий институт ратор национальн.
Феодорович ский уезд партии
59. Кошко Вячес- 40 поляк Виленская Курсы Зем- Подат- –
лав Варфоло- губерния ского Полити- ный
меевич Дилигенского ческого инс., инспек-
уезда, губ. Пол- коммерческое тор
тавы отделение
60. Кранга Иван 24 молда- с. Коржево, Высшее Учитель Национа-
Самуилович ванин Телицкая начальное и лист61
волость Бен- звание учи-
дерского уезда теля
61. Криворуков 35 русский из Бессарабии, Бендерское Столяр Социал-демо-
Иван г. Кишинев уездное учи- выжига- кратической
Николаевич лище тельщик (объединен-
худ. ной) обо-
изделий ронческого
течения
62. Криган 25 молда- с. Сынжера Студент уни- Натура- С-Р (национа-

Анатолий ванин Бельцкого верситета63 лист-хи- лист)64
Андреевич уезда мик
* Un cuvînt indescifrabil; ж.д. – abreviere de la denumirea rusească a căilor ferate.

aneXe 345
9 10 11 12 13 14
Молдавском – Бессараб- Колодезный 19.I.1918
Блоке ского союза переулок, 11
кредитных и
ссудосберега-
тельных това-
риществ
Молдав- – 1-го Всерос- Александров- ская, с. Коржево б.д.
ского Блока сийского 116 Телицкой вол.
военно-мол- Бендерского
дав. съезда уезда
Фракции Никаких От Измаиль- Пушкинская, тот же б.д.
меньшинств ского уездного 44
земства
Молдавский ж.д. От задне- ст. Кишинев, ст. Кишинев б.д.
Блок стровских вокзал
молдован
Молдавский Культ. От Военного Михайловский, 52 с. Стефанешты, 12.V.18
Блок общество конгресса п. от Капрешты
«Фэклия» Сорокск. уезда
Крестьян- Губ. исп. От Крестьян Александровская, с. Игнацей 22.I.19
ской к-те Сов. 118 Самашканской
крестьян. вол. Оргеевского
депутатов цезда
Молдавский – От Бессараб- Кузнечная, 57 Тот же
Блок ского союза
кред. тов-ств
К Фракции Во всех От поляков Пирогова, – V–1918
националь- польских 12-а
ных мень- организац.
шинств. гор.
Кишинева
Военно- – Военного кон- Харузина, 1 с. Коржева, 19. I.19
молдавской гресса Телицкая
националь. волость Бен-
партии62 дерского уезда
Вне фрак- В соц. дем. От органи- Голенищева- – 1918
ций и в Центр. зованных Кутузова, 47
Бюро рабочих г.
проф- Кишинева
союзов
рабочих
г. Киши-
нева
Молдавский Молд. Молдавского Мещанская, 20 Сынжерей, б.д.
Блок студ. орга- военного кон- Бельцкого уезда
низации гресса
«Ренаш-
теря»
346 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
63. Кулава 43 молда- с. Ердек-Бурно Малограмот- Крестья- Соц.-рев.
Алексей ванин Измайлов- ный нин
Петрович ского уезда
64. Кунчев Петр 47 болга- Бессарабия, 4-летнее Хлебо- Соц.-рев.

Георгиевич рин Бендерский начальное уч. пашец
уезд, с. Валя- М.Н. Пр.65
Пержа
65. Курдиновский 46 украи- с. Лютень- Кандидат Учитель Безпартий-
Василий нец ских-Будищ, Петроград- ный
Григорьевич Сеньковский ской духовной
уезд. Полтав- академии
ская губерния
66. Фон Леш 34 немец Колония Одесское Главный Безпартий-
Роберт Альт-Арциз, училище тор- бухгал- ный
Павлович Бессарабская гового море- тер Бес.
губерн. плавания Комитета
Замсоюза
67. Lungu 29 român s. Bursuceni, (nikakogo) – Naţionalist66
Dumitru vol. Corneşti,
Constantin ţin. Bălţiului
68. Лунев 39 вели- Казачья Сло- Высшее специ- Межевой С-Р67
Владимир ко-росс. бода Крапи- альное инженер,
Григорьевич венского уезда чиновник
Тульской обл.
69. Макулецкий 56 молда- Оргеев Бесса- Малограмот- Хлебо- Молдавский
Михаил ванин раб. области ный пашев- Блок
Федорович ством
70. Маницын 35 русский г. Арзамас Учительский Учитель Внепартий-
Петр Нижегород- институт ный
Иванович ской губ.
71. Mare Gheorghe 36 român- Slobozia-Mare, Școala de viti- Profesor Naţionalist-

Dimitrie basara- jud. Ismail cultură din la Școala democrat68
bean Chişinău de agri-
cultură
Purcari
72. Маркитан 32 молда- Бессараб. губ. Городское Земледе- Социал-
Дмитрий ванин Бельцкого училище лец демократ69
Павлович уезда, с. Калу-
гер
73. Минчуна 32 молда- Бессарабской Внешкольное Земледе- –

Михаил ванин автономной лец
Николаевич провинции
Орг. уезда
Бравической
вол.
aneXe 347
9 10 11 12 13 14
Крестьян- Краевом Совете От краевого Дворец сво- – 1918
ской крестьянских депу- Совета кре- боды
татов стьянских
депутатов
– – От крестьян Дворец сво- Чадыр-Лунга, 22. I.1918
боды с. Валя-
Пержа
Украинец Член украинской От «Про- Ганчештская здесь б.д.

«Просвиты» свиты» дорога, 738
г. Кишинева
Националь- В Кишинев. отделе От Бессараб. Александров- Александров- 19. I.1918

ных мень- Всеросс. союза рус- отдел. союза ская, 125 ская, 125
шинств ских немцев русских нем-
цев
Blocul Mol- Comit. Central mili- Uprava ţinutală Kievskaia , 44 or. Bălţi 1918
dovenesc tar moldovenesc a Chişinăului
Крестьян- – От Кишинев. Николаев- тот же 14.V.1918

ской городской ская, 170
Думы
– В Оргеевской От Оргеев- Павловская, гор. Оргеев, 18.V.1918

городской Думе ской Думы 102 Плесевская,
45
К Фракции В Професиональ- От Союза учи- Купеческая, 11 – 14.V.1918
националь- но-политическом телей
ных мень- союзе учащих. г.
шинств Кишинева
Blocul Mol- Societatea „Făclia” De la Comi- St. Sfatul jud. Akkerman
dovenesc tetul ostaşilor Ţării (Meşcean- (Cetatea-
mold. de pe scaia, Albă). Şc. de
Frontul Român 7) agricultură
Purcari
Крестьян- В. Исп. ком. кре- От крестьян Дворец сво- c. Калугер
ской стьян. депутатов боды Фалештскoй
вол. Бeль-
цкого уезда
К Молдав- В Молдавской пар- Кандидат от Голенищева- с. Бравича, 18.V.1918

скому Блоку тии70 Военного кон- Кутузова, 15 с. Богзешты
гресса
348 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
74. Мисирков 43 болга- Македония, Историко- Препо- Болгарской
Христо рин Салоникский фил. фак. даватель националь-
Петкович вил., с. Апо- Петрог. уни- ной партии71
стол верситета
75. Морарь 23 румын Бессарабия, Землемерное Офицер Молдавс.
Анатолий Хотинский училище национ.
Харлампиевич уезд Новосе- партии
лицкой вол.,
с. Герлень-
Маре
76. Moraru Ale- 37 român ţin. Hotin d. Domestică Gospo- Socialistă
xandru Toader Goraşteni dăria revo- luţio-
sătească nară
77. Мамалига 38 молда- Кишинев Малограмот- Садов- Социалист

Никулай ванин ный ник револ.
Федорович
78. Мындреску 29 молда- с. Богзешты Оргеевское Хлебо- Безпартий-

Василий ванин Оргеевского 5-и клас. пашец ный
Иванович уезда, Бес. городское
губ. училище
79. Мырза 23 молда- с. Ст. Кроме 2 клас., Учитель Национа-
Дмитрий ванин Бедражи, цер., учитель- лист74
Георгиевич Единецкая ская семина-
волость рия
Хотинского
уезда
80. Нагорняк Якоб 39 мало- с. Ломачи- Народное Хлебо- Социал.-
Мефодиевич росс. нец, волость училище пашец революц.
Секурянская
Хотинского
уезда
81. Настас Георгий 22 румын с. Христичи Аккерманск. Учитель Молдавская
Иванович Сорокского учительская националь-
уезда Око- семинария ная партия
линской вол.
82. Немацкий 52 русский с. Смоленск Университет Препо- Народной
Владимир даватель свободы
Васильевич средне-
учебн.
заведе-
ний
83. Никитюк Федор 35 украи- хутор Хутул Второклас- Народ- –
Самуилович нец Кагульского сное училище ный
уезда учитель
84. Няга Федор 37 молда- Бессараб. губ., Духовная Ака- Препо- Безпартий-
Иванович ванин Кишиневский демия даватель ный
уезд гимна- национа-
зии лист77
aneXe 349
9 10 11 12 13 14
К Фракции Болгарской нац. От болгаров и Бендерская, – б.д.
националь- партии и в Союзе гагаузов 16
ных мень- учащих. г. Киши-
шинств нева
Блок72 – От Мол- Гоголя, 39 в, с. Герлень- Маре, б.д.
давс.- тел. 3-83 Новоселицкой
военного вол. Хотинского
конгресcа уезда
Blocul Mol- Nu sînt De la Congre- Sfatul Ţării Odaia pol. Men- б.д.
dovenesc sul ostăşesc dăcon73, volostea
Romancauţi, ţin.
Hotin
Крестьянс- Краевом Сов. От 3-го кра- Около учи- Собственный 1918
кой крестьянских евого съезда лища дом, там же
депутат. крест. депу- виноделия
татов
Молдавского Культурно- От Культ. Азиатский с. Богзешты
Блока просветительное просв. общ. пер., 8 Оргеевского уез.
общ-во «Фэклия» Бессараб. губ.
Военной Председателем От первого Гоголя, 15 с. Ст. Бедражи б.д.

группы Сов. солд. Всероссийск. Единец. вол.
«Конгрес- и оф. деп. военно-молд. Хотинск. уезда
систов»75 Екатеринославс. конгресса
гарнизон.
Крестьян. соц. Член Гу. От Комитета Дворец сво- с. Ломачинец 22.I.1918

фракция И.К.К.Д.76 боды Секурянская
волость
Хотинского уезда
Молдавский Не состоит Молдавс. Исп. Харалам- с. Христичи б.д.

Блок Комитетом пиевская Сорокского уезда
Румфронта улица
Мень- Лига русской От Бессараб. Купеческая,

шинств культуры Союза отдела Все- 17
учителей российского
союза учите-
лей
Крестьян- В краевом исп. От 3-го Кре- Алексан- хут. Хутул, Кагул 7.I.1918
ской фрак- комитете крест. стьян. съезда дров. ул.,
ции депутатов Дворец сво-
боды
Молдавский Союз учител. От Союза Армянская, – б.д.
Блок Кишинев, пред- учителей 32
седат. Союза молдаван из
учителей молд. Бессар.
Бесс. губ.
350 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
85. Осоян 32 румын с. Горешты 4-х классов Домо- Эсеров
Константин (бесса- Скулянской гимназии владелец (Национа-
Григорьевич рабян) волости лист)78
Бельцкого уезда
86. Палий Ефим 37 молда- Сорокский уезд, Церковно- Садов- Молдав.

Федорович ванин Арионештск. приходская ник партии
вол., с. Ярово школа социал-
демократ.
меньшевик
87. Паскалуца 28 молда- Бессараб. губ., Шесть Прапор- Молдавск.
Иван ванин Бельцкий уезд, классов щик нац. партии
Георгиевич м. Фалешты гимназии
88. Пеливан Иван 40 молда- с. Резень Университет Присяж- Молдав.

Георгиевич ванин Кишиневск. ный националь-
уезда повере- ной партии
нный
89. Пичор Маре 30 молда- Бессараб. губ. Двухклас- Бухгал- Соц.-рев.
(Кичерман) ванин Бельцкого уез., сное тер
Петр с. Душман М.Н. обр. 80
Бухгалтер-
ские курсы
90. Полятынчук 37 украи- Подольской 4-е кл. реаль- Чинов- Безпартий-
Петр Степанов нец губ., Камениц- ное училище ник ный
кий уезд
91. Пономарев 44 русский с. Гречевка Высшее Препо- Трудовой
Юрий Бузулкского даватель народно-
Васильевич уезда Самар- социалисти-
ской губ. ческой
92. Попа Иван 28 молда- Бесараб. губ. Курсы 2-го Ротный Соц.-рев.
Васильевич ванин Бельцкого класс. учил. фель-
уезда, дер. дшер
Кукулец-Ноу
93. Попа Филип 34 молда- Аккерманский Грамотный Хлебо- Соц.-рев.

Васильевич ванин уезд, с. Волон- пашец
тировка
94. Pîntea Gherman 24 moldо- Сomuna Zagai- Șc. normală şi Învăţător Bezpartiinîi
Vasilievici van cani, jud. Bălţi militară şi ofiţer
95. Ратко 50 мест- из Бессарабии г. Высшее юри- При- Партия

Александр ный Кишинев дическое, сяжный народной сво-
Дмитриевич уроже- Петроград. поверен- боды
нец унив. ный
96. Ружина Антон 31 молда- Бессараб. губ. Курсы учи- Учитель, Ни к какой
Иванович ванин Бельцкого уез., тельского ныне
с. Вартик института офицер
aneXe 351
9 10 11 12 13 14
Молдавск. Военной От Исп. Мол. Кузнечная, 23 с. Горешты б.д.
фракция комитета с.с.м. Скулянской
и оф.д.79 гарниз. волости Бель-
г. Одесса цкого уезда
Бессараб. губ.
Военно- Ново-георгиев. От Новогеор- Белгородская Сорокский б.д.
молдавск. молдавской гиевск. мол. ул., 120, гусар- уезд., волость
крестьян. военной организ. военной орг. ский молд. Арионешты, с.
группе полк Ярово
Молдавский Культурно-прос- От Молдав. исп. Лайдонского, м. Фалешты 27.I.1918

Блок ветительное к-та Сов. солд. и 17
общество офиц. депутатов
«Фэклия» Одесского
гарнизона
Молдав- Молд. культ. От Военного – г. Бельцы б.д.
скому Блоку просветит. Конгресса
общество
Крестьянс- – От Центр. Киевская, 121 – 18.V.1918

кая фракция Молд. военного
комитета
Украин- – п.т.82служащих Вокзальная – б.д.

ской81 ул., 2
Фракции – От Партии Садовая, 43-а – 18.V.1918

меньшинств народно-соци-
алистической
Крестьянс- От съезда 3-го дер. Кукулец- 22.I.1918

кой социа- Краевого Ноу Глодян-
листической ской волости
Бельцкого
уезда
Крестьянск. Губ. исп. ком. От 3-го Дворец сво- с. Волонти- 1918
сов. краев. крест. органа боды ровка, уезд
депутатов Молдавск. Аккерман-
республ.83 ский
Blocul Mol- – Оt voennogo Mihailovscaia, Comuna Zagai- 15.V.1918
dovenesc soveta 47 cani, judeţul
Bălţului
Мень- – От Бендерского Кузнечная, 47, г. Сороки 18.V.1918
шинств земства угол Купечес-
кой, тел. 6-33
Ни к какой В Центр. Молд. От Центр. Молд. Киевская, 109, Бессараб. губ. 22.I.1918
Исп. Ком. Исп. к-та сов. кв. 1
сов. солд. и солд. и оф.
офицерских депутатов
депутатов
352 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
97. Rusu Ion Vasile 31 moldo- Satul Năduşita, Învăţături Învăţă- Partidul mun-
van ţinutul Sorocii (сельскохозяй- tor citorilor
ственное учи-
лище и педа-
гогические
курсы)
98. Савчук 51 украи- с. Коплевка Народное Хлебо- Соц.-рев.
Калистрат нец Данкауцкой роб
Степанович вол. Хотин-
ского уезда
99. Сакара 24 молда- Сорокский Студент Учен. Социалист.
Николай ванин уезд, Арио- Московск. с-х винодел- революц.
Григорьевич нештск. вол., с. института виногра- националист
Руди дарь
100. Сберя Кирилл 27 молда- с. Колибаш Два курса Прапор- Социал-
Стельянович ванин Кагульского агрономичес- щик рево-
уезда кого инсти- люционной
тута
101. Силистрарь 23 молда- Бендерский Среднее Офицер Национа-
Тимофей ванин уезд, с. Тара- лист84
Иванович клия
102. Синиклий 22 молда- с. Екимоуцы Криковское Солдат Социалист-

Елевферий ванин Оргеевского сельскохо- револю-
Иванович уезда зяйств. учи- ционер
лище
103. Скобиола 33 молда- дер. Мошаны Новороссий- Препо- Молдав-
Андрей ванин Бельцкого ский универ- дава- ская партия
Кузьмич уезда ситет по физи- тель в соц.-револю-
ко-мат. отдел. мирное ционеров87
время,
ныне
воен.
104. Слоновский 31 крестья- с. Бранково 1 класс Хлебо- Народные
Грегорий нин пашев- социалисты89
Герасимович ство
105. Спиней 33 молда- Бесс. губ., Выдержал Пись- Безпартий-

Кирилл ванин с. Старо- экзамен. на мово- ный
Иванович Татаровка первой …* дитель-
Сорокского мин. ство
уезда
106. Ставриев 35 молда- с. Готешты Церковн. прих. Хлебо- Соц.-рев.
Георгий ванин Кагульск. уезд, уч. роб
Семенович Бессарабия
* Cuvînt indescifrabil.
aneXe 353
9 10 11 12 13 14
Blocul Mol- В Уездном От Уездного Фонтанный м. Атаки Атак- 14.V.1918
dovenesc Земском Земского переулок, 7 ской волости
собрании собрания Сорокского уезда
Кр. Пред. Вол. От 3-го Губ. Александ. Данкауцы 7.II.1918

коми- тета Краев. съезда улица, Двор. Хотинского
свободы уезда,
с. Каплевка
Молдавский В Молдав. От Молдав- ул. Шмидта, поч. отд. Атаки б.д.
Блок студенч. ского воен- 137 Сорокск. уезд.,
организ. ного конгресса с. Руди
«Ренаштеря»
В Молдав- В социал- От Военного гост. Палас- г. Белград 22.I.1919
ском Блоке революц. Конгресса Отель, 75 Измайловск.
партии уезда, Училищ-
ная ул. № 50
Военно- – От Военного угол Харузин- почт. отд. 19.I.1918
молдавская Конгресса ской и Садо- Тараклия Бен-
национ. вой, 1 дерского уезда
крестьян. Бес. губ.
группа85
Военно- – От Всероссий- 1-я Молд. с. Екимауцы 19.I.1918
молдавск. ского Воен- отдел. конная Оргеевского
крестьян. но-молдав- батарея уезда
секции86 ского съезда
Молдавский – От Молд. Исп. гост. Палас, 88 с. Мошаны 19.I.1918
Блок комитета Рум. Бельцкого
фронта уезда, м. Рыш-
кановка88
Молдав- Уездное От Сорок- Банковский Сорокский уезд, б.д.

ского Блока Земское ского Уезд- спуск д. Куш- Атакская вол., с.
Собрание ного Земского нира Бранково
Собрания
Молдавской Председателем От Севасто- Харузинская, г. Севастополь, 7.II.1918
фракции90 Воен. Исп. Ком. польской 1 Очаковская, 50,
Крымского организации кв. 5
полуострова в
Севастоп.
Крестьян- – Крестьян Киевская, 3 с. Готешты 22.I.1918
ской Кагульского
уезда
354 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
107. Станевич 51 серб г. Бельцы Юридический Товарищ Кадетской
Федор того же уезда факультет председа-
Михайлович Бесс. теля Киш.
губ. Окр. Суда
108. Старенький 38 украи- пгт. Каменец Среднее Чиновник Украинск.
Михаил нец Подольский соц.-рев.
Филимонович губ. партии91
109. Суручан Федор 52 молда- Бессар., Реальное учи- Председ. Не принад-

Федорович ванин Кишинев. лище Губ. Зем. лежу
у. Пожарень Управы
110. Тудор Георгий 33 румын с. Стынкауцы Специаль. Учитель Молдавск.
Степанович Глод. вол. звание нар. и журна- нар. национ.
Бельского учит. лист
уезда
111. Тудос Иван 33 молда- с. Гиждиены Двухклассное Медици- С 1907 г.
Андреевич ванин Болотинск. ной, а до социал-рево-
волости Бель- 1906 люц.
ского уезда года хлеб.
112. Туркуман 27 молда- с. Новая- Одноклас. Хлебо- Партия соц.-

Григорий ванин Татаровка приход. школа паше- рев. молда-
Никулаевич Сорокского ством ван96
уезда
113. Унку Федор 34 молда- Оргеевский Городское Почтово- Молдавск.
Михайлович ванин уезд, с. Иса- училище телеграф. национ. пар-
кова чиновник тия
114. Halippa 34 moldo- Satul Cubolta, Universit. din Redactor- Partidul

Panteleimon van ţin. Sorocii, Juriev şi de editor al Naţional
Nicolaevici volostea Nădu- la Iaşi „Cuvîn- Moldove-
şitei tului mol- nesc
dovenesc”
115. Цанцу Васи- 35 румын с. Городище, Сельскохоз. Учитель Молд. парт.
лий Алексан- Кишиневск. училище соц.-рев.
дрович уезд
aneXe 355
9 10 11 12 13 14
Фракции – От Кишинев. Киевская – б.д.
меньшинств городской ул., 60
Думы
По национал. В Кишинев. укр. От украин. т-ва Могилевская, см. выше93 б.д.

вопросам т-ве «Просвiта», «Про- свiта» в 9
украинск. украин. партии Кишиневе
фракции, а соц.- рев. (Киши-
по социал. – невск. группа) и в
КЧ92 С.-Р. краевой украин-
ской раде Молд.
респуб.
Националь- От Губ. з. Садовая, 42-в – 17.V.1918
но-демокра- Управы
тическ.94
Молд. Блока, В культур. о-ве От 1-го Воен- Николаев- Кишинев б.д.
военная «Фэклия», о-во но.-молд. кон- ская, 130
группа учителей молд. гресса
и др.
Молдавск. до Военно кон- От Военного 3 гимназия, с. Гиждиены, 19.I.1918
революц. гресса С.С.Р.К.95 конгресса пос. Сфатул Цэрий Болотин-
Блок депут-в …* пол- Измайловск. ская вол.,
ковых и ротных уезде Бельский
комит. уезд
Молдавской Севастопольская От Севаст. Сфатул Цэрий – 1918
молд. нац. партия97 молд. Исп.
Комит.
Молдавский – От почтово- Кутузова, 28 тот же б.д.

Блок телеграф.
служащих
г. Кишинева
Fracţia ţără- În Comit. gubernial De la ţărani Jucovscaia, Chişinău b.d.
nească98 al deputaţilor ţără- prin Comitet. nr. 15
neşti gubernial ţără-
nesc
Молдав. Блок Культурно-просвет. Военного Кон- Гостиница – 19.I.1918

об-во «Фэклия» гресса «Палас»
* Cuvînt indescifrabil.
356 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4 5 6 7 8
116. Цуркан 32 молда- Попешть- Начальное Хлебо- Соц.-рев.
Александр ванин Высшие Сорок- училище роб
Федорович ского уезда М.Н.П.99 5-и
класс.
117. Цуркан Леонид 23 молда- Бессар. губ. Реальное учи- Корнет Безпартий-
Яковлевич ванин Сорокского лище Конс- мол- ный
уезда Околин. тантинов. давск. национа-
вол., с. Трифо- вин. уч. гусар- лист101
уць ского
полка
118. Цыганко Вла- 31 Неопре- Бессарабия, Инженер-тех- – Соц.-рев.
димир Влади- делен- Кишинев нолог
мирович ной103
119. Череско 31 молда- с. Суручены Одноклассное Хлебо- Соц.-рев.
Василий ванин Яловенской училище пашец
Онисимович волости
120. Чернеги Иван 40 украи- с. Броски Бес- Малограмот- Хлебо- Соц.-рев.

Васильевич нец сар. губ., город ный роб
Измаил
121. Чернов 24 молда- Бессарабия, Сельско-хоз. Земледе- Соц.-рев.
Николай ванин деп. Чекур училище лец
Иванович Менжир Бен-
дерского уезда
122. Черней 25 молда- с. Точены Студент106 – Социал-

Николай ванин Кагульск. уезда национал.
Николаевич
123. Cernăuţan 26 moldo- Basarabia, ţin. Одесской Instruc- Partidul cen-

Nicolai Ion van Hotin, 10-ой Рише- tor tral naţional
s. Balasineşti львской moldove-
гимназии, nesc107
Одесского
воен. учил. и
Петроград-
ской военно-
пром. школы
инструкторов
124. Чижевский 37 молда- с. Заим Бен- Высшее, вос- Офицер Государ-
Василий ванин дерск. уезда токовед ственного
Георгиевич порядка109
125. Юрко 34 молда- с. Киприан Народное Хлебо- Безпартий-
Константин ванин Вор. волости училище паше- ный
Георгиевич ство
aneXe 357
9 10 11 12 13 14
Крестьянс- – Крестьян.100 Дворец Сво- Бадичанская 22.I.1918
кой боды волость
Молдав- Почетным членом От Сорокского Палас-Отель, г. Сороки 3.II.1918

ского и председателем уезда на Все- 97 Каз-
военного Бессарабских российском начейство
Блока102 и Херсонского Военно-молд.
комитетов увечных Конгрессе
военных
Крестьянс- – 3-го конгресса Голенищева- б.д.
кой крестьян Кутузова, 27
Крестьянс- В Краевой Совет От 3-го Кра- Дворец сво- с. Суручены 7.II.1918

кой крест. депутатов евого съезда боды Яловенской
крестьянс. волости
депутатов Кишиневск.
уезда
Крестьянс- В Совете крестьян- От крестьян104 Дворец сво- – 7.II.1918
кой ских депутатов боды
Крестьянс- Сельскохоз-й орга- От крестьян Александров- Чекур-Мен- 23.I.1918

кой низации105 Бендерского ская ул. «Дво- жир Чими-
уезда рец свободы» шлийской
вол. Бендерс.
уез., Бесса-
раб. губ.
– – Военного Кон- Леовская, 54 Валя луй
гресса Влад Бендер-
ского уезда,
Кошкодены
În fracţia Comitetul central al De la Congre- гост. Палас- Почт. отд. 16.I.1918
moldove- ostaşilor moldoveni sul militar mol- Отель Секурянск.,
nească108 dovenesc 89, тел. 6-48 Хотинский
уезд. с. Мын-
дыкэуць
Молдавской – Центр. молд. Харалампиев- – б.д.

воен. комитета ская, 5
Крестьянс- Молдавской110 Крестьянским Дворец сво- – б.д.

кой съездом боды
[Sursa: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 37]

358 SFATUL ȚĂRII
Note și comentarii
1
Este vizată Societatea culturală a moldovenilor care purta acest nume.
2
O vreme, se pare că înainte de Primul Război Mondial, N.N. Alexandri a frec-
ventat cîteva cursuri la Universitatea din Iaşi, împreună cu Pan Halippa.
3
Nu sînt date despre acest partid. Din informațiile de care dispunem, Blocul
Moldovenesc din Sfatul Țării nu era constituit din partide.
4
Nu e clar ce partid este vizat. Termenul „social-democrat” e foarte larg.
5
Probabil, referire la Partidul Național Moldovenesc. Buzdugan ține să sublinie-
ze că, înainte de a fi moldovean (sau român), era socialist-revoluționar.
6
Abreviere de la social-revoluționar sau socialist-revoluționar.
7
E vorba, se vede, de Fracțiunea țărănească.
8
Școală primară.
9
Vezi nota 7.
10
Sovietul gubernial al țăranilor.
11
Vezi nota 6.
12
Probabil, abreviere de la почтово-телеграфная.
13
Vezi nota 7.
14
Remarcă curioasă care vrea, probabil, să sugereze că persoana respectivă
împărtăşea doar parțial vederile celor care erau membri ai acestui partid.
15
Consiliul căilor ferate.
16
Din partea feroviarilor moldoveni.
17
Vezi nota 6.
18
Evident, e vizată fracțiunea țărănească.
19
Nu e clar ce se are în vedere – probabil, e vorba de un comitet sau soviet
țărănesc din județul Ismail. Vezi Sfatul Țării. Documente, pr.-v. 11, nota 5.
20
Nu există un sat cu astfel de nume. Ar putea fi Bocani, din actualul raion
Făleşti, sau, pe atunci, o periferie cu acest nume a aşezării Rîşcani, cum pare să suge-
reze aceeaşi denumire din penultima coloană a tabelului.
21
Nu existau fracțiuni ale naționalităților, reprezentanții alogenilor fiind
întruniți într-o singură fracțiune a minorităților naționale. Dar, convențional, erau
utilizați termenii de fracțiuni ale ucrainenilor, bulgaro-găgăuzilor, evreilor etc.
22
Abreviere incorectă pentru Sovietul gubernial (Губернский Совет). Vezi Sfa-
tul Țării. Documente, pr.-v. 11, nota 5.
23
Evident, Rîşcani, nu Rîşcanovca.
24
Vezi nota 6.
25
Vezi nota precedentă.
26
Evident, absolvent al Seminarului, nu student.
27
E curioasă apartenența unui preot la un partid marxist. E posibil ca Baltaga să
nu fi cunoscut ce partid era acesta sau să şi-l fi atribuit în glumă.
aneXe 359
28
Nu e sigur dacă se are în vedere Partidul Național Moldovenesc sau o altă
formațiune din cele apărute în 1917 cu astfel de denumire, cel mai probabil, partidul
ce fusese format la Odesa.
29
E posibil să fie o denumire care ulterior s-a schimbat.
30
Specificare confuză. Ar putea fi vizat partidul eserilor sau fracțiunea țără-
nească.
31
E vorba, după toate aparențele, de un tip de şcoală primară din cadrul Minis-
terului Învățămîntului Public al Rusiei.
32
Bineînțeles că în 1918 acest partid nu mai exista.
33
Probabil, e vorba de Partidul Național Moldovenesc.
34
Pare să se refere la Societatea studenților români din Basarabia, menționată
mai jos.
35
Absolvent al acestei universități sau studii obținute acolo.
36
Congresul militarilor moldoveni.
37
Stranie specificare: marxist într-un partid antimarxist.
38
La fel: naționalist moldovean în componența unei fracțiuni în fond anti mol-
doveneşti.
39
Este imposibil de precizat ce fel de societate era aceasta.
40
Avea în vedere, probabil, gruparea națională a bulgaro-găgăuzilor.
41
Fracțiunea țărănească, desigur.
42
Specificare aparent curioasă în raport cu momentul cînd s-a făcut, dar, ştiind
că ulterior Epure avea să se pronunțe categoric împotriva anulării unirii condiționate,
sintagma devine clară.
43
Vezi nota 4.
44
Vezi nota 6.
45
E vizat, probabil, Partidul Național Moldovenesc. Nu este exclus însă că se
face referință pur şi simplu la predispoziții naționale moldoveneşti, fără apartenență
la vreun partid.
46
Referință confuză. E vorba, probabil, de fracțiunea țărănească.
47
Vezi nota 34.
48
Nu exista acest partid; e vorba, probabil, de Partidul Național Moldovenesc.
49
Se referea, e de presupus, la Blocul Moldovenesc.
50
Oficiu poştal.
51
Se are în vedere, desigur, Blocul Moldovenesc.
52
Nu e clar la ce studii se referă.
53
Vezi nota 26.
54
Vezi nota 48.
55
Sintagma nu se referă la un partid, ci mai degrabă la o orientare politică. Vezi
şi nota 45.
56
Nu se ştie nimic despre existența unei astfel de fracțiuni la acea dată. Se refe-
rea mai degrabă la Blocul Moldovenesc.
57
Vezi nota 1.
58
Numele străzii pare a fi scris greşit. E vorba, probabil, de str. Fedorova.
59
E vizată rubrica referitoare la apartenența politică, care, socotind de la stînga,
are numărul 8.
60
Aceeaşi.
61
Vezi notele 45, 55.
62
Blocul Moldovenesc.
360 SFATUL ȚĂRII
63
Nu e clar la ce studii şi la ce instituție de învățămînt se referă.
64
Vezi nota 6.
65
Abreviere a denumirii în ruseşte a Ministerului Învățămîntului Public.
66
Vezi nota 57.
67
Vezi notele 45, 55, 61.
68
E posibil să se refere la situația menționată în nota 45.
69
Vezi nota 4.
70
Adică Partidul Național Moldovenesc.
71
Nu avem informații despre existența unui astfel de partid în Basarabia. Proba-
bil, se referea la gruparea bulgaro-găgăuză.
72
Blocul Moldovenesc.
73
Denumirea nu este clară. E aproape sigur că e vizat satul Mendicăuţi.
74
Vezi notele 45, 55, 61, 68.
75
E vorba de deputații desemnați de Congresul militarilor moldoveni, care au
alcătuit, în majoritate, Blocul Moldovenesc.
76
Abreviere de la denumirea în ruseşte a Comitetului executiv gubernial al de-
putaților țărani.
77
Vezi nota 45.
78
Vezi nota 45.
79
Abreviere a denumirii în rusă Sovietul de deputați ai soldaților, marinarilor
şi ofițerilor.
80
Abreviere a denumirii Ministerului Învățămîntului Public.
81
Vezi nota 21.
82
Vezi nota 12.
83
Сongresul al III-lea al țăranilor din Basarabia.
84
Vezi nota 55.
85
Fracțiunea țărănească.
86
Fracțiunea țărănească. Avînd în vedere că Sinicliu avea în mod cert orientare
românească, specificarea pe care o face în anchetă rămîne confuză.
87
Vezi nota 48.
88
Vezi nota 23.
89
Calificare confuză. Probabil, e vorba de orientare eseră.
90
Blocul Moldovenesc.
91
Aşa cum arată şi rubrica următoare, e posibil să se refere la un partid social-
revoluționar din Ucraina.
92
Nu este clar ce poate însemna această abreviere.
93
Se referă la aşezarea Kameneț.
94
Nu exista o astfel de fracțiune. Se are în vedere, probabil, Blocul Moldo-
venssc.
95
Abreviere a denumirii în rusă a Sovietului deputaților soldați, muncitori şi
țărani.
96
Se pare că e vorba de Partidul Național Moldovenesc.
97
În momentul completării anchetei, acest partid nu mai exista.
98
Formal, Halippa făcea parte din fracțiunea țărănească, fiind trimis deputat
din partea țăranilor, dar în fapt activa împreună cu deputații din Blocul Moldove-
nesc.
99
Vezi nota 80.
100
De la Congresul al III-lea al țăranilor.
aneXe 361
101
Vezi nota 84.
102
Blocul Moldovenesc. Specificarea „militar“ se referă la faptul că membrii blo-
cului fuseseră propuşi ca deputați din partea Congresului militarilor moldoveni.
103
Este curioasă această mențiune. Probabil, are în vedere faptul că ar fi provenit
de la părinți de origine etnică diferită.
104
Vezi nota 100.
105
Nu e clar ce organizație se are în vedere.
106
Nu este clar la ce instituție de învățămînt era student.
107
Partidul Național Moldovenesc propriu-zis.
108
Blocul Moldovenesc.
109
Nu exista asemenea partid. E vorba, mai degrabă, de o pledoarie pentru o
anumită poziție civică decît de un partid. Cijevschi avea să anunțe mai tîrziu, în
şedința din 14.05.1918 a Sfatului Țării, înființarea unui partid național-democrat din
cîțiva deputați care s-au desprins din Blocul Moldovenesc.
110
Nu e clar ce organizație moldovenească este vizată.
362 SFATUL ȚĂRII
Anexa 3
TABLOU
cu membrii Sfatului Țării alcătuit de Comisia
de lichidare a acestuia1
Nn Numele Naţiona- Mandatul
curs. și prenumele litatea
De cine a fost delegat
1 2 3 4
A
1. ALEXANDRI Nicolae Moldovan De societatea culturală a românilor basarabeni
2. ALISTAR Elena Moldoveancă De liga culturală a femeilor Moldovei.
3. ALMENDI- NOHER Neamţ De organizaţiile naţionale ale nemţilor

Filip
4. ARMAN S. Moldovan De comitetul executiv regional al Consiliului
deputaţilor ţărăneşti
5. ARSENIEV –”– –”–
6. AFANASIEV –”– –”–
B
7. BAXAN Zaharia Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de
la Comitetele tuturor judeţelor Basarabiei
8. BALTAGA Alexandru Moldovan De Uniunea clerului ortodox din Basarabia
9. BIVOL Nicolae Moldovan De proletariatul organizat din Basarabia (după
hotărîrea Sf. Ţ. din 11 mai 1918)3
10. BIVOL Constantin Moldovan De Comitetul Central executiv Moldovenesc al
Sfatului delegaţilor soldaţi şi ofiţeri
11. BOGOS Vladimir Moldovan De societăţile studenţilor moldoveni în Chiev şi
Odesa (după hotărîrile Sf. Ţării din 26 ianuarie şi 9
februarie destinate moldovenilor de peste Nistru)
12. BOSIE-CODREANU Moldovan De Comitetul moldovenilor băştinaşi basarabeni
Nicolae slujbaşi la căile ferate
13. BUZDUGAN Ion Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
toată Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
14. BUCIUȘCANU Gavriil Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de
la comunele6 tuturor judeţelor Basarabiei
15. BUIUC Ilarion Moldovan De primul Congres al militarilor din toată Rusia,
ţinut în octombrie an. 1917
16. BUDIȘTEAN Ignatie Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de
la comunele tuturor judeţelor Basarabiei
aneXe 363
Mandatul Observaţiuni
Cînd a început Cînd a încetat A fost sau nu întărit
5 6 7 8
A
21.XI. 1917 27.XI.1918 Întărit Preşedinte al Comisiei Constituţio-
nale de la 13.VII pînă la 27.XI.1918;
membru al I-ei Comisii de redactare;
m.....2 Com. de declaraţii şi statute;
21.X. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru la I-a Comisie de redactare;
m.... Com-ei şcolare
21.XI. 1917 27.XI.1918 Întărit Membru a I-ei şi a II-a Comisii agrare;
m... C-ei şcolare
21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
22.I. 1918 ....................... Întărit

21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
B
21.XI. 1917 27.II. 1918 Întărit ...............
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit .....................

26.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit ......................
22.VII. 1917 27.II. 1918 Întărit Membru la a 2-a Comisie agrară
16.XII. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit Preşedinte al Comisiei de mandate
21.XI. 1917 ..........

4
Întărit Secretar în Prezidiul Sf. Ţării de la
22.XI.1917 pînă la 18.II.19185
22.I.1918 27.XI.19187 Întărit Membru al Comisiei şcolare;
m... C. de declaraţii şi statute; m. C. de
regulamente; m. al Comisiei agrare;
a 2-a Com. de redactare; membru al
Prezidiului a 2-a Com. agrare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit M....C..... şcolare; m. 2-a Comisie de
redactare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisie agrară; m... C.
de interpelaţii
364 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
17. BÎRCA Vasilie Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca, ales cu vot
universal
18. BÎRCA Feodosie Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca, ales cu vot

universal
19. BÎRCA Feodor9 Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi

de la comunele tuturor judeţelor Basarabiei
20. BURUIANĂ Gheorghie Moldovan De organizaţiuni şi uniuni cooperative
21. BUCUTARIU Ioan12 Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca ales cu vot

universal
22. BODESCU Vladimir Moldovan De Societatea juridică a moldovenilor
23. BOTNARIUC Ștefan Ucrainean De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi

de la comunele13 tuturor judeţelor Basarabiei
24. BRINICI Gheorghie Ucrainean Idem
25. BALAMEZ Ștefan Moldovan* De Comitetul Central al reprezentanţilor

uniunilor funcţionarilor de stat etc.
26. BUDNICENCO Nichita Ucrainean De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi

de la comunele15 tuturor judeţelor Basarabiei
27. BAJBEUC- Armean De Comitetul naţional al armenilor din
MELICOV Petru Basarabia
28. BOLOGAN Ștefan Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni
din toată Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
29. BULAT Ș.16 Moldovan De moldovenii de peste Nistru
30. BURDUH Ioan Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi
(vezi nr. 26 – ref. la Budnicenco N.)
31. BUJNIŢA Moldovan De Comitetul executiv regional al Consiliului
delegaţilor ţărăneşti
32. BOSIE-CODREANU Petru Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca; ales cu vot
universal
C
33. CARA – –
34. CRICOPULO ? De Comitetul executiv regional al Consiliului
35. CHIRICENCO Ieremia Ucrainean De Societatea ucraineană din Ismail
36. CAZACLIU Grigorie Moldovan De Comitetul executiv al Sfatului delegaţilor de
la soldaţii şi ofiţerii moldoveni-basarabeni de
pe Frontul Românesc
* Icorect, era ucrainean.

aneXe 365
5 6 7 8
18.III. 1918 ..............8 Întărit Vicepreşedinte al Sfatului Ţării de la
26.XI.1918 pînă la 18-II. 1919; vicepreşedinte
în Comisia constituţională de la 19-V pînă
la 27-XI.1918; m. Com. juridice
29.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Com. constituţionale; m.C.
bugetare; m.C. şcolare; m.C. de lichidare a
Sfatului Ţării
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de interpelaţii
21.XI. 1917 ..................10 Întărit Vicepreşedinte al Sfatului Ţării de la

25-XI.1918 pînă la 18-II.191911; Membru al
Comisiei de declaraţii şi statute; m....C.... de
regulamente; m.... al I-ei Com-i agrare
18.III. 1918 27.XI. 1918 ................
21.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Com-ei constituţionale; m.... C....
juridice
21.XI. 1917 27.XI.1918 Întărit Membru al Comisiei de mandate; m... C.....
arbitrare14; m... C.... de declaraţii şi statute;
m... al I-ei Comisii agrare
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare;
m... C.... financiare
4.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Vicepreşedinte al Comisiei constituţionale
de la 15-V pînă la 27-XI.1918; m... C... de
control; m... C... financiare; m... C... bugetare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare
8.XII. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare
14.III. 1917 2.III. 1918 Întărit
21.XI. 1917 4.XII. 1917 .......

22.I. 1918 22.II. 1918 Întărit
27.XI. 1917 28.XII. 1918 Întărit
21.XI. 1917 28.I. 1918 Întărit Membru al Comisiei de regulamente
C
– – – Membru al Comisiei administrative
21.XI. 1917 15.XII. 1917 Întărit
21.XI. 1917 4.XII. 1917 ?

21.XII. 1917 27.XI. 1918 Întărit Secretar al Comisiei constituţionale de la 13
iulie pînă la 27 noiembrie an. 1918
366 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
37. CAZACLIU Moldovan De Societăţile studenților moldoveni din Chiev
Vladimir şi Odesa (după hotărîrile Sfatului Ţării din 26
ianuarie şi 9 februarie an. 1918, în locurile destinate
moldovenilor de peste Nistru)
38. CAZACLIU Ioan Moldovan De organizaţiuni şi uniuni cooperative
39. CĂRĂUȘ Dimitrie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Rusia, ţinut în octombrie 1917
40. CARAIMAN Anton Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
comunele17 tuturor judeţelor Basarabiei
41. CHIRIAC Afanasie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
42. CODREANU Ioan Moldovan Idem
43. CODREANU Moldovan De Comitetul moldovenilor, slujbaşi la Căile ferate
Nicolae
44. COVALI Vasilie Ucrainean De organizaţiile naţionale ale ucrainenilor
45. COCÂRLĂ Pavel Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
46. CAZACU Petre Moldovan De Comitetul central executiv moldovenesc al
Sfatului delegaţilor soldaţi şi ofiţeri
47. COSTIN Ioan Moldovan De Partidul Naţional Moldovenesc
48. CHIORESCUL Moldovan De organizaţiuni şi uniuni cooperative

Vladimir
49. CRIHAN Anton Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
50. COROBCEANU Moldovan De organizaţiuni şi uniuni cooperative

Feodor
51. CULAVA Alexie Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
comunele tuturor judeţelor Basarabiei
52. CHENIGȘAŢ Ovreu De organizaţiile naţionale ale evreilor
Eugenie
53. CHIRILOV Feodor Moldovan De zemstvoul judeţului Ismail, ales cu vot universal
54. COȘCO Voiţeslav Polon De Comitetul naţional al polonilor din Basarabia
55. CRIVORUCOV Ioan Rus De Uniunea profesională a muncitorilor din or.

Chişinău
56. CUNCEV Petre Bulgar De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de
57. CURDINOVSCHI Ucrainean De organizaţiile naţionale ale ucrainenilor
Vasilie
aneXe 367
5 6 7 8
31.I. 1918 26.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de interpelaţii
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei bugetare

21.XI. 1917 27.XII. 1918 Întărit Membru al Comisiei de mandate; m... C... şcolare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei dispunetoare; (de

gospodărie)18;
m... C... de interpelaţii; m. al I-ei Comisii agrare;
m. a 2-a Com. agrare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1917 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare

16.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei bugetare; m... C... arbitrare
3.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit

21.XI. 1917 27.XII. 1918 Întărit Membru a I-ei Comisii agrare; m. a 2-a Comisii
agrare
2.IV. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a 1-ei Comisii de redactare; m... C-ei
de decla- raţii şi statute; m... a 2-a Comisie de
redactare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare; m... С... de
mandate
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Vicepreşedinte al Comisiei agrare de la 17
mai pînă la 27 noiembrie 191820; m. Comisiei
şcolare; m. C. pentru luptă contra anarhiei şi de
aprovizionare; m... C... de declaraţii şi statute
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare
26.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei dispunătoare
13.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei juridice; m. a 2-a Comisie
de redactare
9.XII. 1917 27.XI. 1918 Membru al Comisiei juridice; m. a 2-a Comisie
de redactare
3.V. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare; candidat în
Comisia constituţională; m... C-ei de control
9.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 29.X. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare; m. al 1-ei Comisii de
redactare; m. al 1-ei Comisii agrare
368 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
58. CRANGA Ioan Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
toată Rusia
59. COJOCARIU Moldovan De Comitetul executiv regional al Consiliului
60. COMENDANT De al treilea Congres [al ţăranilor]
Machedon
61. COCEAR Ștefan Moldovan De învăţătorii moldoveni în şcolile primare în
Basarabia
62. COVARSCHII Ovreu De Organizaţia evreiască din Chişinău „Bund”
Samuil
63. CRISTI Vladimir Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de
64. COTOROS Teofil Moldovan De Comitetul executiv regional al Consiliului
65. COGAN Miron Ovreu De Comitetul Basar. regional al Partidului social-
revoluţionar
66. CURTEV Teodor Bulgar De zemstvoul regiunii Bolgrad ales cu vot universal
67. CHIRCOROV Armean De Consiliul Avocatului? din Basarabia
Grigorie
68. COMERZAN Moldovan De proletariatul organizat din Basarabia, după
Nicanor23 hotărîrea Sfatului Ţării din 11 mai an. 1918
D
69. DOMUSCI – –
70. DUMITRAȘCO Ioan Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi din
71. DRAGOMIR Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
Dimitrie toată Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
72. DONICO-IORDĂ- Moldovan De al treilea Congres (vezi nr. 60)
CHESCU Serghie
73. DRON Dimitrie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din

toată Rusia, ţinut în octombrie 1917
74. DIACONOVICI Moldovan De al treilea Congres (vezi nr. 72)
Vladimir
75. DUTCHEVICI Felix Polon De Comitetul naţional al polonilor din Basarabia
76. DEMIROV Gheorghe Bulgar De al treilea Congres (vezi nr. 74)
77. DOBULIAC Moldovan De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului

deputaţilor ţărăneşti
78. DASCAL Moldovan De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului
deputaţilor al lucrătorilor şi soldaţilor guberniei
Basarabiei
79. DOBROVOLSCHI Moldovan
Nicolae
aneXe 369
5 6 7 8
21.XI. 1917 15.IX. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit Membru al Comisiei de declaraţii şi statute
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
21.XI. 1917 6.XII. 1917 Întărit Membru al Comisiei de luptă contra anarhiei şi de
aprovizionare; m... C-ei de declaraţii şi statute
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit Membru al Comisiei arbitrare; m... C... de luptă
contra anarhiei şi de aprovizionare
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
14.IX. 1918 27.XI. 1918 Întărit

21.XI. 1917 23.I. 1918 Întărit Membru al Com. de mandate; membru al C-ei de
declaraţii şi statute; m-ru al C-ei administrative
25.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit
D
– – – –
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de interpelaţii
21.XI. 1917 21.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei juridice
26.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Vicepreşedinte al Comisiei constituţionale de la

27 iulie pînă la 27 noiembrie 1918. M-ru al 1-ei
Comisii de redactare
7.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei bugetare
21.XI. 1917 26.VI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare; membru al Comisiei
constituţionale
21.XI. 1917 7.V. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare; membru al Comisiei
de mandate; membru al Comisiei de declarații şi
statute; membru al Comisiei administrative
30.XII. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei arbitrare; membru al Comisiei
agrare
21.XI. 1917 28.I. 1918 Întărit
21.XI. 1917 15.XII. 1917 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit

370 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
80. DRUŢA Gheorghe 25
Moldovan De proletariatul organizat din Basarabia după
hotărîrea Sfatului Ţării din 11 mai an. 1918
E
81. EPURI Boris Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
82. ERHAN Panteleimon Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de

83. EIGHER Solomon Ovreu De Partidul socialiştilor muncitori al ovreilor

întruniţi
84. EŢCUL Gheorghe Moldovan De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului
deputaţilor ţărănimii
G
85. GAFENCU Vasilie Moldovan De Comitetul moldovenesc executiv al Sfatului
delegaţilor de la soldaţi, marinari şi ofiţeri din
garnizoana Odesei
86. GALIŢCHI Simeon Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de
87. GAINA Andrei Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de
88. GARBUZ Ioan Moldovan Idem
89. GHENZUL Vasilie Moldovan De primăriile orăşene, ales cu vot universal
90. GHERŢA Ioan Moldovan De zemstvourile judeţene, ales cu vot universal
91. GROPA Moldovan De Partidul naţional moldovenesc
Alexandru
92. GROPA Dimitrie Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca, ales cu vot

universal
93. GROSUL Nicolae Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
toată Rusia, ţinut în octombrie 1917
94. GROSUL Pavel Moldovan De al doilea Congres al medicilor veterinari din
Basarabia
95. GRUBSCHI Andrei Ucrainean De Uniunea profesională a muncitorilor din or.
Chişinău
96. GRECULOV Rus De Liga culturii ruse
Alexandru
97. GHERMAN Isaac Ovreu De Comitetul avocaturii din Basarabia
98. GROSMAN Samuil Ovreu De primăria oraş. Bălţi, ales cu vot universal
99. GRIUNBERG G. Ovreu De Organizaţia ovreiască din Chişinău „Bund”
100. GRINFELD V.E.31 Ovreu De Oganizaţia ovreiască din Chişinău „Bund”

aneXe 371
5 6 7 8
25.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit
E
21.XI. 1917 17 februarie an. Întărit Primul secretar al Sfatului Ţării din ziua de 22
191826 noiembrie 1917 pînă în ziua de 18 februarie
1919, fiind reales în ziua de 25 noiembrie
191827.
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a II-a Comisii agrare de la 15 august
pînă la 18 noiembrie, preşedinte al aceleiaşi
Comisii28; membru al Comisiei de declaraţii şi
statute; membru al Comisiei administrative
24.XI. 1917 29.XII. 1917 Nu e întărit
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit
G
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de control, membru a II-a
Comisii agrare
28.I. 1918 24.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei agrare II; membru al
Comisiei de angajare
2.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru a II-a Comisii agrare
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Idem

20.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei bugetare
20.II. 1918 4.VI. 1918 Nu e întărit
21.XI. 1917 21.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare; membru al
Comisiei administrative; membru al I-ei Comisii
agrare
18.III. 1918 27.XI. 1918 Nu e întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit

30.IX. 1918 27.XI. 1918
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei pentru întrebări
9.III. 1918 27.XI. 1918 Nu e întărit
29.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de întrebări

28.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al prezidiului a II-a Comisii agrare;
membru al Comisiei juridice
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit Secretar al Sfatului Ţării de la 22.XII, pînă la
29.XII, an. 191730
21.XI.1917 29.XII. 1917 Întărit
372 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
101. GRINȘTEIN Ovreu De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului
deputaţilor ai lucrătorilor şi soldaţilor guberniei
Basarabia
102. GRINFELD N.E. Ovreu De Partidul muncitorilor social-democraţi
J
103. JALBA Foma33 Moldovan De moldovenii de peste Nistru
I
104. IONCU Teofil Moldovan De Partidul naţional moldovenesc
105. INCULEŢ Ioan Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la

106. IGNATIUC Ioan Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Rusia ţinut în octombrie an. 1917
107. IURCO Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la
Constantin comunele34 tuturor judeţelor Basarabiei
L
108. LAȘCU Vasilie Moldovan De Uniunea ziariştilor
109. LANDO Gutman Ovreu De Organizaţia naţională a evreilor
110. LIHTMAN Samuil Ovreu Idem

111. LUNEV Vladimir Rus De primăriile orăşeneşti ales cu vot universal
112. LEȘ Robert Neamţ De organizaţiile naţionale ale nemţilor
113. LUNGU Dimitrie Moldovan De zemstvourile judeţene, ales cu vot universal37

M
114. MAMALIGA Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
Nicolae comunele38 tuturor judeţelor Basarabiei
115. MARE Gheorghe Moldovan De Comitetul executiv al Sfatului delegaţilor de la
soldaţi şi ofiţeri moldoveni-basarabeni de pe Frontul
Român
116. MINCIUNĂ Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Mihail Rusia, ţinut în octombrie 1917
117. MARCHITAN Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la
Dimitrie comunele39 tuturor judeţelor Basarabiei
118. MOLDOVAN Idem
Feodor
119. MORARIU Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată

Alexandru Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
aneXe 373
5 6 7 8
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit Secretar al Sfatului Ţării de la 29 noiembrie pînă
la 22 decembrie an. 191732
J
21.XI. 1917 26.I. 1918 Nu e întărit
I
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit A fost Preşedinte în Comisia constituţională de la
19 mai pînă la 13 iulie an. 1918; membru al
Comisiei juridice; membru al Comisiei declaraţii
şi statute; m-ru C-ei administr.
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit A fost Preşedinte al Sf. Ţ. Pe ziua de 22 februarie
1918 a fost ales de delegaţi la Conferinţa de pace
în Bucureşti; pe ziua de 2 aprilie 1918 – ales şi
ministru în Cabinetul Central român
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Candidat al Comisiei agrare; membru al Comisiei
pentru întrebări
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
L
3.XII. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei a 2-a de redactare
3.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Candidat al Comisiei agrare; membru al Comisiei
financiare
16.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare
16.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Prezidiului Comisiei agrare; membru
al Comisiei juridice; membru al Comisiei
bugetare
21.XI. 1917 11 octombrie Întărit Membru al Comisiei de aranjare36; membru
191835 al Comisiei de declaraţii şi statute; membru al
Comisiei administrative
12.XII. 1917 19.II. 1918 Întărit Membru al I-ei Comisii agrare
M
7.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare; membru al Comisiei
pentru întrebări; membru al Comisiei de
declaraţii şi statute; membru a I-ei Comisii agrare
7.II. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii de redactare
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
14.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al

Comisiei şcolare; membru a 2-a Comisii de
redactare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
374 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
120. MORARIU Anatolie Moldovan Idem
121. MUNTEANU Moldovan De Comitetul central executiv moldovenesc al
Zamfir Sfatului delegaţilor soldaţi şi ofiţeri
122. MÎRZA Dimitrie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
123. MÎNDRESCU Moldovan De Societatea culturală Moldovenească „Făclia”
Vasilie
124. MACULEŢCHI Moldovan De primăriile orăşene, alese cu vot universal
Mihail
125. MANIŢÎT Petre Rus De Uniunea profesională politică a învăţătorilor
126. MISIRCOV Kristo Bulgar De Organizaţia naţională a bulgarilor
127. MÎLDOV Dimitrie Bulgar De zemstvourile judeţene alese cu vot universal

128. MIRLICI Bulgar De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
129. MOTOMAN – –
130. MELEȘIN Iacov De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului
deputaţilor ai lucrătorilor şi soldaţilor guberniei
Basarabiei
131. MIŢCHEVICI Iulian Ucrainean De Organizaţia naţională a ucrainenilor
132. MATFEICIUC Luca Ucrainean De Organizaţia naţională a ucrainenilor
133. MAGHILEAN- – –
SCHII N.C.
N
134. NASTASE Gheorghe Moldovan De Comitetul executiv al Sfatului delegaţilor de la
soldaţi şi ofiţeri moldoveni-basarabeni de pe Frontul
Român
135. NEAGA Feodor Moldovan De Uniunea învăţătorilor moldoveni
136. NAGORNEAC Iacov Ucrainean De organizaţia naţională a ucrainenilor
137. NICHITIUC Feodor Ucrainean De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la

138. NOVACOV Anton Găgăuz- De organizaţiuni şi uniuni cooperative
Bolgar
139. NEMAŢCHI Rus De organizaţiile profesorilor din Chişinău

Vladimir
aneXe 375
5 6 7 8
21.XI. 1917 28.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei 1-a agrare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei bugetare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare
3.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit Candidat al Comisiei agrare; membru al

Comisiei constituţionale
20.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit
25.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit Secretar în Comisia Constituţională de la 19 mai

pînă la 27 noiembrie 1918
21.XI. 1917 29.X. 1918 Întărit Secretar al Sf. Ţ. de la 23 noiembrie an. 1917
pînă la 9 octombrie 191840; membru al Comisiei
constituţionale; membru al Comisiei pentru
întrebări; membru al Comisiei de redactare;
membru al Comisiei de declaraţii şi statute;
membru al Comisiei I-a agrare
14.III. 1918 13.IX. 1918 Întărit
20.I. 1918 Idem
21.XI. 1917 30.XI. 1917 Întărit

8 decembrie – Întărit
191742
5.XI. 1917 – Nu e întărit

20.XII.1917 3.I. 1918 Idem Vicepreşedinte în Sf. Ţ. de la 27 decembrie 1917
– – –
N
8.III. 1918 23.XI. 1918 Întărit Secretar în Comisia agrară
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit

31.XI. 1917 27.XI. 1918 Idem Membru a II-a Comisii agrare; membru
al Comisiei şcolare; membru al Comisiei
administrative
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Idem Membru al I-ei Comisii agrare
7.III.1918 18.V. 1918 Idem Membru al Comisiei de mandate; membru al

Comisiei de luptă contra anarhiei şi aprovizio-
nării; membru al Comisiei de declaraţii şi statute
29.XI. 1917 29.I. 1918 ?
376 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
O
140. OSOIANU Costache Moldovan De Comitetul moldovenesc executiv al Sfatului
delegaţilor de la soldaţi, marinari şi ofiţeri din
garnizoana Odesa
141. OSMOLOVSCHI Ucrainean De organizaţiile naţionale ale ucrainenilor
Arcadii
142. ONCEAN Moldovan De Comitetul executiv Gubernial al consiliului
143. OLEINIC Ucrainean De Comitetul executiv Gubernial al consiliului
P
144. PALII Efimie Moldovan De Comitetul delegaţilor moldoveni de la soldaţi
şi ofiţeri din garnizoana Novo-Gheorghievsc
145. PASCALUŢA Ioan Moldovan De Comitetul moldovenesc executiv şi Sfatul
delegaţilor de la soldaţi, militari şi ofiţeri din
garnizoana Odesa
146. PELIVAN Ioan Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
147. PICIOR-MARE Moldovan De Comitetul Central executiv moldovenesc al

(CHICERMAN) Sfatului delegaţilor soldaţi şi ofiţeri
Petre
148. POPA Ioan Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de
149. PÎNTEA Gherman Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
150. POLEANTÎNCIUC Ucrainean De Comitetul executiv al funcţionarilor telegrafo-
Petre poştali
151. PONOMAREV Rus De Partidul socialiştilor muncitorilor poporan47
Gheorghe
152. POPA Filip Moldovan De al treilea Congres [al ţăranilor]
153. PLATICA Dimitrie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din
154. PRAHNIŢCHI Moldovan
Valentin
155. PANŢÎRI Ioan Moldovan De Comitetul executiv gubernial al Consiliului
156. PERETEATCOV Moldovan
157. PASCALOV Moldovan De Comitetul executiv gubernial al Consiliului
158. PLASCARI Ioan Moldovan De zemstvoul judeţului Chişinău ales cu vot
universal
159. POPOVICI – –
Gheorghe49
160. PUGACEV50 – –
aneXe 377
5 6 7 8
O
21.XI.1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al prezidiului Comisiei agrare; membru
al Comisiei de aranjare44; membru al Comisiei de
interpelaţie; membru al Comisiei de lichidare a Sf. Ţ.
3.II.1918 29 octom- Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al
brie 191845 Comisiei şcolare
21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
21.XI. 1917 22.I. 1918
P
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei pentru întrebări
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de declaraţii şi statute; membru
al Comisiei administrative; membru al Comisiei de
regulamente
23.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
29.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare
21.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei şcolare şi preşedinte al Comisiei
de lichidare a Sf. Ţ.
21.XI. 1917 1.VI. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare
6.II. 1918 29.X. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al

Comisiei şcolare; membru al Comisiei de mandate
17.I. 1918 27.I. 1918 Întărit
21.XI. 1917 8.III. 1918 Întărit
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit Membru al Comisiei de mandate; membru al

Comisiei de redactare; membru al Comisiei I agrare
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit
21.XI. 1917 22.I.1918 Întărit

21.XI. 1917 15.XII. 1917 Întărit
8.VI. 191848 27.XI. 1918 Întărit
– – –
– – –
378 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
R
161. RUSU Ioan Moldovan De zemstvoul judeţului Chişinău ales cu vot universal
162. RATCO Moldovan De zemstvoul judeţului Chişinău ales cu vot universal
Alexandru
163. RUSOV Mihail51 Găgăuz De organizaţiile cooperative
164. RABEI N.S. Ovreu De Organizaţia din Chişinău „Bund”
165. RUJINA Anton Moldovan De Comitetul central împlinitor moldovenesc52
166. RUDIEV Vasilie Moldovan De Comitetul împlinitor Gubernial

167. RABINOVICI A.Z. Ovreu De Organizaţia din Chişinău „Bund”
S
168. SACARA Nicolae Moldovan De Comitetul moldovenesc executiv al Sfatului
delegaţilor marinari şi ofiţeri din garnizoana Odesa
169. SBERIA Chiril Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
170. SILISTRARI Moldovan –
Timofei
171. SINICLII Eliferii Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
172. SCOBIOALĂ Moldovan De Comitetul executiv al Sfatului delegaţilor de la
Andrei soldaţi şi ofiţeri moldoveni basarabeni de pe frontul
Român
173. SOLTUZ Nicolae Moldovan De primăria orăş. ales cu vot universal
174. SPINEI Chiril Moldovan De Comitetul delegaţilor moldoveni de la soldaţi,
ofiţeri şi marinari din Crimeea
175. STAVRIU Gheorghe Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani ales de la
176. STERE Constantin Moldovan De în afară de schemă. În şedinţa plenară a Sf. Ţării
din 27 martie an. 1918; unanimitate în voturi
177. SURUCEANU Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Nicolae Rusia, ţinut în octombrie an. 1917
178. SURUCIANU Moldovan De zemstvoul provincial al Basarabiei

Feodor
179. SUCEVAN Iacov Moldovan De învăţătorii moldoveni în şcol. primare din
Basarabia
180. SAVCIUC Calistrat Ucrainean De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la
181. SAVENCO Mihail Ucrainean De organizaţiile naţionale ale ucrainenilor
182. SLONOVSCHI Moldovan De zemstvoul judeţului Soroca ales cu vot universal

Grigorie
183. STANEVICI Feodor Rus De primăriile orăşene alese cu vot universal58
aneXe 379
5 6 7 8
R
18.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit
3.IV. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru a 2-a Comisii agrare
18.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit

22.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
21.XI. 1917 4.IV. 1918 Întărit Membru al Comisiei financiare; membru al
Comisiei şcolare
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit Membru al Comisiei 1 agrare
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
S
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 18 febr. 1919 Întărit A fost secretar al Sf. Ţ. de la 25 noiembrie 1918
pînă la 18 februarie an. 191953; membru al
Comisiei constituţionale
10.XII. 1917 27.XI. 1918 Întărit
22.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei a doua agrare; membru al
Comisiei agrare
27.III. 1918 25.XI. 1918 Întărit A fost preşedinte de la 2 aprilie 1918 pînă la 25
aprilie 191855
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru
al Comisiei de declaraţii şi statute; membru al
Comisiei administrative
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
24.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 29.X. 1918 Întărit A fost vicepreşedinte de la 29 noiembrie 1917

pînă la 22 decembrie 191757
18.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 29.X. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al

Comisiei de drept; membru a 2-a Comisii de
redactare
380 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
184. STARENCHI Mihail Ucrainean De organizaţiile naţionale ale ucrainenilor
185. SLUŢCHI Moisei Ovreu De organizaţiile naţionale ale ovreilor

186. SÎRBU Gheorghe Moldovan De zemstvourile judeţene alese cu vot universal
187. SADOGURSCHI N.A. Ovreu De Organizaţia ovreiască „Poalei-Ţion”
188. SIHADINO Grec De Organizaţia naţională a grecilor
Panteleimon
189. STOIANOV Mihail61 Bulgar De Organizaţia naţională a bulgarilor

T
190. TUDOR Gheorghe Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
191. TUDOS Ioan Moldovan Idem
192. TURCUMAN Grigorie Moldovan De Comitetul moldovenesc executiv al Sfatului dele-

gaţilor de la soldaţi, ofiţeri şi mărinari din Crimeea
193. TIRON Maxim Moldovan De Comitetul executiv al funcţionarilor telegrafo-
poştali
194. TOPCIU Dimitrie Găgăuz De organizaţiile naţionale ale bulgarilor şi găgăuzilor
195. TRIFON Feodor Moldovan De societatea juridică a moldovenilor

196. TALAMBUŢA Moldovan De Comitetul executiv gubernial al Consiliului
197. TIHONOD Ucrainean De Comitetul executiv gubernial al Consiliului
U
198. UNCU Feodor Moldovan De Comitetul executiv al funcţionarilor telegrafo-
poştali
V
199. VĂLUŢĂ Ioan Moldovan De societăţile studenţilor moldoveni din Chiev şi
Odesa după hotărîrile Sf. Ţării din 26/1 şi 9/2 1918 în
locurile destinate moldovenilor de peste Nistru
200. VEZETIU Efimie Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
201. VACULENCO – –
Vladimir
202. VULPE Nicolae Moldovan De zemstvoul regiunii Bolgrad, ales cu vot universal
Z
203. ZUBAC Vitalie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
aneXe 381
5 6 7 8
21.XI. 1917 29.X. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al
Comisiei despunătoare59; m-ru al C-ei de declaraţii
şi statute; m-ru al C-ei administrative; membru al
Comisiei 1 agrare
13.II. 1918 29.X. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale
30.I. 1918 24.III. 1918
21.XI. 1917 29.XII. 1917 Întărit
3.XI. 191760 9.III. 1918 Întărit Membru al Comisiei de mandate; membru al
Comisiei de declaraţii şi statute; membru al Comisiei
administrative
27.XI. 1917 – Întărit
T
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit A fost secretar în Comisia constituţională de la 19 mai
pînă la 27 noiembrie an. 1918; membru c-ei de
lichidare a Sf. Ţării; membru a 2-a Comisii
de redactare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei despunătoare62; membru a 2-a
Comisii agrare
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al I-ei Comisii agrare
25.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
7.III. 1918 18 mai Întărit

1918
21.XI. 1917 20.II. 1918 Întărit
21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
U
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei constituţionale; membru al Comi-
siei financiare; membru al Comisiei dispunătoare63
V
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
16.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 4.II. 1918 Întărit
14.XI. 1918 27.XI. 1918 Întărit65

Z
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
382 SFATUL ȚĂRII
1 2 3 4
204. ZELVEANSCHI ? De Comitetul împlinitor gubernial al Consiliului depu-
Ananii taţilor ai lucrătorilor şi soldaţilor guberniei Basarabia66
H
205. HALIPPA Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani aleşi de la
Panteleimon comunele67 tuturor judeţelor Basarabiei
206. HOLBAN Ștefan Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
207. HAREA Vasilie Moldovan De societăţile studenţilor moldoveni din Chiev şi Odesa
după hotărîrile Sf. Ţării din 26/1 şi 9/2. 1918 în locurile
destinate moldovenilor de peste Nistru
208. HACHII Moldovan De Comitetul executiv gubernial al Consiliului
209. HERŢA Feodor70 Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
Ț
210. ŢANŢU Vasilie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
211. ŢURCAN Alexandru Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
212. ŢURCAN Leonida Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
213. ŢÎGANCO Vladimir Rus De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la
CE
214. CERNEHA Ioan Moldovan Idem
215. CERESCU Vasilie Moldovan Idem74
216. CERNEI Nicolae Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
217. CERNOUŢAN Moldovan Idem
Nicolae
218. CIJEVSCHI Vasilie Moldovan De Comitetul central executiv moldovenesc al Sfatului
delegaţilor soldaţi şi ofiţeri
219. CECAN Nicanor75 Ucrainean De zemstvoul judeţului Bălţi, ales cu vot universal
220. CERNOV Nicolae Moldovan De al treilea Congres al delegaţilor ţărani, aleşi de la

221. CIUMACENCO Ucrainean De Comitetul executiv gubernial al Consiliului delegaţi-
Procop lor ţărăneşti
222. CECHERUL- CUȘI Moldovan De zemstvoul judeţului Orhei
223. CEBAN Grigorie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
Ș
224. ȘTIRBU Dimitrie Moldovan De zemstvoul judeţului Cahul, ales cu vot universal
225. ȘEINBERG Mendeli Ovreu De organizaţiile naţionale ale ovreilor

226. ȘTIRBEŢ Dimitrie Moldovan De primul Congres al militarilor moldoveni din toată
227. ȘTERN Ovreu De Partidul muncitoresc basarabean social-democrat77
228. ȘMIDT A. – Reprezentantul oraş. Chişinău78
aneXe 383
5 6 7 8
21.XI. 1917 – Nu e întărit
H
21.XI. 1918 18.II. 1919 Întărit A fost vicepreşedinte al Sf. Ţ. de la 22 noiembrie 1917
pînă la 25 noiembrie 1918, cînd a fost ales Preşedinte
pînă la 18 februarie an. 1919; membru al Comisiei de
redactare; membru al Comisiei de declaraţii şi statute
21.XI. 1917 26.I.1918 Întărit Membru al Comisiei de lichidare a Sfatului Ţării
25.XI. 191868 27.XI.1918
25.XI. 1918 27.XII.1918 Întărit
69
21.XI. 1917 22.I. 1918 Întărit
2.II. 1918 27.XI.1918 Întărit
Ț
21.XI. 1917 27.XI.1918 Întărit Membru al Comisiei arbitrare; membru al Comisiei de
declaraţii şi statute
22.I. 1918 27.XI.1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI.1918 Întărit
22.I. 1918 27.XI.1918 Întărit Preşedinte al Comisiei agrare de la 17 mai pînă la

16 august 191873, membru al Comisiei bugetare; mem-
bru al Comisiei a 2-a de redactare
CE
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de control
21.XI. 1917 27.XI. 1918 Întărit Membru al Comisiei de drept; membru al Comisiei a
2-a de redactare
20 martie 27.XI. 1918 Întărit
1918
22.I. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 26.I. 1918 Întărit
25.III. 1918 27.XI. 1918 Întărit

21.XI. 1917 25.I. 1918 Întărit
Ș
1.IV. 1918 27.XI. 1918 Nu e întărit
(a luat parte
la şedinţă ca
provizoriu)
13.II. 1918 27.XI. 1918 Întărit
21.XI. 1917 6.II. 1918 Întărit
21.XI. 1917 4.II. 1918 Întărit

– – –
[Sursa: ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 19, ff. 235–261]
384 SFATUL ȚĂRII
Note și comentarii
1
Tabloul a fost alcătuit după încetarea activității Sfatului Țării. O listă parțial
asemănătoare a fost publicată de A. Chiriac (op. cit. p. 35-42), dar aceasta conține o
informație mai săracă, întrucît se referă doar la perioada valabilității mandatului de
deputat. Din păcate, documentul a fost întocmit nu tocmai îngrijit şi nici destul de
cărturar. În general, am păstrat ortografia originalului din arhivă. Anumite date suge-
rează că tabloul a putut fi alcătuit de Boris Epure, fost prim-secretar al Sfatului Țării.
2
Prima literă a cuvîntului „membru”.
3
Datele referitoare la acest deputat trezesc anumite semne de întrebare. Nu se
ştie nimic sigur despre aşa-zisul „proletariat organizat din Basarabia”. În procesul-
verbal al şedinței din 11.05.1918 este menționat un singur reprezentant al „proletari-
atului” – I. Krivorukov. Un oarecare Bivol, nu se ştie care anume, a fost ales atunci
în prima Comisie agrară (v. Sfatul Țării. Documente, pr.-v. 75). La 25 şi 26.11.1918 nu
au putut avea loc examinări şi confirmări ale mandatelor, astfel că o persoană care
s-a aflat în Parlament doar în aceste două zile nu a putut să aibă mandat confirmat,
cum se susține în acest document. E posibil ca Secretariatul S.Ț. să fi făcut o confuzie
între cei doi deputați purtători ai acestui nume: Nicolae şi Constantin Bivol. O astfel
de concluzie o sugerează examinarea listei publicate de A. Chiriac: op. cit., p. 35. Cf.
şi Anexa 1; Sfatul Țării. Documente, anexa 3.
4
Buzdugan a fost membru al S.Ț. pînă la dizolvarea acestuia.
5
Greşeală – a deținut funcția de secretar pe toată perioada existenței S.Ț.
6
Corect: Comitetele sau Sovietele.
7
La şedința din 26/27.11.1918 a participat doar la început.
8
V. Bîrcă a activat pînă la dizolvarea S.Ț.
9
În procesele-verbale ale şedințelor Sfatului Țării, acest nume nu se întîlneşte,
ceea ce ar putea presupune că ar fi vorba de aceeaşi persoană cu cea precedentă, nu-
mai că în fotografia comună a membrilor S.Ț din 1928 figurează ambele persoane.
10
A activat pînă la dizovarea S.Ț.
11
Pe data de 27.11.1918 Sfatul Țării şi-a încetat activitatea.
12
Nume scris greşit. Corect e Bucătaru.
13
Vezi nota 6.
14
Evident, Comisia de arbitraj.
15
Vezi notele 6, 13.
16
Datele referitoare la această persoană par a fi greşite. Vezi Sfatul Țării. Docu-
mente, Anexa 3, nota 10.
17
18
Greşeală evidentă: nu se ştie precis ce se avea în vedere prin „Comisie dispu-
nătoare”, dar e clar că nu putea fi vorba de Comisia pentru gospodărie, mai bine zis,
de Comisia economică. Sintagma respectivă pare să vină de la denumirea în rusă
Распорядительная комиссия.
aneXe 385
19
Vezi notele 6, 13, 15, 17.
20
Din luna iulie 1918, Crihan a suplinit funcția de preşedinte al Comisiei agrare.
21
Vezi nota 19.
22
Vezi notele 19 şi 21.
23
Cazul acestui deputat este similar cu cel al lui N. Bivol. Vezi nota 3.
24
Vezi nota 22.
25
26
Greşeală: B. Epure a activat neîntrerupt pînă la ultima şedință. Probabil, a
avut în vedere anul 1919.
27
B. Epure a deținut funcția de prim-secretar pînă la şedința din 26/27 no-
iembrie 1918, cînd a demisionat din proprie inițiativă în semn de protest împotriva
Declarației de anulare a condițiilor de unire din 27.03.1918. Este curios însă că îl
constatăm în funcția de secretar după lichidarea Sfatului Țării, la 18 februarie 1919:
28
Erhan nu a fost preşedinte al Comisiei agrare.
29
Vezi notele 6, 13, 15, 17, 22, 24.
30
În procesele-verbale, Grinberg figurează ca secretar al S.Ț. doar în şedința din
28.12.17 (v. Sfatul Țării. Documente, pr.-.v. 22). E posibil să fi fost confundat chiar de
cel care a scris procesul-verbal cu V. Grinfeld.
31
V. Grinberg, nu G. Griunberg, a fost secretar (cel de-al doilea) al S.Ț. din
data de 05.12.1917 şi probabil pînă la plecarea din Parlament a grupării evreieşti, la
29.12.1917.
32
Greşeală: N.E. Grinfeld nu a fost secretar al S.Ț. A fost confundată cu
V.E. Grinfeld, pe care însă după 29.12.1917 nu-l mai vedem în prezidiul S.Ţ.
33
Nu sînt dovezi că Jalbă ar fi fost deputat. Vezi Sfatul Țării. Documente, Anexa 3.
34
Vezi nota 29.
35
La acea dată nu avea cum să-şi piardă mandatul, pentru că Parlamentul nu
funcționa. Chiar dacă ar fi făcut declarație de demisie, oricum mandatul nu putea
fi anulat.
36
Probabil, se are în vedere Comisia de conciliere.
37
Această informație nu pare a fi corectă. Vezi Anexa 1.
38
Vezi nota 34.
39
40
Această informație nu este corectă. Misirkov a pierdut funcția de secretar în
şedința din 25.11.1918, cînd a fost aleasă noua conducere a S.Ț. El a fost arestat la
29.10.1918.
41
Vezi notele 38, 39.
42
La această dată a fost adoptată doar hotărîrea Sovietului din Chişinău de a
fi delegat în Parlament (ANRM, inv. 2, dosar 41, f. 250). Mandatul de deputat a fost
obținut mult mai tîrziu.
43
44
Vezi nota 36.
45
La 29.10.1918 Osmolovski a fost arestat.
46
Vezi notele 38, 39, 41, 43.
47
Evident, în 1918 un astfel de partid nu exista. În ancheta completată de el,
Ponomarev însuşi îl numeşte diferit, ba partid socialist al muncii, ba partid socialist
popular: v. Anexa 1.
48
La acea dată, persoana respectivă nu avea cum să fie înregistrată ca deputat,
deoarece Parlamentul nu funcționa.
386 SFATUL ȚĂRII
49
Nu sînt date despre el.
50
Cu excepția procesului-verbal din 23.11.1917 (v. Sfatul Țării. Documente, Ane-
xa 3), nu este nici un fel de informație despre această persoană.
51
Vezi ibid., Anexa 3, nota 58.
52
Se are în vedere Congresul Militar Moldovenesc.
53
Vezi nota 11.
54
Vezi nota 46.
55
Greşeală: oficial, Stere a fost preşedinte al S.Ț. pînă pe 25 noiembrie 1918, dar
realmente a condus şedințele de la 02.04.1918 pînă la 07.04.1918.
56
Vezi nota 54.
57
Savenko s-a aflat în funcția de vicepreşedinte al S.Ț. de la 29.11.1917 pînă la
05.12.1917.
58
De fapt, avusese mandat din partea Dumei oraşului Chişinău.
59
Vezi nota 18.
60
La acea dată Parlamentul încă nu exista.
61
Informația despre această persoană este foarte săracă. Probabil, nu a avut
mandat confirmat de Parlament.
62
Vezi nota 18.
63
Vezi nota 18.
64
65
Greşeală evidentă: pe data de 14.11.1918 nu avea cine să-i confirme mandatul,
pentru că Parlamentul nu funcționa.
66
De fapt, acesta a fost înaintat de Sovietul bolşevic din Chişinău.
67
68
Reapariția acestuia în Parlament la 25.11.1918 cu mandat confirmat pare sus-
pectă, deoarece în acel moment confirmarea mandatului nu era posibilă.
69
70
Datele referitoare la această persoană sînt greşite. Herța nu se află printre cei
care au primit mandat de la Congresul al III-lea al țăranilor: v. Sfatul Țării. Docu-
mente, pr.-v. 36 şi 38.
71
Vezi notele 46, 54, 64, 67.
72
73
Corect, pînă în prima decadă a lunii iulie 1918.
74
Evident că acesta a deţinut mandat pînă la Congresul al III-lea al țăranilor
care a avut loc la 18-21 ianuarie 1918.
75
Datele referitoare la această persoană sînt incorecte. El primise mandat din
partea cooperatorilor, nu a zemstvei or. Bălți, dar în şedința din 04.04.1918 plenul
Parlamentului a respins candidatura sa, deci mandatul nu i-a fost confirmat (v. Sfatul
Țării. Documente, pr.-v. 67). E adevărat că ulterior, la 18.05.1918. apare ca deputat (v.
ibid., pr.-v. 79), dar nu se ştie dacă avea mandat confirmat.
76
77
De fapt, partidul lui Ștern se numea altfel: partidul muncitoresc al socialiştilor
poporului din Basarabia: v. Sfatul Țării. Documente, pr.-v. 11, nota 5.
78
Șmidt (corect: Schmidt) avea mandat din partea Dumei oraşului Chişinău.
aneXe 387
Anexa 4
Relatări ale unor martori oculari la evenimentele legate

de activitatea Sfatului Țării și de Unirea Basarabiei*
Din evocările lui Constantin Hîrjeu, fost ministru de răz-

boi în guvernul Marghiloman
…Guvernul Marghiloman a fost adevărat un guvern de
sacrificiu. Venit la putere în cele mai grele împrejurări prin
cari a trecut vreodată România, cînd Regele nu mai aveà cui
să încredințeze soarta țării, cînd cei cari avuseseră datoria de
a o salva, o părăsise, Alexandru Marghiloman, cu prietenii săi
devotați, răspunde la chemarea Regelui şi, cu conştiința de sa-
crificiul ce avea să facă, merge unde datoria îl chema. Ultima
rezervă, de care România mai dispunea e astfel mobilizată.
Care era starea țării în teritoriul ocupat şi neocupat? În
Muntenia, Cvadrupla Alianță1 seca pămîntul țării, golea casa
românului, şi impunea întregei Românii o pace oneroasă şi
umilitoare. Marea şi munții trebuiau şterşi de pe harta ce
ni-o lăsase domnitorii noştri şi întîiul Rege al României. În
Moldova, ne pierea neamul, secerat de boală şi de lipsa de
hrană şi de îmbrăcăminte; iar armata număra zilele de hrană
pe care o va mai puteà găsi în depozitul ei. Căile ferate, fără
vagoane şi locomotive şi fără combustibil suficient, abia îşi
mai duceau zilele şi îşi aşteptau sfîrşitul apropiat. Basarabia,
abia ocupată de trupele noastre, îşi stingea focul aprins de
bolşevici şi de bandele armate, pe cari foştii noştri aliați le
revărsase pe pămîntul ei; drumurile ei de fier dezorganizate
* Se păstrează ortografia originalului.

1
Referință la Puterile Centrale şi la aliații lor.
388 SFATUL ȚĂRII
şi ruinate erau servite de un personal, pe care bolşevismul îl
molipsise şi-l abătuse de la datorie; agricultorii, mari şi mici,
alungați din proprietățile lor, gospodăriile moşiilor distruse
şi jefuite, iar pămîntul lăsat în mare parte în păragină...
Noul guvern, dîndu-şi seama de datorie şi cunoscînd sta-
rea în care se găsea întreaga țară, trebuia, fără zăbavă, să iee
măsuri pentru a îndreptà prezentul şi a asigurà viitorul.
În Basarabia, mai întîiu de toate, a trebuit să se ia măsuri
de îndreptare administrative şi de siguranță publică şi să i se
dee ajutorul armatei pentru a se lucrà pămîntul lăsat în păragi-
nă şi a împiedeca continuarea devastării proprietăților rurale.
Apoi să se aducă în Moldova, prin Serviciul Etapelor, tot
ce se putea găsi acolo pentru a asigurà pînă la noua recoltă
hrana populațiunii şi a armatei.
A doua chestiune în Basarabia, care cerea o grabnică
deslegare, erà chestiunea căilor ferate. Ministrul de Răsboiu,
după o prealabilă înțelegere cu prezidentul consiliului, a dele-
gat la 8 (21) Marte pe directorul general al căilor ferate ca să
încheie cu guvernul din Chişinău o convențiune pentru tre-
cerea căilor ferate basarabene sub administrațiunea centrală,
prevenindu-l că, dacă din cauza unor considerații locale, nu
se va semna imediat convențiunea, ministrul de Răsboiu va
fi silit să rechiziționeze întreaga rețea de C. F. pentru a nu
da prilej comandamentelor germane şi austriace ca să pună
stăpînire pe ea, cum îşi manifestase dejà intențiunea. După
multe dificultăți, guvernul local a semnat convențiunea prin
care căile ferate basarabene1, cu toată zestrea şi avutul lor,
trec la Direcția Generală a Căilor Ferate Române. Guvernul
nostru a considerat acest act ca un început oficial al unirii
Basarabiei cu România.
În ziua de 9 (22) Marte, delegatul militar al guvernului de
la Congresul Păcii2 a trimis ministrului de Răsboiu protoco-
1
Vezi referitor la această tranzacție pp. 95-97 din volumul de față.
2
Este vizat reprezentantul Puterilor Centrale de la Bucureşti.
aneXe 389
lul privitor la demobilizarea armatei noastre. Nu l-am găsit
acceptabil şi l-am înapoiat spre modificare. În forma lui de-
finitivă protocolul nu ne îngăduià să păstrăm sub arme decît
134.000 oameni, şi aceasta, chiar, numai pînă la pacificarea
Basarabiei şi asigurarea granițelor ei, dar guvernul m’a în-
găduit să țin 176.000 oameni, cari ne erau absolut necesari
pentru siguranța şi buna rîndueală din Basarabia şi pentru
exploatarea economică a Basarabiei şi Moldovei, fără de care
hrănirea populațiunii Moldovei nu s’ar fi putut face, iar ser-
viciile publice ar fi fost suspendate.
Cu toate că protocolul impunea desființarea tuturor cor-
purilor de trupă şi formațiunilor cari nu figurau în budgetul
armatei din 1916, am păstrat, cu ştiința şi aprobarea primu-
lui-ministru, în mai mult: regimentul Vînatorilor de Munte
şi toate regimentele-cadre de infanterie, 10 batalioane de Pi-
onieri, regimentele de Artilerie grea, formațiunile de etape,
administrative şi sanitare. Apoi, am mai adăugat un regiment
de Grăniceri, iar primul-ministru care erà şi ministru de in-
terne, printr’un decret-lege, a întreit efectivul Jandarmeriei
Rurale, ceeace a mai contribuit la sporirea efectivului nede-
mobilizat.
Desigur că toate aceste nu s’au putut face fără a atrage
atențiunea Comandamentului Mackensen, care prin serviciul
său de legătură din Iaşi avea mijloace licite şi mai ales ilicite
ca să controleze actele noastre. Totuşi Ministerul de Răsboiu
şi Guvernul nostru au găsit mijlocul să facă față protestărilor
reiterate ale acelui comandament, să mențină intacte măsu-
rile luate pentru trecerea armatei pe picior de pace (1 Iulie),
şi să țină trupele de ocupațiune din Basarabia pe picior de
răsboiu pînă la 24 Oct., măsuri de prevedere cari ne-au folo-
sit mult şi după intrarea aliaților noştri în țară şi în timpul
mişcărilor bolşevice din Ukraina.
Dar tractațiunile pentru încheierea păcii merg acum foar-
te greu, fiindcă victoriile Germanilor pe frontul apusean în-
găduie Puterilor Centrale să ne impună noui obligațiuni greu
390 SFATUL ȚĂRII
de admis şi să fie ireductibile în voința lor. Și vremurile sînt
foarte grele. După un recensămînt al rezervelor de hrană se
crede că populațiunea din Muntenia nu va mai avea pîine şi
mămăligă decît pînă la finele lui Maiu. Și nici Moldova nu stă
mai bine. Toată nădejdea noastră e acum în Basarabia.
În ziua de 20 (2) Marte, sosind din Bucureşti d-nii Alex.
Marghiloman şi C. Arion, se ține un consiliu de miniştri, în
care ei expun mersul greu al tratativelor de pace. Ei au făcut
tot ce omeneşte e cu putință ca să scape țara de dezastrul în
care a dus-o guvernul din 1914−1917 şi ca să obțină o pace atît
de onorabilă cît îi îngăduie situația noastră de „învinşi” față de
puterile adverse, şi de „izolați” față de aliații noştri. Dar, greu-
tatea guvernului nu e numai ca să lupte cu străinii, cari țin să
ne pedepsească, dar şi cu cei dinlăuntru − tartufi incorigibili −
cari ne-au adus țara la marginea prăpastiei şi să prefac astăzi în
martiri şi mîntuitori ai ei. Fariseii au reînviat în România.
În ziua de 22 (4) Marte e consiliu de miniştri în care se
discută chestia unirii Basarabiei cu România. D-l Marghi-
loman ceteşte o telegramă, rezultat al lungei conferințe cu
d-l Kühlmann, prin care ne înştiințează că Germania ad-
mite unirea dacă se face prin autodeterminație. Talaat-Paşa
şi Radoslavoff fac aceleaşi declarațiuni în numele Turciei şi
al Bulgariei. Cel din urmă vede chiar cu ochi buni anexarea
Basarabiei, fiindcă „aceasta va face să înceteze orice disenti-
ment între România şi Bulgaria”(?). Numai Austria face re-
zerve, subordonînd chestiunea următoarelor două condițiuni:
România să participe cu cel puțin un batalion la operațiunile
armatei austro-ungare în Ukraina, şi să vîndă Austriei 12
baterii de artilerie. Ministrul de Răsboiu nici nu admite să
se discute această chestiune. Primul-ministru şi ministrul de
externe fiind cu totul de aceeaşi părere, propunerea delegatu-
lui austriac a fost respinsă.
A doua zi are loc un nou consiliu de miniştri, la care
iau parte şi delegații Basarabiei, d-nii I. Inculeț, prezidentul
Sfatului Țării şi al Republicei Moldoveneşti; Dr. Ciugurea-
aneXe 391
nu, prezidentul consiliului de miniştri, şi Pan Halippa, vi-
ceprezidentul Sfatului. Mai ia parte şi d-l C. Stere, deputat
basarabean, născut în Basarabia. Reprezentanții Basarabi-
ei admit unirea, dar pun oarecari condițiuni; numai Stere
se declară pentru unire fără nici o condițiune. Alexandru
Marghiloman comunică delegațiunilor că integritatea Ba-
sarabiei şi mîna liberă a României ne sînt garantate de
delegații puterilor adverse, afară de contele Czernin, care a
făcut oarecari rezerve. El le spune că încheierea păcii tre-
buie să găsească fapt împlinit unirea Basarabiei, fiindcă de
orice întîrziere se vor folosi vrăjmaşii noştri ca să ne împie-
dece de a realiza o parte, cel puțin, din visul nostru, sau ca
să facă din Basarabia un obiect de schimb; şi le garantează
toate aşezămintele interne şi politice la cari ei țin, dar fără
un guvern separat şi fără un parlament, cari trebuesc să se
contopească în guvernul şi parlamentul României.
După ce mai vorbesc d-nii C. Arion, C. Stere şi ministrul
de Răsboiu, delegații Basarabiei admit unirea aşa cum le-a
garantat-o Alexandru Marghiloman1.
Această şedință a consiliului de miniştri intră în dome-
niul istoriei României. Ea s’a ținut la Prezidenția Consiliului,
în fostul palat al domnitorului Mihail Sturdza.
Actul unirii trebuind să se săvîrşească în capitala Basa-
rabiei, primul-ministru, însoțit de ministrul de Răsboiu, au
plecat la Chişinău în seara zilei de 26 (8) Marte2.
În ziua de 27 (9), miniştrii sînt la Chişinău. După amia-
ză Sfatul Țării se întruneşte în Casa Gimnaziului, unde el
işi ține şedințele, pentru a discutà unirea3. La ora 4 p.m.,
1
Despre tratativele de la Iaşi referitoare la organizarea Unirii, vezi
cap. „Cine a făcut Unirea” din volumul de față.
2
Necoincidență cu relatările lui Marghiloman, care spune repetat că
au sosit la Chişinău în dimineața zilei de 26 martie, afirmații confirmate
şi de alte surse.
3
Desfăşurarea şedinței din 27.03.1918 este descrisă în cap. „Unirea a
«păpat» revoluția”, care semnalează unele lapsusuri ale sursei.
392 SFATUL ȚĂRII
miniştrii, după înțelegerea avută, pleacă spre Casa Sfatului,
dar pe drum sînt opriți de un trimis al Capului Guvernu-
lui local, care le comunică dorința Sfatului de a amînà încă
o zi votarea unirii, deoarece mai sînt multe greutăți de în-
vins pentru a asigurà o majoritate compactă unirii. D-l
Alex. Marghiloman, în curent cu intrigile ce se țeseau, dîn-
du-şi seama de urmările ce ar putea avea dacă li s’ar îngă-
dui un răgaz, îşi continuă drumul. Ajungînd la Sfatul Țării,
miniştrii sînt primiți de membrii guvernului local şi de biu-
roul Sfatului. Introduşi în sala şedințelor, primul-ministru al
României ține o înălțătoare cuvîntare, în care darul vorbei
se luase la întrecere cu sufletul marelui patriot, arată ma-
rele interes ce are Basarabia de a se uni iarăşi cu România,
asigură pe deputați că integritatea Basarabiei le este garan-
tată, sfătueşte să voteze unirea fără nici o întîrziere1. După
aceasta, miniştrii României cu însoțitorii lor părăsesc Sfatul
şi merg la Cartierul corpului de Armată 2, unde aşteaptă re-
zultatul votului. La ora 6,50 p. m., trimişii adunării vin să
anunțe că Unirea a fost votată. Mergem din nou la Sfat. Un
secretar ceteşte rezultatul votului: pentru unire, 86 voturi;
abțineri, 36; în contra unirii, numai 3 voturi. Îmi fac cruce,
rîd, plîng, şi sufletul meu, îndurerat de tot ce suferise doi ani
dearîndul de la nedreptatea omeneasă, multumeşte Celui de
Sus că m’a învrednicit să iau parte la săvîrşirea marelui act
istoric, care leagă din nou Țara Româneasă cu pămîntul Ba-
sarabiei, unde zac de veacuri oasele străbunilor mei. Unirea
se face, după cum glăsueşte proclamarea Sfatului Republicii
Democratice Moldovenești, „în puterea dreptului istoric şi
dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure
să-și hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna
Basarabia se uneşte cu mamă-sa România”.
1
Procesul-verbal al şedinței din 27.03.1918 a S.Ț. nu conține nici o
referință la insistența lui Marghiloman ca deputații să voteze Unirea.
2
Corpul VI armată.
aneXe 393
De azi înainte Prutul nu va mai fi rîul blestemat din cîn-
tecele poporului moldovean, ci apa binecuvîntată care va legà
de veci Moldova cu Basarabia.
În ziua de 30 (12) Marte, se serbează în capitala vremel-
nică a României unirea Basarabiei. La prînzul dat de Rege în
cinstea oaspeților basarabeni, d-l Inculeț Îi dă ştirea că Basa-
rabia Îl numeşte «Regele țăranilor» fiindcă a dăruit moşiile
Coroanei țăranilor de dincoace de Prut1. După prînz se în-
cinge „hora unirii” sub ferestrele Cartierului regesc, casa în
care a locuit Domnitorul Cuza, şi s’a cîntat pentru întîia dată
această horă în 1859, cînd Muntenia s’a unit cu Moldova.
Unde şi cînd se va serba, îmi ziceam atunci, a treia unire...
Serbarea unirii se încheie seara cu o masă mare dată de
primul-ministru la palatul Mitropoliei. Acolo, Dr. Ciugurea-
nu, în cuvîntarea sa, mărturiseşte că: „unirea Basarabiei se
datoreşte d-lui Marghiloman şi Guvernului său”.
Urmările imediate ale acestui mare act au fost: suprimarea
„guvernului regional basarabean”, disolvarea „Sfatului Țării”,
intrarea în Guvern a doi basarabeni ca miniştri de Stat, 9 (22)
April, şi „licențiarea trupelor basarabene” (un regiment de In-
fanterie, 2 regimente de Cavalerie-husari şi o baterie de Artile-
rie), trupe cari dealtfel nu aveau nici o valoare militară.
În ziua de 24 (7) April s’a semnat tractatul de pace cu
puterile vrăjmaşe. D-l Marghiloman mi-a spus cîte greutăți a
avut să învingă ca să poată ajunge la încheierea acestei păci.
Opoziția ce i-a făcut partidul militar german condus de ge-
neralul Ludendorff şi schimbarea atitudinii d-lui Kühlmann
ne-au cauzat mult rău. Marele nostru vrăjmaş a fost cabine-
tul politic de la M.C.G. al armatei germane, care nu părăseà
cele două postulate ale Statului Major: dezarmarea oştirii şi
îndepărtarea Regelui…
1
Afirmație greşită: regele anunțase mai devreme că țăranilor le va fi
dat pămînt, dar reforma agrară avea să se facă mult mai tîrziu. Pămînturi-
le Coroanei nu au fost însă niciodată împărțite în întregime la țărani.
394 SFATUL ȚĂRII
…Guvernul e informat că trimisul ukrainean din Elveția
a început o campanie ostilă în presa elvețiană împotriva ane-
xării Basarabiei. Ministrul de externe va răspunde printr-o
contra campanie, pe care o va conduce d-l Pîcleanu, minis-
trul nostru de la Berna. C. Arion răspunde şi adresei d-lui
Galagan, trimisul ukrainean la Iaşi, prin care Statul ukrai-
nean îşi formulează drepturile la stăpînirea Basarabiei. Răs-
punsul stabileşte drepturile noastre imprescriptibile şi pune
în evidență pretențiunile nefundate ale Ukrainenilor asupra
unei țări, în care aproape nici nu există reprezentanți ai po-
porului ukrainean…
…De la semnarea păcii, vexațiunile şi impilările, ce ne im-
pun Germanii, merg tot crescînd. Sub pretext că populațiunea
germană din Basarabia e molestată de trupele noastre, co-
mandamentul suprem german din Bucureşti (zis „OKM”) a
cerut autorizarea ministrului de Răsboiu să trimită în regiu-
nea satelor germane un detaşament de 1200 oameni, cari să
înlocuească trupele române aflate acolo. În urma înțelegerii
avute cu primul-ministru, această cerere a fost refuzată. Ne-
maiputînd speculà nişte vexațiuni închipuite, „OKM” ne cere
autorizarea ca să trimită în acea regiune grupuri de soldați
pentru a luà contact cu locuitorii şi a descoperi depozitele lor
de hrană. Acum se vede bine scopul urmărit: infiltrațiunea
germană în sudul Basarabiei şi secarea ei de tot ce se va mai
găsi în satele germane. Dar nici aceasta nu a fost admisă.
O altă cerere, cu un caracter tot atît de grav, a fost auto-
rizarea de a încheià o convențiune cu Societatea Ukraineană,
proprietara căilor ferate Akkerman-Basarabskaia, pentru a
exploatà această linie în interesul accelerării transporturilor
de cereale cumpărate în Basarabia. Ea a avut aceeaşi soartă…
…Concomitent cu Germanii vin Austriacii. Aceştia vor
să ocupe cu orice preț linia ferată basarabeană Ocnița-Bălți-
Rîbnița. E infiltrația austriacă, care voeşte să se întindă
din județul Hotinului, pe care-l ocupa, spre sud. Guvernul,
în urma explicațiunilor ministrului de Răsboiu, nu admite
aneXe 395
această cerere, şi, cînd Austriacii au voit să întrebuințeze forța
pentru a ocupà linia, au fost împiedecați tot prin forță…
…În Basarabia, elementele străine şi anarhice, cari se in-
filtrează necontenit de peste Nistru, împing populațiunea la
agitații şi răscoale. Pretextul sînt rechizițiunile alimentelor şi
a mijloacelor de transport, precum şi abuzurile jandarmeri-
ei. Agitatorii se găsesc în rîndurile ofițerilor ruşi rămaşi în
Basarabia, printre personalul Crucii Roşii ruseşti, printre cle-
rul rusificat, şi, în fine, printre străinii refugiați acolo. Pri-
mul-ministru, în urma propunerii ministrului de Răsboiu şi
a bunelor referințe ce i-a dat, a admis ca generalul Arthur
Văitoianu, comandantul trupelor din Basarabia, să fie numit
Comisar al Guvernului în această provincie1. Înalta sarcină
dată generalului se impunea pentru a curma anarhia admi-
nistrativă care dăinuià de mult acolo, a îndruma serviciile
publice pe o cale bună, şi a pune capăt uneltirilor antiunio-
niste de dincoace de Nistru. Această creațiune a răspuns unei
necesități reale, şi proba o face faptul că, deşi a fost desființată
de guvernul liberal, care a considerat ca nule şi neavenite toa-
te actele guvernului conservator, aceeaşi necesitate i-a impus
ca să o reînființeze curînd după aceea…
…Citez o a treia chestiune, în legătură cu tendința Ger-
manilor de a se infiltra cît mai mult în sudul Basarabiei şi de
a exploata tot ce vor puteà găsì în acea regiune. În curs de
două luni, Iuniu şi Iuliu, OKM a cerut mai întîiu ministrului
de Răsboiu şi apoi direct Prezidenției Consiliului, autorizarea
de a instalà la Bolgrad o stațiune de avioane, intermediară
între stațiunile finale Bucureşti şi Odesa. Pînă la finele lui
August, Guvernul nu a acordat cererea.
…Armata şi populațiunea, îngrămădite în mica Moldovă,
au suferit mult în anii 1917 şi 1918. Și suferințele fizice au
1
De fapt, inițiativa instituirii funcției de Comisar General al Basa-
rabiei nu a aparținut ministerului de război, ci lui C. Stere, pe atunci încă
preşedinte al Sfatului Țării, şi lui P. Cazacu, şeful guvernului basarabean.
396 SFATUL ȚĂRII
adus cu ele atîtea boale, cari au făcut pe d-l Nicolae Iorga să
strige îndurerat: Ne piere neamul!
Cînd guvernul Marghiloman a luat frîele guvernului, în
toate depozitele şi centrele de aprovizionare din Moldova nu
se mai găseau decît 97 vagoane de făină de grîu şi de mălaiu,
110 vagoane de grîu şi de secară, 45 vagoane de porumb, 21
vagoane de pîine de răsboiu şi 1500 mii rații de galeti; şi aceste
ne amenințà, şi satele erau pustiite de boale şi cîmpiile sterpe,
acoperite cu infirmerii de cai rîioşi şi istoviți de foame!
…Și totuşi, trebuià să facem ceva. Guvernul a luat măsuri să
se exploateze sistematic mijloacele de cari mai dispuneá Basa-
rabia, să se impiedece risipa şi să se pună stavilă contrabandei,
care încă se practica în Moldova şi, în proporții mult mai mari,
în Basarabia. Și astfel, prin ajutorul Direcțiunii Generale a Ali-
mentării, al Serviciului Etapelor, al Organelor de Execuțiune
Militară, hrana armatei şi a populațiunii a putut fi asigurată în
Moldova pînă la plecarea trupelor vrăjmaşe din Muntenia.
…În ziua de 23 (5) [octombrie], fiind informat de retra-
gerea trupelor de ocupațiune austriace din nordul Basarabi-
ei, am ordonat, autorizat de prezidentul consiliului, Comisa-
rului General al Basarabiei ca, pe măsură ce trupele austro-
ungare vor evacuà nordul Basarabiei, trupele noastre să le
înlocuească imediat, iar la Hotin să se instaleze autoritățile
militare şi civile…
14/1 Ianuar 1924.
Din amintirile lui Alexandru Marghiloman*

Ne-am adunat ca să cinstim data, pentru totdeauna me-
morabilă, de 27 Martie 1918, cînd Basarabia a reintrat în
sînul Patriei-Mume. Dacă prin prisma luminoasă a acestui
act măreț zăriți şi pe pionierul care a netezit căile şi-i faceți
caldele urări pe cari le-ați rostit odinioară, vă exprim şi eu,
din adîncul inimii, profunda mea recunoştință.
* Dintr-un discurs ținut la un banchet la Athenée Palace în Bucureşti.

aneXe 397
Ce a fost unirea Basarabiei cu Moldova în clipa cînd ea
s’a produs?
Nu uitați că a fost prima zare de lumină care străbăteà
cerul negru şi mohorît care de 18 luni apăsà peste întreaga
Românie. A fost picătura de rouă care a căzut pe buzele fripte
de friguri ale României sîngerînde. Și a fost mai presus de
toate vestirea resurecțiunilor totdeauna posibile.
Da, domnii mei. Cînd într-un neam de o sută de ani
despărțit de ai săi, în mijlocul prăbuşirii catastrofale a unui
mare imperiu, pe un pămînt batjocorit de dezertori cari fug
de pe front, pe holdele pustiite de banditisme, în mijlocul
năruirii tuturor autorităților, un popor, la prima chemare a
vremurilor, îşi regăseşte simțul național, se adună, nechemat
de nimeni, şi, din clipa dintîiu, îşi proclamă legitimitatea lui
moldovenească, cînd un fenomen de felul acesta se petrece,
toată Românimea poate să aibă încredere, oricari ar fi ceasu-
rile maştere, in viitorul ei. Și cînd, astăzi, un imperialism so-
vietic − vorbele rîd cîteodată de a se găsì astfel asociate – cînd
un imperialism sovietic contestă Basarabiei legitimitatea ei
moldovenească, contestă temeiul actului prin care ea s’a alipit
de Patria-Mumă, ar fi fost bine ca să ne găsim toți laolaltă,
acolo la Chişinău.
Dacă aş fi avut cinstea să fiu în guvern, cel dintîiu gînd
al meu ar fi fost să rog pe Moştenitorul Tronului − El, care
reprezintă perenitatea monarhică în România − care trebuie
să meargă de frunte cu perpetuitatea alipirii Basarabiei de
Patria-Mumă şi l-aş fi rugat să fie în fruntea noastră la săr-
bătorirea deacolo1, şi aş fi întins o mînă, nu prezidenților de
Consiliu, dar tuturor oamenilor cari au contribuit la elibe-
rarea şi unirea Basarabiei. M’aş fi adresat tuturor partidelor
1
E greu de înțeles această onoare pe care Marghiloman o arătă
„moştenitorului tronului”, adică principelui Carol, care, pe lîngă că nu a
avut nici o legătură cu Unirea Basarabiei, în timpul războiului, aşa cum se
ştie, practic dezertase de pe front.
398 SFATUL ȚĂRII
şi le-aş fi zis: pentru 48 de ore nu mai sîntem în granițele
unui partid politic, ci sîntem în limitele României Mari. Și
acolo, la Chişinău, în fața amenințărilor am fi putut afirma
solidaritatea noastră: dinastie, factori răspunzători şi popor,
solidaritate care ar fi inspirat respect tuturor, dar care, cu
deosebire, ar fi dat o chezăşie puternică noroadelor diverse
din Basarabia că ceeace s’a făcut, s’a făcut pentru eternitate.
Eu unul, domnii mei, nu m’am oprit la puțina delicateță
a protocolului întrebuințat, şi n’am pus decît o singură
condiție: să-mi fie îngăduit mie să răspund lui Cicerin şi lui
Krestinski. Mi s’a refuzat acest drept. Guvernul, înțelept cum
îl ştiți, şi prevăzător, cum îl cunoaşteți, a judecat că erà bine
ca sărbătoarea de acolo să fie o simplă sărbătoare a familiei
liberale.
E bine că e aşà. Se cuvine ca aceia cari, cu mîna lor, au sub-
scris fără nici o ezitare pecetluirea pentru vecie a Basarabiei în
împărăția rusească, ca aceia cari, după ce Basarabia s’a liberat,
n’au făcut şi nu fac nimic pentru dînsa, se cuvine ca numai
membrii acelei familii, smeriți, să se ducă să sărute pragul sălii
în care s’a făptuit marele act al realipirii Basarabiei.
Iar noi, domnii mei, cari n’avem de făcut nici un act de
contrițiune, e bine să sărbătorim aniversarea eliberării Ba-
sarabiei aici, în sînul familiei care niciodată, în gîndirea ei
politică, n’a despărțit Basarabia de Ardeal.
Nu sînt numai vorbe, şi trebuie să reamintesc faptele.
Erà în 1915. A venit la mine un profesor, d-l Alexis Nour,
nu ştiu pe unde se găseşte, căci aş fi fost foarte fericit să-l
văd aici. El alcătuise o hartă admirabilă a Basarabiei unde, în
forma cea mai plastică şi servindu-se numai de documente
ruseşti − insist: numai de documente ruseşti − ajunsese să
stabilească că în Basarabia sînt 2 milioane de Moldoveni față
de 85.000 Ruşi şi 210.000 Ucraineni; restul felurite neamuri
pînă la totalul de 3 milioane.
Harta aceasta, aprobată de Societatea de Geografie, n’a
putut să fie editată cu ajutorul nici unei instituțiuni oficiale
aneXe 399
de cultură din România. Și eu, simplu particular, din fon-
durile mele, am editat harta; iar deatunci ea a fost pe mesele
tuturor conferințelor, se găseşte în toate cancelariile şi har-
ta aceea este documentul cel mai temeinic pentru acei cari
vreau să descurce problema naționalităților în Basarabia.
Mai tîrziu, la 1915, în Decembre, în Senatul României,
cînd se întrezăreà politica pe care şi-o croià guvernul, de la
tribuna Senatului am avut curajul să spun că dacă s’au descris
suferințele Ardealului, de ce nu ne gîndim şi la suferințele Ba-
sarabiei? Noi Românii avem revendicări spre Apus, dar le avem
şi spre Răsărit. Făceam apel la toți şi le spuneam: glasul care nu
se mai aude nu cumva a încetat de a fi un glas care geme?
Și trebuià curaj ca să spui aceasta, domnilor, pentrucă, pe
vremea aceea eram dejà „trădătorul”!
Iar cînd, după intrarea în răsboiu a Turciei, a trecut prin
Bucureşti ambasadorul rus de la Constantinopol şi împreu-
nă cu el un simpatic ministru au venit la mine şi mi-au pus
chestiunea drept: „Socoteşti, d-le Marghiloman, că idealul
României se poate oare înfăptuì fără victoria Antantei?” Eu
am întrebat: „Care ideal? pentrucă România are un ideal şi
peste Prut şi peste Carpați?”
Atunci mi s’au zis vorbele amare: „Despre Basarabia nu
mai e de vorbit; s’a pecetluit soarta ei”. Cuvintele acestea au ră-
sunat multă vreme în inima mea ca clopotul morților şi poate
că amintirea acestor clopote mi-a dat mai tîrziu vioiciunea şi
agerimea cu care am îmbrățişat chestiunea Basarabiei.
Da, domnii mei, am crezut noi că nu e incompatibilita-
te între diferitele aspirațiuni ale țării şi am crezut că putem
căpătà şi din stînga şi din dreapta fără să sacrificăm dreapta
în profitul stîngei.
Și aici mă explic cu frații Ardeleni față de cari aşà de mult
s’au denaturat ideile mele, că multă vreme ei au văzut în mine
un adversar, iar nu un frate luminat.
Dacă erau de seriat aspirațiunile noastre, nu mă ascund:
întîiu alergam spre Basarabia şi mai pe urmă spre Ardeal.
400 SFATUL ȚĂRII
Pentru ce? În Ardeal, o limbă care nu se stinge, o cultu-
ră care, grație admirabilei preoțimi şi învățătorilor deacolo,
înflorea; în Ardeal, un popor economiceşte viguros cu
instituțiuni bine construite, un popor care ajunsese să co-
tropească el economiceşte pe Unguri şi să puie el țărmuire
la impietările săseşti.
Un popor ca acela, putea încă aştepta, dacă era o absolută
necesitate, sfîrşitul unei domnii imperiale, pe cînd Basarabia
nu mai putea aşteptà!
În Basarabia, de 100 de ani clasa conducătoare absolut
rusificată. Cu tristeță, un patriot, Ioncu, spunea la un con-
gres în Kiew, că toate căpeteniile Basarabiei ajunse în Dumă
sau în Consiliul imperial, cheme-se Krupenski, Purişkievici,
erau cei mai aprigi susținători ai politicei imperiale pentru
desnaționalizarea Basarabiei. Comerțul Basarabiei, în mînă
de străini. Și cari străini? Străini de aceia pe cari din cînd în
cînd pravoslavnica Rusie, pe cale de pogromuri, îi aduceà la
smerenia voită pentru ca totdeauna ei să fie un instrument
în mîinile poliției. Iar poporul de jos, singurul care mai păs-
trase intact talismanul limbii şi al bisericii, erà pe cale de a le
uità şi pe acestea pentrucă, una cîte una, i se smulgeau din bi-
serici cărțile româneşti pentru a fi înlocuite cu cărți ruseşti.
Lucrul, domnii mei, ajunsese pînă acolo încît atunci cînd s’a
prezentat în Dumă o lege pentru naționalizarea şcoalelor, în
cele 12 națiuni pomenite, Basarabia nu era cuprinsă ! Da, era
o credință absolută în cercurile de sus ale Rusiei că nu mai
exista limbă, nu mai exista cultură, nu mai exista biserică
moldovenească în Basarabia.
Și cînd, domnii mei, țara aceea era cu sufletul pe buze,
credeți-mă, nu era impietate față de idealul nostru cînd gîn-
deam că, înainte de toate, trebuie să luptăm pentru Basa-
rabia! În caz de primejdie, care este copilul care cel dintîiu
aleargă la poalele mamii sale ca să se apere ? Este copilul cel
slab, copilul cel crud şi numai pe urmă vine baiețandrul,
flăcăul. Copilul bolnav, Basarabia, trebuià întîiu ajutat pen-
aneXe 401
trucă flăcăul Bănățean, flăcăul Ardelean aveau puterea încă
să aştepte.
Domnii mei, ce să mai răsfoim trecutul? A fost o pronie
cerească mai înțeleaptă decît concepțiunea oamenilor, care
a învîrtit aşa evenimentele secolului că deodată s’a realizat
visul celui mai visător patriot şi deodată am avut în brațele
noastre şi Ardealul, şi Banatul, şi Bucovina, şi Basarabia.
Dacă am reamintit acest trecut este numai ca să afirm aci
că, în chestiunea Basarabiei, noi avem precădere pentru a o
sărbători, noi avem precădere pentru a restabili adevărul is-
toric. Cum s’a realizat unirea? E de un viu interes astăzi, cînd
tot procesul e din nou adus la bara lumii, ca să i se cunoască
toate fazele şi să se răscolească toate filele.
Căzuse imperiul. Guvernul trecător al lui Kerenski se clă-
tina, erà Rusia în ajunul evenimentului bolşevismului. Deo-
dată, asupra inițiativei unui soviet moldovenesc din Odesa, se
adună la Chişinău, în Octombre 1917, congresul tuturor Mol-
dovenilor din toată Rusia1. O mişcare pornită de la popor.
În congresul acesta în care erau reprezentate toate bres-
lele, toate armele, toate clasele, prima gîndire a congresului a
fost să reià numele de „moldovenesc” şi să proclame Basara-
bia autonomă politiceşte şi ca teritoriu.
Este foarte interesant să ştiți cum s’a motivat această
rezoluțiune:
„Avînd în vedere cultura națională a neamului moldove-
nesc, trecutul său istoric; plecînd de la principiul proclamat
de revoluțiune că fiecare popor are dreptul de a dispune de
soarta sa pentru a realizà o unire mai strînsă a poporului
moldovenesc, primul congres al Moldovenilor din toată Ru-
sia în unanimitate a decís: Basarabia se bucură de acum îna-
inte de autonomie teritorială şi politică”2.
1
Nu a fost un congres al tuturor moldovenilor, ci doar al militarilor
moldoveni de pe toate fronturile războiului.
2
E vizată rezoluția Congresului Militar Moldovenesc despre autono-
mia Basarabiei, care e citată însă greşit.
402 SFATUL ȚĂRII
Acesta este, domnii mei, prologul alipirii Basarabiei. Acest
vot al unui popor, neinfluențat de nimeni, încălzit numai de
simțămîntul național, conține în germeni desfăşurarea isto-
rică a tot ceeace s’a petrecut deatunci. Și cînd te gîndeşti că
Cicerin şi Krestinski tăgăduesc spontaneitatea alipirii Basa-
rabiei de Moldova, aş zice că nu cunosc istoria contimporană
a țării lor, ori atunci păcătuesc contra adevărului.
A doua grijă a acestui congres a fost de a convoca un Sfat
al Țării care să ocîrmuească treburile Basarabiei.
Cu cîtă înțelepciune acest congres dozează reprezentanța
în Sfatul Țării ! El hotărăşte că vor fi 120 deputați: 68 din par-
tea Moldovenilor1, restul reprezentanți ai tuturor minorităților
etnice. Exact, proporțiunea dintre neamuri. Și congresul aces-
ta, deşi ieşit din revoluțiune, proclamă mai sus decît oricine
dreptul tuturor minorităților să participe la vieața comună. El
rezervă 10 locuri şi pentru Moldovenii de peste Nistru.
Se aleg deputați din toate breslele, din toate partide-
le; comune, zemstve pînă şi Liga culturală a femeilor au
reprezentanții lor. În Novembre, acelaş an, se adună Sfatul
la Chişinău. Ședința inaugurală a Sfatului Țării a fost o so-
lemnitate fără de seaman: episcopul rus din Cetatea-Albă,
Gavril, a dat binecuvîntarea în limba moldovenească; se
face slujbă în limba moldovenească pentru întîia dată!
La şedința inaugurală, cel dintîiu care salută congresul
este d-l Inculeț care pînă atunci era Comisar ajutor trimis
de la Petrograd pentru ca să precipite revoluțiunea în Basa-
rabia.
Vorbesc pe rînd Ucrainenii, Moldovenii; se rosteşte par-
tidul socialist-revolutionar, se rosteşte partidul socialist-de-
mocrat, se rosteşte reprezentantul cooperațiunilor, se rosteşte
doamna Alistar, reprezentanta Ligii culturale a femeilor; vor-
besc un Armean, un Grec, un German, un Evreu, un Polo-
nez. Toate breslele, fără excepțiune, toate, într-un singur glas
1
Corect, 84 de locuri.
aneXe 403
proclamă independența1, autonomia şi dreptul la o vieață li-
beră a Basarabiei.
Iar d-l Inculeț, care pînă atunci erà şampionul rămînerii
în sînul federațiunii ruseşti, el însuş e aşa furat de avîntul
general, că acceptă să prezideze el acest Sfat al Țării.
Sfatul Țării a început organizarea țării. A constituit un
guvern în capul căruia erà d-l Erhan, pînă atunci prezident
al grupului țărănesc2. Dar, lipsit de armată, lipsit de bani, în
mijlocul vîltoarei pe care o provoca plecarea de pe front în
massă a regimentelor ruseşti, cu fugari cari constituiau tot
felul de comitete, cu bande cari se dădeau la tot felul de aten-
tate, starea acestui guvern provizoriu a început să fie de o
precaritate neliniştitoare.
Deaci înainte începe să se lege istoria Basarabiei de istoria
Moldovei. Țin însă să vă atrag atenția că atît la adunarea con-
gresului din Octombre, cît şi la constituirea Sfatului Țării,
noi, din regat, n’am avut nici un amestec. Cu toate forțele
încordate, cu toată atenția pironită asupra frontului, Moldo-
va căutà numai să-şi apere existența ei contra bolşevismului
care dezorganizase un front şi amenințà să-i dezorganizeze
țara. Astfel că nici un picior de dincoace de Prut nu erà în
Basarabia în momentul cînd ea, de la dînsa singură, a consti-
tuit şi congresul şi pe urmă Sfatul Țării.
Ca bază, este imposibil să găseşti, la toate adunările
cari au constituit Statele independente ieşite din Rusia, che-
me-se ele Finlanda, Estonia, Lituania, cum voiți, nicăiri
nu veți găsi o adunare avînd la bază liberul arbitru cum
l-a avut Sfatul Țării, democrația cea mai perfectă, cum a
avut-o Sfatul Țării.
Cînd ordinea s’a primejduit pînă la cataclism, doi din
directori, Christi şi Pelivan, au fost la Iaşi. Cel dintîiu gînd
al lor a fost să ceară ajutor şefului armatei ruseşti, general
1
Independența Basarabiei va fi proclamată mai tîrziu.
2
Corect, preşedinte al Sovietului gubernial al deputaților țărani.
404 SFATUL ȚĂRII
Cerbacief. Bietul om însă, pe vremea aceea era în aşa hal,
încît trupele române trebuiau să-l păzească contra trupelor
ruseşti.
După lungi desbateri în Sfatul Țării, după multe sbuciu-
mări s’a hotărît o cerere formală, care a fost iscălită de direc-
torul de la interne şi de directorul pentru afacerile străine de
a se da un regiment ardelenesc şi guvernul român a dat ordin
ca 1000 de Ardeleni, cari erau pe drum, prizonieri, schimbați,
liberi, şi cari trebuiau să reintre în România, să se oprească la
Chişinău pentru a fi la dispoziția Sfatului Țării1.
Ce s’a petrecut cu acea mie de Ardeleni? Sînt şi astăzi în
Bucureşti, la Cameră şi Senat, oameni cari pot spune: fără
să ştie pentru ce, dezarmați fiind, aproape treziți din somn,
revoluționarii, cari puseseră mîna pe Chişinău, i-au atacat cu
puşti, cu mitraliere, i-au necinstit şi i-au făcut prizonieri.
A fost o clipă teribilă atunci în Chişinău: jumătate din
directorat a trebuit să se ascundă, jumătate să fugă în Mol-
dova2. Rămăsese singuri, fiindcă ei nu făceau parte din blo-
cul moldovenesc, d-nii Inculeț şi Erhan. Atunci n’a mai fost
ezitațiune şi s’a chemat armata română să protejeze guvernul
legal al țării şi să scape țara de prădăciunile bolşevismului.
Iată, domnii mei, care era situațiunea cînd am fost che-
mat deaici, la Iaşi. Supunîndu-mă unui angajament pe care-l
luasem după Consiliul de Coroană de la Cotroceni, m’am dus
la Iaşi chemat de M.S. Regele şi am primit cruda sarcină să
desbat şi să iscălesc pacea învinsului.
1
De fapt, decizia de a trimite trupe în Basarabia guvernul român
a luat-o la 31 decembrie 1917, deci, cu o săptămînă înainte de sosirea la
Chişinău, la 06.01.1918, a regimentului ardelenesc despre care vorbeşte
Marghiloman.
2
Nu este adevărat că directoratul, adică guvernul Basarabiei, s-ar fi
împrăştiat. În realitate, şi guvernul, şi Sfatul Țării şi-au continuat activi-
tatea chiar şi în zilele de gravă criză politică de la sfîrşitul anului 1917 şi
începutul lui 1918, aşa cum foarte bine demonstrează procesele-verbale
ale Parlamentuui basarabean.
aneXe 405
Părtaşi la această chemare au fost desigur în primul rînd
acei cari pe urmă au pretins că am fost desemnat de Mack-
ensen. Am minuta procesului-verbal al unui Consiliu de
Coroană ținut cu guvernul Averescu, cu reprezentanții gu-
vernului Brătianu şi cu şefii militari, în care d-l Brătianu a
sfătuit obşteşte pe M.S. Regele, că „dacă este să se încheie
pace, ar fi bine să se cheme cei din Bucureşti şi cu deosebire
d-l Marghiloman”. Și s’a invocat ca justificare că „poate cei
din Bucureşti vor obține condițiuni mai bune şi, în orice caz,
nu vor putea critica pe urmă pacea pe care România înge-
nunchiată era silită s’o încheie”. Vă închipuiți că, ajungînd la
Iaşi ca să consum acest holocaust, cu cîtă evlavie m’am uitat
la aurora care lumina orizontul dinspre Basarabia, cînd am
fost pus în curent cu mişcarea națională care se produsese.
Îndată ce Basarabia a constatat că grație armatei române
s’a restabilit ordinea şi că prin ea, o vieață normală a reînceput
spontaneu, în toate unghiurile, s’au produs mişcări pentru uni-
re: la Bălți, zemstva în unanimitate a proclamat unirea cu Ro-
mânia şi a cerut-o în scris; o altă delegație a tuturor fruntaşilor,
foşti demnitari ai Rusiei, mari proprietari, negustori, preoți,
fusese deja la Iaşi să ceară formal unirea cu România1; la So-
roca, breslele întrunite au cerut şi ele unirea cu România; se
anunțase meetinguri de acelaş fel la Orhei, Bender, Chişinău şi
mişcarea era aşa de mare, vîntul bătea aşa de tare, că directorii
au fost siliți să împiedece unele întruniri tocmai ca să nu se
accelereze mişcarea aceasta către România2.
N’am pierdut o secundă din vedere Basarabia. Aveam
două căi de ales: ori să iau act de toate mişcările populare
cari se produseseră şi să fac ca şi celelalte să se poată rosti, ori
să iau calea cea mai grea: să mă înțeleg cu Sfatul Țării.
1
E vorba doar de o delegație a marilor proprietari, care cereau unirea
numai pentru a-şi salva averile.
2
Această descriere a atmosferei pro-Unire nu este întru totul confor-
mă cu realitatea. Vezi cap. „Cine a făcut Unirea?”
406 SFATUL ȚĂRII
Calea erà cea mai grea, pentrucă ştiam, că acolo toate
intrigile puteau prinde, acolo erau toți adversarii cari tre-
buiau convinşi, acolo erau rusofilii ireductibili cari trebuiau
reduşi.
Cînd mi-am ales odată calea, am venit la Bucureşti pen-
trucă, de, domnii mei, faptul eliberării Basarabiei nu se poate
examina fără să se ştie ce se petrecea pe celelalte hotare ale
României la epoca aceea. Nu uitați că, pe temeiul prelimi-
nărilor de la Buftea, Germanii trecuseră dejà prin sudul Ba-
sarabiei, că ei îşi dăduseră mîna cu Ucraina, că Ucraina era
considerată absolut ca o provincie germană pentrucă acolo
guvernul Golubovici nu trăià decît sprijinit pe cîrjile pe cari
i le dăduse Germania, iar Austriacii, grație păcii facute cu
Ucraina, pătrunseseră pe la Nord, dealungul Nistrului, ajun-
seseră pînă la Bender. Basarabia era într’un cleşte care, dacă
s’ar fi strîns, tot ce am fi edificat noi la Iaşi sau la Chişinău
era edificat în vînt.
Și am venit la Bucureşti să negociez.
Negocierile le-am dus între 14 şi 18 Marte, întîiu cu d-l
Kühlmann.
Atmosfera nu era prielnică. Arion şi cu mine nu accep-
tam formula pentru petrol şi era o stare de iritațiune în trata-
tivele noastre care făceà foarte grea introducțiunea chestiunii
Basarabiei. Am avut o clipă de fericire: a fost rivalitatea între
aliați pe chestiunea petrolului1; un moment de descordare s’a
produs şi am putut scăpà cu o formulă vagă de promisiune.
Am strecurat atunci din nou cererea Basarabiei la care ni
s’a răspuns în fine: mînă liberă, cu o condițiune: să nu aduc
complicațiuni cu Ucraina.
Cu Austriacii, cu contele Czernin, a fost negociațiunea
mai grea. Contele Czernin formulase o condițiune: ca arma-
1
Era vizată concesionarea către Centrali a exploatării petrolului ro-
mânesc, însă în tratatul preliminar de la Buftea această pretenție nu fuse-
se inclusă, fiind presupusă în prevederea generală cu caracter economic.
aneXe 407
ta română să puie la dispozițiunea aliaților1 pe frontul de
Sud-Vest un batalion pentru ca să adeverească aşà că gu-
vernul din Iaşi a rupt definitiv cu Antanta. Asta era ultima
condițiune pe care o lăsase, plecînd, în scris, contele Czer-
nin. Din fericire înlocuitorul lui, d-l de Koerner, era un om
care a înțeles şi ineleganța cererii şi imposibilitatea morală
pentru România de a o accepta. Și, încetul cu încetul, făgă-
duind o mică rectificare de graniță basarabeană, la 10 km
spre Apus de Hotin, am obținut şi de la cei cari se coborîseră
pe marginea de Nord a Basarabiei mînă liberă.
Cu aceste două gajuri în mînă am sburat la Iaşi. Nu
întrebuințez un termen exagerat fără să-mi dau seama: tre-
buia să sbor, domnii mei, pentrucă deja situațiunea lui Kühl-
mann se slăbise; atacat cu violență de partidul militar, în
special de Ludendorff, care-l acuza că a cedat diplomației ro-
mâne asupra celor două puncte la care ținea mai mult statul-
major german, adică: plecarea regelui din țară pînă la pacea
generală şi dezarmarea armatei; atacat pe această chestiune,
Kühlmann, mîine putea să cadă, cum a şi căzut şi, dacă par-
tidul militar dădea pe succesorul lui, tot ce putusem clădi în
privința Basarabiei ar fi fost clădit pe nisip. Iar pentru Czer-
nin izbucnise dejà scandalul cu scrisorile principelui Sixt
de Bourbon2 şi toată lumea simțeà că Czernin, dintr’o clipă
într’alta, se va retrage neputînd admite ca pe deasupra capu-
lui lui să se facă negocieri cînd el, care aveà răspunderea, nu
ştia nimic. Ca succesor al lui se desemna deja un maghiar
şi-mi ziceam: dacă maghiarul va fi succesorul lui Czernin,
orice aranjament binevoitor pentru România în privința Ba-
sarabiei era şi el caduc. Deaceea eram grăbit, domnii mei.
Trebuià să fie fapt împlinit!
1
Sînt vizate, desigur, Puterile Centrale.
2
Aluzie la corespondența din 1917 dintre împăratul Austro-Ungari-
ei, Carol I, şi principele belgian Sixtus de Bourbon-Parma, care dezvăluia
intenția monarhului austriac de a propune preşedintelui Franței o pace
secretă.
408 SFATUL ȚĂRII
Cum am ajuns la Iaşi m’am pus în contact cu Inculeț şi
cu Ciugureanu, care înlocuise de curînd pe Erhan în capul
directoratului, şi cu bunul Pantelimon Halippa. Conferința
noastră a fost lungă. Ciugureanu şi-a dat mîna îndată cu noi;
Halippa, foc şi inimă pentru nația lui, a fost şi mai lesne în
curentele noastre. Ieşit din popor, fiu al democrației, Halip-
pa se temeà numai de un lucru: ca nu cumva noi, cari repre-
zentam partidul conservator, să dărîmăm bazele democrati-
ce ale aşezămîntului făcut la Chişinău, şi-mi cerea ca probă
să admit votul femeiei. Ne-am împăcat lesne angajîndu-ne
că nu ne vom atinge de drepturile politice ale femeilor în
ceea ce priveşte adunările provinciale1. Însă d-l Inculeț re-
zistà, şi atunci, am făcut apel la d-l Stere. Sîngele lui basa-
rabean, cultura lui rară, suferințele tinereții lui, îi dădeau
un prestigiu neasemănat în Basarabia şi aş fi fost un mare
culpabil dacă, hotărît să nu brutalizez, hotărît să nu întrebu-
intez nici o impunere, nici morală, nici materială, pentru ca
Sfatul Țării să se pronunțe în deplină libertate, aş fi trecut pe
lîngă un asemenea auxiliar fără să fac apel la dînsul.
În ziua de 23 Marte, am ținut un Consiliu de miniştri,
iarăşi cu cele trei personaje basarabene şi cu d-l Stere şi am
ieşit din acel Consiliu mînă în mînă jurînd că sîntem frați
pentru vecie.
Au plecat imediat pentru Chişinău Inculeț, Halippa,
Ciugureanu, Stere. Erà hotărît că la rîndul meu voiu sosì
acolo pentru ziua de 26.
În ajun primesc depeşa că nu e nimic încă terminat şi să
mai amîn plecarea. Eu, care aveam temeiurile mele ca să fiu
grăbit, eu care ştiam că bietul popor basarabean nu fusese
100 de ani sub domnia rusească fără să contracteze boala ne-
hotărîrii, am răspuns telegramei că viu imediat şi am şi ple-
cat. Am plecat cu Mitilineu, ministru de justitie, cu generalul
1
Chestiunile principale, dezbătute la acele tratative, au fost altele,
mai numeroase şi mult mai importante. Vezi cap. „Cine a făcut Unirea?”
aneXe 409
Hîrjeu, cu Gîrleşteanu, Corteanu şi cu generalul Mircescu
care s’a alipit pe lîngă noi neavînd însă nici un comandament
în Basarabia. Am sosit în dimineața de 26 la Chişinău. Pe
peronul gării membrii directoratului în afară de d-l Inculeț
care a venit la sfîrşit. Arhiepiscopul Gurie ne-a ieşit înain-
te. Pe urmă, cu generalul Hîrjeu, am trecut pe frontul întîiu
al escadronului de cavalerie basarabeană pe care l-a prezen-
tat generalul Brăescu, ministrul de Răsboiu basarabean, pe
urmă pe frontul batalionului de vînători român.
Ziua de 26 a fost toată întrebuințată în conferințe. Ce pu-
team face eu era numai la suprafață; cine lucrà în păturile
adînci erau Stere, Cazacu, Costin, Niță Serghie, profesorul
Cădere.
Stere ziceà glumind că a făcut kilometri de vorbărie. Fapt
este că a ținut 28 de cuvîntări şi, după propria lui expresiune,
făcînd cu nebunii pe mai nebunul decît dînşii. Însă spre sea-
ră se desemna tot mai mult voința blocului moldovenesc, pe
care-1 conducea Halippa1, de a impune părerea lui de unire
definitivă cu România.
În dimineața zilei de 27, după ce văzusem în ajun preo-
țimea basarabeană, reprezentanții comunităților, reprezen-
tanții nobilimii, reprezentanții comerțului, după ce avuse-
sem conferințe cu conducătorii, în dimineața de 27 nu mai
era decît o singură rezistență, aceea a d-lui Tîganko, cînd din
întîmplare, se răspîndeşte svonul fals că avem intențiunea
de a restabili pe proprietari, pamînturile expropriate în fa-
voarea poporului şi deodată se produce iarăşi spărtura în
blocul țărănesc2 şi Savenco ne face o întreagă răsturnare a
situațiunii. A ajuns însă cuvîntul meu, că vom respecta legi-
le țării, ca să putem procede la formularea condițiunilor pe
baza cărora se puteà alipi Basarabia de România.
1
Nu există informație precisă că Blocul Moldovenesc ar fi fost condus
de Halippa.
2
E vizat, se vede, Blocul Moldovenesc, nu Fracțiunea țărănească a
lui Țîganko.
410 SFATUL ȚĂRII
La 3 ore mă duc la Sfatul Țării. Am precauțiunea să pă-
trund numai cu prietenii civili cari erau pe lîngă mine. Nici o
uniformă nu s’a văzut în Sfatul Țării, nici o uniformă împreju-
rul Sfatului Țării. Intru în sala de şedinte. Sala mă primeşte în
picioare, afară de grupul rezistenților care, ca demonstrațiune,
nu s’a sculat. Iau cuvîntul ca să arăt ce beneficii pentru Basara-
bia, ce mîntuire pentru neamul întreg dacă unirea se va face.
Am pus, domnii mei, toată căldura de care sînt capabil,
tot darul de convingere şi vedeam cum cuvintele mele prind,
căci unul cîte unul rezistenții se sculau şi la sfîrşitul cuvîntă-
rii mele, toată sala era în picioare.
Am declarat atunci, după ce am depus pe masa biuroului
condițiunile formulate în dimineața aceea cu reprezentanții
grupurilor, că, pentru a lăsà Sfatului Țării deplina lui liberta-
te de judecată, mă retrag împreună cu toți prietenii veniți din
regat. Și de fapt ne-am dus la Cercul militar unde am aşteptat
rezultatul discuțiunilor.
La Cercul militar ni s’a făcut o primire caldă, dar clipe-
le păreau zile, orele luni, trecea timpul şi nu venea nici un
răspuns. Sfatul Țării deliberà după obiceiul de acolo: fiecare
partid avea sala lui şi discutà cu infinită aprindere. Se face 5,
se face 6, ajungem la 7, se întuneca şi nici un răspuns de la
Sfatul Țării. Vă închipuiți ce înfrigurare erà pe noi la ideea
că ceva necunoscut a putut aduce surparea conferinței, cînd
apare colonelul Condeescu din jandarmerie. Venise în fuga
mare să anunțe că majoritatea se rostise în favoarea moțiunii
blocului țărănesc1.
Cea dintîiu bătălie se dăduse pe chestiunea votului şi
anume: dacă se va votà pe față şi cu apel nominal sau nu, şi
majoritatea orînduise votul pe față. Bătălia erà astfel cîştigată,
intrigi nu se mai puteau produce, acei cari trăgeau pe dede-
subt ițele nu mai puteau exercità arta lor şi eram sigur de as-
tădată că votul va fi aşa cum îl aşteptam. De fapt, ni se spuse
1
Corect, Blocul Moldovenesc.
aneXe 411
că, cu mare majoritate, Sfatul Țării, cu apel nominal, a votat
unirea cu România.
Domnii mei, plecăm de astădată în cortej pompos ofici-
al către Sfatul Țării. Cu noi, toți generalii, ofițerii superiori,
escorta de cavalerie basarabeană în cap, escorta lăncierilor
români în spate. Ajungem la Sfatul Țării. Cel dintîiu pe
care-l întîlnesc e Stere. Mă duc la dînsul să-l felicit. Atît a
putut să spuie: „S’a votat” şi mi-a căzut în brațe în clocote
de plîns. Minute întregi n’a putut rosti un cuvînt.
Mai departe, pe scară, doctorul Cazacu, de obiceiu atît
de stapîn pe dînsul cu vorbirea aspră şi ascuțită pe care o
cunoaşteți, în imposibilitate de a rosti o vorbă, ochii lui
plini de lacrimi, grăind ceeace nu putea să spuie cuvîntul
lui, iar generalul Hîrjeu, în care se deşteptase vechiul sînge
basarabean, ştergînd lacrimi furtive, m’a îmbrățişat mulțu-
mindu-mi că i-a fost dat să trăească alături de mine aceste
clipe nemuritoare. Nu vă mai spui, domnii mei, în ce stare
eram eu: cu cleştele nu mi-ai fi putut smulge o vorbă.
Gîndiți-vă: eu, trădătorul, aveam norocul să iau de mînă
Basarabia, s’o duc la Patria-Mumă!
Intrăm, oficialitatea română, într’o sală mică unde tre-
buie să aşteptăm ca să se facă din nou rîndueală. Apoi sîntem
introduşi în Sfatul Țării şi raportorul ne comunică că Sfatul
Țării a votat unirea prin 86 voturi pentru, contra fiind 3 şi
abținuți 301. E cel mai mare număr de votanți care vreodată
s’a rostit în Sfatul Țării în tot timpul cît a fost în sesiune.
Am luat atunci cuvîntul. Sala se schimbase; toată lumea
era în picioare, ciorchini omeneşti pe toate marginile sălii. Și
atunci, am rostit următoarele vorbe:
„În numele poporului românesc şi al Regelui României,
cu adîncă emoțiune şi cu falnică mîndrie, iau act de hotărîrea
quasi unanimă a Sfatului Țării. La rîndul meu, declar că, de
astăzi înainte, Basarabia este pentru vecie unită cu România.
1
Au fost 36 de abțineri.
412 SFATUL ȚĂRII
În aceste clipe mari să ne închinăm cu smerenie în fața ge-
niului rassei noastre care după o despărțire de un veac şi mai
bine găseşte singur calea firească să o ducă la mîntuire, calea
firească arătată de istorie. Să ne unim cu toții inimile şi să
strigăm, împreună şi cu cei ce s’au abținut, Trăească România
una şi nedespărțită !”1
În sală, explozia unei emoțiuni nemaipomenite. Nu
mai erà bucurie, era delir: generalii noştri cădeau în brațele
deputaților, soldații sărutau pe ofițeri; iar noi trăiam nişte
clipe de fericire nespusă.
N’a mai fost cortej, domnii mei, n’a mai fost paradă, a fost
o mulțime în delir, ca un potop, se duceà spre catedrală. Iar
în vasta biserică din Chişinău, luminată ca într’o zi de Paşti,
episcopul Gurie2 proclamă pe Regele Ferdinand şi pe Regi-
na Maria, Domni stăpînitori ai Basarabiei şi oficiază un Te-
Deum solemn. Domnii mei, în mulțimea aceea, în care erau
oameni din toate clasele, de toate religiunile, aşà de unanim
a fost sentimentul național că nu s’a înregistrat o vorbă de
contestațiune; nu s’a exprimat un gest de opunere3.
Și astăzi, domnii mei, profit de această ocaziune ca să mă
închin cu slavă înaintea modeştilor deputați din Sfatul Țării.
Erau acolo oameni de multe ori cu cultură rudimentară; erau
acolo oameni aproape sărmani, ieşiți din popor4; unul, dar
unul nu şi-a precupețit votul!
Și-au apărat cu cerbicie convicțiunile, au rămas, unii din-
tre dînşii, ireductibili; pe alții i-a rupt apa dar n’a fost unul
1
În procesul-verbal al şedinței din 27.03.1918, această cuvîntare a lui
Marghiloman alcătuieşte o singură popoziție foarte scurtă. Fragmentul
din textul de față e diferit şi față de însemnarea respectivă din notele sale
politice (vol. III, p. 125).
2
Pe atunci, Gurie era doar arhimandrit.
3
De fapt, starea reală de spirit din sînul populației Basarabiei nu era
nici pe departe așa cum o descrie Marghiloman; marii proprietari, străini
aproape cu toții de ideea națională românească, și de asemenea minorita-
rii, erau adversari ai Unirii.
4
Observație adevărată şi prețioasă.
aneXe 413
care să fi negociat ceva pentru dînsul, nu a fost unul căruia
să-i fi putut face necinstea cineva să-i propună ceva.
Ei, domnii mei, cînd eliberarea Basarabiei s’a făcut pe
bază de liber arbitru, de rostire democrată şi printr’un act
curat ca apa de cristal, nu mai poate nimeni să-i tăgăduească
legitimitatea şi procesul este pentru totdeauna închis.
Aşa s’a săvîrşit, domnii mei, actul sfînt al unirii Basa-
rabiei. Cu dînsul, cînd am fost silit să mă retrag, la sfîrşitul
anului 1918, puteam să-mi încheiu activitatea politică şi aş
fi făcut-o voios dacă aş fi fost tratat nu cu recunoştintă,
pentrucă nu cer firii omeneşti sentimente extraordinare,
dar dacă aş fi fost tratat cu decență.
Dar nu trecuse o lună de la retragerea mea, domnii mei,
şi cînd am văzut că puhoiul calomniei a rupt orice zăgaz,
cînd am constatat cîineala cu care toți acei cari au tremurat
odinioară pentru răspunderile lor, mă atacau, cînd am con-
statat că toți cari au păcătuit, prin faptă sau lipsă de prevede-
re, căutau să mă încarce cu toate păcatele pe cari ei aveau să
le ispăşească, am ridicat capul, mi-am încordat nervii, şi am
rămas la postul meu. Nu aveam să mă apăr pe mine, ştiam
că istoria − nu istoria pe care o fac polemicile de partid, dar
istoria pe care o sapă realitatea faptelor − acea istorie îmi va
da dreptate; dar aveam de apărat, domnii mei, cinstea parti-
dului meu care nu trebuià o clipă măcar să poată fi bănuit că
a suportat în fruntea lui un om care, într’un anume moment,
a slujit alte interese decît interesele țării lui.
Și astăzi, domnii mei, lumina e făcută; soarta mi-a dat
revanşa care mi-o datorà.
Cu toate acestea n’a sunat ceasul cînd poți să zici: sloboa-
de, Doamne, pe robul tău.
Da, domnii mei, țara noastră a crescut, dar vaza ei nu a
crescut. Prin vina noastră, n’am ştiut să ne adaptăm vremuri-
lor noui. Am rămas încîlciți în politica îngustă de partide, cu
polemicile de persoane, cu pismuirile ei. A rezultat deaici o
slăbire generală a acțiunii de Stat. Avem pe granițele noastre
414 SFATUL ȚĂRII
vecini cari ne pîndesc şi ar fi mare păcat dacă s-ar acredità
că corpul acesta al României este slăbit, cum ar fi tot aşà
de mare păcat dacă ar trece drept adevăr că corupțiunea în
România falsifică toate ruajele acțiunii de Stat. Și, cum do-
rim, domnii mei, o țară puternică, o țară rînduită, la care
puterea morală să fie egală cu puterea materială, nu rămîne
decît să îndemn pe toți acei cari, prin acțiunea lor politică
sau prin vieața lor privată, pot statornicì pilde în țara aceas-
ta, ca toți acei cari, prin experiența lor pot fi încă puncte de
razim pentru reconstituirea de forțe, să ramîie în popor; şi
pentrucă eu cred, domnii mei, că sîntem în stare de a aduce
această contribuțiune țării, aici, în mijlocul unor oameni de
bine, eu nu pot ridica decît un toast şi ca o ultimă rugăciune
către Atotputernicul, care a fost aşa de blînd, aşà de darnic,
aşà de ocrotitor cu România: să dea oamenilor mintea cea
bună, şi ridic paharul meu, domnii mei, într’o strîngere la un
loc a oamenilor de bine, pentru întremarea Patriei noastre.
(Din volumul Lui Alexandru Marghiloman omagiu
cu prilejul unei îndoite aniversări. Prietenii și admiratorii lui,
Bucureşti, 1924)
indeX 415
indeX*
A Angelescu, Constantin, diplomat 134

Adamovici, Eugen, pilot militar, prefect Anghel, Vasile boier basarabean 37
al județelor Tighina şi Cetatea Albă Antanta: vezi Puterile Aliate
196 Antonescu, Ion, şeful biroului Operațiuni
Adunarea Constituantă a Basarabiei 40, din cadrul Marelui Cartier General
82, 111, 114, 115, 171, 180, 278, 320, al armatei române 138
325, 327, 331 Apostol, comună în regiunea Salonic din
Adunarea Constituantă a României Macedonia 348
(Constituanta) 199, 251 Apus 44, 215, 216
Adunarea Constituantă a Rusiei 23, 48, Ardeal 54, 238; vezi şi Transilvania
72, 110, 319, 332 Argetoianu, Constantin 38, 107, 171, 173,
Afanasiev, Efim, deputat în S.Ț. 334 175, 193, 208, 209, 211, 213, 291
Akkerman, N.A., membru al conducerii Arion, Constantin, ministru de externe
locale a or. Leova 33, 74 în guvernul Marghiloman 194, 195,
Akkerman, oraş şi județ în sudul Basara- 199, 202, 258
biei 34, 106, 188; vezi şi Cetatea Albă Arioneşti, plasă în jud. Soroca 350, 351,
Alecsandri, Vasile 47, 53 352
Alexandri, Nicolae, deputat în S.Ț. 44, 49, Arman, Ștefan, deputat în S.Ț. 324, 362.
50, 158, 170, 218, 231, 236, 277, 279- Arseniev, după unele surse, deputat în
280, 296, 297, 299, 302, 334, 358, 362 S.Ț. 362
Alexandrov, A., presupus deputat în S.Ț. Arzamas, oraş în gubernia Nižnij Nov-
115 gorod 346
Alexandrovskaja, stradă în Chişinău 140 Austria 153, 155, 199
Alistar, Elena, deputat în S.Ț. 52, 57, 104, Austro-Ungaria 55, 172, 257, 259
179, 205, 209, 212, 232, 248, 277-279, Averescu, Alexandru 152, 153, 155, 156,
297, 334, 362 157, 167, 171, 172, 173, 174, 175, 185,
Almendingher, Filip, deputat în S.Ț. 27, 192, 195, 196, 197, 198, 200, 213, 218,
81, 334, 362 223, 269, 280, 291
Alperspach, mare proprietar funciar în
jud. Tighina 91 B
Alt Arciz, colonie germană în sudul Ba- Bacău 152
sarabiei, jud. Ismail 346 Bajbeiuc-Melikov [Melikişvili], Piotr,
America: vezi Statele Unite ale Americii deputat în S.Ț. 41, 364
Andrews, W., însărcinat cu afaceri al Balamez, Sepan, deputat în S.Ț. 364
SUA în România 260 Balan, sat în plasa Glodeni, jud. Bălți
Andronachi, Gheorghe, militar 175 336, 337
* Indicele de față nu cuprinde numele din Anexa 4. Informația din notele de la subsolul
texului de bază al cărții este menționată numai în cazul în care aceasta vine în completarea
conținutului textului din paginile corespunzătoare. Denumirea „Sfatul Țării” nu a fost inclusă
în indice. De regulă, numele de persoane se dau aşa cum se întîlnesc în sursele documentare de
unde au fost luate.
416 SFATUL ȚĂRII
Balasineşti, sat în jud. Hotin 356 Belgia 333
Balatina, aşezare şi plasă în jud. Bălți Bender 91, 124, 133, 139, 148, 151, 188,
354, 355 282, 343, 344
Balbareu, I., consilier tehnic în Directo- Berezovschi, Mihail 297
ratul de industrie şi comerț al Basa- Bernschtein, familie de evrei bogați şi
rabiei 225 bine cunoscuți în Basarabia 329
Baltaga, Alexandru, deputat în S.Ț. 47, Berthelot, Henri Mathias 77, 100, 128,
338, 358, 362 131, 132, 133, 134, 136, 138, 145, 146,
Banat 245 154, 155, 176, 201, 253, 261, 276
Banca Națională a Republicii Moldove- Bessarabskaja jizn´, ziar din Chişinău
neşti 97, 127, 289, 290 177, 180
Banca Națională a României 260 Biroul de Organizare a Sfatului Țării 18,
Barclay, George, ambasadorul Marii Bri- 24, 25, 26, 27, 28, 29, 47, 48, 49, 71,
tanii în România 100, 133, 201 112, 159, 272, 274, 282, 295, 296, 301,
Bardar, comună în jud. Chişinău 338, 304, 305, 306, 319
340 Biserica Ortodoxă Română 298
Basarabia 9, 10, 11, 12, 16, 17, 19, 20, 21, Bivol Nicolae 52, 63, 64, 66, 103, 248,
23, 27, 30, 31, 32, 35, 37, 38, 39, 41, 43, 362, 384, 385
44, 45, 49, 52, 53, 55, 56, 57, 60, 61, 63, Bivol, Constantin 52, 248, 336, 362, 384
66, 69, 71, 72, 73, 75, 76, 77, 78, 80, 81, Bîrcă, Teodor, deputat în S.Ț. 336, 364
82, 83, 84, 85, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 96, Bîrcă, Teodosie, deputat în S.Ț. 338, 364
97, 102, 103, 105, 107, 108, 109, 110, Bîrcă, Vasile 205, 209, 242, 334, 364, 384
111, 112, 113, 114, 116, 118, 122, 123, Blocul Moldovenesc 27, 41, 43, 50, 52,
125, 127, 129, 131, 132, 133, 134, 135, 60, 62, 63, 66, 67, 69, 81, 93, 101, 114,
136, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144, 115, 117, 143, 159, 166, 186, 187, 192,
145, 146, 147, 148, 149, 150, 151, 151, 203, 205, 207, 208, 209, 239, 240, 255,
153, 154, 155, 156, 157, 158, 162, 164, 271, 273, 278, 283, 284, 299, 300, 301,
165, 166, 167, 168, 169, 170, 171, 172, 302, 319, 320, 321, 322, 326, 327, 329,
173, 174, 175, 176, 177, 178, 179, 180, 332, 335, 337, 339, 341, 343, 345, 346,
181, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 189, 347, 349, 351, 352, 355, 357, 358, 358,
190, 193, 194, 195, 196, 198, 199, 200, 360, 361
201, 202, 206, 209, 211, 213, 214, 216, Bocani, sat în jud. Bălți 358
217, 218, 219, 220, 221, 222, 223, 225, Bodescu, Vladimir 42, 334, 364
228, 229, 230, 232, 257, 259, 262, 263, Boell, boier basarabean 192
264, 265, 266, 268, 270, 271, 272, 273, Bogos, Dimitrie 53, 59, 120, 124, 137,
274, 275, 276, 277, 279, 280, 281, 285, 304-305
286, 289, 290, 291, 296, 298, 299, 301, Bogos, Vladimir 30, 52, 64, 67, 338, 362
302, 303, 305, 313, 314, 316, 318, 320, Bogzeşti, sat în jud. Orhei 347, 348
321, 322, 323, 324, 325, 327, 328, 329, Bojorovca (?), sat în jud. Soroca 338
330, 332, 333, 359, 360, 362, 364, 366, Boldureşti, comună în jud. Chişinău
368, 370, 372, 376, 380, 382, 384, 386 338, 339
Baxan, Zaharia, deputat în S.Ț. 336, 362 Bolgrad 77, 138, 151, 353, 368
Bădiceni, aşezare şi plasă în jud. Soroca Bologan, Ștefan, deputat în S.Ț. 364
357 Bosie-Codreanu, Nicolae [N.N. Codrea-
Bădragii Vechi, comună în jud. Hotin nu] 27, 40, 57, 66, 99, 103, 136, 170,
348, 349 244, 255, 281-282, 295, 336, 362, 366
Bălți 15, 73, 102, 106, 148, 151, 186, 187, Bosie-Codreanu, Nicolae I. 344
188, 189, 190, 191, 192, 197, 228, 282, Bosie-Codreanu, Petru 364
339, 341, 351, 354, 382, 386 Boşteanu, Ernest, general 136, 137, 140,
Beck, mare proprietar funciar în jud. Ti- 144, 145, 158
ghina 91 Botezatu, N., boier basarabean 38
indeX 417
Botnariuk, Stepan 27, 81, 336, 364 C
Brancovo (Brătuşeni ?), jud. Soroca 353 Cahul, oraş în sudul Basarabiei 33, 74,
Bravicea, plasă în jud. Orhei 346, 347 76, 77, 106, 228, 301, 382
Brăiescu, Constantin, general, director Camenița, jud. în regiunea Podoliei 350,
general în guvernul Republicii De- 354
mocratice Moldoveneşti 120 Camera Deputaților a României 263
Brătianu, Ionel I.C. 23, 133, 153, 156, Cara (?), presupus deputat în S.Ț 364
171, 193, 215, 234, 238, 253, 254, 258, Caragaşul Nou, comună în jud. Ismail
259, 262, 263, 276 342, 343
Brătuşeni, comună în jud. Soroca 227 Caraman, Anton, deputat în S.Ț. 81, 342,
Brest (Brest-Litovsk), Conferința de pace 366
de la ~ 50, 157, 173 Carauş, Dumitru, deputat în S.Ț. 27, 366
Brinici, Gheorghe, deputat în S.Ț. 226, Carol, principe 149, 155, 253
336, 364 Carpați 19, 54, 55
Brînzenii Vechi, sat în jud. Bălți 15, 336, Casa Noastră, organul de realizare a re-
337 formei agrare în Basarabia 245
Broasca, sat în jud. Ismail 356 Catelli, Emanoil, director general pentru
Bruxelles 333 agricultură în guvernul Cazacu 39,
Bucătaru, Ion, deputat în S.Ț. 334, 364. 175, 309
Buciuşcan, Gavril, deputat în S.Ț. 86, 87, Caterinici, moşier 226
210, 336, 362 Cavel, Edith L., eroină britanică din Pri-
Bucovăț 77 mul Război Mondial 333
Bucovina 54, 202, 238, 245, 257, 262, Cazacliu, Grigore, deputat în S.Ț. 364
263, 314 Cazacliu, Ion, deputat în S.Ț. 342, 366
Bucureşti 102, 172, 173, 174, 206, 213, Cazacliu, Vladimir, deputat în S.Ț. 124,
234, 240, 254, 256, 269, 270 342, 366
Budiştean, Ignat, deputat în S.Ț. 336, 362. Cazacu, Petre, deputat în S.Ț. şi prim-
Budnicenko, Nikita, deputat în S.Ț 336, ministru în guvernul RDM 89, 101,
364 196, 218, 220, 223, 237, 291, 296, 303,
Buftea, localitate lîngă Bucureşti, unde 308, 309, 310, 366
la 5 martie 1918 a fost semnat tratatul Cădere, Dumitru, consilier tehnic în
preliminar de pace între România şi Directoratul instrucțiunii al RDM,
Puterile Centrale 156, 157, 172, 173, organizator al propagandei culturale
176, 191, 195, 261, 269 în Basarabia 189, 196, 231
Buiuc, Ilarion, deputat în S.Ț. 336, 362 Căinari, aşezare în jud. Tighina 138
Bujniță, Teodosie, deputat în S.Ț. 364 Călăraşi, aşezare în jud. Chişinău 140,
Bulat, Ștefan 61, 364 144, 339
Bulgaria 55, 135, 167, 259 Călugăr, sat în jud. Bălți 346, 347
Burduh, Ioan, presupus deputat în S.Ț. Căpreşti, sat în jud. Soroca 345
364 Căpriana, comună în jud. Chişinău 356
Bursuceni, sat în jud. Bălți 346 Cărpineni, aşezare în jud. Chişinău 151
Buruiană, Gheorghe, deputat în S.Ț. 41, Ceban, Grigore, deputat în S.Ț. 382
52, 57, 81, 104, 117, 124, 137, 140, 166, Cecan, Nicanor, deputat în S.Ț. 29, 382
242, 336, 364 Cecherul-Cuş (?), deputat în S.Ț. 382
Buțeni, sat în jud. Chişinău 338 Cecur-Mengir, sat în jud. Tighina 357
Buzdugan, Ion, deputat în S.Ț. 15, 30, Cerescu, Vladimir, deputat în S.Ț. 356,
40, 42, 43, 51, 52, 53, 54, 65, 66, 81, 382
86, 87, 92, 114, 117, 170, 185, 207, 211, Cernăuțan, Nicolae, deputat în S.Ț. 356,
214, 232, 244, 248, 273, 282-284, 295, 382
318, 332, 336, 358, 362 Cernea, maior în armata română 138
Cernega, Ion, deputat în S.Ț. 356, 382
418 SFATUL ȚĂRII
Cernei, Nicolae, deputat în S.Ț. 356, 382 Clipa-Barbovschi, Gherasim, episcop al
Cernov, Nicolae, deputat în S.Ț. 382 Huşilor 298
Cetatea Albă 152, 297 Coandă, Constantin, general, prim-mi-
Chilia 77, 148 nistru 124, 241
Chiorescu, Vladimir, deputat în S.Ț. 27, Cobusca Nouă, sat în jud. Tighina 91
137-138, 141, 170, 224, 302-303, 344, Cocear, Ștefan, deputat în S.Ț. 368
366 Cocîrlă, Pavel 56, 81, 103, 287, 344, 366
Chiperceni, comună în jud. Orhei 336, Codreanu, Ion, deputat din Ștefăneşti,
337 Soroca („moş Ion Codreanu”) 15,
Chirghiz-Chitai, rîu în sudul Basarabiei 117, 244, 316-319, 332, 334, 366
152 Cojocaru, Gheorghe, istoric 131, 164,
Chiriac, Afanasie, deputat în S.Ț. 344, 187
366, 384 Cojocaru, Teodosie, director general în
Chiriacescu (Kiriacescu), Oscar, în 1918- guvernul RDM 120, 121, 294-295, 368
1919, membru al guvernului român Cojuşna, comună în jud. Chişinău 136
212 Colibaş, comună în jud. Cahul 352
Chirileni, comună în jud. Bălți 338 Comerzan, Nicanor, deputat în S.Ț. 368
Chişcăreni, plasă în jud. Bălți 343 Comisariatul General al Basarabiei 224,
Chişinău 15, 20, 26, 30, 32, 33, 35, 38, 39, 225, 226, 229, 231, 239, 292
58, 76, 77, 96, 102, 104, 106, 110, 121, Comisia agrară a Sfatului Țării 93, 94,
122, 123, 124, 125, 126, 127, 128, 130, 245, 280, 284, 285, 312, 315, 324, 363,
133, 136, 137, 138, 140, 141, 144, 222, 365, 367, 369, 371, 373, 375, 377, 379,
223, 238, 240, 241, 250, 265, 271, 273, 381, 383, 384, 385
276, 278, 293, 296, 298, 300, 303, 305, Comitetul de apărare a revoluției 36, 319
306, 309, 312, 333, 340, 341, 344, 346, „Comitetul de salvare a Basarabiei” de la
347, 348, 349, 350, 356, 366, 368, 378, Odesa 328
382, 385, 386 Comitetului agrar al Republicii Demo-
Chitai, lac în sudul Basarabiei 152 cratice Moldoveneşti 80
Chițcani, sat în jud. Orhei 338 Comrat, aşezare în jud. Cetatea Albă 139
Ciadîr-Lunga, aşezare în jud. Cetatea Conferința de Pace de la Paris 23, 38, 41,
Albă 347 90, 124, 131, 133, 161, 169, 174, 194,
Cijevschi, Vasile, deputat în S.Ț. 57, 74, 210, 215, 234, 238, 240, 250, 251, 255,
87, 103, 120, 206, 207, 255, 271, 277, 263, 274, 276, 319, 324, 328
298-299, 302, 304, 308, 356, 382 Congresul III al țăranilor din Basarabia
Cimişlia, aşezare în jud. Tighina 151, 357 115, 124, 164, 317, 318, 329, 333, 337,
Ciobanu, Ștefan, ministru al instrucțiunii 339, 341, 343, 347, 349, 353, 357, 360,
în guvernul RDM 19, 45, 89, 101, 103, 362, 364, 366, 368, 370, 372, 374, 376,
141, 164, 169, 185, 186, 204, 208, 232, 380, 382, 386
287-289, 309 Congresul Militar Moldovenesc 18, 20,
Cîrmuirea Gubernială (Gubernskoe Pra- 21, 24, 25, 26, 30, 49, 71, 80, 112, 159,
vlenie) 105 202, 272, 274, 282, 284, 292, 298, 299,
Ciuciuleni, comună în jud. Chişinău 137 300, 305, 306, 307, 309, 316, 319, 337,
Ciugureanu, Daniel, prim-ministru în 339, 341, 343, 345, 347, 349, 351, 353,
guvernul RDM 43, 49, 55, 79, 82, 83, 355, 357, 361, 362, 364, 366, 368, 370,
85, 86, 88, 91, 122, 158, 161, 172, 173, 372, 374, 376, 378, 380, 382, 386
174, 175, 181, 190, 193, 195, 196, 197, Consiliul Directorilor Generali al Repu-
198, 199, 200, 212, 214, 218, 238, 240, blicii Democratice Moldoveneşti (gu-
248, 255, 268, 271, 275, 289, 291, 294, vernul) 92, 97, 100, 105, 118-119, 122,
297, 308, 324, 325 124, 126, 131, 132, 142, 143, 146, 164,
Ciumacenko, Procopie, deputat în S.Ț. 217, 223, 224, 225, 227, 235, 237, 239,
80, 81, 125, 137, 158, 159, 264, 382 249, 265, 266, 275, 277, 295, 301, 322
indeX 419
Consiliul Suprem al Conferinței de Pace Cuvînt moldovenesc, ziar 354
238 Czacliu, Grigore, deputat în S.Ț. 342
Copanca, comună în jud. Tighina 151 Czernin, Ottocar, ministru de externe al
Copeleuca, sat în jud. Hotin 352, 353 Austro-Ungariei 149, 201
Corjova, comună în jud. Tighina 344,
345 D
Corneşti, aşezare şi plasă în jud. Bălți DÁlbiat, maior, reprezentantul Misiunii
346 militare franceze la Chişinău 146
Corobceanu, Teodor, deputat în S.Ț. 65, Dascăl (?), presupus deputat în S.Ț. 368
344, 366 Dăncăuți, aşezare şi plasă în jud. Hotin
Corteanu, Andrei, scriitor şi funcționar 352, 353
de stat în guvernul Marghiloman Declarația de independență a Republicii
211 Democratice Moldoveneşti 45, 49, 52,
Costachi, Veniamin, episcop al Huşilor 54, 165, 166, 169, 170-171, 177, 178,
298 180, 280
Costeşti, comună în jud. Chişinău 336, Declarația Sfatului Țării din 2 decembrie
337 1917 34, 43, 45, 48, 79, 80, 81, 82, 83,
Costin, Ion, deputat în S.Ț. 170, 232, 237, 85, 86, 87, 88, 113, 171, 285, 293, 310,
244, 280, 295-296, 366 315, 326, 331
Costinescu, Emil, ministru 259 Declarație de Unire din 27 martie 1918
Costiujeni, spitalul din ~ 335 45, 93, 197, 203, 208-209, 210, 213,
Coşcodeni, sat în jud. Bălți 357 217, 222, 236, 238, 239, 245, 249, 262,
Cotiujenii Mari, jud. Soroca 334, 335, 265, 269, 280, 299, 327
343 Delta (Dunării) 151
Cotoros, Teofil, deputat în S.Ț. 25, 74, Demirov, Gheorghe, deputat în S.Ț. 81,
158, 368 340, 368
Covali, Vasili, deputat în S.Ț. 366 Deșteptarea, societate culturală studen-
Creangă, Ion, deputat în S.Ț. 344, 368 țească din Kiev 339
Crihan, Anton, deputat în S.Ț. 15, 52, 56, Devlet Agaci, comună bulgărească în
59, 65, 66, 69, 93, 120, 170, 245, 248, jud. Cetatea Albă 340
251, 284-287, 322, 325, 344, 366, 385 Diaconovici, Vladimir, deputat în S.Ț.
Crimeea 343, 378, 380 340, 368
Cristi, Vladimir, deputat în S.Ț. şi mi- Diamandy, Constantin, diplomat român
nistru de interne în guvernul RDM 129, 144
275-277, 368 Dicescu, Vladimir, boier basarabean 37
Crucea Roşie americană 262 Dinico-Iordăchescu, Serghei, deputat în
Cruglic, sat în jud. Hotin 344 S.Ț. 210, 320, 340, 368
Cruglic, sat în jud. Orhei 340 Dobinescu, V.F., istoric, 263
Csaky, Istvan, om politic ungur 152 Dobrogea 135, 149, 150, 152, 156, 167, 195
Cubolta, sat în jud. Soroca 354 Dobrovolschi, Nikolai, deputat în S.Ț.
Cucioaia, sat în jud. Bălți 342, 343 110, 368
Cucuieții Noi, sat în jud. Bălți 350, 351 Dobuleac (?), presupus deputat în S.Ț.
Cujbă, Sergiu, scriitor şi activist politic 368
basarabean 319 Domusci (?), presupus deputat în S.Ț. 27,
Culava, Alexei, deputat în S.Ț. 346, 366 368
Culbertson, W.S., ambasador al SUA în Don, rîul, regiune 177, 178
România 216 Donduşeni, comună în jud. Soroca 335
Culea, Apostol, activist cultural în Basa- Dragomir, Dimitrie, deputat în S.Ț. 368
rabia 232 Dragu, colonel, comandantul unui regi-
Cuşilăuca, comună în jud. Soroca 342 ment care a activat în sudul Basarabi-
Cuşmirca, sat în jud. Orhei 353 ei la începutul anului 1918 151
420 SFATUL ȚĂRII
Dron, Dumitru, deputat în S.Ț. 342, 368 278, 279, 308, 335, 339, 343, 345, 347,
Druță, Gheorghe, deputat în S.Ț. 370 351, 355, 374
Dubăsari, oraş în Transnistria 151 Făleşti, localitate în jud. Bălți 151, 347,
Duca, I.G., om politic român, memori- 350, 351, 359
alist 194 Ferdinand, regele României 149, 211, 241
Dudkevici, Felix, deputat în S.Ț. 27, 87, Filipescu, Constantin, specialist în pro-
170, 207, 368 bleme agrare, expert în Comisia agra-
Duhonin, N.N., general, şeful Statului ră a Sfatului Țării 92
Major al armatei ruse 306 Filipescu, Nicolae, ministru în guvernul
Dume, organe de autoadministrare loca- român 259
lă în oraşe 29, 30, 33, 104, 106, 124, Fîntîna Nouă, sat în jud. Soroca 227
347, 355, 386 Floreşti, plasă în jud. Soroca 342
Dumitraşcu, Ion, deputat în S.Ț 340, 368 Focşani, armistițiul de la ~ 156, 168
Dunăre 135, 148, 151, 152, 199 Fontaine, M., căpitan în misiunea mili-
Dunărea de Jos 156 tară franceză din România 253, 258
Dunăreanu, Nicolae, scriitor român, ac- Foreign Office 231, 234, 254
tivist cultural în Basarabia 232 Fracțiunea țărănească din Sfatul Țării
Durleşti, jud. Chişinău 136, 334 309, 319, 325, 326, 327, 337, 339, 341,
Duşmani, sat în jud. Bălți 350 343, 347, 349, 357, 358
Francis, D.R., ambasadorul SUA la Pe-
E trograd în timpul războiului 261
Echimăuți, sat în jud. Orhei, 352, 353 Franța 133, 172, 219, 253, 260, 262
Edineț, comună în jud. Bălți 337, 348, Front-Otdel, organizație militară bol-
349 şevică în Chişinău 123, 124, 127, 264,
Eigher, Solomon, deputat în S.Ț 370 303, 321, 329
Enescu, Fotin, ministru în guvernul Frontul de Est 265
Coandă 240 Frontul Român 35, 51, 73, 75, 76, 84, 99,
Enescu, George 232 104, 115, 116, 118, 123, 127, 129, 130,
Episcopia Huşilor 298 135, 147, 148, 151, 169, 253, 258, 259,
Epure, Boris, deputat în S.Ț., primul se- 301, 311, 331, 337, 343, 347, 349, 353,
cretar al S.Ț. 237, 238, 240, 242, 244, 364, 372, 374, 378
340, 359, 370, 384, 385 Fundenii Noi, comună în jud. Bălți 336
Erdek-Burno, comună în jud. Ismail 346
Erhan, Pantelimon, deputat în S.Ț., prim- G
ministru al primului guvern al RDM Gafencu, Vasile, deputat în S.Ț. 15, 52,
28, 42, 43, 47, 52, 57, 75, 80, 81, 82, 86, 53, 57, 64, 81, 104, 116, 248, 255, 313-
87, 88, 94, 97, 101, 102, 103, 105, 119, 316, 332, 338, 370
121, 123, 124, 125, 126, 136, 137, 138, Galați 75
140, 141, 143, 145, 146, 159, 163, 164, Galițchi, Simion, deputat în S.Ț. 370
170, 177, 180, 244, 255, 264, 266, 268, Galiția 314
274, 275, 282, 289, 294, 295, 299, 302, Garbuz (Harbuz), Ion, deputat în S.Ț.
308, 309, 321, 322, 324, 329, 342, 370 210, 338, 370
Ețcul, Gheorghe, deputat în S.Ț. 370 Gavriil, arhiepiscop de Akkerman 297
Găină, Andrei, deputat în S.Ț. 38, 370
Europa 9, 35, 112, 154, 172, 262
Germania 55, 149, 172, 175, 202, 219,
Europa de Sud-Est 258
258, 259
F Gherman, Isak, deputat în S.Ț. 42, 370
Fasciotti, Carlo, ambasadorul Italiei în Ghernzul, Vasile, deputat în S.Ț. 370
România în anii Primului Război Ghibu, Onisifor, redactorul ziarelor Ar-
Mondial 133, 201 dealul şi România nouă care se edi-
Făclia, societate culturală a românilor tau la Chişinău 137, 207, 208, 212,
basarabeni 57, 66, 103, 104, 179, 273, 227, 232
indeX 421
Ghidighici, comună în jud. Chişinău 237, 240, 241, 242, 243, 244, 245, 248,
136, 137 250, 251, 269, 271, 276, 282, 295, 302,
Giurescu, C.C., istoric 185 354, 358, 360, 382
Gîrlenii Mari, sat în jud. Hotin, 348, 349 Harea, Vasile, deputat în S.Ț. 52, 382
Glavce, M., boier basarabean 37, 324 Hasan Batîr, comună în jud. Cetatea
Glodeni, aşezare şi plasă în jud. Bălți Albă 340, 341
350, 351, 354 Herson 261
Glugan, Ivan, deputat în S.Ț. 340 Herța (Gherța), Ion, deputat în S.Ț. 338,
Goga, Octavian 47, 53 370
Golubovici, Vladimir, prim-ministru al Herța, Teodor, deputat în S.Ț. 382, 386
Ucrainei 55 Herța, Vladimir, boier basarabean 37,
Gorăşteni, sat în jud. Hotin 348 204 (casa Herța)
Gore, Paul, boier basarabean, participant Hîjdieni, sat în jud. Bălți 354, 355
la constituirea Partidului Național Hîrjeu, Constantin, ministru în guver-
Moldovenesc 37 nul Marghiloman 222
Goteşti, sat în jud. Cahul 352, 353 Holban, Ștefan, deputat în S.Ț. 300,
Graciovka, sat în jud. Buzuluk din regiu- 306-307, 309, 382
nea Samara 350 Horeşti, sat în jud. Bălți 350, 351
Grekulov, Alexandr, deputat în S.Ț. 370 Horodişte, sat în jud. Chişinău 15, 354
Grinberg (Grunberg), G., deputat în S.Ț. Hôtel de Londres, în Chişinău, unde a
62, 370, 385 fost cazată delegația guvernului ro-
Grinfeld, Nadejda E., deputat în S.Ț. 41, mân în noaptea de 26 spre 27 martie
53, 54, 111, 113, 114, 115, 116, 158, 1918 211
278, 314, 318, 328-333, 372, 385 Hotin 73, 148
Grinfeld, P.I., avocat, soțul Nadejdei Hristici, sat în jud. Soroca 348, 349
Grinfeld 328 Huşi 298
Grinfeld, Veniamin E. 41, 158, 370, 385 Hutul, cătun în jud. Cahul 348, 349
Grinştein (?), presupus deputat în S.Ț.
372 I
Gropa, Alexandru, deputat în S.Ț. 81, Ialoveni, aşezare şi plasă în jud. Chişinău
170, 244, 388, 370 356, 357
Gropa, Dumitru, deputat în S.Ț. 226, Iancovescu, Constantin, ministru de
388, 370 război al României 124
Grosman, Samuil, deputat în S.Ț. 340, Iarova, comună în jud. Soroca 350, 351
370 Iaşi 15, 39, 83, 84, 91, 93, 102, 123, 124,
Grosu, Gurie, arhimandrit 232, 277, 297- 125, 129, 130, 132, 133, 138, 161, 175,
298 193, 195, 197, 198, 199, 200, 202, 204,
Grosu, Nicolae, deputat în S.Ț. 338, 370 208, 209, 236, 260, 265, 269, 270, 274,
Grosu, Pavel, deputat în S.Ț. 340, 370 276, 358
Grubski, Andrei, deputat în S.Ț. 370 Ignatiuc, Ion, deputat în S.Ț. 342, 372
Gul´binski, reprezentant al Sovietului Ignăței, sat în jud. Orhei 334, 344, 345
bolşevic din Chişinău 36 Imperiul Rus (țarist) 21, 39, 43, 259
Gura Galbenă, comună în jud. Tighina Inculeț, Ion, deputat şi preşedinte al S.Ț
138, 141, 303 28, 33, 36, 41, 42, 43, 48, 53, 64, 70,
Guvernul Provizoriu al Rusiei 61, 74, 79, 71, 73, 81, 88, 121, 125, 126, 128, 137,
97, 105, 113, 275, 306 138, 142, 161, 162, 165, 169, 172, 173,
174, 175, 178, 180, 181, 192, 193, 195,
H 196, 198, 199, 200, 201, 202, 204, 205,
Hachi (?), deputat în S.Ț. 382 208, 211, 212, 213, 214, 217, 218, 219,
Halippa, Pantelimon 19, 28, 43, 49, 51, 222, 238, 240, 248, 250, 251, 252, 264,
52, 64, 85, 86, 88, 137, 170, 175, 179, 266, 269, 270, 271, 274, 282, 292, 295,
180, 181, 189, 197, 198, 199, 200, 232, 300, 306, 321, 324, 329, 372
422 SFATUL ȚĂRII
Institutul învățătoresc din Chişinău 102 Krivorukov, Ivan, deputat în S.Ț. 25, 30,
Instrucția agrară a Sfatului Țării, din 21 237, 344, 366
februarie 1918 191 84, 86, 87, 88, 89, Krupenski, Andrei N., ambasadorul Ru-
90, 92, 100, 284, 308, 311, 315, 316, siei în Italia 259
320, 322, 325-327 Krusser, A.S. 127
Ioncu, Teofil, deputat în S.Ț. 51, 52, 57, Kühlmann, Richard von 175, 199
97, 104, 139, 179, 180, 181, 282, 289- Kuncev, Piotr, deputat în S.Ț. 346, 366
291, 295, 318, 342, 372 Kurdinovski, Vasili, deputat în S.Ț. 81,
Ionescu, Tache, om politic român şi me- 114, 170, 237, 295, 346, 366
morialist 194, 258, 259 Kurtev, Feodor, deputat în S.Ț. 368
Iorga, Nicolae, istoric 174
Iosif, Ștefan Octavian 47, 53, 304 L
Isacova, sat în jud. Orhei 336, 337, 354 La derniere heure, ziar din Bruxelles,
Ismail, oraş şi județ 106, 148, 151, 188, 333
301, 302, 344, 345, 358, 364, 366 Landau, Gutman, deputat în S.Ț. 372
Istrati, Ion, general, comandantul cor- Lansing, Robert, Secretar de Stat al SUA
pului VI armată din Basarabia 91, 172, 215, 261
145, 150 Laşcu, Vasile, deputat în S.Ț. 372
Italia 133, 259 Lefter, Meletie, episcop al Huşilor 298
Iurco, Constantin, deputat în S.Ț. 356, Leipzig 289
372 Lenin, V.I. 83, 128, 144
Izvoare, comună în jud. Orhei 342, 343 Leova, oraş în sudul Basarabiei 33, 74,
Jalbă, Toma 51, 207, 372 138
Japonia 261 Lesch, Robert von 60, 64, 170, 346, 372
Judson, W.V., general şi diplomat ameri- Levenzon, comandant bolşevic al garni-
can 261 zoanei din Chişinău 121, 127
Liflanda 340
K Lihtman, Samuil, deputat în S.Ț, 372
Kazacija Sloboda, aşezare în jud. Tula Lomacineț, comună în jud. Hotin, 348,
(Rusia) 346 349
Kerenski, Alexandr 23, 97, 175, 198, 300, Lozova, comună în jud. Chişinău 338
306 Lumina, ziarul lui C. Stere 271
Kiev 51, 102, 113, 121, 124, 164, 173, 276, Lunev, Vladimir, deputat în S.Ț. 103,
293, 316, 322, 320, 332, 362, 366, 380 346, 372
Kiricenko, Ieremia, deputat în S.Ț. 364 Lunga, comună în jud. Soroca 75
Kirilov, Feodor, deputat în S.Ț. 344, 366 Lungu, Dumitru, deputat în S.Ț. 81, 121,
Kirkorov, Grigori, deputat în S.Ț. 27, 346, 372
368 Lupescu, Alexandru, general în armata
Koenigschatz, Evgheni, deputat în S.Ț. română 78, 90, 147
42, 328, 342, 366 Lvov, G.E., prim-ministru în guvernul
Kogan, Miron, deputat în S.Ț. 110, 368. provizoriu al Rusiei 97
Kolesnikov, reprezentant al Sovietului
bolşevic din Chişinău 36 M
Koşko, Veaceslav, deputat în S.Ț. 344, Macedonia 348
366 Mackensen, August von, comandan-
Kotovski, G.I. 127 tul suprem al trupelor germane de
Kovarski, Samuil, deputat în S.Ț. 111, 368 ocupație în România 75, 135, 149,
Kriege, Johann von, diplomat şi om poli- 167, 168
tic german 153 Maculețchi, Mihail, deputat în S.Ț. 346,
Krikopulo (?), presupus deputat în S.Ț. 374
364 Maklakov, V.A., fost ambasador al gu-
vernului Kerenski la Paris 38
indeX 423
Malina Mică, cartier în or. Chişinău 265 Moghileanski, N.C., deputat în S.Ț. 374
Manițîn, Piotr 69, 346, 374 Moghiliov 306
Manoilescu, colonel, adjunctul Comi- Moldova 132, 150, 153, 157, 194, 229,
sarului General al Basarabiei, Artur 262, 305, 320
Văitoianu 237 Moldovan, Teodor, deputat în Sfatul
Maramonovca, sat în jud. Soroca 344 Țării 240, 372
Marchitan, Dumitru, deputat în S.Ț. Moldovița 75
346, 372 Monkevitz, N. de, general rus 134
Mare, Gheorghe 52, 81, 244, 311-313, Morari, Anatol, deputat în S.Ț. 81, 244,
346, 372 348, 374
Marea Baltică 120 Moraru, Alexandru, deputat în S.Ț. 348,
Marea Britanie (Anglia) 133, 234, 261, 372
262 Morozov, S.D., doctor, reprezentant al
Marea Neagră 35, 120, 343 Sovietului bolşevic din Chişinău 36
Marghiloman, Alexandru, prim-minis- Moscova 48, 289
tru al României în 1918 84, 135, 149, Moşani, sat în jud. Bălți 352, 353
150, 152, 153, 156, 167, 168, 169, 171, Motoman (?), presupus deputat în S.Ț.
186, 187, 193, 194, 195, 196, 198, 200, 374
202, 203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, Munteanu, C.R., activist în Biroul de
210, 211, 212, 213, 214, 222, 228, 231, propagandă al Basarabiei 231
236, 241, 269, 271, 272, 278, 297 Munteanu, Nicodim, episcop de Huşi,
Maria, regina României 15, 155, 161, 214 arhiepiscop al Basarabiei 298
Martonne, Emanuel de, om de ştiință Munteanu, Zamfir, deputat în S.Ț. 374
francez 41, 216 Muntenia 153
Mateevici, Alexei 56, 287 Murafa, Silvia 56
Mateevici, Nina 56 Murafa, Simion 56, 287
Matveiciuk, Luka, deputat în S.Ț. 374 Murgoci, Gheorghe, expert în Comisia
Mămăligă, Nicolae, deputat în S.Ț. 348, agrară a Sfatului Țării 196
372 N
Mărăşeşti 261 Nagorneak, Iakov, deputat în S.Ț 348,
Mărăşti 261 374
Mărculeşti, comună în jud. Soroca 343 Năduşita, sat în jud. Soroca 352, 354
Melioşin, I.D., deputat în S.Ț. 25, 30, 36, Năstase, Gheorghe, deputat în S.Ț. 52,
127 93, 307, 319, 348, 374
Mendicăuți, sat în jud. Hotin 357, 360 Neaga, Teodor, deputat în S.Ț. 348
Mereni, comună în jud. Chişinău 338, Negoescu, Gh., avocat în Chişinău 225
339 Nemațkij, Vladimir V. , deputat în S.Ț.
Minciună, Mihail, deputat în S.Ț. 52, 348, 374
174, 346, 372 Nikitiuk, Feodor S., deputat în S.Ț. 81,
Mingir, comună în jud. Cahul 340, 341 348, 374
Mircescu, general 206 Niselson, preşedinte al Sovietului bol-
Mirlici (?), presupus deputat în S.Ț. 374 şevic din Chişinău 36
Misirkov Kristo, deputat în S.Ț. 62, 64, Nistor, Ion, istoric 126, 130, 140, 232
65, 66, 81, 87, 124, 137, 164, 170, 237, Nistru 17, 21, 51, 52, 54, 128, 150, 154,
348, 374, 385 156, 168, 172, 214, 216, 229, 247, 252,
Mișcarea, ziar din Iaşi 255 265, 266, 274, 286, 298, 300, 305, 316,
Mițchevici, Iulian, deputat în S.Ț. 374 318, 328, 329, 362, 364, 366, 380
Mîldov, Dmitri, deputat în S.Ț. 374 Noua Suliță, comună în jud. Hotin 336,
Mîndrescu, Vasile, deputat în S.Ț. 29, 67, 348, 349
348, 374 Novakov, Anton, deputat în S.Ț. 27, 374
Mîrza, Dumitru, deputat în S.Ț. 348, 374 Novocerkassk 119
424 SFATUL ȚĂRII
Novogheorghievsk 351, 376 Perper, activist bolşevic în Chişinău 127
Novorossijsk 308 Persia 261
Petersburg 338
O Petrograd 35, 48, 75, 129, 144, 173, 258,
Oancea, aşezare în jud. Cahul 75 259, 289, 324, 329, 342
Obreja, sat în jud. Bălți 338 Pichon, Stéphane, ministru de externe al
Occident 23 Franței 172
Ocnița, comună în jud. Soroca 151 Picior Mare (Chicerman), Petru, deputat
Ocolina, plasă în jud. Soroca 348, 356 în S.Ț. 243, 350, 376
Odaia, cătun în jud. Hotin 349 Pietraru, colonel în gruparea de volun-
Odesa 157, 172, 192, 193, 260, 302, 306, tari ardeleni de la Darnița (Kiev) 124
309, 313, 314, 328, 358, 362, 366, 370, Pilescu, funcționar de stat în guvernul
376, 378, 380 Marghiloman 211
Oituz 261 Pîntea, Gherman, deputat în S.Ț. 52, 120,
Oleinic (?), presupus deputat în S.Ț. 376 121, 125, 137, 189, 264, 266, 292-294,
Oncean (?), presupus deputat în S.Ț. 376 295, 300, 306, 307, 350, 376
Onişcani, sat în jud. Orhei 342 Plătica, Dimitrie, deputat în S.Ț. 376
Orhei 33, 34, 77, 106, 151, 188, 189, 346, Ploscaru (Plascari) (?), presupus deputat
382 în S.Ț. 376
Osmolovski, Arkadie, deputat în S.Ț. PMSDR – Partidul muncitoresc social-
237, 376, 385 democrat din Rusia 328
Osoianu, Constantin, deputat în S.Ț. Podolia, regiune în Ucraina 350
294, 350, 376 Pogrebeni, loc. în jud. Orhei 337
Otaci, comună în jud. Soroca 353 Poincaré, Raymond, preşedinte al Re-
P publicii Franceze în timpul Primului
Palatul Pronin 223, 301 Război Mondial 259
Palii, Efim, deputat în S.Ț. 350, 376 Pojăreni, sat în jud. Chişinău 354
Pamfile, Tudor, activist cultural în Basa- Poklevski-Kozell, S.A., diplomat rus, am-
rabia 232 basador în România 258
Panțîri, Ion, deputat în S.Ț. 81, 158, 376 Poliatinciuk, Petru, deputat în S.Ț. 27,
Parcova, sat în jud. Soroca 334, 335 350, 376
Paris 162, 201, 204 Polk, Frank preşedintele comisiei ame-
Partidul Național Moldovenesc 15, 26, ricane de negociere a păcii în cadrul
37, 42, 50, 51, 279, 295, 318, 334, 336, Conferinței de Pace de la Paris 161,
338, 339, 341, 342, 343, 344, 347, 348, 234
350, 354, 356, 358, 359, 360, 361, 366, Polonia 164
372 Poltava 344, 346
Paskalov (?), presupus deputat în S.Ț. Ponomariov, Iurij V., deputat în S.Ț. 30,
376 237, 350, 376, 385
Păscăluță, Ion, deputat în S.Ț. 58, 143, Popa, Anatolie, militar din Chişinău
239, 242, 299, 300-302, 309, 350, 376 306
Pătroiu, I., istoric 263 Popa, Filip, deputat în S.Ț. 350, 376
Pelivan, Ioan, deputat în S.Ț. şi ministru Popa, Ion, deputat în S.Ț. 350, 376
în guvernul RDM 38, 52, 66, 131, 132, Popa, M., colonel în trupele RDM 120,
133, 136, 137, 140, 162, 172, 173, 186, 137
194, 197, 248, 267, 274-276, 277, 297, Popeştii de Sus, sat în jud. Soroca 356
319, 350, 376 Popovici, Gheorghe, deputat în S.Ț. 376
Pelivan, Maria 140, 143 Postolachi, N.F. 29
Pepeni, sat în jud. Bălți 343 Prahnițchi, Valentin., deputat în S.Ț. 27,
Pereteatkov (?), presupus deputat în S.Ț. 62, 69, 74, 79, 120, 121, 158, 159, 264,
376 283, 376
indeX 425
Prepelița, sat în jud. Bălți 342, 343 161, 163, 164, 165, 166, 167, 168, 169,
Prezan, Constantin, general, şef de Stat 170, 172, 173, 174, 176, 177, 178, 179,
Major al armatei române 75, 145, 158 180, 181, 182, 195, 196, 198, 215, 221,
Primul Război Mondial 21, 247, 333, 358 237, 249, 264, 265, 266, 270, 272, 275,
„Prosvita”, societate culturală a ucraine- 277, 281, 283, 290, 292, 293, 294, 296,
nilor din Chişinău 347, 355 301, 303, 304, 305, 310, 312, 313, 314,
Prut 17, 19, 21, 38, 53, 54, 55, 75, 76, 78, 322, 325, 327, 331, 341, 343
116, 133, 135, 139, 145, 147, 149, 150, Rezeni, sat în jud. Chişinău 350
151, 152, 153, 154, 156, 167, 168, 172, Rezina, comună în jud. Orhei 151, 191
171, 184, 187, 194, 207, 214, 229, 230, Reznik, Simon, scriitor american de ori-
247, 252, 259, 265, 266, 274, 286, 298, gine evreiască din Rusia 333
300 Rîşcani, comună în jud. Bălți 337, 353,
Pugaciov (?), presupus deputat în S.Ț. 358
376 Roma 259
Purcari, Școala de agricultură din ~ 347. Romanovca, aşezare în sudul Basarabiei
Puterile Aliate (Aliații, Antanta. Tripla 139
Alianță) 100, 116, 123, 130, 131, 132, România Nouă, ziar editat la Chişinău
133, 142, 143, 145, 146, 154, 156, 164, de On. Ghibu 189, 205, 207, 227
172, 176, 181, 201, 202, 216, 234, 258, România 10, 12, 16, 17, 19, 20, 23, 25, 33,
261, 262, 276, 301 38, 39, 41, 47, 52, 53, 55, 56, 58, 75, 84,
Puterile Centrale („Cvadrupla Alianță”) 85, 89, 93, 97, 99, 100, 107, 110, 116,
149, 152, 153, 154, 156, 157, 167, 168, 118, 124, 129, 131, 133, 135, 136, 140,
173, 174, 175, 176, 192, 195, 201, 213, 144, 146, 147, 149, 152, 153, 154, 155,
214, 238, 259, 260, 269, 272 156, 158, 159, 161, 165, 166, 167, 168,
169, 171, 172, 173, 174, 175, 176, 177,
R 178, 179, 180, 181, 182, 183, 184, 185,
Rabei, N.S., deputat în S.Ț. 378 186, 188, 190, 192, 193, 195, 196, 197,
Rabinovici, A.Z., deputat în S.Ț. 378 199, 201, 202, 204, 206, 207, 209, 211,
Rada Centrală a Ucrainei 113, 115, 143, 214, 215, 217, 218, 219, 223, 227, 229,
182, 190, 301, 316, 322, 330 233, 234, 238, 246, 247, 248, 249, 250,
Ratko, Alexandr D., deputat în S.Ț. 350, 251, 253, 254, 256, 257, 258, 259, 260,
378 261, 262, 263, 265, 269, 270, 271, 272,
Rattigan, Frank, însărcinatul cu afaceri 274, 276, 280, 291, 295, 298, 301, 302,
al SUA în România 234, 254 305, 313, 321, 324, 327, 328, 330
Rauz, pare proprietar funciar în jud. Ti- România Mare 55, 107, 149, 202, 233,
ghina 91 256, 263
Rădăuți 75 Rudi, sat în jud. Soroca 352, 353
Răsărit 215 Rudiev, Vasile, deputat în S.Ț. 25, 81,
Răscoale țărăneşti (1888, 1907) 84 158, 378
Recea, comună în plasa Vorniceni, Rugină, Anton, deputat în S.Ț. 350, 378
jud. Chi şinău 336, 337 Rumcerod, organizație militară bolşevică
Renașterea, societate culturală moldove- din Odesa 123, 124
nească din Odesa 339, 345, 353 Rusia 10, 12, 19, 20, 23, 38, 44, 47, 49, 57,
Reni 75, 157 59, 71, 75, 99, 109, 111, 112, 113, 116,
Republica Democratică Federativă Rusă 124, 131, 144, 150, 153, 154, 155, 157,
45, 48, 49, 72, 113, 142, 331 163, 164, 167, 172, 176, 177, 202, 211,
Republica Democratică Moldovenească 218, 219, 257, 258, 259, 260, 261, 265,
18, 34, 46, 48, 59, 60, 62, 63, 65, 66, 285, 316, 330, 332, 333, 359, 362, 366,
70, 72, 80, 85, 90, 97, 108, 113, 118, 368, 372, 376, 378, 382
120, 121, 122, 124, 125, 126, 130, 134, Russev, Mihail, deputat în S.Ț. 378
139, 142, 143, 145, 147, 157, 158, 159, Rusu, Ion, deputat în S.Ț 352, 378
426 SFATUL ȚĂRII
S Sfatul Țării, ziar, organul de presă al
Sadagurski, N.A., deputat în S.Ț. 380 Parlamentului basarabean 35, 93, 94,
Sadoveanu, Mihail 44, 228, 232 174, 202, 228, 235, 246, 279, 280, 295
Saint-Aulaire, conte de ~, ambasador Sharp, W.G., ambasadorul SUA la Paris
al Franței în România 133, 146, 201, 201
253, 254, 261 Silistrari, Timofei, deputat în S.Ț. 64,
Sala de conferințe „A.S. Puşkin” din 226, 352, 378
Chişinău 57, 66, 103, 117, 273, 278, Sinadino, Pantelimon, deputat în S.Ț. 25,
286, 308, 315, 320 27, 38, 41, 323-324, 380
Salonic 348 Sinicliu, Elefterie, deputat în S.Ț. 52, 57,
San Francisco 262 104, 244, 248, 319-321, 352, 378
Sarret, R., consulul Franței la Chişinău Sîngerei, localitate în jud. Bălți 15, 338,
în 1918 176 339, 344, 345
Savciuk, Kalistrat S., deputat în S.Ț. 352, Sîrbu, Gheorghe, deputat în S.Ț. 380
378 Slobozia Mare, comună în jud. Ismail
Savenko, Mihail, deputat în S.Ț. 137, 297, 346
378 Slonovschi, Grigore, deputat în S.Ț. 352,
Sazonov, S.D., fost ministru de externe 378
țarist 149, 257, 258, 259 Sluțki, Moisei, deputat în S.Ț. 96, 380
Sămăşcani, plasă în jud. Orhei 344, 345 Smolensk, oraş în Rusia 348
Sărata Veche, comună în jud. Bălți 337 Sorbona, universitatea 41
Sărata, comună din jud. Akkerman 334 Soroca 15, 34, 73, 102, 106, 117, 148, 186,
Sărătenii Vechi, comună din plasa Fă- 187, 188, 189, 190, 191, 192, 197, 226,
leşti, jud. Bălți 336 318, 339, 351, 357, 364
Sberea, Chiril, deputat în S.Ț. 81, 352, Soviete 25, 26, 29, 35, 36, 110, 123, 125,
378 264, 266, 269, 275, 313, 317, 321, 335,
Schina, Mihail, general român, coman- 341, 345, 349, 351, 355, 357, 358, 362,
dantul diviziei I de cavalerie care a 368, 370, 372, 374, 376, 378, 380, 382,
activat în nordul Basarabiei 151, 186, 384, 385
189, 208, 212 Spector, S.D., istoric 263
Schmidt, Alexandr, primar al oraşului Spinei, Chiril, deputat în S.Ț. 352, 378
Chişinău, deputat în Sfatul Țării 32, Spivak (?), deputat în S.Ț. 113, 115
110, 382, 386 Stanevici, Feodor, deputat în S.Ț. 42, 237,
Schtern, G.I, deputat în S.Ț. 105, 382 284, 354, 378
Scobioală, Andrei, deputat în S.Ț. 101, Starenki, Mihail, deputat în S.Ț. 81, 170,
102, 242, 308-309, 352, 378 237, 354, 380
Sculeni, periferie a or. Chişinău 140, 141 Statele Unite ale Americii (SUA) 131,
Sculeni, localitate şi plasă în jud. Bălți 149, 164, 172, 182, 183, 201, 261, 262
350, 351 Stavka (Comandamentul armatei ruse
Secară, Nicolae, deputat în S.Ț. 77, 294, de pe Frontul Român) 76, 77, 130,
321, 354, 378 134, 142, 147
Secureni, plasă în jud. Hotin 348, 349, Stavriev (Stavru), Gheorghe, deputat în
357 S.Ț. 33, 64, 74, 352, 378
Semigradov, Dimitrie, boier basarabean Stere, Constantin, deputat şi preşedinte
37, 38, 324 al S.Ț. 59, 135, 171, 186, 194, 199,
Seminarul Teologic din Chişinău 30 203, 204, 205, 206, 207, 208, 221,
Senatul României 280 222, 233, 236, 241, 248, 270, 271, 317,
Sevastopol 120, 353 378, 386
Sevirova, sat în jud. Soroca 342, 343 Stîncăuți, sat în jud. Bălți 354
Sf. Gheorghe, braț al Deltei Dunării Stoianov, Mihail, deputat în S.Ț. 380
152 Străşeni 140, 145
indeX 427
Stroescu, Vasile, boier basarabean, a fă- Trifon, Teodor, deputat în S.Ț. 380
cut parte din conducerea Partidului Trotsky, Leon, lider al revoluției bol-
Național Moldovenesc 37, 192 şevice 83
Sucevan, Iacob, deputat în S.Ț. 378 Tudor, Gheorghe, deputat în S.Ț. 52, 354,
Suruceanu, Nicolae, deputat în S.Ț. 378 380
Suruceanu, Teodor, deputat în S.Ț. 295, Tudose, Ion, deputat în S.Ț. 65, 81, 86,
354, 378 354, 380
Suruceni, sat în jud. Chişinău 356, 357 Tula, oraş în Rusia 346
Turcia 55, 259
Ș Turcuman, Grigore, deputat în S.Ț. 81,
Șcerbaciov, D.G., general rus, comandan- 190, 354, 380
tul suprem al Frontului Român 75,
99, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 164 Ț
Șeinberg, Mendel, deputat în S.Ț. 382 Țanțu, Vasile, deputat în S.Ț. 15, 24, 52,
Șoltuz, Nicolae, deputat în S.Ț. 378 57, 74, 179, 180, 226, 232, 248, 255,
Ștefan cel Mare 273 272-273, 354, 482
Ștefăneşti, sat în jud. Soroca 15, 117, 344, Țaul, comună în plasa Tîrnova, jud. So-
345 roca 334, 335
Știrbu, Dumitru, deputat în S.Ț. 382 Țările Baltice 164
Țîganko, V.N., arhitect basarabean 325
T Țîganko, Vladimir V. 43, 56, 81, 82, 85,
Talambuța (?), deputat în S.Ț. 380 88, 93, 207, 240, 284, 325-328, 382
Taraclia, comună în jud. Tighina 352, Țurcan, Alexandru, deputat în S.Ț. 356,
353 382
Taşlîc, localiate în jud. Cetatea Albă 340, Țurcan, Leonida, deputat în S.Ț. 356,
341 382
Tănătari, comună în jud. Tighina 342
Tătărăuca Nouă, comună în jud. Soroca U
338, 354 Ucraina 43, 55, 99, 115, 122, 129, 136,
Tătărăuca Veche, comună în jud. Soroca 142, 145, 149, 150, 152, 154, 156, 163,
352 164, 165, 166, 167, 170, 175, 176, 177,
Telița, plasă în jud. Tighina 344, 345 199, 202, 211, 219, 265, 268, 276, 285,
Tereşcenko, M.I., fost ministru de exter- 316, 322, 332, 360
ne în guvernul Kerenski 175, 356 Uncu, Teodor, deputat în S.Ț. 354, 380
Tighina; vezi şi Bender 157 Ungheni, localitate în Basarabia 133,
Tihohod (?), presupus deputat în S.Ț. 136, 282, 291
380 Uniunea Poporului Rus, organizație na-
Tiron, Maxim, deputat în S.Ț. 380 ționalistă rusă ultraconservatoare 308
Tisa 286 Ustia, localitate în jud. Orhei 151
Tittoni, Tomaso, ministru italian de ex-
terne 259 V
Toceni, sat în jud. Cahul 356 Vadul lui Isac, aşezare în jud. Cahul 75
Tofan, George, bucovinean care în 1917- Vaisal, comună din jud. Ismail 334
1981 a activat în Chişinău 232 Vakulenko, Vladimir, deputat în S.Ț.
Tolstoi, Lev 30, 49 380
Topciu, Dimitrie, deputat în S.Ț. 380 Valea lui Vlad, aşezare în jud. Bălți 357
Trancu-Iaşi, Gr. L., deputat în parlamen- Valea Perjei, sat în jud. Tighina 346, 347
tul României 237, 248 Valuță, Ion, deputat în S.Ț. 244, 338, 380
Transilvania 202, 245, 250, 257, 262, 263, Văitoianu, Artur, general, Comisar ge-
314; vezi şi Ardeal neral al Basarabiei (guvernator) 92,
Transnistria 300 222, 223, 225, 237, 240, 241, 246, 292
Trifăuți, sat în jud. Soroca 356 Vărăncăul Vechi, sat în jud. Soroca 338
428 SFATUL ȚĂRII
Văscăuți, sat în județul Soroca 226, 342 Z
Văsieni, comună în jud. Chişinău 340 Zaamursk, regiment rus de cavalerie
Vechiul Regat 180, 262 bolşevizat, care a activat în Chişinău
Venediktov, E.M., comandant al trupelor la sf. anului 1917 – începutul anului
bolşevice din Chişinău 126, 127 1918 120, 123
Vertiujeni, comună în jud. Soroca 339 Zagaicani, comună în jud. Bălți 350
Vezetiu, Efim, deputat în S.Ț. 338, 380 Zaim, comună în jud. Tighina 356
Viața Basarabiei, revistă 318 Zamfirescu, Duiliu, scriitor, comisar ge-
Vîlcov, oraş basarabean la Dunăre 152 neral al guvernului român la Chişinău,
Vladivostok 262 în prima jumătate a anului 1918 38,
Voinescu, R.P., consilier tehnic în Direc- 157, 170, 218, 226, 273, 298, 307
toratul de interne al Basarabiei 225 Zăbriceni, localitate în județul Bălți 226,
Volontirovca, comună în jud. Cetatea 337
Albă 350 Zelvianski, Ananij, deputat bolşevic în
Vopicka, Charles, ambasadorul SUA în S.Ț. 25, 30, 36, 382
România în anii războiului 131, 132, Zemstve, organe de autoadministrare
149, 182, 201, 202 locală în zonele rurale ale Basarabi-
Vorniceni, aşezare şi plasă în jud. Chi- ei 26, 29, 33, 104, 105, 106, 124, 186,
şinău 356 188, 189, 191, 197, 364, 366, 378, 380,
Voronovița, comună în jud. Hotin 334 382
Vrînceanu (?), după unele surse, deputat Zubac, Vitalie, deputat în S.Ț. 342, 380
în S.Ț. 190
Vulpe, Nicolae, deputat în S.Ț. 380
W
Washington 134, 204
Watson, colonel, ataşat militar britanic
în România 100
Tiparul executat la Casa EditorialPoligrafică „Bons Offices“
str. Feredeului nr. 4/6, tel.: 022500895;

www.bons.md, email: ion@bons.md

Sfatul Tarii Istoria Zbuciumata A Unei I

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfatul Tarii Istoria Zbuciumata A Unei I

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria zbuciumată

a unei importante instituții

istoria, aşa cum a fost ea concepută de cînd a intrat în men-

* Mă tem că nu ar fi exclus ca acest angajament să nu găsească înțe-

notă asuPra ediției

Volumul de față are la bază un studiu care puțină vreme în

neaștePtat și mult jinduit Produs al reVoluției ruse

s fatul Țării nu a fost produsul unei întîmplări oarecare,

a inițiat şi impulsionat mişcarea de eliberare națională din Basarabia

legitimitatea sfatului țării

t oți cei care au pus la îndoială caracterul legitim al Sfatu-

Repartizarea locurilor în Parlament în corespundere cu deciziile Con-

şi repartizarea mandatelor pe categorii de populație1. Pro-

fizionomia soCial-PolitiCă a Primului Parlament

În ciuda faptului că despre Sfatul Țării s-a vorbit şi s-a scris

română la Conferința de Pace de la Paris a solicitat moşierilor basarbeni

„folosire egalitară (уравнительное пользование)” şi „folosire dreaptă”

rezervă, la acea şedință ar fi fost prezenți doar 46 de deputați: ANRM,

luPta Pentru limBa română

d eputații din Blocul Moldovenesc au avut de purtat o lup-

Ibid., dosar 21, partea I, f. 28.

Sfatul Țării, 29 noiembrie 1917. Vezi şi pr.-v. 5, nota 2: Sfatul Țării.

Potențialul de munCă al sfatului țării

P rimul Parlament al Basarabiei a purtat amprenta puternică

din discursul inaugural al lui Inculeț se vede că prima

ANRM, fond 727, inv. 2, dosar 21, partea I, f. 113-113v.

Menționez o singură sursă dintr-un număr foarte mare: AMR, fond

MCG, dosar 805, f. 124.

o sarCină de CăPetenie: treaBa PămÎntului

u n alt obiectiv la fel de important era, aşa cum menționa

tului. Aceasta demonstrează că Inculeț ajunsese să se convingă că în situația

alte eforturi În serViCiul PoPulației

P arlamentul basarabean s-a confruntat cu numeroase alte

* Abreviere de la denumirea rusească Центральный исполнитель-

Chemarea armatei române

s crierile istorice care tratează şi chestiunea intrării trupe-

* Primele unități militare române, de proporții reduse, vor fi prezen-

E adevărat că afirmația sa pare să fie confirmată de amintirile lui I. Pelivan,

1917, fusese scrisă de ministrul adjunct al agriculturii P.V. Ciumacenko şi

din motivul că soldații erau foarte porniți împotriva ofițerilor, deoarece

* Se ştie că în ziua în care trupele române intrau în Chişinău, amba-

prezența misiunilor militare străine şi a prințului dezertor Carol, pe care

au acolo şi a-i ajuta pe germani să facă ordine”: Foreign relations of United

* Faptul că aproape întotdeauna procesele-verbale ale Sfatului Țării

Este extrem de interesantă această remarcă a reginei. Dincolo de încre-

declarația de independență a Republicii Democratice Mol-

* Vezi la sfîrşitul acestui capitol părerea mai multor lideri ai Sfatului

* Expresia este confuză, nu e clar ce republică era vizată – Republica

bază ce au contribuit la afimarea autorității statului român asupra aces-

dovenească în calitate de stat independent: Șt. Ciobanu, p. 210. Acest

Cine a făCut unirea?

fi întîrziat votarea, ar fi fost copleşit şi tîrît de curentul poporului moldo-

naționale”, adică româneşti, cum se spune în acest document, deoarece

de susținere şi chiar îndemnuri din partea Centralilor şi, drept urmare,

acestora la masa comună a unor membri ai guvernului de la Iaşi cu liderii

unirea „a PăPat” reVoluția

aîn ctul principal al Sfatului Țării, votarea Unirii, este descris

dată, se constată că nu s-a fixat nimic în scris, altfel spus, discuțiile nu

*Acesta în genere nu exista în acel moment în România, urmînd să

2015, p. 25). Ținînd cont de implicarea politică a reginei, trebuie să dedu-

Vorbind în şedința din 23 mai 1918 despre starea lucruri-

* C. Stere a condus şedințele Sfatului Țării de la 2 pînă la 7 aprilie 1918.

În loC de aPoteoză, dizolVarea