Cetatea geto-dacică de la Stolniceni

 Stolniceni, o cetate mai veche decât Valul lui Traian .

Fortăreaţa arhaică de la Stolniceni avea o formă inelară și era înconjurată de bușteni.
Suprafața fortificației construite încă în veacurile IV-III înainte de Hristos era de 20 de
hectare, astfel aceasta este una dintre cele mai mari cetăți antice descoperite între Nistru
și Prut. Aceasta este ascunsă în pădure, mai la deal de curgerea Cogâlnicului. Fortăreaţa
era din lemn şi pământ, cu valuri și șanțuri de apărare care datează de aproximativ 2500
de ani.
Pentru cineva care a ajuns întâmplător aici, acest relief ciudat poate părea în cel mai bun
caz straniu, însă cunoscătorii intuiesc ușor urmele străvechii cetăţi. Monumentul istoric,
ascuns în pădurea Stolniceniului, este mult mai anterior chiar decât renumitele Valuri ale
lui Traian. Vatra geto-dacilor, înconjurată de șanțurile de apărare, este o mărturie a
faptului că pe moșia satului, străbunii noștri s-au stabilit cu mult până la prima atestare
documentară a localității din 1645.
Cetatea fortificată cu șanțuri de apărare nu mai înspăimântă astăzi pe nimeni, iar unicii
străjeri ai fortăreței sunt jivinele ce s-au aciuat pe aici, care ar putea, se pare, intui doar
cu mirosul valoarea monumentului.
 Sit arheologic

 Acest complex istorico-arheologic este diferit de alte fortificații geto-dacice descoperite

până acum. În cele peste 20 de movile găsite în interiorul cetății, numite științific tumuli,
se crede că au fost îngropați bărbații căzuți în urma unei mari lupte. În câteva dintre
movilele funerare au fost descoperite 15 schelete umane ale geto-dacilor, înhumați în
diferite poziții. În situl arheologic de la Stolniceni, diverse expediții arheologice compuse
din militari în termen, colaboratori ai Muzeului Armatei Naţionale, ai Universității de Stat
din Moldova și ai Academiei de Ştiinţe au dezgropat obiecte ale unei culturi demult
apuse. Printre cele găsite în cetatea geto-dacică se numără cioburi de vase din ceramică,
vase de lut, cuţite, obiecte de vânătoare brăţări ș.a. O bună parte dintre ele au fost expuse
la Muzeului Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei.
Cea mai mare nedumerire se referă, tocmai, la găsirea a peste douăzeci de movile în zonă:
care a fost scopul înmormântărilor în acest spațiu închis și de ce au existat doar morminte
și nici o așezare umană în împrejurimi, rămâne până în zilele noastre unul dintre cele mai
emblematice puncte de a fi lămurit.
 Primele cercetări

Pentru prima dată o echipă de cercetători a ajuns aici în perioada interbelică și

anume în 1933. Arheologii erau profesori ai Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza" din Iaşi. După cel de-al Doilea Război Mondial, cetatea a continuat să fie
studiată de către cercetătorii sovietici.
Arheologii au descoperit mai multe schelete în ultimele decenii: cea mai
interesantă și mai curioasă descoperire a fost însă cea a 28 de schelete umane,
cu picioarele zdrobite, așezate în formă circulară. În unele movile sunt
îngropate până la 15 schelete umane, în diferite poziții: cercetările au scos la
iveală încă zeci de schelete, îngropate în forme ciudate, conform credințelor
antice probabile.
 Tezaurul de la Stolniceni

În 1996, câţiva săteni au găsit într-o zonă apropiată cetății un vas de lut cu peste 50
de monezi. Comoara era constituită din 44 drahme emise în colonia grecească
Histria și din 10 tetradrahme de argint de pe timpul lui Filip al II-lea al Macedoniei.
Comoara este cunoscută sub numele de Tezaurul de la Stolniceni.
Specialiștii consideră că aceste movile ar putea fi rezultatul unei mari bătălii în
zonă sau ar putea reprezenta un adevărat cimitir. Unii cercetători vorbesc și despre
posibilitatea de a fi fost îngropate aici cadavrele unor războinici, căzuți în bătălii în
locuri adiacente așezărilor,  ca un semn de apărare a orașului.
Cea mai acreditată este ipoteza unei înmormântări după o luptă, dar ar putea fi și
ritualuri antice sau sacrificii, dedicate zeilor, divinităților războinice, în așteptarea
unei eventuale renașteri.
Biserica cu hramul „Sf.Arh. Mihail Şi Gavriil” din satul Lăpușna
 Istoria bisericii
Biserica veche de la Lăpuşna, din punct de vedere planimetric, este atribuită
perioadei domniei lui Ştefan cel Mare de la sfîrşitul secolului al XV-lea. Aceasta face
parte din şirul locaşelor de cult de tip dreptunghiular cu patru compartimente (altar,
naos, pronaos şi pridvor), care, în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, existau în
paralel cu bisericile de tip triconc. După cum s-a menţionat în literatura de
specialitate, biserica veche de la Lăpuşna a fost construită în anii 1495 sau 1500-
1501
O informaţie deosebit de importantă ne parvine dintr-un document din anul 1662, în
care sunt menţionaţi preoţii domneşti din Lăpuşna, „anume popa Tiron şi diaconul
Trischii“. În baza acestei din urmă informaţii, se admite, pe bună dreptate, existenţa
în Lăpuşna a unei biserici, ctitorii domneşti, care trebuia să fi fost situată în apropiere
de curtea domnească (după noi, lîngă hanul negustoresc). În baza unui studiu
comparativ, dr. Tamara Nesterov emite ipoteza destul de plauzibilă conform căreia
ctitorul „bisericii domnești” din Lăpușna ar fi Ștefan cel Mare. În același timp, dacă
admitem existenţa unor legături ale lui Alexandru Lăpuşneanu.
Săpăturile arheologice vin să completeze şi să confirme datele izvoarelor scrise referitor
la edificarea actualei biserici de la Lăpuşna pe fundaţia bisericii medievale, care, din
punct de vedere arhitectural, poate fi datată cu epoca lui Ştefan cel Mare de la sfârşitul
secolului al XV-lea sau începutul secolului al XVI-lea
Pe timpuri s-ar fi deschis un mitoc (o mică mănăstire), slujitorii mitocului aparținînd
mănăstirii Neamțu din dreapta Prutului. Atunci cînd în 1814, Mitropolitul Gavriil
Bănulescu – Bodoni permite lăpușnenilor să-și construiască o altă biserică din piatră în
locul celei vechi, s-a concretizat că biserica va fi construită pe temelia mănăstirii vechi.
De aici se confirmă existența unui mitoc, adică a unei mănăstiri la Lăpușna, care ar fi
existat cu slujitori aparținînd mănăstirii Neamț pînă prin 1814.
Biserica Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil din satul Lăpușna a activat încă
din cele mai vechi timpuri, edificiul actual fiind ridicat conform datelor
oficiale la 1819, pe temeliile vechii biserici domnești. Ea a fost zidită cu
sprijinul locuitorilor din Lăpușna, o contribuție considerabilă, potrivit unor
date de la sfârșitul secolului al XIX -lea, au avut-o și reprezentanții familiilor
Tomuleț și Leon, deveniți după 1817 proprietari ai moșiei fostului tîrg, pe care
o obținuseră în urma unui schimb făcut cu mănăstirea Sfîntului Ioan Gură de
Aur din Iași, închinată mănăstirii Driano din Albania.
 Cît privește istoricul bisericii noi, în acest context se cere menționată insistența
și rîvna preoților în edificarea unui locaș de cult trainic, de piatră. Aflăm din
dosarul privind construcția bisericii din satul Lăpușna despre înștiințarea adusă
la 28 ianuarie 1814 de protopopul Ioan Dimitriu privind vechimea bisericii și
necesitatea construirii unei biserici noi, de piatră, deși locuitorii satului cereau
să se facă „de lemn în amănari și zădită de lut și cu piatră” Totodată, protoiereul
menționa că și podoabele sunt proaste, care tot după binecuvîntare urmau să se
facă, subliniindu-se astfel și insistența preoților în înfrumusețarea bisericii atît
în interior, cît și în exterior. Astfel, citim din raportul protopopului Ioan
Dimitriu din ținutul Lăpușnei că la 29 ianuarie 1814 a fost dată binecuvântarea
de a se ridica o biserică nouă în locul celei „vechi și slabă cu totul” purtînd
același hram, Sfinții Mai Marii Voievozi Mihail șI Gavriil. Biserica urma să fie
ridicată „după planul ce s-au dat la mâna preoților din oraș Lăpușna.
Mulțumesc pentru atenție !