UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA ECONOMIE, MARKETING ȘI TURISM

BRÎNZĂ ELENA

ECONOMIA MONDIALĂ: ESENȚĂ,EVOLUȚIE,TRĂSĂTURI

Lucrul Individual

Conducător științific:
Hămuraru Maria

CHIȘINĂU-2018
 CUPRINS
Introducere.......................................................................................................................................3

I.Abordările teoretice privind economia mondială..........................................................................4

2
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei.

Scopul cercetării

Obiectul de studiu

Cuvintele cheie:

3
 I. Esența și evoluția economiei mondiale

Economia mondială reprezintă acel studiu al schimbului reciproc de activități, la nivelul căruia
este implicată majoritatea agenților economici de pe glob. [3]

Economia mondială este unul din conceptele cu cea mai largă utilizare în gândirea și practica
internațională. Pe de o parte, el desemnează realitatea obiectivă fundamentală a lumii
contemporane, reprezentată prin ansamblul economiilor naționale ale tuturor țărilor și altor
entități economice privite în complexitatea legăturilor și interdependențelor dintre ele. Pe de altă
parte, acest concept desemnează știința care studiază această realitate economico-socială din
multiple perspective: componente de dezvoltare și evoluție, forme și mecanisme, trăsături și
tendințe etc. [4, 13]

Economia mondială, așa cum se prezintă în zilele noastre, este rezultatul unui întreg proces
evolutiv, al dezvoltării schimbului reciproc de activități de la forme inferioare, la forme
superioare, de la simplu, la complex. Procesele economiei mondiale sunt strâns legate de marile
descoperiri geografice, de revoluția industrială, de formarea și dezvoltarea națiunilor și a statelor
naționale, de dezvoltarea puternică a comerțului internațional și de formare a pieței mondiale. [4,
17]

Sfârșitul sec. al XV-lea și secolul următor, al erei noastre, s-a anunțat debutul unei noi epoci în
activitatea economică.La baza proceselor de mai sus, s-a aflat dezvoltarea economiei de schimb
și a comerțului dintre diferite popoare și regiuni ale globului, mai ales în urma marilor
descoperiri geografice, îndeosebi a celor două Americi. Comerțul dintre Lumea Veche și Lumea
Nouă va crește în ritmuri ne mai întâlnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith,
reprezentant de seamă al şcolii clasice engleze, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi
pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se
facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte...”. Secolul al
XVI-lea este secolul apariţiei germenilor pieţei mondiale. Au luat dezvoltare manufacturile și
comerțul cu produsele acestora. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui
Adam Smith, produc „pentru debuşee mai îndepărtate” şi care sunt amplasate, în acest scop, în
cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcționa decât pe baza
importului de materii prime (de ex. cele de mătase). Semnificativă este crearea, de către
comercianţii mai bogaţi, a unor manufacturi în alte ţări, decât cele de origine, îndeosebi în
colonii. Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerţului exterior, manufacturile au
contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia. Ţara care a dominat piaţa mondială, în
perioada manufacturieră, a fost Olanda. Oraşele din Ţările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand,
devin centre ale comerţului internațional, pe baza mărfurilor produse în manufacturi. Pe la
jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.
O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze
locul „economiei deschise”, orientată către piaţă. Tot mai mult se acumulează premisele pentru
saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic. [4, 17]

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în acea perioadă –

manufacturile nu reuşesc să pună stăpânire pe producţia naţională decât într-un mod foarte
fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieţei interne era departe de a se fi încheiat. Un
obstacol, în această direcţie, îl constituie şi lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte,
„partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepții, nu dispuneau de forţa economică necesară
pentru a avea relaţii stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo nu reprezentau, de regulă,
un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piaţa internaţională.
De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei
portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri
dinspre Africa, Indiile orientale şi America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de
factori economici, de relaţii de vânzare-cumpărare. Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale,
mai întâi cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un
adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relaţii. O diviziune
internaţională a muncii, o tendinţă, bine conturată, de specializare internaţională în producţie,
încă nu există. Relaţiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare. [1] O analiză a procesului
formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluţia agenţilor economici privaţi, a
caracteristicilor mişcării lor. În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariţiei
embrionare a pieţei mondiale – şi până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, agenţii economici
particulari produceau bunurile economice, de regulă, în interiorul ţării de origine, pentru a vinde
apoi o parte din ele peste graniţă. Mult timp după prăbuşirea feudalismului şi naşterea
capitalismului, comerţul internaţional a reprezentat principala activitate economică externă a
marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o adevărată revoluţie la nivelul
agenţilor economici privaţi. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiţii interne de
capital, ci trec, din ce în ce mai pronunţat, la investiţii peste graniţele naţionale. Consecinţa: un
bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producţiei organizate concomitent în mai
multe ţări. Acest nou fenomen se află la baza creşterii interdependenţelor la scară internaţională,
dând un impuls hotărâtor mondializării activităţii economice.
Se poate vorbi, aşadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerţul exterior. El devine evident după prima
revoluţie industrială și trecerea la marea industrie mașinistă care durează până la începutul
secolului XX. Ţinând seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al
economiei internaţionale. Este stadiul afirmării economiilor naţionale. Această revolutie a
cuprins mai întâi Anglia, apoi s-a extins treptat și în alte țări din Europa - Franța, Germania,
Belgia, Olanda, Țările Scandinave, Elveția. Naţionalismul economic şi suveranitatea naţională,
pe de o parte, libera concurenţă, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii
economice a statelor naţionale se află echilibrul balanţei lor comerciale. Thomas Mun (1571-
1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăţia şi
cantitatea de metal preţios este comerţul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde
străinătăţii în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniţă”.
[4,18]

Formarea diviziunii internaționale a muncii, ca ansamblu de specializări de producție pentru

export, pe măsura extinderii relațiilor economice dintre popoare, a reprezentat nu numai
rezultatul apariției și dezvoltării industriei, ci și expresia formării unui sistem de interdependențe
economice între țări și a împărțirii acestora în două categorii: țări industriale și țări agrare. [4,19]

Revoluțiile burgheze duc la formarea statelor naționale și creează condiții pentru apariția
economiilor naționale ca entități de sine stătătoare. Proprietatea privată, libertatea comerțului și a
inițiativei și-au găsit consacrarea în norme juridice cu o sferă tot mai largă de aplicare pe plan
național și internațional. Sfârșitul sec. XIX-lea s-a caracterizat prin evoluții importante. În primul
rând, mari invenții, descoperiri și creații tehnice care s-au răspândit rapid în Europa și America,
printre care turbina electrică, motorul cu combustie internă, telegraful, căile ferate. S-au
dezvoltat puternic construcția de mașini, metalurgia, industria cărbunelui, chimia. Expansiunea
externă a țărilor industriale a îmbrăcat forme mult mai variate, un loc aparte îl ocupa în această
perioadă orientarea mai activă către surse de materii prime și către noi piețe în țările slab
dezvoltate. [1]

Perioada care a urmat a fost marcată de multe schimbări și bulversări în economia mondială: cele
două războaie mondiale; marea criză economică mondială din anii 1929-1934; revoluții sociale
și de eliberare națională, care au dus la noi forme de organizare socială și națională ș.a. În istoria
economică se apreciază că pe baza tuturor acestor procese în ultimele două decenii ale secolului
al XIX-lea și la începutul secolului XX, s-a format economia mondială, ca sistem ce cuprindea
economiile țărilor industriale dezvoltate și economiile țărilor coloniale și dependente, între care
se derulau diferite forme de relații economice, care concretizau, totodată, diferite forme și grade
de dependențe și interdependențe economice. [4, 22]

II. Specificul economiei mondiale

Odată cu formarea economiei mondiale ca o realitate obiectivă a lumii contemporane s-au format
și elementele structurale ale ei, care în ansamblu constituie sistemul economiei mondiale. [4, 23]

Componentele de bază ale economiei mondiale

Economia mondială reprezintă un sistem alcătuit din:

1. Componente fundamentale:

a. Economiile nationale – ca verigi de bază ale economiei mondiale, eterogene după

orânduirea politică și socială, precum și după înzestrarea cu factori de producție, după
nivelul de dezvoltare economică, după mărimea PIB-ului;
b. Organizațiile economice internaționale: Banca Mondială, FMI, Organizația Mond a
Comerțului etc;

Organizațiile economice internaționale sunt expresia tendințelor de internaționalizare, integrare

economică și globalizare a proceselor economice.

c. Societățile transnaționale (STN) – din care fac parte acele întreprinderi care sunt
naționale după proveniența capitalului, dar internaționale după sfera activitații lor.

O societate transnațională alcătuiește un vast ansamblu la scară internațională, format dintr-o

societate principală – firma mamă și un număr de filiale, de firme dependente de societatea
principală, implantate în diferite țări.

d. Grupările integraționiste regionale – numite uneori organizații economice interstatale:

UE, CSI.
e. Fluxurile economice internaționale: de mărfuri și servicii, de capitaluri, de forță de
muncă, monetare și financiare. [2]

2. Elemente derivate (de conexiune):

a. Diviziunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare

a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.
 b. Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale,
dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii
mondiale a muncii.
c. Piața mondială reprezintă ansamblul tranzacțiilor care au loc între agenții economici de
pe întreg globul pământesc. [3]

Factorii ce au influețat asupra economiei mondiale:

a) Scăderea considerabilă a prețurilor la produsele de bază și a parităților schimburilor

comerciale;

b) Peirderile suferite drept consecință a acestui factor și agravarea crizei datoriilor externe,
majorarea dobânzilor, ceea ce a redus ritmurile creșterii economice în țările în curs de
dezvoltare;

c) Schimbarea raportului dintre creștrea economică și consumul de resurse;

d) Multipolaritatea economică ca urmare a reducerii ponderii SUA și a creșterii ponderii

Europei Occidentale și a Japoniei;

e) Confruntarea cu problemele globale ale omenirii și necesitatea măsurilor concrete în

soluționarea lor la scara națională și internațională. [2]

Economia mondială și-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Cu toate acestea
pot fi distinse următoarele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluţie de până acum.

• Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naţionale. Se poate
afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare
a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa
pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor
de dezvoltare.

• Economia mondială este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea

economiilor naţionale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei,
generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, interrelaţii aflate la baza unor subsisteme
mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o
interdependenţă, cu implicaţii asupra agenţilor economici, asupra economiilor naţionale.

• Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţii economici. Oriunde pe

mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa
lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.
 • În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de
expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut
mondial înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie
se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască
în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.

• Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită
dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca
nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea
statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist.
Aşa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existenţa unei entităţi numite „economie
[1]

Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:

- rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele
autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi
transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale);

- nerezidenţi, cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi investitorii străini
de portofoliu pe termen scurt. [5, 10]

Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia

mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără
excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale
concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun,
al unor elemente atat de eterogene.

Creşterea continuă şi semnificativă a investiţiilor externe de capital dă impuls considerabil

relaţiilor de piaţă la scară mondială. In plus, prin transnaţionalizarea vieţii economice, aceste
investiţii contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internaţională la

cea globală, cunoaşte grade crescânde de integrare. [1]

Creșterea continuă și semnificativă a investițiilor externe de capital dă impuls considerabil

relațiilor de piață la scară mondială. Prin transnaționalizarea vieții economice, aceste investiții
contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale. Una din tendințele
economiei mondiale este echilibrul economiei mondiale. Fiind un fenomen caracteristic
economiilor naționale, tendința spre echilibru se manifestă în mod necesar și la scară
internațională. Într-o abordare sistemică, economia mondială presupune o stare de echilibru, de
stabilitate fără de care nu ar putea supraviețui.

Această necesitate este cel mai uşor vizibilă pe piaţa mondială, unde echilibrul este rezultatul pe
termen lung al oscilaţiilor pe care le înregistrează cererea şi oferta pentru diferite mărfuri. Starea
de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micşorarea veniturilor în devize
obţinute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii cererii), penurie de materii prime,
de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei) ş.a.m.d. O stare de echilibru trebuie să existe
între lichidităţile internaţionale, pe de o parte, şi suma preţurilor mărfurilor vândute pe piaţa
internaţională, pe de altă parte. Nerespectarea condiţiei de echilibru poate atrage consecinţe
negative, cum sunt frânarea comerţului internaţional – în cazul penuriei de lichidităţi,
subminarea încrederii în moneda universală – în cazul excesului de lichidităţi etc. [4, 24]

Echilibrul economiei mondiale se definește prin:

 Caracterul relativ - care se manifestă ca o tendință pe termen lung către realizarea unei
concordanțe depline între diferitele elemente componente ale sistemului, ceea ce
reprezintă o stare ideală, imposibil de atins.
 Caracterul de tendință determinat de permanența interferentă între factori cu acțiune
contrară.
 Caracterul dinamic determinat de trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta,
superioară, ceea ce conferă întregului sistem o relativă stabilitate, în paralel cu evoluția
elementelor componente.
 Caracterul de autoperfecționare - fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate
superioară în raport cu cea precedentă. Prin aceasta, se asigură progresul atât la nivelul
întregului sistem cât și la nivelul fiecărui element component în parte. [3]

Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale ca urmare
a tendințelor care se manifestă, din ce în ce mai pregnant la nivel economic internațional:
 Tendința de REGIONALIZARE a economiei mondiale care va deveni tot mai
pregnantă.
  Accentuarea progresivă a GLOBALIZĂRII economiei mondiale, reflectată prin
adâncirea procesului de internaționalizare și dezvoltare a economiei mondiale ca un
tot unitar.
Regionalizarea și globalizarea sunt procese economice fundamentale care se completează
reciproc. [3] Aceste 2 fenomene s-au accentuat mult după anul 2000.
Globalizarea   reprezintă dispariția distanțelor; a gândi global și a acționa local.
Primul efect al globalizării este integrarea prin activitați economice a unei părți tot mai mari
din populația globului.
Apar noi locuri de muncă, noi consumatori, asistăm la concentrarea capitalului.
Permite standardizarea statisticilor economice, tehnologice și de prețuri.
La rândul ei, regionalizarea duce la o creștere a intensității relației dintr-o regiune definită
geografic.
UE reprezintă una din formele regionalizării și are 2 accepțiuni :
1.      intensificarea relațiilor economice dintre economiile naționale și actorii economici.
2.       creșterea autonomiei de decizie la nivelul regiunilor definite geografic în cadrul unei
economii naționale; motivele care stau la baza regionalizării țin de o serie de avantaje
generate de :
·          intensificarea schimburilor economici cu partenerii din zone apropiate geografic
·          o mare putere de negociere la nivel internațional
·          stimularea concurenței
·          facilitarea transferului de tehnologie
Regionalizarea impune participarea statelor naționale din zona respectivă sau a autorităților
de decizie din plan local, în timp ce globalizarea este abordată individual de fiecare stat. [5]
 BIBLIOGRAFIE

1. https://conspecte.com/Geoeconomia/economia-mondiala.html
2. http://economie-politica.blogspot.com/2008/12/formarea-economiei-mondiale-
structura.html
3. http://file.ucdc.ro/cursuri/R_1_n16_Economie_mondiala_Chitiba_Constanta_pdf.pdf
4. Boris Chistruga, Constantin Postica – Economie Mondială și Relații Economice
Internaționale. (manual, ciclu I licență) Chșinău 2010. 575 p
5. http://www.rasfoiesc.com/business/economie/Economie-mondiala48.php