TRADIȚII CREȘTINE ÎN SUBCARPAȚII DE CURBURĂ

PROF.COSTACHE MIHAELA, MOISE ANDREEA LAVINIA, C. N. MIHAI

EMINESCU BUZĂU

Încă din primele secole de la apariția și răspândirea sa, creștinismul este prezent în zona
Subcarpaților de Curbură. Cele mai cunoscute dovezi ale prezenței acestuia sunt legate de două
momente cheie: realizarea și utilizarea grotelor din piatră din zona Munților Buzăului și cunoscutul
martiriu al Sfântului Sava.
Arealul Nucu-Bozioru-Aluniș-Ruginoasa, unde se regăsesc concentrate “bisericile din piatră”, se
găsește situat în zona montană și piemontană a Munților Buzăului, în nordul județului Buzău, la
altitudini cuprinse între 650-1100 m. De altfel, în actualul stadiu al cercetărilor, aici se află cea mai
mare concentrare de schituri și locuiri rupestre monahale din întregul spațiu românesc. Pe o
suprafață ce depășește 42 km2 se regăsesc grote pe ai căror pereți au fost încrustate înscrisuri
religioase, au fost realizate altare pentru rugăciune precum și biserici săpate în piatră. Din păcate,
există prea puține informații viabile despre cei care au locuit în aceste lăcașe precum și despre
activitatea acestora. Denumiri precum “Biserica lui Iosif “ sau “Chilia lui Dionisie Torcătorul”,
păstrate si astăzi, amintesc doar episodic de anumite prezențe, fără a putea contribui însă în mod
major la realizarea unei imagini reale asupra activității monahale din acest spațiu.
În ceea ce privește datarea locuirii monahale din zona Nucu-Bozioru-Aluniș-Ruginoasa,
problemele sunt multiple. Cu toate acestea, majoritatea specialiștilor consideră secolele III - IV ca
moment de debut al utilizării grotelor de către primii călugări creștini. Aceștia se bazează atât pe
scrierile antice târzii și medievale timpurii care atestă, anterior anului 332, la Întorsura Carpaților,
existența "unui episcopat condus de Teofil al Gothiei" ,cât și pe însemnul gravat la intrarea în
Biserica lui Iosif, pentru care sunt utilizate analogii cu simbolul peștelui din Orient. Mentionăm că
până în prezent nu au fost întreprinse săpături arheologice în zonă, singurele cercetări fiind cele de
suprafață, realizate în anii '80 de către un colectiv mixt compus din Corneliu Ștefan-jurnalist, Vasile
Drâmbocianu - arheolog, Muzeul Județean Buzău, Constanța Tănase - arhivist, Venera Tudose -
arhivist, Ștefan Chițu - profesor, Ilie Mândricel - profesor, Dan Scoroșanu - profesor, Dumitru Nica-
profesor. Primele cercetări pluridisciplinare în zonă, realizate cu mijloace și metode moderne de
cercetare au fost întreprinse între anii 2008-2012 de către Muzeul Județean Buzău în colaborare cu
instituții de profil din România și din Germania. O primă chartare a vestigiilor rupestre din zona
care face obiectul studiului este cunoscută pentru începutul secolului al XVIII-lea. În anul 1700,
Constantin Cantacuzino marca pe “Harta Țării Românești” schiturile monahale. Un alt moment
important în istoricul cercetărilor din această zonă este reprezentat de Proiectul de Campanie pentru
“Explorațiuni arheologice în districtul Buzăului” întocmit de către Alexandru Odobescu în vara
anului 1871. Tot Alexandru Odobescu este cel care ii propune lui C. A. Rosetti un raport complex
prin care solicită sprijin în vederea organizării unor cercetări arheologice pe teritoriul județului
Buzău, impulsionat fiind de descoperirea Tezaurului de la Pietroasa.
Primele descrieri ale grotelor, parțiale, incomplete, le găsim tot în răspunsul învățătorilor din
județul Buzău la “Chestionarul arheologic” al lui Alexandru Odobescu. În anul 1871, autorul
Chestionarului arheologic împreună cu pictorul elvețian Henri Trenk fac o excursie de documentare
în zona Bozioru - Aluniș, prilej cu care sunt ridicate în plan câteva dintre aceste grote.
Un alt moment important în cercetarea grotelor din zona menționată este reprezentat de
către Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău.
Inițial, s-a considerat că locuirea a început in perioada Evului Mediu. În lucrarea sa, Pavel Chihaia
este primul care atrage atenția asupra faptului că locuirea acestor grote este cunoscută pentru mai
multe perioade istorice: “(...) etapa medievală a schiturilor de piatră Alunișu-Nucu începe în
intervalul iradierii isihaste de la Kilifarevo (1346-1371), deși este posibil ca funcția lor de lăcașuri
de cult să fie mult mai veche.” De altfel, autorul consideră că locuirea în grotele din această zonă ar
putea fi datate în secolele III-IV.
Bazându-se pe armele reprezentate pe peretele de nord și de sud ale grotei Fundul Peșterii de la
Nucu, Basil Iorgulescu consideră că prima locuire în zonă poate fi atribuită epocii geților, însă
studiile recente au demonstrat că locuirea în această zonă este din epoca bronzului, respectiv cultura
Monteoru.
În anul 1892 monumentele apar menționate și în “Dicționarul geografic, statistic, economic
și istoric al județului Buzău” al lui Basil Iorgulescu, fiind preluate întocmai în anul 1924.
În acest areal au fost identificate 40 de grote și peșteri, toate cu urme de locuire monahală. În
zona de nord a comunei Bozioru, pe teritoriul satului Nucu, în zona peşterii Fundul Peşterii sunt
cunoscute nouă monumente rupestre, săpate de o parte şi de alta a masivului Crucea Spătarului Pe
versantul vestic se află: Fundul Peşterii, Peştera lui Dionisie, Peştera lui Iosif, Piatra Îngăurită ,
Agatonul Nou şi Agatonul Vechi (Dărămătură) şi Fundătura Pe versantul estic se află Ghereta şi
Bucătăria.
În ceea ce privește răspândirea creştinismului în regiunile de la est de Carpaţi, este cunoscut
faptul că informaţiile izvoarelor scrise sunt putin numeroase, şi cu toate acestea în multe cazuri
lapidare şi echivoce, uneori chiar contradictorii. Totuşi, din studierea acestora se întrevede existenţa
aici a unei opere de propovăduire a Evangheliei încă din primele secole ale erei creştine. Ulterior,
pe măsură ce Biserica se organizează şi se întăreşte în numeroase centre ale Imperiului Roman de
Răsărit, are loc o creştere progresivă a numărului creştinilor şi o temeinică organizare a vieţii
religioase, ce a contribuit la răspândirea noii religii. Unele informaţii scrise au înregistrat şi transmis
tradiţia potrivit căreia noua religie s-ar fi difuzat în aceste părţi ale Europei încă din primul secol al
erei creştine, ca urmare a activităţii de misionar a Apostolului Andrei în ceea ce priveşte începutul
răspândirii creştinismului la nordul Dunării de Jos şi în teritoriul de la est de Carpaţi. Unii istorici
contestă activitatea misionară a Apostolului Andrei. Menținerea firească a legăturilor cu Imperiul a
populaţiei nord-dunărene (daco-romană), a permis preluarea creştinismului pe cale „populară”. Din
Imperiul Roman de Răsărit au venit la nordul Dunării misionari - despre activitatea cărora în
Scythia Minor şi în răsăritul Daciei, aflăm de la Epiphanie din Salamina (320 – 403 p. Hr.).
O foarte importantă prezență în zona Buzăului este cea a martirului Sf. Sava care „îndrăznind să
rămână în Dacia de peste Dunăre, este ucis prin înecare în râul Mousaios”. Relatarea apare într-o
scrisoare a Bisericii din Gotia către Biserica din Capadocia, scrisă cu prilejul mutării moaştelor sale
în Capadocia la cererea Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acesta era
„un băştinaş provenit dintr-o familie de capadocieni” după cum reiese din răspunsul lui Vasile cel
Mare, care îl numeşte „un martir din patria de dincolo de Istru şi care martir dovedeşte tăria
credinţei trăite de oamenii de acolo”. Menționăm în acest context existenţa unei Episcopii a
Cumanilor (1228 – 1241) în zona de curbură a Carpaţilor, în care trăiau „vlahi” ortodocşi care
primeau Sf. Treime de la nişte pseudoepiscopi care ţineau de ritul grecilor, nesocotind pe episcopul
catolic al cumanilor”, şi care atrăgeau de partea lor grupuri de unguri şi germani din Transilvania,
spre nemulţumirea Papei. Mai mult, numeroşi locuitori de la poalele culmilor care adăpostesc
schiturile au venit de peste munţi, descălecând cu „Negru Vodă”. După opinia prof. Ştefan Chiţu,
„numele satului Scăieni (sat de moşneni aflat în vecinătatea zonei schiturilor) ar putea proveni de la
denumirea celor care ar fi venit din locurile secuilor (Secuiani, Săcuiani – Scăeani). Numele unui
mare număr de locuitori din Scăeni în catografia anului 1838, era Ungureanu (român venit din
Transilvania). Coroborând izvoarele scrise cu rezultatele cercetărilor de teren, considerăm că
multitudinea schiturilor din munţii Buzăului pot reflecta momentele de început ale vieţii creştine pe
aceste meleaguri. Așa cum se poate observa pe alocuri și astăzi, aceste chilii erau înconjurate cu
elemente realizate din lemn; astăzi fiind vizibile amprente în care se fixau parii, sistemul de
scurgere a apei şi cel de strângere a apei de ploaie în uluce săpate în masa aceleiaşi stânci .
Primele informații scrise despre viaţa monahală din această zonă apar în consemnările
documentare din secolul al XVI-lea, care se referă la donaţii şi închinăciuni către schitul Agaton -
un document de la Mihnea Turcitul, din 18 iulie 1587, şi altul, din 29 august 1582-– donaţia lui
Stanciu către mănăstirea Pinu sau documente ce se referă la judecata dintre Antonie egumenul de la
schitul Aluniş şi Sibicieni. Începând cu secolul al XVI-lea, în strânsă concordanţă cu viaţa
religioasă a întregului spaţiu din zona văii râului Buzău, creşte şi rolul acestui complex religios,
ceea ce conduce și la creșterea interesului domniei pentru aceste locuri, pe un spaţiu destul de
restrâns, găsindu-se două ctitorii domneşti: – Biserica „Sfântului Gheorghe”, situată în valea
sihăstriilor, ctitoria lui Mihai Viteazul (1596) și Mănăstirea Pinu, cu biserica „Naşterea Preacuratei
Maică a Domnului Nostru Iisus Hristos”, din satul Pinu. Toate acestea confirmă aici o bogată viaţă
religioasă, care a continuat fără întrerupere, până la mijlocul secolului al XIX-lea când, prin reforma
de împroprietărire, populaţia din Nucu a primit pământ în Bărăgan şi s-a mutat formând satul
Munteni - Buzău (devenit comună), moment în care au luat şi biserica cu hramul „Sf. Gheorghe”,
aflată astăzi în judeţul Ilfov. Modul de viaţă pustnică a continuat în zona Buzăului până în anii
1985, ultimul călugăr cunoscut fiind Ambrozie de pe dealul Istriţa, com. Pietroasele.
Așa cum se poate observa din cele prezentate pe scurt în materialul de față, în perioada
secolelor XVI – XVIII, zona din Munții Buzăului a fost un puternic centru de viață spirituală și
monahală. Cel mai probabil acest lucru a determinat ctitorirea de către domnitori și înalți dregători a
mai multe lăcașe de cult pe toată Valea Buzăului. De unele dintre cele mai importante ctitorii se
leagă numele voievozilor Mircea Ciobanul și Constantin Brâncoveanu. În plus, tradiția orală
păstrează memoria mai multor călugări și preoți creștini din vremea tătarilor -perioadă asociată de
către specialiști cu intervalul secolelor XIII – XVIII.

Bibliografie

Boroneanț Vasile, 2000, Arheologia peșterilor și minelor din România, Editura CIMEC, București.
Ciobanu Doina , Catalogul schiturilor rupestre din zona Buzăului, Mousaios, 2008, vol XIII, p.
199 – 225.
Ciobanu Doina, 2012, Schiturile rupestre din zona Buzăului-prezentare generală/Les ermitages
rupestres de la zone de Buzău, în vol. Un monument din Carpații Orientali cu reprezentări din
Preistorie și Evul Mediu - Nucu-Fundu Peșterii, județul Buzău, Ed. Istros, Buzău-Brăila.
Chihaia Pavel, 1976, De la Negru Vodă la Neagoe Basarab, Editura Academiei, București.
Cocora Gabriel, Ctitorii buzoiene atribuite de tradiție Doamnei Neaga, dar infirmate de istorie,
BOR, 1986,vol. 7-8, p. 116-125.
Cocora Gabriel, 1986, Episcopia Buzăului, o vatră de spiritualitate și simțire românească, Editura
Episcopiei Buzăului, Buzău.
Constantinescu N. A., Colți, Aluniș-Fundătura, revista Muguri, 1925, p. 108-110.
Constantinescu N. A., Biserica din Aluniș, Îngerul, 1941, nr. 5-6, p.34-36.
Costache Daniel, Stăicuț Gabriel, 2013., Bibliografia arheologică a județului Buzău, Ed. Alpha
MDN, Buzău.
Drâmbocianu Vasile, Vechimea milenară a așezărilor rupestre din Munții Buzăului, Știință și
tehnică, XXXI, vol.10, 1980, p. 28-32.
Iorgulescu Basil, 1892, Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Buzău,
București.
Mândricel Ilie, Bortaș Victor, 2008, Vestigii rupestre și alte locuri magice din Munții Buzăului, Ed.
Victor Bortaș, București.
Norocel Epifanie, 1986, Pagini din istoria veche a creștinismului la români, Editura Episcopiei
Buzăului, Buzău.
Norocel Epifanie, 1988, Ctitorii voievodale în Eparhia Buzăului, Ed. Episcopiei Buzăului, Buzău.
Odobescu Alexandru, 1965, Pagini regăsite, ed. Leo Şerban, Bucureşti.
Olteanu Ștefan, 1991, Societatea carpato-danubiano-pontică în secolele IV-XI, Editura Polirom,
București.
Postică Gheorghe, 2007, Civilizația medievală timpurie din spațiul Pruto-Nistrean (sec. V-XIII),
Editura Academiei Române, București.
Popescu Emilian, Creștinismul în Eparhia Buzăului până în sec. al VII-lea, în Spiritualitate și
istorie, Buzău, 1985.
Teodor Dan Gheorghe, 1991Creștinismul la est de Carpați. De la origini până în secolul al XIV-
lea,Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași.
Tudose Venera, Alexandru Odobescu și vestigiile rupestre din zona Bozioru-Aluniș, în vol.
Vestigiile rupestre din Munții Buzăului, Buzău, 1981.
Ștefan Chițu, Documente medievale despre complexul rupestru de la Nucu în Vestigiile rupestre din
Munții Buzăului, Buzău, 1980.