CÂTEVA CONCLUZII DESPRINSE DINTR-UN SONDAJ ARHEOLOGIC

LA MĂNĂSTIREA CORBII DE PIATRĂ

Dragoş MĂNDESCU
Constantin BĂRBULESCU

Cuvinte-cheie: ansamblul rupestru Corbii de Piatră, amenajări arhitectonice

exterioare, inventar arheologic medieval, morminte de înhumaţie, „altarul dacic”,
„Plaiul de Mijloc”.

Résumée: A l’été de l’année 2008, on a effectué un sondage archéologique au

monastère rupestre Corbii de Piatră, situé au nord du Département d’Argeş et attesté
par les documents à partir de l’année 1512. On a mis en évidence les vestiges des
aménagements architecturaux extérieurs au mur vertical de la roche où est creusée
l’église rupestre et on a découvert un riche matériel archéologique datant du Moyen
Âge et de l’époque moderne (siècles XVI-XX) (céramique peinte et émaillée, un
fragment d’une „vase funéraire”en verre, un anneau en argent, etc.). Sur la pente ouest
de l’église ont été découvertes trois tombes d’inhumation de la période du Moyen Âge
et de l’époque moderne. Les vestiges daces localisées par les traditions orales auprès
de l’église rupestre et dans une autre zone située quelques kilomètres au nord n’ont
pas été confirmées du point de vue archéologique.

Este greu de crezut că, în ciuda numeroaselor controverse legate de vechimea,

originea, caracterul, arhitectura şi însemnătatea sa, complexul rupestru Corbii de
Piatră a rămas în afara preocupărilor arheologilor. Şi totuşi, până în vara anului 2008,
când am reuşit să efectuăm aici un sondaj restrâns, acest aşezământ monastic nu a
beneficiat de vreo cercetare arheologică, în abordarea problematicii sale recurgându-
se, de fiecare dată, unilateral, la informaţiile oferite de documentele de arhivă.
Sugestiile oferite de particularităţile arhitecturii şi picturii monumentului, deşi au
generat unele studii laborioase şi consistente, nu se transpun nici pe departe în soluţii
definitive. Desigur, nu susţinem că cercetarea noastră arheologică, limitată în timp şi
spaţiu, a adus după sine ridicare vălului de pe multe dintre necunoscutele sitului (ba
chiar putem afirma că, dimpotrivă, generează şi mai multe semne de întrebare), însă
considerăm că această încercare se poate constitui într-o primă etapă a unui vast
program de cercetare sistematică, iar concluziile sale, atâtea câte au putut fi trase,
merită încredinţate tiparului.
Complexul monastic Corbii de Piatră, alcătuit actualmente dintr-o biserică
rupestră (a treia biserică de acest gen din zona Muscelului, alături de cele de la
Cetăţeni şi Nămăeşti)1, o trapeză, de asemenea săpată în stâncă şi un paraclis-
clopotniţă din lemn, este localizat într-un cadru deosebit de pitoresc, în satul
Jgheaburi, comuna Corbi, judeţul Argeş, la mai puţin de 20 km către vest, în linie
dreaptă, faţă de Câmpulung-Muscel. Biserica (mononavată, cu naos rectangular,
comunicând la est cu un altar având două abside în formă de potcoavă, alăturate, iar
la sud cu un nartex, de asemenea rectangular) şi trapeza (deschisă pe latura de vest, cu

1
Ion Popescu-Argeşel, Bisericile rupestre din Muscel, în „Argesis” – Seria Istorie, VIII, 1999, p. 91-
98.

1
horn în capătul nordic al tavanului) sunt săpate într-un peretele vertical de gresie, înalt
de peste 30 m, ce domină terasa stângă a Râului Doamnei (Fig. 1-2). Numele satului
(Jgheaburi) este sugestiv pentru relieful locului, însemnând văi înguste şi adânci,
săpate de apă2.
Biserica rupestră de la Jgheaburi a fost selectată, împreună cu alte de alte trei
monumente ecleziastice, istorice şi arhitectonice muscelene (Bărăţia şi Mănăstirea
Negru Vodă din Câmpulung-Muscel şi biserica din lemn de la Jupâneşti) în vederea
aplicării proiectului interdisciplinar CEEX intitulat „ReSITUS - Metode şi tehnici
avansate de conservare şi reconstrucţie digitală pentru patrimoniul cultural-istoric
imobil” (2006-2008), iniţiat şi coordonat de Fundaţia Habitat şi Artă3. Sondajul
arheologic la complexul rupestru Corbii de Piatră s-au desfăşurat în cadrul acestui
proiect, la începutul lunii iulie 2008, un prim raport succint fiind deja publicat de unul
dintre autorii cercetării4.
Asupra problemei începuturilor lăcaşului rupestru nu s-a ajuns încă la un
consens între specialişti. Deşi pictura naosului şi mai ales programul iconografic al
altarului (din păcate, pictura murală, un element artistic şi cronologic esenţial, se mai
păstrează astăzi într-o mică măsură, deteriorată de apa infiltrată în stâncă), aparţinând
unui stil paleolog provincial, cu inscripţii exclusiv în limba greacă, asociată cu unele
detalii arhitectonice comune adăposturilor anahoretice cappadociene, au împins
datarea bisericii înapoi în timp până la sfârşitul sec. al XIII-lea / primele două decenii
ale sec. al XIV-lea5, documentele menţionează numai începând cu 23 iunie 1512
Mănăstirea Corbii de Piatră „ce a ridicat-o jupaniţa lui Hamza, monahia Magdalina,
precinstitelor surori şi călugăriţe care trăiesc în acel sfânt loc”6. Aşadar, lăcaşul este
atestat iniţial drept mănăstire de călugăriţe (o raritate pentru peisajul vieţii monastice
de la noi, la începutul sec. al XVI-lea7), ctitorită de văduva lui Hamza, călugăriţa
Magdalina. Nu dispunem de nicio informaţie din care să reiasă dacă Magdalina a
săpat în stâncă biserica atunci, la începutul sec. al XVI-lea, ori numai a reamenajat
locul, adaptându-l la noua sa destinaţie, aceea de mănăstire. Cert este că Magdalina,
pe numele de mireană Muşa (făcând parte probabil din familia Craioveştilor)8,
stăpânea de la 11 iunie 1503 satul Corbii de Piatră cu tot hotarul (deci şi
amplasamentul viitoarei mănăstiri), voievodul Radu cel Mare întărindu-i atunci
această proprietate9. Călugăriţele aveau să rămână la Corbii de Piatră mai puţin de trei
ani, de vreme ce voievodul Neagoe Basarab nu se mai adresează la începutul anului
1515 (11 ianuarie) stareţei Magdalina, ci „părintelui egumen şi tuturor fraţilor care

2
Grigore Constantinescu, Corbi-Muscel. Monografie etnoculturală, Editura Tiparg, Piteşti, 2006, p.
23.
3
Alexandru Nancu, ReSitus – Argument, în „Ianus”–Publicaţie a programului „Tradiţie şi
Postmodernitate”, 12, 2007, p. 5-10.
4
Constantin Bărbulescu, Mănăstirea Corbii de Piatră. Raport arheologic preliminar, în „Ianus”–
Publicaţie a programului „Tradiţie şi Postmodernitate”, 12, 2007, p. 162-168.
5
Carmen Laura Dumitrescu, Biserica rupestră Corbii de Piatră – cel mai vechi ansamblu de pictură
cunoscut astăzi – din Ţara Românească, în „Studii şi Cercetări de Istoria Artei” – Seria Artă Plastică,
22, 1975, p. 47 şi urm.
6
Documenta Romaniae Historica (în continuare: DRH), B, Ţara Românească, vol. II, nr. 103, p. 206 şi
nr. 114, p. 231-232.
7
Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Neamul Românesc,
Vălenii de Munte, 1908, p. 268.
8
Radu Oprea, O călugăriţă din neamul Craioveştilor şi ctitoriile sale muşcelene, în „Restituiri”,
Centrul Cultural Piteşti, IV, 2006, 10, p. 10-14.
9
DRH, B, vol. II, p. 57. Satul Corbii de Piatră este atestat documentar la 15 aprilie 1456, într-un hrisov
de la Vladislav II, ca proprietate a jupanului Mogoş (DRH, B, vol. I, nr. 113, p. 196-197).

2
trăiesc în acel loc sfânt”10. Deci în 1515 mănăstirea era deja una de călugări,
Magdalina strămutându-se cu călugăriţele sale fie la Ostrov fie, mai probabil, la
Valea, unde ea este menţionată de hrisoavele domneşti drept ctitor în două rânduri, la
150611 şi la 151912.
În 1626 la mănăstirea Corbii de Piatră vieţuiau tot călugări13. Trei decenii mai
târziu, în 1658, biserica rupestră este văzută de Paul de Alep, care o descrie drept
„mică dar frumoasă”, păstrând încă vechea pictură14. Din informaţia acestuia conform
căreia în biserică se oficia zilnic liturghia, reiese că aceasta avea încă un caracter
monastic, într-o biserică de mir frecvenţa serviciului religios nefiind zilnică. La
sfârşitul sec. al XVII-lea, locaşul de cult încă funcţiona, o cruce de piatră, înaltă de 1,2
m, datată 1700 (leat 7208), fiind amplasată în vârful peretelui vertical de gresie în care
este săpată biserica15.
Cu a doua jumătate a sec. al XVIII-lea, situaţia bisericii rupestre se schimbă
radical, o dată cu sosirea şi instalarea în Corbi, la 1755, a circa 100 de familii din Jina
Sibiului, nevoiţi să-şi părăsească localitatea natală transilvană din pricina
constrângerilor religioase ce au urmat „Unirii cu Biserica Romei”, localitatea Corbi
devenind astfel „cel mai de seamă sat de ungureni din jud. Muscel”16. Biserica
rupestră va fi încredinţată în anul 1809 acestei numeroase comunităţi de „ungureni”,
drept biserică de mir, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Transformările
arhitectonice la care lăcaşul a fost supus ulterior acestei date sunt numeroase şi
însemnate17, lor datorându-li-se şi aspectul actual al monumentului: este săpat
pronaosul, la sud de naos (1814), se ridică noua catapeteasmă din zid (1819), peretele
de stâncă ce separa cele două altare fiind spart şi transformat în actuala masă a
altarului. O distrugere parţială a naosului a avut loc în anul 1889, când stânca
peretelui vestic s-a dislocat şi s-a prăbuşit. Acest perete avea să fie rapid refăcut din
blocuri de piatră prinse cu mortar. În anul 1890, un nou element avea să se adauge
complexului ecleziastic, şi anume paraclisul-clopotniţă din lemn, amplasat iniţial pe
platoul îngust de la vest de trapeză şi mutat la mijlocul sec. XX în locul unde se află şi
astăzi, în sectorul nord-vestic al incintei, în apropierea porţii de acces.
O nouă etapă în evoluţia complexului rupestru Corbii de Piatră a debutat
recent, prin redeschiderea sa (de jure în 1996, de facto în 2003) ca mănăstire de
călugări, cu vechiul său hram, „Adormirea Maicii Domnului”.
Obiectivele cercetării noastre la Corbi au fost multiple: în primul rând,
abordarea unor probleme arhitectonice legate de aspectul exterior al complexului
rupestru, apoi obţinerea unor date arheologice concludente relative la cronologia
sitului şi, în subsidiar, clarificarea caracterului aşa-numitului „altar dacic” situat la

10
DRH, B, vol. II, nr. 133, p. 266-268.
11
DRH, B, vol. II, nr. 49, p. 105.
12
DRH, B, vol. II, nr. 188, p. 356-358.
13
DRH, B, vol. XXI, nr. 42, p. 73.
14
The Travels of Macarius, Patriarch of Antioch, written by His Attendant Archdeacon, Paul of
Aleppo, in Arabic, vol. II, translated by F. C. Belfour, Printed for the Oriental Translation Fund of
Great-Britain and Ireland, London, 1836, p. 395; pentru ediţia românească, vezi Paul de Alep,
Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia in Ţările Române, 1653 – 1658, ed. îngrijită de Emilia
Cioran, Bucureşti, 1900, p. 231.
15
Calinic Argeşeanul, Grigore Constantinescu, Monumente memoriale din judeţul Argeş. Cruci de
piatră, Editura Europroduct, Piteşti, 1999, p. 163.
16
Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în sec. XIII-XX ( Cercetări de demografie
istorică), ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 122-123, 152; Gr.
Constantinescu, op. cit., p. 48.
17
Luiza Barcan, Biserica rupestră Corbii de Piatră, în „Ianus”–Publicaţie a programului „Tradiţie şi
Postmodernitate”, 12, 2007, p. 120, pentru o prezentare sintetică a acestora.

3
baza pantei, în apropierea porţii actuale de acces. În sfârşit, investigaţiile noastre
aveau să se extindă şi asupra „Plaiului de Mijloc”, o zonă din nordul comunei, des
evocată în legendele şi tradiţiile orale ale localnicilor ce semnalează prezenţa acolo a
unor vestigii (ruine) antice sau medievale.
Amenajările arhitectonice exterioare peretelui vertical de gresie ne-au fost
sugerate de o serie de şănţuiri oblice sau orizontale săpate în stâncă, însoţite din loc în
loc de o serie de găuri (Fig. 3/a-b) ce nu puteau avea alt rost decât asigurarea fixării şi
susţinerii unor structuri de lemn cu acoperiş în una sau două ape, plasate imediat în
faţa stâncii şi lipite de aceasta. Pentru surprinderea unui eventual aspect volumetric al
acestor construcţii, am executat două secţiuni perpendiculare pe peretele de stâncă, în
zonele unde şănţuirile respective se observau cel mai bine, în dreptul peretelui vestic
al naosului (secţiunea A) (Fig. 3/b-d) şi la circa 30 m spre sud, dincolo de trapeză,
lângă o altă „încăpere” săpată în stâncă, deschisă, ca şi trapeza, pe latura de vest
(secţiunea C) (Fig. 3/a).
Dimensiunile secţiunii A, orientată NE-SV, de numai 4,25 m x 2 m, amplasată
perpendicular pe peretele vestic al naosului, la 2,3 m către nord faţă de intrarea
actuală în biserică, între aceasta şi fereastra sudică a naosului, au fost condiţionate de
spaţiul restrâns avut la dispoziţie, la capătul vestic al secţiunii terenul coborând într-o
pantă foarte accentuată, ce făcea posibilă extinderea săpăturii numai cu asumarea unor
riscuri mult prea mari. Imediat după îndepărtarea stratului vegetal actual din jumătatea
estică a secţiunii A, la –0,15-0,20 cm, am ajuns la stânca ce face parte din acelaşi bloc
cu cel în care este săpată biserica. În zona cercetată de noi, stânca era tăiată orizontal,
sub forma unei podele, suprafaţa orizontală extinzându-se cu circa 2 m în afara
peretelui vestic al bisericii, ridicat din blocuri de piatră după prăbuşirea stâncii
întâmplată în anul 1889. Nu este exclus ca această suprafaţă tăiată orizontal să facă
parte din vechiul naos, aşa cum va fi arătat acesta până la prăbuşirea peretelui vestic,
ori să fi fost amenajată de meşterii pietrari de la sfârşitul sec. al XIX-lea, ce au ridicat
direct pe stânca astfel tăiată noul perete din blocuri de piatră prinse cu mortar. Nu
putem exclude nici posibilitatea localizării în acest sector a unui eventual pridvor
destinat accesului în naos, fiind cunoscut faptul că intrarea în biserică, până la
construirea nartexului actual (1814) se făcea printr-o uşă „îngustă şi scurtă” amplasată
în marginea dinspre nord a peretelui vertical de gresie18, adică tocmai acolo unde a
fost amplasată secţiunea noastră. Ţinând cont de diferenţa relativ mare dintre nivelul
stâncii tăiată orizontal în afara bisericii actuale şi nivelul dalelor de piatră ale
naosului, situate mai sus cu 0,8 m, această din urmă ipoteză rămâne şi cea mai
plauzibilă.
La circa 2 m vest de peretele din blocuri de piatră al naosului, stânca începe să
coboare brusc şi abrupt. În partea de sus a pantei astfel descrisă de blocul de stâncă, la
0,7 m distanţă de punctul superior al inflexiunii, a fost surprinsă o groapă de par,
rectangulară (0,2 m x 0,2 m, cu adâncimea de 0,11 m) săpată direct în piatră, care este
pandantul şănţuirilor şi găurilor vizibile pe peretele vertical de gresie. Rezultă aşadar
existenţa în exteriorul naosului, la un moment dat al evoluţiei bisericii, a unui spaţiu
acoperit, susţinut de o structură de lemn, ce se înălţa la mai mult de 8 m (conturul
acoperişului în două ape este vizibil pe exteriorul peretelui vestic al naosului,
deasupra ferestrelor), înaintând cu 2,7 m către vest faţă de linia zidului actual din
blocuri de piatră fasonată, până la limita de susţinere a stâncii (Fig. 4/a).

18
Constantin D. Aricescu, Istoria Câmpulungului, prima rezidenţă a Rumâniei, II, Imprimeria lui
Ferdinand Om, Bucureşti, 1856, p. 108; Ibidem, ediţia a II-a (ediţie îngrijită de A. Săvoiu şi Gh.
Pârnuţă), Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2007, p. 238.

4
 O altă amenajare exterioară, de data aceasta realizată din piatră şi cărămidă
prinse cu mortar a fost surprinsă numai parţial, în colţul sud-vestic al secţiunii A, sub
forma unui capăt de zid ce se sprijinea pe stânca oblică. Partea superioară a acestei
structuri de zidărie era demantelată şi răvăşită (Fig. 3/c). După scoaterea pietrelor şi a
fragmentelor de cărămidă împrăştiate, toate păstrând urme de mortar, partea fixă,
stabilă, a structurii respective a apărut la adâncimea de -0,9 m (Fig. 3/d), baza sa
situându-se cu 0,7 m mai jos. Cum am arătat, acest zid se sprijinea către est chiar pe
stânca înclinată oblic într-un unghi de 45o, baza sa, atât cât ne-am putut da seama din
spaţiul extrem de îngust avut la dispoziţie, stând pe un strat de nisip amestecat cu
moloz. Ce rost va fi avut această construcţie este greu de stabilit până la o extindere a
săpăturii, operaţiune extrem de dificilă dacă ţinem seama de terenul cu o declivitate
pronunţată. În acest stadiu al cercetărilor, îi putem numai bănui un rol de scară de
acces către biserică ori de „centură” de rezistenţă, de susţinere a terasei înguste din
faţa acesteia. Cert este că în vederea extinderii către vest a terasei din faţa bisericii şi
pentru desfiinţarea pantei abrupte a stâncii, terenul a fost nivelat şi uniformizat printr-
un strat consistent de umplutură (pietriş, nisip, sfărâmături de rocă, moloz, cenuşă,
fragmente ceramice etc.), gros de circa 0,75 m, depus peste stânca oblică (inclusiv
peste zona de stâncă în care a fost săpată groapa de par rectangulară) şi peste structura
de zid menţionată anterior. Acest strat de nivelare era acoperit de un pavaj de
bolovani aşezaţi, nu foarte dens, pe un singur rând, aflat imediat sub stratul vegetal
actual şi care continua către vest planul orizontal al stâncii, din punctul în care aceasta
începea să coboare (Fig. 3/d). După cele mai noi fragmente ceramice din partea
superioară a stratului de nivelare, datăm acest pavaj în sec. al XIX-lea.
O amenajare exterioară sprijinită pe un schelet de lemn a fost evidenţiată şi în
partea de sud a peretelui vertical de gresie, unde am executat secţiunea C (10 m x 1,5
m, orientată NE-SV). Atenţia ne-a fost atrasă aici de un şanţ continuu, săpat
aproximativ orizontal pe stânca verticală, pe o lungime de 13,7 m, la circa 3,5 m
înălţime. Sub această şănţuire, în zona sa centrală, la baza peretelui de stâncă, este
săpată în gresie o „încăpere” joasă, deschisă pe latura de vest, suprafaţa interioară a
pereţilor păstrând puternice urme de fum (Fig. 3/a). Secţiunea noastră a fost
perpendiculară pe această mică grotă, pătrunzând şi în interiorul său, până la limita sa
estică. Nu au fost descoperite materiale arheologice care să-i poată fi atribuite, astfel
încât datarea sa rămâne în continuare incertă. Pe podeaua sa, reperată la -0,4 m
adâncime faţă de nivelul actual de călcare, obţinută prin nivelarea stâncii, a fost găsită
o vatră circulară de mari dimensiuni (diametrul de 1,3 m), ceea ce ne îndeamnă să
credem că acel spaţiu săpat în partea sudică a peretelui de gresie a servit pentru
prepararea hranei, funcţionând paralel cu trapeza ori după ce aceasta nu a mai fost
utilizată. Secţiunea C a demonstrat că aici stânca era de asemenea tăiată orizontal în
afara peretelui de gresie, la baza acestuia, înaintând circa 3 m către vest, după care
coboară brusc. O groapă de par rectangulară, cu dimensiunile de 0,26 m x 0,15 m şi
adâncă de 0,1 m, a fost surprinsă în „patul” de stâncă, imediat după ce aceasta începea
să coboare către vest (Fig. 3/a), atestând şi aici existenţa unor structuri de lemn
exterioare peretelui de gresie (celor două dimensiuni cunoscute prin urmele de pe
peretele vertical – 13,7 m lungime şi 4 m înălţime – i se adaugă acum cea de-a treia,
3,2 m lăţime) (Fig. 4/b).
Cea mai bogată în materiale arheologice s-a dovedit a fi secţiunea A, şi anume
stratul masiv de umplutură, ce se sprijinea pe stâncă înclinată către vest şi pe structura
de piatră şi cărămidă legate cu mortar, fiind suprapus de pavajul de pietre aflat
imediat sub nivelul vegetal actual. Trebuie arătat că toate aceste materiale (ceramică,
sticlă, metal) se aflau în poziţie secundară, răvăşite, amestecate cu fragmente de

5
cărămidă, moloz, cenuşă etc., astfel încât nu poate fi vorba de o analiză a acestora pe
nivele. Totuşi, o discuţie asupra categoriilor importante de inventar arheologic
descoperite în secţiunea A ne oferă indicii importante, fie şi numai parţiale, relative la
cronologia sitului.
Ceramica (Fig. 5), în totalitate lucrată la roată şi fragmentară, ilustrează
categorii funcţionale diverse: ceşti, căni, capace, castroane şi farfurii. Ultimele două
forme sunt predominante, decorate cu pictură şi smalţ, nu însă şi sgrafitate. Bogăţia şi
varietatea decorului sunt remarcabile: spirale, linii în val larg sau strâns, cercuri
concentrice, succesiuni de puncte sau buline pictate cu vopsea albă sau roşie pe fundal
galben pal ori negru, cu smalţ verde. Toate aceste trăsături sunt caracteristice pentru
ceramica din sec. al XVII-lea19, perioadă căreia îi atribuim cele mai vechi fragmente
ceramice (de altfel, un lot de numeros şi bine reprezentat) din secţiunea A. Unele
analogii pentru străchinile decorate cu pictură şi smalţ de la Corbii de Piatră
beneficiază de datări certe în prima jumătate a sec. al XVII-lea, argumentate inclusiv
pe criterii de ordin numismatic20. Prin decorul lor alcătuit din motive vegetale stilizate
dispuse radiar, două din farfuriile de la Corbii de Piatră (Fig. 5/a-b) se apropie destul
de mult de maniera de ornamentare a unor exemplare datate în sec. al XVI-lea,
precum acelea de la Cătălui-Căscioarele21 şi Oraşul de Floci22. Cu toate acestea,
utilizarea aceloraşi elemente cromatice în privinţa picturii şi a smalţului ca şi în cazul
celorlalte fragmente decorate din sec. al XVII-lea, asociată cu absenţa sgrafitării şi cu
talpa dreaptă (element morfologic ce se generalizează în sec. al XVII-lea, înlocuind
mai vechiul Standring) ne determină să ne menţinem opinia datării în sec. al XVII-lea
(eventual la începutul său sau în prima jumătate) şi în cazul acestor două piese.
De asemenea, sunt prezente şi câteva fragmente din vase de cult, precum
căţuile ceramice (Fig. 5/d ), utilizate la arderea tămâiei până târziu, în prima jumătate
a sec. al XIX-lea, cum indică exemplarele descoperite la Biserica Drujeşti din Curtea
de Argeş şi la cea din Cepari-Ungureni23.
Dintre materialele arheologice descoperite în secţiunea A, în stratul masiv de
umplutură „căpăcuit” de pavajul de piatră, atrage atenţia un fragment dintr-un
recipient de sticlă translucidă, cu o slabă nuanţă verzuie (Fig. 6/a). Forma concavă şi
dimensiunile acestuia (diametrul de 4 cm, grosimea de 0,1 cm) ne determină să-l
considerăm a proveni foarte probabil din baza unui aşa-numit „vas funerar” cu corpul
globular şi gât subţire şi înalt. Realizate în atelierele de sticlărie veneţiene, dalmate ori
germane, aceste vase apar deseori în inventarele funerare ale unor morminte
medievale, de regulă feminine, din Muntenia (Curtea de Argeş, Cetăţeni, Câmpulung,
Suslăneşti, Bucureşti, Plumbuita, Comana, Târgşoru Vechi)24. Ele îşi fac apariţia în

19
Anca Păunescu, Cuptoare medievale de ars ceramica descoperite la Oraşul de Floci, judeţul
Ialomiţa, în „Cercetări Arheologice”, Muzeul Naţional de Istorie a României, XI/1, 1998-2000, p. 175-
187, în special p. 182-185.
20
Ion Ionaşcu şi colaboratorii, Şantierul arheologic Bucureşti, în „Materiale şi Cercetări Arheologice”,
VI, 1959, p. 775, fig. 18 (monedă maghiară din 1610, emisă de regele Mathias II); VII, 1961, p. 669,
fig. 12/1.
21
Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile de la Cătălui-Căscioarele, jud. Ilfov, în
„Cercetări Arheologice”, Muzeul Naţional de Istorie a României, III, 1979, p. 281, fig. 18.
22
Lucian Chiţescu şi colaboratorii, Cercetări arheologice la Piua Petrii (Oraşul de Floci), jud.
Ialomiţa, în „Cercetări Arheologice”, Muzeul Naţional de Istorie a României, III, 1979, p. 222, fig. 21.
23
Spiridon Cristocea, Biserica Drujeşti din Curtea de Argeş în lumina cercetărilor arheologice, în
„Revista Monumentelor Istorice”, LIX, 1990, 1, p. 35 şi nota 20.
24
Flaminiu Mârţu, Ecouri argeşene nevalorificate privind etnogeneza: vasele funerare medievale din
sticlă, în „Argessis”, VII, 1995, p. 45-52 (unde autorul arată, la p. 45, că fundul acestor vase este
invariabil aplatizat, afirmaţie contrazisă de multe exemplare, precum cele de la Drujeşti, ori chiar de
unele din cele ilustrate în articolul citat).

6
ansamblul ritualului funerar din această zonă în sec. al XV-lea25 (după unele opinii,
chiar şi mai de timpuriu, din sec. al XIV-lea26), devenind mai frecvente în sec. al
XVI-lea (de exemplu, vasele din mormintele 1 şi 34 de la Suslăneşti27, ori acelea de la
Biserica Drujeşti din Curtea de Argeş28) şi al XVII-lea (de exemplu, vasul din
mormântul 4 de la Mănăstirea Plăviceni)29, pentru ca în sec. al XVIII-lea să iasă din
uz.
O piesă extrem de interesantă şi totodată relevantă cronologic este un inel
descoperit la adâncimea de –0,9 m în colţul sud-vestic al secţiunii A, la baza stratului
de umplutură, într-un nivel cu mult moloz şi pietre cu urme de mortar dislocate
probabil din structura construită în faţa bazei peretelui de stâncă, abrupt înclinată către
vest. Inelul (Fig. 6/c), din argint acoperit cu o patină uniformă, este alcătuit dintr-o
verigă închisă cu diametrul de 2 cm, plan-convexă în secţiune, pe care este fixat un
chaton înalt de 0,4 cm, în formă de trunchi de piramidă cu opt feţe, cu baza în sus.
Placa chatonului, cu marginile rotunjite (1,2 cm în diametru) poartă o reprezentare
stilizată a motivului „pomului vieţii”, realizată prin gravare şi dispusă central. În
câmpul plăcii chatonului astfel împărţit în două jumătăţi egale au fost gravate grupuri
de linii curbe şi frânte ce încadrează simetric motivul central. În fine, extremitatea
câmpului chatonului este marcată printr-un vag chenar octogonal.
În încercarea de a stabili o datare cât mai exactă pentru piesa în discuţie,
trebuie spus că nu cunoaştem o analogie totală, cu atât mai puţin una cu o cronologie
bine definită, însă ne putem folosi în acest demers de o serie de detalii morfologice şi
de decor. Un chaton având aceeaşi formă, de trunchi de piramidă cu opt feţe, se
regăseşte la unul dintre inelele descoperite la Biserica Drujeşti din Curtea de Argeş,
piese datate în secolele al XVI-lea şi în cel următor30. Elemente constitutive
asemănătoare ale decorului chatonului (fascii dispuse radiar, grupuri de linii frânte,
volute etc.) încadrând simetric un „pom al vieţii” stilizat se regăsesc pe inele datate
între sfârşitul sec. al XIV-lea şi sfârşitul sec. al XVI-lea, descoperite în necropolele de
la Bucureşti-„Dealul Piscului” (necropola satului medieval Măicăneşti ot
Dâmboviţa)31, Măneşti 232 şi Cetăţeni33. Cum pe chatonul inelului nostru „pomul
vieţii” nu este însoţit de figuri zoomorfe, ornitomorfe sau antropomorfe, reprezentări
caracteristice secolului al XVII-lea34, reiese cu şi mai mare claritate apartenenţa
cronologică a acestei piese la secolul anterior, al XVI-lea, aşa cum sugerează şi
analogiile parţiale citate anterior.

25
Ibidem, p. 45.
26
Dinu V. Rosetti, Observaţii arheologice privind vechimea oraşului Piteşti, în „Revista Muzeelor şi
Monumentelor” – Seria Monumente Istorice şi de Artă, XLVI, 1977, 1, p. 70.
27
Idem, Vestigiile feudale de la Suslăneşti, în „Buletinul Monumentelor Istorice”, XLI, 1972, 2, p. 34,
fig. 4/1-2 şi nota 38.
28
Spiridon Cristocea, op. cit., p. 31, 33, fig. 7, 13 (vasul din cripta 2 era asociat cu o monedă
habsburgică din a doua jumătate a sec. al XVI-lea).
29
Spiridon Cristocea, Ecaterina Ţânţăreanu, Pavel Mirea, Cercetările arheologice de la biserica fostei
mănăstiri Plăviceni, jud. Teleorman (1995), în „Argesis”, X, 20001, p. 155, fig. 13/1.
30
Spiridon Cristocea, op. cit., p. 33-34, neilustrat (inelul se află în expoziţia permanentă a Muzeului
Judeţean Argeş).
31
Radu Ciuceanu, Cercetări arheologice medevale pe Dealul Piscului, în „Cercetări Arheologice în
Bucureşti”, IV, 1992, p. 207, pl. II/g.
32
Panait I. Panait, Aristide Ştefănescu, Relaţiile oraşului Bucureşti cu satele învecinate în secolele
XIV-XVI, în „Cercetări Arheologice în Bucureşti”, III, 1981, p. 117, pl. IV.
33
Flaminiu Mârţu, Reprezentări ale pomului vieţii pe inele româneşti din secolele XVI-XVII, în „Studii
şi Cercetări de Istoria Artei” – Seria Artă Plastică, XVII, 1970, 2, p. 297, fig. 1/1.
34
Ibidem, p. 288-289.

7
 Alături de aceste materiale arheologice, mai trebuie amintite şi o serie de mici
bucăţi de piatră pe care se păstrează prinsă o tencuială groasă cu urmă de pictură
(frescă) policromă (Fig. 6/b), descoperite la adâncimi diferite în stratul de umplutură
(între -0,8 m şi -1,1 m). Aceste fragmente de frescă pot să provină din pictura
peretelui vestic al naosului, prăbuşit în anul 1889.
Secţiunea B, extinsă cu mai mult de 4,5 m către vest faţă de baza abruptă,
aproape verticală, a stâncii, a fost mult mai săracă în material arheologic. Singurele
descoperiri făcute în această secţiune la vest limita stâncii abrupte (la 2,5 m distanţă
de stâncă), au fost două morminte de înhumaţie (mormintele nr. 2 şi 3), cu scheletele
în poziţie de decubitus dorsal cu braţele pe piept, orientate vest-est. Cele două
morminte (poziţionate paralel, distanţa între ele fiind de 1,5 m), au fost surprinse la
adâncimea de –1,2 m şi sunt datate cu certitudine prin intermediul monedelor cu rol
de obol funerar găsite la schelet: în mormântul nr. 2, un aspru otoman din argint de
bună calitate, emis de Soliman Magnificul (1520-1566) (Fig. 6/d), iar în mormântul
nr. 3, o monedă românească de 5 bani, din cupru, emisă în 1905 (seria Bruxelles).
Mormântul nr. 3, cu monedă de la începutul sec. al XX-lea, nu ridică probleme
deosebite, aparţinând, fără îndoială, de cimitirul înjghebat în jurul complexului
rupestru, o dată cu transformarea acestuia în biserică de mir, menită a deservi
comunitatea jinarilor stabiliţi la mijlocul sec. al XVIII-lea în cătunul Jgheaburi.
Datarea în sec. al XVI-lea a monedei otomane din mormântul nr. 2 ne îndreptăţeşte să
presupunem că acesta făcea parte dintr-o necropolă a mănăstirii, anterioară cimitirului
bisericii de mir, o menţinere în uz a asprului de la Soliman I pe durata de mai bine de
două secole fiind mai greu de acceptat.
Al treilea obiectiv al cercetărilor noastre a fost obţinerea unor date certe legate
de aşa-numitul „altar păgân (dacic) de sacrificiu” şi verificarea posibilităţii existenţei
în jurul acestuia a unor vestigii arheologice anterioare evului mediu. Este vorba de o
stâncă de mari dimensiuni, aflată la baza pantei ce coboară abrupt de la nivelul
bisericii rupestre până la drumul actual, imediat la stânga potecii de acces şi la vest de
paraclisul-clopotniţă din lemn, în colţul de nord-vest al incintei mănăstirii (Fig. 7/a).
Faţa superioară a blocului de stâncă este relativ plană, orizontală, descriind un
triunghi alungit cu vârful orientat către nord. Suprafaţa plană este destul de restrânsă,
dimensiunile maxime fiind de circa 3,5 m (lungimea) x 1 m (lăţimea). Pe axul median
lung al acestei suprafeţe plane, aproape de extremităţi sunt săpate în stâncă două gropi
rectangulare, cu latura de circa 15 cm şi adânci de 10 cm, între care se află o
alveolare, de asemenea artificială, mai apropiată de groapa din capătul sudic (Fig. 7/b,
e). Câte o şănţuire adâncă de maximum 15 cm este dăltuită de-a lungul laturilor lungi,
de est şi de vest (Fig. 7/d), ale suprafeţei superioare a stâncii (cea de pe latura de est
este mai puţin vizibilă). În sfârşit, în colţul sud-vestic al stâncii a fost săpată o scară cu
patru trepte, astăzi mult erodate, ce asigura accesul pe platforma superioară (Fig. 7/c).
Pe lângă observaţiile directe făcute asupra stâncii altarului, intervenţia noastră
a cuprins şi o secţiune (secţiunea B) executată imediat la est de aceasta, paralelă cu
latura nordică a paraclisului de lemn. Orientată ENE-VSV, secţiunea a avut
dimensiunile de 3,8 m x 1,5 m. Singurele descoperiri făcute aici au fost câteva
fragmente ceramice medievale şi moderne (alunecate probabil din vârful pantei, de pe
platoul îngust din faţa bisericii rupestre), câteva oase umane răvăşite (craniu, femur,
rotulă) provenind dintr-un mormânt (mormântul nr. 1) deranjat de intervenţiile recente
prilejuite de amenajarea noului amplasament al paraclisului-clopotniţă (mijlocul sec.
XX) şi de săparea unui şanţ pentru instalaţia electrică (ultimii ani), precum şi o
monedă modernă din cupru – un kreuzer austriac, emisiune 1816 (obol funerar). Până
la pământul viu (1,4 m) nu am mai fost reperate alte urme arheologice.

8
 Considerăm că cercetările noastre din vara anului 2008 efectuate la complexul
rupestru Corbii de Piatră şi-au atins, măcar în parte, obiectivele propuse iniţial.
Evidenţierea vestigiilor unor amenajări arhitectonice exterioare peretelui vertical de
stâncă în care este săpată biserica rupestră aduce în discuţie problema aspectului său
iniţial şi realitatea că în prezent nu beneficiem decât de o imagine trunchiată a
acestuia. Materialele arheologice descoperite nu sunt mai vechi de sec. al XVI-lea,
aşadar cronologia acestora concordă cu datele documentare privitoare la întemeierea
lăcaşului de cult. Cimitirul parohial ce a funcţionat în preajma bisericii începând cu a
doua jumătate a sec. al XVIII-lea a fost pus în evidenţă prin două morminte cu
monede de la începutul sec. al XIX-lea, respectiv al XX-lea. Totodată, un alt
mormânt, cu monedă de la mijlocul sec. al XVI-lea, atestă existenţa unui cimitir
anterior, aparţinând aşezământului monastic. Vestigiile dacice localizate de tradiţiile
orale în preajma bisericii rupestre şi într-o altă zonă aflată la câţiva km către nord, nu
s-au confirmat arheologic, deocamdată.

Mulţumiri
Autorii îşi exprimă întreaga gratitudine faţă de cei care au făcut posibilă
această cercetare: dl Alexandru Nancu (Fundaţia HAR), dna lect. univ. dr. Carmen
Oprescu (Universitatea din Piteşti), dl conf. univ. dr. Spiridon Cristocea (Muzeul
Judeţean Argeş) şi nu în ultimul rând părintele stareţ al Mănăstirii Corbii de Piatră,
ieromonah Ignatie Gorunescu. De asemenea, pentru determinările numismatice
aducem mulţumiri dlui Romeo Maschio (Muzeul Judeţean Argeş), iar pentru unele
lămuriri în problema ceramicii medievale dlui Bogdan Ciupercă (Muzeul Judeţean de
Istorie şi Arheologie Prahova)

Dragoş Măndescu
Muzeul Judeţean Argeş, Piteşti
dragos_mandescu@yahoo.com

Constantin Bărbulescu
Universitatea din Piteşti
cosminaugustus2003@yahoo.com

Lista ilustraţiilor:

Fig. 1. Ansamblul rupestru Corbii de Piatră – vedere generală dinspre vest (după
www.corbiidepiatra.ro), cu indicarea zonelor cercetate arheologic.
Fig. 2. Biserica rupestră şi sectorul nordic al trapezei. Secţiune la nivelul podelelor
(după colectivul INOE).
Fig. 3. Urmele unor amenajări exterioare în partea de sud (A) şi în partea de nord (B)
a peretelui vertical de gresie; secţiunea A – vedere parţială (C-D).
Fig. 4. Sugestii de reconstituire a coordonatelor amenajărilor exterioare.
Fig. 5. Ceramică descoperită în secţiunea A.
Fig. 6. Fragment dintr-un vas de sticlă (A), fragmente de frescă (B), inel de argint (C)
descoperite în secţiunea A şi aspru otoman (D) din mormântul 2 (secţiunea C).
Fig. 7. „Altarul dacic de sacrificiu”: amplasament (A), imagini de ansamblu (B, E) şi
detalii ale colţului sud-vestic (C) şi laturii de vest (D) (după
www.corbiidepiatra.ro).
Fig. 8. Corbi-„Plaiul de Mijloc” – vedere generală dinspre sud-vest.

9
QUELQUES CONCLUSIONS TIRÉES D’UN SONDAGE ARCHÉOLOGIQUE AU
MONASTÈRE CORBII DE PIATRĂ

Fig. 1. L’ensemble rupestre Corbii de Piatră – vue générale de l’ouest (d’aprés

www.corbiidepiatra.ro), avec l’indication des zones recherchées par les
archéologues.
Fig. 2. L’église rupestre et le secteur nordique de la réfectoire. Section au niveau des
planchers (d’après le collectif INOE).
Fig. 3. Les traces des aménagements extérieurs du côté méridionnal (A) et du côté
nordique (B) du mur vertical de grès; section A – vue partielle (C-D).
Fig. 4. Suggestions de réconstitution des coordonnées des aménagements extérieurs.
Fig. 5. Céramique découverte dans la section A.
Fig. 6. Fragment d’une vase en verre (A), fragments de fresque (B), anneau en argent
(C) découvertes dans la section A et aspre ottoman (D) de la tombe 2 (section
C).
Fig. 7. „Autel dace de sacrifice”: emplacement (A), images d’ensemble (B, E) et
détails du coin sud-ouest (C) et de la partie d’ouest (D) (d’aprés
www.corbiidepiatra.ro).
Fig. 8. Corbi-„Plaiul de Mijloc” – vue générale du côté sud-ouest.

10