Cultura Și Civilizația Bisericii Ortodoxe Între Secolele VIII-XIII

Cultura și civilizația bisericii ortodoxe între secolele VIII-XIII
După aprecierea unor specialişti, secolele VII–VIII constituie o epocă de declin

cultural. În ciuda acestui fapt, Arheologia – prin descoperirile ei – surprinde o
supravieţuire a comunităţilor creştine, acum româneşti (din veacul VIII înainte). În
linii mari, procesul de creştinare s-a încheiat în veacurile VI–VIII. Cum vom
constata pe parcurs, revenirea Bizanţului la Dunăre (971) va fi benefică pentru
consolidarea creştinătăţii aborigenilor şi a altor structuri. Dată fiind şi existenţa
aceleiaşi credinţe, unii şefi locali, ca cei ce stăpâneau la Slon – Prahova, la
Moldoveneşti – Cluj sau Pescari – Caraş-Severin, au apelat în sec. X–XI la meşteri
bizantini spre a le zidi cetăţile de reşedinţă.
La amintitul Slon se întâlnesc pe unele cărămizi chiar litere greceşti, altele având
însemne creştine caracteristice. Astfel de materiale sunt cunoscute şi în alte locuri:
Dăbâca (jud. Cluj), Grumezoaia – Vaslui etc. Câteva capiteluri de piatră sculptată
cu ornamente specific bizantine sunt semnalate la Moldoveneşti şi la Cenad, de
exemplu. Către 1300 s-a ctitorit la Drobeta – Turnu Severin o biserică tipic
bizantină.
Ultima menţiune antică a romanicilor nord–balcanici datează – cum arată dl.

acad. Şerban Papacostea – de la sfârşitul veacului al VI–lea. Sub un nume nou, cel
de vlahi, urmaşii comunităţii etnico– lingvistice a romanităţii răsăritene reapar în
izvoare nu peste mult timp (în sec. VIII; vlahorihinii, adică vlahii de la râul
Rihios). Denumirea de „vlahi” a desemnat la germani, pe urmă prin împrumut la
slavi, maghiari şi tocmai la bizantini, neamurile romanice sau – mai restrâns – pe
N. Iorga, Istoria, p. 19-27; IBR, I, p. 115-144; Al. Elian, Rapoartele bizantine romăne în „Bsl”, 2/1958, p.
212-225; Zach, Kirche, p. 26-31; P. Năsturel, Le christianisme roumain à l’époque des invasions barbares,
extras din „Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg”, XI (1984), p. 217-266; N. Dănilă, 57 Elemente
bizantine în viaţa populaţiei autohtone din Banat şi Transilvania, MB, 11- 12/1984, p. 707-725; I. Barnea,
Creştinismul pe teritoriul Moldovei în secolele III– XIII, BOR, 1-2/1988, p. 123-145; Transilvania în
secolele V–XII, Bucureşti 2002; A.A. Rusu, Creştinismul românesc în preajma Anului O Mie: în căutarea
identităţii, în „Vocaţia Istoriei. Prinos Profesorului Şerban Papacostea”.
italici. Numindu-i vlahi pe membrii romanităţii orientale, aceste popoare scoteau în
relief identitatea lor de obârşie cu locuitorii Peninsulei Italice de unde proveneau;
vlahi echivala cu 48 numele ce-şi dădeau înşişi acei membri ai romanităţii
răsăritene: români, aromâni etc. Romaniile (în dreapta fluviului, Vlahiile) în
concepţia lui N. Iorga erau formele de organizare autonomă dezvoltate de
populaţia romanică în Răsărit, ca şi în Apus, pe măsura dezagregării Imperiului
Roman, asaltat de migratori. Deşi mai târziu înregistrate de sursele istorice,
romaniile nord–dunărene erau mai numeroase. Înaintarea ungurilor în Ardeal în
sec. XI şi tentativele aceloraşi de a-şi lăţi stăpânirea şi dincolo de Carpaţi la sud şi
la est, au condus în sec. XIII la revelarea a nu puţine „Vlahii” sau ţări româneşti,
„terrae Blacorum” în textele latineşti ale vremii. În aceste ţări românii trăiau după
legea pământului (jus Valachicum), dânşii socotind tot teritoriul locuit de ei Ţară
Românească.
În urma convieţuirii românilor cu slavii rămaşi în nordul Dunării (cei mai mulţi
au coborât în sud, slavizând unele populaţii locale), s-au adoptat în limba română
unii termeni slavi – adstratul slav – în timp ce slavii nord – danubieni au sfârşit
prin a fi românizaţi. Iată câteva mostre (e vorba de secolul X şi următoarele): sfânt,
mucenic, moaşte, duhovnic, vlădică, pravilă, slujbă, jertfă, sobor, slavă, mirean,
stareţ, dveră, odăjdii, maslu, pomană, post, molitvă, sfeştanie, taină, vecernie,
utrenie, cazanie, praznic, Stretenie, Blagoveştenie, Ispas. În acest cadru se cuvine a
fi amintit un episod istoric mai aparte.
Un alt aspect, legat de însuşi creştinismul nord– ardelean din acelaşi secol IX. În
862 cneazul Moraviei Rastislav se adresează Constantinopolului cerându-i
propovăduitori, în intenţia de a scăpa de clericii franci–germani ce periclitau
independenţa politică a ţării. Patriarhul Fotie, în înţelegere cu cârmuirea de stat, a
aprobat solicitarea moravă şi i-a binecuvântat pe fraţii Constantin şi Metodie,
trimiţându-i în Marea Moravie (anul 863); capitala acesteia era Velehrad, adică
Marea Cetate, unde se păstrează toponimul „na Valah”, ceea ce demonstrează că
binevestitori valahi sau români din Transilvania de nord au spijinit acţiunea
evanghelizatoare întreprinsă 50 de Constantinopol. Vestiţii „Apostoli ai slavilor”
erau originari din Tesalonic; după unii cercetători, descendenţi ai populaţiei
romanice din zonă. S-au dovedit adevăraţi poligloţi şi misionari. Înainte de a pleca
la moravi, ei au născocit alfabetul glagolitic (cel „chirilic” va fi inventat de un
ucenic al Sf. Constantin–Chiril). Se presupune că Metodie (Chiril era mort din
869) a tradus din greceşte – pentru cei încreştinaţi – principalele cărţi de ritual.
Este de remarcat că îndeosebi în Evangheliar apar şi termeni româneşti, faptă ce
confirmă realitatea că reputatul evanghelizator al moravilor a fost ajutat de clerici
români, cum spuneam mai înainte. După ce Metodie intră în eternitate, în 885,
ucenici de-ai celor doi Apostoli ai slavilor vor difuza slavonismul bisericesc şi în
„Dacia”. P.P. Panaitescu a susţinut cu temei că ritul slav s-a propagat la români
începând cu veacul al X–lea; se pare că s-a cunoscut întrucâtva şi în sec. IX,
mărturie fiind şi participarea de clerici români la convertirea slavilor de vest. Cu
toate acestea, predica şi spovedania (la români) se făceau în româneşte, după toată
probalilitatea.
Câteva concluzii se impun de la sine. Mărturiile literare şi arheologice

demonstrează persistenţa românilor pe teritoriul strămoşesc. Până în secolul al X–
lea – reflectează unii istorici şi teologi – serviciile religioase se vor fi oficiat în
latină, protoromână sau română; şi în greceşte, în Dobrogea, unde – precumpănitor
– funcţiona o ierarhie bizantină. Problema trebuie aprofundată. Procesul
introducerii ritului bizantino–slav, început în secolele IX-X, s-a încheiat în
veacurile următoare. În secolele XII – XIII, în ţinuturile româneşti ce intraseră sub
dominaţie maghiară – dar şi în restul arealului locuit de români – datele
Arheologiei, ca şi dovezi indirecte, îngăduie să se postuleze dăinuirea unor
structuri eclesiale şi mănăstireşti locale (ortodoxe); ele continuă aşezămintele şi
rânduielile dinainte. La scurt timp după anul 1300 încep să fie amintiţi documentar
„popi” de credinţă orientală, însă prezenţa lor poate fi, fireşte, coborâtă cu mult în
trecut. Să mai reţinem şi conexitatea băştinaşilor din interiorul şi exteriorul
Carpaţilor noştri, precum şi relaţiile Nordului Dunării în special cu spaţiul
balcano– bizantin, legături ce se vor accentua în perioada următoare.

Cultura Și Civilizația Bisericii Ortodoxe Între Secolele VIII-XIII

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura Și Civilizația Bisericii Ortodoxe Între Secolele VIII-XIII

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cultura și civilizația bisericii ortodoxe între secolele VIII-XIII

După aprecierea unor specialişti, secolele VII–VIII constituie o epocă de declin

Ultima menţiune antică a romanicilor nord–balcanici datează – cum arată dl.

Câteva concluzii se impun de la sine. Mărturiile literare şi arheologice

S-ar putea să vă placă și