Dovezi arheologice din secolele II–IV

despre creştinism în spaţiul carpato–danubiano–pontic

Săpăturile arheologice, mai ales din ultimele decade, au scos la lumină o serie bogată de
vestigii de factură creştină; anumite cărţi de specialitate oferă tocmai cataloage sau repertorii cu
piesele respective, prezenţa lor dovedind fără tăgadă intensificarea evanghelizării în ţinuturile
locuite de înaintaşii noştri. Îndeosebi în Sciţia Mică (Dobrogea), pe lângă autohtonii majoritari,
se mai întâlnesc şi alogeni. Acolo, pe lângă inscripţii latineşti (obişnuite în restul României de
azi), apar şi grafii în limba elină. Faptul că majoritatea textelor sunt în idiomul latin conturează
teza dăinuirii daco – romanilor în teritoriul carpato–dunărean şi, concomitent, demonstrează
legături cu creştinătatea şi latinitatea sud–danubiană.
În continuare, printr-o selecţie riguroasă, vom înfăţişa doar obiectele mai semnificative,
pentru secolele II–IV, despre comunităţile creştine ce sporesc cu precădere în oraşe, în aşezările
mai mari, în centrele neguţătoreşti sau de meseriaşi; despre o difuziune, însă mai firavă, în
mediul rural există unele mărturii ce se vor înmulţi în perioada următoare. E vorba – per
ansamblu – de vase cu cruci incizate, amulete creştine (şi gnostice), vase decorate cu peşti–
simbol creştin, obiecte „creştinate”, capace de lut sau de ceramic, etc.
Exemplificăm, în primul rând, cu opaiţul de la Tomis – Constanţa (sec. II – prima parte a
sec. III). Gema de la Dinogetia (Garvăn) e din secolul III; a posedat-o un militar. Cea de la
Romula (Reşca – jud. Olt) este de la finele veacului III. Menţionăm, pe urmă, capacul de vas de
la Micia (Veţel – jud. Hunedoara), datat în sec. II–IV, fundul de vas de la Gornea (jud. Caraş–
Severin) din sec. II–III; mai multe oale, opaiţe şi capace de vas de la Tibiscum (de lângă
Caransebeş), datând din veacurile II–IV; capacul de vas de la Caransebeş, la fel e din sec. II–IV.
Piatra de inel de la Ad Mediam (Mehadia – Herculane) este din veacul al III–lea. La Potaissa
(Turda) s-a descoperit un opaiţ de tip nord–african; sfârşitul sec. IV. La Alba–Iulia, alt opaiţ
iarăşi din secolul IV, însă cea mai renumită piesă paleocreştină din Ardeal rămâne acel donarium
(candelabru de bronz) de la Biertan – jud. Sibiu, datat în sec. IV şi având inscripţie latinească,
din litere ajurate: „Ego. Zenovius, votum posui” (Eu, Zenovie, am pus juruinţă; sau ofrandă, cum
apreciază alţi cercetători). Şi la Porolissum (Moigrad – jud. Sălaj), în vecinătatea ruinelor
castrului roman, s-a descoperit o inscripţie asemănătoare, însă nu conservată integral, pe un vas
de producţie locală, având simboluri creştine (această piesă datează de asemenea din veacul IV).
Se pare că e vorba de un cleric numit Paulus (Pavel).
La Cândeşti – Vrancea, o altă descoperire: o cruciuliţă şi o cupă având o cruce (sec. II);
cruciuliţe de sidef (sec. II–III) s-au găsit la Mitoc – Botoşani, etc. Din Alcedar (Republica
Moldova) avem un obiect discoidal de lut, cu o cruce înscrisă într-un cerc (sec. IV–V); în aceeaşi
Moldovă, la Sobari (jud. Soroca) s-a aflat un opaiţ de lut (sec. IV).
Unele piese paleocreştine s-au recuperat şi din Banatul românesc şi cel sârbesc.
Prescurnicerul de la Jabăr (jud. Timiş), din secolul IV, dacă nu mai timpuriu, sugerează şi el
existenţa unui aşezământ creştin. Ceva mai vechi este fragmentul de vas de la Timişoara (sec.
III). Obiecte vechi–creştine au dezvăluit arheologii şi la Vârşeţ, Dubovac şi în alte locuri.
În egală măsură necropolele sau mormintele din Dobrogea (de ex. Capidava, sec. III–IV)
sau din alte zone româneşti, din veacul IV ori din prima jumătate a sec. V, vorbesc şi ele despre
numărul mai spornic de vieţuitori creştini, comparativ cu perioada precedentă.
Majoritatea pieselor paleocreştine, amintite mai sus, nu sunt produse locale, ci de
provenienţă ilirică, panonică, italică, nord–africană sau orientală. Istoricii au considerat just că în
special după anul 313 s-a constatat o mai puternică răspândire a creştinismului în rândul
localnicilor, creştinătate ce a consolidat romanismul în stânga Dunării. În ultimul timp se
conturează tot mai mult ideea că spaţiul fostei provincii nord – danubiene Dacia se găsea pe
vremea lui Constantin I şi până prin anul 376 sub un fel de protectorat al Imperiului roman.

Bibliografie sumară

N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea 1988,
passim; Em. Popescu, Christianitas, passim; D. Benea, Dacia sud–vestică în sec. III–IV, t.II, Timişoara
1999; Al. Madgearu, Rolul creştinismului... (cit.) p. 114 şi urm.; V. Lungu, Începuturile creştinismului în
Scythia Minor, în lumina descoperirilor arheologice, în „Izvoarele creştinismului românesc”, Constanţa
2003, p. 29 şi urm.; C. Mateş, Viaţa bisericească în sudul Dunării şi relaţiile cu nordul Dunării în sec.
IV–VI, Deva 2005; M. Păcurariu, IBOR (1991), I, p. 95–104; Idem, IBOR (2007), p. 30–33.
 Lecturi

Bazilici dobrogene (Tropaeum Traiani) din sec. IV

Bazilica cimiterială. A fost cercetată de Gr. Tocilescu pe panta dealului dinspre miazănoapte a
cetăţii. Este construită din piatră şi cărămidă; are formă rectangulară şi dimensiunile: lg. 15 m, lţ. 11 m.
La răsărit, absida semirotundă, o singură navă. V. Pârvan o atribuie epocii lui Constantin cel Mare (306-
337), de unde se poate deduce vechimea sa. Considerăm însă necesare noi cercetări în această zonă unde
mai apar resturi şi din alte construcţii.
Basilica de marmură, se află în sectorul NE al cetăţii, la circa 100 m de via principalis în faţa
unui mare turn de apărare, dreptunghiular, în zidul de incintă. Numeroase materiale arheologice din
marmură, părţi din arhitectura şi ornamentica edificiului, au îndreptăţit atributul de „marmoreană”.
Construită din piatră şi mortar, cu orientare E-V, are o lungime de 25,50 m, la care trebuie
adăugat şi atrium-ul cu dimensiunile de 8 m x 7 m, în interior. Este împărţită în trei nave, iar nartexul,
mai îngust, este egal cu lărgimea bazilicii. Legăturile între nartex şi atrium se făceau prin intrări
corespunzătoare porticelor de la nord şi de la sud şi a treia în centru.
Absidei şi navelor laterale le corespund în exterior trei încăperi legate între ele, care se pare
formau pastophoria, iar în dreptul atrium-ului, la sud, apare construcţia cu trei compartimente a
baptiserium-ului, într-o poziţie oblică faţă de bazilică. Nu are criptă, ceea ce indică o mai mare vechime a
sa.
Este una dintre cele mai de seamă bazilici de la Tropaeum Traiani şi a avut, se pare, un rol
însemnat în viaţa cetăţii, fiind reşedinţă episcopală într-o perioadă anterioară bazilicii cu transept. Între
cele două construcţii există diferenţe cronologice, anterioritatea celei de marmură fiind mai sigură. Se
pare că a fost construită în sec. IV e.n., sub Constantin cel Mare şi a funcţionat până târziu. (A.
Rădulescu, în „Monumente istorice şi izvoare creştine”, Galaţi 1987, p. 25 şi 28-29).

Alte lăcaşuri paleocreştine din Dacia postromană

Cu privire la locaşurile de cult, în mod logic şi necesar este de admis existenţa lor pe teritoriul
daco–roman, după retragerea aureliană şi până la sfârşitul secolului al VI-lea. Dar o atestare absolut
sigură avem acum numai la Sucidava: bazilica din secolul al VI-lea. Situaţia de la Porolissum şi Slăveni
(jud. Olt), în secolele IV–V, unde este vorba de templul lui Bel (Porolissum – Moigrad) şi de o clădire de
comandament militar din castru (Slăveni), ambele transformate în bazilici, nu poate fi pierdută din vedere,
deşi ea – în special la Porolissum – rămâne în sfera incertitudinii. Totuşi, la Slăveni, descoperirea prezintă
– comparativ – cu mult mai multă consistenţă. În schimb, la Drobeta, Gornea (jud. Caraş–Severin) şi
Prejmer (jud. Braşov) lucrurile par a fi şi mai îndoielnice. În orice caz, cantitatea apreciabilă de materiale
creştine, care indică mulţimea celor care au îmbrăţişat noua credinţă, ca şi frecvenţa opaiţelor de lut şi, în
special, prezenţa celor de bronz, mai pretenţioase – întrebuinţate mai degrabă la serviciul religios, decât
pentru nevoile private, cotidiene – pledează decisiv în favoarea existenţei pe scară largă a locaşurilor de
cult, chiar dacă ele nu au fost încă depistate şi scoase la lumină de cercetările arheologice. Este greu de
imaginat că în marile aşezări rurale sau foste centre urbane în secolele IV–V nu existau locaşuri de cult.
Nu trebuie scăpat din vedere nici faptul că multe vor fi fost construite din lemn, material mai uşor
perisabil, iar în cursul timpului acestea au dispărut, fără să lase urme până în epoca noastră. În Noricum,
de exemplu, sunt atestate în secolul al V-lea biserici din lemn ale populaţiei romanice (...) (D. Protase, în
„Istoria Românilor”, II, Bucureşti 2001, p. 591–592).