Mucenici creştini la Dunărea–de–Jos

După cum scriu specialiştii, actele martirice ne arată felul în care s-a născut cultul
sfinţilor şi al moaştelor. Venerarea martirilor posedă un element nou, necunoscut în societăţile
necreştine, încât compararea cu cultul eroilor nu se impune. Martirii transcend condiţia umană.
Relicvele lor încorporau sacrul, trupurile lor fiind sfinţite prin moartea lor exemplară, autentică
imitatio Christi.
Sub Antonin Piosul (86–161), a murit ca martiră Melitina la Marcianopolis (Devnya),
Moesia Inferior, lângă Marea Neagră. În anul 228 a trecut la cele veșnice veteranul Iulius din
Durostorum (Silistra).
Martirologiile şi actele martirice ne demonstrează că la mijlocul secolului III, dar mai
ales la cumpăna sec. III–IV, datorită prigoanelor dezlănţuite de Diocleţian (303-304) şi Liciniu
(319–323), cununa mucenicească au căpătat-o un mare număr de adepţi ai lui Hristos. Cei mai
numeroşi mucenici şi mărturisitori, din Sciţia Mică, i-a dat Tomisul (Constanţa de azi), martiriul
lor – şi al altora, din variate locuri – relevând vigoarea creştinătăţii şi încercările prin care a
trecut. Numărul martirilor tomitani depăşeşte cifra de 66, între ei evidenţiindu-se Chrestus,
Gordian, Argeu, Narcis, episcopii Efrem şi Tit, etc.
La Noviodunum (Issacea) au murit ca mucenici Andreas (Andrei), Chindeu, Iulius, Filip
şi încă vreo 30, la mijlocul veacului III. Se pare că Zotic, Attalos, Camasis şi Filip – ale căror
moaşte s-au descoperit în 1971, în martyrion-ul bazilicii paleocreştine de la Niculiţel – au fost
martirizaţi în crunta persecuţie diocleţiană din anii 303 – 304.
Şi la Dinogetia (Garvăn, jud. Tulcea) s-au încununat ca mucenici Adeodat, Alexandru,
Faustin, etc. La Halmyris (Dunavăţ, jud. Tulcea) au răposat în aceeaşi prigoană dură a lui
Diocleţian, preotul Epictet şi discipolul său Astion (ambii microasiatici), dar şi localnicii Chiril,
Tasios şi Kindeas (Cândea, în româneşte, după P. Năsturel). Moaştele lui Epictet şi Astion s-au
descoperit în anul 2001. La Axiopolis (Cernavodă) au fost ucişi Chiril, Dasius, Fausta şi alţii. Se
crede că un alt Dasius a suferit moarte martirică la Durostorum (Silistra), moaştele celui din
urmă fiind duse ulterior la Ancona. Tot la Durostorum au căzut mucenici Marcian, Maximus,
Dadas și alții, iar în anul 362 – sub Iulian Apostatul – a murit ostaşul Emilian.
În „Gothia Romana”, adică în Muntenia, ne întâmpină atât mucenici ortodocşi, cât şi
arieni: Inna, Rimma, Pinna, Arpylas, Nichita şi Sava „Gotul”. Sava era capadocian de origine,
aruncat în 372 în râul Buzău în timpul persecuţiei gotului Athanaric. Din cauza prigoanei şi
marele misionar Ulfila (iarăşi capadocian la obârşie, predicator în latină, greacă şi gotă) va fi
obligat să treacă în sudul Dunării. Din semiarian (după ce fusese iniţial ortodox), înainte de
sfârşitul obştesc – prin grija împăratului Teodosie cel Mare – revine la Ortodoxie. Moaştele
Sfântului Sava vor fi solicitate de Sf. Vasile al Capadociei; le va primi. Un compatriot al său,
Eutihie, făcuse misiune în regiunile noastre cu mult înainte. La Slăveni – Olt, în acelaşi veac IV
cade un mucenic ortodox.
La Singidunum (Belgrad) au trecut, prin martiriu, la cele veșnice diaconii Donat, Ermil,
temnicerul Stratonic, preotul Romulus etc. Originar din Singidunum, presbiterul daco–roman
Montanus – primul cunoscut cu numele – va fi aruncat în râul Sava, la Sirmium (Mitroviţa),
laolaltă cu preoteasa Maxima. De asemenea la Sirmium îşi găsesc sfârşitul episcopul Irineu
(decapitat) şi diaconul său Dimitrie (însuliţat), ultimul în 9 aprilie 304, precum şi mai multe
fecioare creştine. Din anul 413 Tesalonicul îi va acorda Sf. Dimitrie o cinstire deosebită, după ce
moaştele martirului au fost aduse aici.
În Panonia Superioară, la Poetavio (pe Drava, azi Ptuj – Croaţia) a pătimit episcopul
Victorin, grec ce ştia latineşte şi activând până în părţile apusene ale Daciei veacului III; a trecut
la cele veşnice, martirizat, în anul 304.
Ne oprim aici cu înşirarea numelor de mucenici ce şi-au dat viaţa pentru Hristos, pentru
Evanghelie. În ceea ce priveşte numărul celor martirizaţi, acceptăm cugetarea lui H.– I. Marrou
că nu trebuie să ne gândim la suma obţinută prin totalizarea cazurilor izolate, pe care ni le
prezintă sursele narative sau arheologice. Credem că avem de-a face cu sute de jertfiţi pe toată
perioada critică. O bună parte din aceşti martiri purtau nume latine, mărturie că erau daco–
romani, alţii deţineau nume scripturistice, eline, orientale şi tocmai dacice: Dasius, Camasis,
Dadas (Dada).

Bibliografie

IBR, I, p. 48–51; I. Rămureanu, Sfinţi şi martiri la Tomis – Constanţa, BOR, 7 – 8 / 1974, p. 975–
1011; E. Branişte, Martiri şi sfinţi pe pământul Dobrogei de azi, în vol. „De la Dunăre la Mare. Mărturii
istorice şi monumente de artă creştină”, Galaţi 1977, p. 34 şi urm.; Em. Popescu, Martiri şi sfinţi în
Dobrogea, ST, 3 / 1989, p. 39–65; H. Jedin (ed.), Handbuch, I, p. 148 şi urm.; N. Dănilă, Martyrologium
Daco–Romanum, Bucureşti 2003; M. Păcurariu, IBOR (2007), p. 34–39; „Sfântul Vasile cel Mare.
Închinare la 1630 de ani” (ed. Em. Popescu şi M. O. Căţoi), Bucureşti 2009.
 Lectură

Martiriul Sfântului Montanus, preotul daco-roman

din Singidunum
(+ 26.III.304)

Guvernatorul Pannoniei Inferior, Probus, zise: „Supune-te poruncii împăraţilor şi adu jertfă
zeilor”. – Montanus răspunse: „Cine aduce jertfă zeilor şi nu lui Dumnezeu va fi smuls din rădăcină”.
Probus zise: „Împăraţii prea îndurători au poruncit ori să aduci jertfă, ori să fii pus la chinuri”.
Montanus răspunse: „Eu am primit învăţătură să îndur mai bine chinuri decât, lepădându-mă de
Dumnezeu, să aduc jertfă demonilor”.
Probus zise: „Ori aduci jerftă, ori te pun la chinuri”. – Montanus răspunse: „Mă bucur dacă ai să
faci aşa, ca să mă aflu părtaş la patimile Stăpânului meu Hristos”.
Atunci Probus dă poruncă să fie pus la chinuri; şi când era mai crud muncit, Probus îl întreabă:
„Ce zici, Montanus, aduci jertfă zeilor?” – Montanus răspunse: „Aduc jertfă prin acest chin Dumnezeului
meu, Căruia mereu am jertfit”.
Şi aducând de faţă pe Maxima, soţia lui Montanus, credea păgânul Probus că femeia, mai slabă
din fire fiind, se va înduioşa de chinurile soţului său şi-l va îndemna să jertfească zeilor. Dar, spre uimirea
lui Probus, Maxima ceru să fie şi ea supusă la munci ca să se facă părtaşă cu soţul său la patimile
Mântuitorului.

Probus zise: „Voi creştinii sunteţi nebuni, nu preţuiţi viaţa”. – Montanus răspunse cu Apostolul:
„Cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să facă de râs pre cei înţelepţi” (1 Cor. 1, 27).
Probus zise: „Iar îţi spun, jertfeşte ca să nu te chinuiesc mai rău”. – Montanus răspunse: „Fă ce
vrei; ai să vezi câtă răbdare îmi dă mie Domnul Iisus Hristos împotriva curselor întinse de tine”.
Probus zise: „Am să iau hotărârea din urmă împotriva ta”. Montanus răspunse: „Îţi mulţumesc
dacă faci aşa”.
Şi Probus dă hotărârea aceasta: „Poruncesc ca Montanus şi Maxima să fie aruncaţi în râu, fiindcă
s-au arătat nesupuşi poruncilor împărăteşti”.
 Iar Montanus şi cu Maxima, auzind această hotărâre de moarte, ca şi cum ar fi primit un dar
nepreţuit, mulţumiră lui Dumnezeu zicând: „Mulţumim Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că ne-ai dat
răbdare şi ne-ai găsit vrednici de mărirea cea veşnică”.
Şi după ce slujitorii demonilor ajunseră cu ei la malul râului Sava şi le legară câte o piatră de gât,
Montanus, ridicându-şi mâinile către cer, se rugă zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care ai pătimit
pentru mântuirea lumii, primeşte sufletele robilor Tăi, Montanus şi Maxima, care pătimesc pentru numele
Tău. Creşte Doamne şi apără turma cea credincioasă a Bisericii Tale din Singidunum şi de prin toate văile
Dunării. Cu ochii minţii văd, Doamne, cum în această latură de pământ se ridică un popor nou, care in
lingua romana clamat nomen Tuum sanctum per basilicas – cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în
limba romană”.
Iar slujitorii demonilor înecară în râul Sava pe Sfinţii Montanus şi Maxima. Valurile apelor
traseră la maluri trupurile lor sfinţite. Întru ascuns, credincioşii le ridicară şi le păstrară cu scumpătate, ca
pe nişte odoare de mult preţ (...). (Extras din „Actele martirice”, ed. I. Rămureanu, Bucureşti 1982, p.
188-9).