Sfinţii lunii Iunie.

1 VI. În această zi de 1 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martir Iustin Filosoful şi cei împreună cu el
(†165).
Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful s-a născut către anul 114 în Sichem, un vechi oraş al Samariei,
din părinţi greci păgâni. A trăit pe vremea împăraţilor Antonin cel Pios (138-161) şi Marcus Aurelius
(161-180), şi era numit "filosof" fiindcă din copilărie s-a preocupat cu studiul filosofiei păgâne, iar
mai apoi cu cel al filosofiei Adevărului, învăţătura lui Cristos.
În jurul vârstei de 30 de ani, Iustin a primit sfântul botez (între anii 133 şi 137) şi apoi a deschis o
şcoală de filosofie creştină. Ajungând la Roma în anul 155, a trimis împăratului Antonin o apologie
în scris împotriva rătăcirii idolilor, şi de apărare pentru credinţa în Cristos, pe care o adeverea şi o
întărea. Mai târziu, în anul 161, puţin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a
scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman.
Pentru toate acestea, a fost mult chinuit, apoi, cu vicleşug, omorât.
El a dus o viaţă curată şi fără prihană, ajungând să fie plin de toată înţelepciunea, lăsând pentru
toţi credincioşii scrieri pline de tot folosul celor ce le citesc.
Tot în această zi, îi pomenim şi pe cei împreună cu el: Iust, Iustin, Hariton, Harita fecioara,
Evelpist, Ierax, Peon şi Valerian. Fiind la Roma, au fost duşi înaintea lui Rustic, eparhul, fiind
supuşi mai multor chinuri. Eparhul i-a spus sfântului Iustin: "Voi credeţi, că dacă veţi fi omorâţi vă
veţi sui la ceruri, şi veţi lua vreun bine?". Iar el i-a răspuns: "Nu ni se pare, ci suntem adeveriţi,
cum că, îndată după moarte ne vom sui la ceruri unde lua bune răsplătiri şi desfătată primire".
Apoi li s-au tăiat capetele.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Iustin Filosoful şi cei împreună cu el, în lupta lor cununa
nestricăciunii au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat,
înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule,
mântuieşte sufletele noastre. Amin !.

2 VI. În această zi de 2 a lunii Iunie, pomenim pe sf. arhiepiscop Nichifor al Constantinopolului

(†829).
Nichifor a trăit pe vremea împărăţiei păgânului împărat Constantin Copronim. S-a născut în
Constantinopol, părinţii lui erau de bun neam şi vestiţi, numindu-se Teodor şi Evdochia. Tatăl său a
ajuns scriitor de decrete împărăteşti, cele care erau obligatorii pentru popor. Aflându-se că este
închinător al dumnezeieştilor icoane, a fost chinuit cu bătăi, şi exilat, cu pază, la Milasa. Fiind
chemat, şi nesupunându-se poruncilor împărăteşti, iarăşi a fost izgonit la Niceea, şi trăind acolo
şase ani cu multe lipsuri, şi-a primit sfârşitul.
Iar fiul său Nichifor, trecând vârsta prunciei şi bine-învăţând, a fost rânduit şi el în ceata
scriitorilor. Dar, socotind că toate sunt pleavă şi păianjeni, s-a dus din marea cetate, la Propontida.
Şi acolo, a trăit singur. Trecând la cele veşnice marele arhiereu Tarasie, Nichifor a fost rugat de
împărat să ia scaunul Patriarhiei Constantinopolului.
Acest împărat a murit, locul fiindu-i ocupat de fiul său Stavrache, care a murit şi el repede, şi, în
locul lui a primit sceptrul împărăţiei, Mihail cel binecredincios. A urmat pe tronul împărăţiei, Leon
cel cu nume de fiară, care a fost împotriva cinstirii sfintelor icoane.
Nichifor, fiind patriarh, şi cinstitor al sfintelor icoane, l-a atenţionat asupra greşelii pe care o face.
De aceea, împăratul, l-a dat jos de pe scaunul patriarhal, exilându-l şi aruncându-l în temniţă,
unde nu avea voie să-l caute nimeni. După mai mulţi ani, împăratul Leon cel cu nume de fiară, a
fost omorât de ai săi în biserica cea din Far. Nichifor, ajungând aproape de 70 de ani, după
aceste multe suferinţe, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Cristos Dumnezeu, petrecând nouă ani în
arhierie şi 13 ani în surghiun.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Nichifor, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

3 VI. În această zi de 3 a lunii Iunie, pomenim pe sfântul martir Lucilian şi Paula fecioară şi
martiră împreună cu tinerii martiri: Ipatie, Pavel şi Dionisie (sec.III).
Lucilian a trăit în zilele împăratului Aurelian. A ajuns să fie preot idolesc, locuind aproape de
cetatea Nicomidiei. Întorcându-se spre credinţa în Cristos, a fost dus înaintea comitelui Silvan,
pentru ca să se lepede de Mântuitorul şi să-şi ţină legea cea dintâi. A fost zdrobit la fălci, bătut cu

1
 Sfinţii lunii Iunie.

toiege, şi, spânzurat cu capul în jos. După aceea a fost aruncat în temniţă, unde erau şi trei tineri,
tot pentru credinţa în Cristos. Au fost scoşi cu toţii înaintea comitelui şi stând nemişcaţi în credinţă,
au fost puşi într-un cuptor aprins; Dar coborându-se ploaie de sus, a stins focul şi au ieşit
sănătoşi; Apoi, din porunca comitelui, au fost duşi în Bizanţ. Tinerilor le-au tăiat capetele, iar pe
Lucilian l-au spânzurat pe o cruce şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, fiind acolo de faţă şi
Sfânta fecioară Paula, care a avut grijă de rănile lui.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Lucilian şi cei împreună cu el, în lupta lor cununa nestricăciunii
au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi
neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte
sufletele noastre. Amin !.

4 VI. În această zi de 4 a lunii Iunie, pomenim pe sf. arhiepiscop Mitrofan (†314) şi pe sf. martiri
Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos din Niculiţel (sec.IV).
Mitrofan a fost fiu a lui Dometie. A trăit în timpul marelui împărat Constantin cel mare.
El a văzut credinţa idolilor ca rătăcită şi mincinoasă, şi de aceea a venit la credinţa lui Cristos şi s-
a botezat. Şi mergând la Bizanţ, a locuit cu Tit, episcopul aceleiaşi cetăţi, care era om sfânt şi
purtător de Dumnezeu, care văzând pe Mitrofan că era înzestrat cu bune calităţi, l-a introdus în
clerul bisericii. După moartea lui Tit, a luat scaunul episcopal Dometie, tatăl lui Mitrofan; După
moartea lui Dometie a ajuns episcop Prov, un frate a lui Mitrofan, şi după zece ani, s-a mutat şi el
la Domnul; După care a ajuns în scaunul episcopal al Bizanţului Mitrofan, fratele lui Prov şi fiul lui
Dometie; Ajungând împărat marele Constantin, a ales Bizanţul ca loc de zidire a noii capitale a
imperiului, mutând-o de la Roma, aici, şi numindu-l Constantinopol, schimbând episcopia de aici în
Patriarhat. În acest fel, Mitrofan a fost primul patriarh de Constantinopol.

Tot în această zi îi pomenim pe sf. martiri Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos din Niculiţel.
Întreaga Sciţie Mică, adică Dobrogea de astăzi, acum două milenii făcea parte din Imperiul Roman
şi era destinată, în timpul marilor persecuţii creştine din secolele I-IV după Cristos, pentru
surghiunirea şi martirizarea creştinilor care refuzau să se închine idolilor păgâni şi să le aducă
jertfă. În timpul acestor persecuţii au fost surghiuniţi în Sciţia Mică mii de creştini, ostaşi, dregători,
clerici şi cetăţeni romani de toate vârstele şi stările sociale.
Unii dintre ei reuşeau să se repatrieze după terminarea surghiunului sau după moartea împăraţilor
şi guvernatorilor persecutori.
Iar alţii, poate sute dintre ei, fiind mai tari în credinţă şi mai râvnitori pentru Cristos, erau greu
chinuiţi şi apoi martirizaţi aici, între Dunăre şi Marea Neagră, prin decapitare. Trupurile lor,
devenite sfinte moaşte, erau luate în grabă de creştini şi îngropate provizoriu în locuri de taină,
cunoscute numai de ei. Noaptea mergeau la mormintele lor, le tămâiau, se rugau şi aprindeau
lumânări. Ei păstrau pe ascuns evlavia sfintelor moaşte şi scriau scurte biografii cu viaţa şi
pătimirea sfinţilor mucenici. Aşa luau naştere actele martirice, iar martirii intrau în memoria
creştinilor, în cultul Bisericii lui Cristos şi în sinaxarele ei. Aşa au fost salvaţi de uitare zeci de mii
de mucenici din Imperiul Roman şi peste o sută din Dobrogea. Mai târziu, când focul persecuţiilor
se stingea şi se făcea iarăşi pace în imperiu, creştinii scoteau din păduri şi din morminte moaştele
ascunse ale sfinţilor mucenici şi le aşezau cu cinste în cripte, anume zidite de ei, numite
„martirioane", peste care zideau biserici (bazilici) de piatră şi cărămidă, ale căror numeroase ruine
se văd şi astăzi în toată Dobrogea. Unele din aceste martirioane (cripte martirice) din primele
secole creştine s-au ruinat de-a lungul vremii. Altele au fost distruse şi profanate de popoarele
barbare, care năvăleau mereu peste ţările creştine. Iar altele au rămas până astăzi ascunse în
pământ, ca nişte mărgăritare de mult preţ.
Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, pârâul satului Niculiţel-Tulcea, venind cu
putere, a descoperit, sub şoseaua ce trece prin mijlocul localităţii, cel mai vechi şi mai bine păstrat
„martirion" creştin din întreaga Peninsulă Balcanică şi printre cele mai rare şi preţioase din lume.
Cripta martirică de la Niculiţel, construită din cărămidă, cu dimensiunile de 3,70x3,50x2,30 m, este
împărţită în două mici încăperi supraetajate. În încăperea de sus s-au găsit patru moaşte întregi
de martiri, aşezate într-o raclă comună, de lemn, având mâinile pe piept şi cu capul spre apus. Toţi
martirii aveau capetele tăiate, din care trei erau aşezate la locul lor, iar al patrulea se afla pe
pieptul martirului. Pe peretele din stânga intrării se află săpată în mortar următoarea inscripţie în

2
 Sfinţii lunii Iunie.

limba greacă: „Martirii lui Hristos", iar pe peretele din dreapta scrie: „Zoticos, Attalos, Kamasis,
Filippos", având deasupra crucea monogramată (Hr). În încăperea de jos, împărţită şi ea în mici
secţiuni, s-au găsit aproape o sută de bucăţi de oase sfinte, care aparţineau altor martiri. Pe o
lespede de calcar este scrisă această mică inscripţie: „Aici şi acolo (se află) sângele (vlaga)
martirilor". Martirologiul siriac şi mai ales Martirologiul ieronimian fixează data pătimirii acestor
sfinţi martiri la 4 iunie.
Sfinţii Mucenici de la Niculiţel, Zotic, Atal, Camasie şi Filip, împreună cu ceilalţi 31 de martiri, cu
nume şi fără nume, de origine greci, romani, traci, daci şi capadocieni, au pătimit pentru Cristos
prin tăierea capului, fie în timpul persecuţiei lui Diocleţian, în anii 303-304, fie în timpul ultimei
persecuţii sângeroase din timpul împăratului Liciniu, în anii 319-324.
După ce moaştele lor au fost aşezate provizoriu în morminte simple şi discrete de frica ostaşilor
romani, sub împărăţia Sfântului Constantin cel Mare, după anul 324, când capitala imperiului este
mutată la Constantinopol, creştinii din Sciţia Mică (Dobrogea), ajutaţi de episcopii de la Tomis,
construiesc o criptă nouă în comuna Niculiţel şi înalţă biserică mare deasupra, unde aşează
definitiv moaştele martirilor amintiţi.
Deasupra criptei martirice de la Niculiţel s-a construit o bazilică din piatră şi cărămidă destul de
mare, care a servit, probabil, ca lăcaş de cult al unei străvechi mănăstiri, în secolele IV-VII. În anul
602, datorită invaziei slavilor şi bulgarilor, care traversează Dobrogea spre sudul Dunării,
majoritatea bazilicilor şi a centrelor creştine organizate din Dacia Pontică sunt devastate şi rămân
în ruină.
Din toamna anului 1971, moaştele celor patru sfinţi martiri de la Niculiţel au fost depuse în biserica
Mănăstirii Cocoş.
Rugăciune: Sfinte arhiepiscop Mitrofan şi voi sfinţilor martiri Zoticos, Attalos, Camasis şi Filipos
din Niculiţel, rugaţi-vă pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!

5 VI. În această zi de 5 a lunii Iunie, pomenim pe sf. episcop martir Dorotei al Tirului (†362).
Dorotei a trăit pe timpul lui Liciniu. Iar în zilele lui Diocleţian (284-305) şi Maximilian, din pricina
prigoanei, s-a dus la Diospoli. După ce au murit împăraţii prigonitori, el s-a dus la Tir şi a călăuzit
Biserica, până în zilele împăratului, călcător de lege, Iulian Apostatul. Atunci, s-a dus iarăşi, la
Diospoli, însă nici acolo n-a putut să scape de închinătorii de idoli, fiind prins de către dregătorii lui
Iulian şi răbdând multe chinuri şi aflându-se întru adânci bătrâneţi, a luat cununa muceniciei,
dându-şi sufletul lui Dumnezeu; A lăsat multe scrieri bisericeşti şi istorii elineşti şi latineşti.
Rugăciune: Sfinte episcop martir Dorotei al Tirului, mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor
noastre. Amin!.

6 VI. În această zi de 6 a lunii Iunie, pomenim pe cuvioşii Visarion Taumaturgul (sec.V) şi Ilarion
cel Nou (†845).
Visarion, s-a născut şi a crescut în Egipt. Din tinereţe a iubit pe Cristos, fiind plin de lumina
darului lui Dumnezeu. El s-a păzit de toată întinăciunea păcatului, nepătându-şi haina cea
spirituală, pe care a luat-o de la Sfântul Botez.
Cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-şi petrecea viaţa în
pustiul Iordanului, şi căruia, după cum ştim, îi slujea un leu. Asemenea, văzând şi pe mulţi alţi
părinţi care vieţuiau acolo prin diferite locuri şi care străluceau în fapte bune şi, vorbind cu dânşii,
a câştigat mult folos sufletului său.
După ce s-a întors, şi-a ales ca părinte spiritual pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Acesta l-a îndrumat
în multe situaţii. Împărţindu-şi săracilor şi mănăstirilor averea rămasă de la părinţi, s-a făcut
monah. Şi, ducându-se într-un loc pustiu, petrecea în linişte, osteneli, post, abstinenţă şi rugăciuni.
Astfel, se poate spune că: fiind în trup, se asemăna celor fără de trup. Oricum era cu totul pătruns
de dragostea lui Dumnezeu. Cu ochii cei sufleteşti privea neabătut spre Cristos, urmând celor
fără de trupuri.
De aceea s-a învrednicit şi de darul facerii de minuni.
Odată, umblând el cu Dula, ucenicul lui, pe marginea mării, acesta a însetat acolo de osteneala
drumului şi de zăduful zilei spunându-i: "Părinte, îmi este tare sete". Cuviosul, făcând rugăciune şi
însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "În numele Domnului ia apă şi bea". Ucenicul,
luând apă din mare cu vasul ce purta, a văzut că apa este dulce la gust şi rece, ca şi cum ar fi

3
 Sfinţii lunii Iunie.

curs dintr-un izvor viu. După ce a băut destul şi s-a răcorit, a luat şi în vasul său. Cuviosul
Visarion, văzând aceasta, a zis ucenicului: "Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apă?" Răspuns-a
ucenicul: "Iartă-mă, părinte! Am luat apă ca să nu însetăm iarăşi pe cale!". Atunci stareţul a zis:
"Dumnezeu, Cel ce este în acest loc, este peste tot locul; şi, precum aici, aşa şi în tot locul poate
să dea apă dulce celui însetat".
Altădată, mergând cu ucenicul său, la alt stareţ, se apropia soarele spre apus şi calea era încă
depărtată; Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Rogu-mă Ţie, Doamne, porunceşte
ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău". Şi aşa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce
a sosit cuviosul la acel stareţ.
De asemenea a făcut ca şi sfântul Prooroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, cu rugăciunile sale a
căzut ploaie îndestulată din cer pe pământ; şi aceasta nu s-a făcut odată sau de două ori, ci de
mai multe ori.
Asemenea a făcut ca şi proorocul Elisei; căci precum acela a trecut apele Iordanului, despărţindu-
le cu cojocul lui Ilie, tot aşa şi acesta, cu rugăciunile sale, a întărit firea apelor sub picioarele sale
şi umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru că Nilul - cel mai mare fluviu - îl trecea ca pe
uscat şi, oriunde întâlnea pâraie, le trecea cu picioarele neudate.
Odată s-a adus la biserică un om îndrăcit ca să se facă rugăciuni pentru el ca să se mântuiască
de duhul cel necurat, dar nu ieşea dracul din el. Atunci clericii au zis între ei: " Ce să facem cu
îndrăcitul acesta?". Unii ziceau: "Nimeni nu poate să izgonească pe drac, decât părintele
Visarion; Şi într-adevăr l-a alungat, numai folosind cuvintele: "Scoală-te şi te du de aici!".
Cu toate minunile care le făcea, era foarte modest, smerit. Un frate din schit a căzut într-o
greşeală şi preotul de acolo, îi poruncise să iasă afară din biserică, ca unul ce nu era vrednic să
fie împreună cu fraţii şi cu ceilalţi. În acel moment, Cuviosul Visarion, sculându-se, a ieşit şi el
împreună cu cel ce greşise, zicând: "Şi eu sunt păcătos ca acesta!".
Ucenicii lui mai spuneau despre el că dormea foarte puţin. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca
astfel să se păzească totdeauna de cursele vrăjmaşului, şi le zicea: "Se cade monahului să fie ca
şi Heruvimii şi Serafimii; şi, când cineva trăieşte în pace … atunci mai mult să se păzească şi să
se smerească în faţa lui Dumnezeu, ca nu cumva,… să cadă în vreo greşeală mai cumplită…
Toată viaţa acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor ce zboară în aer, pentru că nimic nu a
câştigat din cele pământeşti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adăpostire deosebită; ci, trecând din
loc în loc, mergea ca un rătăcit prin pustie, prin surpături şi prin văi, neîngrijindu-se deloc de
nevoile trupeşti, nici de hrană, nici de haine, având pe trup îmbrăcăminte numai o ruptură de
haină, care îi acoperea puţin trupul. Rareori i se întâmpla vreodată să intre sub vreun
acoperământ, ci astfel petrecea ca o pasăre prin munţi, iubind singurătatea; îşi ridica mintea spre
Unul Dumnezeu şi îşi adâncea gândurile în El. Totdeauna avea lacrimi în ochi şi adeseori, din
adâncul inimii, scotea suspine plângând şi tânguindu-se în toate zilele vieţii lui.
Ajungând la adânci bătrâneţi, s-a mutat la viaţa cea neîmbătrânită şi a trecut de la plângere la
bucuria cea veşnică, prin ajutorul Domnului nostru Isus Cistos, Căruia i se cuvine mărirea în veci.
Amin!.

Tot în această zi îl pomenim şi pe Ilarion cel nou.

Ilarion cel nou s-a născut la anii 802. Se trăgea din Capadochia. Tatăl se numea Petru şi era
cunoscut împăratului, fiindcă el da pâine la masa împărătească, iar mama se numea Teodosia. A
învăţat de mic copil, Sfintele Scripturi. La 20 de ani, s-a făcut monah în mănăstirea ce se numea a
Xirochipiului, ce se afla în Constantinopol, apoi s-a dus de acolo, şi a mers în mănăstirea ce se
numea a lui Dalmat. Dând dovadă de ascultare, smerenie şi arătând tuturor o mare linişte
sufletească, a slujit în gradina mănăstirii zece ani. După ce şi-a curăţit sufletul de toată patima şi l-
a înzestrat cu toate virtuţile, prin harul cel dumnezeiesc a devenit făcător de minuni, izgonind dintr-
un tânăr un duh necurat ce îl bântuia; pentru aceasta şi egumenul mănăstirii l-a propus de preot.
După câţiva ani de la moartea egumenului, a plecat la locul cel numit Opsichiu, şi de acolo s-a dus
în mănăstirea Cataronilor. Au aflat de plecarea sa şi sf. patriarh Nichifor şi împăratul Nichifor
Patrichie. Amândoi l-au îndemnat să se întoarcă. Ascultându-i, s-a întors înapoi şi a ajuns egumen
şi arhimandrit, prin hotărea sinodului. După 8 ani de păstorire a turmei lui Cristos, în anii 813 a
ajuns împărat Leon Armeanul, care s-a ridicat împotriva înhinătorilor la icoane. Cuviosul Ilarion s-
a dus la împărat şi l-a mustrat pentru această atitudine greşită. Pentru aceasta, Ilarion a fost pus

4
 Sfinţii lunii Iunie.

în închisoare. După un timp, el a fost dus din nou în faţa împăratului, dar nu şi-a shimbat poziţia. A
fost dat patriarhului Teodot Melsino care avea şi el aceeaşi poziţie greşită privind cultul icoanelor.
Şi fiindcă nu a ascultat cuviosul nici de patriarh, l-au închis într-o temniţă întunecoasă, stând acolo
mai mult timp în mizerie şi în lipsă de pâine, apă, şi orice hrană. Despre aceasta fiind înştiinţaţi
monahii şi ucenicii lui, s-au dus la împăratul, zicând: "Dă-ne pe păstorul nostru, o împărate, şi
după puţin îl vom pleca să săvârşească voia ta". Iar împăratul, l-a eliberat. Auzind, după un timp
că Ilarion nu s-a schimbat, pe monahi i-a pedepsit, iar pe sfântul l-a adus iarăşi în temniţă. După
aceea l-a trimis la mănăstirea ce se numeşte a lui Foneu, care se află la marginea cetăţii, şi acolo
l-a închis în temniţă şase luni spre a fi chinuit mai mult, pentru că egumenul mănăstirii aceleia era
om aspru, sălbatic şi nemilos.
După aceea împăratul iarăşi a adus în palat pe sfânt, şi cu diferite oferte încerca ca să-l înşele,
dar văzând că este în zadar, a poruncit să-l închidă pe cuviosul în mănăstirea ce se numea a lui
Cuclovie. După doi ani şi sase luni, a scos pe sfântul de acolo, şi l-a închis în temniţa ce se numea
a Numerilor. Apoi l-au bătut cumplit, şi de acolo l-a exilat la cetatea ce se numeşte Protilion.
După ce împăratul Leon Armeanul a fost omorât cu sabia, în biserica în care prima dată
batjocorâse aruncând la pământ icoana lui Cristos, devenind împărat Mihail Travlos pe la anii 820,
atunci şi Ilarion a fost eliberat şi pus în libertate timp de mai mulţi ani. Ajungând la împărăţie fiul lui
Travlos, Teofil, pe la anul 829, a început din nou prigonirea cinstitorilor de icoane, care au fost
închişi. Ilarioon a mustrat pe Teofil, că este fără Dumnezeu şi înşelător, fapt pentru care, a primit
117 toiege pe spate, şi după aceea a fost exilat în insula Afusia, care este aproape de insula
Alona, ce se afla sub arhiepiscopul Priconisului. Acolo sfântul săpând într-o stâncă şi-a făcut o
chiliuţă mică şi îngustă, şi prin rugăciunea sa a scos şi apă, şi a petrecut acolo 8 ani. Iar după ce a
murit împăratul Teofil, Teodora, soţia lui, a adunat în Constantinopol pe toţi mărturisitorii şi cuvioşii
părinţi, ce se aflau în exil, întărind credinţa în cultul icoanelor. Şi Cuviosul Ilarion, şi-a luat iarăşi
locul în mănăstire. După 3 ani, la 70 de ani, a trecut la cele veşnice.
Rugăciune: Cu lacrimile voastre nerodirea pustiului aţi lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-aţi făcut însutit roditoare. Şi v-aţi făcut luminători, lumii strălucind cu minuni, Visarion
Taumaturgul şi Ilarion cel Nou, Părinţi Cuvioşi, rugaţi-vă lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască
sufletele noastre. Amin!.

7 VI. În această zi de 7 a lunii Iunie, pomenim pe sf. episcop martir Teodot al Ancirei (†303).
Sfântul Teodot a trăit în Ancira Galatei în timpul persecuţiei lui Diocleţian (284-305). S-a aflat că el
a scos trupurile sfintelor fecioare creştine aruncate în iezer şi că le-a îngropat, şi de aceea a fost
dus în faţa mai marele locului, Teotechi. Acolo a spus că deşi el este mic, neştiutor şi umil, însă
pentru credinţa şi mărturisirea lui Cristos, este mai presus şi mai puternic decât împăraţii lumii. De
aceea, a fost bătut cumplit, şi mult chinuit, iar la sfârşit i s-a tăiat capul.
Rugăciune: Sfinte episcop martir Teodot al Ancirei, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.

8 VI. În această zi de 8 a lunii Iunie, pomenim ☼Aducerea moaştelor Sf. Teodor Stratilat
(sec.V).
Teodor Stratilat a trăit în zilele lui Liciniu. S-a născut în Evhaita. A locuit în Heracleea ce se afla
lângă Marea Neagră, având multe calităţi naturale şi spirituale. Fiind frumos la trup şi suflet, având
multe cunoştinţe generale şi multă înţelepciune. A suferit mult pentru credinţă, înainte de a i se tăia
capul. Dorinţa lui, transmisă slujii sale Uar, a fost ca trupul lui să fie aşezat la casa părintească.
Acest sfânt este pomenit în 8 Februarie. Astăzi pomenim mutarea acestuia de la Heracleea
la Evhaita, şi aşezarea lui acolo unde dorea să se odihnească.
Rugăciune: Sfinte Teodor Stratilat, mijloceşte pentru noi ca să ne odihnim şi noi în casa
părintească a Tatălui veşnic, unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspinare, ci bucurie
veşnică. Amin!.

9 VI. În această zi de 9 a lunii Iunie, pomenim pe ☼sf. arhiepiscop Chiril al Alexandriei (†444).
Sfântul Ciril(370-444) este pomenit şi în 18 ianuarie. S-a născut în anul 370, a condus cu
fermitate şi înţelepciune Biserica din Egipt între 412 şi 444, anul morţii sale, participând în acelaşi
timp, prin lupta lui pentru dreapta credinţă, la una dintre perioadele cele mai grele ale întregii

5
 Sfinţii lunii Iunie.

Biserici din Răsărit. Această fermitate în slujba păstrării învăţăturii creştine, şi curajul dovedit în
apărarea adevărului catolic, arată sfinţenia marelui Episcop de Alexandria, sfinţenie care, cel puţin
în Occident, a fost recunoscută destul de târziu: abia sub pontificatul Papei Leon al XIII-lea (1878-
1903), cultul său a fost extins în întreaga Biserică din Occident, şi i s-a dat titlul de " învăţător al
Bisericii".
Pentru apărarea dreptei credinţe împotriva erorilor lui Nestorie, Episcop de Constantinopol, Sfântul
Ciril s-a pus în primejdia de a fi trimis în exil, şi pentru câteva luni a suportat umilinţa închisorii.
"Noi, scria el, pentru credinţa lui Cristos, suntem gata să suferim orice: lanţuri, închisoare, lipsa de
cele necesare vieţii şi chiar moartea." La Conciliul Ecumenic din Efes, unde Ciril a adus o
contribuţie foarte însemnată, a fost condamnat Nestorie, care provocase o adevărată furtună în
sânul Bisericii, punând în discuţie maternitatea divină a Fecioarei Maria.
Este un titlu de glorie pentru Episcopul din Alexandria că a elaborat în această ocazie o teologie
autentică şi limpede a Întrupării Domnului: "Este în afară de orice îndoială că Emanuel are două
firi: firea dumnezeiască şi firea omenească. Totuşi Isus este o singură fiinţă: Fiul unic al lui
Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi totodată om adevărat: nu un om îndumnezeit, asemenea
acelora care devin părtaşi ai naturii divine prin har, ci Dumnezeu adevărat, care, pentru mântuirea
noastră a îmbrăcat firea omenească." De o deosebită însemnătate este cea de a patra omilie,
dintre cele şapte rostite în timpul Conciliului din Efes, celebra "Sermo in laudem Deiparae" -
"Lauda Născătoarei de Dumnezeu". Este un model strălucit de predică mariană, în care Ciril
preamăreşte măreţia divină a misiunii Preacuratei Fecioare Maria, Adevărată Maică a lui
Dumnezeu, prin partea pe care a avut-o în conceperea şi naşterea umanităţii Cuvântului Întrupat.
Teolog cu mare putere de pătrundere, orator strălucit, Sfântul Ciril a fost în acelaşi timp şi un
păstor de suflete vigilent şi plin de dragoste. Afară de tratatele exclusiv doctrinare, de la el ne-au
rămas 156 de "Omilii asupra Evangheliei Sfântului Luca", cu un caracter pastoral şi practic, şi cele
mai cunoscute "Scrisori Pastorale", cuprinzând 29 de omilii pascale. Potrivit obiceiului de atunci,
data Paştelui era anunţată de către Episcopul locului printr-o scrisoare pastorală în care se făcea
o prezentare a învăţăturii credinţei şi se dădeau îndrumări de viaţă practică, în raport cu
împrejurările concrete ale vieţii bisericeşti. Sfântul Ciril subliniază adevărul că Cristos înviat,
biruitor al morţii, Dumnezeu adevărat, este Fiul adevărat al Preacuratei Fecioare Maria şi bucuria
învierii aduce o nouă expresie de recunoştinţă şi cinste faţă de Mama Celui Înviat. Aşezată pe
această temelie, viaţa creştină se află pe drumul adevărat, firesc.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Ciril, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.

10 VI. În această zi de 10 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martiri Alexandru şi Antonina (†313),
precum şi pe sf. episcop martir Timotei (†362).
Alexandru şi Antonina erau din satul Crodam. Aici, Sfânta Antonina îşi petrecea viaţa în curăţie
şi cu cinste. Fiind însă descoperită de conducătorul Fest că este creştină, şi nevrând să se lepede
de Cristos, nici să slujească demonilor, a fost dusă cu forţa într-o casă de desfrânare. Şi stând
acolo fără să mănânce trei zile, i s-a arătat noaptea o lumină puternică, şi, auzindu-se tunet mare,
s-au deschis uşile acelei case, după care s-a auzit glas din cer către dânsa, îndemnând-o să se
scoale şi să mămânce, pentru a se întări şi a fi puternică în credinţa sa. Ne-acceptând a jertfi la
idoli, a fost călcată în picioare şi bătută cu sabie de lemn.
Un tânăr, care se numea Alexandru, a intrat în acea casă, şi a scos-o pe ascuns pe sfânta din
casă, acoperindu-i capul cu haina lui, iar el a rămas acolo. Descoperindu-se acest fapt,
Alexandru a fost dus la conducător şi bătut cu sabie de lemn. Apoi prinzând şi pe sfânta
Antonina li s-au tăiat la amândoi degetele mâinilor şi ale picioarelor şi, ungându-le trupurile cu
catran, i-au aruncat într-o groapă cu foc, şi acolo şi-au luat fericitul sfârşit. Sfintele lor moaşte se
găsesc în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), care este în Constantinopol, din care
izvorăsc multe minuni şi tămăduiri.

Tot în această zi, îl pomenim pe Sfântul mucenic Timotei, episcopul Prusei. Acesta a trăit în zilele
împăratului Iulian Paravatul (Apostatul), administrându-şi bine Biserica ce o luase în păstorire. A
primit darul de a face minuni. A ucis cu ajutorul acoperământului Sfintelor Taine un balaur mare,

6
 Sfinţii lunii Iunie.

care omora numai cu suflatul lui, şi pe oamenii ce treceau prin acel loc şi animalele. Auzind de
minunile care le făcea cu puterea lui Cristos, împăratul a trimis pe slujitorii săi de l-au omorât.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Alexandru şi Antonina şi Timotei, în lupta lor cununa
nestricăciunii au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat,
înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule,
mântuieşte sufletele noastre. Amin !.

11 VI. În această zi de 11 a lunii Iunie, pomenim pe * sf. apostoli Bartolomeu şi Barnaba (sec.I).
Pe Sfântul Apostol Bartolomeu (sec. I) îl pomenim şi în alte zile. Noul Testament cuprinde patru
liste cu numele Sfinţilor Apostoli. În toate apare Bartolomeu, Bar Tholmai, fiul lui Tholmai (în limba
ebraică, "tholmai" înseamnă plug sau agricultură). Sfântul Ioan nu menţionează numele de
Bartolomeu, ci de Nathanael; cercetătorii sunt de acord că este vorba de aceeaşi persoană, cu
două nume: Bartolomeu şi Natanael. Apostolul Filip este cel care i l-a prezentat pe Mesia: "Am
aflat că Acela despre care a scris Moise în lege şi Profeţi este Isus din Nazaret". "Din Nazaret?" -
răspunde Natanael. "Poate ieşi ceva bun din Nazaret?" Natanael era din Cana, localitate situată la
14 km de Nazaret; şi este proverbial dispreţul pe care şi-l poartă satele învecinate între ele.
Învăţătorul, însă, a stabilit imediat o punte de legătură între el şi tânărul din Cana: "Iată un
adevărat israelit în care nu este viclenie". Auzind această laudă, Natanael s-a arătat surprins: "De
unde mă cunoşti tu?" Şi Isus i-a răspuns: "Mai înainte să te cheme Filip, eu te-am văzut sub
smochin".
După această scurtă convorbire, Bartolomeu-Natanael şi-a exprimat adeziunea necondiţionată
faţă de Cristos: "Învăţătorule, tu eşti Fiul lui Dumnezeu, tu eşti regele lui Israel " Dar Isus îi spune:
"Tu crezi pentru că ţi-am spus: «Te-am văzut sub smochin». Vei vedea lucruri şi mai mari decât
acestea". Natanael-Bartolomeu a văzut, de fapt, minunile săvârşite de învăţătorul, a ascultat
mesajul său, a luat parte la suferinţele şi glorificarea lui Mesia, apoi a devenit propovăduitor al
veştii celei Bune, acceptând cu acelaşi entuziasm urmările unei mărturisiri cu obligaţii atât de mari,
şi totodată cu riscuri la fel de mari.
Despre activitatea sa apostolică nu avem amănunte sigure.
Lecturile Breviarului Roman se bazează pe o veche tradiţie arameană, spunând că: Apostolul
Bartolomeu, care era din Galilea, a ajuns în Iudea, ţinut ce i-a fost atribuit pentru evanghelizare
atunci când s-au tras sorţii în vederea împărţirii lumii. A predicat popoarelor din acele părţi
adevărul Domnului nostru Isus Cristos, după Evanghelia Sfântului Matei. După ce, în acele locuri,
depunând eforturi mari şi înfruntând multe greutăţi, i-a convertit pe mulţi la Cristos, a trecut apoi în
Armenia cea Mare, unde i-a adus la credinţa creştină pe regele Polimiu şi pe soţia sa, şi încă
douăsprezece cetăţi. Aceste convertiri au trezit o mare invidie în preoţii localnici, care au reuşit să-
l înduplece în aşa măsură pe fratele regelui Polimiu, numit Astiage, încât acesta a dat porunca
îngrozitoare ca lui Bartolomeu să i se smulgă pielea de viu şi apoi să i se taie capul.
Natanael înseamnă "darul lui Dumnezeu", şi se dădea copiilor aşteptaţi, doriţi de părinţi şi ceruţi
prin rugăciune. Bartolomeu poate fi tradus prin "fiul brazdei", adică agricultor. Creştinii au îndrăgit
acest nume, ca şi numele celorlalţi apostoli, dar, cu timpul, l-au folosit tot mai rar. Numele Sfântului
Bartolomeu aminteşte evenimentul trist din noaptea de 23 spre 24 august 1572, ,, Noaptea
Sfântului Bartolomeu’’, când interese politice îmbrăcate în haina credinţei au dus la o mare
vărsare de sânge. Sfântul Apostol Bartolomeu ne aminteşte că împărăţia iubirii lui Cristos nu se
răspândeşte, nici nu se apără cu armele, ci doar cu dăruirea propriei vieţi lui Cristos.

Astăzi îl pomenim şi pe sf. Barnaba, apostol.

Iosif, numit de apostoli Barnaba, adică ,,fiu al mângâierii’’, era evreu din tribul lui Levi, născut în
Cipru, şi care, având un teren, l-a vândut, şi, a depus la picioarele apostolilor, suma luată. Aşa ni-l
prezintă Faptele Apostolilor.
Izvoare mai vechi ne arată că Barnaba, numit apostol chiar de Faptele Apostolilor, deşi nu făcea
parte din rândul celor Doisprezece, ar fi fost unul dintre cei şaptezeci de ucenici de care vorbeşte
Evanghelia. În mod sigur, el este o figură de prim-plan în viguroasa comunitate creştină, înflorită la
Ierusalim după Coborârea Sfântului Spirit: el era foarte apreciat de către apostoli, care l-au trimis
să evanghelizeze oraşul şi regiunea Antiohia.
Barnaba este omul unor alegeri fericite. La Antiohia şi-a dat seama că acolo este un teren foarte

7
 Sfinţii lunii Iunie.

bine pregătit pentru cuvântul lui Dumnezeu. S-a întors la Ierusalim, să aducă la cunoştinţă cele
constatate şi să ceară permisiunea de a-l lua cu sine pe Saul(Pavel), de curând convertit la
credinţă, pe care l-a chemat din locul său de retragere, de la Tars. În felul acesta a început
extraordinara lor colaborare. După un an de muncă, au avut loc atâtea convertiri, încât " au făcut
senzaţie" - cum s-ar spune astăzi în limbajul jurnalistic. "Pentru întâia dată, în Antiohia, - se citeşte
în Faptele Apostolilor - ucenicii au luat numele de creştini ".
Saul, care de acum prefera să fie chemat cu numele roman de Paul(Pavel), şi Barnaba, mulţumiţi
că au deschis drumul propovăduirii Evangheliei printre păgâni, s-au îndreptat către alte ţinuturi.
Prima oprire a fost în Cipru, patria lui Barnaba, unde acesta l-a luat cu sine şi pe un văr mai tânăr,
Marcu, viitorul evanghelist. Aceasta a fost o altă alegere fericită; mai târziu, la începutul celei de a
doua călătorii misionare, mai grea şi mai riscantă, tânărul s-a răzgândit. Pavel nu a considerat
însă oportun să-şi schimbe programul şi a preferat să se despartă chiar şi de Barnaba, care a
rămas în Cipru împreună cu Ioan Marcu.
Pavel şi Barnaba au fost două personalităţi diferite ,care s-au completat una pe alta. La Listra, în
Licaonia, unde a luat sfârşit prima călătorie misionară, pe când predica, Pavel l-a observat pe un
sărman olog. "Scoală-te şi umblă", îi spune Pavel, şi minunea se împlineşte. "Văzând ceea ce a
făcut Pavel, mulţimea a început să strige: «Zeii cu chipuri de oameni au coborât printre noi » Pe
Barnaba îl numeau Jupiter şi pe Pavel, Mercur, deoarece era cel mai elocvent dintre ei doi".
Barnaba este considerat a fi autorul scrisorii pauline "Către Evrei", precum şi a unei alte cărţi
numite Evanghelia lui Barnaba, astăzi pierdută. Despre el nu se mai ştie nimic după despărţirea
de Pavel. Unele scrieri apocrife vorbesc despre o călătorie a lui la Roma şi despre moartea de
martir la Salamina, în anul 70.
Rugăciune: Sfinţilor Apostoli Bartolomeu şi Barnaba, rugaţi-L pe milostivul Dumnezeu să ne
dăruiască iertarea păcatelor noastre. Amin!.

12 VI. În această zi de 12 a lunii Iunie, pomenim pe ☼cuviosul Onofrei (sec.V) şi cuv. Petru
Atonitul (†892).
Onofrie era din Egipt, trăind în pustia numită Ermupol a Tiveilor. Şi auzind de viaţa dusă
odinioară, de Ilie prorocul şi Ioan Botezătorul, a mers şi a locuit în pustiu, nevăzând om timp de 60
de ani. Pe el l-a aflat marele Pafnutie, când a mers în pustiu ca să ia binecuvântare de la sfinţii
pustnici. Pafnutie l-a rugat să-i spună numele şi istoria vieţii sale. În timp ce se afla acolo, Onufrie
a trecut la cele veşnice. Pafnutie a îngropat sfintele lui moaşte în locul acela, şi îndată a căzut
coliba sfântului şi s-a uscat finicul ce era acolo sădit, şi a secat şi apa.
Tot în această zi, îl pomenim pe cuviosul Petru. Acest fericit luptându-se în război cu agarenii, a
fost biruit, şi, fiind prins viu, a fost pus în temniţa din Samara, ferecat fiind cu grele lanţuri şi cu
cătuşe. Iar de acolo peste orice speranţă a scăpat prin mijlocirea Sf. Nicolae făcătorul de minuni,
care l-a povăţuit să meargă la Roma, la sf. Părinte papa, care l-a îmbrăcat cu haina îngerească.
Apoi, s-a rugat lui Dumnezeu cu stăruinţă, ca să fie povăţuit spre oarecare loc liniştit, ca să
petreacă acolo restul vieţii sale în linişte desăvârşită precum şi făgăduise Domnului. Într-una din
nopţi, a văzut Petru, pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pe dumnezeiescul Nicolae, în
urma ei, şi i-a zis: "Unde porunceşti, Stăpână, ca să-şi petreacă robul tău Petru restul vieţii,
precum a făgăduit?" Iar apărătoarea lumii a răspuns: "În muntele Athosului am plăcerea să
rămână el..., ". El s-a pe acest munte, unde a găsit o peşteră întunecoasă plină de târâtoare
otrăvite, cu rugăciunea pe toate le-a alungat de acolo, şi a petrecut după aceea în acea peşteră,
ca un om fără de trup, neavând nimic cu sine, în afară de hainele cu care era îmbrăcat. Hrana sa,
de la început, erau ierburile care creşteau în preajma peşterii şi ghinda. Mai pe urmă însă, cu
ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a învrednicit de hrana cerească, ce i se aducea de înger la
40 de zile. Şi aşa vieţuind fericitul pe pământ 53 de ani, şi multe ispite suferind de la urâtorul
binelui, satana, şi învingându-le pe toate cu puterea lui Dumnezeu, s-a mutat la El, la ceruri. Un
oarecare vânător, povăţuit de Dumnezeu, a trecut pe acolo şi a luat cinstitele sale moaşte şi le-a
adus la Mănăstirea numită a lui Climent. Iar de acolo le-au luat nişte monahi în timpul nopţii, şi
urcându-se într-o corabie, au ajuns la un oarecare sat în preajma Traclei, numit Ficomon, şi acolo
a rămas această mare şi valoroasă comoară, fiind bine primită şi cinstită şi de episcop şi de popor,
şi izvoare de minuni pururea izvorând celor ce cu credinţă se apropiau de ele.
Rugăciune: Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu

8
 Sfinţii lunii Iunie.

îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile cuvioşilor Onofrei şi Petru Atonitul, în pace
chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.

13 VI. În această zi de 13 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martir Achilina (†293), pe sf. episcop
Trifilie (†343), precum şi pe sf. Anton de Padova (†1231).
Achilina a trăit în zilele împăratului Diocleţian, şi era din Vivlos, cetate a Palestinei, fiica unui mare
şi strălucit bărbat, anume Eutolmie. Şi fiind botezată de Eutalie episcopul, şi ajungând în vârsta de
15 ani, aduce la credinţa în Cristos pe fetele cele ce erau de vârsta ei şi crescute împreună cu
dânsa, şi le învăţa să se ferească de idoli. Aceste fapte le-a aflat guvernatorul Ulosian. Fiind
adusă în faţa lui, a mărturisit numele lui Cristos. Şi pentru aceea a fost bătută şi pătrunsă prin
urechi cu ţepi de fier arse, după care i s-a tăiat capul.
Tot în această zi, îl pomenim pe Trifilie, episcopul Lencusiei, din Cipru. Sfântul Trifilie, Episcopul
Leukosiei, s-a născut la Constantinopol şi a studiat în Beirut - Liban. Era foarte inteligent şi literat,
cu toate acestea şi-a ales ca îndrumător un om fără educaţie dar de o sfinţenie rară, şi anume pe
Sf. Spiridon al Trimitundei (sărbătorit în 12 decembrie).
În vremea aceea, împăratul Constantin al II-lea (337-340) a căzut grav bolnav şi nefiind doctor
care să-l poată ajuta, s-a rugat la Dumnezeu pentru ajutor. În vis i-a apărut un înger care-l
îndruma spre un grup de ierarhi, dintre care i-a arătat pe doi, spunând că numai prin ei se va
putea vindeca.
Împăratul a dat imediat un edict prin care îi chema pe episcopi la adunare, printre ei fiind şi Sf.
Spiridon, care împreună cu discipolul său, Sf. Trifilie s-au prezentat în faţa împăratului. Bolnavul i-
a recunoscut îndată pe cei prin care avea să se vindece după cum i-a arătat îngerul. S-a închinat
în faţa lor şi i-a rugat să se roage pentru sănătatea lui. Atunci Sf. Spiridon a pus mâna pe capul
împăratului şi după ce s-a rugat acesta s-a însănătoşit.
Sf. Trifilie a fost impresionat de viaţa frumoasă de la palat, de figura impunătoare a împăratului şi
de toate frumuseţile de-acolo, încât Sf. Spiridon l-a întrebat "De ce te minunezi?. Crezi că toate
acestea îl fac pe împărat mai drept în faţa lui Dumnezeu?. Toţi aceştia, împăratul împreună cu
demnitarii vor sta în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu cu cei mai săraci laolaltă. Omul
trebuie să caute binecuvântarea şi mărirea cerească."
La scurt timp, Sf. Trifilie a fost înscăunat Episcop al Leukosiei în Cipru şi îl vizita deseori pe Sf.
Spiridon. Odată, au trecut împreună pe lângă nişte vii şi grădini foarte frumoase şi pline de rod,
numite Parimnos. Sf. Trifilie a fost din nou atras de aceste pământuri şi ar fi dorit să le exploreze
mai îndeaproape. Sf. Spiridon, citindu-i gândurile l-a întrebat de ce îşi doreşte lucruri lumeşti şi
efemere când omul ar trebui să-şi adune comori în cer şi pentru aceasta să se străduiască.
Astfel, prin îndrumările şi rugăciunile mentorului său, Sf. Trifilie a înaintat pe calea desăvârşirii
sale spirituale, dobândind milă de cei în suferinţă, inimă curată, credinţă dreaptă şi nu în cele din
urmă iubire, pe lângă alte virtuţi.
Din moştenirea rămasă de la mama sa, el a construit mănăstirea de la Leukosia.
Sfântul a plecat la ceruri la o vârstă foarte înaintată, prin anul 370.
Rugăciune: Sfinţilor Achilina şi Trifilie, rugaţi-vă şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!

Tot în această zi îl pomenim pe sf. Anton de Padova.

Sfântul Anton de Padova a primit la botez numele de Ferdinand; el nu este de loc din Padova -
Italia, ci s-a născut la Lisabona - Portugalia, probabil în ziua de 15 august a anului 1195.
Lăsarea în uitare a numelui de botez şi a locului de naştere este motivată de schimbările mari
intervenite în viaţa lui. La vârsta de 15 ani, intră în Colegiul Canonicilor Augustinieni din Coimbra;
Aici îşi însuşeşte o cunoaştere atât de adâncă a Sfintei Scripturi, încât Papa Grigore al IX-lea îl va
numi "Chivotul Testamentului", fiind sigur că, dacă s-ar fi pierdut toate exemplarele Bibliei, Anton
ar fi scris-o singur din memorie. Alături de teologie, şi-a însuşit o temeinică cultură filozofică şi
ştiinţifică, cultură foarte dezvoltată atunci sub influenţa filozofiei arabe. Aceste studii i-au fost de
mare folos în activitatea din ultima parte a vieţii, când a predicat în părţile din nord ale Italiei şi în
Franţa, pentru a-i readuce la lumina adevărului pe cei care căzuseră sub influenţa învăţăturilor
cathare şi albigense.
Pe când era încă la Coimbra, au fost aduse din Maroc trupurile celor dintâi misionari franciscani
martirizaţi. Când procesiunea solemnă a trecut prin faţa colegiului unde era el, tânărul Anton simte

9
 Sfinţii lunii Iunie.

o dorinţă imensă de a deveni şi el martir. Pentru atingerea acestui scop, se gândeşte că cea mai
scurtă cale ar fi să devină şi el franciscan şi să fie trimis în ţările necreştine. Cu toată împotrivirea
profesorilor şi a familiei, Ferdinand cere şi primeşte haina franciscană, schimbându-şi cu această
ocazie numele în Anton. Se alătură primului grup de misionari care se îndreptau spre Maroc şi,
fericit, pune piciorul pe pământul Africii. Aici, însă, urmările bolii de care suferea, hidropizia, devin
foarte supărătoare, şi conducătorul grupului de misionari îi porunceşte să se întoarcă în
Portugalia. O furtună violentă îndreaptă corabia în care era spre Sicilia şi fratele Anton este primit
în mănăstirea franciscanilor din Messina. Când, pentru sărbătoarea Rusaliilor a anului 1221, toţi
fraţii sunt chemaţi la adunarea generală de pe câmpia de la marginea oraşului Assisi, între cei
peste 5000 de participanţi se află şi Anton. Acolo, este repartizat la o mănăstire din provincia
Romagna, unde i se încredinţează diferite munci gospodăreşti, iar timpul liber şi-l petrece în
reculegere şi rugăciune. Era perioada de maturizare spirituală a unuia dintre marii apostoli ai păcii
şi ai credinţei. Cu prilejul unei ceremonii la care nu s-a prezentat preotul desemnat să ţină predica,
Anton este rugat să încerce a face el ceva: superiorul se gândea că, în caz de nereuşită, nimeni
nu va fi surprins. Anton se reculege, face o mică rugăciune şi începe. Numai după câteva minute
şi-au dat seama că în mijlocul lor aveau un tezaur de ştiinţă, talent, credinţă şi zel.
Din acel moment, timp de nouă ani, Anton va fi trâmbiţa care va ridica în picioare mase imense de
creştini adormiţi în indiferenţă sufletească şi îndârjiţi în lupte fratricide. La cuvântul lui Anton, se
risipesc rătăcirea din minţi şi ura din inimi. După ce activează în Franţa, ajunge în Italia. La un
moment dat, ajunge ca locul de plecare al expediţiilor sale spirituale să fie oraşul Padova, lângă
care un prieten bun i-a pregătit o locuinţă răcoroasă între ramurile mari ale unui nuc bătrân. În
anul 1231, locuitorii din Padova urmăresc cel din urmă curs de predici, în Postul Mare, pe care
Anton l-a ţinut. Din toate părţile veneau ştiri despre fapte minunate petrecute la invocarea în gând
a Sfântului Anton. Paduanii erau convinşi că în mijlocul lor se află un mare sfânt. În ziua de 13
iunie, Anton se afla la Mănăstirea "Camposanpietro", din afara oraşului; simţindu-se foarte rău, a
cerut să fie adus în Padova. Aşezat pe un car cu fân, este transportat cu deosebită atenţie, dar,
ajunşi la "Arcela", o altă mănăstire, la 1 km de oraş, Anton îi roagă să oprească, mai priveşte o
dată oraşul, îl binecuvântează iar şi închide ochii. Peste câteva momente, ca prin minune, cete de
copii alergau pe străzile oraşului, vestind cu bucuria nevinovată a copilăriei: "A murit Sfântul!, A
murit Sfântul! " Clopotele tuturor bisericilor din oraş s-au întâlnit într-o solemnă cântare de triumf,
de recunoştinţă, de nemărginită durere. O tradiţie spune că, în aceleaşi momente, şi clopotele din
Lisabona, fără a fi trase de cineva, au început să sune, cutremurând inimile care au simţit că
Ferdinand al lor a ajuns pe culmea de la hotarul dintre pământ şi cer.
Abia după un an, 1232, în sărbătoarea Rusaliilor, "Sfântul" este ridicat la cinstea altarelor; De
atunci, cu fiecare veac ce a trecut, amintirea lui a devenit tot mai vie, şi astăzi numele lui este
rostit cu încredere pe toate meridianele pământului, de către oameni de toate convingerile, din
toate rasele, din toate treptele sociale şi culturale. Deşi nu au rămas de la el decât câteva cicluri
de predici, au fost suficiente pentru a dovedi că autorul lor este o lumină puternică dăruită Bisericii
şi, pentru aceasta, în 1946, Papa Pius al XII-lea l-a declarat pe Sfântul Anton de Padova, învăţător
al Bisericii, cu titlul de "Doctor Evangelicus". Se aminteşte astfel că izvorul din care Anton a sorbit
înţelepciune şi har este Sfânta Evanghelie: el ne invită pe toţi la acest izvor.
Rugăciune: Doamne Dumnezeule, Pãrintele milostivirilor cereşti, ascultã cu îndurare rugãciunea
pe care Ţi-o încredinţãm prin mijlocirea puternicã a Sf. Anton, pãstor şi învãţãtor al Bisericii Tale,
pe care l-ai ales ca mãrturisitor al Evangheliei şi mesager al pãcii în mijlocul poporului Tãu.
Binecuvânteazã, Doamne, familiile şi pe toţi cei dragi ai noştri; ajutã-ne sã creştem în credinţã şi
pãstreazã-ne pe toţi în unire, sãnãtate şi pace. Binecuvânteazã pe fiii(şi nepoţii) noştri, apãrã pe
cei tineri şi fii alãturi de toţi cei care sunt încercaţi de boalã şi orice altã suferinţã. Ne rugãm astãzi,
în mod special, sã obtinem harul ...Cãlãuzeşte-ne mereu paşii pe calea vieţii acesteia şi condu-ne
la portul mântuirii veşnice. Prin Cristos Domnul nostru. Amin!.

14 VI. În această zi de 14 a lunii Iunie, pomenim pe profetul Eliseu (†856 îHr), precum şi pe sf.
arhiepiscop Metodie (†847).
Profetul Elizeu provine dintr-o familie de agricultori. El însuşi devine agricultor. Într-o zi, pe când
era la câmp, Ilie se apropie de el, aruncând haina sa asupra lui, gest profetic prin care arată că îl
ia ca ucenic. Elizeu răspunde fără şovăire. În semn de bucurie, taie doi boi, pe care îi pregăteşte

10
 Sfinţii lunii Iunie.

la focul făcut cu lemnul plugului şi oferă o masă de despărţire tuturor slujitorilor şi prietenilor, apoi
îl urmează pe profet.
În urma gestului profetic făcut de Ilie asupra lui, Elizeu îl urmează pretutindeni, chiar şi în
momentul în care Ilie simte că va fi răpit de către Dumnezeu. Elizeu îl însoţeşte până dincolo de
Iordan. Este martor la minunea trecerii ca pe uscat prin Iordan, iar când Ilie îl întreabă ce vrea de
la el, Elizeu îi cere, dacă e posibil, să primească de două ori spiritul său profetic. Primul semn că l-
a primit acest spirit profetic, a fost reîntoarcerea de dincolo de Iordan, când şi el repetă acelaşi
gest al lui Ilie. Loveşte cu mantia apele Iordanului, iar acestea se deschid în faţa lui, trecând ca pe
uscat. Acesta va fi primul semn al autenticităţii misiunii sale.
Elizeu îşi începe misiunea de profet pornind de jos, de la condiţia agricultorului. Nu este o
persoană învăţată şi nici nu a fost ucenic de profet până în acel moment. Este imaginea perfectă a
celui chemat de Dumnezeu şi pus să meargă în numele Său.
Gestul profetului Ilie, prin care îl acoperă cu haina, devine pentru Elizeu, nu numai un simbol al
viitoarei sale misiuni, aceea de ucenic de profet, dar devine un început al unui alt mod de viaţă.
Elizeu nu va mai fi "agricultorul", cel care va împărţi ogorul cu alţi agricultori şi îl vor pregăti pentru
semănat şi recoltat, ci va fi profetul, omul lui Dumnezeu, cel care va trebui să meargă şi să
vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Mai mult, va trebui să-şi conformeze viaţa cuvintelor pe care le
va predica. Chemarea lui Dumnezeu îl schimbă, fiinţial, din interior. Fiecare gest al său trebuie să
vorbească despre Dumnezeu, fiecare vorbă trebuie să orienteze spre Dumnezeu.
Astfel pot fi înţelese gesturile lui de blândeţe, de milă, de ajutor al celui aflat în strâmtorare, de
eliberare a celui oprimat.
Alege să conducă poporul pe căile Domnului, nu prin asprimea cuvintelor, nici prin intensitatea
vocii, ci prin puterea exemplului, modalitate care este simplu de imitat, atâta timp cât chemarea lui
Dumnezeu la sfinţenie este comună tuturor.
Blândeţea este o virtute creştinească, dar dacă se transformă în generozitate faţă de aproapele,
indiferent de forma în care se manifestă, devine cale spre sfinţenie. Elizeu nu face calcule. Un
profet este profet în orice loc şi pentru toţi. Tot aşa, un creştin este creştin în orice împrejurare, şi
trebuie să se comporte ca atare.
Rugăciune: Doamne, Tu ai făcut din agricultorul Elizeu profetul Tău. Ascultând de glasul slujitorilor
Tăi, ajută-ne să mergem pe calea blândeţii şi a păcii, pe care a mers şi el, slujindu-Te pe Tine.
Amin!.

Tot în această zi, pomenirea sf. Metodie, arhiepiscopul Constantinopolului. Acesta s-a născut în
Sicilia, într-o familie bogată. Având vocaţia de a-i sluji lui Dumnezeu, el s-a retras de tânăr într-o
mănăstire din insula Kios, pe care a renovat-o din resursele materale proprii. În vremea
iconoclastului Leon Armeanul (813-820), el ocupa înalta funcţie, numită în greacă  "apokrisiaros"
( adică avocat pe probleme bisericeşti) sub Sfântul Patriarh Nichifor, care l-a trimis pe Metodie
într-o misiune la papa de la Roma. Între timp, împăratul Leo l-a îndepărtat de la patriarhie pe
Nichifor înlocuindu-l cu iconoclastul Teodot din Melissinea, care era poreclit "Kassiter" (adică
"omul de tablă") (815-822). După moartea lui Leo Armeanul, Metodie s-a întors ca prezbiter şi a
luptat fără încetare împotriva ereziei iconoclaste.
Împăratul Mihail cel Bâlbâit (820-829) s-a dovedit, la început, sprijinitor celor întemniţaţi pentru
cinstirea icoanelor, eliberându-i din închisoare, dar s-a răzgândit după o vreme şi a reînceput
persecuţia împotriva acestora. Sfântul Metodie a ajuns şi el în închisoare. După moartea acestui
împărat, a fost ales în locul lui Teofil (829-842), care deşi iconoclast, l-a eliberat din temniţă,
dovedindu-se un om de caracter şi literat, care l-a apreciat pe pentru erudiţia sa. Văzându-se liber,
Sf. Metodie a reluat lupta împotriva ereticilor, tolerat fiind o vreme de împărat. Dar, după o
înfrângere într-o luptă cu arabii, împăratul Teofil şi-a vărsat nervii pe Metodie, spunând că
Dumnezeu l-a pedepsit pentru că a lăsat un închinător la icoane să stea în preajma lui. Metodie a
încercat să-l facă să înţeleagă, că, Dumnezeu îl pedepseşte tocmai pentru insulta adusă sfintelor
icoane. Dar sfântul n-a obţinut decât ordinul de a fi torturat. După care, a fost exilat pe insula
Antigonos şi închis într-o peşteră adâncă împreună cu doi tâlhari, unde a stat fără să vadă lumina
zilei timp de şapte ani, până la moartea împăratului Teofil. În tot acest timp, sfinţii mărturisitori
Teodor şi Teofan Poetul, care erau de asemenea întemniţaţi, îi trimiteau lui Metodie versuri de
încurajare iar Metodie le răspundea tot în versuri.

11
 Sfinţii lunii Iunie.

După moartea lui Teofil, fiul acestuia Mihail al III-lea (842-867) a ajuns împărat, dar fiind încă copil,
Imperiul Bizantin a fost condus, de fapt, de mama acestuia, împărăteasa Teodora, , din fericire,
închinătoare la icoane. Împărăteasa a încercat să extirpe erezia iconoclastă şi a dat ordin să fie
eliberaţi toţi cei închişi pentru că s-au închinat la icoane. Ereticul Annios, patriarhul de atunci a fost
înlăturat şi Sf. Metodie a fost făcut patriarh în locul lui. Apoi s-a organizat un sinod local la
Constantinopol, prezidat de Sf. Metodie, în anul 842, în care s-a reintrodus închinarea la icoane şi
s-a stabilit sărbătoarea anuală a  triumfului dreptei credinţe în cultul icoanelor în prima duminică
din Postul Mare.
În încercarea, de a-i mânji reputaţia, şi, de a distruge iubirea enoriaşilor pentru el, păgânii au scos
zvonuri cum că sfântul şi-ar fi încălcat castitatea. Însă blasfemiatorul a fost prins şi ruşinat în faţa
tuturor. Ultimii ani ai sfântului au trecut cu pace, cu multă trudă în slujba Bisericii, renovând biserici
ruinate de eretici, recuperând sfinte moaşte împrăştiate de păgâni şi mutând sfintele moaşte ale
Patriarhului Nichifor de la locul întemniţării înapoi la Constantinopol.
Sfântul Metodie a murit în anul 846. El a fost apropiat spiritual de Ioanichie, care a proorocit că
acesta va deveni patriarh şi că va muri în acel an 846.
Rugăciune: Sfinte arhiepiscop Metodie roagă-te şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

15 VI. În această zi de 15 a lunii Iunie, pomenim pe profetul Amos (sec.VIII îHr), precum şi pe sf.
Ieronim (†420).
Amos este unul dintre profeţii secolului al VIII-lea î.C.
S-a născut şi a trăit la Tecoa, în Regatul lui Iuda, undeva la 10 km, de Betleem. Aşa cum notează
în cartea sa, Amos era un cultivator de sicomori. Este chemat de Dumnezeu şi trimis să exercite
slujirea de profet în Regatul de Nord, în timpul regelui Ieroboam al II-lea (783-743 îi.C.).
Amos este un reprezentant al lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbea prin gura sa, aşa cum o făcuse
altădată prin gura lui Moise. Fiind învrednicit cu o chemare specială, e sigur că Amos avea o
relaţie specială cu Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu este cel atotputernic, creatorul, stăpânul
suprem a toate, dreptatea prin excelenţă. În acest sens, Amos face din dreptate virtutea forte a
mandatului său de profet, dreptate care era mult încălcată mai ales de cei puternici şi bogaţi.
Chiar şi cultul divin îşi pierduse din substanţă. Bogaţii participau la rugăciunea de la templu,
respectau riturile exterioare, dar nu le trăiau în inima lor, şi ca atare s-au îndepărtat şi de cultul
sincer pe care îl aduceau înaintaşii lor la templul din Ierusalim.
Amos nu a fost luat în serios pentru că în viziunea celor care îl ascultau era un om " de mâna a
doua". Provenea de la ţară, de aceea, în optica ascultătorilor, mesajul său era lipsit de importanţă.
Cu toate acestea, Amos era un ales al lui Dumnezeu, iar când Dumnezeu alege, o face cu un
scop. Nici un ales al lui Dumnezeu nu trebuie dispreţuit. Dumnezeu însă a avut de spus cuvinte
grele prin intermediul lui Amos, omul neluat în serios.
Trebuie să ştim că, indiferent de cine se foloseşte Dumnezeu, este necesar să citim ce vrea El de
la noi, să descoperim aceasta mai ales în cei mici, în cei bolnavi, în cei săraci, în cei care au
nevoie de sprijinul nostru.
Singura preocupare a celor de atunci era cum să aibă mai mult. Şi aceasta îi duce la închiderea în
sine. Lucrurile pământeşti le-au cuprins inima. Nu mai au ochi pentru cei săraci, care nu au putut
să se îmbogăţească pe nedrept ca şi ei.
În acest context singura salvare este la Dumnezeu. Iar Dumnezeu acţionează prin oameni, în
cazul nostru, prin profeţi, prin Amos.
Nedreptatea însă va persista. Oamenii continuă să fie aplecaţi mai mult asupra lor înşişi. Nu au
nevoie de glasul lui Dumnezeu, auzit prin cel al profetului. În final, inima de tată a lui Dumnezeu va
triumfa. Nu va pedepsi poporul, ci îi va da o nouă şansă...prin fiul Său, Isus Cristos.
Rugăciune: Doamne, Dumnezeule, tu eşti drept cu cei ce sunt drepţi şi îi ierţi pe cei nedrepţi dacă
se convertesc şi, cu suflet căit, se întorc la tine. Dă-ne o inimă dreaptă. Amin!.
Doamne, fă să te vedem şi în cei săraci şi suferinzi. Fă să nu dispreţuim cuvântul tău adresat
astăzi prin Biserică, ci să ne deschidem inimile şi să-l primim cu bucurie în sufletele noastre.
Amin!.

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Ieronim (347-420).

Pe firmamentul Bisericii creştine, în secolul al IV-lea au apărut câteva stele de primă mărime:

12
 Sfinţii lunii Iunie.

Atanasie, Ilarie, Ambrozie, Augustin, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare: oameni cu o vastă cultură,
cu o mare dragoste de singurătate şi asceză, cu o imensă activitate culturală şi socială. Ieronim
este omul de legătură între toţi aceştia, întrucât a luat legătura direct şi a purtat corespondenţă cu
fiecare dintre ei.
S-a născut în jurul anului 347, în orăşelul Stridonium din Dalmaţia, pe malul Mării Adriatice, dintr-o
familie creştină, dar, conform obiceiului de atunci, nu a fost botezat decât mult mai târziu. La
Roma a urmat diferite şcoli, uimindu-i pe toţi cu setea lui de învăţătură şi uşurinţa cu care învăţa
diferite limbi, dar şi cu izbucnirile de mânie, când pumnii lui grei impuneau respect şi tăcere;
pentru a avea posibilitatea să-şi procure diferite cărţi, de multe ori a renunţat la mâncare; mulţi
colegi îl urau şi-l dispreţuiau, considerându-l provincial necioplit, profesorii îl admirau şi-l apărau.
Spre uimirea tuturor, după ce, în anul 365, a primit botezul, deodată, a dispărut din Roma.
A studiat teologia la Augusta Treverorum (astăzi, Trier în Germania), apoi s-a întors în locurile
natale, unde, împreună cu un grup de preoţi şi laici care trăiau în comunitate, a petrecut câţiva ani
în studiu şi rugăciune. Mânat de dorinţa de a cunoaşte Locurile Sfinte, a pornit într-o călătorie
lungă, ce va dura din 374 până în 382. Ajuns la Antiohia Siriei, s-a îmbolnăvit grav, iar unii dintre
tovarăşii de drum ai lui au murit; După ce s-a făcut sănătos, dornic de a-şi găsi liniştea sufletului,
s-a retras în pustiul Calchis şi a început o viaţă de pocăinţă aspră, de rugăciune şi de studiu
înverşunat al limbii ebraice, consultând diferiţi rabini din împrejurimi. A revenit la Antiohia, unde a
fost sfinţit preot, cedând rugăminţilor episcopului local, dar se pare că nu a celebrat niciodată
Sfânta Liturghie, considerându-se nevrednic. Trece apoi la Constantinopol şi aici leagă o strânsă
prietenie cu Grigore din Nazianz, care îl introduce în tainele scriitorilor creştini greci şi îl ajută să
traducă operele clasice ale lui Origene şi Eusebiu.
În anul 382, se întoarce la Roma. Papa Damasus îl primeşte cu nespusă bucurie, îl alege ca
secretar şi îl roagă să revizuiască textul latin al Bibliei, confruntându-l cu textul ebraic şi grecesc.
Ieronim începe lucrarea cu elan, dar, în acelaşi timp, duce o intensă activitate de popularizare a
cunoştinţelor biblice şi a normelor de viaţă ascetică întâlnite în peregrinările prin Asia Mică şi
Palestina. În jurul lui s-au adunat mai multe persoane din societatea mare a Romei, persoane pe
care Ieronim le-a îndrumat la viaţa ascetică şi culturală. O calomnie josnică i-a întristat adânc
inima; cu învoirea papei, a părăsit Roma pentru totdeauna şi, după o scurtă vizită în Egipt, s-a
aşezat lângă Bethleem, în Palestina. În urma lui au venit şi două familii nobile, care, din veniturile
lor, au clădit lângă Bethleem o mănăstire pentru Ieronim şi mulţimea de secretari care îl
întovărăşeau, şi, nu departe de aceasta, o altă mănăstire pentru femeile din Roma, dornice de a
se bucura de conducerea spirituală a lui Ieronim.
Cât timp a stat lângă locul unde s-a născut Mântuitorul, Ieronim a terminat revizuirea şi traducerea
integrală a Bibliei în limba latină, dăruind Bisericii textul numit Vulgata, text folosit şi astăzi; A scris
comentarii ample la toate cărţile Sfintei Scripturi; A participat prin cărţi şi scrisori la toate
dezbaterile privind adevărurile de credinţă şi viaţa Bisericii. Răcnetele acestui "Leu al deşertului"
se auzeau atât în Apus, cât şi în Răsărit. Firea lui dură i-a inspirat uneori expresii tari ce nu au
cruţat pe nimeni. A avut cuvinte grele, aspre, pentru Ambrozie, pentru Vasile cel Mare, şi chiar
pentru prietenul său, Augustin, care spunea că a fost nevoit să înghită multe "îmbucături amare"de
la Ieronim. Dar, Ieronim, ştia să-şi potolească pornirile atunci când împlinea misiunea de
conducător sufletesc; Corespondenţa lui are multe pagini pline de duioşie.
Acest om extraordinar era conştient de lipsurile sale şi de propriile greşeli, pentru care adesea îşi
lovea pieptul cu o piatră, plângând şi cerând mila Domnului. Referitor la calomniile care l-au
dezgustat de Roma, scria: "Mi se aruncă în faţă infamia unei ticăloşii pe care eu nu am săvârşit-o,
dar să ştii că nu judecăţile oamenilor închid sau deschid poarta cerului". În ziua de 30 septembrie
420, la vârsta de 72 de ani, mâna lui Ieronim încetează de a-şi mai lovi pieptul, şi glasul de a mai
dicta frazele izvorâte dintr-o înflăcărată dragoste faţă de Cuvântul Întrupat în paginile Sfintei
Scripturi şi în peştera Betleemului. Papa Benedict al XV-lea scria în 1920: " Biserica cinsteşte în
Sfântul Ieronim ca pe cel mai mare învăţător pe care cerul i i-a dăruit pentru cunoaşterea şi
interpretarea Sfintelor Scripturi".
Numele de Ieronim - în greceşte, Hierónymus - avea sens religios, fiind format din cuvintele:
hieros = sfânt, sacru, ascuns privirii profane, şi: onoma = nume; se atribuia unei persoane a cărei
activitate era legată de domeniul sacrului, a slujirii divinităţii. Sfântul Ieronim şi-a onorat numele
prin dragoste şi preocupare pentru cuvântul lui Dumnezeu.

13
 Sfinţii lunii Iunie.

Rugăciune: Sfinte Ieronime, păstrează legătura şi cu noi, mijlocindu-ne mântuirea sufletelor

noastre. Amin!.

16 VI. În această zi de 16 a lunii Iunie, pomenim pe sf. episcop Tihon Taumaturgul (sec.V).
Sf. Ierarh Tihon, episcopul Amatundei, a avut părinţi buni creştini, care l-au deprins cu studiul Sf.
Scipturi. Tatăl său producea pâine şi o vindea la târg. Ducând şi Tihon pâine la târg, nu o vindea,
ci o împărţea la săraci, până când a prins tatăl său de veste. Acesta, mâniindu-se pe el, l-a certat,
iar el i-a răspuns, că L-a împrumutat pe Dumnezeu cu pâinea, şi are de la Dânsul scrisoare, cum
că, are să i le dea înapoi cu multă dobândă; Şi într-adevăr, îndată se adevereau cuvintele lui, căci
jitniţele se umpleau cu grâu, mai mult decât fusese iniţial, înainte de a se lua din ele pentru a se
face pâine.
În treptele clericale, întâi a fost citeţ, apoi datorită vieţii lui fără prihană, a fost hirotonit diacon de
Mnimonie, episcopul Amatundei. După ce acest episcop a trecut la cele veşnice, în locul lui a fost
pus de episcop Tihon. A întors pe mulţi din rătăcirea şi deşertăciunea idolilor către credinţa în
Cristos Dumnezeul nostru, şi stricând şi dărâmând multe capişti idoleşti, a zidit multe biserici, si
împodobindu-le şi sfinţindu-le, s-a mutat la Domnul.
Prin dânsul, D-zeu a făcut şi alte minuni. Iată una din ele. Înfigând o viţă uscată în pământ, îndată
se prinse şi a dat rod mai înainte de vreme. Când începea Sf. Liturghie, deşi strugurii erau numai
pârguiţi, la sfârşitul sfintei jertfe strugurii erau copţi şi gata de mâncat întru mărirea Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Spirit.
Rugăciune: Sfinte episcop Tihon fericite, te cinstim ca pe un prieten al Lui D-zeu, căruia te rugăm
să-i ceri pentru noi, ajutor în toate problemele vieţii acesteia. Amin!.

17 VI. În această zi de 17 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martiri Manuel, Sabel şi Ismael (sec.IV).
Aceşti trei fraţi au trăit pe timpul împăratului roman Iulian Paravatul, un închinător la idoli. Ei fiind
creştini, se rugau ca bunul D-zeu să-i păzească ca să nu fie şi ei părtaşi rătăcirii închinătorilor la
idoli. După ce au fost descoperiţi că sunt creştini, au fost duşi la păgânul împărat Iulian, fiind bătuţi
şi pătrunşi cu piroane la glezne, şi arşi pe subţiori cu făclii. Dintre ei, cel mai rău a fost chinuit
Sfântul Manuel. După aceea toţi trei au fost duşi la zidul cel dinspre Tracia, numit al lui Constantin,
un loc râpos, unde li-i s-au tăiat capetele. După care împăratul Iulian a poruncit ca să li se ardă
trupurile, dar îndată s-a deschis pământul şi a primit aceste trupuri, moment în care mulţi au crezut
în Cristos. Iar după aceasta nişte bărbaţi cucernici, cunoscând de la Domnul nostru Isus Cristos
unde se află trupurile sfinţilor, le-au îngropat cu cinste, folosind miruri şi tămâieri.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Manuel, Sabel şi Ismael, în lupta lor cununa nestricăciunii au
câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi
neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte
sufletele noastre. Amin !.

18 VI. În această zi de 18 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martir Leontie (†70).

Acesta era din Grecia, şi, fiind om mare la trup şi la virtute s-a făcut ostaş viteaz, de multe ori
învingător. Fiind om cuminte şi cu înţeleaptă socoteală, a fost împodobit cu îmbrăcăminte, şi cu
semne de voievod.
După aceea aflându-se el în Tripoli din Africa, primea cu dragoste pe săraci şi-i ospăta cu mese
împărăteşti şi se închina lui Dumnezeu în chip ales şi curat. Prinzând de veste de aceasta, Adrian,
guvernatorul Feniciei, care era sub împăratul Vespasian, a trimis spre Leontie, pe tribunul Ipatie şi
cu alţi doi ostaşi, dintre care pe unul îl chema Teodul. Pe cale, tribunul a fost cuprins de friguri rele,
şi a auzit glas ce venea de sus, ca de la un înger. Iar glasul îi poruncea că de va vrea să se
mântuiască de boală, să cheme de trei ori în ajutor pe Dumnezeul lui Leontie. Acest glas, l-a auzit
şi ostaşul care-l însoţea, Teodul; Iar după ce a făcut ce i s-a poruncit de către înger, s-a vindecat
de friguri; Ajungând la sf. Leontie, Ipatie l-a numit ca prieten al său şi al zeilor săi. Iar sfântul a
spus că el este robul lui Cristos, şi că nu-i consideră pe alţii ca şi dumnezei; După ce au auzit
acestea tribunul Ipatie şi ostaşul Teodul, au căzut înaintea sfântului, cerând de la dânsul har ca să
fie şi ei ai lui Cristos. Atunci rugându-se sfântul pentru dânşii, se spune că a venit un nor de apă
de la cer, care i-a botezat şi i-a luminat, şi i-a îmbrăcat cu veşminte albe. De acest lucru s-au
tulburat necredincioşii, şi au vestit despre toate guvernatorului Adrian. Acesta i-a adus pe toţi

14
 Sfinţii lunii Iunie.

înaintea sa, îndemnându-i ca să se despartă de credinţa în Cristos. Neputând să-i lămurească, a

poruncit de au spânzurat pe Sf. Ipatie şi l-au strivit iar pe Sf. Teodul l-au bătut cu săbii de lemn.
După acestea li s-au tăiat la toţi capetele, şi aşa şi-au dat sufletul lui Dumnezeu.
Rugăciune : Martirul tău, Doamne Leontie şi împrună cu el Ipatie şi Teodul , în lupta sa cununa
nestricăciunii a câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat,
înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule,
mântuieşte sufletele noastre.Amin !.

19 VI. În această zi de 19 a lunii Iunie, pomenim pe * sf. apostol Iuda Tadeul (sec.I).
Iuda, "nu al lui Iscariot" - după cum se grăbeşte să precizeze evanghelistul Ioan (Ioan 14,22) -
este ultimul pe lista apostolilor, înainte de nefericitul său omonim. El este supranumit "Tadeu",
adică "Inimosul, curajosul, omul cu pieptul tare" (Hadi = piept, în sens figurat). Cel care a purtat
acelaşi nume cu trădătorul lui Isus este chiar "fratele", în înţelesul de rudă foarte apropiată
Domnului şi al lui Iacob. După o altă însemnare a lui Eusebiu, Iuda Tadeul ar fi mirele din Cana
Galileei, la a cărui nuntă Cristos a săvârşit minunea schimbării apei în vin; gradul foarte apropiat
de rudenie explică prezenţa lui Isus la această nuntă.
Sfântul Ioan relatează în cap. 14,22 o intervenţie a lui Iuda Tadeu în cuvântarea ţinută de Isus la
Cina cea de taină: "Doamne, cum se face că ni te vei arăta nouă şi nu lumii?". Pe marginea
întrebării puse de acest apostol, papa Benedict al XVI-lea face următoarea reflexie la cateheza din
11 Octombrie 2006: Este o întrebare de mare actualitate, pe care şi noi o adresăm Domnului: de
ce Cel Înviat nu li s-a arătat în toată mărirea Sa duşmanilor Săi pentru a arăta că învingătorul este
Dumnezeu?. De ce s-a arătat doar ucenicilor Săi?. Răspunsul lui Isus este misterios şi profund.
Domnul spune: "Dacă cineva mă iubeşte, va ţine cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la
el şi ne vom face locuinţă la el" (Ioan 14,22-23). Aceasta înseamnă că Cel Înviat trebuie să fie
văzut, perceput şi cu inima, pentru ca Dumnezeu să poată să îşi facă locuinţă în noi. Domnul nu
apare ca un lucru. El doreşte să intre în viaţa noastră şi de aceea manifestarea sa este o
manifestare care implică şi presupune inima deschisă. Doar aşa îl vom vedea pe Cel Înviat.
Şi papa Benedict, îşi continuă cateheza sa despre Iuda Tadeul spunând: Lui Iuda Tadeu i-a fost
atribuită paternitatea uneia dintre Scrisorile Noului Testament care sunt numite "catolice", întrucât
sunt adresate nu doar unei anumite Biserici locale, ci unui cerc mult mai larg de destinatari. Ea, de
fapt, este adresată "celor chemaţi, iubiţi de Dumnezeu Tatăl şi păstraţi pentru Isus Cristos" (v. 1).
Preocuparea centrală a acestei scrieri este de a-i pune în gardă pe creştini în faţa celor care
folosesc ca pretext harul lui Dumnezeu pentru a scuza propria imoralitate şi pentru a-i duce la
rătăcire şi pe alţi fraţi cu învăţături inacceptabile, introducând diviziuni în interiorul Bisericii "prin
vedeniile lor" (v. 8), după cum caracterizează Iuda aceste doctrine şi ideile aparte ale lor. El îi
aseamănă chiar cu îngerii căzuţi, şi prin cuvinte dure spune că "au urmat calea lui Cain" (v. 11). Pe
lângă aceasta, îi cataloghează fără rezerve drept "nori fără apă, purtaţi de vânturi de ici-colo, pomi
fără rod la sfârşitul toamnei; morţi de două ori, dezrădăcinaţi, valuri furioase ale mării care îşi
spumegă neruşinarea, stele rătăcitoare cărora le este păstrată bezna întunericului pentru
veşnicie" (vv. 12-13).
Astăzi poate nu mai suntem obişnuiţi să folosim un limbaj atât de polemic, care ne spune totuşi un
lucru important. În mijlocul tuturor ispitelor care există, cu toate curentele vieţii moderne, trebuie să
păstrăm identitatea credinţei noastre. Desigur, calea înţelegerii şi a dialogului, pe care a păşit în
mod fericit Conciliul Vatican II, trebuie urmată cu perseverenţă fermă. Dar această cale a
dialogului, atât de necesară, nu trebuie să ne facă să uităm datoria de a reflecta şi de a evidenţia
mereu cu o putere la fel de mare aspectele fundamentale şi de neînlocuit ale identităţii noastre
creştine. Pe de altă parte, trebuie să fim mereu conştienţi că această identitate a noastră recere
tărie, claritate şi curaj în faţa contradicţiilor lumii în care trăim. De aceea textul epistolar continuă
astfel: "Dar voi, iubiţilor - ne vorbeşte nouă tuturor -, clădiţi-vă pe credinţa voastră preasfântă,
rugându-vă în Spiritul Sfânt; păstraţi-vă în iubirea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului
nostru Isus Cristos spre viaţa veşnică. Pe cei care sunt şovăitori, întăriţi-i..." (vv. 20-22).
Scrisoarea se încheie cu aceste cuvinte admirabile: "Celui care poate să vă ferească de la cădere
şi să vă prezinte înaintea gloriei sale neprihăniţi şi cu bucurie, unicului Dumnezeu, Mântuitorului
nostru, prin Isus Cristos, Domnul nostru, glorie, mărire, tărie şi putere, înaintea tuturor veacurilor şi
acum şi în vecii vecilor! Amin" (vv. 24-25).

15
 Sfinţii lunii Iunie.

Vedem bine că autorul acestor rânduri, Iuda Tadeul, trăieşte pe deplin propria credinţă, căreia îi
aparţin realităţi mari precum integritatea morală şi bucuria, încrederea şi în fine lauda, fiind în
întregime motivat doar de bunătatea unicului nostru Dumnezeu şi de milostivirea Domnului nostru
Isus Cristos.
De aceea,…Iuda Tadeu, să ne ajute să redescoperim mereu şi să trăim neobosit frumuseţea
credinţei creştine, ştiind să o mărturisim cu tărie şi totodată senini.
Rugăciune: O, Sfinte Iuda Tafeul, Apostol şi Martir, mare în virtute şi bogat în miracole, rudă
apropiata a lui Isus Cristos, mijlocitor credincios pentru toţi care te cheamă în ajutor în timp de
nevoie, la tine apelăm din toată inima. Ţie, Dumnezeu ţi-a dat puteri aşa de mari ca să-mi fii ajutor.
Biserica te onoreazã si te invocã universal ca patron al cauzelor pierdute în situatiile cele mai
disperate.
Roagã-te şi pentru noi, care avem nevoie de mijlocirea ta.  Foloseşte-ţi darul special primit de a
aduce ajutor grabnic acolo unde ajutorul este extrem de necesar, pentru a-L binecuvânta pe
Dumnezeu împreunã cu tine şi cu toţi aleşii, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

20 VI. În această zi de 20 a lunii Iunie, pomenim pe sf. episcop martir Metodie (†311).
Acest fericit s-a dăruit de mic lui Dumnezeu, devenind vas dumnezeiesc şi primitor al Sfântului
Spirit. Drept aceea, a primit din partea Lui Dumnezeu dumnezeiescul har al preoţiei şi apoi
arhieria. A păstorit bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă ce i s-a încredinţat, luând asupra lui
grija Bisericii şi luminând poporul cu cuvinte dulci şi îndurătoare. A luptat împotriva unor erezii cu
înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiesc har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa
cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea;
Pentru aceea, neputând răbda duşmanul realizările lui, şi-a folosit slugile ca să-l omoare. Dar sf.
Metodie, şi mai înainte de mucenicie, era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, şi de aceea
după ce i s-a tăiat capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu la sf.
Liturghie, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Cristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi
împodobit cu minunate şi mari cununi, adormind în vecie.
Sf. Metodie, acest, cu adevărat dumnezeiesc al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat
scrierile sale ca rod al iubirii de D-zeu, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, prorocind despre
schimbările împăraţilor, despre pornirile şi războaiele între neamuri, despre pustiirile şi stingerile
de locuri şi de cetăţi, despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, despre sfârşitul lumii, şi despre
Anticrist şi de împărăţia lui, şi despre păcatul care va fi în lume.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Metodie, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.

21 VI. În această zi de 21 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martir Iulian din Tars (sec.III).
Sf. Mucenic Iulian al Tarsisului s-a născut în Asia Mică, în provincia Cilicia. El era fiul unui senator
păgân şi al unei mame creştine. După moartea soţului, mama lui s-a mutat la Tarsis, unde şi-a
botezat fiul, crescându-l mai departe cu evlavie. Pe când Iulian a împlinit 18 ani, împăratul
Diocleţian (284-305) a iniţiat prigoana împotriva creştinilor, arestându-l printre alţii şi pe el. L-au
dus în faţa guvernatorului local Marcian pentru a fi judecat, încercându-se să-l convingă ca să
renunţe la Cristos. Nici torturile, nici ameninţările, nici promisiunile de cadouri şi onoruri nu l-au
putut convinge pe acest tânăr să jertfească la idoli şi să-l părăsească pe Cristos, rămânând ferm
în credinţa sa.
Timp de un an de zile Iulian a fost plimbat prin oraşele Ciliciei, fiind supus la interogări şi torturi,
după care l-au aruncat în închisoare. Mama sa l-a urmat pe fiul ei, rugându-se la Dumnezeu să-l
întărească. Apoi ea a mers în audienţă la guvernator în oraşul Aegea (Egeea), ca să ceară
permisiunea de a-l vizita pe fiul ei în închisoare. Permiţându-i-se, a stat cu el trei zile sfătuindu-l să
fie tare şi să rabde până la sfârşit şi să nu jertfească idolilor aşa cum guvernatorul spera ca să
facă.
Sf. Iulian a fost adus din nou în faţa guvernatorului, crezând că mama lui şi-a convins fiul ca să
renunţe la Cristos. Dar mama l-a mărturisit cu hotărâre pe Isus Cristos, denunţând cu curaj
politeismul. Auzind acestea, guvernatorul a dat ordin să i se taie mamei tălpile cu care l-a însoţit
pe fiul ei din Tarsis. După care, Iulian a fost legat într-un sac plin cu nisip şi şerpi veninoşi şi a fost

16
 Sfinţii lunii Iunie.

aruncat în mare. Trupul mucenicului a fost purtat de valuri până pe ţărmurile Alexandriei şi a fost
găsit şi îngropat cu cinste de un creştin. Mucenicul Iulian a trecut la cele veşnice în anul 305,
după care moaştele au fost transferate în Antiohia. Sf. Ioan Gură de Aur a întocmit şi un elogiu în
cinstea acestui Sfânt Mucenic Iulian.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Iulian, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.

22 VI. În această zi de 22 a lunii Iunie, pomenim pe sf. episcop martir Eusebiu (†379), precum şi
pe sf. Paulin de Nola (†431).
Eusebiu a trăit în zilele împăratului Constanţie, fiul lui Constantin cel mare, şi era râvnitor fierbinte
al adevăratei credinţe creştine. Împăratul era arian, eretic, neascultându-l la o alegere de patriarh.
La fel şi următorii Iulian şi Valens au fost arieni. Valens l-a scos pe Eusebiu din scaunul său de
episcop al Samosatelor şi l-a exilat la un teritoriu din apropierea Dunării. Dar după moartea lui
Valens, Eusebiu s-a întors la Samosata, episcopia sa, care se afla în Siria, aproape de râul
Eufratului, în Mitropolia Edesei. Apoi după mai multe lupte şi biruinţe în ceea ce priveşte credinţa,
şi-a sfârşit viaţa pământească ca martir. O femeie făcătoare de rele şi ariană, de sus de pe un
acoperiş, a lovit cu o cărămidă în cap pe sfântul episcop, care mai înainte de a muri, a iertat-o,
urmând exemplul Stăpânului său Isus Cristos şi întâiului Mucenic Ştefan.
Rugăciune: Sfinte episcop martir Eusebiu, roagă-te şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Tot astăzi îl pomenim pe Paulin de Nola.

În actualul oraş francez Bordeaux, pe la anul 350, era numit guvernator imperial, capul unei foarte
bogate familii de patricieni romani. Aici, în anul 355, acestei familii li-i se naşte un copil pe care,
probabil pentru statura lui micuţă, îl numesc Paulinus (Micuţul). De fapt, Paulinus era înzestrat cu
calităţi deosebite de artist şi de conducător. Îşi însuşeşte retorica şi poetica la şcoala renumitului
rector Decimus Magnus Ausonius (310-395) din Bordeaux şi, ajutat de relaţiile mari ale familiei,
este numit „consul suffectus", adică consul substitut şi guvernator al Provinciei Campania, din
Italia, mai jos de Roma, având ca centru oraşul Neapole. În peregrinările sale, are fericirea să se
întâlnească cu Sfântul episcop de Milano, Ambrozie, precum şi cu tânărul Augustin din Hiponna.
Între ei se leagă o strânsă prietenie care va dura până la moarte; ei îl ajută să cunoască învăţătura
creştină şi, la vârsta de 25 de ani, primeşte botezul.
În timpul unei călătorii în Spania, o întâlneşte pe tânăra Terezia, o creştină foarte cultă şi
credincioasă, cu care se căsătoreşte. Moartea primului lor copil, Celsus, îi afectează atât de mult,
încât se hotărăsc să înceapă o viaţă de asceză creştină, după modelul pustnicilor din Orient.
Astfel, de comun acord, se lipsesc de imensele bogăţii pe care le posedau, dăruindu-le săracilor,
şi se retrag în Catalonia (astăzi, provincie a Spaniei, cu capitala Barcelona), unde încep o
experienţă ascetică originală. Paulin era în jurul vârstei de patruzeci de ani. Cunoscut şi admirat în
înalta societate, era iubit şi de poporul de jos, care, într-un glas, i-a cerut episcopului de Barcelona
să-l sfinţească preot. Paulin a acceptat, cu condiţia de a nu fi obligat să rămână în acea regiune.
De altfel, nu a răspuns nici invitaţiei Sfântului Ambrozie, care îl chema să vină la Milano.
Paulin nutrea în sufletul său idealul unei vieţi călugăreşti, de singurătate şi rugăciune. În cele din
urmă, s-a hotărât să se retragă în localitatea Nola, din Campania (Italia), unde familia sa avea în
proprietate mormântul unui martir, Sfântul Felix. La Nola, s-a îngrijit de construirea unui sanctuar
şi, în mod deosebit, s-a preocupat de înfiinţarea unui spital; primul etaj al acestui edificiu a fost
transformat în mănăstire, unde s-a retras împreună cu Tereza şi cu unii prieteni într-o „fraternitas
monacha" -„frăţie în singurătate", o adevărată comunitate mănăstirească. Aici l-a primit pe
„apostolul nostru", Nichita de Remesiana, despre care ne vorbeşte în două dintre cele mai
frumoase poeme ale sale: poemele 17 şi 27. Despărţindu-se de marele său prieten, îi spune:
„Fericit pământul şi fericite popoarele la care vei ajunge acum, plecând de la mine "; acest pământ,
aceste popoare se aflau de o parte şi de alta a bătrânului Danubiu.
Din singurătatea sa, menţine un contact strâns cu lumea exterioară, prin scrisori adresate
prietenilor şi personalităţilor de vază, între care Sfântul Augustin ocupă un loc de frunte. Scrie, de
asemenea, mai multe poeme în versuri, de o mare bogăţie de idei şi frumuseţe de stil. Viaţa lui
liniştită ia sfârşit în anul 409, când este ales episcop de Nola. Vremuri grele se abăteau asupra

17
 Sfinţii lunii Iunie.

Italiei: Genseric, în fruntea vandalilor săi, se pregătea să devasteze Roma şi întreaga provincie
Campania. Paulin s-a dovedit un adevărat părinte, preocupat de binele spiritual şi material al
tuturor. A murit la vârsta de 76 de ani, la un an după prietenul său, Sfântul Augustin. Prin prietenia
strânsă care l-a legat de Sfântul Nichita de Remesiana, prin informaţiile pe care ni le-a lăsat
despre activitatea „apostolului nostru" şi prin rugăciunile pe care le-a promis, şi cu siguranţă le-a
făcut, pentru buna reuşită a activităţii episcopului de Remesiana, Paulin de Nola rămâne unul
dintre marii prieteni ai poporului român, de pe malul stâng al Dunării.
Rugăciune: Sfinte Paulin de Nola, roagă-te pentru noi ca să dăm dovadă de adevărată
înţelepciune, apreciind ce ne este cu adevărat folositor în viaţa pe care o ducem pe acest pământ,
pentru a ne putea mântui sufletele. Amin!.

23 VI. În această zi de 23 a lunii Iunie, pomenim pe sf. martiră Agripina (sec.III).

Agripina s-a născut şi a crescut în vestita cetate a Romei în timpul împărăţiei lui Valerian (253-
259). De mică, prin viaţa şi comportarea ei reuşea să dădea inimilor credincioşilor o stare plăcută
la fel ca un trandafir într-o gradină.
A reuşit să înlăture stricăciunea patimilor, împodobindu-şi sufletul cu fecioria şi cu tăria de
caracter, şi făcându-se mireasa lui Dumnezeu, a acceptat cu îndrăznire şi cu vitejie mucenicia. A
fost bătută cu toiege, cumplit chinuită, legată şi apoi dezlegată de înger. În acele mari chinuri şi-a
dat sufletul la Dumnezeu.
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Agripina, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc,
pe Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău;
şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile ei,
ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. Amin!

24 VI. În această zi de 24 a lunii Iunie, pomenim (†) Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sărbătoare (Sânzienele).
Ioan, numit "Botezătorul", este fiul lui Zaharia şi al Elisabetei, amândoi părinţii din neamul
preoţesc al poporului ales. Ştim din cuvintele îngerului Gabriel că Ioan (al cărui nume înseamnă
"Dumnezeu se îndură, este milostiv") este un dar al rugăciunilor părinţilor săi înaintaţi în vârstă.
Prevestit deja de Sfânta Scriptură drept precursor al lui Mesia, Ioan întruchipează caracterul
energic al lui Ilie. Misiunea sa este asemenea ca misiunea profetului Ilie, "în spirit şi în tărie", fiind
trimis să pregătească "un popor desăvârşit" pentru venirea lui Mesia. Chiar înainte de a se naşte,
remarcă prezenţa lui Isus "tresărind de bucurie" în sânul mamei, cu prilejul vizitei Mariei la vara sa,
Elisabeta. Trimis de Dumnezeu "să facă drepte căile Domnului", mai înainte ca ochii săi să se fi
deschis la lumina soarelui, este sanctificat de harul divin. Astfel, Elisabeta, "plină de Spiritul Sfânt",
îi spune Mariei: "Iată, abia a ajuns glasul tău la urechile mele şi copilul a tresărit de bucurie în
sânul meu".
După cronologia sugerată de îngerul Gabriel ("aceasta este a şasea lună pentru Elisabeta"),
naşterea Înainte-mergătorului a fost fixată de Biserică la trei luni după Buna-Vestire şi la şase
luni înainte de sărbătoarea Naşterii Domnului. Sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul, în afară
de sărbătorile naşterii lui Isus şi a Mariei, este singura festivitate liturgică pe care Biserica o dedică
naşterii unui sfânt. Este sărbătorit încă din primele veacuri creştine. Sfântul Augustin relatează că
Sfântul Ioan Botezătorul era cinstit de Biserica din Africa la 24 iunie.
Pe Ioan, însuşi Isus îl numeşte: "cel mai mare dintre cei născuţi din femeie".
În istoria răscumpărării, Ioan Botezătorul este între personalităţile unice: este ultimul profet şi
primul apostol, întrucât, înainte şi după venirea lui Mesia, a dat mărturie despre El. " Este mai mult
decât un profet" - spune însuşi Isus. "El este acela despre care stă scris: iată, eu îl trimit pe îngerul
meu înaintea feţei tale, pentru a pregăti calea înaintea ta".
Biciuind cu asprime ipocrizia şi depravarea, plăteşte cu moarte de martir hotărârea de a apăra
moralitatea, fără să cedeze nici chiar în faţa ameninţării cu moartea.
La 29 august, Biserica aminteşte printr-o altă sărbătoare sfârşitul de martir al lui Ioan Botezătorul,
prototip al sihastrului şi al misionarului.
Chipul lui Ioan Botezătorul, în sufletul fiecărui creştin, este nedespărţit de credinţa faţă de
Cristos, amintindu-ne tuturor că nu trebuie să fim în credinţă ca o trestie ce se clatină la fiecare

18
 Sfinţii lunii Iunie.

vânt.
Rugăciune: Ioan Botezătorule, profetule şi Înaintemergătorule al venirii lui Cristos, nu ne
pricepem să te lăudăm după cuviinţă, cei ce cu dragoste te cinstim; că nerodirea aceleia care te-a
născut şi amuţirea părintelui s-au dezlegat prin naşterea ta preamărită şi întruparea Fiului lui
Dumnezeu se binevesteşte prin tine. De aceea ne rugăm ţie, mijloceşte pentru noi mântuirea
sufletelor noasre. Amin!.

25 VI. În această zi de 25 a lunii Iunie, pomenim pe cuvioasa martiră Febronia (sec.IV).

Febronia, încă de copilă şi-a petrecut viaţa după canonul mănăstirii, care se afla la hotarele
perşilor şi ale romanilor, în cetatea numită Nisibi, care se mai numeşte şi Antiohia Migdoniei. Prin
trăirea vieţii de mănăstire, prin înţelepciune şi prin zel în citirea Sf. Scipturi, a întrecut pe toate cele
ce erau cu ea. Egumena lor era cuvioasa Vriena.
Iar în zilele împăratului Diocleţian (284-305), un guvernator care se numea Selin a început să
prigonească pe creştini; Majoritatea călugăriţelor au plecat din mănăstire, ca să nu fie prinse.
Febronia, era pe pat bolnavă, aflându-se lângă ea superioara Vriena şi o altă călugăriţă care se
numea Ieria Singlitica. Au venit ostaşii lui Selin, au spart porţile, şi intrând înăuntru, îndată scoţând
săbiile au vrut să o taie pe Vriena; dar un tânăr Prim, neam apropiat al guvernatorului, s-a opus.
Pe Febronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena şi alte 2 călugăriţe Ieria
şi Tomaida, care au întărit-o în credinţă şi învăţând-o să nu se teamă de chinuri, nici să renunţe la
credinţa în Cristos, îndemnând-o ca să-şi aducă aminte de alte surori călugăriţe care şi-au dat
viaţa pentru credinţa creştină.
Superioara Vriena, s-a întors la mănăstire plângând şi tânguindu-se neştiind care va fi sfârşitul.
Pentru aceasta se ruga intens la Dumnezeu. Iar celelalte 2 călugăriţe Tomaida şi Ieria, au
îmbrăcat port bărbătesc, şi au mers după Febronia, amestecate în mulţime. Sfânta a fost dusă
înaintea lui Lisimah, nepotul guvernatorului Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este
numele, care este neamul şi credinţa ei; Febronia a spus că este creştină. Selin, a încercat
diferite tertipuri pentru a o întoarce de la credinţa în Cristos. Nereuşind, a poruncit să o întindă din
patru părţi, şi să o ardă cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii. Rănile provocate şi focul
ce o ardea, au făcut ca bucăţi din trupul fericitei Febronia să curgă la pământ. Apoi au spânzurat-
o şi au bătut-o cu toiege de fier; I s-a tăiat limba, şi i-au dezrădăcinat dinţii; apoi i-au tăiat bucăţi
din carnea trupului. Pe urma i-au tăiat mâinile şi picioarele, şi în sfârşit i-au tăiat capul. La porunca
lui Lisimah, credincioşii au luat moaştele sfintei, şi le-au adus în mănăstirea ei şi le-au pus la loc
toate mădularele aşa cum au putut; Episcopii şi clericii, împreună cu monahii şi mulţime de
creştini, cu cântări şi cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o. Se spune că,
atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire, în toţi anii, se arăta sfânta muceniţă, stând
de faţă şi cântând împreună cu celelalte fecioare, stând la locul ei până la a treia rugăciune. Iar
odată încercând superioara Vriena să o atingă, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună
mâna pe dânsa.
Iar despre Lisimah, care era din mamă creştină, şi-a făcut mustrări de conştiinţă asupra ceea ce s-
a întâmplat cu martiriul acestei sfinte, şi a plâns cu amar. Şi a crezut şi el în Cristos împreună cu
tânărul Prim, şi au primit dumnezeiescul Botez. Iar guvernatorul Selin, a înnebunit, se uita pierdut
la cer şi, striga tare, lovindu-se cu capul de un stâlp de piatră;
Rugăciune: În tine, maică, cu adevărat s-a mântuit dumnezeiescul chip: că, luând crucea, ai urmat
lui Cristos şi astfel ai învăţat să porţi de grijă mai puţin de trup, căci este trecător, ci să porţi grijă
de sufletul nemuritor; pentru aceasta cu Îngerii împreună se şi bucură, cuvioasă Febronia, spiritul
tău, rugându-te şi pentru mântuirea suflelelor noastre. Amin!.

26 VI. În această zi de 26 a lunii Iunie, pomenim pe cuviosul David (†530).

Cuviosul David, a fost din Răsărit, dar a strălucit în Apus ca un luceafăr prea luminos. Din
copilărie a dus o viaţă cumpătată şi curată, trăind ca un înger care are trup. El bucura pe toţi cu
cuvintele sale, iar gândurile le avea numai la D-zeu. Pentru aceea, cel Atotputernic l-a înzestrat cu
darul minunilor, arătându-se în felul acesta ca un stâlp luminos, făcând faţă tuturor vremurilor. Şi
în felul acesta s-a mutat la Domnul, pe Care din pruncie îl dorise.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, David,

19
 Sfinţii lunii Iunie.

Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.

27 VI. În această zi de 27 a lunii Iunie, pomenim pe cuviosul Samson, primitorul de străini

(sec.IV).
Cuviosul Samson,,primitorul de străini’’, era de neam roman şi rudenie a împăratului Constantin
cel mare. Dăruindu-şi averea ce-i rămăsese de la părinţi la săraci, s-a dus la Constantinopol.
Acolo s-a alăturat altora în rugăciune, purtându-se cu cuviinţă, trăind ca un adevărat sihastru,
desfătându-se cu studiul dumnezeieştilor Scripturi, fiindu-i gândul numai la Dumnezeu. Aflând de
el preacinstitul patriarh Mina, l-a hirotonit preot. Şi era el liman de mântuire săracilor şi celor ce
aveau nevoie de ajutor. Şi având ştiinţa de medic a vindecat pe împăratul Iustinian ce căzuse într-
o boală gravă. Din pricina aceasta, împăratul l-a ajutat să construiască o mare şi vestită casă de
oaspeţi şi l-a făcut schevofilax, adică păzitor al sfintelor vase ale bisericii celei mari. Făcând mult
bine, a contribuit la mântuirea multora prin influienţarea acestora spre râvna şi urmarea vieţii celei
plăcute lui Dumnezeu. După trecerea la cele veşnice, cinstitele lui moaşte au fost mutate în marea
biserică a Sf. Mochie, izvorând în toate zilele tămăduiri, pentru mărirea şi lauda lui Cristos
Dumnezeul nostru.
Rugăciune: Întru răbdarea ta plata ţi-ai agonisit, părinte cuvioase, în rugăciuni neîncetat
petrecând, pe săraci iubind, îndestulându-i, te roagă Lui Cristos D-zeu să mântuiască sufletele
noastre. Amin!.

28 VI. În această zi de 28 a lunii Iunie, pomenim aducerea la Roma a moaştelor sfinţilor Chir şi
Ioan, doctori fără arginţi (412).
Chir şi Ioan, mucenici ai lui Cristos şi făcători de minuni au trăit pe vremea împărăţiei lui
Diocleţian. Chir era din cetatea Alexandriei, iar Ioan din cetatea Edesei. Ei erau uniţi prin
tămăduirea a toată boala şi a toată slăbiciunea, îndemnând pe mulţi spre mucenicie s-au făcut
cunoscuţi de stăpânitorul locului, care aducându-i înaintea lui, i-a dat la tot felul de chinuri, apoi le-
a tăiat capetele. Pomenirea lor se face la 31 Ianuarie.
Iar cinstitele lor trupuri au fost îngrijite şi ascunse de oameni credincioşi din pricina păgânătăţii ce
era atunci. Pe timpul împărăţiei lui Arcadie şi a lui Teofil patriarhul Alexandriei, au fost aflate
cinstitele şi sfintele lor moaşte, când mulţime de credincioşi de multe boli s-au vindecat. Astfel:
îndrăciţii au scăpat de posesie, bolnavii se lecuiau, orbii vedeau, ologii umblau, şi alte tămăduiri le
primeau oamenii.
Rugăciune: Din D-zeiescul har, darul minunilor primind Chire insuflate de D-zeu împreună cu D-
zeiescul Ioan, că voi D-zeieşti doctori sunteţi, rugaţi-vă şi pentru mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.

29 VI. În această zi de 29 a lunii Iunie, pomenim pe (†) sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.
Sărbătoare.
Sărbătoarea sfinţilor Petru şi Pavel este una dintre cele mai solemne ale anului liturgic. Ea apare
în calendarul sfinţilor chiar înainte de sărbătoarea Crăciunului, şi, începând din secolul al IV-lea,
era obiceiul de a se celebra trei sfinte Liturghii în această zi: prima în Bazilica "Sfântul Petru" în
Vatican, a doua, în Bazilica "Sfântul Paul" din afara zidurilor Romei, şi a treia, în catacombele
sfântului Sebastian, unde rămăşiţele pământeşti ale celor doi apostoli au trebuit să fie ascunse un
anumit timp, pentru a le feri de profanare.
După Preacurata Fecioară Maria, sfinţii apostoli Petru şi Pavel, împreună cu sfântul Ioan
Botezătorul, sunt sfinţii amintiţi în anul liturgic de cele mai multe ori şi cu cea mai mare
solemnitate. În afară de solemnitatea de la 29 iunie, mai există o comemorare la 25 ianuarie,
convertirea sfântului Pavel, una la 22 februarie, Catedra sfântului Petru, şi una la 18 noiembrie,
sfinţirea bazilicilor dedicate fiecăruia dintre ei.
Mult timp s-a considerat că 29 iunie ar fi fost ziua în care, în anul 67, ei şi-au mărturisit credinţa
prin vărsarea sângelui: sfântul Petru pe Colina Vaticană, iar sfântul Pavel în localitatea numită
astăzi Tre Fontane. În realitate, chiar dacă faptul martiriului este de netăgăduit şi este de
asemenea dovedit istoric că s-a petrecut la Roma, nu se pot stabili cu certitudine nici ziua nici
chiar anul morţii celor doi apostoli. În timp ce pentru sfântul Pavel mărturiile vechi sunt de acord
asupra anului 67, pentru sfântul Petru părerile sunt diferite, şi cercetătorii par să prefere anul 64,

20
 Sfinţii lunii Iunie.

an în care, după cum afirma chiar istoricul păgân Tacit, "o nespus de mare mulţime de creştini a
murit în persecuţia ce a urmat după incendiul Romei".
Se pare că sărbătoarea sfinţilor Petru şi Paul ar fi fost fixată la data de 29 iunie pentru a înlocui
sărbătoarea păgână care îi preamărea pe Romulus şi Remus, cei doi fondatori ai Cetăţii Eterne.
Sfinţii Petru şi Pavel, deşi nu sunt primii care au adus credinţa creştină în Roma, sunt de fapt
"fondatorii" Romei creştine. Vechiul imn liturgic "Decora lux aeternitatis" - "Frumoasa lumină a
eternităţii" îi numeşte "Romae parentes" - "Părinţi ai Romei", procreatori ai Romei;
Cuvântul şi sângele sunt forţele vii cu care sfinţii Petru şi Paul, uniţi cu Cristos, au plămădit şi
plămădesc Roma creştină şi Biserica întreagă.
Rugăciune: Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, cei ce sunteţi între Apostoli mai întâi pe scaun
şezători şi lumii învăţători, Domnului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre
mare îndurare. Amin!.

30 VI. În această zi de 30 a lunii Iunie, pomenim * Serbarea celor 12 Apostoli.

Isus Cristos, pentru a demonstra lumii că Biserica pe care avea s-o întemeieze nu este o lucrare
omenească şi nu se sprijină pe calităţi şi puteri omeneşti, că este o lucrare divină, sprijinită pe
puterea Sa divină, Şi-a ales Apostolii nu dintre filosofii şi potentaţii timpului, ci dintre nişte oameni
simpli, neînvăţati şi de condiţie socială umilă: dintre nişte pescari. Aceştia, spre umilirea înţelepţilor
lumii, au fost cei dintâi eliberatori ai spiritului omenesc, care au pornit însufleţiţi de dragostea lui
Cristos, să cucerească pentru Cristos nu numai lumea iudaică, ci o întreagă lume păgână, vestind
tuturor popoarelor Evanghelia.
Dar, fiindcă prima notă caracteristică a Bisericii lui Cristos este unitatea, atât în învăţătura ei cât şi
în conducerea ei - precum unul este Cristos şi una este învăţătura Lui -, era necesară o legătură
vizibilă care să ţină în unire strânsă pe membrii săi, sub ambele aspecte ale unităţii, atât în ce
priveşte doctrina, cât şi în ce priveşte cârmuirea. Era nevoie deci de un centru, de un şef unic al
apostolilor şi episcopilor, de un locţiitor văzut al capului nevăzut, Cristos. Omeneşte vorbind, era
un gând temerar, o aventură, să aşezi pe umerii unui singur om un edificiu atât de uriaş, o
autoritate universală atât de copleşitoare, contra căreia vor lupta, pe rând, toţi împăraţii acestei
lumi, fără s-o poată nimici. Da, omeneşte vorbind era un lucru imposibil, dar, fiindcă era după
gândul şi vrerea lui Dumnezeu, el s-a înfăptuit.
În acest scop, Isus îl alege pe Petru, ca el să fie stânca neclintită pe care să zidească cărămizile
Bisericii Sale universale, stânca în afara căreia tot ce se clădeşte nu are trăinicie, organul învestit
de Cristos cu prerogativa divină de a învăţa, îndrepta şi conduce în mod negreşelnic turma
credincioşilor, arătând tuturor adevărata cale spre mântuire. Încă din clipa când îl alege de
apostol, Isus lasă să se întrevadă planul deosebit ce îl avea cu el, căci, chemându-l, îi zice: "Tu
eşti Simon, de acum te vei chema Kepha (în limba aramaică, Kepha - Piatră, n.n.)" (Ioan I,43). Or,
schimbarea numelui, în Biblie, înseamnă totdeauna o schimbare radicală a destinului unui om.
Astfel, Avram devine Avraam - tatăl multor neamuri. Tot astfel schimbarea lui Simon în Kepha,
care se traduce Piatră sau Petru, este semnificativă prin simbolismul numelui nou, Petru, căci pe
Petru, ca pe o piatră, Isus avea să-şi clădească, mai târziu, Biserica, precum arată pericopa
evanghelică şi în care Isus, drept răspuns la mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Isus,
mărturisire făcută de Petru în numele tuturor apostolilor, îi promite lui Petru prerogativa de cap şi
temelie a Bisericii Sale, zicându-i: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile
iadului nu o vor birui. Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat
şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri" (Matei XVI,18-19).
Mai târziu, după Învierea Sa, când li se arată apostolilor pe malul Tiberiadei, dimineaţa, după ce
aceştia se trudiseră o noapte întregă şi nu prinseseră nimic, Isus le porunceşte să arunce mreaja
la dreapta corabiei. Astfel ei, împotriva oricăror aşteptări, prind o mulţime mare de peşti, încât li se
rupea mreaja, minune prin care apostolii Îl recunosc pe Isus. După ce prânzesc împreună, Isus îi
conferă lui Petru puterea de păstor suprem al Bisericii, putere pe care i-o promisese în Cezareea
lui Filip. Acum, drept răspuns la întreita mărturisire de iubire, Isus îi zice: "Paşte mieluşeii Mei",
apoi "Paşte oile Mele", şi iarăşi "Paşte oile Mele" (Ioan XXI,15-18). Ca şi cum i-ar fi spus: "Eu
trebuie să mă înalţ la Cer; mieluşeii, sufletele pe care le-am adunat de pe căile rătăcite, de prin
spinii şi mărăcinii păcatelor, sufletele pe care le-am răscumpărat cu sângele Meu, ar putea să
rătăcească din nou. Simone, ţie ţi le încredinţez, pe tine te pun păstor peste ele. "Paşte mieluşeii

21
 Sfinţii lunii Iunie.

Mei!" Păzeşte-i să nu rătăcească, mână-i la păşunea cea sănătoasă şi fereşte-i să nu mănânce

ierburi veninoase. "Paşte oile Mele!" Îţi încredinţez şi pe ceilalţi păstori: episcopii şi preoţii.
Îndreaptă-i, întăreşte-i în adevărata învăţătură. "Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă
cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Iar tu, când vei fi
revenit, întăreşte pe fraţii tăi" (Luca XXII,31).
Fidel acestei cutremurătoare misiuni, Petru a condus cu zel turma lui Isus, la început în Palestina,
apoi în inima păgânismului, la Roma, până la martirajul său.
Aşadar, Petru, este temelia şi capul văzut al Bisericii, vârhovnicul sau principele Apostolilor, primul
Papă. În locul lui Petru, primul Papă, a urmat şirul neîntrerupt al celor 262 papi, iar în locul
celorlalţi Apostoli, a urmat nesfârşitul şir al episcopilor şi preoţilor. Petru conduce şi azi Biserica, în
persoana papilor; Iar apostolii propovăduiesc şi astăzi Evanghelia, în persoana episcopilor şi
preoţilor.
Cei 12 Apostoli au fost: Petru, Andrei, Toma, Ioan Teologul, Iacob (fiul lui Zevedeu), Iacob (fiul
lui Alfeu), Simon Zilotul, Iuda (fratele lui Iacob), Bartolomeu, Filip, Matei şi Matia.
Împreună cu aceştia este Sfântul Apostol Pavel, considerat Apostolul neamurilor.
La început făcea parte din cei 12 Apostoli şi Iuda Iscarioteanul, dar după ce l-a trădat pe Hristos,
s-a sinucis. El a fost înlocuit cu Sfântul Apostol Matia.
După ce am aflat puţin despre Petru, iată prezentarea, pe scurt, şi a celorlalţi:
Andrei este fratele Sfântului Apostol Petru. Amândoi au fost la început ucenici ai Sfântului Ioan
Botezătorul, care le-a întărit credinţa că Isus este Mesia cel vestit de prooroci. Sfântul Andrei este
apostolul care a predicat Evanghelia lui Cristos şi în teritoriul României (mai ales în Dobrogea de
astăzi). Este considerat apostolul ocrotitor al României.  Se mai numeşte Andrei cel dintâi chemat.
El a fost primul dintre apostoli care l-a cunoscut pe Cristos şi a răspuns chemării de a-i urma Lui. A
suferit cumplite chinuri din partea multor păgâni. A murit la 30 noiembrie, fiind răstignit pe cruce.
Toma este unul dintre cei 12 Apostoli ai lui Hristos. Se mai numeşte şi Toma necredinciosul pentru
că la început s-a îndoit de învierea lui Cristos. El este cel care a pipăit rănile Mântuitorului, după
Înviere, pentru a se convinge că Cel înviat era Cel Răstignit. A propovăduit pe Cristos până în
India unde a şi murit pentru Cristos, la 6 octombrie, străpuns cu suliţe.
Ioan Evanghelistul este unul dintre Cei 12 Apostoli ai lui Cristos. Mai este numit şi Teologul, care
înseamnă Cuvântătorul de Dumnezeu. Este fratele lui Iacob cel Mare. El este şi unul din cei patru
Evanghelişti. A scris Evanghelia a IV-a, Apocalipsa şi trei Epistole în Noul Testament. Este fiul lui
Salomeea-mironosiţa şi a lui Zevedeu, care era pescar. A fost cel mai iubit, cel mai apropiat şi cel
mai tânăr ucenic al lui Cristos. El este cel care la Cină şi-a rezemat cu dragoste capul, de pieptul
Mântuitorului. A fost de faţă la Schimbarea la faţă a lui Isus, împreună cu fratele lui, Iacob şi cu
Petru. La Răstignirea Mântuitorului el a fost singurul care a avut curajul să stea lângă Cruce,
alături de Fecioara Maria. Iar Cristos, deşi se afla în agonia chinurilor, pentru a le uşura suferinţa,
l-a numit fiu al ei, iar pe Maica Sa a numit-o mamă a lui Ioan. Apostolul Ioan a  propovăduit
Evanghelia în Efes şi în toată Asia. Se mai serbează pe 8 Mai, zi în care din mormântul său se
ridică un praf care vindecă bolnavii. A adormit în Domnul la bătrâneţe, având peste 100 de ani. A
murit la Efes, pe 26 septembrie.
Iacob cel Mare este unul dintre cei 12 Apostoli. Este fiul lui Zevedeu şi frate cu Sfântul Ioan
Evanghelistul. Cei doi fraţi, împreună cu Petru, au văzut Schimbarea la Faţă a Domnului pe Tabor.
El a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu în Ierusalim şi in Iudeea.  A fost ucis de Irod Agripa, cu
sabia. A murit la data de 30 aprilie.
Iacob al lui Alfeu este unul dintre cei 12 Apostoli. Este fiul lui Alfeu. A propovăduit cuvântul lui
Dumnezeu în multe ţări din răsărit, închinătoare la idoli, aducând pe mulţi la credinţa în Cristos. A
murit pe 9 octombrie răstignit pe cruce.
Simon Zelotul zis şi Canaanitul este unul dintre cei 12 Apostoli. El este mirele din nunta din Cana
Galileii, unde Cristos, la îndemnul Maicii Domnului, a făcut minunea transformării apei în vin. A
propovăduit Evanghelia lui Cristos în Mauritania şi, din Africa, până în Britania. A murit la 10 mai,
fiind răstignit pe cruce.
Iuda Tadeul, numit şi Levi, este fratele lui Iacob. A propovăduit pe Cristos în Iudea, în Galileea şi
în Samaria, în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia. A murit la 19 iunie, fiind spânzurat de un lemn,
de slujitori idoleşti.
Bartolomeu este unul dintre Cei 12 Apostoli. I se mai spune şi Natanail. A fost adus întâi la

22
 Sfinţii lunii Iunie.

Cristos de către apostolul Filip. A propovăduit împreună cu apostolii Filip şi Ioan în Asia. Mai târziu
a propovăduit în India şi Armenia, unde a fost martirizat. A vindecat, prin rugăciune, pe mulţi
oameni. A vindecat şi pe fiica regelui Armeniei de o boală foarte gravă. A murit răstignit, jupuit şi
decapitat, la 11 iunie. Moaştele sale se găsesc la Roma şi sunt făcătoare de multe minuni.
Filip este unul dintre Cei 12 Apostoli ai lui Cristos. Nu este acelaşi cu Sfântul Apostol Filip din Cei
70. S-a născut în Bethsaida. Cunoştea bine Sfânta Scriptură şi l-a recunoscut imediat pe Isus,
încă de la prima întâlnire, ca fiind Mesia. A propovăduit pe Cristos în Grecia şi în Asia, cu sora sa
Mariam. A murit la 14 noiembrie, în Frigia. A avut sfârşit mucenicesc, fiind răstignit pe cruce.
Moaştele lui se află la Roma.
Matei este unul dintre Cei 12 Apostoli. Este fratele lui Iacob. Înainte de a-l cunoaşte pe Cristos era
vameş, foarte bogat şi se numea Levi. Dar lăsând toate i-a urmat lui Isus cu multă dragoste şi
râvnă. A propovăduit pe Cristos în Etiopia, unde a şi murit, la 16 noiembrie. A murit ca mucenic,
fiind ars de viu pe rug. El este şi cel care a scris prima Evanghelie din Noul Testament.
Matia este unul dintre cei 12 Apostoli. A fost ales apostol în locul lui Iuda Iscarioteanul. A
propovăduit Evanghelia lui Cristos în Capadochia şi Etiopia. A fost omorât cu pietre şi decapitat. A
murit în ziua de 9 august.

Pavel, poate fi considerat şi el un  Apostol al lui Cristos. El s-a născut la Tars, în Asia Mică. Părinţii
lui erau evrei bogaţi. De la părinţi a moştenit cetăţenie romană. Se numea Saul (cel dorit). Era un
mare învăţat. Cunoştea bine şi limba greacă. La început era un aprig persecutor al creştinilor. A
fost chemat la credinţă de însuşi Cristos, după înviere, când i-a apărut pe drumul Damascului într-
o lumină strălucitoare. Cu o voce, care a pătruns străfundul fiinţei sale, Mântuitorul l-a întrebat de
ce Îl prigoneşte.(La Damasc era formată o comunitate de creştini pe care Saul voia să-i aducă la
Ierusalim şi să-i condamne la moarte). De atunci viaţa lui s-a schimbat radical. Din prigonitor a
devenit unul din cei mai devotaţi slujitori al lui Cristos şi unul dintre cei mai mari propovăduitori şi
apărători ai creştinismului. A făcut trei mari călătorii misionare în lume (între anii 45-54), în care a
întors mulţi oameni la credinţa în Cristos. Este considerat Apostolul Neamurilor. A întemeiat
comunităţi creştine. A făcut multe minuni printre oameni, cu puterea lui Dumnezeu. A murit ca
martir, în timpul prigoanei creştinismului, condusă de Împăratul Nero. A murit în anul 67, la 29 iunie
şi a fost îngropat la Roma.

23