Sfinţii lunii Mai.

1 V. În această zi de 1 a lunii Mai, pomenim pe profetul Ieremia (†558 îHr), precum şi pe sf. Iosif
Muncitorul.
Ieremia era fiul lui Hilchia, din Anatot, ţinutul lui Veniamin, o localitate aflată în imediata vecinătate
a Ierusalimului. S-a născut în jurul anului 645 î.C.. În profeţiile sale, Ieremia îşi va aminti deseori
de frumuseţile natale, în special de grădinile din Anatot, de seceriş şi de petrecerile organizate cu
ocazia nunţilor.
Profetul Ieremia este unul dintre cei care au trăit în mod profund drama distrugerii Ierusalimului şi
a Templului (587 î.C.).
Tânăr fiind, Dumnezeu îi cere să vorbească în numele Lui în această perioadă destul de sumbră
pentru popor. Abia căzuse dominaţia asiriană, abia se iniţiase reforma socială şi religioasă de
către regele Iosia. Erau, aşadar, timpuri de pace, când el anunţă venirea unei mari armate din
Nord care va invada ţinutul Iuda şi Ierusalimul şi le va distruge, dacă acesta nu se va converti.
Oamenii însă nu aveau timp pentru un astfel de mesaj, mai mult, regele Ioiachim îi rupe în bucăţi
sulul care conţine profeţia.
Când profeţiile au început să se împlinească, iar babilonienii au năvălit asupra Ierusalimului,
Ieremia cere conducerii din Ierusalim să se supună duşmanilor, pentru că oricum nu ar avea nici o
şansă în faţa lor, deoarece Dumnezeu nu-l mai susţine pe poporul său. În acest moment este
acuzat de trădare şi, ca pedeapsă, este aruncat într-o groapă plină cu noroi, pentru a muri în
chinuri groaznice. Va fi totuşi salvat de unul dintre eunucii regelui. Când Ierusalimul cade, iar
Templul este distrus, viaţa lui Ieremia este cruţată. Mulţi dintre evrei sunt duşi robi în Babilon, iar
cei rămaşi în Iudeea, sunt puşi sub conducerea lui Godolia, guvernatorul numit de către
babilonieni. Godolia însă este ucis de către Ismael, unul dintre membrii familiei care a domnit la
Ierusalim înainte de invazia babilonienilor.
Pentru a evita alte conflicte, Ieremia, împreună cu o parte a anturajului guvernatorului, fuge în
Egipt, la Dafne. A fost deosebit de apreciat de către egipteni fiindcă le-a făcut mult bine. Prin
rugăciunea lui au fost omorâte aspidele care făceau mult rău. De asemenea şi crocodilii. Şi în
Egipt va avea cuvinte grele de spus. Va vesti ocuparea Egiptului de către Babilon, motiv pentru
care, după toate probabilităţile, este ucis cu pietre de către popor. A fost îngropat în locul unde se
înmormântează faraonii, pentru respectul care i-l dădeau egiptenii. Creştinii din acele părţi, până
astăzi, rugându-se, merg în locul unde este mormântul proorocului, şi luând ţărână se tămăduiesc
de muşcările aspidelor. Se spune că Alexandru Macedon stând deasupra mormântului
proorocului, şi aflând cine a fost el, i-a mutat moaştele în Alexandria.
Ieremia provine dintr-o familie sacerdotală şi, din scrierea sa, rezultă că are un suflet destul de
sensibil. Cu toate acestea, Dumnezeu îl cheamă şi-i pune pe buze un mesaj care nu-l caracteriza,
dar pentru că era trimisul lui Dumnezeu, nu are încotro. Ieremia vesteşte nenorocire. Este pus,
prin cuvântul său, să dărâme, să smulgă şi să răstoarne ceea ce era în obişnuinţa rea a poporului.
Un mesaj care atrage asupra sa ura familiei, a regilor, a preoţilor şi a profeţilor falşi. De aceea, cu
toţii caută să-l distrugă.
Cartea profetului Ieremia este o profeţie din care transpare judecata Domnului, speranţa,
avertismentele, dar şi mângâierile pe care le primeşte poporul lui Dumnezeu. În ceea ce îl priveşte
pe Dumnezeu, vrea o nouă alianţă cu poporul, întrucât prima fusese încălcată. Dumnezeu vrea să
arate poporului că atunci când ascultă, are parte de binecuvântare, când nu ascultă şi urmează
alte căi, are numai de suferit.
Poporului israelit nu-i place să asculte. O caracteristică aproape comună a tuturor timpurilor şi
tuturor oamenilor. Poporul vrea autonomie, vrea libertate, dar nu ştie să o folosească. Este starea
în care se regăsesc mulţi din oamenii de astăzi. Ca o ironie a sorţii, se demonstrează că atunci
când suferă, omul este cel mai ascultător, cel mai supus şi îl caută cel mai mult pe Dumnezeu.
Aceasta o dorea Dumnezeu şi de la poporul israelit. El însă se asemăna multor oameni de astăzi
care, profitând de libertate, o confundă cu libertinajul, cu a face ce vrei, prin aceasta îndepărtându-
se de Dumnezeu şi de poruncile Lui. Se pare că aşa se întâmplă şi cu majoritatea lumii de astăzi.
În ceea ce priveşte doctrina sa teologică, nu crede că religia ţine neapărat de cult, templu sau
ţară, ci de ascultarea faţă de Dumnezeu, faţă de legile sale. Nici măcar înaintaşii nu mai pot fi de
folos. Este nevoie de o religie a inimii, de o legătură sinceră şi directă cu Dumnezeu şi cu legea
sa.
La rândul ei, legea, nu este numai un simplu cod, care reglementează relaţiile dintre oameni, şi,

1
 Sfinţii lunii Mai.

dintre oameni cu Dumnezeu. Nu este nici măcar un subiect de discuţii în forurile înalte, în şcoli. Ea
trebuie interiorizată. Trebuie să se impună, nu prin forţă, nici din interes, ci din convingere, să-şi
facă în mod sincer lăcaş în inima fiecăruia.
Profetul Ieremia atacă răul din rădăcină. El nu este pentru jumătăţi de măsură. Dumnezeu, legea,
templul, nu există numai pentru a fi subiecte de discuţie între grupurile din înalta societate, nici
măcar pentru a fi studiate în şcolile vremii. Dumnezeu există pentru a fi slujit, legea fiind calea
care reglementează modalitatea în care îl slujim, iar templul este locul prin excelenţă în care
poate fi găsit. În viziunea profetului, cultul trebuia să iasă din formalismul literei şi să intre în
interiorul inimii, să devină viaţă.
Este şi atitudinea pe care o va avea Isus faţă de cultul de la templu. Şi el îi critică pe farisei şi pe
cărturari, care nu înţeleg că legea trebuie interiorizată, şi nu prezentată doar în exterior.
Cuvintele grele pe care le rosteşte Ieremia ca şi profeţie, pentru inimile împietrite, par să nu aibă
nici o valoare. Cu toate acestea el înţelege că misiunea sa este aceea de a vesti în continuare
nenorocirea. Şi va trebui s-o facă până în ziua în care, ori poporul se va converti, ori profeţia se va
împlini. Ieremia este glasul lui Dumnezeu care nu se dezice, dar care îşi poate schimba planul
dacă omul se converteşte.
Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se întoarcă şi să fie viu. Astăzi, şansele
pe care omul le primeşte, ajutat de către Biserică, sunt mari. Sacramentul Spovezii şi al Euharistiei
sunt canale de har prin care Dumnezeu revarsă harul său acelora care, cu suflet căit, se întorc la
El. Nu mai este nevoie de ameninţări, precum cele ale profetului Ieremia, este de ajuns patima,
moartea şi învierea lui Isus, care au adus harul mântuirii. Nu mai este nevoie de cotropitori străini,
este suficientă iubirea lui Dumnezeu care inundă inimile.
Ieremia este un profet cunoscut ca unul al nenorocirilor, dar este şi profetul milostivirii lui
Dumnezeu.
Noul legământ pe care îl va încheia Dumnezeu cu omul, în persoana Fiului Său, Isus Cristos, va
aduce mângâierea definitivă şi va alunga toate nenorocirile.
Rugăciune: Doamne, tu nu iubeşti falsitatea şi te-ai arătat mereu împotriva ei prin Ieremia şi alţi
profeţi, dar în mod special prin Fiul tău, Isus Cristos. Doamne, Dumnezeule, tu ai fost mereu fidel
cuvântului dat. Ajută-ne ca, ascultând de Biserica Ta, să trăim în viaţa noastră cuvântul Tău. Dă-ne
o inimă sinceră să Te lăudăm aşa cum se cuvine. Amin.

În această zi se face şi pomenirea Sf. Iosif, muncitorul.

Papa Pius al XII-lea a instituit în 1955 sărbătoarea Sfântului Iosif muncitorul, cu gândul de a
propune un model şi un protector pentru muncitorul creştin. "Orice muncă", spunea el în
radiomesajul de Crăciun din 1942, "are în sine o demnitate specifică şi o strânsă legătură cu
desăvârşirea personalităţii umane, prerogativă şi demnitate ce nu sunt umbrite câtuşi de puţin de
oboseala şi greutatea ce trebuie suportate ca urmare a păcatului strămoşesc, din ascultate şi
supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Cristos însuşi a voit să fie muncitor cu braţele, trăind o
mare parte din viaţă în atelierul lui Iosif, Sfântul cu mâinile bătătorite, lemnarul din Nazaret’’.
Înainte de a apărea sărbătoarea Iosif-muncitorul, personalităţi ale diferitelor timpuri aveau o altă
părere în ceea ce priveşte munca de meseriaş manual. Cicero scria: "Au o josnică ocupaţie toţi
meseriaşii, deoarece nimic frumos nu poate exista într-un atelier". Filosoful Aristotel era mai
categoric, întrebându-se în prima parte a cărţii sale "Politica": "Oare trebuie să considerăm drept
cetăţeni şi pe meseriaşii manuali?"
Dar a venit şi replica. O replică pe măsură, prin exemplul propriu. Replica dată de exemplul Fiului
lui D-zeu, a lui Isus Cristos, care a dorit să participe la condiţia de muncitor alături de Iosif,
onorând ca nimeni altul această profesiune.
Pentru a pune în evidenţă valoarea şi nobleţea muncii, Biserica lui Isus Cristos, ne invită să
reflectăm la situaţia de muncitor a Sfântului Iosif. Sărbătoarea de la 1 mai a Sfântului Iosif
înlocuieşte sărbătoarea Sfântul Iosif Patronul Bisericii Universale, stabilită de Pius al IX-lea în
1847. Papii Pius al XII-lea şi Ioan al XXIII-lea au adus omagii deosebite acestui model strălucit de
viaţă creştină, muncitor vrednic, cinstit, credincios cuvântului lui Dumnezeu, ascultător, virtuţi pe
care Evanghelia le exprimă în două cuvinte: "om drept".
"Toţi muncitorii", scria Papa Leon al XIII-lea în scrisoarea enciclică Revum novarum, "au un drept
special de a recurge la mijlocirea Sfântului Iosif şi de a-l lua ca model. Într-adevăr, deşi făcea parte

2
 Sfinţii lunii Mai.

dintr-o familie regală, unit în căsătorie cu cea mai nobilă şi mai sfântă dintre femei, considerat tată
crescător al Fiului lui Dumnezeu, Iosif îşi petrece viaţa lucrând cu braţele şi câştigând prin muncă
tot ce era de trebuinţă pentru întreţinerea familiei sale."
Rugăciune: D-ne D-zeule, prin mijlocirea sf. Iosif, ajută-ne să ne facem datoria pe care o avem în
această viaţă pământească pentru mântuirea noastră şi a altora. Amin!.

2 V. În această zi de 2 a lunii Mai, pomenim ☼Aducerea la Constantinopol a moaştelor Sf.

Atanasie cel Mare (373).
Atanasie a făcut parte din galeria bogată a Părinţilor Bisericii, pe care-l sărbătorim pe 18 Ianuarie.
Ştim că 33 de ani ajunge pe scaunul episcopal din Alexandria, unul dintre centrele însemnate ale
acelui timp şi locul de naştere a ereziei ariane. A luptat împotriva acestei erezii şi a plătit această
luptă eroică prin cinci perioade de exil, în care a fost trimis de împăraţii Constantin, Constans,
Iulian şi Valens. Ultimele două perioade de exil le-a petrecut în pustiu, alături de prietenii săi
pustnici, care, deşi oarecum rupţi de structurile sociale şi bisericeşti normale, se simţeau bine în
compania unui Episcop autoritar şi intransigent ca Atanasie.
În numeroasele lui peregrinări forţate a ajuns şi în Apus, la Roma şi Treviri; aici a făcut să fie
cunoscut monahismul egiptean, ca formă de viaţă organizată, într-un mod original, în mijlocul
pustiului, care de-a lungul veacurilor avea să atragă spre liniştea mănăstirilor nenumărate suflete
însetate după adevărata pace şi desăvârşire a vieţii.
Astăzi pomenim aducerea la Constantinopol a moaştelor Sale.
Rugăciune: Sf. Atanasie cel Mare, mijloceşte pentru noi, harurile de care avem nevoie pentru a
ne câştiga viaţa veşnică. Amin!.

3 V. În această zi de 3 a lunii Mai, pomenim pe Sf. martiri Timotei şi Maura (†304).

Timotei, în Egipt, aflându-se în rândul clericilor, prezenta poporul din satul Penapeon, învăţăturile
creştine. Imediat după ce s-a căsătorit cu Maura, a fost dus la Arian, guvernatorul Tebaidei.
Acesta i-a poruncit să-şi aducă cărţile pe care le citea creştinilor, pentru a le distruge. El a refuzat,
motivând că aceste cărţi sunt ca şi copii ai săi care îl întăresc şi de îngeri este păzit când îi
cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieştilor cuvinte ce erau scrise în ele; Şi, fiind ca şi copii ai
lui, cine îşi dă de bunăvoie copiii săi spre moarte. Pentru acest refuz, au început să-l
schingiuiască, introducându-i prin urechi piroane de fier arse, care i-au distrus şi ochii. După
aceea, i-au legat gleznele la o roată, i-au pus o tijă în gură, şi l-au spânzurat cu capul în jos,
legându-i o piatră de gât.
Rezistând la aceste chinuri, au încercat să o facă pe Maura, soţia lui să slujească idolilor. Dar şi
ea a mărturisit că este creştină. Atunci i-au smuls părul capului şi i-au tăiat degetele şi au introdus-
o în apă clocotită, care nu au afectat-o. Crezând că apa nu este fierbinte, guvernatorul a cerut să i
se toarne şi lui apă pe mână. Maura, a dus la îndeplinire această cerere şi toată pielea de pe
mâna guvernatorului, s-a ars.
După aceea au fost răstigniţi amândoi soţii Timotei şi Maura, şi după 9 zile şi-au dat sufletele în
mâinile lui Dumnezeu.
În timpul când ei se aflau pe cruce, diavolul s-a arătat la sfânta Maura, i-a dat un pahar de miere
cu lapte, şi o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa, l-a alungat; Apoi diavolul a dus-o la o apă
curgătoare, şi o îndemna să bea; dar ea zise: "Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieţii şi al
nemuririi ce mi-a pregătit Cristos" . În acest fel, diavolul a fost biruit şi s-a îndepărtat de dânsa.
Şi venind îngerul lui Dumnezeu la ea, a dus-o la cer, şi luând-o de mână îi arătă un scaun, şi i-a
dat o haină luminoasă şi o cunună, spunându-i: "Acestea ţi s-au gătit ţie". După aceea a dus-o
într-un loc mai înalt, i-a arătat un alt scaun, o altă haină înfrumuseţată şi cunună, şi i-a zis:
"Acestea s-au gătit spre moştenire soţului tău. Deosebirea locului însemnează că bărbatul tău a
fost pricinuitor al mântuirii tale".
Rugăciune: Sfinţilor martiri Timotei şi Maura, care multe feluri de răni răbdând şi cununi de la D-
zeu luând, rugaţi-vă pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

4 V. În această zi de 4 a lunii Mai, pomenim pe Sf. martiră Pelaghia (sec.IV).

Sfânta Pelaghia, era din Tarsul Ciliciei (sud-estul Asiei Mici). A trăit în timpul lui Diocleţian (284-
305), fiind fiica unor păgâni de vază. După ce a auzit de Isus Cristos de la nişte prieteni creştini, a

3
 Sfinţii lunii Mai.

crezut şi ea în El, şi, a hotărât să-şi păstreze fecioria, închinându-şi toată viaţa Domnului.
Moştenitorul împăratului Diocleţian, un tânăr adoptat de acesta, a văzut-o pe Pelaghia şi a cerut-o
de soţie. Ea l-a refuzat spunându-i că ea s-a oferit, pentru veşnicie, lui Cristos Mirele cel Veşnic, şi
că, ea s-a hotărât să nu aibă parte de căsătorie pe pământ. Răspunsul l-a mâniat foarte tare pe
tânăr, dar a lăsat-o un timp, să se mai gândească.
Pelaghia a convins-o pe mama sa, să o lase să meargă în vizită la asistenta care a crescut-o în
copilărie, vroind, de fapt, să-l caute pe Episcopul Linus din Tars care era retras în munţi, pentru ca
să o boteze. Pelaghia îl văzuse pe episcop în vis, şi acesta a sfătuit-o să se boteze. Sfânta a
pornit la drum să o viziteze pe asistentă, îmbrăcată frumos, într-o trăsură şi însoţită de un alai de
servitori, după cum a fost dorinţa mamei sale. Pe drum, prin graţie divină, fecioara l-a întâlnit pe
Episcopul Licinius, pe care l-a recunoscut imediat deşi nu l-a văzut decât în vis, a căzut la
picioarele lui şi i-a cerut botezul. La rugăciunile episcopului, un izvor de apă a ţâşnit din pământ.
Episcopul a făcut semnul crucii peste Sf. Pelaghia, şi, în timpul Sfintei Taine a Botezului, îngerii au
acoperit-o pe cea aleasă cu o mantie strălucitoare. După ce s-a împărtăşit cu sf. Sacrament,
împreună, au înălţat rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu, după care Pelaghia a pornit mai
departe la drum. Imediat şi-a înlocuit hainele cele preţioase şi s-a îmbrăcat doar într-o rochie
simplă, albă, dându-şi toate ale ei săracilor. Vorbindu-le apoi servitorilor săi despre Isus Cristos,
mulţi dintre ei s-au convertit crezând în Dumnezeu.
Pelaghia a încercat să o convingă şi pe propria ei mamă să se încreştineze dar aceasta,
întunecată la minte, a trimis un mesaj fiului împăratului spunându-i că Pelaghia era creştină şi că
nu mai vrea să se mărite. Tânărul, disperat că a pierdut-o pe marea sa iubire, s-a aruncat în sabie.
Auzind acestea, mama Pelaghiei temându-se de răzbunarea împăratului, a legat-o pe fată şi a
dus-o la împărat ca şi pe o creştină răspunzătoare de moartea moştenitorului tronului. Împăratul a
fost captivat de frumuseţea fecioarei şi a încercat să o convingă să renunţe la religia ei,
promiţându-i toate bunurile de pe pământ dacă îi va fi soţie.
Pelaghia, categoric, a refuzat oferta împăratului, spunându-i: "Eşti nebun, împărate, să-mi spui
mie acestea. Nu-ţi fac voia şi urăsc căsătoria murdară pe care mi-o propui pentru că eu îl am pe
Cristos al meu Mire, Împăratul Cerurilor. Nu vreau coroana ta pământească cea degrabă pieritoare
pentru că Domnul mi-a pregătit în cer trei coroane care nu vor pieri niciodată. Prima este pentru
credinţa în Dumnezeul adevărat în care am crezut cu toată inima, a doua este pentru curăţie,
pentru că mi-am păstrat fecioria în numele Domnului şi a treia este pentru mucenicie pentru că
vreau să îndur orice chin pentru El şi să-mi dau sufletul din iubire pentru Cristos."
Diocleţian a condamnat-o pe Pelaghia să fie arsă într-o baie clocotită. Nelăsând pe călăi să îi
atingă trupul, sfânta s-a însemnat cu semnul sfintei cruci şi a intrat în baia clocotită în care toată
carnea i s-a topit împrăştiind un miros puternic de mir în tot oraşul. Oasele Sfintei Pelaghia au
rămas neatinse şi păgânii le-au luat şi le-au dus undeva în afara oraşului. În jurul moaştelor, printr-
o adevărată minune, au venit patru lei care n-au îngăduit nici unei vieţuitoare să se apropie de ele.
Aceştia au păzit moaştele până la venirea episcopului Linus care le-a îngropat cu multă mărire.
Mai târziu, în timpul Împăratului Constantin, (306-337), când persecuţiile împotriva creştinilor au
încetat, s-a construit o biserică pe locul de înmormântare a Sfintei Pelaghia.
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Pelaghia, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc,
pe Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău;
şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile ei,
ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre.

5 V. În această zi de 5 a lunii Mai, pomenim pe Sf. martiră Irina (sec.I).

Irina a fost singura fiică a lui Liciniu, regele cetăţii ce se cheama Maghedon. La început, sfânta s-a
numit Penelope, remarcându-se prin frumuseţea ei. Ea trăia, într-un turn înalt zidit de tatăl său,
împreună cu alte 13 tinere, având la dispoziţia ei multe bunuri. Scaunul pe care stătea, masa şi
un sfeşnicul, erau făcute din aur. Era educată special de un bătrân înţelept pe care îl chema
Apelian. După şase ani de stat acolo, ea a văzut că a venit o porumbiţă care aducând o ramură de
măslin, a pus-o pe masă; iar un vultur aducând o cunună făcută din flori a pus-o tot acolo. Apoi a
văzut că a venit pe o altă fereastră un corb şi a pus un şarpe pe masă. Neştiind ce poate să
însemne aceste lucruri, l-a întrebat pe bătrânul Apelian, care i le-a dezlegat zicând: Porumbiţa

4
 Sfinţii lunii Mai.

este solul care să-i descopere ei la ceea ce nu putea gândi, şi ramura cea de măslin este pacea
sufletească pe care o va primi prin botez; iar vulturul, care este împăratul celorlalte păsări, prin
cunună îi arată biruinţa ei spre bunătăţile cele alese; iar corbul care adusese şarpele, însemna
necazul şi reaua ei pătimire.
Pe scurt spunând, bătrânul i-a tâlcuit şi i-a arătat ei mucenicia, ce avea să o îndure pentru Cristos.
Se spune că un înger i-a dat numele, în loc de Penelope, Irina, şi că acel înger a învăţat-o
credinţa lui Cristos şi i-a spus că se vor mântui multe suflete printr-însa. Şi că va veni la dânsa
Timotei, ucenicul lui Pavel, şi o va boteza.
Iar când acestea s-au împlinit, ea a zdrobit idolii la care se închina tatăl său, şi i-a aruncat jos.
Pentru aceasta a fost mai întâi cercetată de tatăl său, care a poruncit să fie dată să o calce caii,
dintre care unul, în loc să-i facă Irinei vreun rău, s-a repezit asupra tatălui ei, l-a trântit jos şi l-a
omorât. Iar ea, îndată, fiind eliberată din legături, la rugămintea poporului, a făcut rugăciune, prin
care D-zeu a înviat pe tatăl ei, care şi el a crezut în Mântuitorul Cristos, împreună cu soţia sa şi cu
trei mii de oameni, şi primind cu toţii botezul, şi-a lăsat domnia regală, şi şi-a petrecut viaţa în
turnul ce zidise pentru fiica sa.
După aceea, luând împărăţia Sedechie, sfânta a fost silită să jertfească la idoli şi neacceptând, a
fost aruncată cu capul în jos într-o groapă adâncă, în care erau tot felul de târâtoare veninoase,
dar a rămas nevătămată. După patru zile, fiind scoasă de acolo, a fost supusă la alte multe
chinuri, dar le-a trecut cu bine şi pe acestea. Pentru aceste minuni, au trecut la credinţa în Cristos
opt mii de suflete.
După ce Sedechie a fost înlăturat, Savorie, fiul său, a venit cu oaste asupra aceluia care îl
înlăturase pe tatăl său din împărăţie. Sfânta Irina l-a întâmpinat pe Savorie înaintea cetăţii, şi, prin
rugăciune, l-a orbit şi pe el şi pe oastea lui, şi iarăşi cu rugăciunea l-a făcut să vadă. Mai târziu,
Irina a fost supusă la alte multe chinuri, dar desfăcându-se pământul a înghiţit pe cei care o
chinuiau, din care pricină au trecut mulţi la credinţa în Cristos. Şi rămânând tiranul încă tot în
necredinţă, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l l-a ucis.
Apoi Irina, a mers din cetate în cetate, făcând multe şi mari minuni, propovăduind pe Cristos. A
fost supusă la nenumărate chinuri, de către regele Numenau în cetatea Calinicon şi de către
regele perşilor Savorie, din care a rămas, din nou nevătămată. Aceste minuni după gândurile
noastre omeneşti pot părea de necrezut, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă cele ce la oameni
sunt cu neputinţă.
Rugăciune: Sf. martiră Irina, cu podoabele fecioriei te-ai împodobit, chinuirea nu te-a doborât, ci
mai frumoasă şi mai puternică te-a făcut, luând răsplătire din mâinile Ziditorului, către care ne
rugăm şi noi ca să ne mântuiască sufletele noastre. Amin!.

6 V. În această zi de 6 a lunii Mai, pomenim pe Dreptul Iov, mult-răbdătorul.

Iob este din ţinutul Uz, din Răsărit. Despre el, cartea din Sfânta Scriptură a V.T., care îi poartă
numele, spune că era un om drept, se ferea de păcat şi era temător de Dumnezeu. Rămâne fidel
lui Dumnezeu şi când îi este bine şi când îi este rău. Cartea din V.T. ne spune că Iob era cel mai
înstărit om din Orient. Cu toate acestea, nu se mândreşte şi nu-şi pierde credinţa în Dumnezeu.
Ba, mai mult, bogat fiind, îl cinstea şi pe Dumnezeu şi îi ajuta şi pe săraci. Are zece copii: şapte
băieţi şi trei fete.
În această situaţie, după un dialog între Dumnezeu şi diavol, diavolul primeşte permisiunea să-l
încerce pe Iob. Astfel, într-o singură zi, Iob pierde toată bogăţia, iar copiii îi sunt ucişi de o vijelie
care se abate asupra casei în care se aflau. După puţin timp, Iob îşi pierde şi sănătatea. Şi pentru
că nu era suficient, chiar şi soţia, şi prietenii au început să râdă de el şi să-l îndemne să-l blesteme
pe Dumnezeu şi apoi să moară. Iob rămâne în continuare consecvent lui Dumnezeu şi nu ţine
seama de sfaturile celor din jur. El ştie că "gol am ieşit din sânul mamei mele şi gol mă voi întoarce
în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat!" (Iob 1,21).
Auzind despre cele întâmplate, trei prieteni de-ai săi - Elifaz, Bildad şi Ţofar - vin să-l mângâie.
Dar, văzând mizeria şi suferinţa în care se afla, era o rană tot corpul, cei trei prieteni stau timp de
o săptămână fără să spună nimic. După un timp, din cauza marii suferinţe, Iob deschide totuşi
gura, dar nu spre binecuvântare, ci pentru a-şi blestema ziua în care s-a născut. Prietenii ştiau că
orice suferinţă este rodul păcatului, de aceea caută să-l convingă pe Iob de păcatele sale. Iob însă
e convins că nu a comis păcatele despre care i se spunea şi, în consecinţă, îşi susţine

5
 Sfinţii lunii Mai.

nevinovăţia. Singurul care îi va face totuşi dreptate va fi Dumnezeu.

Un alt personaj, Elihu, care intră în dialog cu Iob, vrea să-l convingă de altceva, şi anume că, prin
suferinţă, omul se cunoaşte mai bine. În acest caz, suferinţa este o cale spre cunoaşterea de sine.
Pentru Iob rămâne totuşi o întrebare: De ce suferă cei nevinovaţi?. O întrebare la care nu găseşte
răspuns şi nu are decât să se considere învins. Îşi recunoaşte nimicnicia şi se încredinţează
milostivirii şi atotputerniciei lui Dumnezeu care îl răsplăteşte dându-i o avere dublă, îi reface
familia, îi redă sănătatea şi îl va ocroti pe tot parcursul vieţii.
"Şi Iob a mai trăit după aceia încă o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi,
până la al patrulea neam. Şi a murit Iob bătrân şi încărcat de zile" (Iob 42,16-17).
Prin viaţa lui Iob suntem invitaţi să nu ne pierdem credinţa şi speranţa în orice situaţie am fi.
Am putea spune că Iob este simbolul tuturor celor care, de-a lungul istoriei, trăindu-şi cu simplitate
credinţa, s-au învrednicit să sufere boli, lipsuri, persecuţii etc. Care este logica acestei suferinţe?.
De ce trebuie să sufere aceştia care sunt buni, iar celorlalţi să le fie bine?
Cartea lui Iob ne propune mai multe variante spre înţelegerea problemei suferinţei şi a celor care
suferă. Mai întâi, Dumnezeu nu este autorul răului. Răul vine de la diavol. Suferinţa este o
încercare prin care Dumnezeu vrea să verifice fidelitatea omului faţă de el. Tot suferinţa încearcă
virtutea celui nevinovat. În acelaşi timp, suferinţa poate fi şi o pedeapsă pentru păcatele făcute din
slăbiciune sau omisiune. Poate preveni greşeli mai mari sau îl fereşte pe om de orgoliu.
Lecţia pe care ne-o dă Iob este aceea că omul trebuie să rămână statornic în credinţă, chiar şi
atunci când nu înţelege motivul suferinţelor sale. Dumnezeu are un răspuns, o rezolvare la toate
suferinţele. Iob dă dovadă de o autentică cunoaştere a lui Dumnezeu. Pentru el, Dumnezeu este
unic, creatorul şi stăpânul universului, inaccesibil şi transcendent, un veritabil manual de teologie
dogmatică. În faţa lui Dumnezeu rămâne valabilă o singură atitudine: "Cu adevărat am vorbit, fără
să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam" (Iob 42,3).
Rugăciune: Doamne, tu ai ales pentru Fiul tău calea suferinţei pentru a ne mântui pe noi de păcat.
Privind asupra vieţii lui Iob, ajută-ne să înţelegem suferinţa, iar atunci când se va năpusti asupra
noastră, nu ne lăsa în disperare.
Doamne, Dumnezeule, la Tine se află toate misterele vieţii. Tu ştii când ne creezi, Tu ştii pentru ce
ne fixezi un anume plan. Ajută-ne să găsim mereu răspunsuri la Tine şi în Tine. Amin!.

7 V. În această zi de 7 a lunii Mai, pomenim Arătarea pe cer a Sf. Cruci la Ierusalim (351),
precum şi pe sf. martir Acachie.
Sfânta cruce s-a arătat pe cer deasupra Ierusalimului în dimineaţa zilei de 7 mai a anului 351, în
timpul domniei împăratului Constanţiu, fiul lui Constantin cel mare, pomenit în 21 mai.
În acea vreme, erezia arianismului conform căreia Cristos a fost un simplu om şi nu Dumnezeu,
era cauza multor dispute şi scindări în interiorul imperiului. Chiar şi după primul Sinod Ecumenic
de la Niceea din anul 325, mulţi au fost atraşi de falsele învăţături ale acestei erezii, iar cei
dreptcredincioşi, în multe locuri, erau minoritari.
Constanţiu, conducătorul părţii estice, de răsărit a imperiului era adept convins al arianismului.
Fraţii săi, Constantin al II-lea si Constans, dreptcredincioşi evlaviosi, erau conducătorii părţii de
vest, de apus. Ambii au fost ucişi în două bătălii diferite din anul 350, ajungând Constanţiu să
domnească singur. Tot în acel an, 350, Sfântul Chiril a devenit Patriarh al Ierusalimului şi a
început o luptă acerbă împotriva arianismului.
În luna mai a anului 351 a apărut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasă, care se întindea de la
Golgota până la Muntele Măslinilor, pe o distanţă de aprox. 9 km, strălucind mai tare decât
soarele. O mulţime de oameni au ieşit din casele lor şi de la munca lor îndreptându-se spre
biserici pentru a aduce mărire lui Dumnezeu. Istoricul Sozomen scria că această minune a dus la
convertirea multor păgâni şi iudei la creştinism.
S-a mai păstrat în timp şi o epistolă scrisă de Sf. Chiril adresată împăratului, în care îi descria
fenomenul miraculos, invitându-l să se alăture adevăratei credinţe creştine. Sfânta Cruce a rămas
pe cer timp de 7 zile. 
Minunea dumnezeiască a Crucii deasupra Ierusalimului a întărit pe dreptcredincioşi în credinţa lor
şi a contribuit la întoarcerea multor arieni în sânul bisericii. Această apariţie este şi o prorocire a
celei de-a doua veniri a Mântuitorului pe pământ când "semnul Fiului se va arăta pe cer" (Matei
24:30).

6
 Sfinţii lunii Mai.

Rugăciune: Chipul crucii Tale, Mântuitorule s-a arătat, întărind pe cei credincioşi, şi întorcând spre
bine pe cei în greşeală. Să ne închinăm şi noi, mereu, Crucii Tale mântuitoare pentru noi toţi.
Amin!.

Tot în această zi, îl pomenim şi pe sfântul mucenic Acachie. Acesta a trăit în zilele lui Maximian
împăratul, şi era capadocian de neam, centurion în cohorta Martesienilor. A fost dus înaintea
tribunului Firmus, şi mărturisind numele lui Cristos, a fost mult chinuit, şi apoi a fost trimis la alt
judecător Vivian, care l-a dus legat la Bizanţ. Acolo a fost crunt schingiuit, şi, ajungând într-o stare
gravă, l-au aruncat în închisoare. Aici i s-au arătat îngerii, care l-au făcut sănătos. După aceea alt
judecător Falchian, a poruncit să i se taie capul.
Rugăciune: Să-i cerem sfântului mucenic Acachie, să mijlocească pentru noi mântuirea sufletelor
noastre. Amin!.

8 V. În această zi de 8 a lunii Mai, pomenim pe(†) Sf. apostol şi evanghelist Ioan (sec.I-II), pe
cuviosul Arsenie cel Mare (†445), precum şi pe Fericitul Ieremia Valahul (†1625).
Sfântul Ioan evanghelistul este fiul lui Zebedeu şi al Salomei, fratele lui Iacob cel Mare, de
meserie pescar şi de loc din Betsaida de unde erau şi fraţii Petru şi Andrei;
El ocupă un loc deosebit în rândul Apostolilor. Deşi împreună cu Sfântul Petru au fost consideraţi
de Sinedriu ca «oameni neînvăţaţi şi de rând» (Fapte IV, 13), Sfântul Ioan a scris cea de a patra
Evanghelie, cartea Apocalipsului şi trei scrisori pline de farmec. Cititorul care parcurge chiar în
grabă scrierile lui îşi dă seama de adâncimea şi îndrăzneala gândirii sale, precum şi de
capacitatea de a îmbrăca în cele mai frumoase imagini ideile sublime despre adevărurile eterne.
Pentru el, vocea judecătorului divin este «ca un vuiet de ape multe».
Ioan este înainte de toate omul vieţii spirituale intense, înclinat spre contemplaţie mai mult decât
spre activităţi directe. Este vulturul care de la prima bătaie de aripă se ridică până la înălţimea
misterului dumnezeirii: «La început era Cuvântul, şi cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era
Cuvântul» (Ioan I, 1).
Ioan evanghelistul face parte dintre intimii lui Isus şi este aproape de El în orele cele mai solemne
ale vieţii Sale. Stă alături de Isus la Cina cea de taină, îl urmăreşte de aproape în timpul
procesului, şi, este unicul dintre apostoli care asistă la moartea Lui stând lângă Preacurata.
Ioan nu era un om molatec şi plăpând; e suficient să ne gândim la supranumele dat de Isus fraţilor
Iacob şi Ioan: «Fii ai tunetului», pentru a înţelege că atât Ioan cât şi fratele său aveau un
temperament viu şi impulsiv, străin de compromisuri îşi ezitări, ajungând până la intoleranţă.
În Evanghelia pe care a scris-o Sfântul Ioan, el se califică pe sine însuşi: «ucenicul pe care îl
iubea Isus».
După învierea lui Isus, Ioan este aproape în permanenţă alături de Mântuitorul. Pavel, în
scrisoarea către Galateni, spune despre Petru, Iacob şi Ioan că erau «socotiţi stâlpi» ai Bisericii.
În cartea Apocalipsului, el scrie: «Eu, Ioan, fratele şi părtaşul vostru la strâmtorare, la împărăţie şi
la statornicie în Isus, mă aflam în insula numită Patmos din cauza Cuvântului lui Dumnezeu şi a
mărturisirii lui Isus» (Apoc. I, 9). După o tradiţie foarte răspândită, Ioan a locuit la Efes, împreună
cu Maria, mama lui Isus; Sub împăratul Domiţian, cu prilejul unei călătorii la Roma, a fost
condamnat să fie ars într-un vas cu ulei înfierbântat, dar, deoarece Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă,
a fost exilat în insula Patmos, unde a avut «descoperirea» relatată în Apocalips. La terminarea
exilului în Patmos s-a întors definitiv la Efes, unde nu a încetat să îndemne pe creştini la
practicarea dragostei frăţeşti, aşa cum face şi în cele trei scrisori ce au rămas de la el. A murit la
Efes, la vârsta de peste o sută de ani, şi a fost înmormântat acolo, pe vremea împăratului Traian
(98-117).
Rugăciune: Ioane, apostol iubit de Isus Cristos, grăbeşte de ne scapă de primejdii şi ne ajută să
ne mântuim sufletele noastre. Amin!.

Tot în această zi, îl pomenim pe cuviosul Arsenie cel Mare.

Arsenie s-a născut la născut la Roma, în anul 354, dintr-o familie nobilă de senator. O tradiţie din
vechime afirmă că a fost sfinţit diacon de însuşi Papa Damasus.
În anul 383, Împăratul Teodosiu îl cheamă la Constantinopol pentru a-i încredinţa educaţia fiilor săi
Arcadiu şi Onoriu. A rămas aici timp de 11 ani, până în 394, când, în urma unei crize spirituale

7
 Sfinţii lunii Mai.

profunde, a fost dezlegat de însărcinarea primită, pentru a se retrage în deşertul egiptean.

Rugându-se lui Dumnezeu să-i arate o cale sigură pentru a ajunge la mântuire, o voce misterioasă
i-a spus: "Fugi de oameni". Arsenie, acum în vârstă de 40 ani, urmează întocmai sfatul: coboară
din corabie la Alexandria Egiptului şi se alătură comunităţii de sihaştri de la Scete, în plin deşert.
Rezervându-şi puţin timp pentru somn, petrecea nopţi întregi în rugăciune şi meditaţie; o
rugăciune care era mai mult lacrimi decât cuvinte, deoarece a primit de la Dumnezeu "darul
lacrimilor".
Din 434 până în 450, anul probabil al morţii sale, Arsenie a trebuit să trăiască departe de liniştea
de la Scete, deoarece localitatea a fost invadată de triburi venite din Libia. El a murit la Troe, lângă
oraşul Memfis. De la el au rămas o cronică istorică şi o culegere de maxime, despre care vorbeşte
scriitorul Daniel de Faran, prieten cu cei doi elevi ai lui Arsenie; se păstrează şi un portret ce ni-l
arată cu o înfăţişare frumoasă, de statură înaltă, maiestuoasă, deşi slăbit de posturile ţinute.
Sfântul Arsenie, a arătat că o strălucită dovadă de înţelepciune este construirea cu elan a unei
vieţi eroice şi pregătirea unei morţi sfinte.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Arsenie
cel Mare, Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre

De asemenea astăzi îl pomenim şi pe Fericitul Ieremia Valahul (1556-1625). În anul 1670

apărea la Napoli cartea despre "Viaţa şi faptele minunate ale Cuviosului Ieremia Valahul, scrise de
un confrate capucin contemporan cu Ieremia, pr. Francisc Severini, transcrisă ulterior din dialectul
local în limba italiană de Francisc Orestano. Aceasta este prima biografie a unui român scrisă în
afara graniţelor ţării şi aduce numeroase date din viaţa minunată a românului ajuns prin zelul
credinţei la perfecţiunea spirituală. Ieremia s-a născut în Zaxo (foarte probabli Sasca, Suceava), la
29 iunie 1556, în sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, despre care se poate scrie întocmai ceea ce
este scris despre Iob: ,,om simplu şi drept, care se temea de Dumnezeu şi se ferea de păcat"
deoarece a fost prin excelenţă un om simplu, desăvârşit din orice punct de vedere, plin de frica lui
Dumnezeu, fugind de orice rău, model de perfecţiune şi de sfinţenie’’.
Darul principal pe care l-a hărăzit Dumnezeu cuviosului Ieremia a fost cel de a se fi născut din
părinţi foarte evlavioşi. Tatăl lui, pe care îl chema Costişte Stoica, era om de foarte modestă
condiţie socială, dar cinstit. Mama sa se numea Margareta Bărbat şi din unirea lor s-au născut
două fete şi cinci băieţi, dintre ca primul a fost Ieremia, botezat cu numele de Ion.
Tânăr de abia nouăsprezece ani, lipsit de orice pregătire, Ion porni la drum în anul 1575. Fără
îndoială că aceasta a fost voinţa Celui de sus care îi îndrepta paşii în direcţia Transilvaniei,
spunând că se duce doar să-l vadă pe un frate al său care nu locuia în Zaxo. La Alba Iulia,
capitala Transilvaniei, Ion l-a întâlnit pe Pietro Giacomo, medic chirurg de la Bari, Italia. Cu el a
plecat trecând prin Ragusa şi la Bari a intrat în slujba spiţerului Cesare del Cuore. De aici, după un
an şi jumătate a plecat la Napoli unde s-a oprit la mănăstirea capucinilor."
Faima sfinţeniei sale a cuprins mulţimile de orăşeni şi ţărani până la mare distanţă de Napoli, iar
viziunile lui i-au întărit în credinţă pe toţi cei care-l ascultau şi îi înţelegeau rostul cuvântului.
Autoritatea lui Ieremia asupra contemporanilor era atât de mare încât se prezenta ca un adevărat
cult. Ea este mărturisită de biograf prin sinteza pe care o face descriind astfel despărţirea sa
pământească de oameni, la 5 martie 1625 : ,,Mulţimea izbuti să rupă poarta şi să dea buzna în
mănăstire. Îmbulzeala a fost atât de mare, încât cu greu s-a făcut loc şi unora din nobilime, printre
care Don Fabrizio Caraffa, principe al Sacrului imperiu roman şi al Rocellei, care cu lacrimi în ochi
săruta mâinile mortului. Evlavia şi înflăcărarea cu care vizitatorii îi sărutau mâinile, picioarele şi
obrazul defunctului erau din cale afară de mari. Mai mult: unii, pe ascuns, îi trăgeau firele bărbii şi
părul din cap, ori tăiau cu foarfecele şi cu cuţitele, bucăţele din veşmânt... îmbrăcămintea era
făcută fărâme, iar petecele dispăreau cât ai clipi în mulţime..."
Amintirea lui a rămas legată de ţara de origine: Valahia. Iar Ieremia, numele profetului din Vechiul
Testament, nume care corespunde tăriei în credinţă şi puterii ce izvorăşte din mărturisirea ei.
Imediat după înmormântare, s-a procedat la strângerea documentelor în vederea proclamării
oficiale a sfinţeniei umilului călugăr; numai după doi ani, în 1627, dosarul a fost înaintat Papei
Urban al VIII-lea, care l-a acceptat. Împrejurări necunoscute nouă au întrerupt desfăşurarea în
procesului de beatificare; ulterior, Papa Inocenţiu al XI-lea a reluat cauza, dar iarăşi au intervenit

8
 Sfinţii lunii Mai.

alte dificultăţi şi din nou actul beatificării a fost amânat. Procesul a fost reluat după 1900, pentru ca
în final, la 30 octombrie 1983, Papa Ioan Paul al II-lea să îl declare fericit.
Între timp, venerarea Fericitului Ieremia a continuat să crească tot mai mult în oraşul Napoli şi în
împrejurimi, ducând peste veacuri amintirea vieţii lui sfinte, a puterii de mijlocire în faţa lui
Dumnezeu. La acest nume s-a adăugat şi ţara de origine, fiind invocat sub numele de Fericitul
Ieremia Valahul.
Legătura de sânge ce ne uneşte pe noi românii cu Fericitul Ieremia Valahul este un motiv deosebit
de a-i dărui cinstirea şi încrederea noastră, care unite cu cele ale celor din ţinutul Napoli, unde şi-a
sfârşit călătoria vieţii, să apropie momentul fericit al ridicării lui la cinstea sfintelor altare în întreaga
Biserică a lui Cristos Mântuitorul.
Rugăciune: Fericite Ieremia, pentru tine viaţa a fost o continuă călătorie spre Dumnezeu. Ajută-mă
şi pe mine să mă socot călător în viaţa pământească, pentru ca să mă îndrept cu mai multă
uşurinţă spre cele veşnice şi să fac mult bine pe unde trec. Amin.

9 V. În această zi de 9 a lunii Mai, pomenim pe profetul Isaia (sec.VIII îHr), precum şi pe sf. martir
Hristofor (sec.III).
Isaia este unul dintre cei mai mari profeţi ai poporului ales. S-a născut la Ierusalim, în jurul anului
765 î.C. Isaia era fiul lui Amoz. In activitatea lui, Ierusalimul ocupă un rol atât de relevant încât se
poate considera pe bună dreptate că era născut şi crescut în capitală.
El provine dintr-o familie de seamă de la Ierusalim. A primit vocaţia profetică în anul 742 î.C., anul
morţii regelui Osia, când a luat sfârşit perioada de prosperitate din Israel. Isaia a primit de la
Dumnezeu vocaţia de profet în condiţiile în care provincia Iudeea trecea prin cea mai grea
perioadă istorică. Şi aici, ca şi în provincia Israel, corupţia era la rang înalt. De asemenea, şi
ipocrizia şi nedreptatea. Rolul lui Isaia era acela de a interveni în viaţa politică pentru a o călăuzi la
realism şi la credinţa în Dumnezeu.
Cartea din V.T. este scrisă în parte direct de Isaia, restul fiind completată de câţiva ucenici de-ai
săi (trei la număr, numiţi: Proto-Isaia, Deutero-Isaia şi Trito-Isaia).
Cartea lui este o invitaţie la reflecţie şi la sfinţenie.
Fiecare trebuie să fie conştient de faptul că, înfăptuind dreptatea şi păstrând poruncile lui
Dumnezeu, sfinţenia este posibilă.
Isaia este, fără îndoială, profetul sfinţeniei lui Dumnezeu. Nici un alt profet nu surprinde mărirea lui
Dumnezeu aşa cum o surprinde profetul Isaia.
Văzând mărirea lui Dumnezeu şi pe serafimii care strigau unul către celălalt: " Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul Sabaot" (cf. Is 6,3), Isaia înţelege, în acelaşi timp, care este răutatea păcatului şi ce
consecinţe are. El ştie că păcatul omului a contaminat universul întreg şi că toate relele din lume
sunt consecinţe ale păcatului. Concret, răul din lume înseamnă infidelitate faţă de Dumnezeu, de
poruncile lui, de templu(biserică), înseamnă lipsa sfinţeniei. Pentru aceasta Domnul va păstra
totuşi un "rest sfânt", care va duce mai departe promisiunea făcută. Din acest rest, într-o zi se va
naşte un rege care va instaura dreptatea şi pacea. Peste el se va odihni "spiritul înţelepciunii şi al
înţelegerii, al sfatului şi al tăriei, spiritul cunoaşterii şi al fricii de Domnul" (cf. Is 11,2). Împlinirea
acestei promisiuni se va împlini în persoana lui Isus Cristos care, prin patima, moartea şi învierea
sa, va salva tot universul.
Iată câteva texte de referinţă din cartea ISAIA: "În anul morţii regelui Osia, am văzut pe Domnul
stând pe un tron înalt şi măreţ şi poalele hainei lui umpleau templul. Serafimii stăteau în faţa lui,
fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două
zburau. Şi strigau unul către altul zicând: «Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Sabaot, plin este
pământul de mărirea lui». Din cauza acestor strigăte, uşile se zguduiau din balamale, iar templul
s-a umplut de fum. Şi am zis: «Vai mie că sunt pierdut. Sunt un om cu buze necurate ce locuiesc
în mijlocul unui popor cu buze necurate». Şi pe Domnul Sabaot l-am văzut cu ochii mei. Atunci
unul dintre serafimi a zburat către mine având în mâna sa un cărbune aprins, pe care îl luase cu
cleştele de pe masa de jertfă. L-a apropiat de gura mea şi a zis: «Iată, s-a atins de buzele tale şi
fărădelegile tale le va curăţi». Şi am auzit glasul Domnului care zicea: «Pe cine voi trimite şi cine
va merge pentru noi?» Şi am răspuns: «Iată-mă, trimite-mă pe mine!» Şi el a zis: «Mergi şi spune
poporului acesta: De auzit veţi auzi, dar nu veţi înţelege, de uitat vă veţi uita, dar nu veţi vedea»"
(Is 6,1-9).

9
 Sfinţii lunii Mai.

"Poporul care locuia în întuneric a văzut o lumină mare şi celor ce locuiau în umbra morţii le-a
strălucit o lumină... Căci un prunc ni s-a născut nouă, un Fiu ni s-a dat, iar stăpânirea este pe
umerii lui, iar numele lui este: Îngerul marelui sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, biruitor,
Domn al păcii, Părinte al veacului viitor" (Is 9,1.5).
"Spatele mi l-am dat spre a fi lovit şi obrajii spre a fi pălmuiţi şi faţa nu mi-am ferit-o de la scuipări.
Domnul Dumnezeu mi-a venit în ajutor şi nu am fost făcut de ocară. Mi-am întărit faţa ca de
cremene, căci ştiam că nu voi fi făcut de ruşine. Apărătorul meu este aproape, cine mă va
judeca?. Să ne prezentăm împreună la judecată!. Cine este împotriva mea?. Să se apropie!" (Is
50,6-7)
În "Martiriul lui Isaia", o scriere apocrifă compusă în ebraică în Palestina în secolul II sau I î.C.,
păstrată integral doar într-o versiune etiopiană, se spune că Manase, regele lui Iuda între 699 -
643, l-a capturat pe Isaia care s-a retras în pustiul lui Iuda şi l-a tăiat cu fierăstrăul. Probabil la
această tradiţie face referinţă epistola sf. Pavel: Evr 11,37.
Rugăciune: Amintirea Profetului Tău Isaia, sărbătorind-o, Doamne, printr-însul Te rugăm: mân-
tuieşte sufletele noastre. Doamne, Dumnezeule, Cel de trei ori Sfânt, măreşte în noi dorinţa de a
Te urma şi astfel să devenim şi noi sfinţi asemenea Ţie. Amin!.

Tot în această zi, îl pomenim pe sfântul mucenic Hristofor.

Tradiţia spune că Cristofor(Hristofor) a murit la Lycia, pe coasta de sud a Asiei Mici, aproximativ
în anul 251.
Legat de viaţa lui există mai multe legende. Cea mai răspândită spune că era un bărbat uriaş şi
urât, născut dintr-un rege păgân căsătorit cu o creştină, care s-a rugat Fecioarei Maria să aibă un
copil. Acest copil, pe numele lui Offerus, la maturitate a lucrat ca şi "cărăuş", purtând oamenii de
pe o parte pe alta a unui râu. Conform unei legende, într-o zi unul din cei care doreau să treacă
râul era un mic copil. L-a luat în spate şi a început să treacă râul, dar cu fiecare pas Cristofor
simţea pe umeri o greutate tot mai mare, încât se temea chiar să nu cadă în râu să se înece.
Copilul s-a prezentat apoi ca fiind Isus, iar greutatea mare a explicat-o prin greutatea lumii pe care
El o poartă pe umerii săi.
O altă legendă spune că până la botez l-ar fi chemat Reprobus.
El s-a convertit la creştinism după ce a ascultat învăţăturile unui călugăr pe nume Babylas.
Cristofor a crezut că Domnul nostru este cel mai puternic dintre toţi, mai puternic decât orice om,
atât de puternic încât şi satana se teme de El.
Conform martirologiului roman, Cristofor ar fi murit ca martir în timpul persecuţiei împăratului
Decius, fiind străpuns de săgeţi după ce nu a murit în foc.
Numele de Cristofor înseamnă "purtător de Cristos". El este sfântul patron al călătorilor, în special
al celor ce merg cu maşina. Popularitatea sa a crescut în Evul Mediu.
Sf. Cristofor este în mod special venerat în sudul Germaniei, în Austria şi în nordul Italiei.
Rugăciune: Sfinte Cristofor, patronul călătoriilor, te rugăm să mijloceşti şi pentru noi, protecţie
atunci când vom călători, dar şi, harurile necesare pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

10 V. În această zi de 10 a lunii Mai, pomenim pe *Sf. Simon Zelotul (sec.I).

Simon este cel mai necunoscut dintre apostoli, deoarece Noul Testament nu-i aminteşte decât
numele, nume purtat şi de alt Simon, a cărui nume, Isus îl va schimba în Petru. Pentru a-l deosebi
de Petru, evangheliştii adaugă supranumele de "Zelosul", arătând fie elanul ce-l dovedea în
acţiunile sale, fie că ar fi făcut parte dintr-o grupare de rezistenţă împotriva ocupaţiei romane,
organizaţie numită "A zeloţilor", sau cu un cuvânt aramaic "A cananeilor".
Se spune şi că el a fost mirele de la nunta din Cana Galileii.
Conform unor însemnări rămase de la istoricul Eusebiu, Simon ar fi urmat apostolului Iacob pe
scaunul episcopal din Ierusalim, în timpul distrugerii cetăţii de către romani.
Alte surse afirmă că împreună cu apostolul Iuda Tadeul a străbătut şi a evanghelizat cele
douăsprezece provincii ale imperiului persan.
Ceea ce este sigur este faptul că Simon a fost apostol al Domnului, prototip al atâtor ucenici fără
nume şi istorie scrisă de oameni, dar care lucrează în via Domnului întreaga viaţă, lucrând la
răspândirea credinţei, nu pentru onoarea de a fi înscrişi în cărţile oamenilor, ci pentru triumful
împărăţiei lui Dumnezeu. Ca şi ceilalţi apostoli, Simon a străbătut drumurile Evangheliei "fără

10
 Sfinţii lunii Mai.

desagă, fără bani, vestind împărăţia cerului; a vindecat pe bolnavi, a înviat morţi, a curăţit pe
leproşi şi a alungat duhurile rele".
Sfântul Simon este considerat patron al tăbăcarilor şi al celor ce lucrează la gatere.
Rugăciune: Sfinte Apostole Simon Zelotul, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască ier-
tarea păcatelor noastre. Amin !.

11 V. În această zi de 11 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Mochie (sec.IV).

Acesta a trăit în zilele împăratului Diocleţian şi ale lui Laodichie, proconsulul Europei. Şi era preot
al sfintei biserici a lui Dumnezeu celei din Amfipol. Părinţii lui se numeau Eufratie şi Eustatia, şi
erau din Roma, de bun neam şi bogaţi. Mochie era sârguincios la învăţătură şi propovăduia pe
Cristos, sfătuind pe toţi să se apere de rătăcirea idolilor.
Aducând proconsulul jertfă la zeul Dionis, şi adunându-se închinătorii de idoli, Mochie s-a apropiat
de ei şi a răsturnat jertfelnicul. Prinzându-l, el a mărturisit pe Cristos, Dumnezeu adevărat, fapt
pentru care a fost supus la felurite şi cumplite chinuri. După care, a fost dat la fiare, dar acelea nu
i-au făcut nimic. Pentru aceasta tot poporul a strigat ca să-l elibereze. Apoi, a fost trimis la Perintos
cetate a Traciei, care acum se cheamă Iraclia. Şi de acolo a fost trimis la Bizanţ, unde i s-a tăiat
capul. Mai târziu Constantin cel mare, a zidit o biserică unde i-au fost mutate moaştele.
Rugăciune: Sfinte martir Mochie, cu îngerii bucurându-te, mântuieşte din primejdii pe cei ce te
laudă şi roagă-te neîncetat pentru noi toţi. Amin!.

12 V. În această zi de 12 a lunii Mai, pomenim pe sf. episcop Epifanie(†403),precum şi pe sf.

Gherman al Constantinopolului (†733).
Epifanie a fost din ţara Feniciei, din ţinutul Elefterapolei. A primit o bună educaţie. Era evreu şi
ţinea legea ebraică. La un moment dat, a căzut de pe un asin. Un creştin i-a tămăduit rana şi s-a
îngrijit de el. După aceea, a văzut pe un monah care s-a întâlnit cu un sărac care-i cerea
milostenie, şi căruia i-a dat haina sa, şi îndată acel monah pe care-l chema Luchian a fost
îmbrăcat, din ceruri, cu un veşmânt alb. În acel moment, Epifanie, a trecut la credinţa
creştinească. Şi a primit sfântul Botez de la episcop. S-a făcut şi el monah. A întrecut pe toţi cei de
vârsta sa, cu răbdarea şi prin viaţa monahală. A trăit o viaţă lungă. Prin el, D-zeu a făcut foarte
multe minuni. A ajuns episcop.
Şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pe corabie, întorcându-se de la Constantinopol, în ziua
de 12 mai 403, după ce a lăsat cu limbă de moarte ucenicilor săi să păstreze credinţa cea dreaptă
creştină şi să nu se lase atraşi de bogăţie şi de bârfă. La sosirea corabiei la Salamina popor mult,
cu lumânări în mâini îşi aştepta păstorul, şi l-au însoţit cu lacrimi până la catedrala sa, unde o
mare parte a populaţiei Ciprului a venit să-l venereze timp de 7 zile.
Cultul sfântului Epifanie s-a răspândit cu repeziciune, iar mormântul său a rămas până astăzi unul
din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al cărei patron este, împreună cu
sfântul apostol Barnaba.

Tot în această zi, îl pomenim şi pe Gherman, patriarhul Constantinopolului. Acesta a fost fiul lui
Iustinian Patriciul, bărbat luminat şi vestit în zilele împăratului Heraclie.
Întâi, Gherman, a fost hirotonit episcop al bisericii Cizicului. După aceea, trebuind bisericilor
ocârmuire înţeleaptă, a trecut din Cizic la scaunul cel mare al Constantinopolului, unde a dat
dovadă de multă înţelepciune atât în conducerea bisericii cât şi în credinţă, în celebrările liturgice,
cântări, cât şi în tâlcuirea Sfintelor Scripturi. Pe timpul ereziei iconoclaste a lui Leon Isaurul,
nereuşind să-l întoarcă pe acesta, şi-a pus omoforul pe sfânta masă, a ieşit din Patriarhie, şi a
mers la părinteasca sa casă ce se zicea a lui Platanie.
După moartea lui, sfintele lui moaşte au vindecat pe mulţi de diferite boli.
Rugăciune: Dumnezeul Părinţilor noştri, care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu
îndepărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile sf. episcop Epifanie, şi a sf. patriarh Gherman al
Constantinopolului, în pace chiverniseşte viaţa noastră. Amin!.

13 V. În această zi de 13 a lunii Mai, pomenim pe sf. martiră Glicheria (†161), precum şi Apariţia
Maicii Domnului la Fatima (1917).
Glicheria a trăit în zilele împăratului Antonin şi a guvernatorului Savin, în cetatea Traianopolei. Şi

11
 Sfinţii lunii Mai.

aducând guvernatorul jertfă idolilor în cetate, sfânta a făcut semnul cinstitei cruci pe frunte, şi a
mers la guvernator, declarând că este creştină şi roaba lui Cristos. Şi îndemnând-o guvernatorul
ca să jertfească, ea a intrat în capişte(locul de închinare la idoli), şi, făcând rugăciune către
Dumnezeu, a surpat idolul lui Dia şi l-a zdrobit. Iar păgânii ce erau acolo au început să arunce cu
pietre asupra ei, dar nu ajungeau le ea. De aceea au spânzurat-o de cosiţe şi au strujit-
o(zgârietură adâncă). Apoi au pus-o în temniţă, dându-se poruncă să nu i se dea mâncare multe
zile. Dar ea primind hrană prin înger, nici un rău n-a pătimit; Şi intrând la dânsa în temniţă
guvernatorul şi găsind vase cu pâine şi lapte şi apă, cu toate că temniţa era încuiată s-au mirat cu
toţii. După aceea a fost supusă la multe felurite chinuri şi rămânând nevătămată, a făcut pe
temnicerul Laodichie să se minuneze, şi, în final să mărturisească pe Cristos, pentru care i s-a şi
tăiat capul. Iar sfânta a fost dată la fiare şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, şi se îngropară
sfintele ei moaşte în Iraclia Traciei.
Rugăciune: Sfântă martiră Glicheria, mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Tot în această zi pomenim Apariţia sf. Fecioare la Fatima.

Sunt multe persoane care afirmă că au viziuni. În aceste cazuri, Biserica nu se pronunţă niciodată
înainte de a analiza bine evenimentele. Cert este că persoanele care în Biserică au datoria de a
învăţa sunt foarte atente atunci când tratează despre această temă. Una dintre condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească un eveniment pentru a fi acceptat de Biserică este aceea că întregul
mesaj trebuie să fie în concordanţă cu învăţătura lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. De fapt,
revelaţiile particulare autentice nu fac altceva decât să reamintească adevărurile de credinţă care
au fost abandonate sau să revigoreze viaţa credincioşilor prin îndemnuri la credinţă, convertire şi
pocăinţă. Evenimentele de la Fatima se înscriu în această direcţie.
În ziua de 13 mai 1917, în preajma amiezii, Sfânta Fecioară a apărut unor păstoraşi: Lucia dos
Santos (de 10 ani), Iacinta şi Francisc (de 7 şi, respectiv, 9 ani). Aceştia erau cu turma lor la
păscut într-o vale numită Cova d'Iria, situată la trei kilometri de Fatima. Sfânta Fecioară le-a cerut
copiilor să revină în acel loc în fiecare zi de 13 a lunii până în octombrie.
Astfel, Fatima a devenit un loc de pelerinaj cunoscut mai întâi de cei apropiaţi copiilor, dar apoi de
lumea întreagă. Mesajul acestor apariţii poate fi redus la trei idei: pocăinţă pentru păcate,
îndemnul de a recita sfântul Rozariu în acest sens, şi, consacrarea la Inima Neprihănită a Sfintei
Fecioare Maria.
În discursul de la Angelus din 26 august 1986, Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea spunea că
"Sfânta Fecioară a venit în ajutorul nostru pentru că mulţi nu vor să primească invitaţia Fiului lui
Dumnezeu de a se întoarce la casa Tatălui".
Îndemnul "Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie" (Mc 1,15) constituie începutul predicii lui Isus.
Mama lui Dumnezeu ne aminteşte la Fatima că pocăinţa este o constantă a vieţii noastre care nu
trebuie să fie trăită numai în timpul Postului Mare. Totdeauna trebuie să reparăm lipsurile şi
slăbiciunile personale şi ale celorlalţi. Această virtute se exprimă în primul rând prin frecventarea
deasă şi conştientă a sacramentului penitenţei, dar ea trebuie să fie prezentă în toate activităţile
cotidiene: în observarea exactă a programului personal de viaţă, în caritatea autentică faţă de cei
din jurul nostru îndeosebi faţă de cei care suferă, sau, prin renunţarea de bunăvoie la unele lucruri
permise. În acest sens avem de învăţat de la aceşti trei copii care deseori îşi impuneau singuri
renunţări cu intenţia de a face pocăinţă. Iacinta a suferit mult înainte de a muri. Toate aceste
suferinţe le oferea ca ispăşire. De multe ori ea constata că ele nu sunt suficiente. Pentru aceasta
îşi propunea să renunţe şi la micile alinări pe care le primea. Ea spunea: "Îmi este sete, dar nu
vreau să beau. O ofer lui Isus pentru păcătoşi. M-au lăsat să aleg: să beau lapte sau să mănânc
un strugure. Dar eu am ales laptele care nu-mi place, pentru a-i oferi lui Isus acest sacrificiu".
Toţi suntem chemaţi la pocăinţă, iar modalităţile de care dispunem nu sunt puţine.
La Fatima, Sfânta Fecioară ne-a propus şi o altă formă în care putem repara urmările păcatului:
este rugăciunea Sfântului rozariu pe care, din fericire, mulţi îl recită cât mai des. Fiind cea mai
apropiată de Fiul său, Sfânta Fecioară este în acelaşi timp alături de noi, mădularele Trupului
Mistic al lui Cristos. Ea poate să mijlocească de la Fiul ei ispăşirea de care noi avem nevoie.
Devoţiunea noastră către Sfânta Fecioară Maria trebuie să meargă până acolo încât să ne
consacrăm total Inimii sale Neprihănite. Unde putem să fim mai apăraţi şi mai protejaţi?. O
asemenea consacrare înseamnă să ne apropiem - prin mijlocirea Sfintei Fecioare - de acelaşi

12
 Sfinţii lunii Mai.

Izvor al vieţii care oferă necontenit haruri oamenilor. În decursul istoriei au avut loc mai multe
consacrări de acest fel; Sfântul Părinte Pius al XII-lea, care a fost hirotonit preot la Roma în ziua
primei apariţii a Sfintei Fecioare la Fatima, a consacrat Inimii Neprihănite întregul neam omenesc
şi în special Rusia. În zilele noastre, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a reînnoit această
consacrare. Nici noi, românii, nu am rămas insensibili la acest îndemn, deoarece, la 22 august
1948, în catedrala din Iaşi, avea loc consacrarea întregii eparhii Inimii Neprihănite.
Aşadar, ne dăm seama că ceea ce ne cere Sfânta Fecioară astăzi nu constituie noutăţi absolute.
În esenţă, mesajul sf. Fecioare se îndreaptă spre fiecare dintre noi, îndemnându-ne la o analiză a
modului în care ne trăim credinţa. Chiar dacă experimentăm realitatea tristă a păcatului nu trebuie
să ne descurajăm, dar să avem tăria de a reveni la comuniunea cu Dumnezeu.
În mod concret, iată ce ne îndeamnă slujitoarea lui Dumnezeu, Alexandrina M. da Costa, o
persoană carismatică portugheză care a murit în anul 1955: "Să înfăşurăm lumea cu rugăciune şi
iubire, cu recitarea rozariului şi să spălăm nelegiuirile sale cu sângele preţios al lui Cristos prin
intermediul împărtăşaniilor reparatoare, pentru ca ea să nu fie învăluită de flăcările războiului şi
inundată de râuri de sânge şi de lacrimi omeneşti".
Rugăciune: Fecioara Rozarului de la Fatima, primeşte rugăciunile pe care le facem, în special la
Inima ta neprihănită, şi dă-ne harul să rămânem credincioşi în ea până la sfârşitul vieţii noastre.
Amin. Bucură-te Marie...(3 ori).

14 V. În această zi de 14 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Isidor din Chios (†250).
Isidor din Chios a trăit în zilele împăratului Deciu, trăgându-se de neam din cetatea Alexandriei. Şi
mergând cu oastea, la care avea rangul ce se numea option, şi coborându-se în insula Chios cu
flota oastei, peste care era căpetenie Numerie, i-a fost descoperită credinţa sa în Cristos, şi că, nu
dă cinste zeilor. Iar sfântul Isidor şi-a mărturisit pe faţă credinţa în Cristos, şi văzând Numerie că
nu-l poate întoarce, a poruncit de i s-a tăiat capul, şi aşa a luat cununa muceniciei.
Rugăciune: Sfinte martire Isidor din Chios, roagă-te şi pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

15 V. În această zi de 15 a lunii Mai, pomenim pe cuv. Pahomie cel Mare (†346), precum şi pe
sf.arhiepiscop Ahile al Larissei, Taumaturgul (sec.V-VI).
Din dorinţa de a ajunge la o desăvârşire spirituală deosebită, mulţi creştini, în primele veacuri, se
retrăgeau în pustiu unde îşi impuneau o viaţă aspră, trăind într-o singurătate aproape totală; ei se
numeau: eremiţi, monahi, anahoreţi. Deşi râvna lor a fost lăudată şi preţuită de lumea creştină, s-a
pus întrebarea dacă îndârjirea lor în a se supune la cazne, posturi, vegheri prelungite era o trăire
autentică a evangheliei, sau o vocaţie cu totul specială. Mai mult, singurătatea lor îi punea în
primejdia de a cădea în orgoliu sau în atitudini bizare. Pentru eliminarea acestei primejdii, un
călugăr egiptean din secolul al IV-lea, Sfântul Pahomie cel Mare, propune o nouă formă de viaţă
călugărească: cenobismul, sau viaţa comună, formă în care disciplina şi autoritatea elimină
anarhia anahoreţilor.
El a format pe ucenicii săi la viaţa în comun, întemeind nu departe de malurile Nilului, primul
"cenobium", comunitate de viaţă spirituală, după exemplul aceleia întemeiate de Apostoli la
Ierusalim, bazată pe comuniunea în rugăciune, în muncă, în grija de cele necesare vieţii,
concretizată într-o sinceră şi deplină slujire reciprocă. Legea fundamentală care reglementa
această viaţă era Sfânta Scriptură, pe care călugărul o învăţa pe de rost şi o recita cu glas scăzut
în timp ce se ocupa de lucru manual. Aceasta era şi principala formă de rugăciune: întâlnirea cu
Dumnezeu prin sacramentul Cuvântului.
Sfântul Pahomie s-a născut în Egiptul de Sus, în anul 287, din părinţi păgâni. La vârsta de
douăzeci de ani a fost înrolat cu forţa în armata imperială şi a ajuns prizonier în Teba, împreună cu
alţi recruţi. Ascunşi de întunericul nopţii, câţiva creştini s-au apropiat de ei şi le-au oferit ceva de
mâncare. Gestul necunoscuţilor l-a impresionat pe Pahomie, care i-a rugat să-i spună cine i-a
îndemnat să facă aceasta. "Dumnezeu din cer", a fost răspunsul creştinilor. În noaptea aceea,
Pahomie s-a rugat la Dumnezeul creştinilor să-l scape de lanţuri, făgăduind în schimb să-şi dedice
viaţa cu totul slujirii Sale. Fiind pus în libertate, şi-a împlinit făgăduinţa, cerând să fie primit în
comunitatea creştină dintr-o localitate din sud, actualul Kasr-es-Sayad; aici s-a pregătit pentru
botez şi a devenit creştin.
Câtva timp a dus o viaţă ascetică, de rugăciune şi post, lucrând la diferite familii din partea locului.

13
 Sfinţii lunii Mai.

Apoi, timp de şapte ani a stat sub conducerea unui călugăr în vârstă, Palamon. Într-o zi, aflându-
se în singurătatea pustiului, o voce misterioasă i-a cerut să-şi fixeze acolo locuinţa, deoarece în
jurul lui se va aduna mulţime de ucenici. Era în anul 325. După douăzeci şi trei de ani, de stat aici,
în 348, când Pahomie părăsea acest pământ, în ţinutul acela erau nouă mănăstiri de bărbaţi şi
una de femei, cu peste şapte mii de călugări şi călugăriţe. Locul unde a fost înmormântat Sfântul
Pahomie a rămas necunoscut, deoarece pe patul de moarte a chemat pe ucenicul său Teodor şi i-
a cerut să-i promită că va ascunde rămăşiţele sale pământeşti, astfel încât pe mormântul său să
nu se ridice nici un fel de biserică, asemănătoare cu "martyrion", capele ce se ridicau pe
mormintele martirilor. Era ultimul act al vieţii sale de adâncă umilinţă şi totală dăruire numai lui
Dumnezeu.
Rugăciune: Povăţuitor de turmă al Păstorului celui mai mare te-ai arătat, cuvioase Pahomie cel
Mare. De aceea, te rugăm să mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Tot in această zi, îl pomenim pe sfântul arhiepiscop Ahile al Larissei, Taumaturgul. Acesta a trăit
pe vremea împăratului Constantin cel Mare, şi era născut şi crescut din părinţi binecredincioşi, de
la care învăţase religiozitatea şi cinstirea de Dumnezeu, împreună cu învăţătura cea lumească, şi
cu filozofia cea mai înaltă. Şi împodobindu-se pe sine cu toate bunătăţile cele binecuvântate de
Dumnezeu, a fost ales arhiereu al Larisei, celei ce se află în a doua Tesalie, de către toţi cei ce ce
locuiau în Grecia. A participat la Sinodul cel mare din Niceea, care a caterisit pe Arie şi pe cei
împreună cu el. La Larisa, a surpat multe capişti idoleşti, şi a izgonit demoni din oameni. Cu
ajutorul lui s-au ridicat şi multe biserici.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarh Ahile al Larissei, Taumaturgul, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele
noastre. Amin !.

16 V. În această zi de 16 a lunii Mai, pomenim pe Cuv. Teodor cel Sfinţit (sec.IV), precum şi pe
Sf. Ioan Nepomuk (†1383).
Teodor sfinţitul, a fost ucenicul preacuviosului Pahomie cel Mare. Acesta, pentru sfinţenia şi
curăţia lui cea mare, încă de pe când trăia era supranumit ca: ,,sfinţit’’. El, de mic copil a iubit
foarte mult pe D-zeu, putând fi numit ca vas ales, biserică şi lăcaş a lui D-zeu. A călugărit sub
ocârmuirea sf. Pahomie cel Mare, făcându-se întru toate asemenea lui, alungând toată boala şi
toată slăbiciunea de la oameni. După moartea sf. Pahomie a fost ales protoegumen peste
mănăstirile din Egipt. A trecut la cele veşnice în anul 368.
Rugăciune: Cuvioase Teodor cel Sfinţit, mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.

Tot in această zi, îl pomenim pe sf. Ioan Nepomuk(+1383)

Nepomuk este o mică localitate din Boemia despre care poate nu s-ar fi ştiut nimic niciodată, dacă
în anul 1320 nu s-ar fi născut aici, dintr-o familie de oameni înaintaţi în vârstă, care s-au rugat mult
lui Dumnezeu să aibă şi ei un copil, acela care avea să rămână în istoria Bisericii cu numele de
Ioan Nepomuk. De mic se simţea atras spre viaţa de reculegere şi rugăciune pe care a descoperit-
o în mănăstirea cistercienilor din apropierea casei părinteşti. După ce a terminat studiile
superioare la universitatea recent înfiinţată de Carol al IV-lea în Praga, a fost sfinţit preot şi i s-a
încredinţat misiunea de predicator la catedrala oraşului. Locuitorii din Praga, şi îndeosebi studenţii,
simţeau că o lumină răsare în mijlocul lor, de aceea îl înconjurau cu drag şi îi ascultau cuvântul. I
s-a oferit un scaun episcopal, de asemenea şi alte posturi de mare însemnătate şi cu venituri
substanţiale, dar el a refuzat categoric; a acceptat numai oficiul de administrator al operelor de
binefacere, considerând că astfel va avea posibilitatea de a veni în ajutorul celor mulţi şi lipsiţi.
Ioan nu s-a mulţumit numai să împartă ajutoare materiale, să hrănească sufletele cu predicile şi
apostolatul său, ci şi-a oferit serviciile şi în apărarea drepturilor oamenilor simpli în conflictele cu
cei înstăriţi şi sus-puşi. Această activitatea a trezit împotriva lui o ură ascunsă cu grijă, dar
neadormită, chiar şi în sufletul tânărului rege Venceslau. Venceslau avea şi alte motive pentru a
nu-l vedea cu ochi buni pe neobositul propovăduitor al Evangheliei. Crescut de o mamă frivolă,
ameţit de linguşelile unor supuşi interesaţi, tânărul rege Venceslau se lăsă pradă unei vieţi

14
 Sfinţii lunii Mai.

dezordonate, călcând în picioare iubirea sinceră a soţiei sale Ioana, care trebuia să suporte o viaţă
de chin. Pentru liniştirea şi întărirea sufletului ei, ea s-a adresat în spovadă preotului Ioan. Acesta
i-a dat îndrumările şi încurajarea credinţei, care au ajutat-o pe Ioana să îşi recâştige calmul şi
curajul vieţii. Venceslau, ca orice soţ incorect, a început să o bănuiască pe soţie de complicitate la
acţiuni organizate împotriva lui; s-a adresat Pr. Ioan, spiritualul soţiei şi i-a cerut, prin ademeniri şi
linguşiri, să îi descopere destăinuirile din spovadă ale Ioanei. Preotul, păstrându-şi calmul şi
demnitatea a răspuns: "Non licet" "Nu este îngăduit". Regele a recurs la ameninţări, dar de tot
atâtea ori a primit acelaşi răspuns: "Non licet". Atunci a poruncit să fie aruncat în carceră şi
torturat; a fost întins pe scaunul de tortură, i s-au rupt câteva coaste, membrele i-au fost arse cu
torţe aprinse; Ioan spuse doar atât: "Isuse, Maria!".
Deoarece nu a reuşit să obţină nici o declaraţie, regele l-a pus în libertate cerându-i să se mai
gândească. În ajunul sărbătorii Înălţării Domnului, în ziua de 16 mai 1383, preotul trecea prin faţa
palatului. Regele Venceslau l-a văzut şi a trimis să fie adus la dânsul şi i-a spus, plin de mânie:
"Ori vorbeşti, ori vei muri chiar în noaptea aceasta. Pr. Ioan tăcea şi îl privea compătimitor. "Luaţi-l
din ochii mei şi aruncaţi-l în râu", a fost decizia regelui. Călăii dinainte pregătiţi au pus mâna pe el
şi de pe podul care leagă Praga Mare de Praga Mică l-au aruncat în apele râului Moldava. În
timpul nopţii o lumină plutea încet deasupra apei. Regina, din apartamentul ei, a văzut
neobişnuitul fenomen şi a alergat la rege să îl întrebe: "Ce să fie oare acea lumină pe apă?".
Cuprins de remuşcări şi spaimă, Venceslau alergă din cameră în cameră negăsindu-şi liniştea.
Trupul lui Ioan - martir al secretului spovezii - a fost pescuit şi înmormântat în catedrala
mitropolitană.
În ziua de 14 aprilie 1719, după mai bine de 300 de ani, corpul a fost deshumat şi, spre uimirea
tuturor, limba a fost găsită intactă. Şi astăzi, un relicvar împodobit cu 1200 diamante păstrează
limba care a ştiut să tacă chiar în faţa morţii. Pe placa funerară a mormântului sunt săpate
următoarele cuvinte: "Sub această lespede zace trupul fericitului şi slăvitului făcător de minuni
Ioan Nepomuk, doctor, canonic al acestei biserici şi duhovnic al reginei; care, deoarece a păstrat
secretul spovezii, a fost chinuit crunt şi apoi aruncat de pe podul din Praga în râul Moldava, din
porunca lui Venceslau al IV-lea regele Boemiei, în anul 1383".
Confirmând cinstirea adusă de veacuri şi minunile săvârşite la mormântul lui Ioan Nepomuk, Papa
Benedict al XII-lea, în anul 1729, l-a ridicat la cinstea sfintelor altare. Şi astăzi, limba care a ştiut
să tacă, vorbeşte lumii întregi.
Rugăciune: Să-l rugăm pe sf. Ioan Nepomuk, să mijloceasă pentru noi harurile necesare pentru a
păzi şi noi, cu orice preţ, poruncile bisericiii şi ale lui D-zeu. Amin!.

17 V. În această zi de 17 a lunii Mai, pomenim pe sf.apostol Andronic şi cei împreună cu el

(sec.I), precum şi pe sf. Iunia.
Pe sf. Andronic şi Iunia îi aminteşte sf. Pavel: „Spuneţi sănătate lui Andronic şi lui Iunia, rudele
mele şi tovarăşii mei de temniţă, care sunt cu vază între apostoli. Ei au venit la Cristos mai înainte
de mine chiar.–“ (Romani 16:7)
Sf. Andronic a fost unul din cei 70 de învăţăcei ai lui Isus care au străbătut toată lumea,
predicând. El a fost însoţit de mult-minunata Iunia, care era moartă pentru lume, şi vieţuia numai
pentru Cristos Mântuitorul.
Ei au tras spre dumnezeiască cunoştinţă pe mulţi, au stricat capişti idoleşti şi au zidit
dumnezeieşti biserici în toate părţile; Şi gonind duhurile necurate de la oameni şi tămăduind boli
fără de leac, şi-au împlinit ceea ce D-zeu aştepta de la ei.
Rugăciune: Sfinţilor Apostoli Andronic şi Iunia, rugaţi-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască
iertarea păcatelor noastre.

18 V. În această zi de 18 a lunii Mai, pomenim pe sfinţii Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel,
Benedim, Paulin şi Heraclie (sec.III).
Petru era din oraşul ce se cheamă Lampsac. Dacno, domnul cetăţii evridinilor, l-a silit ca să
jertfească Afroditei, şi nevrând să se supună, ci mărturisind pe Cristos Dumnezeu, i-au zdrobit tot
trupul cu legături, cu lemne şi cu roate. Pentru aceasta în timpul chinurilor şi-a dat sufletul şi a luat
de la Dumnezeu cununa nevoinţei.
Pavel şi Andrei se trăgeau din Mesopotamia, şi erau ostaşi sub conducerea lui Dacno. Mergând

15
 Sfinţii lunii Mai.

la Atena, au fost prinşi acolo Dionisie şi Cristina, o fecioară tânără şi frumoasă. Pavel şi Andrei
trebuiau să-i păzească. Ei atentând la castitatea fecioarei, aceasta dând dovadă de tărie şi
prezentându-le învăţătura creştină, au crezut şi ei în Cristos. Pentru aceasta Pavel, Andrei şi
Dionisie au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor aruncate asupra lor; Iar sfintei Cristina, i s-
a tăiat capul.
Heraclie, Paulin şi Benedim erau din Atena şi propovăduind cuvântul Evangheliei îndemnau pe
păgâni şi pe închinătorii la idoli să se întoarcă de la deşertăciunea şi înşelăciunea idolilor. Pentru
aceasta au fost prinşi şi duşi la conducătorul local. Acesta după ce mai întâi i-a bătut cumplit şi i-a
supus şi alte multe chinuri, rămânând nevătămaţi prin puterea lui Dumnezeu, în cele din urmă, l-i
s-au tăiat capetele, şi aşa au luat fericiţii cununa muceniciei.
Rugăciune: Martirii tăi, Doamne Petru, Dionisie, Cristina, Andrei, Pavel, Benedim, Paulin şi
Heraclie, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tă-
ria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile
lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.

19 V. În această zi de 19 a lunii Mai, pomenim pe sf. episcop Patriciu şi cei împreună cu el

Acachie, Menandru şi Polien (sec.IV).
Patriciu, era episcopul Prusei, şi aflându-se despre credinţa lui în Cristos, a fost dus înaintea
eparhului Iulie, care căutând să-l facă să se închine la idoli, i-a spus că apele cele calde din
apropiere se înfierbântă prin purtarea de grijă a zeilor şi sunt vărsate pentru binele oamenilor.
Răspunsul sfântului mucenic a fost că într-adevărat pentru binele oamenilor izbucnesc apele cele
fierbinţi, însă, se înfierbântă prin puterea Domnului nostru Isus, care, a rânduit două locuri: unul
plin de bunătăţi, în care se odihnesc drepţii, iar celălalt plin de întuneric şi de foc, unde vor fi
osândiţi păcătoşii după învierea cea din morţi ; Şi căuta sfântul să explice eparhului felul şi rostul
acestei rânduieli dumnezeieşti. Însă eparhul a poruncit să fie aruncat în mijlocul apelor fierbinţi,
care lui nimic nu i-au stricat, ci, mai vârtos acelora care i-au dus în acele ape. Atunci i s-a tăiat
capul cu sabia, şi împreună cu el lui Acachie, Menandru şi Polien.
Rugăciune: Sfinte episcop Patriciu şi cei împreună cu el Acachie, Menandru şi Polien, rugaţi-vă
pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

20 V. În această zi de 20 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Talaleu (†284).

Acesta a trăit în zilele împăratului Numerian din Liban; pe tatăl său îl chema Veruchie şi pe maică-
sa Romilia. După ce a învăţat meşteşugul doctoricesc şi aflându-se despre el că este creştin a fost
prins şi a fost adus înaintea guvernatorului Teodor. Acesta, neputându-l lămuri să aducă jertfă la
idoli, a poruncit unor slujitori ca să-i fie găurite gleznele şi să i se introducă ştreang prin găurile
făcute, apoi să fie spânzurat cu capul în jos; Dar, celor care trebuiau să ducă la îndeplinire
această poruncă, l-i s-a luat mintea de către puterea dumnezeiască, şi, au găurit un trunchi de
lemn, ca şi cum ar fi fost găurit sfântul, şi au spânzurat acest lemn.
Doi din aceşti servitori, Alexandru şi Asterie, văzând acea mare minune, au crezut în Cristos, dar
pentru aceasta li s-au tăiat capetele. După aceea sfântul a fost supus la multe chinuri iar la sfârşit,
i s-a tăiat şi lui capul la Edesa, cetatea egeilor.
Rugăciune: Sfinte martire Talaleu şi voi Alexandru şi Asterie, rugaţi-vă pentru noi pentru ca bunul
D-zeu să ne păzească de orice rău. Amin!.

21 V. În această zi de 21 a lunii Mai, pomenim pe (†) Sf. împăraţi Constantin şi Elena.

În duminica Rusaliilor din anul 337, sub acoperişul palatului său de la marginea Nicomediei (astăzi
Izmir - Turcia, pe malul mării de Marmara) închidea ochii unul dintre marii împăraţi ai imperiului
roman şi primul împărat creştin, Constantin cel Mare. Cu câteva zile înainte ceruse şi primise
botezul din mâinile Episcopului Eusebiu al Nicomediei, după ce timp de 24 de ani, deşi nebotezat,
a dat libertate Bisericii creştine - până atunci singura netolerată în imperiul roman - şi a sprijinit-o
material şi moral.
-Amânarea botezului până în pragul morţii,
-Păstrarea calităţii de "pontifex maximus"-şeful cultului păgân, şi
-O viaţă personală discutabilă,
Au făcut ca în unele părţi ale Bisericii să nu i se acorde titlul de "Sfânt".

16
 Sfinţii lunii Mai.

Biserica din Răsărit, ţinând seamă de marile servicii aduse credinţei creştine, îl cinsteşte ca Sfânt,
împreună cu mama lui, Sfânta Elena.
"Martirologiul Roman" o aminteşte pe Sfânta Elena la 18 august şi cu acest prilej menţionează că
este mama lui Constantin cel Mare "Împăratul prea pios, care cel dintâi a dat celorlalţi principi un
exemplu strălucit de apărător şi susţinător al Bisericii".
Elena era de loc din Bitinia, (ţinut care aparţine astăzi Turciei şi aflat pe ţărmul Mării Negre şi al
Mării Marmara), dintr-o familie de jos, dar pentru calităţile ei a fost luată în căsătorie de către
tribunul Constanţiu Clorus; din căsătoria lor s-a născut, în 285, Constantin. Când soţul său,
Constanţiu Clorus ajunge "Augustus", adică împărat, împreună cu Galerius, este silit să o
repudieze pe Elena, deoarece legea romană nu permitea căsătoria între un patrician şi o femeie
din poporul de jos. Elena se retrage mâhnită. Probabil în această perioadă cunoaşte şi îndrăgeşte
credinţa creştină. Constantin, fiul său conduce armatele romane în Britania şi când tatăl său
moare, în 306, legiunile britanice îl aclamă pe tânărul comandant "Augustus", împărat. Îndată o
cheamă lângă el pe mama sa Elena, căreia îi dă titlul de "Nobilissima Femina" - "Doamnă prea
Nobilă". După ce Constantin va deveni "totius orbis imperator" - "împărat al întregului pământ" -
Elena va primi cea mai înaltă onoare la care putea aspira o femeie, titlul de "Augusta".
Constantin a istorisit sub jurământ Episcopului Eusebiu al Nicomediei că în preajma bătăliei
decisive care avea să-l ridice pe culmea puterii, a văzut pe cer, ziua în amiaza mare, o cruce
strălucitoare având inscripţia "in hoc signo vinces" ("în acest semn vei învinge"). Noaptea, în vis, i
s-a părut că vede pe Cristos purtând în mână o cruce, care i-a spus să imprime acest semn pe
steagurile sale. El se trezeşte, împlineşte porunca şi porneşte la luptă. Cu toate că nu avea decât
20.000 de ostaşi, împotriva celor 150.000 ai adversarului, victoria este de partea lui. Din acest
moment, Constantin hotărăşte o schimbare fundamentală în viaţa politică şi socială a imperiului.
Prin decretul de la Milano, din 313, dă libertate deplină Bisericii creştine; interzice serbările şi
ceremoniile cu manifestări imorale sau sângeroase; generalizează ţinerea zilei de repaus
duminica, oferă edificiile imperiale din Roma pentru locuinţa Capului Bisericii, Papa, şi pentru
transformarea lor în lăcaşuri de închinăciune, contribuie la construirea de biserici; construieşte pe
malul Bosforului un oraş nou în care bisericile şi monumentele creştine să fie locurile cele mai
însemnate, dă legi care apără demnitatea şi trăinicia căsătoriei, etc.
Tot Constantin intervine şi ajută pe Episcopi să se adune în primul Sinod Ecumenic, la Niceea, în
325. Între timp, mama sa Elena se ocupă de organizarea operelor de binefacere şi împodobirea
lăcaşurilor sfinte. Îndeosebi merge în Palestina, unde iniţiază săpături pentru descoperirea
lemnului Sfintei Cruci şi a mormântului Domnului; încurajată de buna reuşită, continuă această
căutare şi la Betleem, unde identifică locul naşterii lui Isus, iar pe muntele Măslinilor locul unde s-a
înălţat la cer. Peste tot sunt îndepărtate construcţiile păgâne, ridicate în cinstea idolilor, şi înălţate
Bazilici rămase celebre.
După trei secole de suferinţe şi sacrificii, lumea creştină trăieşte o primăvară a vieţii spirituale şi
materiale, pentru care aduce mulţumire lui Dumnezeu şi laudă Sfintei Elena Augusta şi fiului ei
Constantin, pe care îl numeşte "cel întocmai cu Apostolii". Pe arcul de triumf ridicat din ordinul lui
Constantin pentru a imortaliza biruinţa de la "Pons Milvius" (Podul Vulturilor, peste Tibru),
împăratul afirmă că a câştigat victoria "Instinctu divinitas" ("din imboldul divinităţii"); fără îndoială,
el a împlinit o misiune divină în folosul Bisericii lui Cristos, şi pentru aceasta, dincolo de greşelile
personale, i se cuvine recunoştinţă şi cinstire.
Istoria Sfintei Elena şi a fiului ei Constantin ne arată că izvorul luminii nu numai sufleteşti, ci a
întregii lumi, este Crucea Sfântă a Mântuitorului şi ne îndeamnă să imprimăm pe steagul vieţii
noastre acest semn dumnezeiesc.
La Roma, în Piaţa San Giovanni in Laterano, Sfântul Părinte Sixt al V-lea a instalat la intrarea în
capela papală Scara Sfântă pe care tradiţia o respectă ca fiind scara pe care Mântuitorul a urcat la
judecată în palatul lui Pilat din Pont. Ea este formată din 28 de pietre pe care Sfânta Elena le-a
adus piatră cu piatră din Ierusalim şi le-a reconstituit în Cetatea Eternă. De secole şi secole,
pelerinii o urcă în genunchi în semn de adâncă veneraţie.
Rugăciune: Aşa cum odinioară, împăratul Constantin, cu semnul sfintei cruci a învins oştile
duşmane, tot aşa şi noi cu acest semn în inimi şi în suflete, vom învinge orice duşman al sufletelor
noastre. Amin!.

17
 Sfinţii lunii Mai.

22 V. În această zi de 22 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Vasilisc (sec.III), precum şi pe Sf. Rita
de Cascia (†1457).
Vasilisc a trăit în zilele lui Maximian şi era din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, nepot al
sfântului mare mucenic Teodor Tiron.
Aflându-se că este creştin, a fost prins de slujitorii ce fuseseră trimişi de guvernatorul Agripa.
Aceştia legându-l şi încălţându-l cu încălţăminte de fier care aveau într-însele multe cuie ascuţite,
I-au alergat pe drumul Comanelor. În satul Dacnon, au găzduit la o femeie, anume Traiani, legând
pe Vasilisc de un paltin uscat cu mâinile la spate; şi făcând sfântul rugăciune, a înverzit paltinul şi
a înfrunzit, iar acolo unde sta a ieşit din pământ o fântână cu apă curată, ceea ce văzând slujitorii
şi femeia aceea, se zice că au crezut în Cristos şi l-au dezlegat pe sfântul din legături. Şi dacă au
sosit la oraşul Comanelor, Vasilisc a fost dus înaintea guvernatorului, şi nevoind el a jertfi, a făcut
cu rugăciunea sa să se pogoare foc din cer şi a ars capiştea idolilor şi idolul din ea, Apolon. Atunci,
guvernatorul, a poruncit să i se taie capul şi să i se arunce trupul în râu; şi aşa şi-a luat cununa
muceniciei, întru mărirea şi lauda Dumnezeului nostru, Amin.
Rugăciune: Sfinte martire Vasilisc, mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

Tot în această zi, o pomenim pe sfânta Rita de Cascia(+1457), văduvă.

Privită de aproape şi dând la o parte aureola legendei, avem în faţă inima plină de omenie a unei
femei care nu a trecut indiferentă pe lângă tragedia durerii şi a mizeriei materiale, morale şi
sociale. Evenimentele vieţii sale sunt evenimentele de ieri, de azi şi de totdeauna. Evenimente,
care ni-i se întâmplă, într-un fel sau altul, fiecăruia dintre noi.
Rita s-a născut în anul 1381, într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Raccaporena. A crescut în frica
de Dumnezeu, alături de părinţii ei înaintaţi în vârstă, a căror autoritate a respectat-o atât de mult
încât, pentru a face voinţa lor, a renunţat la gândul de a intra în mănăstire şi a acceptat să se
căsătorească cu un tânăr violent şi certăreţ, Paul Ferdinard. Biografiile sfintei ne prezintă icoana
unei vieţi de familie ca multe altele: o soţie bună, iertătoare, atentă să nu provoace supărare
soţului, ale cărui abateri ea le cunoştea bine, dar care suferă şi se roagă în tăcere. Bunătatea ei
reuşeşte până în cele din urmă să înmoaie inima lui Paul, care îşi schimbă viaţa şi obiceiurile, dar
nu reuşeşte să facă uitate vechile ameninţări din partea numeroşilor săi duşmani. Într-o seară,
cineva intră speriat în casă şi îi spune Ritei că soţul ei zace mort pe marginea unui drum. Cei doi
copii ai lor, de acum mărişori, au jurat să se răzbune; Rita încearcă să îi convingă să renunţe la
acest gând, dar a trebuit să îşi dea seama că toate eforturile ei sunt zadarnice, şi atunci a găsit
curajul să-L roage pe Dumnezeu să îi cheme la El mai degrabă decât să permită să îşi păteze
mâinile cu o crimă. Rugăciunea ei, omeneşte de neînţeles, a fost ascultată. Rămasă fără soţ şi
fără copii, Rita se duce şi bate la poarta mănăstirii călugăriţelor augustiniene din Cascia, dar
cererea nu i-a fost primită.
Întorcându-se în căminul ei pustiu, se roagă fierbinte, şi timp îndelungat, la cei trei protectori ai ei:
Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Neculai de Tolentino. Şi într-o noapte se
întâmplă minunea: cei trei sfinţi apar, o invită să îi urmeze, dau la o parte poarta mănăstirii, bine
asigurată cu zăvoare şi lanţuri, şi o conduc în mijlocul capelei unde călugăriţele făceau rugăciunile
de la miezul nopţii.
Astfel Rita a fost primită în mănăstire şi a îmbrăcat haina călugărească, împlinindu-şi dorinţa din
copilărie de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, consacrându-se unei vieţi de rugăciune, de aspră
pocăinţă şi de iubire faţă de Cristos Răstignit pe Cruce. Ca răsplată, Isus Cristos a asociat-o în
mod vizibil la suferinţele sale, înfingând în fruntea ei un spin din coroana purtată de El.
Spinul miraculos primit în timpul unui extaz i-a produs o rană foarte dureroasă, care a supurat
până la moarte, adică timp de 14 ani. Renumele sfinţeniei ei a trecut dincolo de zidurile mănăstirii.
Rugăciunile Ritei au obţinut de la Dumnezeu numeroase vindecări minunate şi conversiuni. Pentru
ea, nu cerea decât să i se dea durerile prin care îi uşura pe semenii ei. Şi-a sfârşit viaţa în
mănăstirea din Cascia, în anul 1457, şi a fost canonizată în mod oficial în 1900. Este numită
"mijlocitoarea cazurilor disperate". Viaţa şi rugăciunile ei aduc şi astăzi pacea şi curajul în multe
suflete.
Rugăciune: Sfântă Rita, dobândeşte-mi iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, precum şi
faţă de virtuţile pe care le-ai practicat tu în mod deosebit: umilinţa, ascultarea, curăţia, răbdarea,
evlavia şi resemnarea la voinţa lui Dumnezeu. Amin!.

18
 Sfinţii lunii Mai.

23 V. În această zi de 23 a lunii Mai, pomenim pe cuv. episcop martir Mihail (†826).

Acest sfânt ce poartă numele îngeresc Mihail, fiind dăruit lui Dumnezeu din braţele mamei sale, şi
curăţindu-se pe sine în toată viaţa, a fost hirotonit preot a lui Dumnezeu celui preaînalt, şi fiind
întărit de Dumnezeu, a luptat pentru dreapta credinţă în cultul icoanelor. De aceea adresându-se
tiranului împărat Leon Armeanul, cel care a declanşat prigoana împotriva cinstitorilor de icoane, i-a
spus tranşant: "Eu mă închin şi cinstesc dumnezeiasca şi cinstita icoană a Mântuitorului nostru
Isus Hristos, şi a sfintei Maicii Sale, iar dogma şi porunca ta o scuip şi nu o bag în seamă".
De aceea împăratul l-a exilat dintr-un loc în altul. Şi aşa făcând alegerea cea bună şi
împodobindu-se cu multe cununi: ,,s-a alipit către arhierei ca un arhiereu, şi către mucenici ca un
mucenic’’.
Rugăciune: Ca un mare soare răsărind, pe toţi luminezi cu lumina virtuţilor tale, cuvioase episcop
martir Mihail, roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.

24 V. În această zi de 24 a lunii Mai, pomenim pe Cuv. Simeon din Muntele Minunat (†596).
Acest cuvios a trăit în zilele bătrânului Iustin, şi s-a născut în Antiohia Siriei, din tatăl Ioan, care era
din Edesa, şi din maica Marta, fiind crescut în aceeaşi cetate a Antiohiei.
Zămislirea lui în pântece s-a făcut prin multă rugăciune.
Ajungând la şase ani, el a dispreţuit toate cele de jos, pământeşti, s-a suit pe munte şi acolo s-a
obişnuit cu viaţa grea şi cu răbdarea. Şi avea adesea dumnezeieşti vedenii şi îngereşti arătări,
care-I îndreptau spre cele ce trebuia a face, îl învăţau cele ce sunt bune şi care sunt cele rele. Prin
el, D-zeu a făcut multe minuni.
A locuit la o mănăstire 6 ani, apoi, s-a urcat pe un stâlp unde a stat optsprezece ani. După aceea
a mers pe Muntele minunat, la un loc înalt cu pietre seci, pe care a petrecut zece ani, şi suindu-se
pe stâlpul cel mic a petrecut acolo patruzeci şi cinci de ani, ajungând la vârsta de optzeci şi cinci
de ani, şi adormind, a fost mutat la ceruri.
Rugăciune: Sfinte cuvioase Simeon din Muntele Minunat, roagă-te pentru mântuirea sufletelor
noastre. Amin!

25 V. În această zi de 25 a lunii Mai, pomenim † A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
(823).
Cinstitul şi sfântul cap a lui Ioan, a fost ascuns multă vreme, după care a izbucnit din sânurile
pământului, ca aurul din baie, nu închis în vas de lut ca mai înainte, ci la loc sfânt, în vas de argint.
Şi fiind vestit acest lucru de un preot şi fiind adus din Comane- Capadochia, a fost primit, cu multă
bucurie de tot poporul din Constantinopol în frunte cu împărăteasa Teodora şi fiul ei Mihail în anul
823. Şi cu credinţă închinându-se cinstitului şi sfântului cap, acesta a fost pus la loc sfânt.
Rugăciune: Ca o D-zeiască vistierie ascunsă în pământ, descoperitu-ne-a nouă Cristos, capul tău,
Ioane proroc Înaintemergător, rugămu-ne ţie ca să mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor
noastre. Amin!.

26 V. În această zi de 26 a lunii Mai, pomenim pe sf. apostol Carp din cei 70 (sec.I), precum şi pe
Sf. Filip Neri (†1525).
Carp a fost apostol al Domnului, din cei şaptezeci de apostoli şi ucenici. El a slujit sf. Pavel la
propovăduirea Evangheliei şi purtând dumnezeieştile Iui epistole către cei cărora erau trimise, a
învăţat pe mulţi dintre păgâni a se închina şi a cinsti Sfânta Treime. După aceea, a mers la Răsărit
ca o stea luminoasă, luminând lumea cu dumnezeieştile învăţături, făcând în toate zilele multe şi
mari minuni. Şi multe cetăţi şi popoare au venit la credinţa în Cristos, botezând pe mulţi, pentru
care a suferit multe prigoniri şi neplăceri, neînfricoşându-se la mânia dregătorilor. Drept aceea,
aşa cum el a mărit pe Dumnezeu în mădularele lui, aşa şi el a fost mărit de Dumnezeu. Şi acum
moaştele sale curăţă tot felul de boli şi alungă duhurile necurate.
Rugăciune: Sfinte Apostole Carp, roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască iertarea păca-
telor noastre. Amin !.

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Filip Neri (1515-1595).

Înainte de a muri, la vârsta de 80 de ani, Filip Neri a aruncat pe foc toate manuscrisele sale pe

19
 Sfinţii lunii Mai.

care le ţinea ascunse în sertare. Cu mult înainte, la 24 de ani, a strâns toate cărţile ce le adunase
el, afară de Sfânta Scriptură şi de «Summa Teologica» - «Enciclopedia Teologică» a Sfântului
Toma, le-a vândut la anticariat, iar banii luaţi pe ele i-a împărţit la săraci. Din acel moment,
Dumnezeu singur avea să ocupe, gândul şi inima lui. «Dacă vrem să ne dăruim cu totul slujirii
aproapelui nostru - repeta adesea - nu trebuie să mai păstrăm pentru noi înşine, nici timp, nici
spaţiu».
Filip Neri aduna în jurul său pe copiii neastâmpăraţi din mahalalele Romei şi le făcea educaţie prin
jocuri şi distracţii. Celor care se plângeau de gălăgia făcută de copii le răspundea: « Dacă nu fac
fapte rele, eu nu m-aş supăra chiar dacă ar încerca să taie lemne pe capul meu ». Pentru a veni în
ajutorul celor mai lipsiţi, nu se sfia să cerşească ajutor pentru aceştia, chiar pe stradă. Într-una din
zile, un oarecare trecător, supărat de insistenta Sfântului, îi trase o palmă. «Aceasta este pentru
mine, răspunse Filip surâzând; acum dă-mi câţiva bani pentru copiii mei». Trăind în plină epocă a
reformei şi a contrareformei, el şi-a exprimat punctul de vedere într-o formă foarte grăitoare: «E
posibil să restaurăm instituţiile umane prin sfinţenie, nu să restaurăm sfinţenia prin instituţii».
Filip s-a născut la Florenţa, în anul 1515. Vioi, vesel şi optimist din fire (a meritat să i se spună
«Peppo cel bun»), s-a apucat de diferite meserii, chiar şi aceea de negustor, la San Germano,
aproape de Cassino, pe când avea 18 ani. A studiat trei ani la Roma, apoi a părăsit studiile, şi-a
vândut cărţile, după cum am aflat, pentru a se dărui activităţilor de binefacere. A fost sfinţit preot la
vârsta de 36 de ani şi nu mult după aceea a întemeiat Oratoriul, o asociaţie de preoţi care se
ocupa în chip deosebit cu educaţia tineretului.
Împotriva aparenţelor, Filip avea o cultură solidă: în chip deosebit a promovat şi susţinut studiile de
istorie bisericească, îndrumând spre această disciplină pe unul dintre preoţii săi, Baronius, marele
istoric de mai târziu. După vârsta de şaizeci şi cinci de ani şi-a restrâns activitatea sa la ascultarea
mărturisirilor şi la direcţiunea spirituală a nenumăratelor suflete care se adresau lui, venind din
toate păturile sociale.
În conducerea sufletelor spre desăvârşirea vieţii creştineşti, cerea aplicarea principiilor
fundamentale ale Evangheliei, dragostea şi umilinţa. Într-una din zile, Papa îl cheamă şi-l roagă să
verifice dacă o anumită persoană, despre care se vorbea mult în Roma, este într-adevăr «o
femeie sfântă». Filip se îndreaptă către adresa respectivă, dar mai întâi trece cu picioarele printr-o
baltă noroioasă. Sună la uşă şi este primit cu un zâmbet binevoitor din partea gazdei. Când însă
păşeşte cu încălţămintea murdară pe covoarele frumoase de jos, gazda îşi iese din fire şi-i
adresează cuvinte insultătoare. Filip cere scuze cu umilinţă şi se retrage fără întârziere. Ajungând
în faţa Papei, după ce îşi curăţise încălţămintea, îi arată cizmele şi-i spune: «ciubotele mele sunt
mai sfinte decât acea doamnă!». Pentru ce? «Îi lipseşte umilinţa şi blândeţea».
Pe patul de moarte simţea o mare durere în suflet pentru faptul că se afla într-un aşternut moale şi
curat, în timp ce Cristos a trăit ultimele clipe pironit pe lemnul aspru al Crucii. După încetarea din
viaţă, la 26 mai 1595, medicii au constat la toracele lui o neobişnuită curbură a coastelor, ca şi
cum s-ar fi îndoit pentru a face loc mai mult bătăilor inimii sale mari de apostol al Romei. Filip Neri
este încă o dovadă vie că trăirea credinţei şi sfinţenia nu înseamnă închiderea în sine, cufundarea
în gânduri apăsătoare, rupere de viaţă şi de oameni, ci pace şi bucurie în Spiritul Sfânt, pace şi
bucurie, care, se vor, împărtăşite celor din jur.
Rugăciune: Dumnezeule care nu încetezi a-i înălţa la gloria sfinţeniei pe slujitorii tăi credincioşi,
Dă-ne Te rugăm harul ca Sfântul Spirit să ne înflăcăreze cu acelaşi foc al iubirii care a cuprins în
chip minunat şi inima sf. Filip Neri. Amin!.

27 V. În această zi de 27 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Eladie (sec.VI-VII), precum şi pe Sf.
Iuliu Veteranul (†304).
Eladie curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se vas ales al Sfântului Spirit, a fost
uns prin alegere dumnezeiască arhiereu, şi i s-a încredinţat cârmuirea Bisericii lui Cristos. A fost
cu adevărat un bun păstor. Perşii au devastat Siria şi Palestina. Aceştia l-au prins chinuindu-l, dar
el a propovăduit pe faţă credinţa sa creştină, fapt pentru care a fost strujit la trup, dar i s-a arătat
Cristos Dumnezeul nostru, vindecându-i toate rănile, şi de aci înainte a devenit şi mai puternic în
suportarea torturilor. A fost supus şi la mai grele chinuri, până şi-a dat sufletul la Dumnezeu.
Astăzi îl pomenim şi pe Sf. Iuliu Veteranul (†304). Acesta a pătimit pe vremea împăraţilor
Diocleţian şi Maximian Galeriu, care porniseră o prigoană împotriva creştinilor, printre altele

20
 Sfinţii lunii Mai.

hotărând să îndepărteze din armata romană pe toţi soldaţii creştini. Astfel, la Durostor, în provincia
Moesia Inferior, a fost dus la judecată în faţa dregătorului locului, Maxim, şi acest soldat veteran,
pe nume Iuliu, care a fost acuzat că nu vrea să asculte de poruncile împăraţilor şi să jertfească
zeilor.
Maxim a căutat, l-a început, să-l înduplece cu blândeţe pe veteranul soldat să jertfească zeilor,
arătându-i că nu este mare lucru să facă aceasta, şi că, dacă va jertfi, se va bucura de o leafă
substanţială. Iuliu s-a împotrivit la această ofertă, arătând că banii satanei nu îl va determina să
se lepede de credinţa sa cea în Cristos. Pentru Iuliu era mai de preţ să moară pentru Cristos,
decât să ţină seama de legile păgâne care îndemnau la cinstirea zeilor.
Văzând dregătorul Maxim curajul şi neclintirea lui Iuliu în credinţă, a poruncit ca să i se taie capul.
Astfel, în anul 304, s-a pus capăt vieţii pământeşti a acestui veteran ostaş din oastea lui Cristos.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Eladie şi Iuliu , în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la
Tine, Dumnezeul nostru. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele
noastre. Amin !.

28 V. În această zi de 28 a lunii Mai, pomenim pe sf. episcop martir Eutichie.

Eutichie a fost ucenic al celor dintâi apostoli. A ajuns episcop şi a avut parte de moarte martirică,
prin care se primeşte, pentru veşnicie, cununa măririi dumnezeieşti.
Rugăciune: Sfinte episcop martir Eutichie, mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.

29 V. În această zi de 29 a lunii Mai, pomenim pe cuv. martiră Teodosia (†307).

Teodosia era o fecioară, din Cezareea. În timpul persecuţiei împotriva creştinilor care dura deja
de cinci ani, Teodosia în vârstă de 17 ani a vizitat prizonierii creştini condamnaţi în Pretoriumul din
Cezareea, Palestina. Erau Sfintele Paşti şi mucenicii vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu. Sf.
Teodosia i-a rugat să o pomenească şi pe ea când vor ajunge în faţa lui Dumnezeu.
Soldaţii au prins-o şi au dus-o în faţa lui Urban, guvernatorul, spunând că acea fecioară se închina
în faţa prizonierilor. Acesta i-a cerut să jertfească la idoli dar ea a refuzat, mărturisindu-şi credinţa
în Cristos. Apoi au torturat-o îngrozitor, rupându-i carnea cu cârlige de fier până i s-au văzut
oasele.
Muceniţa nu numai că a răbdat în tăcere toate aceste chinuri, ci le-a răbdat, cu zâmbetul pe faţă.
Când guvernatorul i-a cerut, din nou, să sacrifice la idoli, ea i-a răspuns: "Nebunule, mi s-a dăruit
ca să fiu şi eu în rândul mucenicilor". După care, i-au pus o piatră de gât, şi, a fost aruncată în
mare, dar, au salvat-o îngerii. Din nou au prins-o şi a fost dată să o sfâşie fiarele sălbatice dar
acestea nu s-au atins de ea. În final, în anul 307, călăii i-au tăiat capul.
Noaptea, Sf. Teodosia a apărut părinţilor ei, care, înainte de a deveni martiră, au încercat să o
convingă să nu se sacrifice pentru Cristos. Era îmbrăcată într-o haină strălucitoare, cu o cunună
pe cap şi o cruce strălucitoare de aur în mână, spunîndu-le: "Priviţi gloria de care aţi vrut să mă
lipsiţi!"
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Teodosia, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc,
pe Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău;
şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile ei,
ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. Amin!.

30 V. În această zi de 30 a lunii Mai, pomenim pe cuviosul Isachie (†383).

Isaachie Mărturisitorul, a fost egumenul Mănăstirii Dalmaţilor, la Constantinopol. El a trăit in
veacul al IV-lea şi era din părţile Răsăritului, unde a devenit călugăr trăind cu mari osteneli în
deşert.
A mers la Constantinopol în zilele lui Valens Arianul (364-378), ajungând egumen al celebrei
mănăstiri a Dalmaţiei, care poartă numele sf. Dalmat. Împăratul a care pornit un război împotriva
goţilor. Isaachie, i-a ieşit în faţă sfătuindu-l şi rugându-l să deschidă biserica creştinilor
dreptcredincioşi; Împăratul nu l-a ascultat. I-a ieşit din nou în faţă spunându-i că dacă nu o s-o
facă, o să moară fugind din faţa vrăjmaşilor. Împăratul, din nou, nu l-a ascultat, poruncind să-l
bată şi să fie aruncat în mărăcini. Isaachie nu s-a lăsat şi i-a ieşit înainte a treia oară, repetându-i

21
 Sfinţii lunii Mai.

ce i se va întâmpla dacă nu ascultă acest sfat. Împăratul mâniindu-se, l-a dat pe seama lui
Satornin şi a lui Victor, poruncindu-le să-l pună sub pază până ce se va întoarce cu pace. Atunci i-
a zise sfântul: "De te vei întoarce cu pace, înseamnă că mie nu mi-a grăit Dumnezeu; dar tu vei
fugi dinaintea vrăjmaşilor tăi şi vei fi prins şi-ţi va fi sfârşitul vieţii tale prin foc".
A mers împăratul la război, dar fiind biruit, a scăpat prin fugă ascunzându-se într-o şură de paie,
împreună cu prepozitul, care a fost şi el părtaş al aceleiaşi erezii. Acolo, au fost arşi de vii, de
către goţi.
Auzindu-se cele ce s-au întâmplat, Isaachie a fost scos de sub pază şi i s-a dat mare cinste
pentru prorocirea sa şi pentru mărturisirea adevăratei credinţe.
Rugăciune: Sfinte Isaachie, roagă-l pe bunul Dumnezeu să mântuiască sufletele noasre. Amin!.

31 V. În această zi de 31 a lunii Mai, pomenim pe sf. martir Ermie (sec.II).

Sfântul mucenic Ermie (Herma) a fost soldat în armata romană, la Comana, în Pont. Ajungând în
vârsă, în zilele împăratului Antonin cel Pios (138-161), s-a retras din ostăşie, refuzând orice soldă
cuvenită, mărturisindu-şi credinta sa în Cristos Domnul. A fost dus înaintea guvernatorului
Sebastian, şi supus la multe şi grele chinuri, nevrând să aducă jertfe zeilor şi împăratului, din care,
rămânând nevătămat, a atras la credinţa în Cristos şi pe vrăjitorul cel pus să-l ucidă cu otrăvuri.
Acestuia pentru că a mărturisit pe Cristos Dumnezeu, i s-a tăiat capul; iar sfântul a fost şi mai rău
chinuit, iar la sfârşit tăindu-i şi lui capul, s-a mutat la Domnul.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Ermie, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.

22