PĂRINTELE ADRIAN MĂRTURISITORUL

(1912-2011)

Noi, creștinii ortodocși, nu trebuie să ne întristăm ca

ceilalţi care nu au nădejde, atunci când unul dintre părinţii şi
păstorii noştri duhovniceşti trece din această lume în
Împărăţia lui Dumnezeu, în viaţa cea veşnică. Pentru că
avem nădejde în mila şi totodată în Învierea lui Hristos și
credem că cel care L-a slujit pe Hristos cu râvnă, cu
dragoste, cu jertfelnicie, primeşte cununa binecuvântării în
Împărăţia Lui, continuând să mijlocească pentru cei de pe
pământ pe care i-a iubit. Nu avem de ce să ne întristăm peste
măsură, ca cei neîntelepţi, ci trebuie să vedem în toate pronia
lui Dumnezeu.
Într-un fel, toţi ucenicii lui aveam un confort
sufletesc, o linişte, ştiindu-l pe Părintele Adrian viu, prezent
fizic printre noi, rugându-se pentru noi, mijlocind la
Dumnezeu și sfătuindu-ne pentru luminarea, mântuirea şi
ajutorul nostru, al tuturor. Nu e cazul să ne speriem că, dacă
nu-l mai vedem cu trupul printre noi, Părintele nu se mai
roagă pentru noi. Dimpotrivă, despărțirea de Părintele Adrian este şi-un test de maturizare a noastră ca să ne
motivăm pe noi înşine, să ne ostenim şi noi ca să viețuim cu Hristos, aşa cum şi Părintele a viețuit și viețuiește
în continuare. Pentru că Părintele Adrian este viu, după cum Însuși Mântuitorul Hristos a spus: „Cel ce crede
în Mine chiar dacă va muri, viu va fi.”.

***
Părintele Ieromonah Adrian Făgețeanu (1912-2011) este unul dintre monahii care au luminat
în Biserica Ortodoxă Română în ultimul veac, viața și învățătura lui aducând multă uimire celor ce
vor să le cerceteze. Fiu de preot, bucovinean de glie și de nărav, posesor al unei culturi vaste
dobândite în perioada studiilor superioare de Drept și Filosofie, apoi de Teologie, tânărul Alexandru
Făgețeanu s-a dedicat lui Dumnezeu la Mănăstirea Putna, pe când stareț era Părintele Arhimandrit
Paisie Prelipceanu. Cernut prin 66 ani de ascultare monahală și prin aproape 15 ani de temniță,

1
 Părintele Adrian s-a făcut chip al răbdării și al statorniciei în dreapta credință, ducând o viață grea,
dar demnă, mai ales în perioada regimului comunist. Într-un dialog purtat cu 1 0 ani în urmă,
domnul Marcel Petrișor1 mărturisea: «în temniță, Părintele Adrian, ca și Părintele Arsenie
Papacioc, nu s-a plâns niciodată nici de foame, nici de frig, nici de strâmtoare, nici de izolare, nici de
prea multă copleşire a celor care năpădeau pe tine într-un grup în care toţi spuneau „Domne’ fă și tu
aşa ca noi și scapi mai ușor!...”». Mărturisitor neclintit al lui Hristos, Părintele Adrian a trecut
prin experiențele ascultării, răbdării, muncii și rugăciunii la Putna, Slobozia, Antim, Jilava,
Căldărușani, Făgăraș, Ciorogârla, Aiud, Govora, Crasna-Gorj, Balaciu, Lainici, Piatra Fântânele,
Petroșani, Turda, Locurele, lăsând în urma sa două biserici ctitorite de el și câteva mii de fii
duhovnicești.
În cei 99 de ani de călătorie pământească a Părintelui Adrian și de experienţe duhovnicești
la Altarul slujirii Mântuitorului şi totodată la scaunul de Spovedanie, Părintele Adrian ne-a lăsat
mai multe cuvinte de folos şi care pot deveni vii și lucrătoare şi în noi, odată ce le împlinim.

E drept că și el, Părintele Adrian, a avut unele mici greșeli, slăbiciuni și lipsuri, ca toți
oamenii, pentru care ne rugăm şi noi ca Dumnezeu cel Atotmilostiv să le ierte, să le acopere și să le
plinească cu Duhul Sfânt al Lui, cu iubirea şi cu puterea Lui. Dar ce a avut fără îndoială Părintele
Adrian a fost credinţa dreaptă în Hristos, faţă de care nu a manifestat nici o slăbire, nici o
moleşeală, nici o acceptare a vreunui amestec cu erezii, cu superstiţii păgâne sau cu inovații
magice2. De multe ori ne chema la chilie și ne punea să-i citim din Dogmatica Părintelui Stăniloae,
din Filocalie sau din tratate dogmatice și canonice ale Sfinților Părinți. Ne arăta apoi ce frumos erau
condensate învățăturile Părinților în troparele și rugăciunile cărților de cult (Ceaslov, Liturghier,
Molitfelnic), spunând: „Eu din cântările și rugăciunile liturgice inspirate de Duhul Sfânt am învățat
mai multă teologie decât din cursurile scolastice citite în facultate.”3.

Părintele Adrian a slujit Adevărului, Domnului Iisus Hristos - Dumnezeul Viu și Veșnic. L-
a cunoscut pe Mântuitorul Hristos ca şi Cale a mântuirii, ca Adevăr și ca Viaţă. Şi, datorită acestei
1
Și el a fost deținut politic în vremea regimului comunist, coleg de temniță cu Părintele Adrian la Aiud.
2
A se vedea cartea De ce caută omul contemporan semne, minuni și vindecări paranormale, tipărită la Editura Sophia,
București, 2004.
3
Părintele Adrian păstra neschimbate (şi pentru că le-a practicat ani îndelungaţi, le-a înţeles şi ni le tâlcuia şi nouă spre
înţelegere, spre hrana duhovnicească) rânduielile liturgice. Cultul Bisericii cu toate slujbele și cu toate gesturile liturgice,
a fost întemeiat de Duhul Sfânt prin Părinți în Biserică, spre părtăşia noastră cu Harul Duhului Sfânt. De aceea Părintele
Adrian combătea toate formele eronate de evlavie şi de cult, pe care chiar şi unii dintre preoţi le inventau, din nefericire,
spre derutarea oamenilor și nu spre luminarea lor în Hristos.
2
acribii a lui în păstrarea dogmelor şi a canoanelor Bisericii, adică a regulilor de credinţă şi de viaţă,
Părintele a avut și unii critici, chiar dintre clerici, care comentau „de ce dă canoane aşa de
aspre”... Oare de ce dădea? Să-l pedepsească pe omul păcătos? Nu, ci ca să-l trezească, să-l
corecteze și să-l vindece de patimile care-l înrobeau. Spunea Părintele Adrian: „Ortodoxia are
această perspectivă terapeutică a vieții duhovnicești, ea este un mod n a t u r a l de viață și de
gândire după voia lui Dumnezeu, iar canonul (rânduiala de viață îmbunătățită) reprezintă
tratamentul pentru oprirea de la păcate și pentru vindecarea de patimi. El nu e ca la catolici o
expiere, o pedeapsă pentru greşelile de dinainte. Dumnezeu n-are nevoie de osteneala şi de
chinuirea noastră, pentru El. Lui nu-i trebuie restaurată onoarea ştirbită (cum zic catolicii sau
occidentalii în general, toţi neoprotestanţii de toate felurile), ci noi înșine avem nevoie de
osteneala canonului ca să ne t r e z i m d i n v r a j a p l ă c e r i i ș i a p u t e r i i ș i s ă n e
vindecăm. Dumnezeu e iubitor de oameni, e Părintele nostru cel bun, sfânt, atotputernic şi
atotiubitor, dar ca să ne unim cu El trebuie să ne curățim de mizeria păcatului, de tiparele și
obiceiurile rele. Dumnezeu vrea mai mult decât noi înșine să ne vindecăm și să viem cu El, iar
canonul e pentru noi, osteneala e pentru despietrirea inimii noastre, pentru transfigurarea
noastră. Şi, de aceea, să ţinem canoanele rânduite de părinţii duhovnici, nu să căutăm pretexte
viclene pentru a le înmuia, pentru a le micşora. Să căutam ţinta care este unirea cu Hristos şi
dobândirea iubirii Lui şi totodată slujirea Lui cu devotament, cu jertfelnicie.”
Dar Părintele Adrian observa când cineva se vindeca de păcate și devenea mai smerit și mai
milostiv și atunci spunea: „importantă este intensitatea pocăinței și vindecarea omului, nu
durata canonului”. Cu cât râvna omului de a lepăda egoismul, de a se uni cu Hristos şi de a deveni
ca şi Mântuitorul, blând, smerit cu inima şi jertfitor pentru alţii, cu atât Părintele mai scurta din
durata de pregătire pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfânta Taină a Împărtăşaniei.
„Pentru că adevăratul criteriu al unirii cu Hristos la Sfânta Euharistie – spunea Părintele - este
lepădarea egoismului, luarea crucii, adică urmarea lui Hristos prin jertfă de sine, prin jertfelnicia faţă
de alţii.”

Mi-aduc aminte că în predicile Părintelui Adrian, pe care le rostea de obicei miercurea şi

vinerea seară, prin anii 1997-1998, una din temele centrale ale predicii Părintelui era unitatea
Bisericii și a neamului românesc. A iubit neamul românesc, a înţeles că noi, românii, am fost
oprimaţi, asaltaţi mereu din invidia diavolului şi a neamurilor dimprejur care ne-au râvnit bogăţiile şi
materiale şi spirituale şi a căutat să întărească, să susţină şi iubirea de neam şi iubirea dintre noi,
3
dintre toţi oamenii. Nu era neiubitor de străini, ci dimpotrivă, în lumina iubirii lui Hristos, când
vorbea cu cei străini de credinţa creştin-ortodoxă le arăta şi devierile dogmatice și bolile sufletelor
lor. „Ateii și răucredincioșii sunt ca paralizații care nu mai simt durerea. Pentru că nu e de ajuns să
ţii tratative diplomatice cu cei neortodocşi sau chiar rău credincioşi, care fac rău, care vin cu
agresivitate şi cu prozelitism, ci trebuie să ai curajul mărturisirii Ortodoxiei și să le arăţi greșelile și
bolile, din iubire de oameni, dorindu-le şi vindecarea.” – spunea adeseori. De aceea, Părintele
Adrian, cu multă înţelepciune şi răbdare, îi catehiza timp îndelungat pe mulţi şi aşa îi aducea la
Biserică și la dreapta credinţă, la înţelegerea curată a lui Hristos şi la slăvirea în duh şi în adevăr a lui
Dumnezeu. „Urgența numărul unu a Bisericii Ortodoxe este cateheza. Doar luminarea minții
oamenilor prin dreapta credință va putea asigura un destin frumos omului și societății românești în
istorie și în veșnicie. Doar credința vie salvează omul contemporan de haos și deznădejde.” Deci,
înțelepciunea pastorală şi stăruinţa erau alte trăsături, alte linii, care definesc portretul
duhovnicesc al Părintelui Adrian.
Altă idee importantă prezentă în predicile Părintelui era îndemnul la rugăciune pentru alții,
și mai ales pentru ca „Dumnezeu să scoată lucrători la secerișul Lui, adică păstori buni, jertfelnici și
demni. Trebuie să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el nu se mântuieşte.
Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte.” Spunea Părintele Adrian că „lipsa exerciţiului ăstuia
al rugăciunii pentru alţii, a unuia pentru toţi, este prima cauză a dezbinării dintre noi”. Părintele
Adrian însuși se ruga foarte mult pentru toţi creștinii ortodocși în Sfântul Altar, cerând ca Dumnezeu
să-i lumineze și pe oamenii necredincioși. Uneori ne ruga să-i rescriem pomelnicele cu litere mari,
ca să l e poată citi mai ușor. Alteori, lua lupa şi făcea pe „detectivul” printre pomelnicele de la
proscomidie...
Altă temă atinsă în predicile Părintelui Adrian era pocăinţa, ca stare şi lucrare neîncetată de
ascultare de Dumnezeu şi de dovedire prin fapte a iubirii faţă de Dumnezeu şi de semeni. O pocăinţă
fără roadele iubirii e egală cu zero, e o iluzie, o fantasmă. Ne îndemna, astfel, să punem începutul
bun, de fiecare dată, în spovedanie şi să dovedim apoi, prin fapte bune, că aducem roade vrednice de
pocăinţă. Insista, de asemenea, pe faptul că e importantă spovedania şi dorinţa de îndreptare. Spunea
Părintele: „nu-i important să te împărtăşeşti, cât să te spovedeşti curat şi să primeşti iertare de păcate,
că şi Iuda s-a împărtăşit, dar fiind viclean a mers direct in iad”.

Deseori, când îl cercetam la chilie pentru un cuvânt de folos, întrebându-l despre o anume
situație de viață, Părintele ne aducea aminte că Dumnezeu va judeca oamenii după criteriul
4
jertfelniciei iubitoare față de alții. De aceea, ne sfătuia Părintele Adrian, să alegem şi să insistăm, să
devenim roditori în calea în care aducem mai mult folos, mai multe roade şi altora. Ne zicea: „În ce
eşti tu mai util altora? Ei, lucrul, în care tu eşti pregătit să faci mai mult bine pentru folosul și
luminarea altora, pe ăla să-l faci, că acela e talantul tău care trebuie înmulțit!”

Părintele Adrian era un om care fugea de publicitate, de aprecierile presei sau de

recunoaşterile oficiale, chiar și în Biserică. După ce a sfinţit biserica de la Piscul Crăsanilor -
Balaciu, în anul 2007, Preasfinţitul Episcop Damaschin al Sloboziei, a vrut să-i ofere Crucea şi titlul
de Protosinghel (pentru ctitoria bisericii), dar Părintele Adrian, când a auzit că se pune ceva la cale în
direcţia asta, a zbughit-o pe uşa Altarului şi nu l-a mai găsit nimeni. Nu astfel de aprecieri căuta
Părintele Adrian. El ne învăţa pe toţi şi pe noi, clericii, mai ales, că „jertfa lui Dumnezeu este duhul
umilit”. Că „tot ce face omul cu duh umilit e primit de Dumnezeu. Iar tot ce nu face cu duh
umilit, ci pentru slava deşartă a lui sau pentru a arăta că e mai bun ca alţii, nu primeşte Dumnezeu.”
Când îl întrebam de ce nu lasă să-i fie sărutată mâna după ce dădea credincioșilor binecuvântarea pe
cap, Părintele Adrian ne spunea: „iertați-mă, dar nu e parfumată”...
Printre ultimele sfaturi pe care ni le-a dat Părintele Adrian, era și acesta: „Smerenia e cel
mai mare dar de la Dumnezeu. Căutați să dobândiți smerenia şi jertfelnicia, că din ele vin
toate bunătăţile, toate binecuvântările lui Dumnezeu”. Deci, o credinţă fără smerenie şi fără
jertfelnicie, nu este lucrătoare, nu e mântuitoare. Părintele Adrian însuși, care a fost totodată smerit
şi jertfitor, ca duhovnic stătea ore întregi la spovedanie, iar în timpul liber răspundea foarte prompt
solicitărilor, când cineva era bolnav sau pe moarte, acasă sau în spital, să-l spovedească, să-l
împărtăşească, să-i „provoace” omului întâlnirea cu Dumnezeu. Era foarte săritor. Uita de toate
preocupările lui atunci când era vorba de salvarea unui suflet sau a unei familii aflate în suferințe,
încercări sau în pragul destrămării.

Părintele Adrian iubind mult copiii şi-i binecuvânta cu mare drag pe ucenicii lui, pe fiii
duhovniceşti, ca să aibă copii mulţi şi înțelepți, sfătuindu-i pe toţi să se roage scurt și des: „Doamne,
dă-ne prunci mai buni ca noi!”.
Într-o după-amiază de iarnă, în apropierea Crăciunului, ningea tare, iar Părintele mergea pe
stradă în apropierea mănăstirii. Și cum mergea el încet şi adunat, zăpada a căzut pe el şi pe rasă şi
aproape că l-a transformat într-un om de zăpadă, care merge. Pe când aștepta la un semafor, auzi

5
nişte paşi în urma lui şi când s-a întors, o fetiţă a sărit şi l-a prins în braţe şi i-a zis: „Moş Crăciun, eu
am fost cuminte anul ăsta, am ascultat de părinţi.”. Şi atunci, bucurându-se, „Moş Crăciun” a dus-o
la o cofetărie şi iată, i-a confirmat fetiței întâlnirea cu cel care dă daruri. Şi bineînţeles că şi Părintele
Sofian, cunoscând întâmplarea, îl numea așa pe Părintele Adrian când primeau colindători, iar
Părintele Adrian îi ospăta pe tineri cu covrigi și vin fiert.

Părintele Adrian avea un suflet foarte delicat, foarte sensibil, deşi a trecut prin multe încercări
şi prin multe confruntări în temniță cu fiara urii, cu tortura cea mai urâtă, cea mai umilitoare pentru
oameni. Nu s-a lăsat împietrit de resentimente, n-a răspuns cu ură, ci chiar şi faţă de torţionarii lui
din puşcăriile comuniste, când îl întrebam noi „Părinte, dar ce-aţi vrea să păţească oamenii care
altădată v-au chinuit?”, el zicea: „ Să se pocăiască! M-aş bucura să se pocăiască, nu neapărat în faţa
mea, în faţa lui Dumnezeu.”. Deci, iată că Părintele Adrian dorea mântuirea tuturor oamenilor şi
depăşise ranchiuna şi răzbunarea, care revin în sufletul omului şi-l îndeamnă „nu te lăsa, fă-ți
dreptate!”...

Deşi era mic la stat, Părintele Adrian era mare la sfat şi la suflet mult bogat. Era ca un
voievod în haine de călugar, cu multă forţă duhovnicească în cuvânt. El avea cuvânt cu putere multă
pentru că el trăia ce spunea şi spunea ce trăia. Şi de aceea mulţi credincioși se spovedeau la el şi
mulţi s-au vindecat de patimi şi chiar de boli trupeşti. Pentru că ascultau și împlineau sfaturile
Părintelui, iar temeiul oricărei vindecări e ascultarea de Dumnezeu, e pocăinţa, îndreptarea vieţii.
Părintele Adrian zicea adesea: „Nu mergeţi le preot ca la un oracol sau tonomat de minuni, să vă
spună, eventual, viitorul sau să vă facă un hocus-pocus ca să dispară durerea, dar voi nefăcând nimic.
Începutul vindecării şi al învierii este la voi. Voi trebuie să vă schimbaţi viaţa, din neascultare de
Dumnezeu și păcat, în ascultare şi-n iubire de Dumnezeu şi de semeni.” De aceea, Părintele Adrian
insista pe străduinţa personală a fiecăruia, și, totodată, pe ajutorul dintre fiii săi duhovniceşti, pe
colaborarea sau cooperarea dintre ei. „Să ştiti că nu e de ajuns să fim cu toţii împreună, câteva
minute numai, ci să ne purtăm în rugăciune, în suflete, unii pe alţii, înaintea lui Dumnezeu.”

Atunci când îl întrebam „Pe cine iubiţi dintre părinţii pe care i-ați întâlnit?”, el zicea: „Pe cei
smeriţi, că pe ei îi iubeşte şi Dumnezeu.”. Şi continuam: „Și cine a fost cel mai smerit, cine v-a
impresionat cel mai mult?”, iar el zicea: „Părintele Macarie de la Pasărea. Că el n-a dat nici un

6
interviu la televizor, n-a ținut nici o conferință, n-a ieşit la rampă niciodată, ci el se ruga foarte mult.”
Pe când erau amândoi la mănăstirea Căldăruşani, povestea Părintele Adrian, era aşa o concurenţă
între ei doi, care să slujească Sfânta Liturghie, tocmai ca să pomenească mai mult la Proscomidie
numele celor dragi, numele celor bolnavi și necăjiţi. Şi până la urmă au găsit soluţia: „Facem aşa:
slujim amândoi în fiecare zi, dar într-o zi faci tu Proscomidia, în ziua următoare fac eu.”, împăcând
în felul ăsta, amândoi, dorinţa de a sluji lui Dumnezeu şi de a pomeni în rugăciune cât mai mulți
oameni.

Imediat după adormirea lui, îmi spunea cineva: „Deci, iată, Părintele Adrian s-a dus la
Dumnezeu, și într-un fel ne bucurăm că a depăşit Părintele Adrian ţinutul ăsta al pătimirii. Da,
Părintele Adrian a trecut de hotarul asta al suferinţei, a mers la loc luminat, la loc de odihnă, dar noi
ce facem?”. Şi mi-a dat Dumnezeu în inimă un răspuns: „Da, așa e, noi suntem ca pe-o corabie în
valuri. Iar părinții Sofian, Adrian, Benedict Ghiuș, Vasile Vasilache și cei de mai’nainte, Ilie Cleopa,
Daniil (Sandu Tudor), Paisie Olaru, Vichentie Mălău, Dumitru Stăniloae și ceilalți, precum și
mărturisitorii din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Ioan Ianolide si ceilalţi,
au mers înainte, au ajuns la liman şi au înfipt câte un ţăruş de care au ancorat corabia în care ne
aflăm noi, încă pe valuri. Iar ei, prin frânghiile rugăciunii lor, ne ţin stabili. Să fim conştienţi că ei
mijlocesc pentru noi şi ne ţin ancorați și apropiați de liman. Deci să nu ne temem, să nu ne
înfricoşăm de valuri, de vânturi, pentru că avem aceste frânghii, care sunt Părinţii noştri,
Mărturisitorii, trăitorii creștini, iată, dreptcredincioşii creştini mântuiţi, care se roagă pentru noi şi
care ne susţin. Şi pentru această susţinere a lor, Însuşi Hristos Dumnezeu ne întăreşte şi pe noi,
întăreşte Biserica Sa şi o păzeşte neîncetat. Deci să nu ne temem şi să avem nădejdea mântuirii şi a
regăsirii cu părinţii noştri, aşa încât să-i facem cinste Părintelui Adrian când, la Judecata de apoi, se
va înfăţişa şi Părintele, acoperindu-ne cu mantia rugăciunilor lui, să zică Mântuitorului: „Doamne,
iată eu şi pruncii pe care mi I-ai dat”. Aşa să fim şi noi, ascultători şi împlinitori ai lui şi să fim
smeriţi că am avut și că avem în continuare pe avva Adrian, Părinte și sprijin duhovnicesc.
Dumnezeu să-l pomenească în Împărăţia Sa, iar noi să-l pomenim mereu în inimile noastre,
purtându-i rugăciunea şi recunoştinţa înaintea lui Dumnezeu!

Părintele Adrian a avut mare evlavie la Sfântul Antim Ivireanul. Venirea (în anul 1947) și
viețuirea Părintelui Adrian în mănăstirea Tuturor Sfinților din București, ctitorită și ocrotită de

7
 marele Ierarh Martir, au fost încununate de însăși adormirea Părintelui care s-a petrecut în ziua
prăznuirii Sfântului Antim, la 27 septembrie 2011. Încă și mai mult, ocrotirea Sfântului Antim a mai
simțit-o Părintele Adrian și când a fost eliberat4 din temniță la 27 septembrie 1956. Eliberarea,
așadar, mai întâi din temnița comunistă, apoi din temnița suferințelor și a neputințelor bătrâneții, a
primit-o, așadar, Părintele Adrian de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului său ocrotitor, Antim
Ivireanul, mare mărturisitor al Ortodoxiei și ostenitor neobosit pentru mântuirea oamenilor.
Un veac fără un an, viața Părintelui Adrian Făgețeanu, cu toate reușitele, încercările și pildele
ei, ne amintește mărturia smerită și recunoscătoare a lui: „oamenii m-au iubit mai mult decât
meritam, iar Dumnezeu mai mult m-a iubit de mi-a dat atâtea zile ca să mă pocăiesc”... A Lui fie
slava și închinarea în veci. Amin.

Arhimandrit Mihail Stanciu

Sfânta Mănăstire Antim

4
După cum scrie în Dosarele personale ale Părintelui de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
8