Adevărul că Dumnezeu există, că Dumnezeu este
Iubire, nu trebuie mărturisit prin tomuri de predici, ci
prin viaţa celor care cred. Credința este viată. Nu de rău
să ne plângem, ci de lipsa binelui. Lipsesc martorii lui
Hristos în lume! Lipsește Duhul Sfânt în viaţa noastră.
Nu bomba atomică trebuie să ne înspăimânte, ci bomba
mâniei lui Dumnezeu care apare pentru păcatele noastre
grele și pentru lipsa noastră de pocăință! Să ne întoarcem la
viaţa în Dumnezeu, ceea ce depinde numai de noi. Să chemăm
Duhul Sfânt în toate împrejurările, în orice gând sau faptă, și
atunci când El va fi prezent în viaţa noastră vom merita să
ne chemăm creștini.
Practic, nu este deloc ușor a te supraveghea mereu, a rezis-
ta ispitelor dinlăuntru și din afară, a-ți tăia voia, a-ți smeri
trupul și sufletul, în dorința sinceră de a birui răul din tine și
de a te modela după voia lui Dumnezeu.
Să ne apropiem, așadar, cât mai mult de noi înșine, de
sufletul nostru și să-l îndemnăm la trezvie și la săvârși-
rea tuturor faptelor bune, șoptindu-i în taină aceste cuvin-
te de sfântă îmbărbătare: „Suflete al meu, suflete al meu,
scoală, pentru ce dormi? Sfârșitul se apropie și te vei tulbu-
ra, ci te deșteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos
Dumnezeu, Care pretutindenea este și toate le plinește”. Amin.
Repere biografice:
Se naște la 7 octombrie 1912 în Basarabia, comuna Cuconeș-
tii-Vechi, județul Bălți;
La vârsta de 14 ani, în toamna anului 1926, intră ca frate la schitul
Rughi-Soroca;
Între anii 1928-1932 a urmat școala de cântăreți bisericești de la
Mănăstirea Dobrușa-Soroca;
Urmează seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, între anii
1932-1940;
La 25 decembrie 1937, ca elev în seminar, primește tunderea în
monahism, schimbându-și numele din Serghie în Sofian;
La 6 august 1939 este hirotonit diacon, în catedrala din orașul Bălți
de către ÎPS Mitropolit Tit Simedrea, pe atunci episcop de Bălți;
Urmează Academia de Arte Frumoase din București, între anii
1940-1945;
Studiază la Facultatea de Teologie din București între anii 1942-
1946; licențiat în teologie în octombrie 1946, cu lucrarea „Chipul
Mântuitorului în iconografie”;
În 1945 este hirotonit preot la Mânăstirea Antim din București;
Între anii 1945-1950 participă la întâlnirile Rugului Aprins de la
Mănăstirea Antim;
La 15 iunie 1950 este numit stareț al Mănăstirii Antim;
Între anii 1954-1958 este stareț la Mănăstirea Plumbuita din Bu-
curești;
În anul 1958 este arestat și închis sub acuzația „de uneltire contra
ordinii sociale prin activitate mistică dușmănoasă în cadrul orga-
nizației Rugul Aprins”; este condamnat la 16 ani de muncă silnică,
dar este eliberat în urma decretului general de grațiere din 1964;
În anul 1967 revine la Mănăstirea Antim, unde va stăreți până în
anul 1998, când grave probleme de sănătate nu i-au mai permis; pă-
rintele Sofian și-a format cu răbdare, în scaunul spovedaniei, sute de
ucenici, fiind numit pe drept cuvânt „apostolul Bucureștiului”;
La 14 septembrie 2002 trece la Domnul, fiind înmormântat în ci-
Părintele Sofian,
mitirul Mănăstirii Căldărușani.
un iconar de suflete
„Dreapta socoteală sau echilibrul în viaţa noastră
înseamnă a merge pe o cale dumnezeiască, pe calea
de mijloc. Acest echilibru al vieţii să-l avem totdeauna
în fața noastră. Pentru că se întâmplă să fie abateri la
stânga sau la dreapta. Cineva care este evlavios și do-
rește să facă voia lui Dumnezeu și să plinească porun-
cile se angajează în post, în rugăciune, în milostenie, în
asprimea vieţii și este foarte bine. Dar să meargă pe o
cale echilibrată.”
 Este bună înțelepciunea pe care trebuie să o cerem de la
Dumnezeu, ca să ne lumineze drumul vieţii pentru a putea fi echi-
librați, pentru a nu greși și pentru a putea să mergem pe calea
împărătească, cum o numesc Sfinții Părinți, pe această cale de aur
– via aurea. Postul să fie post, cu înțelepciune făcut, abstinența
să fie abstinență cu adevărat, paza aceasta a simțurilor să fie cu
adevărat pază sinceră, căința să fie sinceră, rugăciunile să fie cât
de multe, dar să fie atente, cu umilință și cu smerenie, și atunci
toate merg bine.
Rugăciunea trebuie făcută cu stăruință, după cum avem mul-
te exemple în Sfânta Evanghelie. Să ne aducem aminte de acea
femeie păgână, acea canaaneancă care striga disperată în urma
Mântuitorului ca să-i vindece fiica îndrăcită. Deși Mântuitorul
pare că nu o aude, până la urmă îi vindecă fiica și încă de la
distanță. Să ne aducem aminte de Bartimeu, acel orb din Ierihon.
Lumea îi cerea să tacă, dar el, dimpotrivă, striga și mai tare. Și
Iisus, Care l-a auzit, i-a tămăduit orbirea lui.
Ne putem întreba: când împlinește Dumnezeu mai repede ru-
găciunile noastre? Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O
cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoțită de
post, de milostenie și viață fără prihană. Milostenia și postul sunt
aripi care înalță rugăciunea. Aceste trei fapte bune – rugăciunea,
postul și milostenia – se întrepătrund și se ajută între ele pentru
folosul nostru.
Smerenia, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, strică toate cursele
satanei. Smerenia împreună cu dragostea sunt puternice pentru
că izvorăsc din însăși persoana Mântuitorului Hristos, Care ne
îndeamnă: „Învățați-vă de la Mine că sunt blând și smerit cu
inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre”. Dumnezeu, pacea
noastră, este însăși dragostea plină de smerenie, care ocrotește
creatura Sa față de dușmanul diavol, dușman de moarte al omu-
lui – așa cum este numit de Însuși Mântuitorul –, diavolul fiind
ucigaș de oameni dintru început. Fericit este, fraților, cel ce are
smerenie; smerenia nu se mânie, nici nu poate să mânie pe cineva.
Smerenia nu bârfește, nu osândește pe nimeni, nu disprețuiește.
Omul smerit nici în gând nu disprețuiește pe colegul său. Și da-
că-l vede pe acesta greșind, ori că are vreun defect sau mai multe,
cuviincios, între patru ochi, îi atrage atenția cu grijă ca să nu-l
jignească, să nu-l rușineze; în acest fel caută să-l îndrepte, să-l
ajute cu adevărat. Aceasta este smerenia.
Sfântul Siluan a scris o carte care circulă mult în lumea creștină.
Când am citit-o, am simțit cum mă luminez. Se găsește în această
carte însăși esența scopului vieţii: a trăi în Duhul lui Dumnezeu.
Așa cum spune el, dacă trăim această smerenie și această dragoste
și bunătate la care ne îndeamnă Mântuitorul, noi înșine, fiecare
dintre noi suntem mulțumiți, plini de viată, plini de doriri bune,
de muncă și avem relații personale autentice cu ceilalți oameni,
relații întemeiate pe o dragoste adevărată.
Când este Duhul Sfânt în noi, așa cum și suntem creați să-L
avem în noi, viața noastră este plină de lumină, plină de omenie,
de dragoste și de smerenie. Harul lui Dumnezeu este foarte gingaș.
Când noi suntem abătuți de la calea cea smerită și de la ascultare
sau de la dragoste, în fel de fel de ocazii din viața noastră, harul
se retrage. Și – Doamne, ferește! – să rămânem fără har! Suntem
ca și morți.
Fiți smeriți cu adevărat și veți dobândi dragoste; dragoste sme-
rită să aveți și vă asigur că vă veți mântui.
Cine nu împlinește această poruncă a iubirii aproapelui, nu
se poate socoti creștin. Nu poate fi o stare mai jalnică decât să nu
poți ierta pe fratele tău, nici în cele mai grele clipe din viața ta.
Cine nu poate să ierte, acela nu poate să iubească. Cine nu poate
iubi pe oameni, nu poate iubi nici pe Dumnezeu. Iar ca să putem
iubi pe Dumnezeu, trebuie să fim împăcați cu semenii noștri.
Smerenia, dragostea și sinceritatea ne sunt de foarte mare folos,
pentru a se putea îndrepta viaţa noastră și a societății româneşti
în general.
Rugăciunile din închisori erau niște rugăciuni asemănătoare
cu ale Sfinților Părinți din pustiu sau cu ale atâtor martiri arși
pe rug, care, atunci când focul clocotea sub ei, erau veseli și mul-
țumeau lui Dumnezeu pentru această jertfă pe care o aduceau
înaintea sfințeniei Sale. Cam așa erau și aceste rugăciuni din în-
chisori, pentru foarte mulți dintre deținuții politici. Pentru noi, cei
de acum, zbuciumul lor, modul lor de viată ne sugerează gândul
că este bine să ne smerim, să ne ostenim, să ducem o viață asce-
tică – pe cât e posibil – prin post, prin rugăciune, prin metanii,
prin iertarea insultelor pe care le primim în viată, prin răbdare
fără cârtire și atunci rugăciunile noastre sunt primite înaintea lui
Dumnezeu, așa cum au fost cele din închisorile comuniste.
Trăim într-o epocă foarte primejduită şi, de aceea, mai ales
acum trebuie să fim tari, este foarte necesar să fim smeriți. Dia-
volul este mândru, pe când Dumnezeu este smerit. Și în numele
mândriei diavolul cucerește, pentru că omului îi place să fie mân-
dru, nu să fie smerit. Și atunci trec foarte mulți – cu duiumul
trec – de partea diavolului și se întărește împărăția lui. De aceea
trebuie să ne păzim pe noi înșine, dar și pe cel de lângă tine să-l
păzești, să-l ajuți să meargă pe calea lui Dumnezeu, care este ca-
lea vieţii. Cealaltă este calea morții, a întunericului, a nimicniciei.
S-ar mai putea amâna sfârșitul dacă ar începe o mare pocăință
și îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede așa ceva. Eu
nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială
că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor și
a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi
antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Exis-
tă instituții care nu spun pe față că politica lor este distrugerea
umanității, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste
instituții conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc
spre libertate (o libertate așa cum o înțeleg unii oameni, nu așa
cum este ea în realitate). Încă o dată spun: lumea s-ar putea re-
înviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru
păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu toții, de la rege până la
ultima slugă, așa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul
Testament.