AVVA GHELASIE GHEORGHE

Ieromonahul Ghelasie de la Frăsinei – botezat Gheorghe Teodor (Popescu) –

(18 martie 1944, †2 iulie 2003) s-a născut în satul Şerbăneşti (comuna
Sălătrucel, Vâlcea), în apropierea schitului Berislăveşti, ctitorie boierească de
sec. XVIII, şi a vetrelor monahale şi pustniceşti de la  Turnu, Cozia şi
Stănişoara, nu departe de ctitoria Sf. Calinic, Mănăstirea Frăsinei, în obştea
căreia a intrat (1973) şi unde a vieţuit timp de treizeci de ani.

Despre Mănăstirea Frăsinei părintele Ghelasie avea să scrie că e un „Mic

Munte Athos-Carpatin”. Iar această adăugire „carpatină” nu era o asociere
întâmplătoare pentru isihastul, iscusit în „deosebirea duhurilor”, care sesiza că
de la Sf. Calinic de la Cernica, în care recunoştea un „duh” carpatin, se poate
vorbi şi de un caracter carpatin-athonit, nu doar de unul athonit-carpatin.
Trebuie amintit că aceste distincţii erau văzute de duhovnicul de la Frăsinei ca
fiind de mare importanţă pentru înţelegerea spiritualităţii monahale de la noi,
pentru că, spunea isihastul, „acest specific carpatin este caracterul nostru, pe
care de nu-l luăm în seamă intrăm adesea în contradicţie cu noi înşine”.

Părintele Ghelasie descindea dintr-o familie în care stră-moşii săi, atât pe linie
paternă cât şi pe cea maternă, se regăsesc, de câteva generaţii, ca slujitori ai
altarului. Tatăl său, preotul Gheorghe, absolvise, în perioada interbelică,
Facultatea de Teologie din Bucureşti − bunicul său, Iancu, care a luptat în
primul război mondial, a fost învăţător, stră-bunicul şi stră-străbunicul au fost
preoţi în acelaşi sat Şerbăneşti −, iar mama sa, Marcela, al cărei frate, Aurel,
a fost preot, era fiică a preotului Iosif Bălteanu, pe care-l regăsim în pisania
unei biserici, astăzi un monument istoric a cărui salvare se pare că i se
datorează:

„Această Sfântă şi Dumnezăiască biserică ce se prăznueşte cu hramul

Cuvioasa Paraschiva din satul Dămţeni, fiind aprobată spre dărâmare, a fost
scoasă din ruină de către preotul Iosif Bălteanu paroh, cu toţi fiii săi
duhovniceşti din Turceşti, judeţul Vâlcea spre veşnica pomenire, între anii
1913-1922. 30 august 1922”.

Ar fi de consemnat şi că, pe linia paternă a strămoşilor, numele de familie a

fost iniţial Şerbeanu şi nu Popescu. Preotul Gheorghe, tatăl părintelui
Ghelasie, student fiind, în perioada interbelică, încă purta, conform mărturiei
fiului Ştefan, care a văzut scris în carnetul său de student teolog, numele de
Şerbeanu. Schimbarea numelui de Şerbeanu în Popescu se pare că survine
în condiţiile istorice vitrege ale deceniilor cinci sau şase ale secolului trecut,
fără a se şti astăzi detalii ce privesc circumstanţele concrete în care această
schimbare s-a petrecut.

Sigur este că, la un moment dat, iermonahul Ghelasie avea să renunţe la

numele Popescu, ajungând să figureze, chiar şi în sensul civil înscris în
buletinului de identitate, doar sub numele Ghelasie Gheorghe, numele sub
care semnează, de altfel, scrierile ce se tipăresc începând cu anii ’90. Se
poate crede că, cel atât de preocupat de paternitate şi filiaţie, de identitate şi
asemănare, de chipul unirii cerului cu pământul, nu întâmplător a reţinut
aceste două nume, unul al filiaţiei cereşti, Ghelasie, şi, altul, Gheorghe, al
filiaţiei pământeşti, fiindcă, ne amintim, Gheorghe era (pre)numele tatălui său.
Urmând şcoala primară în satul natal şi apoi liceul în Rm. Vâlcea, tânărul
Gheorghe Teodor, sau Doru, cum i spuneau apropiaţii, având gândul de a
urma Facultatea de Medicină din Cluj frecventează între 1962-1964 cursurile
unei şcoli tehnico-sanitare din acelaşi oraş. Datorită mediei bune de absolvire
primeşte un post în Cluj. Însă, conform propriei mărturii, la rugămintea unei
colege, care primise repartiţie în Abrud, dar care, căsătorindu-se, dorea să
rămână în Cluj, îi cedează postul din Cluj pentru a merge la Abrud.

Acest act binevoitor îl amintea peste ani ca pe un gest semnificativ,

deschizător de cale, care avea să-i călăuzească paşii către întâlnirea cu avva-
pustnicul Arsenie (Praja), cunoscut ca “pustnicul de pe Cheile Râmeţului”,
înmormântat, în 1973, la mănăstirea Crasna (Prahova), şi alături de care a
vieţuit, în Munţii Râmeţului, timp de câţiva ani, începând de la vârsta de 23 de
ani.

În pandant cu acest gest semnificativ, ar fi de evocat şi că, în chilia în care

părintele Ghelasie avea să-şi petreacă ultimii ani de viaţă pământească, pe
peretele pe care era şi o poză a pustnicului Arsenie mai era, ca pentru a fi
păstrată într-o atenţie cinstitoare, în viul unui memorial al veşniciei, încă o
fotografie veche, alb-negru, a unui bătrânel uscaţiv. Era fotografia unui
consătean, a celui care, ca o smerită călăuză, îl adusese cu sine, la Frăsinei,
pentru prima dată, încă din fragedă copilărie pe fiul preotului Gheorghe din
Şerbăneşti. Avva Ghelasie îi purta acestuia o recunoştinţă care, iată,
străbătea neîmpuţinată deceniile, pentru că stră-vedea în acel credincios ce
se încumetase să-l ia cu sine − într-un parcurs nu cu mijloace de transport, ci
pe jos, pas cu pas, pe o distanţă nu chiar mică −, pe omul lui Dumnezeu care
i-a deschis calea spre a-şi împlini menirea, nu oriunde, ci în acest loc
binecuvântat al Frăsineiului, în care a ajuns mai apoi să-şi trăiască plinătatea
duhovnicească, și de unde şi-a împărtăşit generos roadele ei.

Înclinaţia şi preocuparea sa faţă de medicină − fireşti, dacă ne amintim de un

gând al isihastului: „medicina ca origine este în ordinea esenţială a existenţei”
− vor rămâne o constantă de-a lungul vieţii sale, atât prin faptul că în obştea
mănăstirii era „sanitarul” priceput, ce ieşea în întâmpinarea celor în suferinţă,
discret disponibil şi preocupat atent de îngrijirea dedicată a acestora, dar şi în
sensul aprofundării, al lărgirii şi al precizării medicinii ca sacro-terapie, din
perspectiva experienţei isihaste, şi a promovării medicinei isihaste şi a
reţetelor medicinii isihaste, prin care străbate aceeaşi grijă a „deosebirii
duhurilor” în prezentarea modelului terapeutic integrativ, într-o unire
neamestecată: sacroterapie, psihoterapie, mobiloterapie, dietoterapie.
Călugărit şi hirotonit încă înainte de a ajunge în lavra Frăsineiului, dar, în mod
interesant, pentru biografia sa spirituală, după ce se închinoviază la Frăsinei,
rămâne în obşte cu statutul de simplu frate de mănăstire, aproape 20 de ani,
fiind cunoscut îndeobşte ca fratele Gheorghiţă până spre începutul anilor 90
când actualul Mitropolit al Olteniei, IPS Irineu Popa, pe atunci arhiereu-vicar al
Episcopiei Râmnicului îl reaşază în lucrarea preoţească pe cel ce era
ieromonahul Ghelasie.

Este de amintit, privitor la perioada de înainte de ’89, când era cunoscut ca

fratele Gheorghiţă deşi era deja ieromonahul Ghelasie, o vizită pe care a
făcut-o, împreună cu ieromonahul Ioanichie de la Frăsinei, care pe atunci nu
era hirotonit, la biserica din Drăgănescu, unde l-a întâlnit pe părintele Arsenie
(Boca), despre care povestea că a străvăzut că unul dintre ei era preot atunci
când, imediat ce i-a întâlnit, i-a întrebat: “Mă! Care dintre voi e preot?”.

Tot despre părintele Arsenie (Boca) îşi amintea că i-a spus: “Tu vei întărâta
multe duhuri”. Şi, peste ani, după ce a început să-şi publice din scrierile sale,
şi a simţit reacţiile pe care le-au stârnit, îl pomenea pe părintele Arsenie care
nu se înşelase în prevestirea sa cu privire la “întărâtarea duhurilor”, de către
cel care primise de la Dumnezeu un dar aparte, tocmai cel al “deosebirii
duhurilor”.

Era conştient de aceste posibile reacţii, pe care şi le asuma, întrucât încă din
prefaţa primului volum publicat (Memoriile unui isihast,februarie 1991)
prevenea: “…îndrăznim să publicăm această lucrare care multora va părea
ceva nou, sau o invenţie, sau, celor şi mai dogmatici, o aberaţie”, dar şi
îndemna: “Cine are răbdarea să parcurgă această modestă încercare, nu va fi
dezamăgit. Este un text cam greoi, mai ales la început, dar nu vă împiedicaţi,
treceţi mai departe până la sfârşit şi apoi spuneţi-vă părerea. (…) Am dori să
se treacă de la început peste unele contrarii, mai mult presupuse decât reale.
(…) Desigur se pot găsi obiecţii la tot pasul, noi însă ne adresăm celor cu
adevărat sinceri şi doritori, nu de vânătoare de greşeli, ci de deschideri în
tainele realităţii”.

De fapt, părintele Ghelasie înţelegea să expună isihasmul în contextul lărgit al

misticii ca deschidere către taina realităţii. Însă, după cum mistica nu mai
poate fi, astăzi, o cale ascunsă, un apanaj al iniţiaţilor, ci se deschide tuturor,
se “popularizează”, tot astfel, în viziunea isihastului de la Frăsinei, “isihasmul
nu poate fi închis în proprii realităţi de netradus altora”,.
Astfel, în aceste vremuri ale deşertării deşertăciunilor, ale revărsării uscăciunii
şi al aparentei retrageri a apelor duhului, isihastul aduce în atenţie amintirile
din viitor al unui “tradiţional testament al pustnicului Neofit”, care vorbeşte în
prezent de o trezire, de o reînviere, cu tărie neclătinată, a duhului de viaţă
duhovnicească, ce nu se va restrânge doar la cei retraşi în mănăstiri şi
pustnicie, ci va “coborâ” în lume, ce pare că trage să moară, spre a încălzi şi a
aprinde dorul multor inimi către un răspuns la chemarea trăirii tainei isihaste
ca deplinătate, descoperită, a vieţii celei adevărate, veşnice, nesfârşite în
Hristos.

Dar această încercare de traducere şi deschidere a isihasmului către “întâlnire

şi prietenie cu toţi care aspiră sincer spre divin şi puritate” nu are la
duhovnicul de la Frăsinei nimic sincretic, nimic confuz. Dimpotrivă. Strădania
sa, deşi e asociată cu un demers dialogal, profund şi pătrunzător, prezervă
caracterul distinctiv, unic al isihasmului, şi realizează “o prezentare a
sensurilor specifice isihaste, ca o învăţătură şi totodată o stabilire de termeni
isihaşti, ca limbaj propriu isihast”.

De altfel, în evidenţierea limbajului specific isihast, susţine nu doar caracterul

fundamental hristocentric, ecleziologic, liturgic, euharistic al isihasmului, ci şi
fondul său dialogic, iconic-personalist. “Prima noţiune şi nucleul celorlalte este
conceptul de Persoană-Chip de Dumnezeu şi Chip de Suflet în Creaţie, care
de nu este înţeles în sens isihast, nu se va putea vorbi de o mistică specific
isihastă” − este precizarea ce survine încă din primele rânduri ale întâiului
volum, prin care isihastul distinge fără echivoc mistica isihastă de mistici ale
fuziunii şi ale contopirii, ale anihilării şi ale identificării impersonale, ale auto-
divinizării, în mare parte de sorginte extrem-orientală.

Grija sa spre “deosebirea duhurilor” o regăsim lucrătoare în acestă rafinată şi

totodată dificilă strădanie de a păstra şi de a evidenţia “puritatea
neamestecată” a tradiţiilor − ce inevitabil, astăzi, mai mult ca oricând, se
întâlnesc nu ca să se confrunte, ci ca să se cunoască reciproc, fără falsificări
şi denaturări −, pentru că avea conştiinţa că “a păstra un  fapt în puritatea sa
este cea mai mare garanţie că îl poţi avea”.

În acest orizont al prezervării înscria “caracterul unei spiritualităţi”, evidenţiind

specificul unei tradiţii, specificul mistic carpatin, pe care a căutat să-l străvadă
în unicitatea sa unitar-distinctă de cea specific sinaitică, athonită sau slavă.
Aşadar, în actualul context, al unui paradoxal reviriment mistic isihast,
părintele Ghelasie a adus în atenţie mai largă, actualizând şi continuând, o
tradiţie mistică isihastă de “specific carpatin” − ce s-a păstrat de-a lungul
secolelor, în chip tainic, în acest spaţiu − identificată prin chipul său propriu,
pe care l-a numit iconic. Atrag însă atenţia nu doar reperele ce trasează
specificul acestui caracter carpatin şi puterea acestui memorial tradiţional
isihast ci, mai ales, chipul personal şi anvergura  acestei iconări ce descoperă
taina unui chip de paternitate/filiaţie, conturat împlinitor, într-un mod cu totul
aparte, prin darurile isihastului de la Frăsinei, care, şi în cadrul acestei lavre,
de excepţie în monahismul românesc, poate fi recunoscut prin inconfundabilul
său specific carpatin.

Prin cuviosul Ghelasie Frăsineiul îşi află însă o plinire în plus pentru că
primeşte această cunună-pecete carpatină personalizată, de amprentă unică.
De altfel, din întreaga icoană a vieţii moş-avvei Ghelasie străbate cu acurateţe
tuşa acestui caracter carpatin; după cum se poate spune, fără exagerare, că,
din scrierile sale, se poate constitui o veritabilă filocalie carpatină, ce îi
descoperă, autentic şi deplin, chipul de moş-pustnic carpatin, şi îl arată drept
reper tare, fundamental, de neocolit, oricând, astăzi, într-un fel sau altul, se
evocă fie isihasmul în general, fie cel carpatin în particular.

Această filocalie carpatină e, într-un fel, o primă, clară şi densă arătare la faţă

a tainei chipul isihast carpatin, şi în ceea ce înseamnă, coordonatele unei
aşezări într-o practică specifică, cea a rugăciunii iconice; vorbim de o arătare
la faţă ce încape, se reflectă, se articulează în/pe măsura tainei chipului, o
arătare la faţă care se desenează prin gestul iconic ce întrupează prezenţa
iconică.

Atrag de asemenea atenţia, pentru profunzimea lor mistico-teologică, volume

precum Mystagogia Icoanei, Vederea prin Lumina Harică,Trăirea mistică a
Liturghiei. Aşa cum nu trebuie trecut cu vederea că, în complexitatea sa,
opera ghelasiană tratează la modul adânc şi fertil apologetic o largă tematică
hristologică, mariologică, ecleziologică, antropologică şi cosmogonică.

Nu în ultimul rand este de văzut că din scrierile ghelasiene şi din orizontul

acestui specific carpatin evidenţiat − ce, deschis, primitor, generos, profund,
dialogic, păstrează memoria-darul “deosebirii duhurilor” − se arată astăzi
fertile şi prolifice încercări infra/inter/multi disciplinare care deschid calea
(re)pătrunderii luminii hristice în spectrul contextului cultural de început de
sec. XXI, fie în drept, fie în estetică, fie în semiotică, fie în psihologie, în
antropologie sau în medicină, etc.
Viaţa şi opera părintelui Ghelasie este o moştenire vie ce cheamă la
asumarea  personală şi comunitară a “darului deosebirii duhurilor” pe calea
“dialogului în absolut” a isihasmului iconic carpatin.