FACULTATEA DE LITERE , ISTORIE SI TEOLOGIE

UNIVERSITATEA DE VEST , TIMIȘOARA

REFERAT LA LITURGICA PRACTICA

ANUL II SEMESTRUL I

MASTER TEOLOGIE

TEMA : DESPRE VIRTUȚI LA CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL

COORDONATOR : IEROM.ASIST. DR. RAFAEL POVIRNARU

1
Cuviosul Paisie Aghioritul
Despre virtuțile omenești
I. Viața Cuviosului Paisie Aghioritul, prezentare sintetică1:

Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit la Sfântul Munte Athos.
A adormit întru Domnul la 12 iulie 1994, fiind îngropat în incinta Mănăstirii „Sfântul Ioan Evanghelistul”
din Suroti, lângă Tesalonic.

Nașterea în Farasa Capadociei

Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepidis, s-a născut în Farasa Capadociei – Asia
Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana, din părinți evlavioși.

Copilăria în Konița

În Farasa, în 1924, a fost botezat de către Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a pus la botez numele său.
În anul 1924 părinții lui după ce au trecut prin multe greutăți și neajunsuri, s-au stabilit în Konița, unde
Arsenie a terminat școala primară. Apoi a lucrat ca tâmplar. În 1945 s-a înrolat în armată, unde s-a distins
prin integritatea caracterului său, prin spiritul de sacrificiu, prin vitejie și prin însemnatul prinos de jertfă
adus patriei, pe durata acțiunilor militare din timpului războiului civil. A fost lăsat la vatră în anul 1950.

Plecarea în Sfântul Munte

După îndeplinirea serviciului militar, a vizitat Sfântul Munte, dar nu a putut rămâne aici. Revine și se sta-
bilește definitiv în Athos la Sfânta Mănăstire Esfigmenu în 1953. Acolo, în 1954, a fost făcut rasofor și a
luat numele de Averchie. În 1956, a fost silit să plece de la această mănăstire, cu binecuvântarea părin-
telui său duhovnicesc și să meargă la Sfânta Mănăstire Filotheu, unde viețuia ca monah un unchi de-al
său.

Primirea îngerescului chip monahal

În anul 1957, starețul lui l-a făcut „stavrofor”, dându-i Schima mică cu numele de Paisie. În 1958 se mută
la Sfânta Mănăstire a Nașterii Maicii Domnului, la Stomio – Konița, unde a rămas până în 1962. Prezența
lui aici a fost binefăcătoare pentru întreaga regiune.

1
https://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul

2
În 1962, a plecat în peninsula Sinai și a locuit la Chilia Sfinților Galaction și Epistimia. În 1964, a revenit
la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli. Atunci s-a legat și mai
mult duhovnicește de sfântul stareț Tihon, rus de neam, de la Chilia Cinstita Cruce a Sfintei Mănăstiri
Stavronikita. Acesta i-a dat Schima mare în anul 1966.

Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Suroti

În 1966, s-a îmbolnăvit și a fost internat mai multe luni în Spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde i-a
fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, din cauza existenței unei dilatațiie a bronhiilor. Pe durata
bolii l-au slujit măicuțele de la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul și Teologul din Suroti, care în
acea vreme încă nu erau călugărițe. De atunci, simțind o mare recunoștință față de aceste surori, pentru
sprijinul lor, s-a angajat să le ajute la însemnata lucrare duhovnicească pe care tocmai o începeau, ridi-
carea Sfintei Mănăstiri. Starețul s-a legat mult de Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, pe care a iubit-o și
pe care nu a părăsit-o nici după adormirea sa.

Revenirea în Sfântul Munte

Pe la sfârșitul lui 1967, s-a dus la Katunakia (Muntele Athos) și s-a stabilit la Chilia Sfântului Ipatie a
Mănăstirii Marea Lavră. În 1968, a mers la Mănăstirea Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de
la viața idioritmică la cea chinovial, precum și la punerea bazelor duhovnicești ale noii obști. Pe 10
septembrie 1968 a adormit în Domnul duhovnicul Starețului, cuviosul Tihon. L-a slujit în ultimele zile ale
sale și, ascultându-i dorința, i-a urmat peste puțin timp la Chilia Sfânta Cruce, unde a rămas până în 1979.
În mai 1979, s-a înscris ca monah aparținând de Sfânta Mănăstire Kutlumuș și a preluat Chilia Nașterii
Maicii Domnului – Panaguda, locul pe unde au trecut și au primit ajutor mii de suflete.

Îmbolnăvirea și ultimii ani ai vieții Cuviosului

Din anul 1988, a început să aibă probleme cu intestinul. Hemoragia sporea, atât în cantitate, cât și în
frecvență, astfel încât în 1993 starea lui se înrăutățise mult. Situația a continuat până în octombrie 1993.
În 1993, a ieșit pentru ultima oară din Sfântul Munte, pentru a fi prezent la privegherea sărbătorii Sfântu-
lui Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea „Sfântul Ioan Evanghelistul” din Suroti. Acolo a rămas pentru
puțin timp și a hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte. În vreme ce se pregătea de plecare, starea sănătății
sale s-a înrăutățit brusc. I s-a descoperit o tumoare canceroasă la intestinul gros și s-a luat hotărârea de a fi
operat. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se
refacă la Mănăstirea Suroti. Însă starea sănătății sale s-a înrăutățit și mai mult din cauza metastazelor lo-
calizate la ficat și plămâni. Pe la sfârșitul lui iunie 1994, doctorii l-au anunțat că, îi mai rămăseseră cam
două-trei săptămâni din viață.

3
Adormirea sa întru Domnul

Pe 12 iulie 1994, la ora 11 noaptea, Starețul și-a dat cuviosul lui suflet în mâinile Domnului. A adormit și
a fost înmormântat la Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic), potrivit dor-
inței sale. Mormântul său a devenit o nouă scăldătoare a Siloamului pentru mulțimile care vin zilnic aici
într-un șuvoi nesecat.

Despre virtuțile omenești

Virtuțile

Sinteză

Omul se îndumnezeiește prin dobândirea virtuților.

Fără smerenie virtuţile noastre sunt „pline de toxine" Răbdarea poate avea in ea cârtire sau ipocrizie,
simplitatea poate aluneca in obrăznicie sau viclenie, bucuria poate să nu fie veselie duhovnicească, ci o
satisfacţie lumească, „Toţi cei care au găsit calea smeritei cugetări, spunea Stareţul, înaintează în viaţă
duhovnicească repede, statornic şi fără osteneală”. Iar într-o epistolă de-a sa scria: Calea cea mai scurtă,
mai sigură şi mai uşoară către Ierusalimul eeî de sus este smerenia",.

Cultivarea virtuților2

I. Prima parte se referă la smerenia cea ,,înălţătoare".

Harul primit prin smerenie

Cel smerit are toate virtuțile duhovnicești, simplitate, blândețe, dragoste nemărginită. Maica Domnului
este cinstită pentru smerenia sa ca a doua în vrednicie după Dumnezeu – Sf.Treime. Dumnezeu îl ajută în
mod deosebit pe cel smerit, harul Său lucrând imediat la gândul smerit.

4
 2
Cuviosul Paisie AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , trad. din limba
greacă de Ieroschim. Ștefan NUȚESCU Schitul Lacu,-Sfântul Munte Athos Ed. Evanghelismos,,
București, 2017 , p. 151

Dobândirea smereniei prin strădanie

Smerenia se cultivă și cu sârguință dar și prin revenirea din căderi. , dar smerenia de voie este mai
valoroasă decât cea fără de voie. Smerenia inimii este totul, și nu doar în cuvinte ci în mod deosebit prin
faptele blândeții și a acceptării smeririi de către ceilalți fără a riposta sau a ne răzvrăti.

Un semn al sporirii duhovnicești este să nu socotim important lucrul făcut de noi, și cel mai mic bine al
altuia să-l apreciem ca mult mai mare ca al nostru. Să ne punem pe noi mai prejos de toată Creația.

Forța cea mare duhovnicească a smereniei

Cel mai mult se teme diavolul de smerenie, iar pe om smerenia îl luminează ca să nu se împiedice pe
calea duhovnicească, și sporul duhovnicesc este acolo unde este multă smerenie, atunci venind mai mult
har de la Dumnezeu.

II. Partea a doua se referă la dragoste,

care trebuie „împărţită” corect : lui Dumnezeu, aproapelui şi întregii zidiri.

Sinteză

Dragostea faţă de Dumnezeu este legată inseparabil de dragostea câtre aproapele şi conduce sufletul către
iubirea, dumnezeiască, câtre nebunia dumnezeiasca, câtre beţia dumnezeiască.

Adevărata dragoste către aproapele este „dragostea duhovnicească preţioasă, pe care o are cel care işi
scoate propriul eu din dragostea sa "t adică cel care nu-şi urmăreşte propriul interes, Iar dragostea către
întreaga zidire este revărsarea dragostei celei cuprinzătoare pe care o are omul duhovnicesc.

Dragostea reciprocă dintre Dumnezeu și oameni3

Arătăm că-L iubim pe Dumnezeu prin rugăciune si mulțumirea adusă Lui. Dumnezeu ne copleșește cu
dragostea Sa pentru că suntem copii Lui. Primim mai multă dragoste de la El dacă ne curățim inima.
Dragostea de Sfinți și de toată zidirea arată dragostea de Dumnezeu . Cineva poate ajunge la Dumnezeu
prin pocăință și prin păstrarea curățeniei prin ferirea de păcate grele.

5
 3
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 195
Trebuie să avem lacrimi de recunoștiință și de bucurie pentru Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu vine
treptat , după nevoință, dar se poate transforma în iubire înflăcărată. Iubirea dumnezeiască este nebunie
duhovnicească, și ca o,, beție ” ce vine de la Duhul Sfânt.

Dragostea de aproapele nostru4

Dragostea și smerenia sunt două virtuți înfrățite care-l înduioșează și-l înduplecă pe Dumnezeu.Să-I iubim
pe toți la fel și să-I considerăm pe toți mai buni ca noi. Dragostea către aproapele trebuie înmulțită dar să
fie nobilă , să uităm binele pe care îl facem, să avem dragoste de mama față de toți. Să avem inimă
sensibilă la nevoile aproapelui , să lucrăm pentru el cu mintea și cu inima. . Să dăruim de bunăvoie , să
iertăm pe toți și să-I iubim pe toți, indifferent ce patimă sau boală ar avea. Prin facerea de milostenii ni se
înmoaie inima.

Dragostea pentru toată creația5

Relația omului cu animalele era bună în Rai, înainte de călcarea poruncii, , dar după aceea, animalele nu l-
au mai cunoscut pe om ca stăpân.Animalele simt dragostea omului , mai ales a celui ce se apropie de
Dumnezeu. Putem și noi lua exemplu de la animal, de la alte vietăți, ca de la albine care lucrează în
comunitate, sau de la animale care sunt răbdătoare și ascultătoare.

III. În a treia parte se vorbeşte despre nobleţe şi mărinimie

Sinteză

care constituie coordonatele principale ale învăţăturii Stareţului, „Nobleţea” spunea Stareţul, le are pe
toate: are marinimie, are smerenie şi simplitate, are lipsă de interes, cinste.,, are şi cea mai mare bucurie şi
veselie duhovnicească'. Stareţul, fără să diminueze importanţa ascezei, aşează nobleţea sufletească Și
mărinimia deasupra oricărei nevoinţe ascetice, de vreme ce, dacă nu există nobleţe, toate cele
duhovniceşti - asceză, metanii şi celelalte - sunt, aşa cum spunea Stareţul, „sperietori de ciori", adică pot
alunga doar ciorile, iar nu pe demoni,

-----------------------------------------------------------------------------------------------------

4
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 208

6
 5
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 231

Noblețea duhovnicească ca expresie a măreției lui Dumnezeu6

Este superioritatea duhovnicească jertfelnică a celui ce este pretențios doar cu el, și care nu așteaptă vreo
răsplată. Acesta este mărinimos, simplu și smerit. Noblețea aceasta se dobândește prin netulburarea în fața
răului făcut de cineva, și prin noblețe se alungă defectele și se intră în legătură cu Dumnezeu.

Recunoștiința ca expresie a dragostei recunoscătoare7

Cei mărinimoși au suflet nobil și fac fapte bune din recunoștință față de Dumnezeu, fără iubire de sine.
Acești oameni sunt delicați și pe ei îi ajuta Dumnezeu.

IV. În partea a patra se face referire la roadele dragostei și smereniei 8

Sinteză

Cea care este „prima odraslă a smereniei", la credinţă şi la nădejdea în Dumnezeu, care este cea
mai bună asigurare pentru om la răbdare, care clarifică multe şi rezolvă lucrurile dumnezeieşte", la
bucuria duhovnicească. care vine odată cu „ punerea în bună rânduialâ a vieţii lăuntrice și dă aripi
sufletului". Stareţul vorbeşte despre discernământ, „coroana virtuţilor".

Discernământul „nu este simplu o virtute", nu este un pas făcut in sporirea duhovnicească, ci
urmarea şi asigurarea ei. Discernământul este „cârma care conduce sufletul în siguranţă, ca să nu se
împiedice nici la dreapta, nici ta stânga", ci să păşească cu statornicie pe calea împărătească a virtuţilor,
evitând extremele, care sunt ale demonilor.

Simplitatea și curăția

Prima roadă a smereniei este simplitatea care dă naștere la dragostea jertfelnică. Omul simplu este curat la
suflet. Astfel era Adam înainte de cădere – simplu; le vedea pe toate curate. Trebuie să fim curați la suflet
ca pruncii, având numai gânduri bune. Prin simplitate se poate ajunge la cunoașterea tainelor lui
Dumnezeu.

----------------------------------------------------------------------------------------------

6
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 245
7
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 255
8
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 267

7
Credința și nădejdea în Dumnezeu9

Omul este împlinit sufletește prin credință în Dumnezeu. Pierderea credinței se face prin a nu da atenție
celor legate de credință și de aducerea de laudă lui Dumnezeu, care toate le face spre binele nostru.
Logica lumească poate afecta credința.Omul trebuie să aibe intenții bune, și să aibe nădejde că ceea ce
cere cu credință se va înfăptui. Cel ce crede nu se teme de nimic. Nădejdea în Dumnezeu înseamnă o
credință întărită. Cel care are credința cea dreaptă are dragoste adevărată.

Răbdarea , cale către mântuire10

Cel ce are răbdare în ispite este un om fericit. Din iubire față de aproapele trebuie să avem
răbdare care este baza iubirii. Mai ales în clipele grele, omul poate prin răbdare să dobândească Harul lui
Dumnezeu.

Bucuria duhovnicească11

Maica Domnului a adus în lume bucuria cea mai mare, anunțată la Buna Vestire, Nașterea Domnului
nostru Iisus Hristos. Acolo unde este Hristos este bucuria adevărată, care este bucurie duhovnicească care
vine prin lucrare duhovnicească , adică aceea de a da.

Aceste bucurii sunt daruri duhovnicești, care fac posibilă trecerea peste toate încercările cu păstrarea
acestei bucurii.

Discernământul , cea mai mare virtute12

Părinții duhovnicești ne spun că virtutea discernământului este cea mai mare virtute, este cununa lor.
Discernământul este vederea duhovnicească a celui cu mintea purificată. Orice virtute depinde de
discernământ , chiar și dragostea. Dicernământul nu are limite sau reguli și acționează întotdeauna
correct pentru că acționează duhovnicește.

9
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 278
10
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 290
11
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 298

8
 12
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 308

V. Epilogul acestei cărţi ,

Aici au fost aşezate cuvinte ale Stareţului despre neliniştea cea bună, „frământarea cea bună pentru ,,lupta
cea bună", aşa cum o numea el. Neliniştea cea bună, spunea Stareţul este întraripare, dăruieşte sufletului
nobleţe, vioiciune. Nu aduce încordare şi supărare, ci mângâiere. Nu este osteneală, nu este zbucium
sufletesc, ci râvnă pentru nevoinţă”. Fie ca această râvnă duhovnicească să se aprindă în noi toţi, ca să ne
ne voim pentru a ne dezbrăca de omul nostru cel vechi şi a ne îmbrăca cu smerenia, ca să Se sălăşluiască
în inima noastră Dragostea, Hristos.

Neliniștea și frământarea cele bune pentru lupta cea bună13

Neliniștea cea bună este acea nevoință de a duce o lupt pentru spor duhovnicesc , pentru auto
supraveghere, pentru a avea noblețe . Această frământare bună aduce mângâiere.

Despre luarea în serios a mântuirii sufletelor noastre14

Grija de mântuirea sufletului adduce smerirea trupului și îndepărtarea patimilor.

Cuu mintea și cu inima să ne preocupșm de a ajunge în Împărăția Cerurilor.

Trezvia pentru a face fapte bune cu înțelepciune15

Înaintarea treptată pe calea duhovnicească presupune căutări, întrebări, îndreptări smerenie, și atunci vine
Harul lui Dumnezeu care îl ajută pe om să se ridice și să meargă normal.

Lucrarea neântreruptă a neliniștii celei bune spre cele de folos mântuirii noastre 16

Neliniștea cea bună trebuie să existe neâncetat în noi, să nu fim niciodată într-o stare de auto mulțumire.
Tot timpul să alergăm către Hristos, ca să ni se umple inima de El.

13
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 319
14
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 320
15
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 322

9
 16
Idem Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, , p. 325
Concluzii

Fie ca această râvnă duhovnicească, care provine din lucrarea virtuților, a smereniei, a dragostei
duhovnicești, a nobleței și mărinimiei, și frământării cele bune de ne înduhovnici permanent,

să se aprindă în noi toţi, ca să ne nevoim pentru a ne dezbrăca de omul nostru cel vechi care are patimi, şi
a ne îmbrăca cu cel nou,îndumnezeit, ca să Se sălăşluiască în inima noastră Dragostea lui Hristos.

10
 IZVOARE

Cuviosul Paisie AGHIORITUL, Cuvinte duhovnicești, Patimi și virtuți, vol. V, trad. din limba
greacă de Ieroschim. Ștefan NUȚESCU Schitul Lacu,-Sfântul Munte Athos, Ed. Evanghelismos,,
București, 2017

RESURSE INTERNET

https://ro.orthodoxwiki.org/Paisie_Aghioritul , accesat în 27.11.2019

.

11