Morala 1

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA MORALĂ CREȘTINĂ
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ – VIAȚA, BOALA,

MOARTEA
Coordonator :
Pr. Lect. Dr. Georgian Păunoiu
Student : Bányai Rafael

Grupa 1
An III
Specializarea Teologie Pastorală
1
București, 2022
I. Viaţa Mitropolitului Antonie de Suroj
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Antonie Bloom, (n. 6 iunie 1914 – d. 4 august 2003) a fost
episcop al Episcopiei de Suroj al Bisericii Ortodoxe Ruse pentru Marea Britanie şi Irlanda.
Acesta s-a născut la Lausanne, în Elveţia, dar primii ani i-a petrecut în Rusia şi Persia,
deoarece tatăl său era membru al corpului diplomatic imperial rus. Mama lui era sora
compozitorului Alexander Scriabin. În timpul Revoluţiei bolşevice, familia a trebuit să
părăsească Persia, iar în 1923 s-a instalat la Paris, unde viitorul mitropolit şi-a primit educaţia. A
absolvit studii de fizică, chimie şi biologie şi şi-a luat doctoratul în medicină la Universitatea din
Paris.1
În 1939, înainte de a pleca pe front în calitate de chirurg pentru armata franceză, a depus
în secret voturile monahale în Biserica Ortodoxă Rusă, fiind tuns în monahism în 1943 și
primind numele de Antonie. În timpul ocupaţiei germane în Franţa, a lucrat ca medic pentru
Rezistenţa franceză. După război, a continuat să profeseze ca medic până în 1948, când a fost
hirotonit preot şi trimis în Anglia, pentru a sluji ca preot la Capela Frăţiei Sfinților Alban şi
Serghie. A fost numit preot al parohiei patriarhale ruse din Londra în 1950. A fost hirotonit
episcop în 1957 şi ridicat la rangul de arhiepiscop în 1962, ca păstor al Bisericii Ortodoxe Ruse
din Marea Britanie şi Irlanda a Episcopiei de Suroj.2
În 1963, a fost numit exarh aj Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală, iar în
1966 a fost ridicat la rangul de mitropolit. La cererea lui, a fost eliberat din funcţia de exarh în
1974, pentru a se devota integral nevoilor pastorale ale numeroşilor credincioşi din eparhia sa,
care veneau mereu la el căutând sfat şi ajutor. Mitropolitul Antonie a devenit "Doctor Honoris
Causa" al Universităţii din Aberdeen datorită „propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu şi
reînnoirii vieţii spirituale a ţării”; de la Academia-Seminar Teologic din Moscova, pentru
lucrarea sa teologică, pastorală şi predicatorială; de la Universitatea din Cambridge ; şi de la
Academia Teologică din Kiev. Primele sale lucrări despre rugăciune şi viaţa spirituală sunt :
Living Prayer („Rugăciunea vie”), Meditations on a Theme („Meditaţii pe o temă”), şi God and
1
http://www.sourozh.org/metropolitan-anthony/, accesat la data de: 7.12.2022
2
2
Man („Dumnezeu şi Omul”). Acestea au fost publicate iniţial în Anglia, fiind ulterior traduse şi
expuse fie în volum, fie sub formă de articole şi devenind binecunoscute în mai multe ţări, atât în
Rusia, cât şi în România.3
Mitropolitul Antonie a demisionat din toate funcţiile sale în 2003 şi a trecut la Domnul pe
4 august 2003. A fost înmormântat în cimitirul Brompton din Londra. Mulţi creştini ortodocşi
din Marea Britanie şi din întreaga lume îl consideră pe Mitropolitul Antonie un sfânt
contemporan.4
II. Viața, boala, moartea și veșnicia omului
Pentru a putea înțelege ce înseamnă viața, boala și moartea, trebuie să ne referim în speță
la terapia sufletului. Prin aceasta, putem să o definim ca fiind teapie a minții și eliberarea ei de
patimi. De aceea unirea cu Dumnezeu este esențială pentru a ajunge la mântuire. Practic,
despărțirea de Dumnezeu aduce după sine îmbolnăvirea, , iar această îmbolnăvire este în primul
rând o robie a minţii şi o cădere a ei. Păcatul strămoşesc a constat în îndepărtarea omului de la
faţa lui Dumnezeu şi în pierderea harului divin, ceea ce a dus la întunecarea, orbirea şi moartea
minţii. De asemenea, pierderea harului divin slăbește mintea omenească, iar întreaga fire a
omului se îmbolnăvește și boala este transmisă şi urmaşilor lui.5
În cartea “Viața, boala, moatea” a Mitropolitului Antonie de Suroj abordează tema

apropierii și despărțirii omului de Dumnezeu și consecințele care decurg din acestea, într-un mod
foarte apropiat cititorului, pentru că explicațiile sunt împărțite ca o experiență a vieții. În prima
parte a lucrării se evidențiază implicarea preotului în raport cu bolnavul.
Boala este una din crizele cele mai grave, iar preotul trebuie sa dea dovadă de întelegere.
Doar în acest fel, oamenii vor căpăta încredere în el şi îl vor chema la căpătâiul bolnavului. Prin
atitudinea lui, preotul, îl va face pe om să se deschidă, să facă o adevărată spovedanie, pe care
poate n-a făcut-o niciodată, dar probabil nici nu a știut cum să o facă. Această experiență se
3
4
5
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia Ortodoxă, Traducere în limba română de Irina Luminița Niculescu,
Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 44-45.
3
dobândeşte fie din viaţa personală a preotului, fie privind şi participând la suferinţa altora însă
“nu e de ajuns să ai ochi, trebuie să ştii să şi priveşti”.6
II.1. Relația preotului cu bolnavul
Relaţia preotului cu oamenii trebuie să se bazeze pe sinceritate şi simplitate, dar aceste

lucruri se dobândesc în momentul în care bolnavul cunoaşte şi întelege ce se întâmplă cu el. Din
cauza lipsei de pregătire anterioare momentului critic, omul se închide în sine, şi devine rob al
durerii şi al deznădejdii. Când preotul îşi ia rolul în serios şi îi pregăteşte pe oameni, încă de când
aceştia sunt sănătoşi, atunci are loc acea pregătire pentru examenul final care este moartea.
În momentul întâlnirii preotului cu bolnavul, Mitropolitul Antonie spune că acesta să aibă
loc mai întâi prin cufundarea într-o tăcere totală, dar și printr-o prezenţă activă: „să înceteze
vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă”.7 Este
nevoie cel mai mult de această prezenţă deplină, deoarece bolnavul trebuie să înteleagă că dorim
sa fim alături de el dar nu din vreo obligaţie, dar nici să stăm în permanenţă cu ochii pe ceas
aşteptând momentul plecării. Pentru cel aflat în suferinţă, prezenţa noastră este absolut necesară
ca omul să simtă că cineva îi împărtăşeşte durerea prin care trece, că este în mod real alături de el
şi că îl ascultă.
De asemenea, tăcerea este pentru Mitropolitul Antonie, un element esenţial care definește
puntea de legătură dintre preot si omul bolnav.
Ne îndeamnă Mitropolitul, ca atunci când vizităm un om aflat în suferinţă să nu folosim
cuvinte goale, fără sens, pentru că scopul nostru este de a-l face pe om să-şi deschidă sufletul, ca
apoi să lucrăm spre vindecarea lui. Este suficient să-l privim pe bolnav ca să ne dăm seama că nu
îşi au rostul acele cuvinte nesemnificative ci doar vorbele pline de bunătate rostite din inimă.
Preotul tânăr nu are experineţa necesară de aceea el trebuie „să devină ca o coardă a unui
instrument muzical”8, gata întotdeauna să învețe atunci când este chemat.
6
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 22
7
8
4
După această primă parte în care este abordată întânirea sau mai bine zis primul contact cu
bolnavul, Vlădica Antonie vorbeşte despre Sfinte Taine şi despre contextul în care pot fi acestea
primite.
În societatea de azi omul, care cu greu păstrează legătura cu Sfânta Biserică, vede în Sfintele
Taine doar nişte modalităţi magice prin care poate să primească vindecarea dar nu și unirea cu
Hristos, „să nu ne îndoim: în Taină există o forță și o realitate obiectivă...”9. Aceste lucruri se
întâmplă datorită faptului că omul nu este pregătit de către preot, care trebuie să-l facă să
înţeleagă ce sunt Sfintele Taine. Nu pot fi considerate niște simple scamatorii sau simboluri ci
acte sfinte care învăluie şi dezvăluie realităţi dumnezeieşti ce ţin şi de pregătirea sufletească a
primitorului. De aceea, dacă omul nu este în cunoștință de acestea, este vina preotului. Așadar,
omul nu trebuie să fie înfricoșat că va muri şi de aceea trebuie împărtăşit cât mai repede cu
Sfintele Taine, cu înţelepciune trebuie făcut să conştientizeze şi să se apropie de bună voie şi să
dorească să se împărtăşească. „Pentru aceste rațiuni nu trebuie sa-l speriem pe bolnav spunând
de exemplu: Uite te voi împărtăși cu Sfintele Taine pentru că nu se știe dacă la noapte nu vei
muri...- și totuși cam așa ne adresăm în genere unui bolnav”.10 De asemenea preotul trebuie să-i
explice faptul că, Sfintele Taine nu oferă o „vindecare magică”, , ci starea de pregătire pentru
întâlnirea cu Hristos.
Pentru bolnavul fără cunoștințe teologice, preotul va trebui să poarte o discuţie simplă,
naturală pentru a fi înţeles cât mai uşor. Doar în acel moment, în care interiorul omului şi-a aflat
alinarea, preotul se poate retrage. Putem observa totuși, că omul bolnav poate remarca imediat
dacă există un comportament neobișnuit al celor care se află în acele momente lângă el și anume,
când îi spunem că totul va fi bine iar în cele din urmă, ieșim din cameră izbucnind în plâns.
Bolnavul va sesiza orice zâmbet fals şi orice încercare forţată de a-l face să se simtă mai bine.
Observăm din experienţa Mitropolitului Antonie că cea mai mare teamă a muribundului este
aceea de a nu pleca din această viaţă într-o stare de singurătate. Cu alte cuvinte tuturor ne este
teamă ca la sfârşitul vieţii să fim părăsiţi şi uitaţi ca şi cum n-am fi însemnat pentru nimeni,
nimic. „În noaptea asta voi muri? I-am răspuns: Da, azi vei muri. ţi-e frică? Nu mi-e frică să
mor, dar mă doare să mor cu desăvârşire singur”.11 În această situație, bolnavul trebuie
împărtășit cât mai grabnic fără neaparat o pregătire.
9
10
5
Este foarte important să fie cineva prezent lângă cel care urmează să părăsească această
lume, pentru a înlătura singurătatea şi pentru a amplifica dragostea care, după cum ne arată
Sfânta Scriptură nu se sfârşeşte odată cu moartea omului – „Că iubirea ca moartea e de tare”.12
Nu trebuie să neglijăm omul care şi-a pierdut cunoştinţa înainte să moară, spune Mitropolitul,
pentru că acesta poate auzi totul, căzând astfel în deznădejde şi murind fără speranţă. – „Să ştii,
când vei fi medic, niciodată să nu zici în preajma unui muribund că este inutil să te interesezi de
el, căci el te aude, chiar dacă tu nu poţi comunica cu el”.13 Când vorbește Mitropolitul despre
rugăciune, mai ales cele pe care le rostim de foarte multă vreme, se poate ajunge într-un soi de
rutină și la o împrăştiere a minţii care depărtează de Dumnezeu, şi astfel rugăciunea rămâne rece,
formală, rostită doar cu buzele – „Şi a zis Domnul: "De aceea poporul acesta se apropie de Mine
cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu
este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.”14
„Scopul nu este de a împlini cu ele ritualul obişnuit, ci de a face ca persoana să devină mai
sensibilă la rugăciunile Bisericii, la căldura umană, la iubire...Pentru acest motiv este de
preferat să rostim câteva cuvinte dintr-o rugăciune, pe care apoi să le dezvoltăm cu propriile
noastre cuvinte”.15
Mitropolitul ne arată că în aceste ultime momente este esenţial ca bolnavul să fie făcut
conştient de toate lucrurile rele pe care le-a făcut pe parcursul vieţii, precum şi să-și manifeste
pocăinţa pentru acestea, fiindu-i administrată o catehizare de înștiințare pentru ceea ce urmează :
„Curând vei intra în veşnicie. Vrei să intrii aşa, ştiindu-te împovărat de toate cele pe care le-ai
putut aduna în timpul vieţii?...Există în viaţa ta acţiuni, momente, care nu sunt demne de
tine?”.16
În ceea ce priveşte relaţia cu cei apropiaţi, Mitropolitul consideră că preotul trebuie să
renunţe la poziția sa şi să adopte o relaţie ca de la om la om. Trebuie să remarcăm faptul că viaţa,
11
12
Cântarea Cântărilor 8,6
13
14
Isaia 28, 13
15
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, op.cit. p. 54
16
6
în esenţa ei se întemeiază pe iubire şi nicidecum pe lucurile înconjurătoare care, sunt trecătoare,
în raport cu iubirea care este veşnică. „Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să spună: Noi
ne-am iubit, ci mai curând: Noi ne iubim pentru veşnicie”.17 Omul trebuie să conştientizeze că
viaţa nu se încheie o dată cu moartea. Drept urmare, trebuie să redescorim relaţiile cu ceilalţi și
să apreciem fiecare clipă petrecută în compania cuiva, dar cel mai important să învăţăm să cerem
iertare.
Unul din lucrurile importante apreciate de Mitropolit este să ne punem în locul celor
îndurerați, dar nu încercând să întelegem durerea fiecărui om fiindcă nimeni nu poate face asta
decât numai singur Dumnezeu, însă putem să punem început bun luptând din răsputeri cu propria
durere: „Trebuie să acorzi timp harului şi trăirii lăuntrice să lucreze”.18 Preotul tânăr este
îndemnat să ţină seama de prezent şi să valorifice clipa ajutând necondiţionat pe cei ce au nevoie
fără a amâna de pe o zi pe alta. Uitarea de sine, este momentul în care preotul se dăruieşte pe sine
celui aflat în suferinţă. Asemenea medicului care se oferă în totalitate celui pe care îl operează şi
îşi orientează toate forţele ca operaţia să decurgă bine, şi preotul este dator în faţa lui Dumnezeu
să facă tot ce îi stă în putinţă.
II.2. Moartea
Un alt aspect abordat de Mitropolit este cel referitor la moarte, care are legătură cu realitatea.
În viziunea sa asupra morții, Mitropolitul Antonie atrage atenţia asupra omului modern,
convins de existenţa morţii, vede care aşează în centrul activităţilor sale lupta pentru
supravieţuire, ca şi cum odată cu moartea totul se sfârșește.19
Totuși datorită lui Hristos Cel Întrupat, moartea nu mai era văzută ca o dispariţie totală a
ființei, ci ca o trecere în veşnicie. Acest lucru a făcut din primii creştini – martiri, care au înţeles
care este sensul de pregătire al acestei vieţi pentru viaţa cea veşnică. De aceea ne aducem aminte
de moarte, ca de o grijă neîncetată pentru întâlnirea cu Hristos.
17
18
19
7
Ţelul vieţii noastre ar trebui să fie strădania de a ne apropia de Dumnezeu pentru a fi veșnic
cu El. “Trăim astfel an după an, fără a duce la îndeplinire şi desăvârşi ceea ce am putea face
acum, fiindcă gândim că avem tot timpul înaintea noastră:vom împlini mai târziu. ”20
Imaginea morţii este descrisă și în Biblie, unde se spune că Dumnezeu nu ne-a creat pentru
moarte şi distrugere ci ne-a creat pentru a ne face părtaşi vieţii veşnice. Moartea a apărut în lume
datorită păcatului și depărtării omului de Dumnezeu.
Mitropolitul îndeamnă a cerceta Sfânta Scriptură, astfel se va observa că moartea a pătruns
treptat în lume şi că durata anilor de viaţă ai omului s-a redus treptat și direct proporţional cu
starea de păcătoşenie în care se află lumea. Astfel, cu cât omul s-a depărtat mai mult de
Dumnezeu cu atât moartea a devenit din ce în ce mai prezentă. Totuși, omul urăște moartea
fiindcă în urma păcatului este ucisă fiinţa iubită și plângem pentru cel care a plecat dintre noi.
Însă, ar trebui să ne bucurăm că cel trecut la Domnul a scăpat de suferinţa și de chinul acestei
vieţi. Totodată trebuie să știm că “dragostea nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se şteargă,
dragostea nu îngăduie să vorbim la timpul trecut despre relaţia noastră cu fiinţa iubită”.21
Păintele susţine că există o comuniune și o amintire a celui iubit, dar o amintire care nu
rămâne doar la nivel mental ci trece în inimă, în puterea exemplului de viaţă pe care l-a dat cel
iubit. Prin aceasta, amintirea celui iubit rămâne în viaţa noastră.
Vlădica de spune despre moarte că este premeditată de procesul de îmbătrânire care ne
cuprinde pe toţi. Acesta ne conduce spre mormânt sau spre veşnicie, depinde cum privim
lucrurile. De altfel suntem marcaţi profund când vedem că cei dragi nouă îmbătrânesc, îşi pierd
incet puterile şi capacităţile trupeşti, însă acest lucru ar trebui să ne dea de gândit şi să facă să
reflectăm la clipa când ne vom afla în aceeaşi situaţie.
Un aspect important privitor la moarte este perioada de pregătire pentru moarte prin
renunţarea la izolare pe care o manifestăm faţă de cel suferind, care asteaptă trecerea din această
viață. “Să nu îngădui ca teama să ridice un zid despărţitor între pesoana muribundă şi noi, încât
cel care e pe moarte să fie condamnat la singurătate.”22 Depinde astfel și de noi cum își va sfârși
viața cel pe care îl iubim.
20
21
22
. Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
8
Aici Mitropolitul arată cât de mult schimbă un om moartea unei persoane extrem de
apropiate, părinţi, bunici, soţi, în acel moment sentimentul părăsirii. Cel îndoliat se simte astfel
părăsit şi abandonat fără o parte din sine. Părintele recomandă ca încet, încet să încercăm să
privim realitatea şi să nu rămânem neputincioși în fața acestei situații : “Trebuie să privim în faţă
această situaţie, e cu neputinţă să ne sustragem, să-i întoarcem spatele.”23 Astfel putem prinde
curaj, dându-ne seama că iubirea pentru cel răposat se află și dincolo de mormânt.. “Şi dacă
putem spune în mod sincer că cel care a plecat din această viaţă reprezintă o comoară pentru
noi, atunci, atunci unde se află comoara noastră ar trebui să fie şi inima noastră.”24
Dacă urmăm exemplul sfinţilor, care nu au avut nici o clipă conştiinţa propriei sfinţenii, în
momentul în care Hristos guvernează viaţa noastră, şi noi nu mai vrem să facem parte dintre cei
care Îl întristează prin păcate, va creşte în noi dorul de moarte, adică aşteptarea cu bucurie a
morţii, bucurie care izvorăşte din dorinţa de a-L întâlni pe Hristos.
II.3. Veșnicia
De asemenea, Mitropolitul aduce în discuție și veșnicia, ca urmare a morții. Aceasta poate fi

caracterizată ca una luminoasă şi plină de strălucire ce face referire la ţelul vieţii noastre.
Omul încearcă de fiecare dată să reprezinte în minte, felul în care arată veşnicia. Atunci când
îi vede pe cei dragi că pleacă dintre noi, își dă seama că și noi vom urma să părăsim această
lume, căutând astfel, să ne pregătim pentru ea. Ne rugăm lui Dumnezeu pentru cei răposaţi, ca
Acesta să nu-i dea uitării, însă acelaşi lucru ar trebui să facem şi noi, să nu-i dăm uitării pe cei
plecaţi dintre noi. Judecata de care vom avea parte toţi se va face după măsura iubii, cum, cât, i-
am iubit pe cei din jurul nostru, şi mai ales cât de mult am păstrat în inimile noastre această
iubire după ce ei n-au mai fost. „Taina uimitoare a iubirii stă în aceea că suntem chemaţi să
iubim tot atât de mult pe cât ne-a iubit Dumnezeu, adică să ne punem viaţa pentru ceilalţi.”25
23
24
25
9
Teama omului modern de a iubi este înrădăcinată în uitare, adică el se gândeşte că iubind pe
toţi deopotrivă el va fi părăsit şi uitat în cele din urmă fiindcă, astăzi, nimeni nu mai apreciază
dragostea la adevărata ei valoare. Nu este chiar așa, pentru că dacă omul va uita iubirea,
Dumnezeu nu uită lucrurile pe care oamenii le fac unii pentru alţii, izvorâte tocmai din această
iubire nemărginită. Cel ce a dobândit iubirea lui Dumnezeu poate spune că nu mai are nevoie de
iubirea oamenilor, însă, aici e paradoxul, că iubirea lui Dumnezeu se dobândeşte doar iubindu-i
necondiţionat pe semeni.
Mitropolitul Antonie face apel de nenumărate ori la acţiunea de a fi vii, în relaţia noastră cu
ceilalţi, de a investi iubire în tot ceea ce facem. Pentru aceasta și noi vom primi iubire
nemărginită de la Dumnezeu. Dacă vom ajunge să înţelegem care este valoarea jerfei lui Hristos
dar și darurile minunate pe care le-am primit, “am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim chiar
dacă această iubire ne sfâşie sufletul”.26 Dar noi iubim prea mult această viaţă trecătoare încât
„ne e teamă să nu ne pierdem şi din această cauză rămânem închişi în limitele noastre, sterpi, cu
teama de a nu ne pierde, şi nu vom da nici un rod.”27
Mitropolitul, din experiența vieții sale și din întâlnirile cu fii săi duhovnicești concluzionează
că Dumnezeu este atât de aproape de noi, dar totodată atât de departe fiindcă noi nu-I dăm așa
mare importanță. Omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu în diferite împrejurări din viaţă,
păstrează în sine o dorinţă, o sete continuă de a-I fi cât mai aproape. Totuși nu suntem suficient
de pregătiţi ca să-L vedem. De aceea, trebuie să avem în noi o dorință de Dumnezeu care să nu
se stingă niciodată.
De aceea după Înălţarea la Ceruri, este trimis Mângâietorul, ca cei care care au rămas pe
pământ, fiind răniţi de dorul de Dumnezeu, să nu rămână „orfani”. „Mângâietor este Cel Care
mângâie, în rusă este Cel Care ia de la inima noastră toată întristarea, Care o linişteşte”.28
Problema pe care o ridică Mitropolitul Antonie, este aceea a împietririi inimii. Fiind atât de
ancoraţi în grijile şi probleme pe care de multe ori ni le ridicăm singuri, nu mai suntem capabili
să simţim atingerea blândă a lui Dumnezeu, Care, nu ne forţează, ci aşteaptă momentul în care ne
vom dezmeteci din această goană de desăvârşire a propriei persone cu preţul ruperii legăturii cu
26
27
28
10
ceilalţi şi în ultimă instanţă, cu Dumnezeu.29 Noi nu înţelegem că întâlnirea cu Dumnezeu, fie şi
în cel mai adânc colţişor al inimii noastre se va face izvor de bucurie nouă şi celorlalţi, rămâne
însă doar să ne cercetăm inima şi să-L chemăm pe Cel care aşteaptă tăcut.
III. CONCLUZII
29
11
O primă concluzie ar fi aceea că, citind această carte, mai ales acum în aceste zile de post,
mi-am dat seama că de fapt toţi suntem bolnavi şi ne aflăm în situaţia celor care zac în dureri şi
suferinţe şi care strigă către Dumnezeu spre a nu fi părăsiţi şi lăsaţi să moară singuri.
O a doua concluzie ar fi aceea că, este adevărat că ortodoxia înseamnă suferinţă, dar nu o
suferinţă obișnuită ci o una care conduce spre bucuria Învierii şi a veşniciei, căci o dată cu
Învierea lui Hristos ni s-a deschis drumul spre viaţa veşnică.
IV. BIBLIOGRAFIE
12
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008
2. Antonie, Mitropolit de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de

Monahia Anastasia Igiroşanu, Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010
3. Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, Traducere în limba română

de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998
4. http://www.sourozh.org/metropolitan-anthony
13

Morala 1

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Morala 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUCRARE DE SEMINAR LA DISCIPLINA MORALĂ CREȘTINĂ

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ – VIAȚA, BOALA,

Pr. Lect. Dr. Georgian Păunoiu

Student : Bányai Rafael

I. Viaţa Mitropolitului Antonie de Suroj

II. Viața, boala, moartea și veșnicia omului

În cartea “Viața, boala, moatea” a Mitropolitului Antonie de Suroj abordează tema

II.1. Relația preotului cu bolnavul

Relaţia preotului cu oamenii trebuie să se bazeze pe sinceritate şi simplitate, dar aceste

De asemenea, Mitropolitul aduce în discuție și veșnicia, ca urmare a morții. Aceasta poate fi

2. Antonie, Mitropolit de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de

3. Vlachos, Mitropolit Hierotheos, Psihoterapia Ortodoxă, Traducere în limba română

S-ar putea să vă placă și