UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ JUSTINIAN PATRIARHUL

LUCRARE DE SEMINAR LA PASTORALĂ

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ – VIAȚA, BOALA, MOARTEA

RELAȚIA PREOTULUI CU BOLNAVUL

Banyai Rafael

Grupa 1

An III

Teologie Pastorală
 1. INTRODUCERE

În cartea “Viața, boala, moatea” a Mitropolitului Antonie de Suroj este abordată tema
apropierii și despărțirii omului de Dumnezeu și consecințele care decurg din acestea, într-un mod
foarte apropiat cititorului, pentru că explicațiile sunt împărțite ca o experiență a vieții. În cazul de
față, vom evidenția implicarea preotului în raport cu bolnavul dar și suferința pe care cel din
urmă o poartă.

Boala este una din crizele cele mai grave, iar preotul trebuie sa dea dovadă de întelegere.
Doar în acest fel, oamenii vor căpăta încredere în el şi îl vor chema la căpătâiul bolnavului. Prin
atitudinea lui, preotul, îl va face pe om să se deschidă, să facă o adevărată spovedanie, pe care
poate n-a făcut-o niciodată, dar probabil nici nu a știut cum să o facă. Această experiență se
dobândeşte fie din viaţa personală a preotului, fie privind şi participând la suferinţa altora însă
“nu e de ajuns să ai ochi, trebuie să ştii să şi priveşti”.1

2. Relația preotului cu bolnavul

Relaţia preotului cu oamenii trebuie să se bazeze pe sinceritate şi simplitate, dar aceste

lucruri se dobândesc în momentul în care bolnavul cunoaşte şi întelege ce se întâmplă cu el. Din
cauza lipsei de pregătire anterioare momentului critic, omul se închide în sine, şi devine rob al
durerii şi al deznădejdii. Când preotul îşi ia rolul în serios şi îi pregăteşte pe oameni, încă de când
aceştia sunt sănătoşi, atunci are loc acea pregătire pentru examenul final care este moartea.
În momentul întâlnirii preotului cu bolnavul, Mitropolitul Antonie spune că acesta să aibă
loc mai întâi prin cufundarea într-o tăcere totală, dar și printr-o prezenţă activă: „să înceteze
vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o caldă purtare de grijă”.2 Este
nevoie cel mai mult de această prezenţă deplină, deoarece bolnavul trebuie să înteleagă că dorim
sa fim alături de el dar nu din vreo obligaţie, dar nici să stăm în permanenţă cu ochii pe ceas
aşteptând momentul plecării. Pentru cel aflat în suferinţă, prezenţa noastră este absolut necesară

1
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 22
2
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 27
ca omul să simtă că cineva îi împărtăşeşte durerea prin care trece, că este în mod real alături de el
şi că îl ascultă.
De asemenea, tăcerea este pentru Mitropolitul Antonie, un element esenţial care definește
puntea de legătură dintre preot si omul bolnav.
Ne îndeamnă Mitropolitul, ca atunci când vizităm un om aflat în suferinţă să nu folosim
cuvinte goale, fără sens, pentru că scopul nostru este de a-l face pe om să-şi deschidă sufletul, ca
apoi să lucrăm spre vindecarea lui. Este suficient să-l privim pe bolnav ca să ne dăm seama că nu
îşi au rostul acele cuvinte nesemnificative ci doar vorbele pline de bunătate rostite din inimă.
Preotul tânăr nu are experineţa necesară de aceea el trebuie „să devină ca o coardă a unui
instrument muzical”3, gata întotdeauna să învețe atunci când este chemat.
După această primă parte în care este abordată întânirea sau mai bine zis primul contact cu
bolnavul, Vlădica Antonie vorbeşte despre Sfintele Taine şi despre contextul în care pot fi
acestea primite.
În societatea de azi omul, care cu greu păstrează legătura cu Sfânta Biserică, vede în Sfintele
Taine doar nişte modalităţi magice prin care poate să primească vindecarea dar nu și unirea cu
Hristos, „să nu ne îndoim: în Taină există o forță și o realitate obiectivă...”4. Aceste lucruri se
întâmplă datorită faptului că omul nu este pregătit de către preot, care trebuie să-l facă să
înţeleagă ce sunt Sfintele Taine. Nu pot fi considerate niște simple scamatorii sau simboluri ci
acte sfinte care învăluie şi dezvăluie realităţi dumnezeieşti ce ţin şi de pregătirea sufletească a
primitorului. De aceea, dacă omul nu este în cunoștință de acestea, este vina preotului. Așadar,
omul nu trebuie să fie înfricoșat că va muri şi de aceea trebuie împărtăşit cât mai repede cu
Sfintele Taine, cu înţelepciune trebuie făcut să conştientizeze şi să se apropie de bună voie şi să
dorească să se împărtăşească. „Pentru aceste rațiuni nu trebuie să-l speriem pe bolnav spunând
de exemplu: Uite te voi împărtăși cu Sfintele Taine pentru că nu se știe dacă la noapte nu vei
muri...- și totuși cam așa ne adresăm în genere unui bolnav”.5 De asemenea preotul trebuie să-i
explice faptul că, Sfintele Taine nu oferă o „vindecare magică”, , ci starea de pregătire pentru
întâlnirea cu Hristos.

3
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 31
4
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 32
5
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 33
 Pentru bolnavul fără cunoștințe teologice, preotul va trebui să poarte o discuţie simplă,
naturală pentru a fi înţeles cât mai uşor. Doar în acel moment, în care interiorul omului şi-a aflat
alinarea, preotul se poate retrage. Putem observa totuși, că omul bolnav poate remarca imediat
dacă există un comportament neobișnuit al celor care se află în acele momente lângă el și anume,
când îi spunem că totul va fi bine iar în cele din urmă, ieșim din cameră izbucnind în plâns.
Bolnavul va sesiza orice zâmbet fals şi orice încercare forţată de a-l face să se simtă mai bine.
Observăm din experienţa Mitropolitului Antonie că cea mai mare teamă a muribundului este
aceea de a nu pleca din această viaţă într-o stare de singurătate. Cu alte cuvinte tuturor ne este
teamă ca la sfârşitul vieţii să fim părăsiţi şi uitaţi ca şi cum n-am fi însemnat pentru nimeni,
nimic. „În noaptea asta voi muri? I-am răspuns: Da, azi vei muri. ţi-e frică? Nu mi-e frică să
mor, dar mă doare să mor cu desăvârşire singur”.6 În această situație, bolnavul trebuie
împărtășit cât mai grabnic fără neaparat o pregătire.

Este foarte important să fie cineva prezent lângă cel care urmează să părăsească această
lume, pentru a înlătura singurătatea şi pentru a amplifica dragostea care, după cum ne arată
Sfânta Scriptură nu se sfârşeşte odată cu moartea omului – „Că iubirea ca moartea e de tare”.7
Nu trebuie să neglijăm omul care şi-a pierdut cunoştinţa înainte să moară, spune Mitropolitul,
pentru că acesta poate auzi totul, căzând astfel în deznădejde şi murind fără speranţă. – „Să ştii,
când vei fi medic, niciodată să nu zici în preajma unui muribund că este inutil să te interesezi de
el, căci el te aude, chiar dacă tu nu poţi comunica cu el”.8 Când vorbește Mitropolitul despre
rugăciune, mai ales cele pe care le rostim de foarte multă vreme, se poate ajunge într-un soi de
rutină și la o împrăştiere a minţii care depărtează de Dumnezeu, şi astfel rugăciunea rămâne rece,
formală, rostită doar cu buzele – „Şi a zis Domnul: "De aceea poporul acesta se apropie de Mine
cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu
este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.”9
„Scopul nu este de a împlini cu ele ritualul obişnuit, ci de a face ca persoana să devină mai
sensibilă la rugăciunile Bisericii, la căldura umană, la iubire...Pentru acest motiv este de

6
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 44
7
Cântarea Cântărilor 8,6
8
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 46
9
Isaia 28, 13
preferat să rostim câteva cuvinte dintr-o rugăciune, pe care apoi să le dezvoltăm cu propriile
noastre cuvinte”.10
Mitropolitul ne arată că în aceste ultime momente este esenţial ca bolnavul să fie făcut
conştient de toate lucrurile rele pe care le-a făcut pe parcursul vieţii, precum şi să-și manifeste
pocăinţa pentru acestea, fiindu-i administrată o catehizare de înștiințare pentru ceea ce urmează :
„Curând vei intra în veşnicie. Vrei să intrii aşa, ştiindu-te împovărat de toate cele pe care le-ai
putut aduna în timpul vieţii?...Există în viaţa ta acţiuni, momente, care nu sunt demne de
tine?”.11
În ceea ce priveşte relaţia cu cei apropiaţi, Mitropolitul consideră că preotul trebuie să
renunţe la poziția sa şi să adopte o relaţie ca de la om la om. Trebuie să remarcăm faptul că viaţa,
în esenţa ei se întemeiază pe iubire şi nicidecum pe lucurile înconjurătoare care, sunt trecătoare,
în raport cu iubirea care este veşnică. „Fie ca nimeni să nu-şi îngăduie vreodată să spună: Noi
ne-am iubit, ci mai curând: Noi ne iubim pentru veşnicie”.12 Omul trebuie să conştientizeze că
viaţa nu se încheie o dată cu moartea. Drept urmare, trebuie să redescoperim relaţiile cu ceilalţi
și să apreciem fiecare clipă petrecută în compania cuiva, dar cel mai important să învăţăm să
cerem iertare.
Unul din lucrurile importante apreciate de Mitropolit este să ne punem în locul celor
îndurerați, dar nu încercând să întelegem durerea fiecărui om fiindcă nimeni nu poate face asta
decât numai singur Dumnezeu, însă putem să punem început bun luptând din răsputeri cu propria
durere: „Trebuie să acorzi timp harului şi trăirii lăuntrice să lucreze”.13 Preotul tânăr este
îndemnat să ţină seama de prezent şi să valorifice clipa ajutând necondiţionat pe cei ce au nevoie
fără a amâna de pe o zi pe alta. Uitarea de sine, este momentul în care preotul se dăruieşte pe sine
celui aflat în suferinţă. Asemenea medicului care se oferă în totalitate celui pe care îl operează şi
îşi orientează toate forţele ca operaţia să decurgă bine, şi preotul este dator în faţa lui Dumnezeu
să facă tot ce îi stă în putinţă.

10
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, op.cit. p. 54
11
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 59
12
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 61
13
Mitropolit Antonie de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia Igiroşanu,
Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010, p. 69
3. BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008

2. Antonie, Mitropolit de Suroj, Viaţa, boala, moartea, Traducere în limba română de

Monahia Anastasia Igiroşanu, Editura Sfântul Siluan, Bucureşti, 2010