Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră

Specializarea „Doctrină și cultură creștină”

Eseu la Monahismul Oriental

Coordonator: Student:

Pr. Asist. Dr. Jean Nedelea Iftime George Mădălin

București

2020
 Universitatea din București

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul”

Departamentul de Teologie Sistematică, Practică și Artă Sacră

Specializarea „Doctrină și cultură creștină”

Despre darul deosebirii

Coordonator: Masterand:

Pr. Asist. Dr. Jean Nedelea Iftime George Mădălin

București

2020

2
 Când teologii vorbeau sau vorbesc despre marile controverse teologice din trecut și
prezent, erau și sunt perfect conștienți de consecințele învățăturii de credință a Bisericii în viața
cotidiană a omului, adică ei erau conștienți că acei oameni care căutau pe Dumnezeu cu ardoare
și respectau învățătura oferită transmisă prin cuvântările clericilor (dacă ținem cont de faptul că,
în Antichitate, majoritatea populației era analfabetă), în mod implicit nu făceau doar un simplu
act de adeziune la dogmele ortodoxe, ci le și concretizau sau, mai corect spus, le întrupau în
faptele lor. În acest fel priveau Sfinții pericolul ereziei: în primul rând, căzând în idolatrie, se
închiau unui Dumnezeu care, în fapt, nu exista, iar, în al doilea rând, consecințele morale ar fi
fost catastrofale; pe de o parte, s-ar cădea într-un pietism lipsit de orice implicație ascetică (cum
se întâmplă în dioprosopism și, în prezent, în teologia apuseană), pe de altă parte, s-ar extremiza
ascetismul, ajungându-se la flagelări sau dispreț față de corp și lumea materială înconjurătoare,
exemplele în acest sens fiind binecunoscute.

Pentru a intra în tema propriu zisă, o să mă folosesc de un exemplu pe care consider

suficient de concludent.

Pornind de la considerațiile materiei ca fiind creația lui Dumnezeu și „bună foarte”

(Facere I, 31) și denaturată sau, mai corect spus, abătută de la traseul ei inițial spre desăvârșire,
prin transfigurare, ne putem imagina că cea mai mare capcană a teologiei, în practica curentă,
este de a da rețete perfecte la situații dintre cele mai diverse. Dacă mai ținem cont și de faptul că
Ortodoxia valorifică persoana umană creată după chipul lui Dumnezeu, putem observa că cel mai
dificil lucru, în viața spirituală, este a menține un traseu cu o țintă bine definită și potrivită cu
puterile și slăbiciunile cu care fiecare om este înzestrat (nu greșesc când spun că omul este
înzestrat cu o slăbiciune, deoarece mă gândesc cum orice om abil, în orice domeniu de activitate,
în demersurile sale, ia în calcul și deficiențele sale și le folosește în avantajul său). Drept urmare,
este nevoie de ceea ce spiritualitatea ortodoxă denumește darul deosebirii sau, mai pe înțelesul
nostru, discernământul.

Pentru a mă menține în contact cu exemplele dogmatice de mai sus, în special cu al

doilea, se cuvine să menționez următoarea întâmlare: Avva Pimen întreabă pe Avva Iosif dacă să
se lupte cu ispita sau să se ferească de ea, răspunsul fiind să lupte. Pimen se întoarce și este
întrebat de un frate din Thebaida același lucru; surpinzător este că acesta îi spune să se retragă.
Aflând aceasta, Avva Iosif întreabă de ce a făcut aceasta. Răspunsul este: „Dacă intră patimile și
te lupți cu ele, dai și primești, ajungi mai încercat. Eu ca și mie ți-am vorbit. Sunt însă alții cărora
nu le este de folos nici să se apropie patimile, ci au trebuință să le alunge degrabă.”

Drept urmare, putem să tragem două idei clare:

3
 1. Niciodată un sfat duhovnicesc nu se poate da în același chip la două persoane. De
altfel, nici în medicină nu putem spune că un medicament sau o procedură clinică ar putea avea
același efect la două persoane diferite; trebuie ținut cont de diferitele condiții care ar putea
influența tratamentul și trebuie stabilit, în concluzie, dacă, finalmente, ar putea să vindece pe
suferind sau, din contră, ar putea vătăma mai rău. Personal, am experimentat acest lucru, când
fostul meu duhovnic îmi tot repeta la o problemă textul Sf. Ap. Pavel că „nu m-am împotrivit
până la sânge” (Evrei XII, 4), simțind, de fapt, că nu mă ajuta cu nimic o astfel de „încurajare”.
Aș putea spune că mai rău mă simțeam. Probabil, pe acest principiu, canoanele specifică destul
de clar că duhovnicul nu are voie a mărturisi mai mult de 15 – 20 oameni într-o zi, tocmai din
grija Bisericii pentru suferințele fiecărui om („πάθος”, în limba greacă, înseamnă, pe lângă
„patimă” și „suferință”, motiv pentru care consider păcatul și implicit patima drept suferințe și
chiar boli). Este nevoie să se acorde multă atenție fiecărui om în parte, ceea ce ia destul de mult
timp.

2. Este evidentă necesitatea cunoașterii permanente a stării în care ne aflăm, a

puterilor de care dispunem și aș putea spune și a gradului de hotărâre pe care îl avem pentru a ne
îmbunătăți permanent starea, pe scurt este necesar, așa cum spune și Sf. Nectarie de Eghina, să
ne cunoaștem pe noi înșine. Iar, pentru că suntem ființe într-o continuă schimbare, în ascendentă
sau descendentă, această autocunoaștere trebuie să devină o analiză a tot ce ne reprezintă, în
fiecare moment al zilei. Este demnă de luat în considerație vorba latinilor, în această privință, ca
„nicio zi să nu treacă, fără a trage linie” („nulla dies sine linea”), adică ea trebuie să devină o
constantă permanentă a vieții. Iar, pentru a nu transforma acest proces vital duhovniciei noastre
într-un simplu tabiet sau pentru a fi realizată în mod realist, prezența duhovnicului se arată a fi
necesară, pentru a avea în autocunoașterea noastră spirituală un ochi obiectiv care să ne
urmărească permanent, just și cu mare vigilență.

Plecând de la aceste premise, putem să ne creem o imagine, despre dificultatea cu care

discernem pericolele din urcușul nostru spiritual, mai exact să discernem drumul pe care trebuie
să-l urmăm de potecile lăturalnice pe care, în orbirea noastră, credem că mergem bine. Îmi
amintesc de o întâmplare relatată în viața Sf. Sofronie Saharov, în care era prezentată următoarea
situație: O femeie se decide să țină o perioadă destul de mare de post benevol, în afara posturilor
mari din ani. În acest post, ajunge să-și neglijeze soțul, din punct de vedere afectiv, sub pretextul
dedicării mai mari vieții duhovnicești. Din nefericire, se ajunge chiar la situația în care familia
este pusă în riscul destrămării. Părerea mea este că, în primă instanță, ar trebui să se apeleze la
duhovnic, pentru ca ambele părți să înțeleagă faptul că Taina Cununiei are scopul de a face ca,
prin legătura specială existentă între soți care, mai târziu, va fi împlinită de o stare de împreună
4
transfigurare, cei doi să ajungă la desăvârșire. Pe un prim plan, dacă ar trebui să vorbesc asupra
cazului concret, ar fi potrivită renunțarea la post, în favoarea susținerii legăturii familiale
sănătoase, tocmai pentru ca amândoi să fie „cu o gură și cu o inimă” și în momente de dedicare
directă și strict personală față de Dumnezeu.

Pentru a nu mă aprofunda exclusiv asupra mediului mirenesc, mă gândesc la următoarea

întâmplare din viața Avvei Zenon: acesta refuzând darurile pe care le primea de la pelerini, le
producea acestora mare supărare. De asemenea, veneau frați care îi cereau diferite lucruri pe
care, datorită faptului că nu le primea de la ceilalți, nu le putea da acestora (bineînțeles că și
aceștia erau foarte mâhniți din aceast cauză). Văzând Avva situația dată, se decide să primească
darurile de la pelerini, dând la fiecare frate ceea ce i se cerea. Rezultatul? Și pelerinii erau
mulțumiți că nu au fost refuzați, și frații, pentru că primeau ce aveau nevoie, și Avva rămânea în
neatașarea față de lucruri și își găsise liniștea, pentru că a reușit să nu mai producă supărare
numănui.

În concluzie, observ cât de dificilă este accederea la această virtute de aur a

discernământului, tocmai pentru că reprezintă cheia prin care orice altă virtute capătă sens. Prin
ea, ne amintim că nici postirea, nici smerenia și nicio altă virtute nu este un scop în sine, ci sunt
„călăuze spre Hristos” (Galateni III, 24) care este, de fapt, unicul lucru ce dă un sens vieții
spirituale și determină ca această să devină progresivă și nu statică. În lipsa ei, putem trăi cel
mult iluzia unui urcuș duhovnicesc. Mai mult, un om care nu se supraveghează permanent cu
atenție intră într-o anume zonă de comfort, moment în care este țintă sigură ispitei. De aici, și
incapacitatea sa, de exemplu, de a nu face diferența între o minune dumezeiască și „una”
demonică. Din acest motiv, consider darul deosebirii ca fiind virtutea cea mai mare, pentru că
ferește de credința falsă că suntem într-o siguranța prea mare.