Viața, Boala, Moartea - Stan Ioan, Anul 3, Grupa 8

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
„JUSTINIAN PATRIARHUL”
BUCUREȘTI
- LUCRARE DE SEMINAR -
”VIAȚA, BOALA, MOARTEA”
- Mitropolit Antonie de Suroj -
COORDONATOR STUDENT
Pr. lect. univ. dr. Georgian PĂUNOIU Ioan STAN
Anul III, Grupa 8
BUCUREȘTI
2023
1
I. Bibliografie1
Mitropolitul Antonie, pe numele de mirean Andrei Borisovici Bloom, a fost un

episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse, Mitropolit de Suroj, filosof, predicator și autorul a
numeroase cărți și articole în diferite limbi despre viața spirituală a comunității ortodoxe.
S-a născut la Lausanne, în Elveția, iar o bună parte a copilăriei și-a petrecut-o în Rusia
și Persia, întrucât tatăl său a fost membru al corpului diplomatic imperial rus; mama lui era
sora compozitorului Alexander Scriabin.
După revoluția din Rusia, familia acestuia a fost forțată să părăsească țara timp de mai
mulți ani rătăcind prin Europa, ca mai apoi în 1923 să se stabilească în Paris, unde viitorul
mitropolit și-a primit educația. Aici a absolvit studii de fizică, chimie și biologie, luând
doctoratul în medicină la Universitatea din Paris.
În 1931 a fost hirotonisit ipodiacon, pentru a ajuta altarul și biserica mănăstirii Sfinții
Trei Ierarhi, singurul așezământ al Patriarhiei Moscovei din Paris. La data de 10 septembrie
1939, înainte de a pleca pe front drept chirurg pentru armata franceză, a depus în secret
voturile monahale (rasoforia) în Biserica Ortodoxă Rusă.
A fost tuns în monahism în 1943, primind numele de Antonie, iar în timpul ocupației
germane în Franța, a lucrat ca medic pentru Rezistența franceză. După război, a continuat să
profeseze ca medic până în 1948, când a fost hirotonit preot și trimis în Anglia.
A fost numit preot al parohiei patriarhale ruse din Londra în 1950, iar mai apoi
hirotonit episcop în 1957 și ridicat la rangul de arhiepiscop în 1962, ca păstor al Bisericii
Ortodoxe Ruse din Marea Britanie și Irlanda (Episcopia de Suroj). În 1963, a fost numit
exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală, iar în 1966 a fost ridicat la rangul
de mitropolit.
Mitropolitul Antonie a fost cunoscut pentru activitatea sa pastorală și misionară,
susținând dialogul interreligios și promovând înțelegerea și toleranța între diferitele
confesiuni religioase. A fost activ în perioada de transformare socială și religioasă din Rusia,
contribuind la gestionarea schimbărilor și la promovarea valorilor spirituale.
Mitropolitul a trecut la Domnul la data de 4 august 2003 și fost înmormântat în
cimitirul Brompton din Londra.
1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Antonie_(Bloom)_de_Suroj.
2
II. Primul Capitol - „Preotul la căpătâiul bolnavului”
În acest capitol Mitropolitul Antonie răspunde întrebărilor din dublă perspectivă deoarece
a luat contact cu suferința omului, mai întâi ca infirmier, medic și mai târziu ca preot.
Boala este una din crizele cele mai grave, iar preotul trebuie să dea dovadă de înțelegere.
Doar așa oamenii vor căpăta încredere în el și îl vor chema la căpătâiul bolnavului. Prin
atitudinea lui, preotul, îl va face pe om să se deschidă, să facă o adevărată spovedanie, pe care
poate n-a făcut-o niciodată neștiind cum. Această experiență se dobândește fie din viața
personală a preotului, fie privind și participând la suferința altora însă “nu e de ajuns să ai
ochi, trebuie să știi să și privești”.
Relația preotului cu oamenii trebuie să se bazeze pe sinceritate și simplitate, dar aceste
lucruri se dobândesc în momentul în care bolnavul cunoaște și înțelege ce se întâmplă cu el.
Din cauza lipsei de pregătire anterioare, omul se închide în sine și devine rob al durerii și al
deznădejdii. Atunci când preotul își ia rolul în serios și îi pregătește pe oamenii, încă de când
aceștia sunt sănătoși, are loc pregătirea pentru examenul final care este moartea.
În momentul întâlnirii preotului cu bolnavul, Mitropolitul Antonie propune ca abordarea
să se facă din două direcții. Mai întâi, cufundarea într-o tăcere totală, dublată de o prezență
tăcută dar activă: „să înceteze vorbăria, lăsând locul unei tăceri profunde, atente, pline de o
caldă purtare de grijă”.2 Nu e de ajuns doar să fii acolo cum s-ar spune doar cu trupul, ci este
nevoie de o prezență deplină. Bolnavul trebuie să înțeleagă din atitudinea noastră că dorim sa
fim în preajma lui și nu din vreo obligație, nu să stăm în permanență cu ochii pe ceas
așteptând momentul să plecăm. Pentru cel aflat în suferință, prezența noastră este absolut
necesară, ca omul să simtă că cineva îi împărtășește durerea prin care trece și că îl ascultă.
Atunci când vizităm un om aflat în suferință avem tendința să discutăm despre orice alt
subiect înșirând cuvinte goale, fără sens, așteptând clipa când putem pleca lăsându-l pe cel
aflat în durere la fel cum l-am găsit, ori scopul nostru este de a-l face pe om să-și deschidă
sufletul, ca apoi să lucrăm spre vindecarea lui.
Preotul tânăr neavând experiența necesară, trebuie „să devină ca o coardă a unui
instrument muzical”3, gata întotdeauna să povățuiască atunci când este chemat.
2
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Traducere în limba română de Monahia Anastasia
Igiroşanu, Editura Sfântul Siluan, București, 2010, p. 32.
3
3
După această primă parte în care este abordată întâlnirea sau mai bine zis primul contact
cu bolnavul, Vlădica Antonie vorbește despre Sfinte Taine și despre contextul în care pot fi
acestea primite.
În societatea postmodernă, omul care cu greu păstrează legătura cu Sfânta Biserică, vede
în Sfintele Taine doar niște modalități magice prin care indiferent de starea lui sufletească,
trebuie să primească vindecarea, „să nu ne îndoim: în Taină există o forță și o realitate
obiectivă...”4 iar dacă acest lucru nu se întâmplă poate da instantaneu vina pe nevrednicia
preotului. Toate aceste lucruri se întâmplă din cauză că omul nu este pregătit de către preot,
care trebuie sa-l facă să înțeleagă aspectele esențiale care țin de Sfintele Taine.
Astfel problema trebuie abordată cu mult tact, iar omul nu trebuie să fie înfricoșat că va
muri, ci cu înțelepciune trebuie făcut să conștientizeze și să se apropie de bună voie, dorind să
se împărtășească. „Pentru aceste rațiuni nu trebuie să-l speriem pe bolnav spunând de
exemplu: Uite te voi împărtăși cu Sfintele Taine pentru că nu se știe dacă la noapte nu vei
muri...- și totuși cam așa ne adresăm în genere unui bolnav”.5 De asemenea preotul trebuie să
îi explice că Sfintele Taine nu oferă o „vindecare magică”, ci exprimă de fapt starea de
pregătire pentru întâlnirea cu Hristos.
Situația se schimbă atunci când moartea apare subit, când preotul trebuie să abordeze
situația imediat fără o pregătire prealabilă. Observăm din experiența Mitropolitului Antonie
că cea mai mare teamă a muribundului este aceea de a nu pleca din această viață într-o stare
de singurătate. Cu alte cuvinte tuturor ne este teamă ca la sfârșitul vieții să fim părăsiți și
uitați ca și cum n-am fi însemnat pentru nimeni, nimic. „În noaptea asta voi muri. I-am
răspuns: Da, azi vei muri. ți-e frică? Nu mi-e frică să mor, dar mă doare să mor cu
desăvârșire singur”.6
De aceea cel mai important lucru pe care putem să-l facem în cazul unei morți iminente
este de a fi prezent lângă acea persoană pentru a înlătura singurătatea și pentru a amplifica
dragostea care, după cum ne arată Sfânta Scriptură, nu se sfârșește odată cu moartea omului
„Că iubirea ca moartea e de tare”.7
Un alt lucru despre care amintește Mitropolitul este acela de a nu neglija pe omul care și-a
pierdut cunoștința înainte să moară, fiindcă acesta poate auzi totul, căzând astfel în
4
5
6
7
Biblia sau Sfânta Scriptură, Cântarea Cântărilor (8, 6), Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București, 2008.
4
deznădejde și murind fără speranță. „Să știi, când vei fi medic, niciodată să nu zici în
preajma unui muribund că este inutil să te interesezi de el, căci el te aude, chiar dacă tu nu
poți comunica cu el”.8
În continuare Mitropolitul abordează problema rugăciunii făcute împreună cu un
muribund, pe care nu-l putem împărtăși, rugăciune care trebuie să fi expresie a unei înalte
sincerități.
De multe ori când ne rugăm repetăm aceleași rugăciuni pe care le rostim încă din
copilărie, fapt ce duce la o împrăștiere a minții care se depărtează de Dumnezeu și astfel
rugăciunea noastră rămâne rece, rostită doar cu buzele?
„Și a zis Domnul: "De aceea poporul acesta se apropie de Mine cu gura și cu buzele Mă
cinstește, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială
omenească învățată de la oameni.”9
„Scopul nu este de a împlini cu ele ritualul obișnuit, ci de a face ca persoana să devină

mai sensibilă la rugăciunile Bisericii, la căldura umană, la iubire... Pentru acest motiv este
de preferat să rostim câteva cuvinte dintr-o rugăciune, pe care apoi să le dezvoltăm cu
propriile noastre cuvinte”.10
Mitropolitul ne arată că în aceste ultime momente este de prisos să recurgem la o

„catehizare”, ci este esențial ca bolnavul să conștientizeze toate lucrurile rele pe care le-a
făcut pe parcursul vieții și să manifeste pocăință pentru acestea „Curând vei intra în veșnicie.
Vrei să intri așa, știindu-te împovărat de toate cele pe care le-ai putut aduna în timpul
vieții?...Există în viața ta acțiuni, momente, care nu sunt demne de tine?”.11
Deci în ultimă instanță se face apel la glasul conștiinței și urmând ca după să se acorde
dezlegarea de păcate chiar dacă respectivul nu este ortodox.
În ceea ce privește relația cu cei apropiați, preotul trebuie să renunțe la aerul profesional
și să adopte o relație ca de la om la om, nu ca de la profesor la student. Astfel părintele ne
povățuiește să le explicăm că viața, în esența ei, se întemeiază pe iubire și nicidecum pe
8
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Traducere din limba engleză și franceză de Monahia
Anastasia (Igiroşanu), Editura Sophia, București, 2015, p. 53.
9
Biblia sau Sfânta Scriptură, Isaia (28, 13), Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 2008.
10
Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Traducere din limba engleză și franceză de Monahia
Anastasia (Igiroşanu), Editura Sophia, București, 2015, p.63.
11
Ibidem, p. 67.
5
lucrurile înconjurătoare, care sunt trecătoare, în raport cu iubirea care este veșnică. „Fie ca
nimeni să nu-și îngăduie vreodată să spună: Noi ne-am iubit, ci mai curând: Noi ne iubim
pentru veșnicie”.12
Omul trebuie să conștientizeze că moartea nu are ultimul cuvânt, iar viața nu se încheie o
dată cu moartea. Încurajați de acest gând, trebuie să redescoperim relațiile cu ceilalți, să
apreciem fiecare clipă petrecută în compania cuiva și cel mai important să învățăm să cerem
iertare.
Cel care suferă are nevoie de un lucru simplu, dar atât de greu uneori: să-i fii alături
necondiționat, fără a te preface că știi prin ce trece. „Trebuie să acorzi timp harului ți trăirii
lăuntrice să lucreze”.13
Indiferent că preotul are o anumită experiență sau că este tânăr și lipsit de aceasta, nu-i va
putea înțelege pe suferinzi, decât atunci când el însuși va înțelege ce este „uitarea de sine”,
adică momentul în care te dăruiești pe tine întreg, celui aflat în suferință. Asemenea
medicului care se oferă în totalitate celui pe care îl operează și își orientează toate forțele ca
operația să decurgă bine, așa și preotul este dator în fața lui Dumnezeu să facă tot ce îi stă în
putință.
III. Al doilea Capitol - „Moartea - pierdere iremediabilă”
În legătură cu realitatea și prezența morții, Mitropolitul Antonie atrage atenția asupra

viziunii moderne asupra morții. Deși omul modern este convins de existența morții, vede în
aceasta cel mai rău lucru care i se poate întâmpla unui om, așezând în centrul activităților
sale, lupta pentru supraviețuire, ca și cum odată cu moartea totul ia sfârșit.
În primele veacuri ale creștinismului datorită apropierii de evenimentele istorice petrecute
cu Hristos, moartea nu era văzută nicidecum ca o dispariție în neant, ci ca o trecere în
veșnicie. Tocmai acest element definitoriu al ortodoxiei a făcut din primii creștini, martiri,
care au înțeles sensul de pregătire, pentru veșnicie, al acestei vieți.
12
13
6
Țelul vieții noastre ar trebui să fie strădania de a ne apropia de Dumnezeu. “Trăim astfel
an după an, fără a duce la îndeplinire și desăvârșire ceea ce am putea face acum, fiindcă
gândim că avem tot timpul înaintea noastră: vom împlini mai târziu. ”14
Dacă am avea conștiința că vorbele pe care le rostim în prezența cuiva pot fi ultimele, am
așeza în acele cuvinte toată ființa noastră și am avea o deosebită grijă spre a nu-l vătăma
sufletește pe cel cu care vorbim, “fiecare cuvânt trebuie să conțină toată prețuirea, toată
frumusețea, armonia și dragostea care se aflau poate în stare de dormitare în această
relație.”15
Dumnezeu nu ne-a creat pentru moarte și distrugere, ci ne-a creat pentru a ne face părtași
vieții veșnice. Moartea a apărut în lume ca o consecință a păcatului, a depărtării omului de
Dumnezeu.
Omul desfășoară o adevărată relație cu moartea, pe care o întâlnește în diferite
împrejurări, pe tot parcursul vieții. În această “relație” sunt importante două aspect.
În primul rând urâm moartea fiindcă în urma păcatului este ucisă ființa iubită. Plângem pe
cel care ne părăsește cu convingerea că moartea nu are ce căuta în viața omului, mai ales
când răpește suflete nevinovate cum sunt copiii.
În al doilea rând ar trebui să ne bucurăm că cel plecat dintre noi a scăpat de suferința și
chinul acestei vieți, iar acum se bucură în viața veșnică. Totodată trebuie să învățăm că
“dragostea ce nu îngăduie ca amintirea celui iubit să se șteargă, dragostea nu îngăduie să
vorbim la timpul trecut despre relația noastră cu ființa iubită”.16
Această comuniune de care vorbește părintele este susținută tocmai de amintirea celui
iubit, amintire care nu rămâne doar la nivel mental ci trece în inimă, în puterea exemplului de
viață pe care l-a dat cel iubit. Prin urmarea exemplului și păstrarea în inimă, amintirea celui
iubit rămâne vie și lucrătoare în viața noastră.
Referitor la moarte, Mitropolitul Antonie arată că aceasta se instalează treptat fiind
premeditată de procesul de îmbătrânire care ne cuprinde pe toți. Acest proces ne conduce spre
mormânt sau spre veșnicie, depinde cum privim lucrurile. De altfel suntem marcați profund
când vedem că cei dragi nouă îmbătrânesc, își pierd încet puterile și capacitățile trupești, însă
acest lucru ar trebui să ne dea de gândit și să ne facă să reflectăm la clipa când ne vom afla în
aceeași situație.
14
15
16
7
Perioada de pregătire se referă la renunțarea acestei izolări pe care o manifestăm față de
cel care suferă, care așteaptă neputincios apropierea momentului ultim. “a nu îngădui ca
teama să ridice un zid despărțitor între persoana muribundă și noi, încât cel care e pe
moarte să fie condamnat la singurătate.”17 Să nu uităm că de noi poate depinde cum omul
iese din această viață și cum se raportează el la veșnicie.
Tot aici ar mai trebui adăugat, cât de mult schimbă un om, moartea unei persoane extrem
de apropiate. În acel moment sentimentul părăsirii inundă inima celui îndoliat, ce se simte
abandonat fără o parte din sine. Părintele recomandă ca încet, încet, să încercăm să privim
realitatea și să nu ne amăgim “Trebuie să privim în față această situație, e cu neputință să ne
sustragem, să-i întoarcem spatele.”18 Astfel se face apel la curajul de a-l iubi pe cel drag și
dincolo de mormânt, pentru că dacă iubirea este prezentă, moartea și durerea își pierd
puterea.
Fiecare om prin viața sa, lasă în urmă o mărturie, un mod de a fi, un exemplu din care
trebuie să ne învățăm cât mai mult cu putință. Urmând tot ce era mai bun și mai sfânt în
aproapele nostru, putem fi siguri că menținem vie legătura care ne-a unit și aici pe pământ.
De aceea trebuie să luptăm din răsputeri să dăm mărturie dreaptă prin însăși viața noastră care
va putea sluji drept exemplu după ce vom merge în veșnicie. “Și dacă putem spune în mod
sincer că cel care a plecat din această viață reprezintă o comoară pentru noi, atunci, atunci
unde se află comoara noastră ar trebui să fie și inima noastră.”19
Aici ar mai trebui menționate două aspecte foarte importante care mi-au atras atenția:
frica de moarte și dorul de moarte, moartea sinelui, aspecte care ne scandalizează astăzi pe
noi, cei ce suntem părtași acestei societăți moderne.
Pentru a trăi acest sentiment se presupune că viața noastră este încredințată total proniei
lui Dumnezeu. Omul, în goana lui după fericirea vremelnică, a uitat că doar prin moarte poate
merge în veșnicie, doar promovând acest ultim examen poate sta drept în fața Judecătorului.
Urmând exemplul sfinților, care nu au avut nici o clipă conștiința propriei sfințenii, și
lăsându-L pe Hristos să ne guverneze viața, creștem în noi dorul de moarte, adică așteptarea
cu bucurie a morții, bucurie care izvorăște din dorința de a-L întâlni cât mai repede pe
Hristos.
17
18
19
8
Celălalt aspect, moartea sinelui, este strâns legat de primul și arată cât de mult ne-am
depărtat de păcat și cât ne-am apropiat de Dumnezeu, fiind vorba în fond de moartea voinței
noastre păcătoase.
IV. Al treilea Capitol - „Despre veșnicie”
De fiecare dată încercăm să reprezentăm în mintea noastră, felul în care arată veșnicia.
Acestea sunt momentele când cei dragi pleacă dintre noi, dar să nu uităm că la un moment dat
vom merge și noi în veșnicie potrivit modului în care ne-am pregătit încă din viața aceasta.
Judecata de care vom avea parte toți se va face după măsura iubii, după cum și cât i-am iubit
pe cei din jurul nostru și mai ales cât de mult am păstrat în inimile noastre această iubire după
ce ei n-au mai fost. „Taina uimitoare a iubirii stă în aceea că suntem chemați să iubim tot
atât de mult pe cât ne-a iubit Dumnezeu, adică să ne punem viața pentru ceilalți.”20
Teama omului modern de a iubi este înrădăcinată în uitare, adică el se gândește că iubind
pe toți deopotrivă, el va fi părăsit și uitat în cele din urmă, fiindcă astăzi nimeni nu mai
apreciază dragostea la adevărata ei valoare. Chiar dacă omul va uita iubirea, Dumnezeu nu
uită lucrurile pe care oamenii le fac unii pentru alții, izvorâte tocmai din această iubire fără
margini. Cel ce a dobândit iubirea lui Dumnezeu poate spune că nu mai are nevoie de iubirea
oamenilor, însă, aici e paradoxul, că iubirea lui Dumnezeu se dobândește doar iubindu-i
necondiționat pe semeni.
Mitropolitul Antonie face apel de nenumărate ori la acțiunea de a fi vii, în relația noastră
cu ceilalți, de a investi iubire în tot ceea ce facem, pentru a primi de la Dumnezeu iubire
nemărginită. Dacă am ajunge să înțelegem valoarea jertfei lui Hristos, darurile minunate pe
care le-am primit, “am putea ajunge să nu ne fie frică să iubim chiar dacă această iubire ne
sfâșie sufletul”.21
Dar noi iubim atât de mult această viață trecătoare încât „ne e teamă să nu ne pierdem și
din această cauză rămânem închiși în limitele noastre, sterpi, cu teama de a nu ne pierde, și
nu vom da nici un rod.”22
20
21
22
9
Nu conștientizăm că Dumnezeu este atât de aproape de noi, dar totodată atât de departe
fiindcă noi nu-l percepem. Omul care L-a cunoscut pe Dumnezeu în diferite împrejurări din
viață, păstrează în sine o sete, o dorință continuă de a-L simți din nou aproape pe cel care i-a
făcut atâta bine. Însă nu suntem încă pregătiți să-L vedem, fapt pentru care această dorință
trebuie să rămână arzătoare în noi și nu să se stingă treptat.
De aceea, după Înălțarea la Ceruri este trimis Mângâietorul, ca cei care au rămas pe
pământ, fiind răniți de dorul de Dumnezeu, să nu rămână „orfani”. „Mângâietor în slavonă?
Este Cel Care mângâie, în rusă este Cel Care ia de la inima noastră toată întristarea, Care o
liniștește”.23
Problema pe care o ridică Mitropolitul, este cea a împietririi inimii. Fiind atât de ancorați
în grijile și probleme pe care de multe ori ni le ridicăm singuri, nu mai suntem capabili să
simțim atingerea blândă a lui Dumnezeu, care nu ne forțează, ci așteaptă momentul în care ne
vom dezmeteci din această goană de desăvârșire a propriei persoane, cu prețul ruperii
legăturii cu ceilalți și în ultimă instanță cu Dumnezeu.
V. Concluzie
Citind această carte, mai ales acum în aceste zile de post, mi-am dat seama că de fapt toți
suntem bolnavi și ne aflăm în situația celor care zac în dureri și suferințe și care strigă către
Dumnezeu spre a nu fi părăsiți și lăsați să moară singuri.
Este adevărat că ortodoxia înseamnă suferință, dar nu vorbim de o suferință fizică, ci una
care conduce spre bucuria Nașterii, o naștere a noastră în veșniciei. Așa că, să stăruim în
rugăciune “Când îți aduci aminte de Dumnezeu înmulțește rugăciunea, ca atunci când Îl vei
uita Domnul să-și aducă aminte de tine.”24, iar în ce privește prezentul, să-l trăim spre folosul
sufletului nostru, așa cum am învățat pe tot parcursul lecturii de la Mitropolitul Antonie de
Suroj.
23
24
Arhimandrit Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, 2007, p. 68.
10
Bibliografie
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 2008;
 Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, Traducere din limba engleză și franceză
de Monahia Anastasia (Igiroşanu), Editura Sophia, București, 2015;
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Antonie_(Bloom)_de_Suroj, accesat la data de 01. 12. 2023;
 Arhimandrit Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, 2007.
11

Viața, Boala, Moartea - Stan Ioan, Anul 3, Grupa 8

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Viața, Boala, Moartea - Stan Ioan, Anul 3, Grupa 8

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

”VIAȚA, BOALA, MOARTEA”

- Mitropolit Antonie de Suroj -

Pr. lect. univ. dr. Georgian PĂUNOIU Ioan STAN

Anul III, Grupa 8

Mitropolitul Antonie, pe numele de mirean Andrei Borisovici Bloom, a fost un

„Scopul nu este de a împlini cu ele ritualul obișnuit, ci de a face ca persoana să devină

Mitropolitul ne arată că în aceste ultime momente este de prisos să recurgem la o

III. Al doilea Capitol - „Moartea - pierdere iremediabilă”

În legătură cu realitatea și prezența morții, Mitropolitul Antonie atrage atenția asupra

IV. Al treilea Capitol - „Despre veșnicie”

S-ar putea să vă placă și