Licenta Spiritualitate

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXǍ „DUMITRU STǍNILOAE”

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALǍ
LUCRARE DE LICENȚĂ
MOARTEA - CALE CĂTRE VIAȚA VEȘNICĂ. TAINA

MORȚII ÎN SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ ȘI
MĂRTURII DESPRE VIAȚA DE DINCOLO
CANDIDAT:
Ioan - Silviu BUTNARIU
ÎNDRUMǍTOR ŞTIINŢIFIC:
Pr. prof. dr. Ioan - Cristinel TEȘU
Iași
2023
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE MOARTE
I.1. Ce este moartea?
I.1.1. Definiția și felurile acesteia
I.1.2. Moartea - taină a vieții
I.1.3. Scopul vieții noastre pe pământ
I.1.4. Cum a apărut moartea în lume?
I.1.5. Realitatea morții
I.1.6. Credința în învierea morților. Hristos - Biruitorul morții
I.2. Conceptul de moarte în Sfânta Scriptură
I.2.1. Conceptul de moarte în Vechiul Testament
I.2.2. Conceptul de moarte în Noul Testament
I.3. Sfinții Părinți și „gândul la moarte”
I.3.1. Sfinții Părinți despre „aducerea aminte de moarte”
I.3.2. Două extreme nesănătoase: moartea ca fugă de grijile vieții și frica de moarte
CAPITOLUL II: CEASUL MORȚII ȘI DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE
II.1. Ceasurile dinaintea plecării pământești
II.1.1. Cele 4 ispite ale omului în ceasul plecării
II.1.2. Moartea drepților și moartea păcătoșilor .
II.2. Cele 3 zile petrecute pe pământ de cel adormit
II.2.1. Sufletul este nemuritor și trupul muritor
II.2.2. Ieșirea sufletului din trup. Întâlnirea cu îngerul de la Botez și călătoriile pe

pământ
II.3. Vămile văzduhului
II.3.1. Mărturii despre existența lor
II.3.2. Care sunt acestea și ce semnificație au fiecare?
II.4. Cea de-a 40-a zi: Judecata particulară a sufletului
II.4.1. Semnificația numărului 40 în istoria biblică
II.4.2. Despre judecata particulară
II.4.3. Raiul și iadul
II.4.4. Grija față de cei adormiți și legătura noastră cu aceștia
CAPITOLUL III: POPORUL ROMÂN ȘI CONCEPTUL DE MOARTE
III.1. Tânguitul și doliul ca moduri de exprimare ale durerii
III.2. Elementele ce țin de moartea creștinului
III.2.1. Momentul morții
III.2.2. Priveghiul și stâlpii
III.2.3. Slujba înmormântării
III.2.4. Coliva, pausul, colacul, lumânarea
CAPITOLUL IV: DESPRE VIAȚA VEȘNICĂ. EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE?

MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ
IV.1. Mărturii despre viața de după moarte ale oamenilor de știință
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CURICCULUM VITAE
DECLARAȚIE DE ONESTITATE
INTRODUCERE
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE MOARTE
I.1. Ce este moartea?
I.1.1. Definiția și felurile acesteia
Noțiunea de „moarte” provine din limba latină („mors”), dar și din limba greacă
(„thanatos”) și înseamnă „destrămare a ființei” 1. Știința medicală ne învață că moarte
înseamnă „încetarea funcțiilor vitale”2. Din perspectivă creștină, moartea reprezintă
„despărțirea dintre suflet și trup, care au fost unite de voia lui Dumnezeu și tot de voia lui
Dumnezeu sunt despărțite”3, pentru ca sufletul să meargă la Dumnezeu, iar trupul să meargă
în pământul din care a fost luat, până la învierea cea de obște, care va avea loc la cea de-a
doua Venire a lui Dumnezeu, deoarece omul a fost creat o unitate trup-suflet și tot așa va și
învia. De asemenea, învățătura ortodoxă ne mai arată că moartea este „consecința păcatului,
pedeapsa lui Dumnezeu pentru neascultarea primilor oameni” 4, care nu au dat dovadă de
supunere față de Dumnezeu, cunoscând astfel „chinul exilului și al orbirii de care suferim și
noi”5. Părintele arhimandrit Serafim Alexiev, descriind momentul morții ca fiind unul
cumplit, spune că este „o taină în fața căreia și cei mai viteji se cutremură și cei mai împietriți
se înspăimântă, și cei mai indiferenți devin simțitori” 6. Vedem că acest eveniment este unul
înfricoșător, mai ales atunci când ne părăsește un apropiat de al nostru și îl vedem așezat într-
un cosciug, nemișcat, rece, fără suflare, incapabil de a vorbi cu noi.
Părintele Dumitru Stăniloae, o personalitate marcantă a ortodoxiei noastre, descrie
moartea ca o punte care duce către viața veșnică, o trecere de la viața temporară de aici de pe
pământ la viața eternă, singura cale prin care omul se poate uni deplin cu Hristos: „Moartea
este prăpastia sau puntea universală de trecere spre existența veșnică. Nu există o continuitate
între viața noastră de aici și viața lui Dumnezeu sau viața noastră deplină în El” 7. Moartea este
granița dintre viața cea trecătoare, cea pământească și viața de dincolo, cea nesfârșită, la care
1
Pr. Prof. Dr. Ion BRIA, „Moarte”, Dicționar de Teologie Ortodoxă, ediția a II-a, IBMBOR, 1994, p. 265.
2
Calinic Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Tanatologie și nemurire, ediția a II-a, editura Crimca, Suceava,
2021, p. 45.
3
Sfântul Ignatie BRIANCIANINOV, Cuvânt despre moarte, trad. Adrian și Xenia TĂNĂSESCU-VLAS, editura Sofia,
București, 2007, p. 7.
4
Arhimandrit Paulin Lecca, Ce este moartea?, editura Lumea Credinței, București, 2009, p. 31.
5
Grigore cel Mare, Dialoguri despre moarte, trad. George Bogdan Țâră, editura Amarcord, Timișoara, 1998,
p. 23.
6
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața de după moarte: carte de căpătâi despre moarte și înviere, trad.
Gheorghiță CIOCIOI, editura Sofia, București, 2013, p. 88.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică ortodoxă vol.3, ediția a III-a, IBMBOR, București,
2003, p. 224.
suntem așteptați de Domnul vieții, Cel care ne-a creat pe noi, „Cel ce singur are nemurire și
locuiește întru lumina neapropiată, Cel pe Care nimeni dintre oameni nu L-a văzut și nici nu
poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16).
Dacă prin moarte înțelegem singura șansa de a ne întâlni față în față cu Dumnezeul
Slavei, pentru că numai dacă vom muri îl vom putea vedea, precum i-a zis lui Moise; „Fața
mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul fața Mea și să trăiască” (Ieș. 33, 20),
atunci ea poate fi considerată o binefacere sau o purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru că
nimic nu mișcă pe acest pământ fără îngăduința Lui și fără voia Lui. Moartea este o adevărată
binefacere pentru omul care este pregătit și care și-a raportat întreaga existență la Dumnezeu,
luptându-se să dobândească Împărăția cerurilor prin săvârșirea faptelor celor bineplăcute Lui.
Pentru cei care au trudit să dobândească bucuria vieții veșnice, în unire cu Hristos,
putem enunța următoarele foloase ale morții: pentru un bolnav care suferă de o boală
incurabilă „moartea constituie o adevărată eliberare din robia păcatului, din chinuri și
durere”8. În al doilea rând, moartea este socotită eliberare pentru că prin ea „omul se
eliberează de toate cele vremelnice și imperfecte, trecătoare și pieritoare, descoperindu-le pe
cele veșnice”9. Paradoxal, trăim în această viață ca într-o celulă, unde suntem prinși ostatici ai
patimilor și necurățiilor. Aici ne înconjoară suferințele, necazurile, nevoile, pentru că nu cred
să fie cineva în viața aceasta care să trăiască feiricit de când se naște până la sfârșitul vieții
sale și să nu se fi întâlnit cu necazuri sau supărări. Viața de aici este doar o anticipare a
adevăratei feiriciri de dincolo. Numai dacă vom trece prin ușa morții, vom putea gusta din
această fericire: „Din perspectivă veșniciei, cruzimea vieții pământești este nesemnificativă.
Moartea insistă să ne amintească fără încetare că viața este efemeră, provizorie, trecătoare” 10.
În al treilea rând, „lipsa morții ar fi înveșnicit căderea omului” 11, cădere cauzată de păcatul în
care au căzut primii oameni creați de Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că
„Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupurilor ca să nu se păstreze nemuritoare boala” 12. De
aceea, Dumnezeu, din mare lui milostivire și purtare de grijă, i-a scos pe protopărinții noștri
din Rai și a pus îngeri cu săbii de foc să-l păzească, pentru că aceștia ar fi putut mâncat și din
pomul vieții, după căderea în păcat, și astfel răul s-ar fi înveșnicit.
8
Pr. Prof. Dr. Ioan C. TEȘU, „Taina morții în spiritualitatea ortodoxă”, în Teologie și Viață, anul XX (LXXXVI),
SN, 5-8 (2010), p. 14.
9
Pr. Prof. Dr. Ioan C. TEȘU, „Taina morții...”, p. 15.
10
Pr. Theodore PAPANICOLAOU, Viziunea morții în lumina Sfinților Părinți ai Bisericii: Eseu de spiritualitate
ortodoxă, trad. Paula ILAȘ, editura Doxologia, Iași, 2016, p. 14.
11
Jean - Claude LARCHET, Tradiția ortodoxă despre viața de după moarte, trad. Marinela BOJIN, editura Sofia,
București, 2006, p.12.
12
Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări, col. PSB 17, trad., introd.,
note și indici de Pr. Dumitru FECIORU, IBMBOR, 1986, p.443.
Teologia Ortodoxă, făcând referire la felurile morții, identifică două tipuri: moartea
trupească și moartea sufletească.
1. Moartea trupească sau biologică este o separare a sufletului de trup. Trupul,
conform Sfintei Scripturi, „se întoarce în pământ cum a fost, iar sufletul se întoarce la
Dumnezeu, Care l-a dat.” (Ecl. 12, 7). Această moarte este considerată de Sfântul Grigorie
Palama „«un semn al iubirii de oameni a lui Dumnezeu », întrucât, prin intermediul ei, omul se
eliberează de păcat și de efectele lui” 13, iar Sfântul Ioan Gură de Aur întărește afirmă: „Cu
toate că, din cauza păcatului, moartea a intrat în lume (Rm. 5, 12), mărimea bunătății lui
Dumnezeu și iubirea, și grija Lui mai presus de fire sunt atât de mari, încât și moartea a
folosit-o spre binele neamului nostru omenesc”14.
2. Moartea sufletească în concepția Sfinților Părinți este cea mai gravă, pentru că ea
este o detașare a omului de Dumnezeu. Moartea sufletului stă în legătură cu păcatul, socotit
înfricoșător „fiindcă ne pierde sufletul și trupul, ne întunecă mintea, ne subjugă inima, ne
supune bolilor, ne dă morții și putreziciunii” 15. Păcatul este zidul care îl desparte pe om de
Dumnezeu, de viața veșnică, de desfătările cele nesfârșite. Adam a murit mai întâi sufletește și
abia apoi a suferit și moarte trupească. Această moarte este cauzată de nepăsarea și
superficialitatea omului din ziua de azi, caracterizat de egoism și mândrie, care refuză să îl
mai asculte pe Dumnezeu, ascultându-și mai mult instinctele și poftele sale păcătoase. Dacă
nu vom învia sufletește prin baia celui de-al doilea botez, adică prin pocăință sinceră însoțită
de lacrimi și de părere de rău, nimic nu ne va mai fi de folos atunci când va sosi ceasul morții.
Analizând cele două, putem spune că „există o singură moarte, păcatul, căci este
pierzania sufletului, iar moartea trupească este înfricoșătoare cu numele, nu și în realitate” 16.
Odată ce am murit sufletește, degeaba mai trăim în trupul acesta stricăcios, el nu mai
valorează absolut nimic. Atunci când sufletul se lipsește de harul lui Dumnezeu și devine rob
al păcatului și al plăcerilor acestei lumi, este un suflet mort, inactiv duhovnicește: „moartea
sufletului este adevărata moarte, şi viaţa sufletului este adevărata viaţă. Viaţa sufletului este
unirea cu Dumnezeu, precum viaţa trupului este unirea lui cu sufletul”17.
13
14
Sfântul Ioan Gură de Aur, Mângâierea celor îndurerați (despre moarte, doliu, parastase) vol.7, trad. Pr.
Victor MANOLACHE și prelucrare de Ierom. Benedict Aghioritul, editura Egumenița, Galați, 2015, pp. 39-40.
15
Sfântul Inochentie al Odessei, Despre păcat și urmările sale: Cuvinte la Postul Mare despre moarte, trad.
Andrei Creacico și Vladimir Nani, editura Egumenița, Galați, 2015, p. 7.
16
Cuviosul Teognost, Sfântul Amfilohie de Iconium, Cuvinte despre pocăință și moarte, trad. Laura ENACHE,
editura Doxologia, Iași, 2014, p.13.
17
Sfântul Ignatie BRIANCIANINOV, Cuvânt despre moarte..., p. 80.
I.1.2. Moartea - taină a vieții
Termenul de „taină” este foarte prezent și specific credinței noastre ortodoxe, deoarece
„multe dintre adevărurile ei fundamentale sunt împodobite cu acest caracter de «taină»” 18.
Însuși Dumnezeu-Treime este „Taină” pentru că „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut
vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”
( Ioan 1, 18). Taină este lumea aceasta în care trăim, pentru că nu știm ce va fi mâine,
poimâine, mereu ea ne surprinde în toate modurile posibile. Taină este nașterea omului, taină
este plecarea sa la cele veșnice: „când ne naștem și când plecăm din această lume, cunoaște și
hotărăște doar Atotștiutorul și Preabunul Dumnezeu. Noi suntem responsabili doar cum vom
pleca de pe un mal al vieții ca să ajungem pe celălalt...” 19. Și cum s-ar putea îngriji omul de
plecarea sa de pe acest pământ, când el este legat atât de mult de plăcerile acestei lumi? Omul
contemporan, care caută numeroase metode de a-și satisface plăcerile trupului și de a trăi cât
mai bine, conștientizează foarte greu că mai deveme sau mai târziu îi va veni ceasul plecării.
Moartea este considerată o taină pentru că nimeni nu o cunoaște în interiorul ei. Omul
nu știe ce se întâmplă până nu o experimentează personal: „o vede la alții, își face o impresie
subiectivă despre ea, dar rațiunile ultime ale acesteia nu le va cunoaște decât atunci când o va
trăi personal, atunci când el însuși va gusta din «cupa ei »”20.
Fiecare dintre noi ne-am întrebat în sinea noastră: De ce este o taină moartea? De ce
Dumnezeu a îngăduit ca omul să nu își știe ziua plecării sale? Mintea omului este
neputincioasă și limitată în conceperea acestei taine. Răspunsul îl găsim în iubirea de oameni
a lui Dumnezeu, pentru că noi deși nu cunoaștem când vom muri, zilnic ne afundăm în atâtea
păcate și fărădelegi. Atunci să ne gândim ce s-ar întampla dacă am ști ziua plecării noastre de
pe pământ:
„Pentru că mulți oameni, aflând că vor muri la adânci bătrâneți, ar fi căzut în păcate grele,
pentru ca să-și satisfacă patimile (iubirea de plăceri, iubirea de arginți, invidia, răzbunarea
etc.).... hotărâți să se pocăiască cu puțin înainte de moartea lor. Alții aflând că vor muri tineri,
vor fi cuprinși de tristețe și de deznădejde, s-ar tângui și s-ar văicări, chiar L-ar blestema pe
Dumnezeu”21.
De ce ne este ascunsă ziua plecării noastre pământeși? Sfântul Ioan Gură de Aur ne
spune următoarele, legat de taina plecării omului la Dumnezeu: „ ... Și nici dacă se întâmplă
18
19
Panagiotis M. SOTIRHOS, Ultima luptă a vieții pământești: Cum să ne pregătim pentru aceasta?, trad. Cristian
SPĂTĂRELU, editura Egumenița, Galați, 2021, p.20.
20
21
Avva Eustratie, Caută și vei afla: Răspunsuri la întrebările creștinilor, trad. Pr. Victor Manolache, editura
Egumenița, Galați, 2009, p. 164.
astăzi sau mâine, nici dacă se întâmplă după o vreme îndelungată, sau după mai mulți ani, n-a
îngăduit Dumnezeu să ne fie cunoscută, încât, prin necunoașterea așteptării, să ne păstrăm pe
noi înșine întotdeauna în virtute”22. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia Sa: „iar
aceasta să ştiţi că, de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se
spargă casa. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni” (Lc. 12,
39- 40). Moartea este considerată o taină pentru că nu putem ști locul în care ne va găsi,
precum nici evenimentele ce succed acesteia. Pentru tot omul, fie el credincios, fie
necredincios, ceea ce se petrece după pragul morții rămâne un mister, se întreabă „dacă mai
urmează ceva după ea și, dacă da, ce este acel «ceva»? O nouă lume? Asemănătoare sau cât
de diferită de lumea și viața pe care ea le încheie?”23.
Așadar, pregătirea pentru acest moment este una esențială „rânduind toate lucrurile
noastre spre îmbunătățire, și îndreptându-ne sufletul în fiecare zi, ca și cum ne-am afla în cea
mai de pe urmă luptă a morții” 24, deoarece nu putem cunoaște momentul venirii sale. Moartea
este o taină, avem certitudinea că există, însă momentul venirii îl știe numai singurul
Dumnezeu. Cu toții vom gusta din acest pahar, de la cel mai bogat om până la cel mai sărac,
de la cel mai puternic până la cel mai slab, de la cel mai drept până la cel mai păcătos. Pe
omul care nu are o relație vie, permanentă, personală cu Dumnezeu, îl înspăimântă venirea
acestui moment, însă pentru omul credincios, ziua morții este ziua renașterii lui în veșnicie
pentru că „acolo unde se sfârșește viața pământească începe cea veșnică; acolo unde se
încheie evoluția noastră în această lume începe viețuirea noastră în lumea cea nepieritoare” 25.
Precum moartea este o taină, așa și veșnicia este o taină pentru noi, pentru că mintea noastră
nu poate să cuprindă cele ce se află dincolo de moarte. Rațiunea limitată a acestei lumi nu
poate să explice ce este veșnicia, pentru că, din instinct, o să-i pună un capăt sau un final:
„Prin firea ei, este cu neputință ca mintea noastră să cuprindă nemărginirea veșniciei... Chiar
dacă rațiunea noastră ar fi «atotputernică», tot i-ar fi cu neputință să cuprindă veșnicia” 26.
22
Sfântul Ioan Gură de Aur, Mângâierea celor îndurerați..., p. 98.
23
24
*** Ușa pocăinței, trad. prof. Elisabeta Filioreanu, editura Bunavestire, Bacău, p.61
25
26
Arhim. Vasilios BACOIANIS, Sufletul după moarte, ediția a II-a , trad. pr. Victor Manolache, editura De Suflet,
I.1.3. Scopul vieții noastre pe pământ
Scopul omului pe pământ nu constă în agonisirea de averi și bogății pământești, căci

toate acestea de aici sunt înșelătoare și trecătoare. Omul cel înțelept nu se îngrijește de haina
luxoasă a trupului, ci se ocupă de ceea ce este cu adevărat de mare preț pentru el, adică de
haina sufletului său. Potrivit Sfintei Scripturi, coroana întregii creații, adică făptura umană, a
fost creată de Dumnezeu după Chipul și după asemănarea Lui (Fc. 1, 26). Ce înseamnă acest
lucru? Omul având imprimat în sine Chipul lui Dumnezeu, este „însetat” de Dumnezeu și de
veșnicie. Omul, care poartă Chipul lui Dumnezeu, nu a fost creat pentru această lume, ci
pentru veșnicie. Vedem din referatul facerii că omul a fost creat pentru veșnicie, însă din
cauza neascultării a devenit din nemuritor, muritor.
Astfel, putem spune că țelul vieții noastre pământești este dobândirea veșniciei, a vieții
care ne așteaptă dincolo: „aici noi trăim şi purtăm toate poverile acestei vieţi pentru a dobândi
dumnezeiasca veșnicie”, pentru că „Hristos şi toată descoperirea Noului Legământ ne
vorbeşte cu precădere despre veșinicie şi despre căile către ea”. Desigur, fără o conlucrare
om-Dumnezeu, care are ca scop desăvârșirea vieții spirituale, omul nu va putea moșteni
Împărăția cerurilor doar prin propriile sale puteri.
În primul rând, trebuie cunoscut faptul că omului i-a fost dăruit acest timp pe pământ
pentru a se pregăti pentru viața de dincolo, pentru a ajunge la desăvârșire. Viața aceasta am
putea-o compara cu o arenă unde ne luptăm pentru a dobândi viața veșnică. Viața de pe
pământ este un timp de pregătire, este o anticipare a vieții celei infinite ce ne așteaptă dincolo:
„viața noastră pământească și trecătoare este timpul încercării și pregătirii noastre pentru viața
veșnică”27, așa cum și apostolul Pavel scrie: „nu avem aici cetate de sine stătătoare, ci o căută
pe aceea ce va să fie” (Evr. 13, 14). Omul nu a fost creat numai pentru această viață de aici, el
tânjește spre ceva mai bun, spre o altă viață, cea netrecătoare și fericită, pregătită de
Dumnezeu ca o roadă a luptei pe care acesta o duce pe pământ cu toate greutățile și patimile.
«„Patria din care noi am pornit în rătăcirea noastră – spune Mitropolitul Filaret al Moscovei –
este Raiul. Patria pe care toţi o căutăm ori pe care ar trebui să o căutăm este tot Raiul şi
cerul”»28. Primii oameni au fost creați în rai și tot pentru raiul cel ceresc omul lucrează încă
din această lume pentru a-l redobândi. Noi ne folosim de cele de pe pământ pentru a câștiga
cele pregătite de Dumnezeu în ceruri: „chemarea noastră nu este aici, pe pământ. Patria și
rostul vieții noastre sunt «dincolo», într-o altă lume, către care ne-a chemat Domnul.” 29.
27
Avva Eustratie GOLOVANSKI, Caută și vei afla..., p. 86.
28
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața de după moarte ..., p. 17.
29
*** Nu vă temeți, nu există moarte, trad. Gheorghiță CIOCIOI, editura de Suflet, București, 2020, p. 5.
Părintele Paisie Aghioritul, întrebat fiind care este semnificația exactă a vieții noastre, acesta
răspunde următoarele:
„Să ne pregătim pentru patria noastră, pentru Cer, pentru Rai. Totul este ca omul să prindă
acest sens adânc al vieţii, care este mântuirea sufletului. Când omul crede în Dumnezeu şi în
viata viitoare, atunci înţelege că cea de aici este deşartă şi îşi pregăteşte paşaportul pentru
cealaltă... De aceea scopul nostru trebuie să fie pregătirea noastră în aşa fel încât să plecăm cu
conştiinţa împăcată şi să zburăm lângă Dumnezeu, atunci când El ne va chema” 30.
Putem să ne gândim la cel mai cunoscut exemplu, și anume la Sfinții lui Dumnezeu,
care au avut mereu ca „motto” al vieții, cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos: „Căutați mai
întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6,33). Ei s-au simțit
cu totul străini în această viață vremelnică și trecătoare și s-au lepădat de toate cele
pământești, pregătindu-se pentru ceea ce este cu adevărat de trebuință sufletului lor și anume
mântuirea lui: „Ei au descoperit sensul înstrăinării pământești în aceasta: ca neîncetat să se
apropie de Ziditorul lor, Dumnezeu. Adevăratul țel... îl vedeau în unirea lor cu Ziditorul, și nu
în dobândirea averilor pământești”31.
În al doilea rând, pentru orice luptă avem nevoie de armele cele mai bune pentru a ieși
învingători. Nu putem să plecăm la război fără armele potrivite. În cazul acestei lupte care are
loc în arena vieții pământești pentru câștigarea vieții veșnice sunt necesare armele
duhovnicești ale virtuților, ale faptelor bune, ale lucrării voii lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel
Mare spune că „cel ce voieşte să urmeze cu adevărat lui Dumnezeu, trebuie să se desfacă cu
totul din cătuşele patimilor şi să aibă inima curată și mintea îndreptată spre Dumnezeu” 32.
Pentru a se umple de Dumnezeu, omul trebuie mai întâi de toate să-I facă loc în inima lui, să
se golească pe sine de patimile și de ego-ul lăuntric, și să se umple de dumnezeire prin trăirea
în mod virtuos. Unde ar mai putea încăpea Izvorul vieții și a nemuririi în sufletul nostru plin
de patimi și de răutăți? Dacă ne vom îngriji mai mult de cele trupești decât de mântuirea
sufletului, atunci acest lucru ne va face să ne lipsim de cele viitoare: „împodobiţi-vă cu
virtuţi! Nevoiţi-vă să alungaţi patimile sufleteşti! Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi
păstraţi-o curată, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple
Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri”33.
Prin urmare, am putea spune că sensul vieții pământești este moartea, pentru că
„numai raportată la moarte, viața are sens și poate fi trăită intens la adevărata ei valoare, ca
30
Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească: Cuvinte duhovnicești vol. 2, trad. Ieroschim. Ștefan
Nuțescu, editura Evaghelismos, București, 2003, pp. 380-381.
31
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața de după moarte ..., pp. 14-15.
32
Pr. Dr. Constantin I. BĂJĂU, „Trăirea virtuoasă după Sfântul Vasilie cel Mare”, în Mitropolia Olteniei, anul
LII, SN, 1-2, ianuarie - martie 2000, p. 94.
33
Sfântul Nectarie al Pentapolei, „Scopul vieții noastre”, în Doxologia,
https://doxologia.ro/cuvant-de-folos/scopul-vietii-noastre, accesat în data de 24 martie 2023.
pregătire pentru comuniunea în veșnicie cu Dumnezeu” 34. Dumnezeu ne-a dăruit acest timp de
aici pentru ne putea pregăti pentru timpul cel veșnic. Pregătirea noastră trebuie să fie
nesfârșită, aproape fiecare moment al vieții trebuie să fie o examinare a faptelor noastre.
Dacă ne vom ocupa mai mult de cele din lumea aceasta, dacă vom trăi doar pentru cele de
aici, noi nu facem altceva decât să ne opunem scopului cu care am fost trimiși pe acest
pământ. Arhimandritul Sofronie relatează în acest sens următoarele: „Trebuie să evităm cu
orice preț grijile vieții cotidiene ce ne împiedică să rămânem în duh cu Hristos, Care este de-a
dreapta Tatălui și cu Duhul Sfânt” 35. Totodată, acest timp dăruit de Dumnezeu este un timp al
pocăinței, al recâștigării a ceea ce odinioară primul om a pierdut și anume Raiul, pentru că în
starea în care ne va găsi moarte, în aceeași stare ne vom afla și dincolo: „Când omul va fi
ajutat să creadă în Dumnezeu şi în viaţa viitoare, în cea veşnică, se va pocăi şi îşi va schimba
viaţa, va veni îndată mângâierea dumnezeiască prin harul lui Dumnezeu”36.
I.1.4. Cum a apărut moartea în lume?
Întreaga învățătură ortodoxă socotește că moartea a apărut în lume din cauza păcatului
strămoșesc săvârșit de primii oameni în grădina Edenului, nefăcându-se ascultători poruncii
Mântuitorului de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului: „Din toți pomii raiului
poți să mănânci, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care
vei mânca din el, cu moarte vei muri!”( Fc. 2, 16-17).
Înainte de căderea sa, omul creat de Dumnezeu și așezat în Rai era nemuritor și
nestricăcios, dar acest lucru nu înseamna că omul nu avea posibilitatea să aleagă binele sau
răul, moartea sau veșnicia: „Dumnezeu nu l-a zidit pe om cu totul veșnic și nici cu totul
muritor, ci capabil să primească una sau alta din aceste două din aceste două stări. Pentru că
Dumnezeu l-a creat pe om liber și independent”37. Omul, purtând în el Chipul lui Dumnezeu,
a fost înzestrat cu libertate, pentru că Dumnezeu - Iubire nu a creat un om fără rațiune și fără
suflet, ci l-a creat făptură conștientă pentru ca să slujească Sfintei Treimi din iubire și nu în
chip inconștient. Însă omul nu a știut cum să-și folosească acest dar primit de la Creatorul său.
De asemenea, trebuie să înțelegem faptul că Dumnezeu, Care este Izvor nesecat de
34
Pr. Adrian Zaharia, Moartea și riturile funerare la români și la alte popoare, editura Doxologia, Iași, 2020, p.
26.
35
Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, trad. Prof. Ecaterina VOLOCARU, editura Pelerinul, Iași, 1997,
p. 57.
36
Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească..., p. 380.
37
Pr. Theodore PAPANICOLAOU, Viziunea morții în lumina..., p. 30.
viață, nu a creat moartea, după cum nici moartea nu a venit ca o pedeapsă din partea Lui în
urma neascultării protopărinților noștri. Aceasta nici nu exista în creație până în acel moment.
Ca argument la cele relatate, Sfântul Grigorie Palama spune:„Dumnezeu n-a făcut moartea,
după cum s-a scris (Prov. 1, 8), ba chiar a împiedicat-o să apară, pe cât trebuia și cât era cu
dreptate să o împiedice de la cei făcuți de El cu voie liberă. Căci a dat mai înainte un sfat
pricinuitor de nemurire și o poruncă prin care asigura de mai înainte sfatul Său de viață
făcător”38. A spune că Dumnezeu a creat moartea, este același lucru cu a spune că binele este
rău sau că lumina poate naște întunericul sau, mai grav, ar însemna să tăgăduim bunătatea
nemărginită a lui Dumnezeu. Cauza pentru care moartea a intrat în lume, trebuie să o vedem
în neascultatea celor doi față de porunca pe care au primit-o de la Dumnezeu, moartea care a
survenit în urma neascultării fiind o urmare firească și nu o pedeapsă de la Dumnezeu.
Dumnezeu i-a avertizat încă de la început pe cei doi, spunându-le: „în ziua în care veți mânca
din el, cu moarte veții muri!” (Fc. 2, 17). Cei doi au avut de ales între viață și moarte și astfel
ei au ales moartea. Sfântul Apostol Pavel spune limpede în epistola sa către Romani „așa cum
printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, tot astfel moartea a trecut în toți
oamenii” (Rm. 5, 12-14), iar în alt loc spune „plata păcatului este moartea” (Rm. 6, 23).
Diavolul fiind invidios pe Adam, care se bucura de dulcețile și frumusețile Raiului a dorit
pierderea acestuia. În Raiul desfătării omul trăia într-o comuniune desăvârșită și personală cu
Dumnezeu: „Îngerii tremurau; Serafimii și Heruvimii nu îndrăzneau nici măcar să-și ridice
privirea asupra lor, în timp ce Adam vorbea cu Dumnezeu ca și un prieten către alt prieten” 39.
Deși ispita a venit de la diavolul în chip de șarpe, vina tot omului îi aparține: „Pentru că el a
râvnit în sine să ajungă dumnezeu, chiar dacă asta însemna să o facă fără El. Dacă dragostea
lui Adam pentru Dumnezeu ar fi fost mai puternică, cu siguranţă nu s-ar fi poticnit şi nu ar fi
ascultat şoapta diavolului.”40.
Dacă vom medita mai adânc la referatul biblic, vom sesiza că în Adam a avut loc mai
întâi moartea sufletească, spirituală, prin păcatul pe care l-a săvârșit față de Dumnezeu. Acest
fapt a dus la o rupere a legăturii personale dintre Adam (om) și Dumnezeu și la dezbrăcarea
de veșmântul nemuritor. După moartea sufletească a lui Adam a urmat și moartea trupească a
acestuia, dar nu imediat după căderea lui, fiind îngăduită de Dumnezeu cu înțelepciune
omenirea căzută. De ce spunem cu înțelepciune? Pentru că răul ar fi devenit veșnic, iar
38
Sfântul Grigorie Palama, 150 capete despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre
viața morală și despre făptuire, în Filocalia, vol. VII, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București,
1977, p. 451.
39
40
Pr. Liviu PETCU, „Ispitirea diavolului şi căderea primilor oameni în păcat”, în Doxologia,
https://doxologia.ro/studiul-sfintei-scripturi/ispitirea-diavolului-caderea-primilor-oameni-pacat, accesat în data
de 26 martie 2023.
păcatul ar fi devenit ceva obișnuit. În rugăciunile de dezlegare de la slujba înmormântării îl
auzim pe preot rostind: „pentru ca răutate să nu fie fără de moarte din iubire de oameni ai
poruncit amestecului și împreunării acesteia și acestei negrăite legături a Ta, prin venirea Ta
cea dumnezeiască, să se desfacă și să se risipească”41.
Așadar, moartea este o cauză a păcatului neascultării și a mândriei primilor oameni, a
greșitei întrebuințări a voinței și a libertății lor. Dumnezeu nu ne-a creat spre suferință și spre
moarte, ci doar a îngăduit-o, pentru ca astfel să moară stricăciunea; „îngăduind ca omul să
îmbrace viața biologică, rod al păcatului, El a întors moartea, și ea rod al păcatului, împotriva
vieții biologice și astfel prin moarte este omorât nu omul, ci stricăciunea care-l învăluie.” 42.
Cu alte cuvinte, Dumnezeu se folosește de moartea ca să ne izbăvească pe noi de moarte, nu o
întrebuințează împotriva omului, ci în favoarea acestuia. Consecințele pe care le-au avut de
suportat primii oameni în urma împotrivirii poruncii date de Dumnezeu, în special consecința
cu moartea, le putem observa la toți urmașii acestora, până în prezentul pe care îl trăim.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Adam dacă și-ar fi recunoscut greșeala imediat după ce
a înfăptuit- o: „ar fi rămas în rai și ar fi fost scutit atunci printr-un singur cuvânt de tot cercul
acela de zeci de mii de lucruri rele cărora li s-a supus, fiind surghiunit și zăcând în iad atâtea
veacuri.”43.
I.1.5. Realitatea morții
Moartea este o realitate pe care omul oricât de mult ar vrea să o ocolească sau să nu o
conștientizeze, aceasta tot va apărea mai devreme sau mai târziu, momentul fiind hotărât de
Preamilostivul Dumnezeu.
Din moment ce ne naștem, sigur va veni și ziua când vom muri, pentru că orice drum
are un sfârșit, orice călătorie pe care o începem se va sfârși cândva. Dumnezeu a hotărât
destinul omului prin cuvintele „Pământ ești și în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19),
atunci când omul, i-a întors spatele lui Dumnezeu, și-a lepădat veșmântul de lumină și de
slavă țesut de Creatorul său și s-a îmbrăcat în „hainele de piele” devenind muritor. Chiar dacă
i s-a adresat numai lui Adam, prin Adam a făcut referire la toți urmașii lui. Sfântul Tihon din
Zadonsk în scrierile sale arată că: „Toți oamenii trebuie să moară. Ceea ce i-a spus
protopărintelui nostru țărână ești și în țărână te vei întoarce, i se spune fiecăruia dintre noi.
41
*** Molitfelnic, Rânduiala înmormântării mirenilor, IBMO, București, 2019, p. 272.
42
Panayotis NELLAS, Omul - animal îndumnezeit, trad. diac. I. Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 1994, p. 40.
43
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze, Scrieri II, ediția a II-a, trad. diac. I. Ică jr., editura Deisis, Sibiu, 2003,
p. 80.
Acest hotar îl trecem cu toții...” 44. Faptul că, datori suntem toți cu o moarte, o spune și Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Evrei: „Şi precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar
după aceea să fie judecata” ( Evr. 9, 27). Sfântul Ignatie Briancianinov, vorbind despre cât de
zguduitoare este realitatea plecării noastre pământești, relatează următoarele: „De-abia m-am
născut, de-abia m-am zămislit, că moartea şi-a pus asupra mea pecetea. «Este al meu», a grăit
ea, pregătindu-şi fară întârziere coasa. Chiar de la începutul fiinţării mele ea flutură această
coasă. în fiecare clipă aş putea să cad jertfa morţii! A fluturat de multe ori din coasă, dar
lovitura ce îşi va atinge ţinta va veni, negreşit”45.
Pe lângă faptul că moartea nu va înceta să își facă simțită prezența în fața omului, cu
toții suntem egali în fața ei: „Egalitatea în fața morții zdrobește inegalitățile lumii zadarnice și
nu-i împarte pe oameni în importanți și neimportanți, fiindcă toți sunt țărână și cenușă” 46. Nu
într-un fel moare bogatul și în alt fel săracul. În fața morții toți ne predăm, indiferent de cât de
bogați sau de săraci suntem, ori de cum suntem văzuți în societate. Nu luăm nimic din cele
materiale, pământești, ci doar pe cele ce am adunat în suflet: bagajul de fapte bune și cum mai
auzim prin popor, doar patru scânduri. Deseori ascultăm cântându-se la slujba înmormântării:
„Adusu-mi-am aminte de proorocul ce strigă: eu sunt pământ şi cenuşă; şi iarăşi m-am uitat în
morminte şi am văzut oase goale şi am zis: oare, cine este împăratul sau ostaşul, bogatul sau
săracul, dreptul sau păcătosul?...”47.
Trebuie să înțelegem următorul aspect: după moarte nu vom mai fi nici împărați, nici
slugi, nici bogați, nici săraci, nu vom mai purta nici „porfiră și vison” (Lc. 16, 19), așa cum
este descris bogatul din Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr, ci vom lua cu noi
doar faptele care ne vor stabili locul unde ne vom petrece veșnicia, în focul cel nestins sau în
nesfârșitele bunătăți ale împărăției cerurilor: „Nu ne-am născut ca să murim şi nu trăim ca să
murim, ci trăim ca să participăm, la o viaţă veşnică. Trăim ca să dobândim o moştenire
nestricăcioasă care se păstrează în Ceruri. Pentru că omul nu moare niciodată, ci călătoreşte
de la moarte spre adevărata viaţă”48, iar această moștenire o putem dobândi numai dacă l-am
urmat pe Hristos în toate zilele noastre.
44
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre pocăință și roadele pocăinței: Despre adevăratul creștinism, vol. II, trad.
Adrian și Xenia TĂNĂSESCU-VLAS, editura Cartea Ortodoxă, București, 2006, p. 53.
45
Sfântul Ignatie BRIANCIANINOV, Experiențe ascetice, trad. Adrian și Xenia TĂNĂSESCU-VLAS, editura Sofia,
46
Panagiotis M. SOTIRHOS, Ultima luptă..., p. 54.
47
*** Molitfelnic, Rânduiala înmormântării..., p. 266.
48
Haralambie K. SKARLAKIDIS, „Toţi aceia pe care îi numim astăzi «morți» nu sunt deloc morţi”, în
Doxologia, https://doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/toti-aceia-pe-care-ii-numim-astazi-morti-nu-
sunt-deloc-morti, accesat în data de 1 aprilie 2023.
I.1.6. Credința în învierea morților. Hristos - Biruitorul morții
Nota specifică creștinismului, esența învățăturii creștine o constituie credința în

învierea morților. Întregul Creștinism „vestește lumii că Dumnezeul nemuritor a murit pe
cruce și a înviat din morți redându-ne prin aceasta darul vieții veșnice” 49. Dacă noi nu credem
în învierea morților, care va avea loc la sfârșitul veacurilor, atunci nu credem nici în Învierea
Mântuitorului Iisus Hristos, care este temeiul învierii noastre. Omul a ajuns să judece doar
subiectiv lucrurile, din cauza egoismului său, spunând că este imposibilă învierea din morți
sau mai rău, a ajuns să-l pună în același plan pe Dumnezeul cel Atotputernic cu omul cel
neputincios, spunând că nu există înviere din morți
De ce a trebuit să se întrupeze, să moară și să învieze Hristos? Pentru ca omul să
recâștige starea cea de dinainte de căderea în păcat, cădere care a adus moartea cea veșnică,
oferindu-i în locul acesteia viața cea nesfârșită. Sfântul Grigorie de Nyssa ne arată că „din
cauza morții noastre a acceptat Dumnezeu să Se nască. De fapt, nu pentru că ar fi dorit viața
S-a supus nașterii trupești Cel veșnic viu, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăși de la
moarte la viață”50. Părintele Dumitru Stăniloae, făcând referire la această lucrare mântuitoare,
relatează următoarele: „Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a adus jertfă și a înviat ca om,
pentru a face pe toți oamenii care se unesc cu El prin credință să recâștige (...) trupurile în
stare supremă și veșnică transparență”51. Jean-Claude Larchet vorbește de o biruință a lui
Hristos asupra morții atât ca realitate fizică, cât și ca realitate spirituală: „Hristos, în mod real
şi obiectiv, a nimicit moartea şi a înviat cu propria Sa omenitate spre folosul întregii
umanităţi”52, iar această biruință este „şi o izbândă duhovnicească. Prin moartea Sa, Hristos a
omorât păcatul şi a şters păcatele tuturor oamenilor” 53. El nu numai că a învins moartea și
păcatul, dar l-a confruntat și pe potrivnicul diavol, zdrobindu-l sub picioarele Lui, așa cum
zice și Condacul Paștilor: „Deşi Te-ai pogorât în mormânt, Cel ce eşti fără de moarte, dar
puterea iadului ai zdrobit, şi ai înviat ca un biruitor...” 54, Hristos prin biruința Sa a resușit să
facă din iad Cer.
În scrierile Bisericii, găsim deseori făcându-se paralelă între Adam cel vechi și Adam
cel nou, căci prin primul Adam a venit moartea, iar prin al doilea Adam, adică prin
Mântuitorul Iisus Hristos, a venit învierea și salvarea noastră: „Primul Adam, zidit din pământ
49
Ierom. Nicholas SAHAROV, Iubesc, deci exist: Teologia Arhimandritului Sofronie Saharov, trad. Ioan I. Ică jr.,
ediția a 2-a, editura Deisis, 2008, p. 283.
50
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, IBMO, București,
2011, p. 110.
51
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Chipul nemuritor al omului, vol. 1, editura Cristal, București, 1995, p. 197.
52
Jean - Claude LARCHET, Tradiția ortodoxă..., p. 15.
53
54
*** Penticostar, Rânduiala Liturghiei din noaptea Sfintelor Paști, IBMO, 1973, p. 31.
și care a primit suflare de viață de la Dumnezeu a căzut. Al doilea Adam, Mântuitorul Iisus
Hristos, Întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, a biruit acolo unde primul fusese
înfrânt”55. Altă paralelă face referire la ascultarea și supunerea desăvârșită a lui Hristos față de
voința Tatălui, prin aceea că a venit de bunăvoie în lume pentru răscumpărarea omului căzut,
contrare neascultării și nesupunerii lui Adam față de porunca cea dumnezeiască. Acest lucru
s-a văzut în gradina Ghetsimani atunci când Mântuitorul se ruga lui Dumnezeu Tatăl, zicând:
„Părintele Meu, de este cu putință treacă, treacă de la Mine paharul acesta”, iar apoi a adăugat
„Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiești” (Mt. 26, 39), aceste cuvinte reprezentând
apogeul luptei Sale cu moartea.
El, care este Viața cea nesfârșită, a dat o altă conotație morții, a schimbat sensul
acesteia. A transfigurat moartea în somn, trecere, călătorie, și acest lucru îl vedem din cele 3
învieri pe care Mântuitorul Hristos le-a săvârșit în activitatea Sa pământească. Ce le-a spus
Hristos ucenicilor în drum spre Betania? „Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l
trezesc” (In. 11, 11). Ce le-a spus Hristos celor adunați la casa marelui dregător Iair?
„Depărtaţi-vă, căci copila n-a murit, ci doarme” (Mt. 9, 24). Ce I-a zis tânărului din Nain care
era în sicriu, iar cortegiul îl ducea spre mormânt? „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te” (Lc. 7, 14).
Așadar, Hristos ne arată că moartea este doar somn, transformând acest fenomen din ceva
tragic, dramatic, în ceva pozitiv și bun. Și dacă Hristos i-a înviat pe acești oameni,
„demonstrează că este cu putință să-i învieze, în acest mod, pe toți oamenii” 56, la cea de-a
Doua Venire a Sa cu mare slavă.
Referitor la cum vor arăta trupurile celor înviați, Sfântul Apostol Pavel le spune
corintenilor: „Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune,
înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc,
este şi trup duhovnicesc” (I Cor. 15, 43-44). Ce putem observa? Trupul cel de după înviere nu
mai este același, nu mai are aceleași caracteristici cu cel de dinainte de moarte. Cu alte
cuvinte, atunci când sufletul se va reîntoarce în trup, trupul va fi „pnevmatizat”. De asemenea,
trebuie să precizăm faptul că la învierea cea de apoi, trupurile se vor bucura de slavă pe
măsura credinței și al progresului în Duhul Sfânt. Sfântul Macarie cel Mare spune că
deosebirea aceasta între oameni este „precum spicele: unele sunt mai mari, iar altele sunt mai
mici, însă toate se adună de pe aceeași arie și se pun în același hambar. Deși sunt felurite, o
singură pâine se face din ele”57.
55
56
Ierótheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața după moarte, trad. Ilie Stănuș, editura Egumenița, Galați, 2020, p.
222.
57
Sfântul Macarie cel Mare, Omilii duhovnicești, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin CORNIȚESCU, IBMO, București,
2020, p. 238.
Certitudinea pe care noi creștinii o avem este că toți oamenii „vor învia, indiferent de
modul lor de moarte: înecaţi, arşi, mâncaţi de fiare sălbatice, de păsări, ucişi de oameni răi,
sinucigaşi. Absolut cu toţii de la Adam până la ceasul sfârşitului lumii, toţi cei care s-au
născut şi au murit vor învia”58. Noi doar trebuie să credem, așa cum Însuși Mântuitorul a zis:
„Eu sunt învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Și oricine trăiește
și crede în Mine nu va muri în veac”. ( In. 11, 25-26). Hristos, prin învierea Sa a adus bucurie
în loc de tristețe, și acest lucru îl vedem din primile cuvinte rostite femeilor mironosițe:
„Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 9). El a transformat moartea dintr-un lucru înfricoșător, în bucurie
veșnică. Hristos nu a înviat triumfător pentru a-și arăta puterea și slava Lui, ci a înviat pentru
toată făptură ca să o scoată din ghiarele cumplite ale morții și să o învrednicească de bucuria
vieții celei veșnice: „ Iisus Hristos, Domnul nostru S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat
pentru îndreptarea noastră” (Rm. 4, 25). Sfântul Chiril al Ierusalimului folosește exemplul
naturii care se trezește la viață primăvara, pentru a da o imagine sugestivă despre învierea
trupurilor: „După cum vezi, e iarnă. Pomii par a fi morți, Unde sunt frunzele smochinului?
Unde sunt strugurii viei? Cu toate că acestea sunt moarte iarna, totuși înverzesc primăvara, li
se dă viață tuturor ca și cum ar învia din morți. Dumnezeu săvârșește în fiecare an, în lumea
aceasta o înviere în lumea materială, ca să crezi și în învierea sufletelor cugetătoare” 59.
58
Diacon Gheorghe BABUT, Viața dincolo de groapă, Editura Pelerinul Român, Oradea , 2010, p. 394.
59
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. prof. Dumitru Fecioru, IBMBOR, București, 2003, p. 323.
I.2. Conceptul de moarte în Sfânta Scriptură
I.2.1. Conceptul de moarte în Vechiul Testament
În Vechiul Testament, moartea „nu este văzută doar ca un simplu act fizic de încetare
a vieții pământești, ci și ca o pedeapsă pentru păcat și, în consecință, o imposibilitate de a
relaționa cu Dumnezeu”60.Și acest lucru am văzut încă din cartea Facerii 2, 17, când Adam a
atras asupra sa această pedepsă, în urma neascultării de Dumnezeu.
Vedem, că omul „nu există decât în măsura în care primește duh de viață de la
Dumnezeu, duh pe care Dumnezeu i-l dă numai printr-un act suveran al harului” 61. Nu
Dumnezeu a adus moartea, în cazul lui Adam, moartea nu făcea parte din planul Lui pregătit
omului. El care este Stăpânul Vieții nu a creat moartea, ci a fost o urmare firească a păcatului
și aceasta o vedem din cartea Înțelepciunii lui Solomon 1, 13-14: „Căci Dumnezeu n-a făcut
moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile
lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea n-are putere asupra
pământului”. Același lucru se întâmpla și cu poporul ales, care era amenințat cu moartea, dacă
acesta nu asculta poruncile lui Dumnezeu: „Iar de nu vei asculta şi te vei închina la alţi
dumnezei şi le vei sluji lor, vă dau de ştire astăzi că veţi pieri şi nu veţi trăi mult în pământul
pe care Domnul Dumnezeu ţi-l dă şi pentru a cărui stăpânire treci tu acum Iordanul” (Deut.
30, 17-18). Pentru că, în general, omul care nu ascultă de Dumnezeu și se îndepărteză de
Izvorul Vieții, nu poate trăi pe fața pământului, doar cel care trăiește întru Dumnezeu, acela
are viață. Același lucru îl vedem și în cartea Nm. 14, 12 dar și în Lv. 26, 25, când „Dumnezeu
îi înfricoșează cu moartea pe israeliții care nu-L ascultă” 62. În cartea lui Iosua Navi, atunci
când acesta dă ultimele sfaturi poporului înainte de plecarea sa din această lume, spune:
„Iată, eu astăzi plec în calea în care merg toţi pământenii” (Iosua 23, 14), arătând prin
această afirmație că moartea a devenit pentru om o normalitate. Legea morții este comună
pentru toată lumea, de ea nu scapă nimeni, și acest lucru o zice Dumnezeu prin gura
psalmistului: „Cine este omul ca să trăiască şi să nu vadă moartea şi să-şi izbăvească sufletul
său din mâna iadului?” (Ps. 88, 47).
De asemenea, dacă vom citi paginile Vechiului Testament, vom observa că încă din
60
Marinel Laurențiu MARCU, „Nemurirea sufletului și învierea celor adormiți în scrierile vechi-testamentare”, în
Ziarul Lumina, 12 mai 2021, https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/theologica/nemurirea-sufletului-si-
invierea-celor-adormiti-in-scrierile-vechi-testamentare-162551.html, accesat în data de 10 aprilie 2023.
61
Calinic Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Tanatologie ..., p. 310.
62
Pr. Filoteu FAROS, Moartea și doliul: o teologie a nădejdii, trad. Victor Manolache, editura Sofia, București,
2012, p. 23.
vechime, cultul morților juca un rol important la poporul evreu. Astfel, vedem din cartea
Judecătorilor (11, 40), „era curent uzul ca amintirea morţilor iluştri să fie plânsă patru zile pe
an”63, această tradiție găsindu-se și în prezent: „Şi s-a făcut obicei în Israel, ca în fiecare an
fiicele lui Israel să meargă să plângă pe fata lui Ieftae Galaaditeanul patru zile pe an”. La
Tobit (4, 17), vedem cum evreii la înmormântare pregăteau mese cu „pomeni de pâine şi de
vin”64. La II Mac. 12, 43-46, este cunoscut textul când Iuda Macabeul „a strâns bani şi i-а
trimis la Templul din Ierusalim, ca să se aducă jertfe pentru iertarea păcatelor eroilor morţi pe
câmpul de luptă”. Profetul Ieremia, în cartea sa, îi numește chiar blestemați „pe toți aceea care
nu fac ospețe și milostenie după îngroparea semenilor”65. În cartea sa, Isus a lui Sirah
subliniază importanța pomenirii celor adormiți: „Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi
chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta. Nu te întoarce de la cei ce plâng, şi întristează-te cu
cei întristaţi” (Sirah, 7, 35-36).
După ce sufletul se despărțea de trup, indiferent că era bun sau rău, acesta mergea
într-un loc numit „Șeol” (în ebraică), care reprezenta un loc al morților. Raiul era închis în
urma neascultării protopărinților noștri, străjuit fiind de „heruvimi şi sabie de flacără
vâlvâitoare” (Fc. 3, 24). De aceea toți drepții Vechiului Testament așteptau în șeol, pentru a fi
eliberați de Cel ce a biruit moartea și a redeschis Raiul. Conform cărții Nm. 16, 29-30, „dacă
pământul se despica, omul poate să cadă direct în şeol de viu, ceea ce arată concepţia după
care şeolul era localizat în regiunile subpământene” 66. Avem următoarele caracteristici ale
acestui loc al morții, conforme cu Vechiul Testament: „un loc al prafului (Iov 17, 16), al
întunericului (Iov 10, 21), al liniştii (Ps. 94, 17), al uitării (Ps. 88, 12) și al jelirii (Iez. 31, 15),
fără protecție divină (Ps. 87, 3-5)”67. Legat de înmormântări, evreii „aveau obiceiul să-i
însoțească pe cei adormiți cu lacrimi și cu plângeri” 68, și aici avem ca exemplu moartea lui
Moise, când evreii l-au plîns, conform cărții Deuteronom, „în şesurile Moabului, la Iordan,
aproape de Ierihon, treizeci de zile, până s-au împlinit zilele de jelit şi de plâns după Moise ”
(Deut. 34, 8).
Ceea ce ne surprinde, este faptul că încă din Vechiul Testament exista conceptul de
înviere, dar doar ca minuni făcute asupra unor persoane care odată și odată tot vor muri. Ne
sunt cunoscute trei minuni: învierea acelui copil din Sarepta Sidonului de către Ilie
63
Pr. prof. univ. dr. Ene Braniște, Liturgică Generală, vol. 1, editura Basilica, București, 2015, p. 216.
64
Pr. prof. univ. dr. Ene Braniște, Liturgică...,vol. 1, p. 216.
65
Pr. Gabriel HLADE, „Temeiuri biblice din Vechiul Testament pentru cultul morților” în Arhiepisopia Sucevei și
Rădăuților, 15 martie 2021, https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/temeiuri-biblice-din-vechiul-testament-pentru-
cultul-mortilor/, accesat în data de 11 aprilie 2023.
66
Alexandru MIHĂILĂ, „Concepția despre moarte și grija față de cei adormiți față de cei adormiți în Vechiul
Testament” în Ortodoxia, Seria a II- a, Anul IV, Nr. II, iulie-septembrie, 2012, p. 127.
67
Alexandru MIHĂILĂ, „Concepția despre moarte...”, p. 127.
68
(III Rg. 17, 17‐24), învierea fiului sunamitencei de Elisei (IV Rg. 4, 31 ‐37) şi învierea unui
mort prin atingerea cu oasele cu Elisei (IV Rg. 13, 20‐21).
I.2.2. Conceptul de moarte în Noul Testament
Dacă în Vechiul Testament, moartea este considerată un fenomen înfricoșător, un

eveniment fără de speranță care îl biruia pe om, un eveniment care punea punct existenței,
Hristos vine și schimbă acel punct în virgulă, transformând moartea doar într-un simplu
cuvânt, deoarece „existența umană este văzută și cunoscută în istoria sa dependentă de
Dumnezeu”69. Dumnezeu nu putea să-l lase pe om, care este coroana creației, într-o asemenea
situație. Bineînțeles, moartea există și după Mântuitorul, însă „acum nu mai are sensul
osândei, ca plată a neascultării, ascultarea lui Hristos a transformat moartea în eliberarea de
patimi”70.
În Noul Testament, moartea poartă mai multe denumiri. Ea este „sfârșit” (Mt. 10, 22),
„despărțire” (II Pt. 1, 15), „ieșire din lume” (Lc. 9, 31), „somn” (FA 13, 26), „vrăjmaşul cel
din urmă” (I Cor. 15, 26). În epistola către tesaloniceni se spune că „sfârșitul acesta va veni pe
neașteptate, în vreme ce nimeni nu-l așteaptă” 71, iar la Evr. 9, 27, Sfântul Apostol Pavel este
foarte categoric, spunând că „este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie
judecata”. Același slăvit Apostol vorbește despre cum a intrat păcatul în lume și s-a făcut
cauză a morții noastre: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat
moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el”. La Flp. 1, 21,
numește moartea trupească un „câștig” , pentru că viața cea adevărată este cea de după aceasta
de aici, cu Hristos.
Există mărturii în Noul Testament mărturii despre rugăciunea pentru cei adormiți și
importanța acesteia. Sfântul Pavel ne îndeamnă următoarele: „Vă îndemn deci, înainte de
toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii” (I Tim. 2, 1), iar o
astfel de rugăciune, pentru cei adormiți găsim la II Tim. 1, 16-18: „Domnul să aibă milă de
casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat…Să-i dea
Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul.”, prin aceasta arătându-se că
rugăciunea pentru cei plecați din aceasta lume era practică încă de atunci. Mântuitorul Însuși
ascultă de surorile lui Lazăr (In. 11, 21-22) și Îl înviază pe acesta, sau în alt loc, Îi ascultă ruga
69
Calinic Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Tanatologie ..., p. 310
70
Pr. Arhim. Serafim POPESCU, Din învățăturile Părintelui Arsenie Boca: Mărgăritare duhovnicești, editura
Credința Strămoșească, 2002, p. 133.
71
Panagiotis M. SOTIRHOS, Ultima luptă..., p. 28.
lui Iair, și Îi înviază fiica, ținând seama de rugăciunile celor vii ce se fac pentru adormiți.
Există mai multe texte care ne arată că noi avem datoria să ne rugăm pentru cei de dincolo:
„Şi orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (In. 14,
13); „Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri, şi întru aceasta
priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Ef. 6, 18).
La Epistola către Romani, capitolul 6, Apostolul face o paralelă între Sfânta Taină a
Botezului și moartea lui Hristos: „Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca,
precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea
vieţii” (Rm. 6, 4), fiindcă, în cadrul Sfântului Botez, „întreita scufundare şi întreita ridicare
închipuie moartea cea de trei zile şi scularea din morţi a Mântuitorului ”72. Moartea, în
sens negativ, este abandonarea lui Dumnezeu și slujirea poftelor celor păcătoase ale
trupului. Despre această moarte, vorbește Mântuitorul Hristos, spunându-i unuia dintre
ucenici: „Vino după Mine și lasă morții să-și îngroape pe morții lor” (Mt. 8, 22). De
aceea, Apostolul Pavel le vorbește despre o moarte față de păcat colosenilor: „Drept
aceea, omorâţi mădularele voastre, cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta
rea şi lăcomia, care este închinare la idoli”, pentru că omul nu poate sluji și acestora și lui
Dumnezeu.
Pilda cea mai cunoscută este cea a bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr de la
Lc. 16, 19-31. Aceasta ne arată că moartea este un moment real în existența umană, ne
mai dezvălui faptul că dincolo există un rai și un iad, pentru că săracul Lazăr a mers în
„sânul lui Avraam”, iar bogatul în muncile chinuitoare. De asemenea, Apostolul și
Evanghelia care se citesc la slujba înmormântării, sunt texte foarte importante pe care nu
trebuie să le ocolim. După ce se citește Apostolul de la înmormântare (I Tes. 4, 13- 17), în
care Sfântul Apostol Pavel „ne dezvăluie informații valoroase și mângâietoare referitoare
la cei adormiți, pentru ca să nu ne întristăm ca cei care nu cred în înviere” 73, urmează
citirea Evangheliei de la In. 5, 24-30, în care Mântuitorul Hristos „ne încredințează că cel
care ascultă, primește învățătura Sa dumnezeiască și crede lui Dumnezeu Tatăl, va
dobândi viața veșnică, și nu va fi supus judecății, căci deja s-a mutat de la moarte la
viață”74.
I.3. Sfinții Părinți și „gândul la moarte”

72
Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, IBMBOR, București, 2001, pp.
59-60.
73
74
I.3.1. Sfinții Părinți despre „aducerea aminte de moarte”
Trăim în aceste vremuri, unde oamenii sunt într-o continuă fugă pentru confortul
material, când gândul lor este plin de probleme și griji pentru ziua de mâine. Însă, omul uită
că toate cele de pe pământ sunt trecătoare, inclusiv viața lui. Dacă ar avea gândul la moarte,
și-ar da seama că toată această „alergătură” a sa este uneori în zadar și s-ar îngriji mai mult de
cele cu adevărat de trebuință lui. În Sfânta Scriptură ni se spune: “În tot ce faci adu-ţi aminte
de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38).
Gândul la moarte îl responsabilizează duhovnicește pe om, îndemnându-l mai mult să
facă binele, decât să trăiască în păcate și astfel să se depărteze de Dumnezeu. Gândul acesta,îl
dezlipește pe om de viața aceasta și îl alipește de Dumnezeu, iar ziua de azi ar trăi-o ca și cum
ar fi ultima din viața sa, fiind pregătit să guste din Împărăția cerurilor. Cine dintre noi, care
am ști că mâine am pleca la Dumnezeu, nu ar stărui în fapte bune? De aceea, părintele Ilie
Cleopa îndemna „totdeauna să fii cu gândul la moarte, la judecată, la gheenă, la ultimul
moment din viață, la Împărăția cerurilor, la slava drepților, la hotărârea cea din ziua judecății,
pentru că acestea ne țin treji”75.
Despre „gândul la moarte”, găsim multe scrieri la Sfinții Părinți, fiind numit chiar un
gând „atât de bun și de folositor sufletului”76. Uitându-ne la viața Sfântului Antonie, vedem
cum acesta le spunea ucenicilor lui: „Că spre a nu ne împuțina noi și a nu slăbi în nevoință,
bine este a cugeta pururea graiul Apostolului, acela adică «Mor în fiecare zi!» (I Cor. 15, 31).
Căci dacă și noi vom trăi de ca și cum am muri în fiecare zi, nu vom mai păcătui” 77. Cimitirul
reprezintă cea mai bună lecție pentru om, pentru că pe lângă faptul că ne arată firescul morții,
acesta ne face să ne gândim mai des, să cugetăm mai mult la moarte. Aceasta o vedem din
viața Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, care vrând să aibă în cugetul său
pomenirea morții, „a poruncit să i se zidească luiși mormânt” 78, pentru a-l avea înaintea
ochilor. Avva Isaia vorbește de trei lucruri prin care omul păzește faptele cele bune: „plânsul,
tânguirea pentru păcatele proprii și a avea moartea înaintea ochilor - că tot cel ce gândește în
toate zilele și zice întru sine «că numai astăzi voi mai fi în lume», niciodată nu va greși spre
Dumnezeu”79. De
75
Arhim. Ilie CLEOPA, Ne vorbește părintele Cleopa, vol. 2, editura Mănăstirea Sihăstria, 2004, p. 47.
76
*** Sfinții Părinți despre ieșirea sufletului: Antologie de texte, trad. Monahia Parascheva Enache, editura
Doxologia, Iași, 2021, p. 103.
77
*** Everghetinos, vol. 1, transliterare și revizuire după ediția grecească de Ștefan Voronca, editura Egumenița,
Galați, 2007, p. 97
78
*** Everghetinos, vol. 1, p. 98
79
*** Everghetinos, vol. 1, p. 102
asemenea, părinții filocalici vorbesc despre importanța cugetării la moarte în urcușul spiritual
al omului, l-am putea numi chiar un exercițiu duhovnicesc. Gândul la moarte ne întărește
credința în Dumnezeu, iar credința „este puterea care ne face să murim pentru Hristos de
dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii” 80. Să ajungem să
spunem, precum Apostolul Pavel: „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Ga. 2, 20).
Sfântul Ioan Scărarul spune că „aducerea-aminte de moarte este o moarte de fiecare zi.
Aducerea-aminte de moarte este un suspin de fiecare ceas”81. În fiecare zi și în fiecare clipă,
trebuie să privim realitatea lucrurilor din această lume trecătoare, să avem conștiința că
moartea poate veni „ca un fur noaptea” ( I Tes. 5, 2). De aceea trebuie să fim pregătiți de
călătorie, să priveghem la candela sufletului nostru să lumineze prin faptele cele bune și
bineplăcute lui Dumnezeu, pentru că „semnul adevărat al celor ce-și aduc aminte de moarte
întru simțirea inimii este despătimirea de bunăvoie de toată zidirea și părăsirea desăvârșită a
voii lor”82. Mulți dintre noi, mai ales dacă suntem tineri, trăim cu impresia că moartea nu
poate veni în acel moment al vieții și că vom trăi mulți ani pe pământ, amânăm pocăința la
bătrânețe, ne bucurăm la tinerețe de dulcețile și frumusețile vieții, spunem că avem timp să
mergem la Biserică când o să ieșim la pensie, însă trebuie să știm că ignoranța și lenevirea
sunt de la vrăjmașul diavol. Sfântul Efrem ne îndeamnă următoarele: „Frate, aşteaptă în
fiecare zi ieşirea ta şi te găteşte către călătoria aceea. Că, în ceasul întru care nu te aştepţi,
înfricoşătoarea poruncă va veni şi, vai aceluia ce se va afla nepregătit”83.
Părintele Paisie Aghioritul, întrebat fiind care trebuie să fie gândul omului atunci când
își serbează ziua de naștere, el răspunde următoarele: „Să se gândească la ziua în care va muri
şi să se pregătească pentru marea călătorie” 84. Poate părea absurd, la ziua ta de naștere să te
gândești la ziua morții, dar trebuie să trăim conștienți că va veni și acea zi, pentru că purtăm
cu noi un trup muritor. Bineînțeles, această amintire a morții trebuie să ne miște mai ales pe
plan duhovnicesc, pentru că pe plan trupesc, moartea este un prag ușor de trecut. Nu moartea
în sine este ceea ce ne sperie, pentru că moartea este bucurie pentru omul duhovnicesc, pentru
că ne întâlnim cu Hristos. Faptul că, după moarte urmează o judecată a lui Dumnezeu, acesta
este lucrul de care ne temem cu adevărat, mai ales dacă moartea ne prinde nepregătiți.
80
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia, vol. 6, trad. introd. și note
de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, editura Humanitas, București 2009, p. 20.
81
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuș, în Filocalia, vol. 9, trad. introd. și note de pr. prof. dr.
Dumitru STĂNILOAE, editura Humanitas, București, 2009, p. 145.
82
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului..., p.146.
83
*** Proloagele, vol. 1, diortosite si îmbogățite de arhim. dr. Benedict Ghiuș, editura Bunavestire, 1995,
p.199.
84
Cuviosul Paisie AGHIORITUL, Viața de familie, vol. IV, trad. Ieroschim. Ştefan NUŢESCU, editura
Evanghelismos, București, 2003, p. 270.
I.3.2. Două extreme nesănătoase: moartea ca fugă de grijile vieții și frica de
moarte
De foarte multe ori, noi oamenii riscăm să cădem în unele extreme, deși este
recomandat să menținem un echilibru în toate, pentru că omul „când se echilibrează
duhovnicește, adică atunci când mintea este îndreptată spre Dumnezeu și slujește pentru El,
sunt așezate la locul lor toate chestiunile exterioare”85.
Așa se întâmplă și în cazul acestei extreme vătămătoare pentru om în care, trebuie să
recunoaștem acest lucru, de multe ori cădem atunci când suntem cuprinși de grijile și
necazurile vieții. Când toate acestea îl acaparează pe om, acesta în loc să se lupte cu ele, să își
asume viața pe care o are, își dorește să moară, să îl ia Dumnezeu la El pentru că s-a săturat,
dorește să scape de răspunderea vieții. Dacă tot ne dorim moartea, ar trebui să ne gândim
„oare chiar suntem pregătiți să murim?”. Mitropolitul Antonie de Suroj spune că în acest caz
„moartea trebuie privită ca un vrăjmaș, fiind una din căile prin care suntem amăgiți și
întoarcem spatele la ceea ce ne oferă viața” 86. Alții, din nefericire, decid să scape ei înșiși de
poverile vieții și astfel ajung să se sinucidă, să își ia singuri viața, care este darul de neprețuit
dat omului de Dumnezeu. Nu rezolvăm nimic, dacă recurgem la acest gest extrem, ba din
contră, „sinuciderea nu este scurtarea suferinţei, ci prelungirea ei ... sinuciderea arată dispreţul
cel mai de pe urmă şi deplin al vieţii” 87, arată disprețul față de Dumnezeu, Stăpânul Vieții.
Sinuciderea este un sentiment de repulsie față de Creatorul nostru, de parcă El ar fi vinovat
pentru viața pe care noi o avem. Părintele Paisie Aghioritul spune că atunci când omul dorește
să facă acest păcat grav, „intră egoismul la mijloc. Cei mai mulţi care se sinucid îl ascultă pe
diavolul care le spune că dacă-şi vor pune capăt vieţii vor scăpa de chinul lăuntric prin care
trec, şi din egoism se sinucid”88. Cel care se sinucide, cade în deznădejde și nepăsare despre
care Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele:
„În viaţa creştinului, deznădejdea şi nepăsarea sunt distrugătoare. Pe cel care a căzut în păcat,
deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea
îl lipseşte pe om de bunătăţile pe care le-a dobândit, iar nepăsarea nu-l lasă să scape de relele care îl
apasă. Nepăsarea îl coboară din ceruri, pe când deznădejdea îl coboară de tot în prăpastia răutăţii. Iată
cât de mare este puterea celor două patimi”89.
85
Mitropolitul Hierotheos VLACHOS, Psihoterapia ortodoxă: continuare și debateri, trad. prof. Ion DIACONESCU
și prof. Nicolae IONESCU, editura Sofia, București, 2001, p.45.
86
Mitropolitul Antonie de Suroj, „Extreme nesănătoase: frica de moarte și moartea, ca fugă de responsabilitățile
vieții”, în Doxologia, https://doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/extreme-nesanatoase-frica-de-moarte-moartea-
ca-fuga-de-responsabilitatile, accesat în data de 23 aprilie 2023.
87
Sfântul Nicolae VELIMIROVICI, Gânduri despre bine și rău, trad. Ionuț și Sladjana GURGU, editura Predania,
88
Cuviosul Paisie AGHIORITUL, Viața..., p. 282.
Cealaltă extremă, în care omul poate fi atras foarte ușor și pe care aș dori să o
evidențiez, este frica de moarte. De fapt, aici apare o diferență între frica de moarte și temerea
de moarte și aceasta o găsim la Sfântul Ioan Scărarul: „Frica de moarte este o însuşire a firii,
intrată în ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite” 90.
Așadar, a ne fi frică de moarte este ceva firesc nouă, această frică fiind cauzată de căderea
primilor oameni și pierderea iubirii lui Dumnezeu. Cealaltă este dăunătoare și potrivnică
omului. Sfântul Grigorie cel Mare spune despre această frică că „spală de păcate mărunte
sufletele celor drepți, la ieșirea lor din trup” 91. Omul nu trebuie să se teamă de moarte, ci de
păcatul prin care vine moartea, pentru că „plata păcatului este moartea”(Rm. 6, 23). Omul are
această temere de moarte în sufletul său, „atâta timp cât trăiește inconștient, doar în
explorarea acestei lumi și pentru plăcerile trupești” 92. Părintele Dumitru Stăniloae spune că
remediul împotriva acestei frici este „moartea lui Hristos ca mijloc de ridicare din viața
nedeplină și trecătoare la viața fără de moarte, la plenitudinea vieții prin întâlnirea cu Hristos
dincolo de moarte”93. Dacă ne temem de moarte, înseamnă că în noi nu arde dragostea și dorul
după Hristos și după viața cea veșnică care ne așteaptă dincolo, ci arde pofta plăcerilor și
păcatelor din lumea aceasta. Căci esența păcatului este „aceea de a nu asculta poruncile lui
Dumnezeu, de a merge împotriva legilor Creatorului tău, de a te considera pe tine însuți alfa și
omega, propriul idol și dumnezeu”94. Sfântul
Tihon din Zadonsk înfățișează câteva mângâieri împotriva acestei temeri a omului de ceasul
morții:
1. În primul rând, și Hristos a murit și „a surpat prin moartea Sa pe cel ce are
stăpânirea morții, adică pe diavolul”( Evrei 2, 14). Așadar prin moartea Sa, Hristos a devenit
nădejdea și mângâierea noastră, „îndulcind amărăciunea ei”;
2. După ce vom muri, dacă vom muri în Domnul „vom intra în desfătata împreună-
viețuire cu sfinții îngeri, cu patriarhii, cu proorocii, apostolii, mucenicii și cu toți sfinții”;
3. Viața această este o luptă neîncetată, este plină de necazuri și nefericiri, însă prin
moarte se „pune capăt tuturor acestor necazuri și îl duce pe om în patria dorită” 95.
89
Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, trad. Cristian SPĂTĂRELU și Daniela FILIOREANU, editura
Egumenița, Galați, 2007, p. 339.
90
Sfântul Ioan SCĂRARUL, Scara dumnezeiescului..., p. 156.
91
Grigore cel Mare, Dialoguri ..., p. 121.
92
93
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică.. vol.3, p. 229.
94
Sfântul Inochentie al Odessei, Despre păcat..., p. 69.
95
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre pocăință..., pp. 50-53.
CAPITOLUL II: Ceasul morții și drumul sufletului după moarte
II.1. Ceasurile dinaintea plecării pământești
II.1.1. Cele 4 ispite ale omului în ceasul plecării
Toată viața noastră este un război continuu, și aici mă refer la războiul cel duhovnicesc
pe care omul îl are cu puterile cele necurate, pentru că „vicleanul ascunde de-a pururea curse
înaintea sufletului nostru, ca tulburându-l pe dânsul, să-l vâneze spre munca veşnică” 96. Iată ce
ne spune Sfântul Nicodim Aghioritul referitor la această luptă: „Durata războiului este toată
viața”, iar ca scut de apărare avem „încrederea și ferma nădejde în Dumnezeu” 97. La fel și
Sfântul Siluan Athonitul spune despre războiul cel duhovnicesc: „lupta cu vrăjmașul este până
la mormânt. Iar dacă în războiul obișnuit se omoară doar trupul, războiul nostru este mai greu
și mai primejdios”98. De asemenea, Cuviosul Teognost relatează că „atâta timp cât respiri și
chiar și în ultima zi, chiar pe patul în care zaci, aproape să-ți dai ultima suflare, având a ieși
din teatrul vieții, și atunci pocăiește-te. Căci nu închide iubirea lui Dumnezeu scurtimea
timpului”99, recomandând pocăința ca cea mai eficientă armă în câștigarea Împărăției
cerurilor.
Această luptă ce să dă în ceasurile dinaintea plecării la ceruri, trebuie să știm că este
cea mai importantă și decisivă: „căci oricine va cădea în acel moment, nu se va mai ridica” 100.
De ce? Dacă în timpul vieții, în cazul unei căderi sau înfrângeri în lupta cu diavolul putem să
ne îndreptăm, după moarte nu ne mai putem face acest lucru. Este foarte important ca toată
viața noastră să ne pregătim de ceasul morții ca să îl trecem cu bine, pentru că în orice luptă
învingătorul ia premiul doar dacă e bine pregătit. Arhimandrit Serafim Alexiev ne povățuiește
următoarele cuvinte: „omul trebuie mai întâi de toate să se pregătească să întâmpine ceasul
morții, ca să-l treacă cu bine. Întreaga viață trebuie să slujească acestei pregătiri... Dacă ai
dobândit în timpul vieții tale deprinderea de a-i birui cu tărie pe vrăjmașii tăi, vei primi cu
ușurință cununa biruinței chiar în ceasul morții”101.
96
Protos. Nicodim MĂNDIŢĂ, Despre înfricoșata judecată: previziuni și evenimente premergătoare, Editura
Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2015, p. 10.
97
Sfântul Nicodim AGHIORITUL, Războiul nevăzut, editura Egumenița, Galați, 2013, p.4.
98
Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, trad. Ierom. Rafail NOICA, editura Accent Print, Suceava,
2013, p. 447.
99
Cuviosul Teognost, Sfântul Amfilohie de Iconium, Cuvinte..., p. 31.
100
Sfântul Nicodim AGHIORITUL, Războiul..., p. 193.
101
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața de după moarte: Ceasurile de dinaintea plecării sufletului de pe
pământ, trad. Gheorghiță CIOCIOI, editura Sofia, București, 2013, p. 78.
Pe patul morții, omul se confruntă, „pe lângă spaima de necunoscut: pentru că totul îi e
nou şi străin; n-a mai trăit nicicând aşa ceva şi nu ştie ce se va întâmpla cu el” 102, cu 4 asupriri
aduse de cel rău, și anume: prima este împotriva credinței, a doua prin deznădejde, a treia prin
slava deșartă, și a patra prin tot felul de închipuiri, prin care cel rău ni se înfățișează în chip de
înger:
1. Credința nestatornică: Este prima ispită pe care ne-o pune în față diavolul, adică să
ne îndoim de credința noastră ortodoxă și să o credem mincinoasă. În acel moment nu trebuie
să dăm drumul „gândurilor necredinții în inima noastră” pentru că „toate sunt schimonosite,
rău aduse, rău tâlcuite”103, deși ni se par toate adevărate. Și în cartea Ecclesiastului ni se
spune: „Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău. Căci firea
domoală înlătură mari neajunsuri.” (Ecls. 10, 4).
2. Deznădejdea: Această ispită se manifestă prin „frica care apare în noi, odată cu
amintirea păcatelor”104. Este o diferență între smerenie și deznădejde. Smerenia este de la
Dumnezeu, pentru că „e de la har amintirea păcatelor, când te smerește și te face a simți
durere și mâhnire în inimă pentru că ai ofensat pe Dumnezeu”. Deznădejdea, care este păcat
de moarte, vine de la diavol și înseamnă „pieire. Ea conduce chiar până în adâncul păcatului
și-l face pe păcătos să nu se mai ridice” 105, ne face să credem că în acele momente nu mai
există timp de mântuire. Tâlharului de pe cruce, nu i-a trebuit decât câteva secunde să se
mântuiască, să audă din gura Mântuitorului Hristos: „Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu
Mine în rai” (Lc. 23, 43). Sfântul Ignatie Briancianinov ne încredințează: „Nimeni să nu
deznădăjduiască! Câtă vreme nu s-a închis stadionul acestei vieți, nevoința are putere” 106.
3. Slava deșartă: Dacă deznădejdea înseamnă acea temere că nu ne vom mai mântui,
din cauza păcatelor noastre, adică îndoială față de dragostea Părintelui Ceresc, slava deșartă
este încrederea prea mare ce o avem în noi, că prin faptele noastre ne vom mântui. Sfântul
Nicodim Aghioritul spune următoarele: „niciodată și mai ales în ultimul ceas al morții, nu-ți
lăsa mintea să se ducă nici la cea mai mică plăcere de sine și de lucrurile tale, chiar dacă ai
isprăvit toate virtuțile sfinților”107. Omul poate să fi săvârșit binele toată viața lui, însă dacă
cade în acest păcat al slavei deșarte, se surpă toată lucrarea, toată temelia faptelor bune.
Trebuie să avem acea frică în sufletul și gândul nostru, să credem că „toate prevederile,
102
103
104
105
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața de după moarte..., p. 91.
106
107
grijile, ostenelile și nevoințele, ar fi fost zadarnice, dacă Dumnezeu nu le-ar fi adunat laolaltă
sub ale sale aripi”108.
4. Vedeniile și înfățișările diavolului: Vedeniile dinainte morții pot fi îngăduite atât de
Dumnezeu, având scopul „să zidească, să smerească, să mângâie, să aducă întărire” 109, în timp
ce vedeniile de la puterile întunecate ale răului au scopul de a „înșela cu zadarnice nădejdi, ce
duc spre nepurtarea de grijă, ce sunt aducătoare de desfrânare, mândrie, pentru a ne
vătăma”110. Vedeniile nu apar numai în ceasul morții, ci și în timpul vieții de pe pământ, „iar
cel ce nu le-a respins, acela și în ceasul morții se mângâie cu ele”111.
II.1.2. Moartea drepților și moartea păcătoșilor
Este și o vorbă, cum ai trăit viața ta toată, în acea stare te va găsi și moartea când va
veni. Iar în starea în care te va găsi moartea, vei fi judecat de Judecătorul cel drept, Hristos.
De aceea, este foarte important să fii într-o stare de pocăință continuă, adică „Trebuie să ai
totdeauna în tine frica lui Dumnezeu și să cercetezi în fiecare zi ce ai făcut bine și ce rău. Iar
de cele bune să uiți, ca nu cumva să cazi în patima slavei deșarte, iar față de cele potrivnice să
te folosești de lacrimi împreunate cu mărturisirea și cu rugăciunea stăruitoare” 112. De aceea,
„nu aștepta să devii bun, ci deja fă-te bun, apucându-te de pocăință și îmbrățișând
mărturisirea”113, pentru că „nu știm ce ne aduce ziua următoare” (Prov. 3, 48).
După cum vedem, există două cazuri în care ne poate prinde moartea: într-o stare bună
sau într-o stare de păcat. Trebuie să specific mai întâi, faptul că, nu este important felul cum
moare omul, ci felul în care moare, dacă a murit pocăit sau nu. Nu contează că mori într-un
mod înspăimântător și dureros sau liniștit și nedureros, pentru că este posibil „ca un păcătos să
aibă o moarte nedureroasă și liniștită, iar un om evlavios să aibă o moarte înspăimântătoare și
dureroasă. Aceasta nu înseamnă că păcătosul va merge în Rai, iar cel evlavios în rai” 114. Omul
singur își hotărăște soarta de dincolo, el este autorul sfârșitului pe care îl are. Există o
diferență între moarte dreptului și moartea păcătosului: „încă de pe pământ omul își începe
viața veșnică; de el depinde locul pe care-l va ocupa în viitor; acest loc va fi rodul credinței
108
109
110
111
112
Simeon Evlaviosul, Capete morale, în Filocalia , vol. 6, trad. introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru
STĂNILOAE, editura Humanitas, București 2009, p. 88.
113
Cuviosul Teognost, Sfântul Amfilohie de Iconium, Cuvinte...,p. 28.
114
Arhim. Vasilios BACOIANIS, Sufletul..., p. 52.
sale”115. Omul trebuie să fie conștient că potrivit faptelor sale el va merge ori în raiul celor
drepți, unde domnește dragostea lui Dumnezeu, ori în iad, unde este diavolul cu toți adepții
lui.
Că omul încă din lumea acesta trăiește veșnicia, se vede din faptul că pentru sufletele
celor drepți „fericirea raiului este descoperită încă de pe pământ și-i face să-și dea seama de
toată nimicnicia bunătăților pământești în comparație cu minunăția pe care o întrezăresc
acolo”116. Cum putem gusta această fericire a raiului? Ne-o spune Însuși Hristos: „Adevărat,
adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică
şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Cel ce toată viața sa a
lucrat cuvântul lui Dumnezeu, are parte de răsplată în ceruri, iar îndată „ce s-a despărțit
sufletul de trup, este primit de îngerii cei luminați care-l păzesc și-l duc în regiunile cele pline
de lumină și fericire”117. Poate ne întrebăm de ce sfinții mai primesc o astfel de moarte
nemiloasă, dacă toată viața lor au trăit pe placul lui Dumnezeu? Trebuie să știm că „indiferent
de moartea dreptului, virtutea lui nu se micșorează, iar el va fi încununat în Împărăția
cerurilor”118.
Este ușor de priceput, că „moartea păcătoșilor este cumplită” (Ps. 33, 20), pentru că ei
toată viața au trăit departe de Dumnezeu și nu s-au făcut lucrători ai voii Lui, iar Hristos a
spus despre aceștia: „Cel ce nu crede se va osândi” (Mt. 16, 16). Omul care „a preferat
fericirea de moment a unei vieți de plăceri și patimi și s-a îndoit de cuvântul lui
Dumnezeu”119, se face victimă a gheenei. Iar la moartea acestuia, în loc de îngeri, el vede „o
armată de demoni și de puteri întunecoase ce înconjoară sufletul și-l duc în domeniul lor” 120.
Așadar, moartea drepților este o moarte fericită, „desăvârșită” 121, a se vedea cazul lui
Lazăr din parabolă care „a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22), a se
vedea cazul mucenicilor care și-au dat viața pentru Hristos, în timp ce moartea păcătoșilor
este considerată o moarte urâtă, fioroasă, tristă. Ar trebui ca să medităm mai mult la cuvintele
Apostolului Petru care zice: „Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi
păcătos?” (I Pt. 4, 18).
II.2. Cele 3 zile petrecute pe pământ de cel adormit

115
Paulin Lecca, p. 141.
116
117
Protos. Nicodim MĂNDIȚA, Priveghiul..., p. 83.
118
119
120
121
Sufletul omului, după despărțirea de trupul pământesc, petrece încă 3 zile pe pământ:
în prima zi, omul își dă sufletul său și îl întâmpină îngerul păzitor care l-a însoțit toată viața, a
doua zi merge prin locurile pe care le-a vizitat în viața sa, iar a treia zi sufletul trece împreună
cu îngerul păzitor toate vămile văzduhului și ajunge în fața tronului Sfintei Treimi.
II.2.1. Sufletul este nemuritor și trupul muritor.
Omul, „creația cea mai minunată și cea mai desăvârșită a lui Dumnezeu”, a fost creat
de Dumnezeu suflet care este „partea cea mai minunată, aleasă, prețioasă a omului” 122 și trup.
Sufletul omului, conform Sfintei Scripturi, este insuflat de Dumnezeu, reprezintă „omul
lăuntric, ceea ce înseamnă că sufletul omenesc, ca chip al lui Dumnezeu poarte înăuntrul lui
elemente din Dumnezeu”123. Iar dacă Dumnezeu are ca trăsătură fundamentală nemurirea,
atunci și sufletul este nemuritor. După cum am evidențiat într-un capitol anterior, la momentul
morții, sufletul se desparte de trup, iar în Sfânta Scriptură găsim că trupul „se va întoarce în
pământ, de unde s-a luat, iar duhul se va întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el”,
conform cărții Ecclesiast 12, 7. Așadar, avem vorba despre un suflet nemuritor, care se duce
la Dumnezeu și un trup trecător, muritor, care se întoarce în pământ și putrezește. Sufletul este
cel care îl face pe om superior celorlalte ființe necuvântătoare, pentru că „după trup se
aseamănă din plin animalelor, iar după suflet lui Dumnezeu, Cel fără de trup”124.
Sufletul omului are o valoare inestimabilă față de trupul său și aceasta o vedem din
cuvintele Mântuitorului „Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Mc. 8, 36-37).
Valoarea lumii acesteia nu poate fi comparată cu valoarea sufletului creat de Dumnezeu. Mai
vedem că sufletul omului are o mare valoare și din faptul că „sfânta și dumnezeiasca Scriptură
are obiceiul de multe ori să-l numească pe om «suflet»”125. Omul, ca trup și suflet, a fost
creat cu scopul de a se mântui. De aceea, toată viața noastră este o continuă lucrare a virtuții și
o nesfârșită luptă cu păcatul, pentru că „nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui,
122
Protos. Nicodim MĂNDIȚA, Priveghiul creștinesc, editura Bunavestire, 2003, pp. 12-13.
123
124
Arhimandrit Serafim ALEXIEV, Viața după moarte..., p. 31.
125
Arhim. Ilie Cleopa, Valoarea sufletului, editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 65.
iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui” 126. Sfântul Antonie cel
Mare spune următoarele în legătură cu sufletul și cu trupul omului:
„Om este cel ce a înţeles ce este trupul: că este stricăcios şi vremelnic. Căci unul ca acesta
înţelege şi sufletul că este dumnezeiesc şi fiind nemuritor şi suflare a lui Dumnezeu a fost
legat de trup spre cercare şi îndumnezeire. Iar cine a înţeles sufletul vieţuieşte drept şi plăcut
înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului. Acela vede pe Dumnezeu cu mintea sa şi
contemplă bunurile veşnice dăruite sufletului de Dumnezeu”127.
Această temă a „nemuririi sufletului” o găsim atât în filosofie, cât mai ales în teologia
noastră ortodoxă. Din perspectivă filosofică, această concepție cu privire la nemurirea
sufletului are trei puncte, descrise de Mitropolitul Ierotheos al Nafpaktosului. În primul rând,
în viziunea filosofilor, sufletul „este nenăscut, întrucât aparține lumii ideilor, și prin urmare,
este necreat”. În al doilea rând, în gândirea filosofică predomină dualismul, potrivit căruia
„sufletul este scos în evidență, pe când trupul este depreciat, fiind considerat un rezultat al
căderii și stricăciunii”, iar în al treilea rând, în filosofie „nu se poate vorbi despre învierea
trupurilor”128, acesta constituie un subiect ambiguu pentru filosofie.
Conceptul de „nemurire”, diferă foarte mult în teologia ortodoxă față de filosofie:
1. În primul rând, conform Mitropolitului Hierotheos, nemurirea sufletului „este legată
de nemurirea prin fire”, iar Singurul care are nemurirea prin fire este Dumnezeu. Sufletul este
într-o legătură continuă cu Dumnezeu, Cel ce l-a creat pe el. Tot ceea ce Dumnezeu a creat cu
Înțelepciunea Sa are un început și un sfârșit, dar totuși, „Dumnezeu a dorit să zidească și să
facă sufletul nemuritor. Astfel că sufletul, muritor din fire, este nemuritor prin har. Prin
urmare, nu putem privi sufletul independent de Dumnezeu”129;
2. În al doilea rând, sensul nemuririi este legat „de nemurirea prin har, adică de ceva
care are început. dar nu are sfârșit, fiindcă Dumnezeu a dat acest har și putere”. De aceea,
când vorbim de nemurire, aceasta o punem în legătură cu viața cea veșnică.
3. În al treilea rând, sufletul nemuritor este „legat de existența harului lui Dumnezeu în
el”. Harul nu este lucrarea omului, ci este lucrarea lui Dumnezeu care se revarsă în sufletul
omului, pe măsura progresului duhovnicesc, mai ales „atunci când noi arătăm că avem dorinţă
de a ne lupta, vine şi ne sprijină în neputinţa noastră şi face să întărească raţiunea noastră
pentru a ne împotrivi dorinţelor trupului nostru”130;
126
Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare, în 170 de
capete, în Filocalia, vol. 1, trad. introd. și note de pr. prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, editura Humanitas, București
2009, p. 36.
127
Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața..., p. 29.
128
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața după moarte, trad. Ilie STĂNUȘ, editura Egumenița, Galați, 2020,
p. 130.
129
Mitropolitul Hierotheos VLACHOS, Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă, Editura Sofia, p. 58.
130
Cuviosul Nichita STITHATUL, Despre suflet, trad. pr. Ion Andrei Gh. ȚÂRLESCU, editura Andreas, București,
2012, p. 78.
4. În al patrulea rând, sensul nemuririi este în legătură cu „unirea întregului om (trup și
suflet), când are veșnic părtășie la Învierea lui Hristos”. Această idee răspunde dualismului
filosofic, noi nu dăm întâietate doar sufletului, iar trupul îl denigrăm, pentru că omul a fost
creat trup și suflet. La cea de-a Doua Venire a lui Hristos, omul va învia în întregime, nu va
învia doar sufletul sau doar trupul, pentru că „sufletul nu constituie omul în întregime, ci doar
sufletul omului, și nici trupul nu constituie omul în întregime, ci doar trupul lui” 131. La fel și în
cazul Sfintelor Taine ale Bisericii, omul se sfințește cu totul, nu se sfințește doar sufletul sau
doar trupul acestuia. Atât drepții, cât și păcătoșii vor avea parte de nemurire, însă primii vor
simți veșnic iubirea lui Dumnezeu, iar ceilalți vor simți lipsa iubirii lui Dumnezeu.
II.2.2. Ieșirea sufletului din trup. Întâlnirea cu îngerul de la Botez și călătoriile

sufletului pe pământ
Dacă omul a fost creat de Dumnezeu trup și suflet, adică ființă psiho-fizică, în
momentul morții, sufletul se desparte de trup, fiind ruptă această unitate trup-suflet. Pentru
oamenii cei sfinți, această despărțire este un moment de bucurie, pentru că „Sufletul se
desparte de trup plin de încredinţare şi-1 dezbracă pe acesta ca pe o haină, încearcă o bucurie
negrăită şi netălmăcită. Căci dobândind cele nădăjduite, îl leapădă fără întristare” 132. Însă
pentru omul care a avut o viață lipsită de Dumnezeu, această despărțire se arată înfricoșătoare,
și aceasta o vedem din troparele care se cântă la slujba înmormântării mirenilor: „Vai, câtă
luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l
miluiască pe dânsul!”, iar alt tropar zice: „Mare plâns şi tânguire, mare suspin şi nevoie este
despărţirea sufletului!”133.
Așadar vedem în ce constă această taină a morții noastre, vedem cât de tulburător este
acel moment al despărțirii sufletului de trup. Moartea nu este un moment înspăimântător
pentru că ne despărțim de această lume, ci este un moment critic pentru că sufletul rupe acestă
unitate cu trupul său. De aceea, Biserica recomandă ca cel muribund să fie mărturisit și
împărtășit cu Sfânta Euharistie, pentru a fi pregătit, iar datoria noastră este ca în momentul
ieșirii lui, noi să-l sprijinim duhovnicește pe acesta, pentru că „în această încercare grea,
rugăciunile celor apropiaţi şi ale Bisericii îi sunt de mare ajutor şi mângâiere omului” 134. Este
131
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața..., pp. 131-132.
132
Cuviosul Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, în Filocalia, vol. 4, trad. introd. și note de pr.
prof. dr. Dumitru STĂNILOAE, editura Humanitas, București 2009, p. 240.
133
*** Molitfelnic, Rânduiala înmormântării..., pp. 266 -275.
134
important să specificăm că această despărțire a sufletului de trup nu este o despărțire
definitivă, deoarece legătura dintre suflet și trup dăinuie și după moarte. Iată ce ne zice
Sfântul Grigorie de Nyssa:
„E drept că trupul se destramă pe încetul, dar nu se nimiceşte, căci nimicirea e tocmai trecerea
în neexistenţă, câtă vreme destrămarea e numai o împrăştiere, adică o reîntoarcere a trupului la
stihiile pământene din care a fost luat. Iar ceea ce se află în această stare nu se pierde, cu toate
că aşa ceva trece dincolo de percepţia noastră simţuală” 135.
Noi nu negăm faptul că sufletul nu se desparte de trup, dar legătura trup-suflet rămâne
și dincolo. Să luăm exemplul cel mai concret: mergem și aprindem o lumânare unei persoane
dragi care a părăsit lumea aceasta și s-a mutat la veșnicie. De ce am mai aprinde acea
lumânare la mormânt, acolo unde se află trupul persoanei respective, iar sufletul se află în
ceruri? Nu prin trupul cel rămas aici pe pământ, ne aducem aminte de sufletul celui plecat de
la noi?
Pentru a arăta cât de înfricoșătoare și de dureroasă este acea zi a intrării omului în
lumea cealaltă, Sfântul Apostol Pavel o numește „ziua cea rea”: „Căci lupta noastră nu este
împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.
Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi,
toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (Ef. 6, 12-13). Despre momentul despărțirii
sufletului de trup, găsim în multe scrieri ale Sfinților Bisericii. Sfântul Chiril al Alexandriei ne
spune că atunci se dă o mare luptă pentru sufletul omului între cele două tabere, cea a
îngerilor și cea a diavolilor:
„Ce frică și cutremur, și luptă, și nevoie, și strâmtoare are a vedea sufletul când se desparte de
trup. Căci vin atunci la noi oștirile și puterile cerești, precum și cele ale puterilor potrivnice și,
împreună cu aceștia, diavolul cel ucigaș de oameni, cel puternic în răutate, cercetând toate
păcatele și nebuniile făptuite de mine, cu fapta, cu cuvântul, cele cu știință și cu neștiință, din
tinerețe până în ziua sfârșitului”.136
În viața Sfântului Nifon al Constanțianei găsim relatate următoarele:

„Căci când iese sufletul din trupul lui, îl iau pe el îngeri mulți, aleargă atunci și acei îngeri care
păzesc neamul creștinilor și stau să vadă oare ce va fi cu sufletul acela, dar se adună laolaltă și
mulțime de demoni și stau de față. Și unii proclamă faptele bune ale sufletului, iar ceilalți
mustrându-le, pe cele rele. Astfel stau amândouă taberele, așteptând să fie adusă de sus
sentința fie a mântuirii, fie a osândei”.137
De asemenea, Sfântul Simeon Stâlpnicul ne relatează următoarele: „Sufletul este prins

și tras afară din trup așa cum ai scoate cărbunii din vatră. Atunci se înspăimântă sufletul ieșind
135
Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt..., p. 302.
136
*** Sfinții Părinți ..., pp. 36 -37.
137
*** Sfinții Părinți ..., p. 139.
împreună cu îngerii care sunt alături de el în văzduh, cu diavolul și cu demonii care sunt
împreună cu el”138. De aceea, este important ca omul să fie pregătit, să aibă o viață
îmbunătățită, pentru că numărul faptelor sale bune reprezintă numărul îngerilor, iar numărul
faptelor rele reprezintă numărul demonilor, care se luptă atunci pentru suflet ca să-l piardă:
„când moare omul și când își dă sufletul, în clipa aceea apar în fața lui atâția diavoli câte
păcate a avut și atâția îngeri sfinți câte fapte bune a avut el în viață” 139. Același Sfânt Simeon
din Muntele Minunat vorbește despre viziunea unui om virtuos, căruia i-a descoperit
Dumnezeu că „în vremurile prezente din zece mii de suflete, abia câte unul se găsește care
ajunge în mâinile îngerilor, pe care îngerii cu laude, drept fiind și fără de pată, îl iau cu cinste
și cu cântări, luptând împotriva puterilor vrăjmașe” 140. Observăm cât de importante sunt
faptele bune, cât de important este să ne străduim să facem cât mai mult bine, deoarece
„Împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Mt. 11, 12). Cât
de importantă este pocăința, pentru că și aceasta ni se cere: „de câte ori vei cădea, ridică-te, de
câte ori vei păcătui, întoarce-te. Aleargă la biserică, suspină, lăcrimează, bate-ți pieptul,
osândește-te pe sineți, smerește-te înaintea Domnului Dumnezeului tău, pocăindu-te și
mărturisindu-te”141. Toate faptele, toate gândurile, toate vorbele, toate gesturile le ia sufletul
în bagajul său și-și începe călătoria dincolo, acest lucru ni-l spune Cartea Apocalipsei: „Şi am
auzit un glas din cer, zicând: Fericiţi cei morţi, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieşte
Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apoc. 14, 13). De faptele
noastre depinde ceea ce se petrece dincolo, vedem și din parabola bogatului nemilostiv și a
săracului Lazăr, cum Lazăr în momentul morții a fost „dus de îngeri în sânul lui Avraam” (Lc.
16, 22).
Printre îngerii de lumină, care vin să apere sufletul, se află și îngerul pe care fiecare
dintre noi îl primim la Sfânta Taină a Botezului: „nu numai că ne păzește acum, dar el ne
păzește și în vremea morții, călătorește cu noi prin vămile văzduhului, până la 40 de zile” 142.
Dacă vom citi viața Sfântului Simeon, vom vedea cum acesta în clipa când mama lui a murit,
se ruga astfel: „Dumnezeul şi Stăpânul meu şi al ei. Dă-i ei păzitorul cel tare, ca să-i păzească
sufletul ei de duhurile cele viclene şi nemilostive din văzduh, care voiesc să înghită pe toţi”143.
În a doua zi a petrecerii sale pe pământ, sufletul, împreună cu îngerul care i-a fost
martor la toate faptele sale pe pământ, îl duce „pe unde a umblat omul toată viața și-i arată
138
139
Arhim. Ilie CLEOPA, Ne vorbește..., vol. 2. p. 77.
140
141
Arhim. Ilie CLEOPA, Ne vorbește ...,vol. 2, p. 77.
142
Arhim. Ilie CLEOPA, Ne vorbește...,vol. 2, p. 78.
143
*** Viaţa Sfântului Cuvios Simeon, în Doxologia, https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-cuvios-
simeon, accesat la data de 3 apilie 2023.
unde a făcut bine și unde a făcut rău și nu-i arată decât adevărul” 144. Ceea ce ne facinează pe
toți este viteza cu care poate călători sufletul. Arhimandritul Vasilios Bacoianis descrie în
carte sa, cum sufletul „izbăvit de povara trupului, aleargă în toate colțurile pământului fără să
fie împiedicat de timp și de loc. El aleargă ca fulgerul, cu viteza luminii și are posibilitatea să
vadă și să observe, în același timp, multe persoane și lucruri” 145. Bineînțeles, nu putem vorbi
de o omniprezență a sufletului, pentru că acesta este un atribut a lui Dumnezeu. Este un
moment în care „omul își înțelege sinele. Întreaga sa viață, pe care a trăit-o, îi este înfățișată
ca pe un ecran de cinematograf”146. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne spune că „mulţi din cei
mîndri nu se cunosc pe ei şi, socotind că sînt nepătimaşi, şi-au văzut sărăcia (de virtute) în
ceasul ieşirii din viaţă”147. Atunci sufletul se cunoaște pe sine cu adevărat și nu se mai poate
apăra, pentru că își va vedea faptele așa cum au fost făcute, de la cele mai neînsemnate la cele
mai mari. Ce ne arată aceste lucruri? Aceste experiențe sunt dovada vie, că sufletul:
1. Are o activitate neîntreruptă și după despărțirea sa de trup, pentru că „o stare
inactivă nu ar fi în viață, ci moarte”, iar aceasta ne arată că după moarte există o continuitate
în veșnicie, este prezentă viața veșnică, despre care voi vorbi într-un capitol următor;
2. După moarte, sufletul se recunoaște pe el, adică putem vorbi de „identitatea
conștiinței sale”, sufletul este viu-conștient după această trecere de aici;
3. „Toate puterile sufletului rămân împreunate” 148, puteri pe care le-a avut și cât a
viețuit în lumea aceasta. Mai mult, sufletul continuă să-și dezvolte însușirile dobândite în
viața pământească”. De aceea, omul trebuie să-și însușească virtuțile și faptele bune în viața
sa pământească, pentru că „cei care s-au întărit în dreptate, în virtuți și în evlavie vor spori în
ele la nesfărșit”149.
II.3. Vămile văzduhului
II.3.1. Mărturii despre existența lor
144
145
Arhim. Vasilios BACOIANIS, Sufletul..., pp. 23-24.
146
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața..., p. 47.
147
Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului..., p. 284.
148
149
*** Nu vă temeți..., p. 27.
A treia zi, sufletul pleacă la ceruri și trece prin așa numitele „vămi ale văzduhului”.
Dar ne întrebăm ce reprezintă aceste vămi? Vămile sunt niște „tribunale, și la fiecare sufletul
are de dat socoteală pentru faptele sale, iar vameșii sau duhurile rele cu mare greutate lasă să
treacă mai departe sufletul”150. Observăm că, toate evenimentele care se petrec în lumea de
dincolo, arătarea îngerilor buni și a demonilor, retrospectiva locurilor unde a mers sufletul,
vămile văzduhului, toate au legătură cu faptele pe care le-am făcut în viață, deci omul este
singurul responsabil pentru soarta pe care o va avea în veșnicie. De aceea, viața trebuie să ne
fie conformă cu voia lui Dumnezeu, „să ne pocăim și să ne sârguim ca să fim miluiți mai
înainte de a ne cuprinde moartea” 151, să ne mărturisim și să ne împărtășim cu preacuratele și
de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos, pentru că atunci „vede omul cât de folos îi era lui să
fie mărturisit și curat de păcate”152. În ziua a treia, este important ca pentru sufletul celui ce a
trecut în veșnicie, să se înalțe rugăciuni și să se facă milostenii, „cu dorința ca sufletul
repauzatului să fie iertat de păcate și trecut la viața veșnică cu aleșii Domnului în Împărăția lui
Dumnezeu”153.
Cei care nu cred în vămile văzduhului, se înșală și contrazic scrierile Părinților
Bisericii sau, cum descrie Părintele Serafim Rose în cartea sa, sunt „victimele unei educaţii
raţionaliste, căreia îi lipseşte înţelegerea subtilităţilor despre lumea de dincolo” 154. În legătură
cu trecerea sufletului prin aceste vămi, aceștia au avut unele vedenii minunate, îngăduite de
Duhul lui Dumnezeu, pe care le vom expune în cele ce urmează. Dacă vom cerceta viața
Sfântului Antonie vom vedea următoarea întâmplare:
„Sculându-se ca să se roage în ceasul al nouălea, s-a simţit pe sineşi răpit cu cugetul; şi, ce e
mai preaslăvit, stând, se vedea pe sineşi de ca şi cum era în afară de sineşi şi prin văzduh
povăţuindu-se de oarecari; apoi văzu nişte amari oarecari şi cumpliţi stând în văzduh şi vrând
a-1 opri pe dânsul ca să nu treacă, iar cei ce-1 povăţuiau pe dânsul erau certaţi de aceia, care
ziceau cum că lor le este dator”155.
Iată, cum Fericitul Teofil ne avertizează despre ceea ce urmează după despărțirea
sufletului de trup, și descrie câtă frică și cutremur are sufletul în acele clipe:
„Fraţilor, ce fel de frică şi de nevoie şi de cutremur suferă sufletul atunci când se desparte de
trup, sau după despărţire: că vin către dânsul toate începătoriile şi puterile întunericului şi îi
aduc lui toate păcatele cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la naştere până în ceasul lui
cel mai de pe urmă întru care s-a despărţit de trup, şi stau pârându-1 cumplit. Dar înaintea feţei
150
Părintele Mitrofan, Viața noastră după moarte
151
Cuviosul Teognost, Sfântul Amfilohie de Iconium, Cuvinte..., p. 65.
152
153
Protos. Nicodim Măndiță, Judecata particulară a sufletului omenesc după ieșirea din trup, editura Agapis,
București, 2017.
154
Ierom. Serafim ROSE, Sufletul după moarte, trad. prof. Graţia Lungu-Constantineanu, editura Tehnopress,
2003, p. 81.
155
*** Everghetinos, vol. 1, p. 61.
potrivnicilor stau şi sfintele puteri, aducând cele împotrivă, dacă sufletul va fi lucrat oareşicare
lucruri bune”156.
Înțelegem deci, că acești demoni locuiesc în văzduh, așa cum și Sfântul Apostol Pavel
scrie în epistola către efeseni: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci
împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui
veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Ef. 2, 6). Apoi, vedem că se dă un
fel de judecată sufletului, pentru că atât puterile luminii, cât și cele ale întunericului
cercetează faptele pe care le-a făcut în viață, îngerii dezvăluind faptele cele bune ale
sufletului, iar demonii faptele cele nenorocite și neconforme cu iubirea lui Dumnezeu. Însă
„nici îngerii, nici duhurile rele nu dau prin această cercetare un verdict, ci pun în fața
conștiinței starea adevărată a sufletului, iar verdictul îl dă Dumnezeu” 157. Îngerii cei întunecați
sunt „vameșii”, care caută să prindă sufletul în păcat, pentru că și în realitate, vameșii „când
încercau să încaseze cât mai multe taxe și ca să nu-i scape pe unii ce nu puteau face față
impozitului foarte apăsător, născoceau diferite metode ca să-i prindă, adică stăteau la pândă și
puneau mâna pe ei, silindu-i să le plătească datoriile” 158. Asta face și diavolul cu sufletul când
trece prin vămi, încearcă să pună stăpânire pe suflet, aducând tot felul de mărturii mincinoase
împotriva acestuia și exagerând unele păcate, ca să tragă sufletul omului în capcană. Însă în
apărarea lui, vin îngerii care îl ajută pe suflet. De aceea, și în Canonul către Îngerul păzitor ne
rugăm astfel: „fii mie ajutător și apărător nebiruit, când voi trece vămile judecății”159.
(Canonul către îngerul păzitor cantarea a 9-a al treilea stih).
Pentru sufletele drepților, care au trăit în duhul Bisericii, această trecere până la tronul
Preasfintei Treimi este una fără obastacole, ușoară, deoarece „sufletele iubitoare de
Dumnezeu și virtuoase, cele care au dat până la ultima lor suflare roade de pocăință, dețin
mirungerea luminoasă a Dumnezeului celui Întreit și pecetea Sfântului Duh” 160, în timp ce
sufletele păcătoșilor sunt „stăpânite de agonie și supuse înrăuririi demonilor, dar și lucrării
patimilor”161. Sfântul Evagrie descrie cât de înfiorătoare sunt lipsa faptelor bune pentru
sufletele păcătoșilor: „Iar tu, suflete al meu, gândește cum vei suferi năpraznica despărțire de
trup, când îngerii cumpliți și înfricoșați vor veni după tine și te vor răpi în ceasul în care nu te
156
***Everghetinos, vol. 1, p. 153.
157
Pr. Adrian Zaharia, Moartea și riturile..., p. 166.
158
159
***Ceaslov, Canon de rugăciune către îngerul păzitor, IBMBOR, București, 2001, p. 276.
160
Protopresbiter Ștefan K. ANAGNOSTOPOULOS, Trăire și cunoaștere în credința ortodoxă, vol. 2, trad. Pr. Ion
Andrei Țârlescu, editura Bunavestire, Bacău, 2011, p. 318.
161
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața ..., p. 61.
aștepți. Ce lucruri vei trimite înaintea ta în văzduh, când vrăjmașii tăi îți vor cerceta faptele
tale?”162.
II.3.2. Care sunt acestea și ce semnificație au fiecare?
În legătură cu numărul vămilor prin care trece sufletul pentru a ajunge înaintea lui
Dumnezeu, vom observa că nu există un număr exact, ci numărul acestora variază. În viața
Sfântului Vasile cel nou, găsim relatată vedenia cuviosului Grigorie cu fericita Teodora care a
trecut cele 20 de vămi, în timp ce părintele Ilie Cleopa vorbește despre cele 24 de vămi și
importanța slujbelor prin care invocăm mila lui Dumnezeu pentru sufletul celui adormit. Cum
ar trebui să înțelegem aceste vămi? Chiar dacă trăim într-o lume materială și avem un trup
trecător, nu trebuie să le înțelegem cu ochii minții noastre limitate, ci în sens duhovnicesc.
Părintele Serafim Rose ne arată cum ar trebui să înțelegem aceste tribunale ale văzduhului:
Nu se află „case” ori „căsuţe” în aer, unde să se plătească „vamă”, sau unde se află „zapisuri”
şi liste cu toate păcatele, ori „cântare” pentru măsurarea faptelor celor bune, şi nici „aur” cu
care să se plătească „datoriile” - în toate aceste împrejurări, trebuie să înţelegem cu dreptate că
aceste privelişti sunt folosite ca mijloace vii şi pilduitoare pentru a arăta cele ce trebuie să
rabde sufletul în ceasul acela.163
Biserica s-a folosit de imaginea aceasta a „vămilor”, pentru a trezi conștiința sufletului
nostru și pentru a ne pregăti cumsecade de această călătorie, unde putem avea parte de slava
lui Dumnezeu. A folosit o imagine cunoscută de noi oamenii, pentru a ne face să înțelegem ce
înfrioșător lucru ne așteaptă după ieșirea din lume a sufletului. Același părinte ne spune:
„Există cu adevărat o cercetare făcută de către draci, care se arată cu chip de om, dar foarte
înfricoşător, care îi osândesc pentru păcate pe cei de curând plecaţi şi caută numaidecât să
pună stăpânire pe trupul nematerial al sufletului” 164. De ceea ce trebuie să ne îngrijim cu
adevărat, este dacă avem putere să trecem aceste vămi, adică destule fapte bune, pentru ca nu
cumva puterile întunericului să ne lipsească de bucuria vederii lui Dumnezeu. La fiecare vamă
vom găsi câte o patimă , pentru că „fiecare patimă a sufletului și orice păcat are propriile vămi
și vameși”165, adică diavoli. Așadar, aceste vămi sunt doar pentru cei ce moartea i-a găsit în
patimi, pentru că „sufletele care nu s-au făcut vinovate păcatelor celor 24 de vămi, acelea sunt
162
*** Proloagele, vol. 1, p. 197.
163
Ierom. Serafim ROSE, Sufletul..., pp. 83-84.
164
Ierom. Serafim ROSE, Sufletul..., pp. 84.
165
oprite la mai puţin de de 24, adică la: 23, 22,10,5,1” 166, ne spune părintele Nicodim Măndiță.
Așadar, numărul vămilor este în funcție de păcatele cu care plecăm de pe pământ, deci
nu putem vorbi de un număr fix. Cum am putea spune că există aceste vămi pentru martirii,
sfinții, cuvioșii, mucenicii și mucenițele care și-au sacrificat viața pentru Hristos și care au
urmat Lui în toate? Sau pentru pruncii nevinovați, care mor imediat după Taina Sfântului
Botez? Sau chiar, pentru sufletele drepților care și-au dedicat viața toată lui Dumnezeu?
În mare, voi încerca să prezint ordinea vămilor văzduhului și ce păcat simbolizează
fiecare:
1. Primele 3 vămi sunt legate de păcatele făcute cu vorba (vorbirea în deșert,
minciuna, osândirea, clevetirea și judecarea aproapelui). Însuși Mântuitorul ne avertizează că
„pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”
(Mt. 12, 36);
2. Vama a 4-a și vama a 5-a sunt legate de poftele trupului, adică lăcomia și beția,
precum și lenevirea trupului. Cei care cad în lăcomie și în patima beției, „au ca dumnezeu al
lor pântecele, fără a se gândi la viața cea viitoare” 167. Lenea este socotită și ea un păcat pentru
că „socotite ceasurile petrecute în nepăsare față de Dumnezeu”168;
3. Vămile 6, 7, 8 și 9 sunt legate de agonisirea de câștiguri nedrepte, adică hoția,
iubirea de argint, cămătăria și nedreptatea.
4. Vama a 10 -a este vama zavistiei;
5. Vama a 11-a este cea a mândriei;
6. Vămile 12, 13, 14 sunt cele legate de mânie, pomenirea răului, ucidere;
7. Vama a 15-a este cea a vrăjitoriei;
8. Vămile 16 și 17 sunt legate de păcatul desfrânării, unde intră și preacurvia sau
preadesfrânarea;
9. Vama a 18-a este vama sodomiei și gomoriei, unde sunt cercetate „toate păcatele
curvești împotriva firii și amesticările de sânge”169;
10. Vama a 19-a este a ereziei, unde sunt luați în vizor cei ce s-au împotrivit
învățăturii celei drepte a Bisericii;
11. Vama a 20-a este vama nemilostivirii, putem să trecem prin toate vămile, însă dacă
am fost nemilostivi față de aproapele nostru, „suntem aruncați jos la acea vamă, pe veci în
adâncul iadului”170.
166
Protos. Nicodim MĂNDIȚA, Introducere la Vămile văzduhului și mărturii despre existența lor, Editura Agapis,
Bucureşti, 2005, p. 7.
167
168
169
170
Și numărul acestora poate continua, după cum am zis, în funcție de păcatele și patimile
nemărturisite și nepocăite, care ne opresc de la veșnica fericire. De exemplu, la părintele
Nicodim Măndiță găsim și vama idolatriei, vama celor ce sulimenesc, vama celor ce fumează
și vama simoniei.
II.4. Cea de-a 40-a zi: Judecata particulară a sufletului
După ce sufletul trece vămile văzduhului, este dus de îngeri în fața tronului Preasfintei
Treimi, unde se închină și se minunează de strălucirea și slava lui Dumnezeu. Apoi 6 zile
vede frumusețile raiului și îl slăvește pe Creatorul său, după cele 6 zile mergând din nou în
fața lui Dumnezeu. Apoi, până în a 40-a zi, sufletul vizitează iadul, iar în cea de-a 40-a zi,
merge din nou în fața lui Dumnezeu și are loc Judecata particulară a sufletului, unde se
rânduiește un loc provizoriu de odihnă.
Trebuie să precizăm că aceste zile simbolice sunt doar de noi înțeles, cei de pe pământ,
pentru că dincolo nu putem vorbi de timp, spațiu, zile, luni, ani. Acolo este un timp veșnic,
este un „astăzi” continuu: „Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43),
pentru că „o singură zi, înaintea Domnului, este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi”
(II Pt. 3, 8).
II.4.1. Semnificația numărului 40 în istoria biblică și prezența și însemnătatea

lui în viața Bisericii și a credincioșilor
Răsfoind paginile Sfinte Scripturi, atât în Vechiul Testament cât și în Noul Testament
vom vedea câteva evenimente importante în legătură cu acest număr. În Vechiul Testament
avem ilustrat potpul din vremea lui Noe: „Eu voi vărsa ploaie pe pământ, patruzeci de zile şi
patruzeci de nopţi şi am să pierd de pe faţa pământului toate făpturile câte am făcut” (Fc. 7,
14). Apoi, găsim menționată pribegia prin pustie a poporului evreu, „unde a fost hrănit de
Dumnezeu timp de 40 de ani cu mană, până să ajungă în țara făgăduită, în Canaan. 171” (Ieș.
16, 35). Moise, când a mers pe muntele Sinai a stat tot 40 de zile și de nopți: „Şi s-a suit
Moise pe munte şi a intrat în mijlocul norului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi
171
Costion NICOLESCU, Sufletul între rai și iad, editura METEOR PRESS, 2016, p. 9.
patruzeci de nopţi” (Ieș. 24, 18) ș. a.
În Noul Testament, aceste 40 de zile sunt legate de viața Mântuitorului în 3 momente
importante: după 40 de zile de la naștere, a fost dus la Templu, unde a fost ținut de Dreptul
Simeon în brațe, postirea și ispitirea de la diavol a Mântuitorului în pustiul Carantaniei (Mt. 4,
1-2) și cea mai importantă semnificație a celor 40 de zile este legată de petrecerea
Mântuitorului pe pământ, în trup tranfigurat, între Înviere și Înălțarea la cer. Putem spune,
legat de numărul 40, că reprezintă „un răstimp de încercare, de probă, de penitență, de asceză,
de curățire religioasă, de luptă cu diferite dificultăți sau chiar cu diavolul, răstimp la capătul
căruia, dacă ieși biruitor, ajungi întărit la un liman” 172. De aceea și Biserica acordă o
importanță deosebită celor 40 de Liturghii pentru sufletele celor plecați, pentru că
„rugăciunile acestea folosesc mult celor vii și celor repauzați”173.
II.4.2. Despre judecata particulară
Sfântul Apostol Pavel relatează următoarele în epistola către evrei 9, 27: „este rânduit
oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata”. Acest lucru ne arată că după
despărțirea sufletului de trup, există o cercetare, o judecată a faptelor pe care le-a săvârșit
omul de-a lungul vieții, judecată ce ne va stabili un loc provizoriu până la judecata finală a
sufletului care va avea loc la venirea Mântuitorului pe pământ.
Învățătura Bisericii noastre ne arată că această judecată particulară, care are loc a 40-a
zi de la plecarea sufletului din această lume, se deosebește de judecata de obște, de la sfârșitul
veacurilor. Dacă la judecata particulară se va judeca „fiecare suflet în parte”, la judecata de
obște vor fi judecați „toți oamenii, în același timp, la sfârșitul lumii, după învierea
trupurilor”174, iar o imagine a aceasteia ne-o descrie Evanghelistul Matei: „Când va veni Fiul
omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale... și vor
merge păcătoșii la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Mt. 25, 31-46). Părintele
Teofil Părăian evidențiază această diferență între cea particulară și cea universală: „Cea
particulară e pentru judecarea omului, așa cum se prezintă la moarte, și cea universală este și
pentru judecarea consecințelor faptelor lui rele, după ce el nu mai este în această lume” 175.
172
Costion NICOLESCU, Sufletul..., p. 9
173
Protos. Nicodim Măndiță, Judecata particulară..., p.145.
174
*** Învățătura de credință ortodoxă, editura Doxologia, Iași, 2020, p. 161.
175
Părintele Teofil PĂRĂIAN, Învierea lui Hristos înnoirea vieții noastre, editura Doxologia, Iași, 2013, p. 71.
Spre exemplu, dacă un eretic dezvoltă o învățătură greșită și reușește să atragă adepți care să o
susțină, pentru acest fapt va fi judecat la sfârșitul veacurilor. Sfântul Nectarie de la Eghina
spune că la judecata particulară „primește răsplată numai sufletul omului, nu și trupul, chiar
dacă și acesta a luat parte împreună cu sufletul la faptele sale, bune sau rele” 176. Dacă la
judecata particulară avem nevoie de martori, la judecata universală „nu va fi nevoie de martori
și pârâși, fiindcă Judecătorul, cunoscător al inimilor fiind, știe toate”177.
Dar care sunt acești martori care ne însoțesc la judecata particulară? Părintele Dumitru
Stăniloae vorbește de 3 de martori, de care se va folosi Dreptul Judecător în ziua judecății
sufletului. Primul martor este conștiința sufletului, pentru că atunci „toate vor ieși la suprafața
conștiinței și se vor face evidente în mod neîndoielnic în acel moment critic de trecere din
viața aceasta”178. Dumnezeu se folosește de conștiință, pentru ca omul să nu spună că „a fost
judecat pe nedrept, atunci însuși conștiința lui îl va osândi pe omul păcătos și tot ea va aduce
pace și liniște omului celui drept”179. Sfântul Teognost spune în Filocalie:
„Luptă-te să iei arvuna mântuirii în chip ascuns înlăuntrul inimii tale, cu o încredinţare
neîndoelnică, ca să nu afli în vremea ieşirii tulburare şi spaimă neaşteptată. Şi atunci ai luat-o,
când nu mai ai inima osândindu-te pentru lipsuri şi conştiinţa înţepându-te pentru supărări... şi
când primeşti cu bucurie şi cu inima pregătită moartea cea înfricoşată, de care fug cei
mulţi”180.
Apoi, îi avem martori și pe îngerii buni și pe îngerii cei răi. Demonii apar în fața
sufletului la judecată, fiindcă ei „rețin cu grijă și cu lăcomie toate faptele și gândurile rele ale
oamenilor”181, în timp ce îngerii vin cu faptele cele bune, pe care le înfățișează înaintea
Judecătorului Hristos. Îngerii buni și puterile întunecate, la judecată, ajută conștiința omului
să mărturisească toate faptele ce le-a făcut pe pământ, atât cele bune, cât și cele rele.
De asemenea, Biserica ortodoxă vorbește despre o stare intermediară a sufletului, care
primește o sentință, însă această sentință nu este una definitivă. Părintele Dumitru Stăniloae
ne spune următoarele despre răsplata sufletelor după judecata particulară:
„Există o deosebire de grad între fericirea de după judecata particulară, când nu ne vom întâlni
cu toți oamenii care au trăit pe pământ în credință în Hristos, și cea de după judecata
universală, când ne vom întâlni cu toții. În ce privește nefericirea de după judecata particulară,
ea e descrisă numai ca o anticipare a chinurilor cu mult mai mari de după judecata din
urmă”182.
176
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre sfintele ..., pp. 183-184.
177
Sfântul Tihon din Zadonsk, Despre pocăință..., p. 55.
178
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică.. vol.3, p. 302.
179
Învățătura de credință ortodoxă, p. 161.
180
Cuviosul Teognost, Despre făptuire ..., Filocalia vol. 4, p. 233.
181
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică.. vol.3, p. 304
182
Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologie dogmatică.. vol.3, pp. 316- 317.
Așadar, putem spune că locul pe care sufletul îl primește, conform faptelor lui, după
judecata particulară, este doar o pregustare a locului unde acesta va fi rânduit după judecata
finală: „atât drepții cât și păcătoșii nu se desfată pe deplin de rai și de iad, ci pregustă din
bucuria drepților, respectiv din durerea păcătoșilor”183.
II.4.3. Raiul și iadul
Desigur, cum am specificat mai înainte, fie că merge sufletul în rai, fie că merge în
iad, nu este stabilit locul definitiv, nu se împărtășește în mod deplin din bucuriile raiului sau
din necazurile iadului. De aceea este o diferență între rai și împărăția cerurilor, între iad și
focurile veșnice: „drepții întră în rai după moarte, iar după învierea trupurilor așteaptă
împărăția cerurilor. Păcătoșii intră în iad după moarte, iar după învierea trupurilor și după
judecata finală vor intra în focurile veșnice”184.
Despre rai și iad, găsim o mulțime de texte scripturistice care ne atestă existența celor
două realități, în care sufletul merge după judecata particulară. Exemplul binecunoscut de toți
este din pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr: „Și a murit săracul și a fost dus de
către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22) iar bogatul nemilostiv fiind „în iad, ridicându-și
ochii, el a văzut de departe pe Avraam si pe Lazăr în sânul lui” (v. 23).
Dacă i-am întreba pe oameni „ce este raiul și iadul?”, ne-ar răspunde că raiul este o
grădină frumoasă, cu flori, cu copaci, cu toate frumusețile. Vedem că omul, când vede un
peisaj minunat, eclamă că „e raiul pe pământ!”. De asemenea, iadul, ar fi definit de om ca foc,
cazane cu foc, diavoli cu furca în mână. Însă ar trebui să pătrundem puțin mai adânc în sensul
acestor două cuvinte. Ce înseamnă cu adevărat raiul și iadul? Raiul este Hristos și prin Hristos
putem pregusta raiul. Fiind cu Hristos, putem trăi raiul încă de pe acest pământ. Dacă nu
suntem cu Hristos, nu avem cum să gustăm din bucuriile raiului. La întrebarea „ce este
raiul?”, Arhimandritul Vasilios Bacoianis ne răspunde că raiul „este fericirea lui Dumnezeu.
Și fericirea aceasta o simți din această viață! Și cea care aduce această fericire a lui Hristos în
sufletul omului este ținerea poruncilor Lui. Așadar ții până la moarte poruncile Lui, preguști
din bucuria Raiului lui Hristos!”185. De aceea, după cădere, omul „a fost alungat din rai și s-a
umplut de tristețe, de durere, de stricăciune, de boală și de moarte” 186. Lipsa lui Hristos din
183
Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului, Viața...,p. 83.
184
185
186
Protopresbiter Ștefan K. Anagnostopoulos, Trăire și cunoaștere..., p. 332.
viața noastră înseamnă durere și tristețe. De asemenea, în această manieră am putea defini și
iadul. Iadul este lipsirea de Hristos, iadul este ruperea comuniunii cu Hristos: „Acesta este
iadul: viața fără Hristos, departe de El, în afara cămării celei de nuntă (Mt. 25, 10-12)” 187.
Sfântul Isaac Sirul spune că „Raiul este dragostea lui Dumnezeu, căci în ea se află desfătarea
tuturor fericirilor”188. Atunci putem spune că iadul este locul celor ce s-au împotrivit iubirii
nemărginite a lui Dumnezeu, „căci durerea, care lovește inima, în urma păcatului împotriva
dragostei, este mai ascuțit decât orice chin” 189. Nu este corect să spunem că omul în iad nu are
parte de iubirea lui Dumnezeu, pentru că și acolo este prezentă iubirea Lui: „și cei din iad vor
avea parte de iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va iubi pe toți oamenii, și drepți și păcătoși,
dar nu toți vor simți în aceeași măsură și în același fel această iubire” 190. Pentru că, cei din rai
„percep slava lui Dumnezeu ca lumină și iubire, iar cei din iad ca foc și osândă. Slava lui
Dumnezeu fiind energie necreată și veșnică, rezultă că și raiul și iadul sunt veșnice” 191.
Mântuitorul Iisus Hristos le spune ucenicilor Lui: „În Casa Tatălui Meu, multe
locașuri sunt” (In. 14, 2), iar în alt loc se spune: „Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi
nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. Și cea care n-a ştiut, dar a făcut
lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin” (Lc. 12, 47-48). Sfântul Grigorie Dialogul
comentează versetul biblic de la Ioan 14, 2 în felul următor: „Dacă toți drepții întru acea
veșnică fericire în chip asemănător ar fi luat cele ale răsplătirii, ar fi fost numai un locaș, și nu
multe. Deci, ele sunt multe... iar fericirea pe care toți o iau acolo este una, numai potrivirea
răsplătirii este schimbată, după felurimea lucrurilor cu care au câștigat-o” 192. Așadar, cei ce
merg în rai sau în iad, nu vor fi pe aceeași treaptă de fericire sau de osândă, ci fiecăruia i se va
rândui un loc potrivit progresului duhovnicesc în dragostea lui Hristos și a felului cum a luptat
în viață cu patimile.
Am mai putea spune că raiul sau iadul se află în inimile noastre, în sufletul nostru,
pentru că omul, atâta timp cât îi face sau nu îi face lui Dumnezeu loc în inima sa, are parte de
rai sau iad. Normal că viața noastră devine un iad, atunci când Dumnezeu nu are loc în
sufletul nostru, pentru că acesta este plin de patimi și răutăți. Ce ne mărturisește Mântuitorul
Hristos? „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). Mitropolitul Antonie
de Suroj vine și ne arată și el acest lucru: „iadul nu este un loc, ci starea unui suflet despărțit
de Dumnezeu. Orice loc în care se află un astfel de suflet este iadul. Și, dimpotrivă, orice loc
187
188
Sfântul Isaac SIRUL, Cuvinte și învățături, trad. Macarie Ieromonahul, Isaac Shimonahul şi Iosif Ieromonahul,
editura Predania, București, 2010, p. 317.
189
Sfântul Isaac SIRUL, Cuvinte..., p. 363.
190
191
Fabian SEICHE, Ion CIȘMILEANU, Sufletul după moarte și până la înviere: salvarea din iad a morților noștri,
editura Agaton, 2009, p. 52.
192
*** Everghetinos, vol. 1, p. 155.
în care se află cu Dumnezeu este raiul” 193. Aceste două locuri, iadul și raiul cresc în noi încă
de pe acest pământ pământ, poți să ai un rai sau un iad în sufletul tău depinde de calitatea
vieții pe care o avem, din punct de vedere moral, cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
II.4.4. Grija față de cei adormiți și legătura noastră cu aceștia
Dacă Biserica înseamnă o comunitate, adică comuniune de persoane avându-l pe

Hristos ca și conducător, atunci nu putem să îi excludem pe cei adormiți din această
comuniune. Cei de pe pământ (Biserica luptătoare) împreună cu cei din ceruri (Biserica
triumfătoare), alcătuiesc Biserica cea Una, adică Trupul Unic al lui Hristos. Și Sfânta
Scriptură ne încredințează că Dumnezeu nu este stăpân doar al celor vii, ci și al celor morți:
„Căci Tu stăpânești peste viață și peste moarte și cobori până la porțile locuințelor morților și
iar ridici” (Înț. lui Sol. 16, 13).
Putem afirma că, între noi și cei dragi nouă care au plecat în veșnicie, există o
neîntreruptă legătură care nu moare, chiar dacă ei nu mai sunt printre noi. Această legătură a
noastră cu ei se concretizează prin dragostea pe care noi le-o purtăm acestora, adică prin
rugăciunile și milosteniile pe care noi le facem pentru sufletele celor plecați dincolo. Sfântul
Ioan de Kronstadt ne spune, în legătură cu cei adormiți: „Cum ținem legătura cu răposații
noștri? Prin rugăciuni pentru ei, îndeosebi unite cu aducerea jertfei celei nesângeroase” 194.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „putem, dacă dorim, să facem ușoară pedeapsa mortului.
Dacă facem rugăciuni îndelungi pentru el, dacă dăm milostenie, chiar dacă este nevrednic,
Dumnezeu va arăta milă față de el” 195. Așadar, singura salvare a celor plecați de pe pământ
suntem noi, cei care am rămas în viață, deoarece „în milostivirea noastră se găsește soarta
sufletului”196.
Părintele Patriarh Daniel evocă, în acest sens, 3 argumente de bază ale importanței
pomenirii în rugăciune a celor adormiți. În primul rând, pomenirea celor mutați în viața
veșnică „este un act de credință ortodoxă” 197. Atunci când facem rugăciuni și milostenii pentru
aceștia, noi credem cu tărie că sufletul lor este nemuritor, chiar dacă trupul intră în
193
Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața și veșnicia: 15 convorbiri duhovnicești despre moarte și suferință, trad.
Denis CHIRIAC, editura Egumenița, Galați, 2021, p. 183.
194
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea în Hristos, trad. Boris Buzilă, editura Sofia, București, 2005, p. 381.
195
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur: Mângâierea celor îndurerați, vol. 7, editura Egumenița, 2015, p.
265.
196
197
Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea mai tare decât moartea: înțelesul și folosul pomenirii
celor adormiți în Domnul, ediția a II-a revizuită, editura Cuvântul Vieții, București, 2021 p. 5.
descompunere. Nu ne putem ruga pentru ceva ce nu există, de aceea, sufletul celor adormiți
își continuă existența și dincolo de mormânt, mai ales că după moarte, sufletul „îşi păstrează
acele puteri ale sale, iar lucrarea lui nu încetează, însă omul nu mai poate lucra nimic
duhovnicesc”198. În al doilea rând, pomenirea în rugăciune a celor plecați „este un act de
iubire”199. Cum am putea să ne manifestăm mai bine dragostea față de cei dragi ai noștri, dacă
nu o facem prin rugăciune și milostenii? Dacă noi ne rugăm pentru cei adormiți, și ei se roagă
înaintea lui Dumnezeu pentru noi: „ceea ce facem noi pentru morții noștri se «rotește» către
noi, cei vii, iar rugăciunile lor au mare trecere înaintea lui Dumnezeu” 200. Sfântul Ioan Gură
de Aur ne arată că: „nu se aduc în zadar jertfele pentru cei care au murit, nici rugăciunile, nici
milosteniile. Toate acestea Duhul Sfânt le-a rânduit, voind ca noi să ne folosim prin ele” 201. În
al treilea rând, este „un act de speranță și de comuniune între generații” 202. De aceea, ne rugăm
ca pomenirea lor să fie făcută din neam în neam, adică generațiile care urmează să nu-i uite pe
aceștia, ci și mai departe să se creeze o legătură vie între ei și cei adormiți. Pomenirea celor
adormiți este și un act de speranță, pentru că noi ne rugăm astfel lui Dumnezeu: „Pomenește,
Doamne, pe cei ce întru nădejdea învierii și a vieții veșnice au adormit, părinții și frații
noștri...”203. Și pentru aceia care au plecat și pentru noi care am rămas, singura nădejde este
învierea de la sfârșitul veacurilor, unde cu toții ne vom reîntâlni față în față unii cu alții. Pe
lângă rugăciunile personale și milostenii, se recomandă postirea pentru cei adormiți, care
„este mai înaltă decât rugăciunea”204, îngrijirea mormintelor și aprinderea lumânării, care
„unită cu rugăciunea este o floare sau o lumină a iubirii pentru cei adormiți” 205, pocăința
pentru că „parastasul cel mai bun dintre toate pe care îl putem face pentru cei morţi este viaţa
noastră petrecută cu luare aminte, nevoinţa pe care o facem pentru a ne tăia neputinţele şi a ne
curăţa sufletul”206, o spune părintele Paisie Aghioritul.
Nu putem să trecem cu vederea peste importanța rugăciunii neîncetate a Bisericii, care
nu rămâne nepăsătoare față de cei plecați și se roagă pentru sufletele lor. „Biserica – ne spune
Sfântul Nectarie din Eghina – se roagă Mirelui Hristos pentru credincioșii ei adormiți,
deoarece are cunoștința bunătății lui Dumnezeu, Cel Care cunoaște slăbiciunea și aplecarea
firii omenești spre păcat, față de care nimeni nu e curat și fără de pată” 207. De aceea, ne și
198
Jean-Claude Larchet, Tradiția ortodoxă..., p. 126.
199
Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea.., p. 7.
200
201
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur..., p. 267.
202
Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea..., p. 10.
203
***Ceaslov, Rânduiala Miezonopticii de toate zilele..., p. 37.
204
205
Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Iubirea.., p. 11.
206
Cuviosul Paisie AGHIORITUL, Viața..., p. 301.
207
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre sfintele pomeniri și parastase, trad. Gabriela Mândrilă, Laura Mândrilă,
editura Sophia, București, 2017, p. 11.
rugăm astfel lui Dumnezeu: „și orice greșeală au săvârșit ... ca un Dumnezeu bun și de oameni
iubitor, iartă-le. Că nu este om care să fie viu și să nu greșească...”208.
Biserica a rânduit, din grijă și iubire față de sufletele adormiților, și unele zile de rugăciune
pentru pomenirea lor: la trei zile pentru că „sufletul se înfățișează spre închinare pentru prima
dată în fața lui Dumnezeu, dar și pentru că are legătură cu Învierea cea de-a treia zi din morți
a lui Hristos”, la nouă zile pentru că ne amintim „de cele 9 cete îngerești și cele 9 cete ale
sfinților, cărora Biserica se roagă să mijlocească la Dumnezeu pentru cel adormit” şi la
patruzeci de zile, deoarece „are în vedere chiar momentul judecății particulară” 209. Apoi, se
fac pomeniri la trei, şase şi nouă luni şi în fiecare an, pentru că rugăciunea Bisericii este atât
de puternică, încât poate să scoată din adâncurile iadului sufletele celor osândiți: „Rugăciunea
Bisericii este foarte puternică, urcând la cer, la tronul celui Atotputernic, scoțând chiar din
străfundurile iadului și ducându-i pe cei înlănțuiți către libertate”210.
Așadar, legătura dragostei noastre pentru cei plecați dintre noi stăruie și dincolo de
mormânt, pentru că „omul moare cu trupul, însă cu dragostea nu moare nicioadată, căci ea
este o însușire a sufletului său și este nemuritoare. Dragostea este mai puternică decât
moartea. Despărțirea morții nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii și adormiți” 211. Să
nu uităm să ne rugăm pentru toți părinții, frații, rudele, prietenii noștri și să ne punem nădejde
în maica noastră Biserica, pentru că „pe de o parte, a primit porunca și puterea de a ierta
păcatele fiilor ei, pe de alta, ca o mama iubitoare, este gata să se roage lui Dumnezeu pentru
mântuirea fiilor ei”212.
CAPITOLUL III: POPORUL ROMÂN ȘI CONCEPTUL DE MOARTE

III.1. Tânguitul și doliul ca moduri de exprimare ale durerii
Este firesc să ne tânguim și să plângem pentru cineva drag, care a plecat din viața
noastră: „nimeni nu poate să ceară celor care au pierdut o persoană iubită să nu plângă.
Aceasta ar fi o cruzime animalică” 213. Deseori, unele persoane se refugiază în această metodă
și se simt ușurate de grelele sentimente ce le încearcă în acele momente. Însă Sfânta Scriptură
208
*** Liturghier, p.135
209
Costion NICOLESCU, Sufletul ..., pp. 50-54.
210
*** Nu vă temeți ..., p. 60.
211
212
Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre sfintele..., p. 13.
213
Pr. Filoteu FAROS, Moartea și doliul ..., p. 133.
vine și ne atenționează să nu ne întristăm „ca ceilalţi, care nu au nădejde” ( I Tes. 4, 13), adică
să ne întristăm până în punctul deznădejdii, pentru că dacă Hristos a murit și a Înviat din
morți, sfărâmând puterile întunericului, tot așa și cei adormiți vor învia din morți.
Părinții filocalici, cum ar fi Sfântul Ioan Casian, leagă tristețea de „gândul
deznădejdii”214, „căci precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea mănâncă
sufletul omului”215. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „a plânge cineva pentru cei morți este
trăsătura celui care nu are nădejde. Omul care nu știe nimic de Înviere, ci crede că moartea
este moarte adevărată, în chip justificat se tânguie și plânge mult pentru cei morți, ca și cum s-
ar fi pierdut”216. Iar în alt loc, același mare sfânt spune: „când deznădăjduiești, și celui mort îi
faci rău, și pe Cel Care l-a luat Îl vei mânia și ție însuți îți vei face rău” 217. De aceea, nu
trebuie să ne întristăm fără rațiune pentru cei ce pleacă dintre noi și să cădem în păcatul
deznădejdii, ca cei care nu știu de Înviere, ci trebuie să ne gândim că moartea, pe lângă faptul
că face parte din firescul lucrurilor, este și o binefacere, căci dacă nu trecem prin acest prag,
nu putem gusta din veșnicie. Cum trebuie să plângem? „Să plângem, dar nu ca necredincioșii,
ci ca cei credincioși care cred în Împărăția lui Dumnezeu” 218. Cum am specificat într-un
subcapitol anterior, există două feluri de oameni, cei drepți și cei păcătoși, așadar, vorbim de
moartea celor drepți și pregătiți pentru Împărăția cerurilor, și moartea celor păcătoși și
nepregătiți. În legătură cu cei păcătoși și nepregătiți, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că
aceștia sunt vrednici de plâns și de tânguit: „să nu-i plângem pe cei care au murit, ci pe cei
care sunt păcătoși. Ei sunt vrednici de tânguire, de plânsete și de lacrimi. Ce nădejde de
mântuire există pentru ei ca să plece în viața cealaltă împreună cu păcatele lor?” 219.
Arhimandritul Vasilios Bacoianis vorbește în cartea sa depre două moduri în care ar trebui să
plângem pentru cei care pleacă din această lume: „Când moarte dreptul, plângem pentru că
pleacă, însă inima noastră se bucură pentru că el se mută în Împărăția lui Dumnezeu. Când
moare însă cel păcătos, plângem de două ori: pentru că a plecat și, mai mult, pentru că a plecat
nepocăit”220.
Un alt mod de exprimare a durerii pentru cel adormit este doliul. Rudele decedatului
poartă haine de culoare neagră, arătând „durerea profundă pricinuită de moartea cuiva, de
obicei rudă sau prieten, sau de o mare nenorocire colectivă” 221, dar și „un semn de cinstire și
214
Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală ..., Filocalia vol. 1, p. 145.
215
Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața morală ..., Filocalia vol. 1, p. 146.
216
217
Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvinte de aur..., pp. 114-115.
218
219
220
221
Pr. Adrian ZAHARIA, Moartea și riturile funerare la români și la alte popoare, editura Doxologia, Iași, 2020,
p. 119.
de respect în amintirea mortului”222. Observăm că aceaste practici a doliului și a plânsului sunt
prezente încă din perioada Vechiului Testament: „Atunci şi-a rupt Iacov hainele sale şi-a
acoperit cu sac coapsele şi a plâns pe fiul său zile multe” (Fc. 37, 34); „David însă a zis către
Ioab şi către toţi oamenii care erau cu el: Rupeţi-vă hainele şi vă încingeţi cu sac şi jeliţi pe
Abner!” (II Rg. 3, 31). În scrierile vechi-testamentare găsim informații și cu privire la durata
doliului: la moartea lui Aaron „văzând toată obştea că a murit, l-a plâns toată casa lui Israel
treizeci de zile” (Numeri 20, 29); în alt loc găsim o durată a doliului de șaptezeci de zile:
„după ce s-au împlinit patruzeci de zile, că atâtea zile trebuie pentru îmbălsămare, l-au plâns
Egiptenii şaptezeci de zile” (Fc. 50, 3). În tradiția noastră durata doliului variază și se
raportează la gradul de rudenie: „un an pentru părinți și soți, șase săptămâni pentru copii și
trei zile pentru rudeniile îndepărtate”223.
Așadar, nu trebuie să înțelegem o împotrivire a Sfinților Părinți în legătură cu tânguitul
și doliul pentru o persoană dragă ce părăsește lumea aceasta. Și Hristos a vărsat lacrimi la
mormântul prietenului Său, Lazăr ( In. 11, 35), însă tot Hristos a zis: „Lazăr, prietenul nostru,
a adormit; Mă duc să-l trezesc” (In. 11, 11) . Însă atitudinea noastră față de cei adormiți și în
general, față de moarte, trebuie să fie una creștină, să gândim „nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei
înţelepţi” (Evr. 5, 15). Pentru că cei mai mulți dintre noi „cad în deznădejde privind la moarte
ca la o despărțire veșnică, și în loc să-l ajute cu toate puterile lor pe cel plecat spre o nouă
viață, se dedau la o întristare nesăbuită și de plâns” 224. Plânsul este chiar o mângâiere adusă
sufletului celui adormit „pentru că nu vrea să se simtă singur și pustiu, în aceste momente
înfricoșătoare”225.
III.2. Elementele ce țin de moartea creștinului
III.2.1. Momentul morții
De regulă, atunci când cineva drag sufletului nostru moare, se anunță preotul paroh,
iar palamarul trage clopotele pentru cel decedat. Clopotul are o importanță deosebită atât în
cultul bisericii cât și în cadrul comunității laice. El simbolizează „vocea lui Dumnezeu care
222
223
Pr. Adrian ZAHARIA, Moartea și riturile..., p. 120.
224
***Nu vă temeți ..., p. 31.
225
ne cheamă să trăim anticipat în Împărăția Lui”, dar și „trâmbița cu care îngerul va vesti
sfârșitul lumii”226. Totodată, clopotele se trag când cineva a decedat pentru a anunța
comunitatea „că un membru s-a despărțit din mijlocul lor, și-i îndeamnă a se ruga pentru
sufletul repausatului”227. Bineînțeles, nu trebuie să trecem cu vederea și peste celelalte
momente importante: spălarea mortului, îmbrăcarea acestuia, așezarea în sicriu, punerea unei
icoane pe piept, punerea toiagului,
III.2.2. Priveghiul și stâlpii
Omul, după plecarea sa în veșnicie, mai petrece pe pământ încă trei zile. Aceste trei
zile reprezintă atât un prilej de rugăciune pentru ajutorarea sufletului celui care a plecat dintre
noi, cât și un prilej de a ne lua rămas bun de la acesta. În fiecare seară, până în ziua
înmormântării, preotul vine și face slujba stâlpilor la căpătâiul celui adormit. Această slujbă
(„stâlp și temelie a adevărului” - I Timotei, 3, 15) este o slujbă „în centrul căreia se citește
Sfânta Evanghelie, un text care aduce în conștiința credincioșilor speranța Învierii
Mântuitorului Iisus Hristos”228. Și în aceste momente de cumpănă, vedem cum Biserica
intervine pentru a ne mângâia și a ne transmite mesajul vieții celei veșnice.
De asemenea, priveghiul este „este o manifestare a afecțiunii față de cel mort, a
dorinței celor apropiați de a sta alături de el cât mai mult înainte de separarea definitivă de
această lume”229. La priveghi pot participa și prietenii celui decedat, cunoscuții, toți cei care l-
au întâlnit în viață, pentru că și „în vechime, după repausarea unui creștin, se adunau
credincioșii la casa lui și săvârșeau rugăciuni care durau și peste noapte”230.
III.2.3. Slujba înmormântării
A treia zi este cea mai importantă, deoarece are loc slujba înmormântării pentru cel
care a plecat dintre noi. Această zi, în care sufletul se desparte de trup pentru a pleca la ceruri,
este marcată prin rugăciune: „a treia zi se face o slujbă specială de către Biserică, pentru
ușurarea sufletului de trecerea prin vămi și învierea lui, ca și Mântuitorul Hristos, pentru o
226
227
228
Nicolae PINTILIE, „Rugăciunea «Stâlpilor» pentru creștinul adormit”, în Doxologia, https://doxologia.ro/taine-
ierurgii-slujbele-bisericii/rugaciunea-stalpilor-pentru-crestinul-adormit, accesat în data de 5 mai 2023.
229
Pr. Adrian ZAHARIA, Moartea și riturile..., pp. 66-67.
230
Protos. Nicodim MĂNDIȚĂ, Priveghiul... , p. 95.
viață veșnică”231.
În această zi, se dă o importanță deosebită mortului, pentru că nu este „adus oricum în
Biserică (ca un lucru neînsuflețit), ci cu mare slavă și cinste”, este purtat „cu tămâieri, cu
steaguri, cu lumânări, psalmodiind pe cale cântarea îngerilor” 232, fiindcă această zi nu este o zi
oarecare, este ziua lui de naștere în veșnicie, este ziua când se întâlnește cu Dumnezeu.
Așezăm pe cel adormit în Biserică deoarece „după cum în Biserică a primit botezul și
îmbisericirea, adică începutul vieții sale în Hristos, se cuvine ca tot aici să i se facă și cea din
urmă slujbă”233, adică slujba înmormântării. Această slujbă, „una dintre cele mai splendide
slujbe din Biserica Ortodoxă”234, așa cum o numește părintele mitropolit Antonie de Suroj, are
ca teme centrale efemeritatea vieții pământești, cât rugăciunea stăruitoare și neîncetată pentru
iertarea sufletului celui adormit. Pe lângă lacrimile care ne covârșesc, atunci când ne aflăm la
căpătâiul lui, nu trebuie să trecem cu vederea un aspect important: trebuie să ne și bucurăm
pentru sufletul celui adormit pentru că a ieșit învingător din lupta cu această viață vremelnică
și stricăcioasă, câștigându-o pe cea veșnică: „timpul luptei, al suferinței, al căutării a trecut,
acum este plin de lumină, acum vede ceea ce căuta; acum știe, acum trăiește, viața a biruit, are
loc magnifica întâlnire dintre Dumnezeu și om” 235. Un lucru paradoxal, ce are loc în cadrul
acestei slujbe, este cântarea la strană a Fericirilor, însă ele au rolul să-i întărească „pe
credincioșii participanți la slujba de înmormântare, sădindu-le în suflet nădejdea, în primul
rând, că cel adormit nu merge în mormânt, ci în cer, însoțit de rugăciunile Bisericii, unde va fi
răsplătit”236.
Așadar, dacă și slujba înmormântării ne transmite mesajul că sufletul celui adormit
este nemuritor și că moartea nu înseamnă sfârșit, ci începutul veșniciei, de ce lăsăm
dejnădejdea să-și facă loc în inima noastră? Totodată, slujba înmormântării ne cheamă să
medităm la deșertăciunile acestei lumi trecătoare, și ne arată că tot ce agonisim aici pe pământ
se dă stricăciunii: „Cu adevărat deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în
deşert se tulbură tot pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în
groapă ne sălăşluim, unde împreună sunt împăraţii şi săracii”.
III.2.4. Coliva, pausul, colacul, lumânarea
231
Pr. Mitrofan, Viața noastră..., p. 13.
232
233
234
Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața și veșnicia..., p. 121.
235
Mitropolitul Antonie de Suroj, Viața și veșnicia..., p. 123.
236
Preot Mihail Adeodatus UNGUREANU, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, editura
Doxologia, Iași, 2011, p. 72.
Printre elementele importante ce țin de moartea creștinului, se numără coliva, pausul,
colacul și lumânarea, fiecare dintre acestea având câte o semnificație importantă.
Coliva „este o ofrandă ce se aduce la zilele rânduite de Biserică pentru pomenirea
sufletelor celor adormiți, fiind o expresie materială a credinței în învierea morților” 237. La baza
ei stă grâul, care pentru a da roadă, el trebuie să putrezeacă în pământ, astfel cum și trupul
trebuie să moară și să putrezească pentru învia.
Pausul sau sticla de vin se folosește pentru stropirea mormintelor sau a colivei, care
este pregătită pentru cel adormit. Colacul și vinul „sunt elemente euharistice, de aceea
turnarea din vin pe pământ sau peste trupul celui răposat este simbol al vieții veșnice pe care o
aduce împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos”238.
Lumânarea reprezintă „dreapta credință a răposatului în Dumnezeu” 239. Totodată,
lumânarea „este lumina care se pune în mâna sau la căpătâiul mortului, când acesta îşi dă
duhul, spre a-i fi călăuză pe drumul de veci”240.
CAPITOLUL IV: EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE? MĂRTURII ALE

OAMENILOR DE ȘTIINȚĂ
IV.1. Mărturii despre viața de după moarte
Acest subiect al vieții de după moarte pare a fi evitat în zilele noastre, mai ales că
mulți nu cred că ar mai exista o viață, după moartea fizică. Astăzi, când încerci să vorbești
despre viața de după moarte, despre faptul că moartea nu pune capăt existenței umane, ești
luat în râs, așa cum a fost luat și Sfântul Apostol Pavel în cuvântarea pe care a ținut-o în
Areopag: „unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată”
(F.A. 17, 32). Creștinul autentic, cu o minte sănătoasă, are certitudinea că după moarte mai
există ceva: o nouă viață. Și această nouă viață, nu vine ca o a doua parte la viața pe care
trăit-o aici, pentru că cea de aici este doar o pregustare sau o introducere a celei ce urmează, a
vieții celei adevărate. Pentru ce se luptă omul în această viață temporară și stricăcioasă?
237
238
239
Protos. Nicodim MĂNDIȚĂ, Priveghiul... , p. 104.
240
Pr. Alexandru MÂNDRU, „Sfaturi practice: Lumânarea, simbol şi jertfă în ortodoxie”, în Ziarul Lumina, 31
August 2011, https://ziarullumina.ro/teologie-si-spiritualitate/liturgica/sfaturi-practice-lumanarea-simbol-si-
jertfa-in-ortodoxie-5902.html, accesat la data de 2 mai 2023.
Pentru a dobândirea vieții celei veșnice. Acesta, am putea spune, este scopul omului pe
pământ. Sfântul Ioan de Kronstadt afirmă următoarele; „cât de neînsemnat este pământul, cu
întreaga viață de pe cuprinsul său, față de cer, de veșnica Împărăție a lui Hristos! Și totuși, noi
ne lipim de pământ și ne arătăm atât de indiferenți față de viața veșnică” 241.
În cele ce urmează, voi încerca să expun câteva experiențe legate de viața de după
moarte, a unor oameni care au fost la limita dintre viață și moarte. Toate mărturiile pe care le
voi aduce ca exemple, ne vor arăta că dincolo de moarte există o altă lume, în care nu se
sfârșește existența noastră, iar moartea este doar o ușă de intrare în această lume.
Părintele Nicolae Bordașiu (22 mai 1924 - 9 noiembrie 2018), mărturisitor al lui
Hristos în temnițele comuniste, a avut următoarea întâmplare minunată, în urma unui accident
cumplit de mașină:
„Am avut o viziunea extraordinară pentru ochii mei interiori: s-a deschis în cer o poartă de
lumină, ca un cilindru, ca un tunel, în care era o lumină foarte puternică. Nu pot compara cu
ceva material, era o lumină puternică frumoasă dar dulce... lumina de acolo nu venea în jos, ci
ea era în interiorul acestui cilindru care era înconjurat de cerul din jur.. vedeam si cerul și
cilindrul acesta. Ce vă povestesc eu acuma este în timp, acolo toate au fost în clipe, și clipa nu
are o durată. În cilindrul acela am văzut niște îngeri care erau prinși unii de alții ca într-o horă.
Simțeam cum mă absoarbe acest tunel și mă făcea să mă ridic și să-i urmez pe îngeri. În
mintea mea atunci s-a prins o frântură de cântare care zice: «Mutatu-te-ai de la moarte la viață
și de pe pământ la cer». Nu am sfârșit această cântare în gândul meu, când am auzit vocea
soției mele: «Nicolae să nu mori! Să nu mă lași singură!». Și în clipa aceea m-am trezit și m-
am uitat cu surprindere în jurul meu”242.
În următorul caz, deși persoana nu a intrat în această starea de moarte, a avut parte de
o experiență asemănătoare cu cele din momentul morții. Părintele Ionuț Butoiu, preot în
Câmpina, a suferit un incident, în urma căruia, medicii au fost foarte rezervați pentru șansele
lui de supraviețuire. Însă, în chip miraculos, a simțit prezența lui Dumnezeu, care din a Sa
iubire de oameni l-a salvat. Iată ce a văzut preotul în acele momente cumplite:
„Am simţit o Prezenţă, simţeam cum cineva mă atinge, mă mângâie şi îmi vorbeşte. Am crezut
pe moment că delirez din cauza durerilor şi a disperării, şi, din ce în ce mai tare, auzeam o
voce feminină care îmi repeta în urechi: «Nu te teme, o să te scot de aici!». Am văzut puntea
dintre viaţă şi moarte, tabloul complet al vieţii mele, de când eram copil până în momentul
accidentului, precum şi ce se întâmplă după moarte până la intrarea în mormânt” 243.
Gheorghe Alexandrovici Znamenski relatează în cartea sa povestea unui copil, cu

numele de Nicolae, care s-a îmbolnăvit de scarlatină și, deși a murit, s-a reîntors la viața
pământească pentru a-și lua rămas bun de la părinții lui:
„Oprindu-și privirea aspupra fiului său lipsit de viață, mama băiatului a observat deodată că o
vibrație ușoară în pieptul lui... Câteva secunde mai târziu, el a deschis încet ochii.. s-a așezat în
241
Sfântul Ioan de Kronstadt, Viața mea..., p. 202.
242
https://www.youtube.com/watch?v=WM1NU_SVU0M
243
Părintele Ionuț BUTOIU, Luptă, rabdă și vei trăi!, editura Grinta, 2018, pp. 18-19.
fund pe pat și, văzându-l pe tatăl său, i-a spuns: «Tăticule! Trebuie să îți spun câteva
cuvinte!». Când tatăl s-a apropiat de el, băiatul a spus: «Eu m-am întors aici ca să îmi iau
rămas bun de la voi. Am văzut-o pe Maria, și pe Arsenie și, pe Alexandra (aceștia sunt ceilalți
frați ai lui care au murit mai înainte de el), l-am văzut pe nașul meu, și am vorbit cu toți. Voi
credeți că ei au murit? Nu! Ei toți sunt vii! Și cât de minunat este locul în care trăiesc ei!»” 244.
Părintele Pimen Vlad, viețuitor în Sfântul Munte Athos, a povestit într-un interviu că,
pe când era la Tesalonic, s-a întâlnit cu un părinte din Liban, care fusese în comă în urma unei
gripe și care a relatat următoarea întâmplare:
„Eu l-am întrebat: În acea lună ce s-a întâmplat? Iar el a zis: «Hai să îți spun! Mi-a ieșit
sufletul și vedeam tot ce se întâmplă. Îi vedeam pe doctori fac și ce vorbesc, îmi vedeam
rudele mele, iar eu eram undeva sus și priveam la ei. Se rugau pentru mine toate cunoștințele
și rudele. Venise și mama mea și se ruga pentru mine. Toți se rugau puternic, iar eu vedeam
rugăciunile lor ca niște valuri ale mării sau ca niște unde. Rugăciunea mamei mele era
continuă, fără întreruperi. Atât de puternică era, încât timp de o lună de zile nu s-a întrerupt
rugăciunea mamei mele. Acolo se mai afla și o maică, care se ruga și ea puternic. Atât de
puternic, încât sufletul meu vorbea către acea maică. Ceilalți din jur nu vedeau că vorbesc cu
acea maică. Și i-am zis să mă lase să plec, însă maica mi-a zis că nu este timpul. În acel
moment a apărut și Sfântul Pantelimon și mi-a zis că nu e momentul plecării mele încă. A
intrat sufletul în trup și în momentul trezirii mele am simțit o amorțeală. Toți de acolo s-au
minunat de această trezire a mea. Doctorii au rămas profund mirați, deoarece la aceste situații
de comă de o lună de zile, sunt rare cazurile în care persoanele se mai pot trezi. Doctorul care
a stat cu mine, a zis că e o minune ceea ce mi s-a întâmplat!»” 245.
Alt caz , despre care voi vorbi, este al unei femei „atee și hulitoare de Dumnezeu” 246,
care a murit din cauza unui cancer, însă după această experiență și în urma celor văzute
dincolo, ea s-a convertit la credința creștină:
„M-am dus la spital și pentru că eram foarte energică, au chemat un doctor de la Moscova și
au hotărât să-mi facă operație. Dar imediat după ce mi-au deschis stomacul, am murit. Sufletul
mi-a ieșit din trup și stătea între cei doi medici și eu, cu frică și groază, priveam ce mi se
întâmplă. Stăteam și mă gândeam de ce suntem două? Nici nu-mi trecea prin minte că există
suflet. În corp exista doar puroi, toate erau distruse, nimic nu mai era sănătos. Atunci i-am
auzit pe medici zicând: «Această femeie nu mai avea cu ce să trăiască»....Am văzut că a venit
fratele meu împreună cu fiul meu cel mic. A început să plângă...Eu atunci l-am îmbrățișat și l-
am sărutat, dar el nu a simțit și nu a văzut asta.... Deodată m-am aflat în văzduh și vedeam
cum zbor ca un avion. Am simțit că cineva mă ține și că mă înalț din ce în ce mai mult. Mă
aflam deasupra orașului Barnaul. Apoi am văzut că orașul pierise. S-a făcut întuneric. După
aceea am simțit din nou că apare lumina și în final s-a făcut lumină deplină, încât nu puteam să
văd...”247.
O mărturie găsim și în cartea mitropolitului Ierotheos al Nafpaktosului, unde vorbește

despre un mitropolit al Edessei care după o intervenție, a intrat în comă:
244
Gheorghe Alexandrovici ZNAMENSKI, Tainele vieții de după moarte (vedenii și întâmplări minunate), trad.
Florentina CRISTEA, editura Egumenița, Galați, 2020, pp. 148- 149.
245
https://www.youtube.com/watch?v=xDh5fm-F3nI&t=77s
246
*** Vedenii și istorisiri de folos despre viața de dincolo, trad. Cristian Spătărelu, editura Egumenița, Galați,
p. 138.
247
*** Vedenii și istorisiri..., pp. 138 -139.
„Ne spunea că nu era vis, ci un fapt real. Adică avea conștiința că este vorba despre o realitate.
Se vedea pe sine afară din trupul așezat pe pat, după cum ne vedea, de asemenea, pe noi, care
eram triști și ne pregăteam de înmormântare. Ne-a mai vorbit și despre o asistentă, care se afla
la locul respectiv, și care îl măsura pentru a cumpăra sicriul, Își dădea seama că sufletul i-a
ieșit din trup. Ne mai spunea că el însuși și-a făcut un trisaghion de înmormântare” 248.
Următoarele cazuri despre care voi vorbi, sunt din lumea științei medicale. Autorii pe
care m-am axat, au consemnat în cărțile lor mărturii ale oamenilor sau chiar experiențele lor
proprii despre viața de după moarte. Primul este doctorul american Raymond Moody, autor al
cărții „Viață după viață”, unde a cercetat sute de cazuri ale unor oameni care au ajuns la
pragul dinte viață și moarte și care au mărturisit lucruri minunate, deși unii au vorbit foarte
succint pentru că nu au avut cuvinte să descrie ce li s-a întâmplat. Putem spune că studiile sale
„au constituit o sursă de inspiraţie pentru o primă generaţie de cercetători, în încercarea lor de
a înţelege din punct de vedere ştiinţific fenomenul conștiinței și al morții” 249.
Cazul numărul 1, este al unei femei care a suferit un infarct:
„Brusc, am simţit dureri puternice în piept, ca şi cum un cerc de fier îmi prinsese dintr-o dată
partea de mijloc a pieptului şi se tot strângea. Soţul meu şi un prieten de-al nostru m-au auzit
căzând şi au venit în fugă să mă ajute. M-am pomenit într-un întuneric adânc şi, din el, l-am
auzit pe soţul meu, ca de la mare depărtare, spunând: «De data asta, gata!». Iar eu mă
gândeam: «Da, gata»”250.
Cazul numărul 2, al unui bărbat care a suferit o căzătură puternică:

„Am rămas în stare de şoc vreme de aproximativ o săptămână şi, în acest răstimp, am ajuns
dintr-o dată într-un fel de abis negru. Mi s-a părut că am stat acolo mult timp, plutind şi
rostogolindu-mă prin spaţiu... Eram atât de absorbit de acest vid, încât nu mă mai gândeam la
nimic altceva”251.
Cazul numărul 3:
„Îmi puteam vedea corpul prins în maşină, printre toţi oamenii aceia care se strânseseră în jur,
dar nu simţeam nimic faţă de el. Era ca şi cum ar fi fost vorba de un alt om, sau poate chiar de
un simplu obiect... Ştiam că e corpul meu, dar nu simţeam nimic pentru el.” 252.
Cazul numărul 4:
„Medicul şi-a pierdut speranţa şi le-a spus rudelor mele că voi muri. Eu am fost însă mereu
conştientă şi, chiar în clipa în care îl auzeam spunând aceste lucruri, am simţit că mă duc. In
acelaşi timp, mi-am dat seama că în jurul meu erau foarte mulţi oameni, plutind în jurul
tavanului încăperii. Toţi erau oameni pe care îi cunoscusem în trecut dar care muriseră
înaintea mea. Le-am recunoscut pe bunica şi pe o fetiţă pe care o ştiam din şcoală, şi multe alte
rude şi prieteni”253.
248
249
Raymond A. MOODY, Jr., Prefață la Viața după viață. Investigarea unui fenomen: supravieţuirea după
moartea corpului, trad. Adriana BĂDESCU, editura Libertas Publishing, București, 2007, p. 9.
250
Raymond A. MOODY, Jr., Viața după viață...,p. 41.
251
252
253
Raymond A. MOODY, Jr., Viața după viață...,p. 65- 66.
Cazul numărul 5:
„Ştiam că mor şi că nu pot face nimic în privinţa asta... Sufletul îmi ieşise din corp! La
început, toate acestea m-au făcut să mă simt foarte neplăcut, dar pe urmă a apărut o lumină
foarte strălucitoare. Mi s-a părut că la început era mai slabă, dar apoi s-a transformat într-un
fascicul uriaş. Era pur şi simplu o «mare» de lumină, nu ca raza unei lanterne puternice; era
pur şi simplu prea multă lumină”254.
Cazul numărul 6:
„Când a apărut, primul lucru pe care lumina mi l-a spus a fost: «Ce poţi să-mi arăţi că ai făcut
cu viaţa ta?», sau ceva asemănător. Şi atunci au început aceste flashbackuri. M-am întrebat
«Hei, dar ce se întâmplă?», fiindcă, dintr-o dată, eram înapoi în copilărie. În continuare a fost
ca şi cum aş fi călătorit de la o etapă la alta, trecând prin fiecare an al vieţii mele, până în
prezent”255.
Medicul neurochirurg american Eben Alexander, după trezirea din comă, a relatat
următoarele în cartea sa:
„Întuneric, dar un întuneric vizibil - ca și cum ai fi scufundat în nămol, dar ai putea să vezi
totuși prin el... N-aveam un corp - nu unul de care să fiu conștient, în orice caz. Eram pur și
simplu... acolo, în acea întunecime pulsatorie, bubuitoare... Limbajul, emoțiile, Iogica: toate
acestea dispăruseră. Cât timp am zăbovit in această lume? Nu am habar. Când ajungi într-un
loc unde nu există o percepție a timpului așa cum o avem în lumea obișnuită, să descrii cu
precizie ce simți este aproape imposibil.... Ceva a apărut în întuneric. Rotindu-se lent, radia
filamente fine de lumine alb-aurie, iar in timp ce făcea asta, întunericul din jurul meu începea
să se destrame. Deodată, chiar în centrul luminii, a apărut altceva. Mi-am concentrat conștiița
intens, încercând să-mi dau seama ce era. O deschizătură. Nu mă mai uitam acum la lumina
lent rotitoare, ci prin ea. În clipa în care am înțeles asta, am început să mă mișc în sus. S-a
auzit un șuierat și, într-o clipită, am trecut prin deschizătură și m-am aflat într-o lume complet
nouă. Cea mai stranie și cea mai frumoasă lume pe care o văzusem vreodată” 256.
De asemenea, nu îl pot trece cu vederea pe medicul neurolog român Dumitru

Constantin Dulcan care, într-o carte de a sa bazată pe mai multe studii, vorbește despre
experiențele vieții de dincolo. Iată ce spune:
„Toți martorii la experiența morții clinice realizează că, dacă înainte de instalarea stopului
cardiac aveau dureri mari, dintr-odată acestea încetează și simt coborând asupra lor o stare de
pace și liniște. Cei mai mulți dintre subiecți vorbesc despre imaginea de tunel întunecat prin
care sunt obligați să treacă. singuri sau însoțiți de ghizi. Dincolo de tunel, toți martorii la
experiența morții clinice văd o lumină vie, de o strălucire mult mai intensă decât cea
cunoscută. Realizează că au plecat de pe pământ și au pătruns într-o lume feerică din care cei
mai mulți nu vor să se mai întoarcă. La sfârșitul acestei percepții, subiecții întâlnesc ceea ce a
fost numită Ființă de Lumină. Ființei de lumină i se atribuie o strălucire excepțională, dar nu
orbitoare, extrem de afabilă și iubitoare. Odată ajunși în fața Ființei de Lumină, subiecților li
se prezintă filmul panoramic și în culori al vieții lor trecute, cu amănunte care merg până al
cele mai mici detalii. Comunicarea în lumea de dincolo este fără cuvinte. Înțelegerea
gândurilor celorlalți este instantanee”257.
254
Raymond A. MOODY, Jr., Viața după viață...,,p. 72.
255
256
Eben Alexander, Dovada lumii de dincolo adusă de un medic neurochirurg, trad. Constantin Dumitru-Palcus,
2013, pp. 36- 45.
257
Dumitru Constantin - DULCAN, Mintea de dincolo: sinteza și semnificația experiențelor morții clinice, editura
Eikon, Cluj-Napoca, 2013, pp. 89-105.
Pe baza cazurilor pe care le-am enumerat mai sus, putem trage următoarele concluzii:
1. În primul rând, sufletul este viu și conștient după această trecere, pentru că „viața
după moarte are legătură cu existența sufletului nemuritor, sufletul acesta trece în cealaltă
viață”258. Sufletul „continuă să aibă conștiință proprie”259, vede cele ce se întâmplă aici, își
vede trupul, aude ce vorbesc medicii. În unele cazuri, am văzut că sufletul a auzit și
rugăciunea celor dragi din salonul spitalului, deci noi suntem într-o legătură continuă cu cei
adormiți, chiar dacă ei nu mai sunt. Patriarhul Daniel spune că „iubirea din rugăciunea pentru
cei adormiți în Domnul este mai tare decât moartea” 260, iar arhimandritul Serafim Alexiev
numește rugăciunea „singurul mijloc autentic de comuniune cu cei răposați”261 .
2. Întâlnirea cu cei care mai înainte au adormit în Domnul: Vedem că sufletul nu este
în comuniune doar cu cei dragi rămași pe pământ. El se întâlnește dincolo și cu cei care au
plecat înainte de el, cu rudele, cu prietenii, cu cunoștințele lui. În parabola bogatului
nemilostiv și a săracului Lazăr, când cei doi au murit, bogatul care era în chinurile iadului, „l-
a văzut pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”262.
3. Apariția unei lumini strălucitoare: Doctorul american Raymond Moody spune
despre această lumină că „apare cel mai frecvent în relatările studiate şi care are cel mai
profund impact asupra persoanei implicate”263. Această apariție a unei „ființe de lumină” ne-ar
putea duce cu gândul la îngerul păzitor, care ne însoțește în toate momentele vieții noastre
pământești și care, la momentul ieșirii sufletului din trup, îl vedem prezent lângă sufletul
nostru. În Sfânta Scriptură, vedem aceste ființe netrupești descrise: „Şi înfăţişarea lui era ca
fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28, 3); „un tânăr şezând în partea
dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb” (Marcu 16, 5); „doi bărbaţi au stat înaintea lor, în veşminte
strălucitoare” (Luca 24, 4). În vedenia pe care cuviosul Grigorie a avut-o cu Teodora, aceasta
i-a mărturisit următoarele: „Într-o primejdie ca aceasta, am văzut doi îngeri purtători de
lumină venind spre mine în chip de tineri frumoși... Fețele lor erau luminoase..”264.
4. Sufletului îi este prezentată „retrospectiva vieții” sale pe pământ: Cei care au trecut
prin această experiență, spun că „toate aceste amintiri sunt extrem de vii, reale şi foarte
limpezi; oricât de rapid s-ar succeda sau oricât de mare ar fi mulţimea lor, fiecare dintre ele
258
259
260
261
262
263
264
*** Viața Sfântului Vasile cel Nou, trad. Laura Enache, editura Doxologia, Iași, 2020, p. 150.
este foarte clar percepută şi identificată” 265. În unele cazuri (cum ar fi cazul numărul 6
prezentat de doctorul Raymond Moody), vedem cum toată această derulare a evenimentelor
din viața noastră, stă sub simpla întrebare: „Ce poţi să-mi arăţi că ai făcut cu viaţa ta?” 266.
Prin toate povestirile enumerate până aici, am dorit să demonstrez că și unii medici de
renume, cum ar fi Raymond Moody sau Eben Alexander, vorbesc despre existența unei vieți
dincolo de moarte, pe lângă mărturiile autorilor creștini. Bineînțeles, am găsit în cercetările
acestora și unele afirmații, care nu sunt în conformitate cu învățătura noastră ortodoxă despre
moarte. Spre exemplu, în cartea doctorului Raymond Moody, cei care au trecut dincolo
„descriu sentimente şi senzaţii extrem de plăcute în primele stadii ale experienţei” 267. Ori,
„adevărata purtare creştină faţă de moarte are în alcătuirea ei atât stări de frică, cât şi de
îndoială, tocmai acele emoţii pe care ocultismul doreşte să le înlăture” 268. Este imposibil să nu
te miște un astfel de moment înfricoșător, chiar și pentru cei mai drepți oameni de pe pământ.
Părintele Serafim Rose subliniază în cartea sa că „lipsa de frică este urmarea nemijlocită a
lipsei lor de conştiinţă pentru cele ce îi aşteaptă în viaţa viitoare şi a celor ce se pot face acum
ca să se pregătească pentru ea”269. Al doilea aspect pe care vreau să-l menționez din aceeași
carte, este că acea „ființa de lumină”, „chiar și la cele mai rele și păcătoase fapte, reacționează
totdeauna cu înțelegere”270, cumva și cei drepți și cei nedrepți vor avea parte de aceeași
răsplată. „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău” (Luca 12, 20), vedem de
aici atitudinea lui Dumnezeu cu cei ce viețuiesc împotriva Lui și trăiesc ca și cum ar moșteni
pământul, fără să se mai îngrijească de sufletul lor.
Așadar, toate experiențele enumerate mai sus, nici nu trebuie să le respingem „pe
motiv că depășesc propriile noastre presupuneri” încât să accedem „la o ignoranță absolută,
așa cum, din păcate, fac unii protestanți” 271, nici nu trebuie să „acceptăm orice experiență ca
fiind adevărată”, mai ales că Sfânta Scriptură avertizează: „nu dați crezare oricărui duh, ci
puneți duhurile la-ncercare” (I In. 4,1), ci „trebuie să credem în cuvântul revelat al lui
Dumnezeu și să urmărim calea mântuirii noastre”272.
265
266
267
268
Ierom. Serafim ROSE, Sufletul..., p. 177.
269
Ierom. Serafim ROSE, Sufletul..., p. 180.
270
271
272

Licenta Spiritualitate

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Spiritualitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXǍ „DUMITRU STǍNILOAE”

MOARTEA - CALE CĂTRE VIAȚA VEȘNICĂ. TAINA

CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE DESPRE MOARTE

I.1. Ce este moartea?

I.1.1. Definiția și felurile acesteia

I.1.2. Moartea - taină a vieții

I.1.3. Scopul vieții noastre pe pământ

I.1.4. Cum a apărut moartea în lume?

I.1.5. Realitatea morții

I.1.6. Credința în învierea morților. Hristos - Biruitorul morții

I.2. Conceptul de moarte în Sfânta Scriptură

I.2.1. Conceptul de moarte în Vechiul Testament

I.2.2. Conceptul de moarte în Noul Testament

I.3. Sfinții Părinți și „gândul la moarte”

I.3.1. Sfinții Părinți despre „aducerea aminte de moarte”

CAPITOLUL II: CEASUL MORȚII ȘI DRUMUL SUFLETULUI DUPĂ MOARTE

II.1. Ceasurile dinaintea plecării pământești

II.1.1. Cele 4 ispite ale omului în ceasul plecării

II.1.2. Moartea drepților și moartea păcătoșilor .

II.2. Cele 3 zile petrecute pe pământ de cel adormit

II.2.1. Sufletul este nemuritor și trupul muritor

II.2.2. Ieșirea sufletului din trup. Întâlnirea cu îngerul de la Botez și călătoriile pe

II.3.1. Mărturii despre existența lor

II.3.2. Care sunt acestea și ce semnificație au fiecare?

II.4. Cea de-a 40-a zi: Judecata particulară a sufletului

II.4.1. Semnificația numărului 40 în istoria biblică

II.4.2. Despre judecata particulară

II.4.3. Raiul și iadul

II.4.4. Grija față de cei adormiți și legătura noastră cu aceștia

CAPITOLUL III: POPORUL ROMÂN ȘI CONCEPTUL DE MOARTE

III.1. Tânguitul și doliul ca moduri de exprimare ale durerii

III.2. Elementele ce țin de moartea creștinului

III.2.1. Momentul morții

III.2.2. Priveghiul și stâlpii

III.2.3. Slujba înmormântării

III.2.4. Coliva, pausul, colacul, lumânarea

CAPITOLUL IV: DESPRE VIAȚA VEȘNICĂ. EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE?

IV.1. Mărturii despre viața de după moarte ale oamenilor de știință

I.1. Ce este moartea?

I.1.1. Definiția și felurile acesteia

Scopul omului pe pământ nu constă în agonisirea de averi și bogății pământești, căci

I.1.4. Cum a apărut moartea în lume?

I.1.5. Realitatea morții

Nota specifică creștinismului, esența învățăturii creștine o constituie credința în

I.2.1. Conceptul de moarte în Vechiul Testament

I.2.2. Conceptul de moarte în Noul Testament

Dacă în Vechiul Testament, moartea este considerată un fenomen înfricoșător, un

I.3. Sfinții Părinți și „gândul la moarte”

II.1.1. Cele 4 ispite ale omului în ceasul plecării

II.1.2. Moartea drepților și moartea păcătoșilor

II.2. Cele 3 zile petrecute pe pământ de cel adormit

II.2.1. Sufletul este nemuritor și trupul muritor.

II.2.2. Ieșirea sufletului din trup. Întâlnirea cu îngerul de la Botez și călătoriile

În viața Sfântului Nifon al Constanțianei găsim relatate următoarele:

De asemenea, Sfântul Simeon Stâlpnicul ne relatează următoarele: „Sufletul este prins

II.3. Vămile văzduhului

II.3.1. Mărturii despre existența lor

II.3.2. Care sunt acestea și ce semnificație au fiecare?

II.4. Cea de-a 40-a zi: Judecata particulară a sufletului

II.4.1. Semnificația numărului 40 în istoria biblică și prezența și însemnătatea

II.4.2. Despre judecata particulară

II.4.3. Raiul și iadul