FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA JUSTINIAN PATRIARHUL

TEOLOGIE MORALA

DESPRE CREDINTA SI INDOIALA Mitropolitul Antonie de Suroj

Indrumator, Pr. asist. drd. Georgian Paunoiu Student, Mihai Faur Anul III, Grupa 4 Teologie Pastorala

Bucuresti, 2012

Cuprins

Cap. I Cap. II

Cine este Mitropolitul Antonie de Suroj? Despre Credinta si Indoiala a. Cateva date sumare b. Planul cartii. Capitole. Principalele idei.

BIBLIOGRAFIE

Cap. I Cine este Mitropolitul Antonie de Suroj?

Mitropolitul1 Antonie de Suroj s-a nascut in 1914, in Franta, in familia unui diplomat rus. Copilaria a petrecut-o intr-o tara indepartata, Persia, dupa care se reintoarce in Franta unde incepe studii de biologie si medicina la Sorbona. Dupa anul 1939 il gasim inrolat in armata franceza ca medic chirurg, in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa 1943 devine monah iar incepand cu 1948 este hirotonit in preot si trimis cu misiune in Anglia. Din 1957 devine episcop, iar din anul 1962 este numit arhiepiscop al eparhiei Surojului, eparhie ce tinea de Patriarhia Moscovei. In anul 1966 este ridicat la rangul de mitropolit.

Trece la Domnul in anul 2003, in Marea Britanie Printre principalele sale opere metionam: Taina Iubirii2, Scoala Rugaciunii3, Taina Iertarii. Taina Tamaduirii4, Dumnezeu si Omul5, samd.

Cap. II Despre Credinta si Indoiala

Cartea de fata este structurata in doua parti, prima parte se intituleaza Despre credinta si indoiala, iar partea a doua poarta titlul Despre intalnirea cu Dumnezeu.

a. Cateva date sumare

Cartea a aparut la Editura Cathisma in anul 2007, in traducerea lui Mihai Costis dupa originalul aparut in limba rusa, editor fiind binecunoscutul ieromonah Savatie Bastovoi6.

1 2

Pentru detalii vezi http://www.ceruldinnoi.ro/pages/Antonie%20de%20Suroj.htm . Aparuta in Romania in anul 2009 la Editura Sophia in traducerea lui Adrian Tanasescu-Vlas. 3 Aparuta in Romania in anul 2006 la Editura Sophia in traducerea lui Gheorghe Fedorovici. 4 Aparuta in Romania in anul 2010 la Editura Reintregirea, Alba-Iulia. 5 Aparuta in Romania in anul 2011 la Editura Sophia. 6 Scriitor, ieromonah la Manastirea Noul Neamt din Basarabia si autor al unor lucrari de referinta pentru spiritualitatea ortodoxa: Intre Freud si Hristos, Ortodoxia pentru postmodernisti, In cautarea aproapelui pierdut, samd.

Cartea cuprinde principalele cuvantari ale Mitropolitului sustinute in cadrul ciclului Omul in fata lui Dumnezeu, reprezentand prima editie in limba romana a acestor prelegeri,

Cartea este impartita in doua parti: Despre credinta si Indoiala, prima parte, si Despre intalnirea cu Dumnezeu, partea a doua. Prima parte este impartita in trei capitole: Despre credinta, Despre ateism si Judecata de apoi si Contemplarea si practica. Cea de-a doua parte cuprinde mai multe capitole, impartite dupa cum urmeaza: Despre intalniri si despre ultimele impliniri, Despre autocunoastere, Despre smerenie, Despre constiinta (I), Despre constiinta (II), Bucuria pocaintei, Despre pocainta, Despre marturisire, Despre impartasanie, Despre post si impartasanie si Rugaciune inainte de Sfanta Impartasanie.

Evolutia planului pentru cea de-a doua parte a cartii de fata este evident: omul urca treptele catre Dumnezeu plecand de la autocunoastere si constiinta, trecand prin pocainta si marturisire, pentru a ajune in cele din urma la Sfanta Impartasanie si la bucuria de a primi harul Duhului Sfant prin aceasta taina.

b. Planul cartii. Capitole. Principalele idei.

1. Prima parte: Despre Credinta si Indoiala. Cap. 1 Despre credinta. Asa cum se mentioneaza inca de la inceput7, textul este preluat din conferintele sustinute de Mitropolitul Antonie in anul 1972 in cadrul programului de limba rusa de la BBC.

Principalele teme prezentate in acest capitol se refera la Credinta nereligioasa, Credinta si increderea in om, Credinta in sine, Credinta si cercetarea stiintifica, Indoiala, Adevarul si expresiile sale, Credinta si experienta, Dumnezeu Creatorul si responsabilitatea Sa, Intruparea si Rascumpararea, Dragostea pentru sine ca si creativitate.

Credinta nereligioasa. Credinta si increderea in om. Credinta in sine. Tema cuprinde ideea conform careia omul are incredere in semenul sau, nu intr-un mod naiv, ci mai degraba din prisma existentei unui fond uman veritabil care poate trezi cele bune si vrednice. Ca exemplu, Mitropolitul aduce in discutie preocuparea omului pentru imbunatatirea conditiilor din

Antonie de SUROJ, Mitropolit, Despre Credinta si Indoiala, Ed. Cathisma, Bucuresti, 2007, p. 11.

penitenciare, acolo unde societatea se asteapta ca cei care sunt inchisi sunt ajutati sa redevina oameni. Exemplele8 pe care le aduce din Noul Testament se refera la necondamnarea desfranatei (Hristos vede in ea partea buna si-i acorda sansa mantuirii) si la reintalnirea dintre Hristos si Ap. Petru, dupa ce acesta din urma se lepadase de El (cand Petru este reprimit de Hristos printre ucenicii sai).

Mitropolitul arata ca asa cum Hristos a vazut ce e bun in oameni, asa si noi trebuie sa dam increderea noastra catre semenii nostri. Trebuie s-o acordam celorlalti fara a-i constrange si fara a-i limita, astfel incat acestia sa se poate indeplini duhovniceste cu ajutorul nostru. Trebuie sa-i ajutam pe cei de langa noi sa infloreasca si nu sa fie sugrumati9 de o iubire posesiva care nu are nicio legatura cu dragostea lui Hristos. Paragraful10 care urmeaza sta loc de concluzie pentru tema abordata: Adevarata credinta in om tine cont in primul rand de faptul ca omul ramane o enigma pentru observatorul cerebral. Or, adevarata vedere a omului vine din inima si nu din creier. Doar inima este cu adevarat vazatoare si doar ea poate descoperi profunzimile pe care mintea nu le poate patrunde; adevarata credinta in om tine cont de posibilitatea acestor profunzimi, de potentialul ascuns in ele, si asteapta ca intr-o buna zi nesperatul si nepatrunsul sa se intample.

Mitropolitul pune in legatura credinta in celalalt cu credinta in sine, care este necesara pentru dinamica neinvinsa a vietii. Credinta in sine nu trebuie confundata cu vanitatea, care are la baza o autocunoastere exagerata, ci credinta se refera mai degraba la misterul interior11.

Credinta si cercetarea stiintifica. Indoiala, Adevarul si expresiile sale. Credinta si experienta. Tema principala este credinta savantului in stiinta. Dupa cum Mitropolitul bine accentueaza, orice intreprindere stiintifica, orice cercetare este bazata pe credinta, pe increderea in faptul ca nevazutul si nepatrunsul poate fi descoperit si patruns.12 Fara credinta savantul nu ar purcede la cercetarea sa.

8 9

Idem, p. 14. Idem, p. 20. 10 Idem, p. 22. 11 Credinta in sine este increderea in aceasta launtrica, enigmatica, creatoare si, intr-un final, triumfatoare dinamica. 12 Idem, p. 30

Totusi, exista o deosebire mare intre realitate si adevar, intre indoiala si increderea in sine. Savantul este cel care pune la indoiala conceptia stiintifica asupra realitatii (de exemplu o teorie sau un model al universului), nu realitatea in sine13. Indoiala este motorul care impinge masinaria stiintifica. Aici se nasc intrebarile. Savantul este prins la mijloc intre realitate 14, pe de-o parte, si indoiala, care-i macina increderea. Mitropolitul rezuma ca omul trebuie sa aiba onestitatea si cutenzanta de a pune sub semnul intrebarii, toate punctele de vedere, tot ce s-a descoperit in viata, in numele cautarii a ceea ce exista cu adevarat.

Acest lucru este important atat pentru stiinta, filosofie, dar si pentru experienta religioasa. Sf. Grigore de Nyssa spune ca nu-L poti imagina pe Dumnezeu numai din revelatiile Scripturii sau din Sfanta Traditie, ci ca adevaratul Dumnezeu cel Viu este doar viata si miscare.

Credinta se bazeaza pe experienta nemijlocita, iar pentru credincios este importanta tocmai realitatea existentei lui si, la fel de important, faptul ca dinauntrul experientei sale se poate naste certitudinea ca se poate comunica cu Dumnezeu, ca El poate fi cunoscut. Mai mult ca intre credincios si Dumnezeu exista ceva comun. Mitropolitul defineste experienta religioasa ca fiind suma trairilor noastre ce se refera la un anumit subiect pe care-L numim Dumnezeu.

Tot aici arata legatura sau deosebirea dintre credinta si experienta: Unde incepe una si unde se sfarseste cealalalta? Vorbind de experienta religioasa a Sf. Macarie Egipteanul 15, Mitropolitul arata ca experienta religioasa este contactul cu Dumnezeu care vine in momentul rugaciunii sau in alte momente ale vietii duhovnicesti, pe cand credinta ramane si inainte si dupa incetarea experierii lui Dumnezeu. Dupa experienta, credinta se intareste, omul vorbeste din ceea ce a simtit si a vazut, despre ceea ce a trait in trupul si in sufletul sau.

Dumnezeu Creatorul si responsabilitatea Sa. Intruparea si Rascumpararea. Dragostea pentru sine ca si creativitate. Mitropolitul vorbeste de relatia dintre Dumnezeu si om, aratand ca actul creatiei nu este simplu, dar el avand la baza dragostea lui Dumnezeu. Prin creatia Sa, Dumnezeu are marea responsabilitate de a avea grija16 de oameni, fara insa a le limita libertatea. Actul de iubire este personal, iar Dumnezeu nu este un simplu spectator, El participa la valtoarea vietii crestinilor.
13 14

Mitropolitul suprinde prin exemplul tabloului pictorului Gericault aceasta ideea. Vezi p. 36. Realitatea este cea care cuprinde adevarul, sau adevarurile, cunoscute sau nu. 15 Idem, p. 49. 16 Idem, p. 58.

Intruparea Mantuitorului are la baza scopul Rascumpararii omului. Prin moarte Iisus Hristos rascumpara pacatele oamenilor; El ia soarta pacatosilor, adica a omului fara de Dumnezeu si, de aceea, ca orice pacatos, a murit17: ca orice pacatos, si ca orice om, a murit; a murit pentru ca a voit sa incerce si sa traiasca tot ceea ce alcatuieste soarta omului: groaza delimitarii in timp si spatiu, pierderea eternitatii, pierderea lui Dumnezeu. Hristos implineste pana la capat responsabilitatea Creatorului fata de soarta lumii, lume ce a fost creata prin vointa sa.

Mitropolitul aduce in atentie dragostea de sine, ca urmare a porunicii date de Mantuitor de-a-l iubi pe aproapele ca pe noi insine (Marcu 12,31). Daca nu exista o atitudine demna fata de noi insine, nu o putem avea nici fata de ceilalti18: fara respect fata de sine nu-i putem respecta pe altii, fara dragoste fata de sine o dragoste corect inteleasa nu putem iubi pe nimeni. Dragostea de sine nu trebuie inteleasa in sensul posesiv. Dragostea fata de sine va scoate in evidenta si ceea ce este urat si respingator in noi, acele lucruri care nu ne plac si care ne provoaca rusine. Pilda (Matei 13, 24-30) cu buruienile care cresc pe camp si care se deosebesc de spice este lamuritoare pentru faptul ca raul trebuie smuls din noi pentru a lasa sa creasca in sufletele noastre doar ce este curat si inaltator.

O alta conditie a dragostei este deschiderea, care trebuie sa fie reciproca, dar care ne sperie. Credinta adevarata in om se refera la credinta in potentialul acestuia de a deveni persoana implinita in relatia cu Dumnezeu.

Prin responsabilitate Mitropolitul intelege capacitatea de a raspunde chemarii unui alt om, prin dragoste, intelegere, credinta si speranta.

2. Prima parte: Despre Credinta si Indoiala. Cap. 2 Dialog despre ateism si Judecata de apoi. Textul19 este preluat dintr-o conferinta sustinuta la Leningrad in anul 1982, completata cu un fragment dintr-o alta conferinta sustinuta in 1974 la Moscova.

17 18

Idem, p. 63. Idem, p. 64. 19 Idem, p. 73.

Principalele teme prezentate in acest capitol se refera la Multiplele radacini ale ateismului, Realul si tainicul, Valoare materiei, Experienta absentei lui Dumnezeu, Teodiceea, Chinurile vesnice sau certitudinea sperantei in mantuirea de obste?.

Ateismul ca si cunoastere prin experienta este o neintelegere. Ateismul este de fapt un refuz de a cerceta intreaga realitate (negam existena muzicii in lipsa auzului).

Savantii trebuie sa fie in stare sa gaseasca in orice taina a realitatii, o taina a lui Dumnezeu. Ateismul este legat de un profund realism fata de lume, dar nu se poate justifica pe sine. Ateistul nu crede in destinul materiei, materia nu are o rezolvare a problemei.

Materia are valoare prin faptul ca ea participa la implinirea noastra ca persoane. Materia lumii acesteia poate fi purtatoare de spirit dar si purtatoare de Dumnezeu daca consideram taina Intruparii Mantuitorului: ...materia acestei lumi este capabila de o unire cu Dumnezeu, iar ceea ce se intampla cu painea si vinul euharistic este un eveniment eshatologic....

Pentru a intari credinta trebuie sa trecem prin experienta Mantuitorului, experienta absentei lui Dumnezeu: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?. Trebuie sa traim experienta din gradina Ghetsimani, pentru a putea gusta din inviere si pentru a putea sa ne consideram crestini. Parerea Mitropolitului este ca nu poti sa mori fara a-L pierde pe Dumnezeu: Mantuitorul prin acele cuvinte a impartasit tragedia fundamentala a omului, ruperea sa de Dumnezeu, pierderea lui Dumnezeu. Hristos il pierde pe Dumnezeu pentru a fi solidar cu noi in ultima, unica tragedie umana, altfel nu ne-a ar fi putut mantui.

Dumnezeu este vrednic de respectul nostru si merita jertfa noastra.

Chinurile vesnice sau certitudinea sperantei in mantuirea de obste? Mitropolitul arata ca certitudinea mantuirii este mai degraba o certitudine a sperantei, pentru ca avem dreptul sa credem in Dumnezeu. Mitropolitul vorbeste despre iad si rai aratand ca este dificil de rationat ce se va intampla la Judecata de Apoi si ca mai degraba cei care au pacatuit vor fi lipsiti de realitate, care este Dumnezeu. Gandirea Sfintilor Parinti asupra judecatii lui Dumnezeu este diferita de la parinte la parinte. Omul trebuie sa se schimbe total pentru a rezona in armonie cu Dumnezeu si cu Imparatia Cerurilor.

3. Prima parte: Despre Credinta si Indoiala. Cap. 3 Contemplarea practica. Textul este parte din conferinta sustinuta la Moscova in anul 197120.

Principalele teme abordate sunt Relatia dintre contemplativ si practic, Esenta activitatii lui Hristos dragostea, Tacerea si vorbirea, Vederea lui Dumnezeu in lume, Diverse nivele ale vietii, Experienta umana si eshatologia divina.

Relatia dintre contemplativ si practic reprezinta un subiect al vietii practice a crestinului modern. Mitropolitul incearca sa raspunda la intrebarea daca crestinul isi mai poate realiza vocatia pentru viata contemplativa: raspunsul sta in Evanghelie iar conditia fundamentala este sa nu consideram cele doua concepte ca fiind incompatibile21. Tot ce inseamna practica si contemplatie se gasesc in Hristos si de la El vin catre noi. Tot ce este incompatibil cu Hristos si nu corespunde Lui, este inca necrestin in noi.

Esenta activitatii lui Hristos este marea Sa mila pentru faptura care piere. Toate minunile au fost infaptuite ca urmare a dragostei si compatimirii pe care a avut fata de oameni: Singurul Lui impuls erau dragostea, compatimirea, grija, mila, ce erau atat de neselective, incat adesea i se reprosa ca salveaza niste nemernici si ticalosi care nici nu merita sa le fie schimbata soarta, pentru a nu incurca restul societatii.22

Hristos este Dumnezeul activ, Dumnezeul in miscare si numai prin El putem fi calauziti, iar vocatia noastra este sa fim locul unde Dumnezeu actioneaza liber si oamenii prin care actioneaza liber23. Raspunsul vine tot de la Mantuitor Ioan 5, 3024. Gasim aici o relatie profunda intre tacere si vorbire. Daca intre oameni nu exista profunzimea tacerii, cuvintele nu vor exprima nimic. Intalnirea adevarata intre doua persoane se face la un nivel mult mai profund, intr-o tacere profunda care este dincolo de orice expresie verbala: ... fiecare cuvant trebuie sa fie un adevar despre ceea ce contine linistea.

20 21

Idem, p. 107. Idem, p. 108. 22 Idem, p. 112 23 Idem, p. 114 24 Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis.

Contemplarea presupune predispozitia sufletului de a asculta si de a vedea. Dar are la baza dorinta noastra de a auzi atunci cand ascultam si de a vedea atunci cand privim. Este vorba de implicarea si solidaritatea care ni se cere in comunicarea cu cel de langa noi. Acest lucru se poate realiza doar in momentul in care devenim onesti si constiinciosi fata de aproapele nostru. Episcopul Teofan Zavoratul exprima frumos cum trebuie sa fie omul : ...aidoma unei coarde intinse, sa nu fie insa intinsa prea tare, intrucat la atingerea degetelor ea va geme si se va rupe, dar nici prea slab, caci atunci va scartai, va atarna si nu va scoate niciun sunet pur.25 Contemplarea se refera la Dumnezeu si are loc in rugaciunea profunda, cand Dumnezeu o daruieste.

4. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 1 Despre intalniri si despre ultimele impliniri.

Principalele idei prezentate in acest capitol se refera la creatia lui Dumnezeu ca modalitate de intalnire, precum si la diversele modalitati de intalnire a lui Dumnezeu cu oamenii. Mitropolitul arata diversele moduri de infatisare ale lui Dumnezeu (Vechiul Testament si Noul Testament).

Un alt subiect abordat este intalnirea omului cu moartea si reactia noastra fata de acest punct culminant al vietii pamantene. Omul vede adesea moartea ca o despartire, el gandind mai degraba la ceea ce se intampla pe pamant, uitand de fapt esenta acestui lucru 26. Urmand sirul logic al gandurilor, Mitropolitul scoate in evidenta cum Nasterea lui Hristos reprezinta o intalnire a lumii cu Dumnezeu. Prin nastere, Hristos S-a inrudit nu doar cu noi, ci prin Trupul sau a devenit familial cu toata creatia.27

Mitropolitul concluzioneaza ca omul nu a realizat si nu a invatat sa se intalneasca cu Dumnezeu si cu semenul sau, dar nici cu sine. El subliniaza ca aceasta provine dintr-o frica a intalnirii, pentru ca intalnirea presupune vesnicia care atrage cu sine obligatii si responsabilitate.

25 26

Idem, p. 122. se rup lanturile pamantului, se deschid larg usile vesniciei, si sufletul viu al omului se intalneste fata catre fata cu Dumnezeu cel Viu 27 Idem, p. 148.

10

In continuare Mitropolitul abordeaza tema intalnirii cu sine si cu aproapele, dar si ideea intalnirii personale cu Dumnezeu. Exista trei tipuri de intalniri: cu Dumnezeu, cu aproapele si cu sine. Intalnirea cu Dumnezeu este atunci cand El Insusi ne cauta. Intalnirea cu El este un inceput nou, dar are la baza maturizarea noastra, capacitatea noastra de a fi in stare sa-L ascultam.

A doua intalnire este cu sinele nostru: este de fapt introspectia noastra pentru a descoperi acele profunzimi pe care vrem sa nu le descoperim, pe care ne e frica sa le exploram 28. Daca nu facem acest lucru nu vom niciodata in stare sa-L intalnim pe Dumnezeu, si nici pe semenul nostru de langa noi. Trebuie sa ne uitam in constiinta noastra si sa ne judecam pe noi insine si nu sa lancezim in superficialitate.

Pentru a treia intalnire, un obstocal puternic in comunicare cu aproapele nostru este indiferenta: daca nu-mi pasa de cel din fata mea, nu voi niciodata in stare sa inteleg destinul si sa persoana sa. Mai mult il voi rani iar aceste rani vor lasa urme adanci in sufletul sau: A vedea cu adevarat poate doar dragostea. Este necesar sa privim omul cu credinta si incredere ca frumusetea din el este nepieritoare, acea frumusete care este chip al lui Dumnezeu. Mai mult, avem misiunea de a ne intalni cu aproapele, chiar daca este anevoios sa-l vedem si sa-l ascultam cum trebuie.

Parintele vorbeste de notiunea de individ si de cea de persoana, accentuand nuante legate de irepetabilitatea persoanei. Exista deosebire terminologica intre individ si persoana, atat din punct de vedere practic, cat si teologic. Individul este limita divizarii, ceea ce nu mai poate fi impartit... Notiunea de individ descrie mai degraba partea cantitativa a omului, clasificarea sa in clase sociale, etc. Termenul de persoana nu corespunde cunoasterii empirice a omului, avandu-si reperele in Sfanta Scriptura la definirea notiunii de om si de Dumnezeu. Persoana nu se deosebeste, asa cum este in cazul individului, prin contrast de o alta persoana. Persoana este irepetabila.

28

Idem, p. 154.

11

5. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 2 Despre autocunoastere.

In acest capitol Mitropolitul abordeaza doua teme: acceptarea sinelui propriu si atitudinea fata de Evanghelie. Ioan de Kronstadt spune ca Dumnezeu nu ne va lasa sa vedem raul din noi pana cand nu va avea incredere in credinta si in nadejdea noastra ca suntem suficient de tari ca sa rezistam privelistii raului din nou. Dar credinta trebuie sa fie tare si vie si sa fim plini de nadejde.

Atitudinea fata de Evanghelie este atitudinea fata de cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu este sablonul dupa care trebuie sa se ghideze persoana, este linia dupa care trebuie sa mearga omul.

6. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 3 Despre smerenie.

Principalele teme abordate sunt in legatura cu smerenia persoanei: falsa smerenie (negarea binelui pe care il detinem in sine), mandria (cel care nu recunoaste nicio lege asupra sa: nici dumnezeiasca si nici omeneasca) si slava desarta (dependenta totala fata de parerea si judecata omeneasca; alimenteaza mandria). Mitropolitul vorbeste si despre cele trei vointe care au actionat asupra omului de-a lungul istoriei: vointa Dumnezeiasca (libertatea omului), vointa demonica (intriga satanica) si voia omeneasca (care oscileaza intre Dumnezeu si cel rau).

Smerenia = starea omului care, orice s-ar intampla, le primeste ca din mana lui Dumnezeu.

Mitropolitul vede in smerenia omului impacarea cu Dumnezeu in contextul frumusetii dumnezeiesti. 7. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 4 Despre constiinta (I).

In acest capitol Mitropolitul abordeaza ideea referitoare la vocea constiintei, precum si tema pregatirii pentru Postul cel Mare.

12

8. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 5 Despre constiinta (II). In desfasurarea ideilor din capitolul anterior, parintele vorbeste despre pilda nuntii fiului de imparat (referindu-se la intalnirea constiintei omului cu sinele sau) si despre tragedia intrarii Domnului in Ierusalim. Scopul este de a scoate in evidenta judecata propriei constiinte. Face referire pe parcursul acestor texte la protagonistii zilelor Patimilor si la reactia lor in fata suferintelor Mantuitorului.

9. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 6 Bucuria pocaintei.

Textul este preluat din omiliile rostite cu ocazia Postului Nasterii Domnului in anul 1983. Este in stransa legatura cu perioada postului si cu perioada in care trebuie sa meditam asupra noastra si asupra vietii noastre. Vorbeste despre pregatirea sufletului si despre momentul oportun pentru a face acest lucru, aducand in discutie un mic capitol din cartea lui Dostoievski - Fratii Karamazovi cu privire la iad. Omilia intai vorbeste de pregatirea noastra continua pentru vesnicie, nu putem pierde timpul si nu putem lasa pe mai tarziu ce trebuie sa infaptuim la vremea noastra - > varstele vietii spirituale.

A doua omilie vorbeste despre pocainta care se face in bucurie si in lucrare, pentru a fi roditoare. Trebuie sa ne asumam rusinea si sa trecem peste umilinta, fara sa atenuam chipul pacatoseniei, catusi de putin (adica fara falsa smerenie). Mai mult, nu trebuie sa cadem in deznadejde, asa cum a cazut Iuda, ci sa fim ca Ap. Petru care s-a ridicat dupa lepadarea de Hristos (si vezi cum a fost primit de Mantuitor inapoi). 10. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 7 Despre pocainta. Este un cuvant29 rostit in septembrie 1972 in eparhia Tulei30. Mitropolitul arata ca pocainta este cotitura vietii, rasturnarea gandurilor, schimbarea inimii ce ne intoarce cu fata catre Dumnezeu intr-o nadejde plina de bucurie si de freamat, avand increderea ca Hristos nu ne va lepada.

29 30

Idem, p. 273 Localitate situata la 130 km de Moscova, pe raul Upa.

13

11. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 8 Despre marturisire.

Vorbeste despre sinceritatea marturisirii, nu din teama, ci ca o pregatire pentru dobandirea vietii vesnice, ca o pregatire pentru intalnirea cu Dumnezeu. Asa cum El a venit sa ne caute, noi avem aceasta sansa de a intra prin El in imparatia cerurilor.

Arata ca fiecare marturisire trebuie sa fie cam si cum ar fi ultima marturisire din viata noastra. Sa fie o marturisire personala, deoarece aici se stabileste soarta mea. Vorbeste de pocainta matura, constientizata, profunda si responsabila, cu scopul curatirii sufletesti.

Mitropolitul aduce in discutie judecata lui Dumnezeu, prin Cuvantul Sau, asupra constiintei noastre (din Sfanta Scriptura).

12. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 9 Despre impartasanie. Cuvant rostit in Postul Mare din anul 196731.

Prin impartasanie i-L chemam pe Dumnezeu sa se uneasca cu noi, iar viata lui Hristos devine viata noastra. Daca ne impartasim si facem faptele intunericului facem ca Hristos sa mearga pe aceeasi cale pe care a fost purtat in zilele Rastignirii.

Prin impartasanie Il chemam pe Dumnezeu sa ne fie ajutor in lupta noastra launtrica. Daca ne curatim sufletul si ne impartasim, vom putea aduce roade, altfel vom ramane fara ajutor. 13. Despre Intalnirea cu Dumnezeu. Cap. 10 Despre post si impartasanie.

Cuvant rostit in anul 1986, in timpul Postului Nasterii Domnului. Aduce in discutie pilda bogatului nebun caruia i-a rodit tarina, aratand ca cu totii suntem bogati, chiar daca material situatia este diferita. Se refera la bogatia credintei, la frumusetea cuvantului lui Dumnezeu, si la puterea lui Dumnezeu care aduce mantuirea sufletelor.

Cartea cuprinde la sfarsit o Rugaciune ce trebuie spusa inainte de Sfanta Impartasanie, fragment din marturisirea de obste rostita in adunarea parohiala din anul 1978.
31

Idem, p. 293.

14

BIBLIOGRAFIE
ANTONIE DE SUROJ, Mitropolit, Despre Credinta si Indoiala, traducere din limba rusa de Mihai Costis, Editura Cathisma, Bucuresti, 2007

15