ȘCOALA RUGĂCIUNII

(MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ)

Note biografice

Andrei Borisovici Bloom s-a născut în anul 1914 la Lausanne, în Elveția, în contextul în
care tatăl său, Boris E. Bloom, făcea parte din serviciul diplomatic al Rusiei țariste. Ocupația
tatălui își va pune amprenta asupra unei bune părți a copilăriei pe care tânărul Andrei și-o va
petrece pe o perioadă de câțiva ani în Persia, tatăl său fiind numit aici consul. Revoluția rusă va
lăsa urme adânci în conștiința tânărului Andrei, modelându-i personalitatea și percepția despre
Dumnezeu. Părăsind Rusia în condiții destul de vitrege, pribegind prin întreaga Europă împreună
cu familia sa, stabilindu-se în cele din urmă în Franța, unde va îndura destule greutăți, viitorul
Mitropolit dezvoltă o atitudine respingătoare față de Biserică, revoltându-se împotriva lui
Dumnezeu și negându-I existența.
 Înzestrat cu o capacitate intelectuală rar întâlnită, dar și cu o serie de principii morale
sădite de către propriul tată, căutând în mod profund și tranșant sensul vieții, tânărul Andrei
ajunge în cele din urmă să primească revelația divină. Dumnezeu i se descoperă în textul
Evangheliei după Marcu, pe care începe să o citească inițial tot ca semn de revoltă și abordând-o
cu mult scepticism. Perspectiva adolescentului este schimbată însă, atât de cuvintele Evangheliei,
cât mai ales de percepția unei „Prezențe” care l-a însoțit pe tot parcursul lecturii. Acesta
reprezintă momentul care îi schimbă radical viața, umplând-o de sens.1

De-a lungul vieții va îmbina slujirea Bisericii cu vocația de medic. Activând ca medic pe
front, acesta va depune în taină voturile monahale, fiind chiar tuns în monahism în anul 1943. În
anul 1948 este hirotonit diacon, iar mai apoi preot, fiind trimis în Anglia în calitate de slujitor al
comunității ruse de acolo. În 1957 este hirotonit episcop, urmând ca aproape zece ani mai târziu
să fie numit mitropolit. Trece la cele veșnice în data de 4 august, anul 2003. 2

Introducere

Notele biografice prezente în interviul ce deschide cartea propusă sunt dublate de o serie
de sfaturi-principii, care setează cadrul viitoarei discuții despre rugăciune și în cheia cărora
conținutul cărții poate fi interpretat. Aceste sfaturi trebuie luate în calcul de către fiecare creștin
atunci când se raportează la viața duhovnicească și la relația sa cu Dumnezeu. Astfel trăirea
creștină trebuie să fie manifestată ca predare totală în mâinile lui Dumnezeu; cel care dorește
mântuirea trebuie să se întrebe în fiecare secundă a vieții sale care este voia lui Dumnezeu cu

1
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, trad. Gheorghe Feodorovici, Editura Sophia,
București, 2011, pp.7-35.
2
https://doxologia.ro/viata-mitropolitului-antonie-de-suroj
propria persoană și cum o poate îndeplini. Dincolo de acest aspect, Mitropolitul subliniază în
cadrul interviului necesitatea unei trăiri profunde a cuvântului Evangheliei, care nu trebuie să
atingă doar intelectul, ci întreaga noastră ființă. Punerea în practică a cuvântului Evangheliei
necesită dedicare totală și foarte mult curaj, întrucât întâlnirea lui Dumnezeu este cel mai mare
eveniment la care un creștin poate lua parte. „A-L întâlni pe Dumnezeu înseamnă a intra în
„bârlogul tigrului ”. Nu este suficientă acumularea informațiilor, ci pătrunderea în interior. 3

„Absența lui Dumnezeu”

În primul capitol al cărții, intitulat „Absența lui Dumnezeu”, Mitropolitul Antonie de

Suroj urmărește să corecteze modul în care rugătorul începător se raportează la rugăciune și la
Dumnezeu. Modul eronat în care înțelegem de cele mai multe ori rugăciunea ca satisfacere a
dorințelor egoiste/nevoilor personale, dar și tendința greșită de a-l obiectiva pe Dumnezeu,
„ordonându-i aproape”, emițând pretenția de a se face prezent la porunca noastră, duc la o
resimțire accentuată a absenței lui Dumnezeu în cadrul rugăciunii.

Astfel, rugăciunea trebuie să urmărească în primul rând dialogarea cu Dumnezeu,

întâlnirea Acestuia în cadrul rugăciunii. Atunci când în rugăciune omul își concentrează întreaga
atenție asupra nevoilor proprii, acestea se constituie ca un zid între persoana care se roagă și
Dumnezeu. În cadrul unei rugăciuni în care Dumnezeu devine scop secundar, Acesta nu își poate
face simțită prezența. Rugăciunea n-ar trebui să fie, așadar un mijloc de îndeplinire a scopurilor
personale, ci o relație, o întâlnire a omului cu Dumnezeu. Ca orice relație, rugăciunea trebuie să
aibă drept caracteristică principală libertatea fiecărui participant, atât a omului, cât și a lui
Dumnezeu.4

Accentuând în mod special ideea de rugăciune ca relație, care se fundamentează pe

libertatea reciprocă a omului și a lui Dumnezeu, Mitropolitul atenționează asupra percepției pe
care o avem de cele mai multe ori despre Dumnezeu. În egoismul nostru orb, avem adesea
tendința de a-l obiectiva pe Dumnezeu, aproape poruncindu-i să ni se facă prezent în cadrul
rugăciunii. Numai că Dumnezeu nu este „unul din diverșii idoli” pe care de foarte multe ori îi
3
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, pp. 25-26.
4
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.39.
punem în fața noastră în locul Lui. El este prin excelență liber, putând alege să ni se descopere
sau să ne rămână absent. Dacă Dumnezeu „ar fi obligat” să ni se arate când noi „poruncim”,
caracterul de relație al rugăciunii s-ar pierde. Totodată, atunci când Îl acuzăm pe Dumnezeu că
nu ni se face prezent în cele cinci minute de rugăciune, suntem nesinceri și nedrepți, uitând că au
existat alte 23 de ore în care noi am uitat cu totul de Dumnezeu.

Pe de altă parte, Mitropolitul arată că atunci când ne dorim să relaționăm cu Dumnezeu

față către față sau să-l simțim prezent, de fapt „nu știm ce cerem”, necunoscând amploarea și
importanța unei astfel de întâlniri. Fiecare întâlnire cu Dumnezeu reprezintă un moment critic al
vieții noastre, un moment al judecății, în care prezența lui Dumnezeu ne poate deveni
mântuitoare sau osânditoare. Alegerea lui Dumnezeu de a nu-Și face simțită prezența este un gest
de iubire făcut tot spre binele omului, care de cele mai multe ori nu este pregătit să-l primească
pe Dumnezeu. Omul ar trebui să primească cu recunoștință și smerenie absența lui Dumnezeu,
găsind în acest eveniment un prilej de mai adâncă pocăință și judecată a propriului sine 5

În cele din urmă, Mitropolitul subliniază necesitatea unei atitudini sincere față de noi
înșine, întrucât Dumnezeu nu poate fi simțit de un om care nu-și asumă propria persoană în toată
realitatea ei. În acest sens Mitropolitul afirmă: „Mai sunt și alte feluri în care Dumnezeu este
„absent”. Atât timp cât noi înșine suntem reali, atât timp cât suntem cu adevărat noi înșine,
Dumnezeu poate fi prezent și poate face ceva cu noi. Însă din clipa în care încercăm să fim ceea
ce nu suntem, nimic nu a mai rămas de spus sau de făcut; am devenit niște fantome, niște
prezențe fără realitate, de care Dumnezeu nu se poate apropia. ” Sinceritatea trebuie să fie
dublată de punerea în practică a unei anumite slăbiciuni, înțeleasă nu ca o renunțare în fața luptei
cu păcatul , ci ca „o mlădiere, o transparentizare” o disponibilitate prin care ne încredințăm cu
desăvârșire în mâinile lui Dumnezeu. Această slăbiciune reprezintă un antidot la situațiile în care
„ne străduim să fim puternici” împiedicându-l pe Dumnezeu „să-Și manifeste puterea”.

Interiorizarea și rugăciune

Stabilirea atitudinii corecte față de rugăciune este urmată, în capitolul al doilea al cărții,
de o serie de sfaturi duhovnicești prin care se urmărește înlesnirea rugăciunii, interiorizarea

5
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, pp. 40-41.
omului și deschiderea posibilității de a simți prezența lui Dumnezeu. În viziunea Mitropolitului
Antonie începătorul poate accede spre treptele superioare ale rugăciunii și poate realiza un
anumit nivel de interiorizare atât prin desprinderea de cele materiale, cât și prin eliberarea minții
de sub jugul gândurilor. Un rol important îl joacă și alegerea unor rugăciuni sau pasaje
scripturistice pe care rugătorul să le simtă și cu care să se identifice, momentul rugăciunii
devenind astfel unul personal și încărcat de sens.

Desprinderea de cele materiale, ca acțiune necesară rugăciunii, nu este înțeleasă de către

Mitropolitul Antonie cu sensul de renunțare la toate posesiunile noastre, ci de conștientizarea
faptului că suntem nimic, și că nu avem nimic. Omul care dorește să se roage cu adevărat trebuie
să conștientizeze faptul că toate posesiunile sale sunt un dar al lui Dumnezeu și că toate lucrurile
pe care le-a primit sunt o manifestare a iubirii Lui. Nu am avut nicio contribuție asupra existenței
noastre, nu ne menținem viața datorită acțiunilor noastre, trupul pe care l-am primit va muri,
avem o minte care „ar putea fi anulată la plesnirea celui mai mic vas de sânge” 6. Apare astfel un
paradox, în care deși nimic nu este al nostru, suntem în același timp foarte bogați întrucât
Dumnezeu ne-a dăruit, ne-a împrumutat tot ce avem în marea Sa iubire de oameni. Astfel
singurul lucru după care ar trebui să tânjim este Împărăția lui Dumnezeu prin care dobândim
puterea de a fi liberi de orice posesie. Această libertate ne întemeiază într-o relație în care totul
este iubire- iubire dumnezeiască și iubire omenească.

Pentru a ne desprinde de cele materiale însă este necesară o trezvie asiduă, prin
intermediul căreia trebuie strunită imaginația, ca loc în care păcatul începe să lucreze, dimpreună
cu toate gândurile care pot pune stăpânire asupra noastră. Mitropolitul pune astfel accent pe
ideea de interiorizare și de sondare a adâncului sufletului. Omul trebuie să-și „retragă
tentaculele” de la elementele lumii materiale pentru a dobândi eliberarea minții și o mai mare
libertate în rugăciune.

Imaginea lui Gulliver care este țintuit de pământ prin mii de fire de păr este sugestivă pentru
viața interioară a creștinului care nu-și stăpânește imaginația, fiind robit de multitudinea
gândurilor. Miza este astfel eliberarea de lucruri și dobândirea unui cuget liber, lucruri mult mai
importante decât „plăcerea pe care o primim ca sclavi”. 7

6
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.61.
7
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, pp.68-69.
 Un alt aspect important în vederea progresului duhovnicesc este alegerea unei rugăciuni
potrivite pentru persoana noastră, care trebuie să fie semnificativă și să nu ne stânjenească. Așa
cum în relația cu cineva este important să utilizăm cuvintele potrivite, la fel și în relația cu
Dumnezeu trebuie aleasă o formulă de rugăciune care să nu ne rușineze și să nu ne împiedice. Ea
trebuie să ne ofere certitudinea că este vrednică atât de Dumnezeu, cât și de noi. În caz contrar,
Mitropolitul afirmă: „dacă cuvintele nu sunt destul de bune pentru tine, lasă-l pe Dumnezeu în
pace căci a ascultat lucruri mai bune decât ce voiai să-i spui” 8. Pentru că rugăciunea trebuie să
țintească spre interioritate cuvintele acesteia trebuie să te exprime cu adevărat, fără a-ți fi rușine
și fără a fi prea îndrăzneț. Aceste cuvinte trebuie să-ți ofere posibilitatea de a-ți pune întreaga
inimă și întregul suflet în actul închinării. Miza găsirii unei astfel de rugăciuni este exprimată de
Mitropolitul Antonie astfel: „Dacă vei învăța să folosești o rugăciune pe care ai ales-o în
momentele în care poți acorda întreaga ta atenție prezenței dumnezeiești și să-I dăruiești lui
Dumnezeu această rugăciune, treptat conștiința prezenței lui Dumnezeu crește în tine tot mai
mult și, fie că ești printre oameni, ascultându-i și vorbindu-le, fie că ești singur în lucrul tău,
această conștiință este atât de puternică, încât chiar și atunci când vei fi printre oameni te vei
putea ruga”9.

Tipuri de rugăciune

Discursul este continuat prin identificarea diferitelor tipuri de rugăciune care pot lua
naștere în sufletul credinciosului în funcție de starea duhovnicească a acestuia. Rugăciunea
spontană, rugăciunea care se face cu un anumit grad de efort, chiar și rugăciunea lui Iisus sunt
teme pe care Mitropolitul Antonie le abordează și le dezvoltă în cel de-al treilea capitol al cărții.

8
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.70.
9
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p. 79.
 Rugăciunea spontană reprezintă rugăciunea care „țâșnește din sufletele noastre”, luând
naștere în momentele de har în care avem o puternică conștiință a prezenței lui Dumnezeu. Ea
apare în momentele în care „se trezește în noi un răspuns spre rugăciune”, când suntem cu
adevărat noi înșine sau atunci „când devenim brusc conștienți de pericolul de moarte în care ne
aflăm când venim la Dumnezeu, momente în care strigăm dintr-o dată din adâncul disperării și al
părăsirii, simțind că pentru noi nu este altă nădejde de salvare decât la Dumnezeu”. 10 Rugăciunea
spontană ia ființă în cele două situații antagonice: în cea mai cruntă disperare în care numai
Dumnezeu a rămas singurul ajutor sau în bucuria rezultată din percepția prezenței lui Dumnezeu.
În acest tip de rugăciune cuvintelor nu li se mai acordă o atât de mare importanță, întrucât trăirea
primează. Orice cuvinte am rosti ele sunt cu siguranță însușite pe deplin și sunt asumate cu
sinceritate, întrucât izvorăsc din adâncul sufletului. „Putem rosti cuvinte pentru că, propriu-zis,
acestea nu contează, cuvintele sunt doar un mod de a susține o stare, de a vorbi nesocotit,
nebunește, despre iubirea ori deznădejdea noastră”. Cel mai elocvent exemplu pentru rugăciunea
spontană este dat de către afirmația extatică proferată de Sfântul Apostol Petru pe Muntele
Taborului.

Rugăciunea din convingere reprezintă rugăciunea pe care creștinul o efectuează

depunând un efort susținut în momentele în care rugăciunea spontană nu își face apariția. Atunci
când ne aflăm într-o stare de mijloc, nici în adâncul deznădejdii, dar nici pe culmile bucuriei
duhovnicești, rugăciunea din convingere rămâne singura soluție. În cadrul acestui demers,
creștinul trebuie să-și întocmească o serie de rugăciuni sau texte scripturistice ( de ex. psalmi)
care să se potrivească fondului său sufletesc și cu care să rezoneze, pentru a le putea aplica la
momentul potrivit și în situația oportună.

„Însemnează acele pasaje care îți pătrund adânc în inimă, care te mișcă profund, care îți spun
ceva în mod deosebit, care exprimă ceva care ține deja de experiența ta, fie că aceasta este o
experiență a păcatului sau una a fericirii dumnezeiești.... Întipărește-ți aceste pasaje în memorie,
fiindcă într-o zi în care te vei găsi prăbușit, atât de deznădăjduit încât orice zvâcnet spontan al
sufletului tău este cu neputință, când nici măcar o silabă nu va mai țâșni din inima ta, atunci vei
descoperi că tocmai cuvintele rugăciunilor deprinse îți vor veni în ajutor... ”.11

10
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, pp. 84-86.
11
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.89.
 Un alt mod de a ne ruga constă în rostirea cu voce tare sau cu mintea a unei singure
rugăciuni pe parcursul întregii zile, aceasta slujindu-ne „ca un baston” sau „ca un cadru”, de-a
lungul întregii noastre zile sau chiar vieți. Cea mai des utilizată variantă a acestei metode este
„Rugăciunea lui Iisus” , utilizată mai ales de către ortodocși și în special de către monahi și
monahii. „Este rugăciunea statorniciei, fiindcă nu este discursivă- nu trecem de la un gând la
altul, ci este o rugăciune care ne pune față în față cu Dumnezeu printr-o mărturisire de credință
care-L privește pe El și definește o situație care ne privește pe noi”. 12 Fiind un rezumat al
Evangheliilor în ansamblul lor, Rugăciunea lui Iisus este o mărturisire de credință prin care
recunoaștem dumnezeirea lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, suveranitatea și stăpânirea
Sa, precum și păcătoșenia, neputința și nevoia noastră de ajutorul divin.

Rugăciunea trebuie în cele din urmă să fie însoțită de o participare a trupului, manifestată
printr-o asceză de ordin fizic precum postirea, metaniile și alte demersuri care restrâng libertatea
și voia trupului. Însăși atenția fizică reprezintă un efort vrednic de luat în seamă.

„A sta cu tine însuți”

Mitropolitul Antonie revine în mod recurent la tema interiorizării pe tot parcursul cărții,
ea jucând un rol foarte important în cadrul vieții de rugăciune și al cunoașterii propriului sine.
Suntem avertizați însă, că sondarea adâncului sufletesc nu este un lucru plăcut și nici pe departe
ușor de realizat. Cu cât ne adâncim mai mult există posibilitatea să descoperim înlăuntrul nostru
monștri care nu sunt demoni, care nu sunt în jurul nostru, dar care suntem noi înșine. Lucrul
acesta face călătoria mult mai respingătoare și mai dificil de întreprins. Pentru a putea pătrunde
în profunzimea sinelui omul trebuie să delimiteze anumite momente din cadrul unei zile în care
să petreacă timp în însingurare, numai cu sine însuși. („Încearcă să-ți faci timp să stai singur cu
tine însuți: închide ușa și zăbovește în camera ta într-un moment în care nu ai altceva de
făcut”)13.

12
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.93.
13
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.106.
 Acest tip de asceză practicată măcar într-un interval de zece minute va deveni revelatoare,
dezvăluind propria sărăcie interioară, manifestată prin plictiseală. Plictiseala care ne încearcă în
aceste momente nu este astfel decât dovada unei lipse de resurse interioare, arătând în același
timp că de cele mai multe ori în timpul vieții noastre nu suntem proprii noștri stăpâni, ci niște
bieți robi ai factorilor exteriori și ai patimilor personale, care ne dirijează în diferite direcții.
Imaginea „mârțoagei” care este forțată de roțile bine unse ale trăsurii să se deplaseze, fie că
dorește sau nu, este deosebit de grăitoare pentru situația dramatică a omului controlat de patimi. 14
Această constatare apărută ca rezultat al tăcerii, al cugetării, devine un bun prilej pentru
rugăciune. Conștientizarea nimicniciei interioare și a lipsei de orice inițiativă se poate transforma
astfel într-un strigăt disperat pentru ajutorul lui Dumnezeu, ca singură sursă a vitalizării noastre
lăuntrice. Adevărul interior se poate transpune și într-o relație mai umilă în raport cu semenii
noștri: „ ...dacă după zece minute de stat singuri cu noi înșine ne simțim în felul acesta, nu este
de mirare că și alții se vor simți la fel de plictisiți în compania noastră”. 15 Astfel potrivit
Mitropolitului este imperios necesar să stăm singuri cu noi înșine, înfruntând plictiseala și
extrăgând din acest lucru orice semnificație posibilă.

Statul cu tine însuți poate juca un rol important și în ceea ce privește chivernisirea,
gestionarea timpului care ni se pare greu de controlat în tensiunile și goana vieții. Acest exercițiu
al statului cu sine însuși fără a face nimic altceva în timpul acesta are ca scop oprirea timpului
care în zilele noastre devine din ce in ce mai presant. Prin practicarea acestei metode putem
ajunge la concluzia că lumea își urmează cursul obișnuit chiar dacă noi nu ne îndeplinim
sarcinile care ne presează atât de tare. Apoi se poate constata că grija pentru un viitor pe care
oricum nu-l cunoaștem și pe care nu-l putem determina este inutilă. Conștientizarea faptului că
noi trecem prin timp și nu timpul prin noi poate, de asemenea, să creeze ideea de stabilitate,
ducând la o stare interioară de liniștire, de control. Efectele acestui tip de meditație, realizată pe o
perioadă de timp prestabilită, pot fi extinse la situațiile concrete, stresante și presante ale vieții de
zi cu zi, putând aborda problemele cu mai mult control, liniște și siguranță de sine. 16

Concluzii
14
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, pp.107-108.
15
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.106
16
MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ, Școala rugăciunii, p.137.
 Lucrarea Mitropolitului Antonie se constituie astfel ca un îndrumar ce urmărește evoluția
spirituală a credinciosului prin practicarea rugăciunii ca element esențial al vieții duhovnicești.
Ea reprezintă mijlocul cel mai sigur, dar și cel mai important prin care omul poate ajunge la
comuniunea cu Dumnezeu și la perceperea prezenței Acestuia. Ea trebuie astfel înțeleasă ca o
relație care se naște între două ființe libere: omul și Dumnezeu.

Pentru ca demersul rugăciunii să progreseze atât în ceea ce privește cantitatea, cât și

calitatea sunt necesare anumite elemente de asceză, care au un rol de înlesnire a rugăciunii.
Astfel credinciosul trebuie să aibă în vedere detașarea de lucrurile materiale, dar și o luptă
împotriva gândurilor și o alungare a acestora, pentru ca sufletul despovărat să se poată ruga întru
mai multă libertate. Elementele de asceză fizică precum postul sau metaniile completează și
sporesc râvna rugăciunii.

De asemenea, trebuie conștientizate diferitele stări ale rugăciunii care pot fi integrate în
tipare diferite. Rugăciunea spontană care izvorăște „spontan” din interiorul sufletului ca expresie
a unei mari bucurii sau a unei cumplite deznădejdi este dublată de rugăciunea din convingere
care necesită o mai multă strădanie, întrucât este făcută în momentele de uscăciune sufletească.
Rugăciunea lui Iisus sau rugăciunea neîncetată a inimii reprezintă un model de rugăciune
desăvârșită, prin care creștinul se poate sfinți/desăvârși.

Modelul de meditație creștină pe care Mitropolitul Antonie îl oferă se constituie ca o

soluție la dezordinea și zgomotul lumii contemporane ce distrug echilibrul lumii interioare a
omului.

Bibliografie

Cărți
- ANTONIE, MITROPOLIT DE SUROJ, Școala rugăciunii, trad. Gheorghe Feodorovici, Editura
Sophia, București, 2011.

Site-uri

- https://doxologia.ro/viata-mitropolitului-antonie-de-suroj