Rugăciunea creştină înseamnă convorbirea şi unirea omului cu Dumnezeu.

Ea este o relaţie
interpersonală între Dumnezeu şi om, care nu poate fi asemuită nici cu meditaţia orientală şi
nici cu „mantrele” yoghinilor, întrucât după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Nimeni nu poate să
zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt” (I Co. 12, 3).

Drept urmare sporirea în rugăciune și înaintarea pe calea acestei comuniuni, depinde atât de
libera voinţă a omului cât şi de cea a lui Dumnezeu. În ambele cazuri este vorba de persoane
înzestrate cu libertate absolută și inviolabilă. Ceea ce aduce omul este buna sa intenţie, apoi
ostenelile și dorinţa de a se apropia, iar Dumnezeu pune harul Său.

În timp ce noi facem un pas, Dumnezeu, pentru a micşora distanţa, face o mie. Cu toate
acestea, neînsemnatul nostru pas către Dumnezeu este absolut necesar, pentru că astfel aratăm
dispoziţia, buna intenţie, şi îi dăm „dreptul” lui Dumnezeu să se apropie fără să încalce
libertatea noastră. Spre deosebire de diavol, Dumnezeu îi respectă omului la modul cel mai
riguros libertatea cu care El Însuşi l-a înzestrat. (Dionysios Farasiotis, „Marii iniţiaţi ai Indiei
şi Părintele Paisie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2000, p. 343).

Meditaţia yoghină, la fel ca şi toate celelalte tehnici hinduse sau buddhiste, este de fapt o
formă de „autohipnoză”. Cei care meditează sunt ghidaţi la început de un guru, astfel încât
temele de meditaţie sunt atent selectate dinainte.

Aşa se face că discipolii sunt dirijaţi uneori spre a-şi „reaminti vieţile anterioare”, ca în felul
acesta să îmbrăţişeze credinţa în reîncarnare. Alteori sunt dirijaţi să mediteze asupra figurii
gurului, sub pretextul însuşirii valorilor spirituale pe care acesta le întrupează. În realitate
însă, pe aceste căi ocolite vor fi conduşi spre a-l adora şi zeifica pe guru, devenind în final
uneltele lipsite de voinţă ale acestuia.

Prin meditaţie, adică în cea mai mare măsură prin autohipnoză si autosugestie, persoana este
determinată să-şi împletească singură lanţurile spirituale cu care se va lăsa târâtă în înşelare şi
sclavie. Guruşii utilizează însăşi puterea mentală a persoanei pentru a o supune. Este ca și
cum ar convinge-o să-şi scoată ochii cu propriile ei mâini (Ibidem, pp. 446-447).

De asemenea se observă diferenţele majore care sunt între ascetismul ortodox şi practica
yoga. Creştinul adoptă o poziţie refractară faţă de imaginaţie, concentrându-se doar asupra
realităţii, deoarece imaginaţia este considerată un teren extrem de primejdios, folosit prin
excelenţă de către diavol.

În acest sens, Părinţii bisericești numesc imaginaţia „puntea demonilor”, iar pe diavol îl
caracterizează ca fiind „mare scenograf”, „regizor” sau „născocitor”. Lucrarea imaginaţiei se
deosebeşte clar de adevărata lucrare a harului dumnezeiesc, care se face prin Duhul Sfânt,
fiind percepută în deplină cunoştinţă şi totdeauna în afara tărâmului imaginaţiei.

Vorbind despre imaginaţie, Sf. Nicodim Aghioritul spunea: „Deci, învaţă din acestea, iubite,
că diferite forme ale imaginaţiei, după cum sunt o invenţie şi născocire a diavolului, tot astfel
îi sunt foarte dorite lui. Pentru că după unii sfinţi imaginaţia e podul pe care trec demonii
ucigători şi se amestecă în suflet şi astfel îl fac loc de gânduri rele, urâte, de ocară şi al tuturor
patimilor necurate, sufleteşti şi trupeşti” (Sf. Nicodim Aghioritul, „Războiul nevăzut”, Edit.
Bunavestire, Bacău, 1999, pp. 90-91).

1
Diavolul, ca spirit creat, este mai apropiat de imaginaţie decât toate puterile sufletului, pe
care o utilizează pentru a-i amăgi pe oameni. Pe aceasta o are mai la îndemână şi o foloseşte
ca unealtă pentru a amăgi pe oameni şi pentru a-şi lucra patimile şi răutăţile sale.

Este foarte apropiat de imaginație deoarece şi el este „minte”, fiind zidit de Dumnezeu, la
început simplu, fără formă şi imaginaţie, ca şi ceilalţi îngeri dumnezeieşti.

Imaginaţia şi forma le-a iubit mai pe urmă. Şi imaginându-şi punerea scaunului său mai
presus de ceruri, închipuindu-se asemenea Celui Preaînalt, din înger luminos a devenit diavol
întunecat (Sf. Nicodim Aghioritul, „Paza celor cinci simţuri”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2000,
p. 231).

Aşadar, în vreme ce creştinii se feresc de imaginaţie în timpul rugăciunii, toţi guruşii caută să
o stimulează şi să o dezvoltă prin diversele mijloace de meditaţie, considerând-o „vehicul” şi
mod de a se apropia de dumnezeu. Bineînţeles, dumnezeul lor este cu totul altul decât
Domnul Iisus Hristos.

Prin urmare, analizând aceste aspecte legate de meditaţia orientală şi rugăciunea creştină, se
observă încă o dată diferenţele fundamentale care există între hinduism şi creştinism.

Yoghinii susţin că rugăciunea creştină ar fi asemenea cu „mantrele” lor. Astfel, pentru a-i
atrage pe cei care aparţin altor religii, ei pretind că există şi „mantre creştine”, precum
„Doamne, miluieşte”, care produc la rândul lor influenţe benefice asupra organismului uman.

Fără îndoială că se pot stabili anumite asemănări, însă deosebirile sunt esenţiale. Prin
cuvintele rugăciunii, creştinul afirmă cu credinţă că există un Dumnezeu Adevărat şi
Personal, în afara şi dincolo de sinele nostru. Iisus Hristos, ca unicul izbăvitor al omenirii,
este singurul care ne mântuieşte, în nici un caz tehnicile yoghine sau eforturile noastre
mentale.

Yoghiniii rostesc o serie de mantre de invocare a lui Shiva, Krishna, Rama, Kali, Vishnu, şi a
altor zei din panteonul hindus, chiar dacă începătorilor, care nu sunt pregătiţi pentru a se
închina idolilor, li se spune că prin repetarea mantrei se nasc nişte unde mentale, care
energizează în mod benefic anumiţi „centri” dinlăuntrul omului.

Celor care s-au lăsat convinşi că există şi alţi „dumnezei” în afară de Hristos, sunt învățați să
creadă că primesc binecuvântarea zeului invocat prin intermediul mantrei.

Cine se ascunde aşadar în spatele unor nume precum Krishna, Rama, Shiva? Pe cine invităm
de fapt să intre în sufletul nostru? Aceasta este marea miză a problemei (Dionysios Farasiotis,
op. cit., p. 351).

Un alt element fundamental care îi distinge net pe hinduşi de creştinii ortodocşi îl constituie
percepţia şi modul de raportare la practica mantrei, respectiv a rugăciunii. În ceea ce priveşte
desăvârşirea spirituală, se observă că hinduşii insistă în mod obsesiv asupra „metodei” sau a
„tehnicii”, care ar garanta automat obţinerea unor rezultate, chiar şi de natură spirituală.
Aşadar, dacă cineva cunoaşte şi aplică aşa-numitele „tehnici ascunse”, poate atinge chiar şi
despătimirea.

2
În creştinism însă, sporirea duhovnicească are la bază opţiunea liberă şi conştientă, prin care
omul asumă propria lui cruce şi urmează lui Hristos. Nimeni nu poate să devină mai bun din
punct de vedere moral executând nişte exerciţii fizice sau aplicând anumite tehnici de
respiraţie.

În opoziţie cu hinduismul, ortodoxia nu reduce rugăciunea la nivelul unor mijloace auxiliare

sau reţete tehnice. Mesajul ei se adresează prin excelenţă inimii omului, care se raportează la
Dumnezeu în mod conştient şi liber.

Dacă examinăm poziţia corporală din timpul rugăciunii şi cea specifică meditaţiei orientale,
se poate observa care este dispoziţia sufletească în cele două cazuri. În primul rând constatăm
o întoarcere spre sine a yoghinului, menită să-i conserve, într-un mod egoist, propriile
energii, precum şi lipsa dialogului personal între Dumnezeu şi om, dovada unui individualism
absolut.

Atitudinea rugătorului creştin este plină de smerenie, concretizată prin plecarea capului şi a
genunchilor înaintea lui Dumnezeu, în timp ce corpul yoghinului rămâne drept şi inert,
expresie a bizuirii pe sine şi a încrederii în capacitatea proprie de a atinge, prin efort singular,
culmea desăvârşirii spirituale, adică de a se „îndumnezeii” în afara harului divin, executând
diverse tehnici de meditaţie.

Creştinul este încredinţat că îndumnezeirea este darul lui Dumnezeu şi rodul conlucrării
dintre Dumnezeu şi om. De aceea ne rugăm cu credinţă în mila şi în iubirea lui Dumnezeu,
Cel care ne mântuieşte şi îndumnezeieşte.

Cel care a ajuns sălaş al Sfintei Treimi, se vede pe sine mai rău decât întreaga zidire,
cunoscând totodată că toate se lucrează prin puterea Domnului Iisus Hristos şi nu prin propria
lui vrednicie.

De cealaltă parte, gurul sau „sfântul” hindus crede că a atins desăvârşirea, devenind
„dumnezeu” în viaţă, de unde trufia demonică caracterizată prin pretenţia de a fi slăvit de toţi,
ca un adevărat zeu întrupat.

O minte care exerseaza meditatia si nu practica rugaciunea risca sa ajunga pe

varfurile mandriei si trufiei

 Doru Bem
 Articole
 Comentariile sunt închise pentru O minte care exerseaza meditatia si nu practica
rugaciunea risca sa ajunga pe varfurile mandriei si trufiei

O viziune simbolica asupra rugaciunii

Etimologia cuvantului ”rugă” vine din latina, de la cuvantul ”rogare”. Rugaciunea, conform
dictionarului, presupune o cere foarte insistenta catre altcineva. In cazul acesta, catre
Dumnezeu.
Ruga (rogare) presupune o insistenta puternica in fata Creatorului pentru a obtine o derogare,
adica o abatere exceptionala de la Lege, de la un regulament, etc.
Insa, intre acestea doua, mai este nevoie de ceva…Daca facem un pas in contemporaneitate,
ne mai lovim si de cuvantul ”Logare”, pe care il putem folosi in contextul nostru.
3
In acest caz, experienta rugaciunii ar trebui sa aiba trei stadii: prima este rogarea, a doua este
logarea si a treia, derogarea sau raspunsul lui Dumnezeu.
Ruga (rogarea) presupune intentia si actul in sine, cheia bagata in butuc, care poate fi cu totul
lipsita de valoare, atata timp cat omul nu face pasul catre logare, catre unirea cu lumea
spirituala de unde isi poate primi raspunsurile cu claritate. Insa in lumea spirituala nu este
vorba de un mecanism si nici de automatism.
Ruga trebuie sa tinteasca undeva, sa aiba o directie, sa se adreseze precis cuiva cu o intentie
clara: ”Doamne miluieste”, ”Doamne Iisuse Hristoare miluieste-ma pe mine pacatosul”,
”Slava Tie Doamne” sau alte forme de rugaciune cunoscute.
Logarea presupune numele utilizatorului si o parola. Numai cand acestea sunt corecte,
interfata, pagina in care te loghezi, te conduce automat acolo unde doresti.
Deci, ca sa poti accesa mailurile, raspunsurile si noutatile pe care le astepti, esti nevoit sa
treci prin acesti pasi cu rigoare si atentie.
Aceasta logare nu este o tehnica, nu este o formula magica, nu este o calitate a mintii.
Numele utilizatorului este foarte bine cunocut, enigma ramane parola.
Pe cei mai buni ”hackeri” dumnezeiesti ii gasim in Biblie. Unul dintre ei este prorocul David
cu al sau Psalm 50, care a ”bulversat” nu numai lumea aceasta, ci si pe cea a ingerilor. Ingerii
canta in coruri psalmii lui David. In psalmul 50 avem parola cu care el a luat Raiul, si inca cu
mare asalt!
”Inima infranta si smerita ”– aceasta este parola, explicata in mod limpede de insusi Hristos
prin smerenia Sa si prin exemplul vietii sale :” Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va
de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veți gasi odihna sufletelor voastre.”
Deci omul care se naste de sus, prin botez (utilizatorul), va reusi sa comunice si sa traisca cu
cei de sus cu o conditie, cu o parola, cu un mod anume, specific, de vietuire si simtire.
Pricina pentru care, de cele mai multe ori, nu simtim si nu vedem raspunsul clar al lui
Dumnezeu in rugaciunile noastre, este tocmai aceasta parola, modul specific de vietuire,
dulceata smeritei vietuiri.
Pentru un astfel de om, care are aceste virtuti, fiecare clipa este o implinire a voii lui
Dumnezeu, este in curentul unui permanent raspuns dumnezeiesc, intr-un viu dialog!
Vedeti, peste tot in marile religii, culturi ale lumii, se impune un mod specific de vietuire
pentru a obtine rezultatele scontate. Asemeni si in crestinism.
Cuvantul meditatie (meditation – en., meditation – fr., Meditation – ge., etc.) provine din
radacina latina mediatum – a fi intre, a fi in mijlocul.
In spatiul crestin, meditatia presupune tocmai aceasta pozitionare la mijloc, in esenta
lucrurilor prin transcederea formei. Mintea nu mai este atenta asupra formelor – gand,
formelor – cuvant, ci le transcede, le penetreaza si patrunde dincolo de ele. In acest fel se
obtine o stare de perfecta luciditate, de constienta, care e punctul de mediere intre minte si
inima. Meditatia, in acest caz, presupune linistirea mintii si pregatirea ei pentru urmatoarea
etapa, rugaciunea. O minte aglomerata de ganduri nu poate avea penetranta in rugaciune.
O minte limpede si un suflet curat, zboara cu viteza in inaltul inimii dumnezeisti.
Pe de alta parte, dezvoltarea imaginarului prin intermediul meditatiei, nu este benefic. Cu cat
mintea isi imagineaza mai multe lucruri intr-o meditatie (cu caracter spiritual), cu atat mai
mult ramane captiva formei.
O minte care exerseaza meditatia si nu practica rugaciunea risca sa ajunga pe varfurile
mandriei si trufiei.
Sa ne aducem aminte!
Meditatia nu implica smerenia sufletului si credinta in Dumnezeu, iar daca le implica, atunci
ea devine exploziva. Deci meditatia poate fi practicata si de un ateu.
Rugaciunea presupune smerenia inimii si poate fi practicata doar de cel credincios.

4
Meditatia pleaca din minte, iar rugaciunea pleaca din inima.
Aducerea mintii in inima, presupune tocmai aceasta stare de unificare a celor doua, care au
devenit, de la cadere incoace, contrare. Abia din acest punct de unificare a contrariilor, omul
incepe sa se inalte.
Logarea-Smerenia este benzina care porneste motorul. Rugaciunea este cheia.
Aceasta unificare poate avea loc si in cazul bolilor, accidentelor, incercarilor din viata. In
aceste situatii inima se inmoaie, se smereste, iar mintea se muta de la cele pamantesti, la cele
ceresti.
Exista un alt plan care transcede meditatia si rugaciunea, pentru ca si ele, la un alt nivel, tot
forme sunt. Ele se unifica la un moment dat transfigurand omul de la stadiul de omida, la
fluture! Cand devin una, omul incepe sa aiba o alta perspectiva asupra lumii si a creatiei, se
apropie de cunoasterea de Dumnezeu si i se reveleaza tainele creatiei si ale Creatorului. Asa
ne invata sfintii despre universul smereniei.
Acestea sunt o mica parte din diferentele intre meditatie si rugaciune.

Doru Bem

Arhimandritul Zaharia:

ZIDIREA INIMII PRIN TREZVIE ŞI RUGĂCIUNE

Trezvia ne este de mare trebuinţă în lucrarea rugăciunii şi în cultivarea inimii, căci ea

ajută mult la întoarcerea minţii către inimă şi mai apoi către Dumnezeu.1 Prin trezvie
omul îşi adună întreaga fiinţă înlăuntru, în strădania de a petrece pururi înaintea Feţei
lui Dumnezeu şi de a-I împlini poruncile.

Potrivit tradiţiei ascetice, fără trezvia sau atenţia minţii în timpul rugăciunii nu ne este cu
putinţă să împlinim prima şi marea poruncă, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu. Trezvia
stăpâneşte fiecare mişcare a minţii şi a inimii, aşa încât întoarcerea omului către Dumnezeu
să fie deplină şi în desăvârşită armonie cu Duhul Său, căci Dumnezeul nostru este un
Dumnezeu gelos, Care râvneşte la întreaga inimă a omului. De aceea creştinul caută să se
înfăţişeze înaintea Domnului la fiecare început de zi: îşi rânduieşte întreaga aşezare
lăuntrică prin aţintirea minţii în inimă şi în felul acesta îşi are pururi toată simţirea şi
cugetarea la Domnul.

O cale de a păstra această aşezare duhovnicească de-a lungul întregii zile este lucrarea de
bunăvoie a osândirii de sine. Când omul se judecă pe sine cu asprime, căindu-se înaintea
Domnului, toată mintea i se adună în inimă. Şi atunci poate să strige la Domnul „din
toată inima” şi să afle îndreptăţire de la El. Prin osândirea de sine se statorniceşte în noi
trezvia minţii şi de acum încolo „nu-i mai este uşor duşmanului să pătrundă prin
înşelăciune”2 în inima noastră.

Atenţia credinciosului în timpul rugăciunii, care se mai numeşte şi trezvie rugătoare, se

cuvine a se însoţi de stăpânire de sine şi răbdare. Acestea împiedică risipirea minţii şi o ţin
neîmprăştiată în lucrarea rugăciunii. Într-adevăr, potrivit tradiţiei noastre ortodoxe,
rugăciunea este ea însăşi o formă de trezvie, căci ea presupune neîncetata chemare cu
un singur gând a Numelui Domnului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”

5
Prima parte a rugăciunii este o mărturisire a credinţei în Dumnezeirea lui Hristos şi în Sfânta
Treime. Partea a doua, „miluieşte-mă pe mine, păcătosul”, este spovedania celui care se
roagă, recunoaşterea căderii omului (în dimensiunile sale personale şi universale), a
păcătoşeniei şi a nevoii lui de mântuire. Cele două părţi ale rugăciunii, mărturisirea
credinţei şi spovedania celui care se roagă, se completează una pe alta şi dau conţinut şi
plinătate rugăciunii.

La început, această rugăciune cu un singur gând (…) este rostită cu voce tare. Mai apoi,
ea se rosteşte lăuntric şi, în cele din urmă, prin împreuna-lucrare a harului, mintea
coboară în adâncul inimii omului, unde Numele Domnului îşi află sălaşul ce i se cuvine.
De aceea această rugăciune se mai numeşte şi rugăciunea minţii sau rugăciunea inimii.

Chemarea neîncetată a Numelui lui Hristos şi atenţia minţii la cuvintele rugăciunii cultivă în
om o statornică aplecare spre rugăciune. Încetul cu încetul, rugăciunea devine starea
firească a omului, veşmântul sufletului şi reacţia spontană a inimii la orice eveniment
din sfera duhovnicească. Această stare duhovnicească îşi vădeşte însemnătatea mai cu
seamă în ceasul morţii. Lucrarea rugăciunii minţii este, în cele din urmă, o pregătire
pentru viaţa cerească, căci cel ce se nevoieşte îşi aduce mereu aminte de sfârşitul vieţii
sale pe pământ. El învaţă să lepede toată grija cea lumească, aşa încât naşterea sa întru
împărăţia cea veşnică să fie fără durere şi, pe cât este cu putinţă, lipsită de primejdii.3

Coborârea minţii în inimă nu se înfăptuieşte prin mijloace artificiale, cum ar fi postura

corpului sau controlul respiraţiei. Fireşte, astfel de mijloace nu sunt cu totul lipsite de
valoare; ele pot fi de folos mai ales în perioadele de început ale vieţii duhovniceşti, dar să nu
uităm că este nevoie de îndrumarea unui duhovnic şi de smerenie din partea ucenicului.
Noi facem tot ceea ce ne stă în putinţă, însă numai prin harul lui Dumnezeu mintea
poate să se coboare în inimă şi să se unească cu ea.

Din păcate, în rândul celor lipsiţi de experienţă duhovnicească domneşte adesea această
confuzie, ba chiar înşelare, cum că ar exista o asemănare între Rugăciunea lui Iisus şi
yoga, meditaţia budistă sau transcendentală şi alte practici exotice extrem-orientale.
Însă asemănările sunt superficiale şi nu depăşesc nivelul „anatomiei” fireşti a sufletului
omenesc. Diferenţa fundamentală dintre creştinism şi alte credinţe constă în aceea că
Rugăciunea lui Iisus se întemeiază pe descoperirea Dumnezeului celui Viu, adevărat şi
personal, Cel Unu în Sfânta Treime. Nicio altă cale nu îngăduie posibilitatea stabilirii
unei relaţii vii şi personale între Dumnezeu şi cel ce se roagă.

6
 În religiile orientale nevoinţa are ca
scop despuierea minţii de tot ceea ce este mărginit şi trecător, aşa încât omul să se poată
identifica cu un „absolut” impersonal. Acest „absolut” este considerat a fi „firea” originară
a omului, fire care a suferit o anumită degradare şi degenerare odată cu intrarea în viaţa
aceasta pământească, multiformă şi pururi schimbătoare. O astfel de nevoinţă este
egocentrică şi întemeiată exclusiv pe voinţa omului. Datorită caracterului ei intelectual, ea
nu izbuteşte să angajeze întreaga fiinţă a omului, prin aceea că desconsideră cu totul inima.
În această tradiţie ascetică, toată strădania omului urmăreşte reîntoarcerea în acest
„absolut” anonim şi suprapersonal şi dizolvarea în el. Prin urmare, scopul acestei nevoinţe
este unul fundamental negativ: omul năzuieşte să-şi stingă sufletul („atman”) în oceanul
anonim al „absolutului” suprapersonal („brahman”).

In lupta sa de a se elibera de toată suferinţa şi nestatornicia acestei vieţi trecătoare, ascetul

oriental se cufundă în sfera noetică şi abstractă a aşa-numitei „fiinţe pure”, o sferă negativă
şi impersonală în care omul nu poate să-L vadă pe Dumnezeu, ci îşi contemplă doar
propriul sine. În această formă de nevoinţă, inima nu îşi găseşte locul, iar progresul
depinde exclusiv de voinţa omului de a reuşi. Upanişadele nu amintesc nicăieri că
mândria este o piedică în sporirea duhovnicească sau că smerenia ar fi o virtute. Acestui
fel de asceză îi lipseşte cu totul dimensiunea pozitivă a nevoinţei creştine, în care lepădarea
de sine duce la îmbrăcarea cu omul cel ceresc, la însuşirea unui fel de viaţă mai presus de
fire, al cărei izvor este Dumnezeu cel Unu şi adevărat, Care Se descoperă pe Sine omului.
Chiar şi în formele sale cele mai nobile, lepădarea de sine pe care o practică budismul nu este
decât jumătatea mai puţin importantă a problemei. Există şi primejdia ca mintea, petrecând
în „întunericul despuierii“4, să se întoarcă asupră-şi şi să se minuneze de frumuseţea sa
purtătoare de lumină. Însă, nepricepând că lumina aceasta este zidită, omul ajunge să
se închine „făpturii în locul Făcătorului” (Rom. 1, 25). Şi când mintea cade în înşelarea
îndumnezeirii de sine sau a idolatrizării de sine, atunci, potrivit cuvintelor Scripturii,
„se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi“ (Matei 12,45).

In cazul practicilor contemplative orientale omul nu Il vede pe Dumnezeu, ci se

contemplă pe sine însuşi. O astfel de contemplaţie nu trece dincolo de hotarele firii zidite,
7
nici nu se apropie în vreun fel de Adevărul Fiinţei primordiale, de Dumnezeul cel viu şi
nefăcut, Care S-a descoperit omului. Practicile orientale pot să ofere o oarecare relaxare
sau să sporească agerimea funcţiilor psihice şi intelectuale ale omului, dar „ce este
născut din trup, trup este” (Ioan 3, 6) şi „nu poate plăcea lui Dumnezeu” (cf. Rom. 8, 8).

Doar prin pocăinţă se ajunge la deplina şi adevărata despuiere a minţii de toată alipirea
pătimaşă de cele văzute şi vremelnice ale lumii acesteia. Pocăinţa este un dar de la
Dumnezeu, iar durerea inimii odrăslită de harul pocăinţei nu numai că dezlipeşte mintea
de cele stricăcioase, ci o şi uneşte cu cele nevăzute şi veşnice ale lui Dumnezeu. După cum
spuneam, despuierea minţii, ca scop în sine, nu rezolvă problema decât pe jumătate,
pentru că rămâne o strădanie omenească ce nu depăşeşte hotarele lumii zidite. În
creştinism, însă, ascetul se nevoieşte nădăjduind şi aşteptând ca sufletul să-i fie
înveşmântat în harul lui Dumnezeu, singurul care îl poate duce la plinătatea vieţii
veşnice pentru care a şi fost zidit.

Mulţi îl admiră pe Buddha şi îl compară cu

Hristos. Buddha stârneşte admiraţia mai ales datorită înţelegerii sale pline de compasiune
faţă de condiţia omului şi datorită iscusitei sale învăţături despre eliberarea de suferinţă. Însă
creştinul ştie că Hristos, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui, prin Patima, Crucea, Moartea şi
Învierea Sa a luat asupră-Şi, de bunăvoie şi fără de păcat, toată suferinţa omenească,
arătându-Şi astfel desăvârşita Sa dragoste. Prin aceasta a tămăduit zidirea Sa de rana
cea aducătoare de moarte pricinuită de păcatul strămoşesc, făcând din ea o „făptură
nouă” spre viaţa cea veşnică.

În lucrarea rugăciunii, durerea inimii este de mare preţ, pentru că prezenţa ei este
semnul că nevoitorul nu este departe de calea cea adevărată şi sfântă a iubirii lui
Dumnezeu. Dacă Dumnezeu Şi-a arătat dragostea desăvârşită faţă de noi prin suferinţă,
la fel şi omului i se dă prilejul ca prin suferinţă să răspundă cu dragoste la dragostea lui
Dumnezeu. Omul îşi exprimă dragostea prin rugăciune. Dacă ne rugăm, înseamnă că-L
iubim pe Dumnezeu; faptul că nu ne rugăm arată că nu-L iubim, căci măsura dragostei
noastre de Dumnezeu este dată de măsura rugăciunii noastre. Sfântul Siluan identifică
iubirea de Dumnezeu cu rugăciunea, iar Sfinţii Părinţi spun că uitarea de Dumnezeu este cea
mai mare patimă. Când ne războieşte o patimă, noi putem să-i stăm împotrivă prin
chemarea Numelui lui Dumnezeu. Cu cât ne smerim mai mult şi Il chemăm pe
Dumnezeu în ajutor, cu atât devenim mai puternici duhovniceşte şi biruim patima. Însă
când uităm de Dumnezeu, ne lipsim de arma rugăciunii şi atunci nimic nu-l împiedică
pe vrăjmaş să ne răpună. Iată de ce Sfinţii Părinţi consideră că uitarea de Dumnezeu este
cea mai mare patimă.

8
Note:

1 „Atenţia minţii căutând rugăciune, va afla rugăciune“, Evagrie Monahul, Cuvânt despre
rugăciune, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. vol. 1, Ed. Harisma, Bucureşti,
1992, p. 111.

2 Fericitul Arhimandrit Sofronie, Despre rugăciune, p. 140.

3 Cf. Despre rugăciune, p. 134.

4 Vezi Arhimandritul Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, pp. 196-197.

(din: Arhimandritul ZAHARIA ZAHAROU, “Omul cel tainic al inimii”, Editura

Basilica, 2014)

Din aceeasi carte:

 TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin

coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant,
STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului
pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”
 PLANSUL – INTOARCEREA IN RAIUL DIN CARE NE-AM
IZGONIT PRIN RAZVRATIRE – Parintele Zaharia Zaharou despre
lucrarea restauratoare a pocaintei (I)
 PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti
mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele
Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA
REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM
FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”
 Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca
LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta –
singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui
Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu
 PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare,
suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE
SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA
NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe
altele
 “Că văzură ochii mei mântuirea Ta…”: PAZIND IN INIMA, INTRU
NADEJDE, MANGAIEREA HARULUI, IN ASTEPTAREA ZILEI
CELEI MARI. Predica Arhim. Zaharia de la Essex despre legatura
intre INTAMPINAREA DOMNULUI si A DOUA VENIRE. “Nu putem
avea o atitudine neutră faţă de Hristos”

9
 ***

Legaturi:

 Sfaturi ale Staretului Partenie de la Pecerska DESPRE TREZVIE SI

LUPTA DUHOVNICEASCA
 TINE CANDELA INIMII APRINSA! – Invataturile esentiale ale
Parintelui Serghie despre duhul si practica rugaciunii
 “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU
LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea
Mirelui
 “CUVINTE DIN INIMĂ” ALE FERICITEI STAREŢE MACRINA (I):
“Diavolul se bucura atunci cand vede moleseala. Au venit vremurile din
urma si de aceea eu voi lucra cu ceasul, ca sa nu pierd niciun minut
pentru dragostea lui Hristos”
 Maica Macrina Vassopoulos (II) despre PUTEREA RUGACIUNII,
ASCULTARII SI TREZVIEI: “Rugaciunea este cel mai mare dar pentru
om. Sa nu traim usuratic, fara profunzime, SA NU FIE VIATA
NOASTRA SUPERFICIALA SI DE NIMIC. Cand omul are luare-aminte
si rugaciune, il umbreste Harul lui Dumnezeu”
 Stareta Macrina Vassopoulos: “MAICA DOMNULUI VREA SA-I
VORBIM, SA-I SPUNEM UNA SI ALTA… Si Hristos vrea sa strigam la
El, vrea sa-L chemam. El este Cel iubit si vrea ca toata dragostea noastra
sa I-o dam Lui”

***

 PARINTELE SOFIAN: RUGACIUNEA INIMII TREBUIE INSOTITA

NEAPARAT DE LUPTA CU PATIMILE SI DE SMERENIA
ADEVARATA, A INIMII
 CUVIOSUL PARINTE SOFIAN – inedit: CONFERINTA VIDEO
emotionanta despre RUGACIUNE si PRACTICA RUGACIUNII LUI
IISUS (1996)
 INSELARI SUBTILE, DAR MORTALE IN VIATA
DUHOVNICEASCA: Cum poate fi confundat harul cu stari sufletesti
in Rugaciunea lui Iisus? Poate ajunge chiar impartasirea sa hraneasca
ratacirile noastre, cand uitam scopul Sfintelor Taine?
 Parintele Petroniu Tanase despre rugaciunea inimii si confuziile privind
isihasmul: CUM SE POATE RUGA NEINCETAT UN MIREAN, CE
CONDITII SUNT OBLIGATORII?
10
 RAZBOIUL CU METANIILE IN MANA: Parintele Porfirie despre
rugaciunea mintii (rugaciunea lui Iisus) – conditii si riscuri
 PARINTELE DIONISIE DE LA COLCIU: “Sa facem ceea ce putem!
Sa ne osarduim, sa nu fim nepasatori, ca nepasarea e cea mai mare
primejdie”
 SFATURI DUHOVNICESTI DE LA PARINTELE PROCLU (I):
“Duhul Sfant se lasa simtit pe masura ce duce cineva viata de pocainta”
 Gheron Iosif: “Nu avem haina de nunta, de aceea trebuie sa ne curatim”.
PLANSUL, CHEMAREA LUI DUMNEZEU, RENUNTAREA LA
PACAT, SPOVEDANIA…
 DIN SCRISORILE PARINTELUI IOAN KRESTIANKIN – “Povatuiri
pe drumul crucii” vietii in lume, in familie: “Fara Dumnezeu nu este si
nu poate fi pace in inima”
 Parintele Paisie Aghioritul despre RAZBOIUL VRAJMASULUI
IMPOTRIVA RUGACIUNII si MIJLOACELE DE CARE NE PUTEM
AJUTA PENTRU A NE RUGA
 Staretul Efrem Vatopedinul in Romania (2000) despre RUGACIUNEA
LUI IISUS si NADEJDEA IN IUBIREA LUI DUMNEZEU SI IN
GRIJA MAICII DOMNULUI
 Parintele Efrem de la Vatopedi in Romania. Cuvant din Sfantul Munte:
INTOARCERE LA TRADITIE SI LA PARINTI, LEGATURI
STRANSE CU MANASTIRILE!
 PARINTELE EFREM VATOPEDINUL: Staretul Iosif staruia mult
asupra legaturii personale a credinciosului cu Hristos. Hristos ca
Dumnezeu-Om, om desavarsit si Dumnezeu desavarsit, nu este o idee,
nu este o „forta superioara”, ci este persoana – Persoana desavarsita,
absoluta, Persoana vesnica
 Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti,
Durau, sept. 2011 (VIDEO): “Sa aducem multumire lui Dumnezeu
continuu si pentru toate!”
 INDEMN LA CITIREA PSALTIRII IN POSTUL MARE si la mai
multa rugaciune pentru intreaga lume – de la PARINTELE STARET
MELCHISEDEC AL PUTNEI. Plus: AVERTISMENT fata de caderile
“de-a dreapta” (audio + text)
 PARINTELE MELCHISEDEC, STARETUL MAN. PUTNA: “Avem
nevoie de multa rugaciune si priveghere! Neamul si omenirea intreaga
gem, dorind rugaciunea!”

11
  PARINTELE EFREM FILOTHEITUL (Arizona) despre razboiul
duhovnicesc, nevazut: “Totul incepe cu gandurile”! (VIDEO
SUBTITRAT)

***

Sfantul Ignatie Briancianinov despre diverse forme de INSELARE si despre

cauza lor esentiala: lipsa pocaintei, a inimii infrante (2). AVIZ CELOR CARE
CAUTA IN RUGACIUNE TRAIRI INALTE SI “EVOLUTIE SPIRITUALA”

 PARINTELE SOFRONIE – SCRISORI CATRE DAVID BALFOUR:

“Trei lucruri nu inteleg: o credinta adogmatica, un crestinism
nebisericesc, un crestinism fara nevointa”
 STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX DESPRE CREDINTA
ORTODOXA versus ratacirile catolice, protestante, orientale (inclusiv
despre karate, magie, Filioque)
 EREZIILE KARMEI SI REINCARNARII in lumina invataturii
ortodoxe. De la HINDUISM si BUDISM la ratacirile apusene NEW
AGE

12