Talcuirea Apocalipsei

Arhimandrit Athanasie Mitilinaios,
„Noul Gură de Aur” (1927-2006)
Omilii la Cartea Apocalipsei

Volumul întâi
Arhimandrit
Athanasie Mitilinaios,
„Noul Gură de Aur” (1927-2006)
OMILII
LA CARTEA
APOCALIPSEI
Volumul întâi
Traducere din limba engleză:

Mădălina Reznic
EDITURA EGUMENI[A
2019
Traducerea s-a făcut după:
Revelation
The Seven Golden lampatands
Volume I
Archimandrite Athanasios Mitilinaios

1927-2006
Translated & Adapted by Constantine Zalalas

2nd Edition
Copyright © 2016 Zoë Press
© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Introducere 5
Prefaţă
Să nu creadă cineva că aceste omilii au ca scop

să încânte sau să se facă plăcute urechilor. Scopul
este acela de a învăța, de a descoperi adevărul, voia
Domnului; să ne trezească conștiința, să mustre, să
mângâie, să întărească, să reconsidere poziții greșite
și să arate calea către pocăință și mântuire. Acesta
este scopul temelor și a tâlcuirilor ce ne stau înainte.
Din Omilia 28
În ciuda miilor de omilii rostite de părintele Atha-

nasie Mitilinaios, acesta încă nu este destul de cunoscut
nici în Grecia, nici în celelalte țări. Aceste omilii, înre-
gistrate pe casete încă din anii 70-80, apoi pe cd-uri și pe
alte medii de stocare, în ciuda faptului că sunt destul
de răspândite în limba greacă pe internet, au cunos-
cut foarte puține editări, și acelea, fragmentare, con-
ținând diverse omilii la praznice sau la anumite locuri
din Scriptură. Transcrierea, adaptarea și celelalte etape
necesare publicării lor nu a fost o sarcină la îndemâna
oricui.
Paradoxal, prima publicare serioasă a omiliilor sale
s-a făcut nu în limba greacă, ci în limba engleză, da-
torată unuia dintre ucenicii săi, Constantinos Zalalas,
care, alături de alți colaboratori, le-au făcut cunoscute
publicului american ortodox în format audio1. Succesul
1
Vezi colecția oferită gratuit pe www.saintnicodemos.org
6 Introducere
acestora în acest format, a cerut apoi și publicarea lor în

volum.
Aceste omilii, rod a diferite osteneli, au fost publi-
cate și în Grecia pe diverse pagini de internet în format
audio. Doar o mică parte din ele se găsesc și transcrise
în grecește și publicate, sub formă de broșuri. Ostenea-
la lui Constantin a primit încă dintru-nceput imboldul
și binecuvântarea părintelui Athanasie. Ajutat de cola-
boratori voluntari ai Editurii Zoë Press, însuflețiți de
duhul părintelui Athanasie, domnul Zalalas a reuși să
ajungă până în anul 2017 la volumul 4 al seriei de Omilii
la Cartea Apocalipsei, aceasta fiind programată a se pli-
ni în 5 volume.
Redactând această lucrare, tradusă din limba en-
gleză, am cercetat totuși Mănăstirea „Komnineiou” și
„Sfântul Ioan Teologul” din Stomion, Larisa, întrebând
dacă nu cumva s-a publicat și o ediției grecească a ei;
pe lângă binecuvântarea de a publica versiunea noastră,
am primit și o transcriere a volumului 1, nepublicată, pe
care am consultat-o acolo unde traducerea engleză sau
cea română păreau că nu reușesc să redea întocmai sen-
sul menit de părintele Athanasie. Deocamdată nu avem
informații despre alte transcrieri. Am marcat aceste lo-
curi în note.
Pentru a sublinia mai bine osteneala lui Constan-
tin întru editarea acestor omilii și relația lui cu Părin-
tele Athanasie, care au condus la publicarea omiliilor,
redăm mai jos mărturia lui, prezentă în Introducerea la
ediția engleză:
*
L-am întâlnit pe Gheronda la sfârșitul lui Septem-
brie 1988, de praznicul Sf. Ioan Teologul, în timp ce par-
Introducere 7
ticipam la o priveghere de noapte la mănăstirea sa. Deși

greaca mea era destul de săracă atunci (…), fusesem
de ceva vreme cu adevărat fermecat de sfânta, duhov-
niceasca înțelepciune a omiliilor sale, încă dinainte de
prima întâlnire cu el.
Șederea mea de trei zile la mănăstirea Bătrânului
mi-a lăsat o impresie nepieritoare asupra mea, astfel că
Bătrânul a devenit de atunci părintele meu duhovnic
pentru anii ce au urmat. De fapt, impresia a fost atât de
copleșitoare, încât nu am putut să nu împărtășesc apoi
bogăția de înțelepciune a Starețului cu rudele, prietenii
și în întâlnirile catehetice.
Unii dintre prietenii mai apropiați mi-au cerut să
traduc câte ceva din această bogăție și, cu binecuvân-
tarea Starețului, au fost traduse și adaptate în limba
Engleză o mulțime de predici. La începutul anilor 90,
revelația profetică a Sfântului Ioan a constituit „spe-
cialitatea zilei” din meniul posturilor TV evangheliste
(protestante, n. trad.). Am observat faptul că mulți din-
tre creștinii noștri ortodocși își satisfăceau căutările lor
metafizice și, uneori, anumite curiozități bolnăvicioase,
prin comutarea pe aceste canale. Se întâmpla că, în acea
vreme, obișnuiam că ascult unele omilii pe această temă
ale părintelui Athanasie. Își terminase seria de omilii de
cca. 1.000 de ore, rostite începând cu septembrie 1980
până în aprilie 1984.
Simțind nevoia să împărtășesc mai departe vizi-
unea creștin-ortodoxă, de mare nevoie atunci, pentru
aproximativ șase luni am purces la traducerea și adap-
tarea selectivă a omiliilor sale, cu scopul de a oferi o po-
ziție ortodoxă asupra unor teme precum: ecstazul (ră-
pirea la cer, n. trad.), A Doua Venire, mileniul și înțele-
8 Introducere
gerea ortodoxă privitoare la Antihrist. Am fost atras cu

deosebire de conținutul profund hristologic al textelor
privitoare la cele șapte Biserici și Asia Mică (Apocalipsa
cap. 2-3). Nu concepeam că, doisprezece ani mai târziu,
îmi voi susține teza de Master în Teologie Dogmatică pe
aceste omilii (Tesalonic 2010).
Am socotit că lucrarea Bătrânului asupra Apo-
calipsei este una foarte importantă pentru următoarele
pricini. Prima: întotdeauna își sprijină exegeza pe im-
portanți Părinți ai Bisericii precum Sfântul Andrei al
Cezareei, Aretha al Cezareei și alți Părinți bisericești
care au cercetat anumite pasaje ale Apocalipsei. A doua:
lucrarea lui se caracterizează prin claritate și simplitate
(chiar dacă este una săvârșită pe larg, n. trad.), deoare-
ce se întemeiază pe o exegeză analitică specializată, ce
a pus în mișcare vastele cunoștințe de Vechiul și Noul
Testament ale Starețului, ce l-au făcut în stare să tâl-
cuiască Scriptura prin Scriptură. A treia: Starețul nu a
sucombat ispitei de a se preface într-un proroc ale vre-
murilor de față, prin folosirea patului procustean ca me-
todă de prorocie, adaptând, așa-zicând, prin „îngustare
și extindere” teme ce abundă în comentariile exegeților
eterodocși, dar și, nu puțini, ortodocși, care au trecut
cu vederea sfatul Sf. Irineu: „E mai neprimejdios și mai
sigur să așteptăm plinirea profeției decât să ghicim sau
să prezicem”2.
La Praznicul Cincizecimii din anul 1997, într-o con-
versație cu Starețul, i-am transmis faptul că analiza celor
2
Irenaeus, Against Heresies V, 5 30.2: «Ἀσφαλέστερον καὶ
ἀκινδυνότερον τὸ περι μένειν τὴν ἔκβασιν τῆς προφητείας ἢ
τὸ καταστοχάζεσθαι και ἀπομαντεύεσθαι.»
Introducere 9
șapte biserici din Asia Mică este una foarte ziditoare și

că aș vrea să traduc unele dintre aceste omilii. Bătrânul,
în maniera sa, gingașă, a pus următoarea întrebare: „N-ai
putea porni de la începutul cărții?” Gheronda, mi-ar lua
zece ani ca să traduc o sută de omilii!” Au trecut zece
ani, iar o treime din lucrare încă își așteaptă finalizarea.
Starețul a adormit în Domnul pe 23 Mai, 2006.
Ultima mea întâlnire cu el a fost pe data de 22 mai,
2005. La sfârșitul acestei întâlniri, i-am prezentat opt-
sprezece discuri mp3 conținând toată lucrarea de tra-
ducere, digitalizată de Adrian T.
Devenind foarte emoționat, a slăvit pe Dumnezeu
și a zis: „Fiii mei, nu m-am așteptat niciodată ca vreu-
na din aceste omilii să părăsească Larisa. Dau slavă lui
Dumnezeu pentru toate!”
Îi sunt cu totul îndatorat Părintelui Athanasie pen-
tru cei douăzeci de ani cât l-am cunoscut și pentru ade-
vărata sa dragoste și călăuzire. El se odihnește acum, dar
omiliile lui constituie încă dieta zilnică pentru mii de
oameni din toată lumea, în special în limba greacă.
În acest moment, nu cred că exagerez dacă spun că
fără efortul voluntar și jertfa a mulțime de oameni de-a
lungul anilor, circulația acestor omilii ar fi fost imposi-
bilă. Acum aproape cinci ani, o adolescentă a transcris
una din omiliile noastre în format text. Acest lucru ne-a
dat un imbold în plus să avansăm și să reușim să avem
transcrise și restul omiliilor transcrise de un grup de vo-
luntari din toată țara, coordonați cu eforturile neobosi-
te ale Mariei Eliades, mama acestei fete.
De asemenea, un număr de redactori au asigurat un
sprijin continuu întru adaptarea graiului vorbit la textul
10 Introducere
scris, fără a pierde caracterul omiletic al lucrării Bătrâ-

nului, o sarcină nu tocmai ușoară.
Mulțumirile mele se îndreaptă către toți aceștia po-
meniți aici, pentru care ne rugăm lui Dumnezeu ca să-i
binecuvânteze cu prisosință și să ne păzească și pe mai
departe, pentru a putea continua lucrarea începută.
Constantine Zalalas
Iulie 2009
Revizuită 2016
Viața Părintelui Athanasie Mitilinaios 11
Viața Părintelui
Athanasie Mitilinaios
Părintele Athanasie Mitilinaios s-a născut în 1927

în Kifisia, o suburbie a Atenei, Grecia. Tatăl său, George,
era din Mitilini, iar mama sa, Eufrosina, era din Samos.
Lipsurile din educația formală a părinților săi au fost
compensate prin înțelepciune și trăire duhovnicească,
moștenire prisositoare lăsată copiilor: Athanasie și sora
lui, Grammatiki.
Chiar înainte de anii adolescenței, părintele a fost
atras de viața trăită în cucernicie, de sfințenia și litur-
ghiile pline de zdrobire ale părintelui său duhovnicesc,
ieromonahul Athanasie Hamakiotis. Athanasie a studi-
at Sfânta Scriptură încă de la o vârstă fragedă și a ținut
lecții biblice prin vecini și la Școala specială de la Averof.
A absolvit două școli tehnice de radioelectronică în Ate-
na, timp în care a servit în forțele aeriene grecești.
În 1960, când preotul paroh, ieromonahul Iacov
Schizas, a fost ales Mitropolit al Larisei, Athanasie a
fost rugat să intre în sfânta preoție și să-l ajute pe Mi-
tropolitul Iacov în lucrarea sa. După multă rugăciune și
cu binecuvântarea părintelui său, Athanasie a fost tuns
călugăr de către mitropolit, fiind ulterior hirotonit în
preoție. Prima lui dragoste însă a rămas semănarea cu-
vântului dumnezeiesc. El a organizat clase catehetice
pentru toate grupele de vârstă în orașe și la țară, în bise-
12 Viața Părintelui Athanasie Mitilinaios
rici și în cazărmi de armată. Timp de zece ani a cultivat

întreaga zonă a Larisei, plantând și plivind, spovedind,
rugându-se, liturghisind, hrănind și slujind poporului
lui Dumnezeu.
În noiembrie 1970, s-a lăsat convins de dorința
sfântă a celor mai apropiați ucenici ai săi de a deveni
Gheronda sau Bătrân și a reînființat sfânta mânăstire
abandonată din Komnineiou, în Stomion, un sat la trei-
zeci de mile spre est de Larisa, cu vedere spre coasta Mă-
rii Egee. Chiar și după instalarea sa ca stareț, el nu și-a
abandonat turma din Larisa, ci a continuat să meargă
în oraș în după-amiezele de duminică și zilele de luni.
Acest program riguros (5-7 prelegeri pe săptămână) și
nopțile nedormite timp de peste patruzeci de ani, au
subminat starea de sănătate a Bătrânului.
Darul său de predicator a fost de așa natură încât
zeci de mireni, profesioniști și intelectuali călătoreau
din Atena, Salonic și orașele din apropiere pentru a fi
hrăniți cu laptele cel duhovnicesc şi neprefăcut (cf. 1 Petru
2, 2). Zeci de casetofoane și camere video au înregistrat
peste 4.000 de omilii impregnate cu discernământul
său patristic, eclesiastic, duhovnicesc și drept-slăvitor.
Totuși, aceasta este doar o fracțiune din lucrarea sa, de-
oarece majoritatea omiliilor Bătrânului nu au fost nici-
odată consemnate. Omiliile sale înregistrate au fost și
continuă să fie difuzate de către posturile de radio din
Grecia și din străinătate.
Mulți călugări din Muntele Athos au fost însuflețiți
de marele dar al Bătrânului și continuă să ofere discu-
țiile înregistrate pelerinilor din Sfântul Munte, inițial
prin casete audio, mai apoi pe cd, dvd etc. Uriași părinți
duhovnicești ai zilelor noastre, cum ar fi Sfântul Paisie
Viața Părintelui Athanasie Mitilinaios 13
Aghioritul și stareța Makrina din Volos, au înțeles și ei

măreția darurilor Bătrânului. Teoclit Dionysiatul, călugăr
intelectual aghiorit, editor și autor a spus acestea despre
părintele Athanasie: „În zilele noastre, Dumnezeu ne-a
dat un om cu darul tâlcuirii Scripturii”. Astăzi, monahi
și mireni din întreaga lume se hrănesc cu roadele du-
hovnicești ale Bătrânului.
La 23 mai 2006, la vârsta de 79 de ani, și după o
îndelungă suferință, părintele Athanasie s-a mutat la
Domnul.
Îi cerem mijlocirile și binecuvântarea asupra lucră-
rii prezente și ne rugăm ca într-o bună zi să fim cu toții
împreună în Împărăția Cerurilor.
Omilia I 15
Omilia I
Introducere la Apocalipsă
12 octombrie 1980
Prin harul Dumnezeului nostru Celui Întreit, am

ajuns din nou în luna octombrie, atunci când majori-
tatea dintre noi ne pregătim pentru iarnă, iar fermierii
pregătesc câmpurile de arat. Așa cum agricultorii merg
la ogoarele lor pentru a semăna grâul, în același chip și
cuvântul lui Dumnezeu trebuie să iasă la iveală și să fie
semănat. Un semănător a ieșit să semene sămânța sa
(Luca 8, 5-15). Cuvântul lui Dumnezeu nu se ivește la
pregătirea sau aratul pământului, ci doar pentru ca ace-
la să fie semănat. Pregătirea terenului este responsabi-
litatea omului3.
3
Un exeget modern afirmă că în vremea Noului Testament,
obiceiul era ca întâi să se semene și apoi să se are, acesta fiind, în
acest sens, și baza pildei lui Hristos. Am putea spune că ambele va-
riante sunt valabile: semințele cuvintelor/rațiunilor dumnezeieşti
(care-I vădesc existența și lucrarea) sunt prezente în creație și/sau
în firea omului încă de la facerea lumii, rodirea lor depinzând de
osteneala omului. Dar Dumnezeu a semănat și direct, venind în
trup, făcându-se, după Sf. Maxim Mărturisitorul, chiar El sămânţă
în pântecele Fecioarei, apoi semănând cuvintele mântuirii în pă-
mântul pe care l-a întâlnit (n. red.).
16 Arhimandrit Athanasie Mitilinaios
Odată ce auzim cuvântul lui Dumnezeu, felul în

care îl auzim și îl percepem, precum și modul în care
acesta lucrează în viața noastră, depinde întru totul de
noi. În orice caz, Semănătorul vine și seamănă în mod
constant. Acesta este ieșirea lui Dumnezeu, o ieșire iu-
birii pentru zidirea Lui4. Dumnezeu a vrut să fie alături
de poporul Său; El a făcut acest lucru prin Întruparea Sa
și continuă să vină și să semene cuvântul adevărului Său
dumnezeiesc.
Uneori cuvântul lui Dumnezeu cade pe sol tare și
bătătorit, nemuncit și nearat. Din acest motiv, țarina
inimii rămâne neschimbată, așa cum se întâmplă cu cel
care aude cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l ia în seamă.
Cuvântul lui Dumnezeu mai cade și în inimile nesta-
tornice, ale celor care se entuziasmează cu ușurință. Ei
simt o bucurie interioară pentru cuvântul lui Dumne-
zeu, dar, atunci când ies pe ușa casei, uită totul. Alte
semințe cad pe inimi care făgăduiesc multe și trasează
frumoase hărți duhovnicești, dar sunt copleșite de o mie
și una din grijile acestei vieți, care îneacă răsadurile lui
Dumnezeu. În cele din urmă, aceste inimi nu aduc rod.
Ne rugăm ca nimeni să nu facă parte din categoriile de
mai sus. Nu, preaiubiții mei, cuvântul lui Dumnezeu
trebuie să cadă pe sol bun și fertil, ca să aducă rod, ro-
dul sfințeniei. Aceste inimi trebuie să accepte cuvântul
lui Dumnezeu cu frică și smerenie, pentru ca ele să se
înmulțească de treizeci, șaizeci și o sută de ori (cf. Matei
13, 8-23; Marcu 4, 8-20).
4
Cf. Ioan 8, 42: „Zis-au lor Iisus: […] că eu de la Dumnezeu
am ieşit şi am venit; că n-am venit de la Mine însumi, ci Acela m-a
trimis” (n. red.).
Omilia I 17
În acest an, prin harul lui Dumnezeu avem mare-

le prilej de a semăna cuvântul Său din Apocalipsă, care
este ultima carte a Noului Testament. Ea reprezintă
concluzia întregii Scripturi și îi corespunde în chip în-
semnat Facerii, prima carte a Bibliei.
Facerea și Apocalipsa formează o axă a căderii și
mântuirii omului. Dacă Facerea face referire la istoria
căderii omului, Apocalipsa se referă la istoria restaură-
rii și a mântuirii lui. Facerea descrie crearea lumii și a
omului și este ca o frumoasă dimineață a lumii create și
văzute. Însă la îndemnul Diavolului, bărbatul și femeia
au căzut în păcat, iar pe lângă păcat, atât moartea cât și
stricăciunea au intrat în lume. Aparent, a fost tăgăduit
planul cel frumos al lui Dumnezeu de a avea aproape
creația Sa, astfel încât ea să se unească cu El, să fie în-
dumnezeită și sfințită. Cu toate acestea, ceea ce Dum-
nezeu a creat nu poate fi anulat sau tăgăduit. Pentru a
reînnoi zidirea văzută, iconomia lui Dumnezeu a adus
întruparea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi –
Iisus Hristos.
Lumea nu L-a acceptat pe Iisus Hristos și L-a răs-
tignit, însă planul de mântuire nu a fost tăgăduit. Prin
moartea Sa pe Cruce, Hristos a zdrobit pe Diavolul; prin
învierea Sa, moartea și stricăciunea au fost biruite. Deci
Biserica, Trupul lui Hristos, continuă să călătorească
prin istorie, confruntându-se cu multe necazuri, tul-
burări și martiraj cauzate de puterile potrivnice Dom-
nului, cele care luptă contra Lui, răstignind Trupul lui
Hristos în mod continuu. În cele din urmă, Biserica va fi
victorioasă și triumfătoare, pentru că Hristos a biruit pe
Diavolul, lumea și moartea. Biserica sfințește natura și
o conduce către Împărăția lui Dumnezeu.
Dacă Facerea ne relatează crearea omului și căderea

lui, Revelația descrie în chip apocaliptic călătoria Bise-
ricii și a credincioșilor prin istoria creației; mai precis,
renașterea, re-crearea și slava veșnică a omului și a cre-
ației celei văzute. Revelația, pe care o introducem as-
tăzi, conține întreaga taină a planului dumnezeiesc, al
iconomiei dumnezeiești, de la Întruparea Cuvântului
lui Dumnezeu până la a Doua Venire a lui Hristos, Ziua
Judecății și venirea Împărăției lui Dumnezeu.
Să ne închipuim o vedere panoramică: taina În-
trupării manifestată limpede într-o singură scenă din
Apocalipsă. În capitolul al doisprezecelea citim despre
femeia care ține în brațe un prunc. Înainte de a-l naș-
te, fiara aștepta ca femeia însărcinată să nască pentru a
putea prinde și devora nou-născutul. Când s-a născut
copilul, femeia a fost dusă în pustiu, iar fiara a scuipat
un râu de apă în care să o înece. Cu toate acestea, fiara
nu atinge copilul, deoarece el se ridică la cer. Prietenii
mei, aceasta este întreaga poveste a Întrupării.
Conform unuia dintre Părinții Bisericii noastre,
Diavolul căuta fecioarele Vechiului Testament ca să vadă
care dintre ele L-ar naște pe Mesia. Potrivit Sfântului
Ignatie al Antiohiei, băiatul a scăpat atenției stăpâni-
torului acestei lumi (cf. Ioan 12, 31; 14, 30). Diavolul nu
avusese știre despre nașterea Fiului lui Dumnezeu din
Fecioară5, așa că el stătea mereu de veghe. Vedem acest
lucru foarte clar în Apocalipsă. Iar coada lui târa a tre-
ia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Şi
balaurul stătu înaintea femeii, care era să nască, pentru
ca să înghită copilul, când se va naşte (Apocalipsa 12, 4).
5
Sfântul Ignatie al Antiohiei, Către Efeseni, 19, 1.
Omilia I 19
Femeia dusă de torent, gata să fie înghițită de ape, o re-

prezintă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sau
Biserica. Persoana femeii are aici două dimensiuni sau
două înțelesuri: Maica lui Dumnezeu și Biserica. Un în-
țeles este cu siguranță Biserica, deoarece Biserica este
Trupul lui Hristos, trupul pe care Hristos l-a primit de
la Maica Domnului6, Panaghia („Preasfânta Fecioară”)7.
Prin urmare, Maica Domnului și Biserica reprezintă ace-
lași lucru, cu două laturi sau caracteristici diferite. Bi-
serica este prigonită, ucenicii și Maica Domnului sunt
prigoniți, dar copilul este răpit la cer. Cu alte cuvinte, aici
avem Răstignirea, Învierea și Înălțarea Domnului. Dia-
volul nu se mai poate atinge de copil. Neputând să mear-
gă în cer, Diavolul o urmărește pe femeie prin pustie. El
lucrează împotriva Bisericii zi de zi, și putem vedea în
această scenă partea reprezentativă a tainei sfintei ico-
nomii a lui Dumnezeu. Scene ca aceasta sunt răspândite
în întreaga Apocalipsă.
Apocalipsa se referă la statornicirea și lărgirea Îm-
părăției lui Dumnezeu pe pământ, a Bisericii lui Hris-
tos. Se mai referă și la desfășurarea luptei dintre Biserică
(sau femeie) și fiară (sau puterile potrivnice lui Dum-
nezeu). Vom vedea în curând cine sunt aceste puteri. În
cele din urmă, plăgile și fiara asaltează lumea necredin-
cioasă. Biserica este biruitoare. Hristos vine și judecă
lumea, Diavolul este legat, iar Împărăția lui Dumnezeu
vine în splendoare strălucită. Toate acestea relevă sche-
6
Cea mai teologică denumire a Fecioarei – „Născătoare de
Dumnezeu”.
7
Panagia (gr.) „Preasfântă”- este titlul folosit cel mai frecvent
de creștinii ortodocși greci.
ma generală a Revelației și tema ei centrală, adică a Doua

Venire a lui Hristos ca Judecător și Împărat, care începe
și sfârșește această carte. Biserica (sau Mireasa) și Du-
hul (care rămâne în Biserică) vor spune: Vino, Doamne
Iisuse! Și răspunsul este: Da, vin curând! (Apocalipsa
22, 20). Aceste cuvinte descriu starea de așteptare, ca-
racteristică atât Apocalipsei, cât și Bisericii.
Biserica Îl așteaptă pe Hristos. Ea Îl așteaptă ca
Judecător și ca Împărat ca să distrugă tot răul și să iz-
gonească pe Diavolul, pentru ca păcatul, corupția, stri-
căciunea și moartea să înceteze dea mai fii. Vom mai
observa, pe măsură ce înaintăm, utilizarea repetată a
unui sistem înșeptit. Acest lucru va deveni mai evident
în timpul analizei cărții. Din nou, subiectul central este
lupta dintre Împărăția lui Dumnezeu și puterile potriv-
nice Domnului, rezultând în triumful Bisericii lui Hris-
tos. Scopul Apocalipsei este atât pregătirea credincioși-
lor pentru a putea înfrunta necazurile care îi așteaptă,
cât și mângâierea și întărirea lor pentru a lupta lupta cea
bună a credinței (1 Timotei 6, 12). Toate lucrurile relatate
în aceste câteva cuvinte sunt scrise în Apocalipsă prin
vedenii, chipuri (imagini) și descrieri, care constituie
limbajul său simbolic.
Cu siguranță, Apocalipsa este în primul rând o carte
profetică, dar profeția ei nu dezvăluie numai evenimente
viitoare, ci și prezentul. Astfel, avem aici profeția în sen-
sul său larg. Însuși Domnul nostru îl sfătuiește pe Ioan:
Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să
fie după acestea (1, 19). Conform tradiției creștine orto-
doxe, Sfântul Ioan a fost exilat pe insula Patmos, unde se
află peștera Apocalipsei. Peștera se află acolo și astăzi.
Sfântul Ioan obișnuia să se roage acolo fără încetare.
Omilia I 21
Potrivit tradiției, într-o anumită duminică (așa cum el

ne relatează la începutul vedeniei sale), el a fost în Duh
(1, 10) și a avut aceste descoperiri și vedenii pe care le-a
consemnat după porunca lui Hristos: Scrie, deci, cele
ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea
(1, 19). Astfel, vedem că Apocalipsa este profetică.
Tocmai am menționat că profețiile, în sensul
lor larg, nu se limitează doar la viitor, ci pot să conțină
sau să includă și viitorul, și prezentul și chiar trecutul.
Să clarificăm: atunci când o profeție se referă la viitor,
se dezvăluie ceva care va avea loc în viitor și care este
necunoscut ființelor create. Viitorul nu este niciodată
cunoscut de o ființă creată. Profeția este un privilegiu al
adevăratului Dumnezeu, este un privilegiu al adevăratei
credințe ortodoxe.
O prorocie se poate referi, de asemenea, la prezent și
la orice lucru sau eveniment care scapă atenției oamenilor
la momentul respectiv. De exemplu, atunci când Sfântul
Ioan Botezătorul a fost numit proroc, el nu prorocea vi-
itorul, ci prezentul. Nucleul profeției lui era următorul:
„Acesta este Mesia. Iată Mielul lui Dumnezeu” (cf. Ioan
1, 29). Conducătorii poporului l-au întrebat pe Ioan: „Cine
ești tu? Ești Mesia?” „Nu, nu sunt Mesia. Eu sunt glasul
celui care strigă în pustie” (cf. Isaia 40, 3). Sunt aici să-L
mărturisesc pe Mesia. Cel care vine după mine, Care îna-
inte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg
cureaua încălţămintei (Ioan 1, 27). Ioan Îl prorocește pe
Hristos, iar Hristos este deja prezent. Trebuie spus că este
mai greu a proroci prezentul, decât a proroci viitorul.
În cele din urmă, o profeție se referă și la trecut, când
vorbește despre evenimente pe care ochiul uman nu
le-a perceput la momentul respectiv. Crearea naturii și a
omului nu a fost văzută. Toate i s-au descoperit lui Moise

pe muntele Sinai, iar ochiul lui profetic a observat trecu-
tul. Pentru a adăuga o altă dimensiune sensului profeției
prezentate mai sus, trebuie adăugată și dimensiunea di-
dactică a ei. Aceasta are rolul de a-i îndruma pe oameni,
de a-i călăuzi spre căile drepte și spre pocăință, de a aduce
mângâiere și încurajare celor care luptă lupta cea bună a
vieții duhovnicești și așa mai departe. Deci profeția nu se
limitează doar la ceea ce a avut sau va avea loc, ci servește
și la îndreptarea purtării poporului lui Dumnezeu.
Acestea fiind zise, nu trebuie să vedem Apocalipsa
în sensul restrâns al prorociei, ca pe o carte care ne va
dezvălui viitorul. Apocalipsa ne va duce și în trecut și
se va referi și la prezent. Domnul nostru a spus: Cele ce
sunt (1, 19), adică acele lucruri care există acum, nu nea-
părat imaginile simbolice pe care Ioan le-a descoperit in
vedenia sa. Nu, când Sfântul Ioan scrie despre Babilon,
desfrânata cea mare, el se referă la Roma, o Romă care
nu se mărginește doar la acea perioadă de acum două
mii de ani. Ceea ce este acum și este valabil astăzi nu
trebuie să ne limiteze tâlcuirea strict la fapte istorice.
Astfel, ceea ce este [valabil] acum este [valabil] pentru
ziua de azi dar și pentru cea de mâine.
Trebuie să înțelegem că Apocalipsa transcende tre-
cutul, prezentul și viitorul. Acest lucru ne aduce mân-
gâiere, ne înalță, ne restaurează, ne mustră, ne cheamă,
dar, în același timp, îl vădește pe Antihrist. Și aceasta
are loc tot timpul, în toate perioadele, dar mai ales în
momentele în care conștiința duhovnicească este slă-
bănogită. Apocalipsa este o carte foarte expresivă, cu
mult har negrăit, cu o mare prospețime și sensibilitate,
în ciuda unor imagini înspăimântătoare. Este o adevă-
Omilia I 23
rată capodoperă a Duhului Sfânt și devine cu adevărat

desfătătoare pentru persoana care poate să-i înțeleagă
și să-i vadă minunile.
Apocalipsa este scrisă într-un dialect comun al erei
elenistice. Gama literaturii sale este atât de interesantă,
încât cărturarii străini susțin că Apocalipsa are propria
sa gramatica, care îi conferă grație și finețe. Vocabularul
său nu este deosebit de bogat. În acest sens, este similară
cu Evanghelia Sfântului Ioan, care, deși are cel mai sărac
vocabular dintre cele patru Evanghelii, se înalță în strato-
sfera teologiei, fiind cea mai teologică Evanghelie. Sfân-
tul Ioan imită aici chenoza sau golirea lui Dumnezeu-Cu-
vântul, Care Își însușește sărăcia existenței umane.
Însuși Cuvântul lui Dumnezeu a devenit sărac,
dar prin aceste cuvinte smerite și sărăcăcioase pe care
Sfântul Ioan le folosește, se manifestă bogăția teologiei,
bogăția Împărăției lui Dumnezeu. Această bogăție este
atât de prisositoare, încât ea depășește și sensul cuvin-
telor. Este ceva atât de fantastic, atât de uimitor, încât
numai persoana care se familiarizează cu Apocalipsa
descoperă toate aceste elemente și minuni într-un mod
inepuizabil. Este o adevărată capodoperă. Are unitate,
simetrie, ritm; în ciuda sărăciei lor, cuvintele ei au pu-
tere multă. Ea deține bogăție – o bogăție de culoare și
tonalitate. Are și o mare varietate de subiecte, o anumi-
tă flexibilitate și vioiciune. Farmecul ei magnetizează
persoana care o citește și o cercetează. Nu mai există ni-
cio altă carte în istoria omenirii care să aibă atât de mul-
te comentarii, scrieri și referințe precum Apocalipsa8.
8
Paradoxal, Apocalipsa a cunoscut doar câteva tâlcuiri ale
Sfinților Părinți, iar în teologia de școală răsăriteană e destul de
Multe cărți au fost, sunt și vor fi scrise despre Apocalip-

să. Este o mare comoară, o carte de mare adâncime, care
trezește conștiința oamenilor și îi uimește prin imagi-
nile și priveliștile sale minunate. Cadrul ei central este
cerul și pământul. Locul său de referință este întregul
univers. Intervalul său de timp nu este limitat la istoria
pământului, ci o depășește, plasându-se în istoria uni-
versală și în eternitate.
Am comite o greșeală de tâlcuire, dacă ne-am dori
să descifrăm Apocalipsa bazându-ne pe o anumită to-
pografie, o geografie specifică, precum cea a Statelor
Unite, a Greciei sau a Constantinopolului. Puțini depă-
șesc tentația de a interpreta evenimentele acestei cărți
prin perspectiva limitelor orașelor sau ale țărilor lor.
Apocalipsa nu este o carte doar pentru greci, ruși sau
americani. Este o carte universală. Scena sa este cerul și
pământul. Era sa este istoria universului și eternitatea.
Prin urmare, să nu încercăm să o limităm la visele
și aspirațiile noastre naționale. Aceasta este o abordare
demnă de milă și reprezintă motivul pentru care toți cei
care încearcă să o interpreteze în acest mod mărginit
își ratează ținta. Prietenii mei, pretențiile tuturor celor
care au scris cărți și comentarii în cadrul acestor limite
s-au dovedit false, iar autorii lor, în mod evident, s-au
timid abordată. Tindem să credem ca pricina stă în impactul pe

care-l produce în sufletul celor care o cercetează, care îndeamnă
mai mult la contemplarea sau trăirea celor relatate (care lucru e
și sugerat de Apocalipsă), și mai puțin la tâlcuiri de tot felul. De
fapt, chiar și Părintele spune aceasta puțin mai jos. Ea însă a produs
numeroase comentarii printre celelalte confesiuni „creștine” și gru-
pări (neo)protestante, acelea ajungând astfel să rătăcească și mai
mult (n.red.).
Omilia I 25
făcut de rușine. În istoria greacă a interpretărilor, de

exemplu, Apostolos Makrakis9 a tâlcuit Apocalipsa în
zona geografică a Greciei, având Constantinopolul ca
axă. Este de la sine înțeles că, atunci când încercăm să
facem tâlcuiri în funcție de evenimentele curente fiecă-
rui secol, vom pierde din acuratețe.
La începutul secolului, Makrakis a încercat să in-
terpreteze Apocalipsa folosind Islamul ca putere întu-
necată sau spirit al lui Antihrist. Nu există nicio îndoială
că expansiunea Islamului este inclusă în spectrul mai
larg al Apocalipsei. Cu toate acestea, nu putem spune că
Apocalipsa se ocupă exclusiv de această tendință actu-
ală. Aceasta este o greșeală. Comunismul, ateismul sau
materialismul nu pot fi în centrul cărții, ci sunt doar zale
într-un lanț. Sunt factori importanți, incluși în această
carte tocmai pentru că reprezintă sisteme cu o acoperire
universală. Totuși Apocalipsa nu se limitează numai la
ele. Deci să nu spunem că fiara este Comunismul sau
Islamul. Sunt precursori ai fiarei, dar nu sunt fiara apo-
caliptică în sine.
Introducerea din Apocalipsă are scopul de a stârni
interesul. Însă trebuie să fiți cu luare-aminte. Nu vă aș-
teptați să auziți, pe parcursul tâlcuirii acestei cărți, dacă
și când va avea loc Al Treilea Război Mondial, sau când
va veni Antihristul, ori când va avea loc A Doua Venire
a lui Hristos. Vă rog să nu vă așteptați la asemenea lu-
cruri. Trebuie să urmăm calea dovedită a Bisericii noas-
tre. Această cale, prietenii mei, a fost trasată de Părinți
9
Apostolos Makrakis (1851-1905): teolog grec, predicator, fi-
lozof, etician și scriitor. Biserica Greciei a condamnat câteva din
învățăturile sale.
insuflați de Dumnezeu, care au scris comentarii teolo-

gice temeinice despre Apocalipsă. Slavă lui Dumnezeu,
am în mâinile mele comentarii ale Sfântului Andrei din
Cezareea, din secolul al XVI-lea și ale Sfântului Areta,
Arhiepiscopul Cezareei, din secolul al IX-lea, în care
se poate vedea învățătura ortodoxă prin care Biserica
noastră poate interpreta Apocalipsa. Nu este o simplă
coincidență – și vom analiza acest lucru mai amănunțit
pe măsură ce continuăm – că Părinții Bisericii noastre
nu se prea ocupă de Apocalipsă. Vom vedea acestea în
călătoria noastră. Panayiotis Trembelas, de exemplu, a
interpretat și a publicat comentarii cu privire la toate
cărțile Sfintei Scripturi, cu excepția Apocalipsei. Trem-
belas a fost un mare savant grec al secolului al XX-lea.
Resursele mele de căpătâi includ comentariul profeso-
rului Bratsiotis10 (singurul de acest gen în literatura teo-
logică neo-elenă), împreună cu cele ale Sfinților Andrei
și Areta. Acestea îmi servesc drept călăuze. Toate cele-
lalte prezintă unele pericole ascunse.
De aceea, vă îndemn să nu vă lăsați imaginația să se
dezlănțuie în privința a ceea ce se va întâmpla și a lucru-
rilor noi pe care suntem pe cale să le aflăm. Nu. E ne-
voie de vigilență. În lunga noastră călătorie prin această
carte sfântă vom învăța cum trebuie să înțelegem aceas-
tă Scriptură. Desigur că voi încerca să vă spun câteva
lucruri despre acest punct acum, dar fără să-l discut
exhaustiv, continuând să-l discutăm, în schimb, în timp
ce călătorim prin analiza cărții. În ciuda tuturor lucruri-
10
Panagiotis Bratsiotis (1918-1982): savant biblic de la Univer-
sitatea din Atena, un scriitor prolific și teolog de faimă internațio-
nală.
Omilia I 27
lor pe care tocmai le-am menționat, nu putem spune că

nu e nevoie să căutăm semnele vremilor (cf. Matei 16, 3).
Dimpotrivă, trebuie să vedem aceste semne, deoarece
Însuși Domnul nostru ne-a instruit cu privire la aceasta.
Ne-a vorbit despre semnele sfârșitului vremilor. El ne-a
spus în pilda smochinului: Când mlădiţa lui se face fra-
gedă şi odrăsleşte frunze, cunoaşteţi că vara e aproape
(Matei 24, 32). El a continuat să ne dea o serie de semne
în Evanghelie și ne-a spus că atunci vom ști că sfârșitul
este aproape. Care sfârșit, Doamne?
Avem aici o dublă imagine: Sfârșitul Ierusalimului
și Sfârșitul lumii. Apocalipsa este o carte foarte difici-
lă. Prorocia ei este de nepătruns. Aflat pe drumul spre
Roma pentru a fi martirizat și dat hrană leilor, Sfântul
Ignatie îl povățuiește pe Sfântul Policarp într-o scrisoa-
re: „Cercetează vremurile cu sârguință. Anticipează-L
pe Cel care este mai presus de timp, pe Cel fără de timp,
nevăzut, dar văzut pentru noi”11. Să cercetăm deci și să
acordăm o atenție mare timpurilor, și, de-a lungul dru-
mului nostru, să-L așteptăm mereu pe Cel care este mai
presus de timp, pe Iisus Hristos, Fiul Cel mai-nainte de
veci și Cuvântul lui Dumnezeu. Așteptați-L mereu pe
El. Îndemnul Sfântului Ignatie este foarte important.
Acum, acest lucru nu ar trebui să ne arunce în vâl-
toarea curiozității și în consecințele unei imaginații
bolnăvicioase. Trebuie spus că nu toți oamenii au o ima-
ginație sănătoasă. Cei cu imaginația bolnavă, sălbatică
pot face din țânțar armăsar. Unii dintre dumneavoastră
pot pleca de aici răstălmăcind cele spuse, afirmând că
părintele Athanasie a anunțat că Al Treilea Război Mon-
11
Sfântul Ignatie, Către Policarp, 3, 2.
dial va fi în câțiva ani sau că va avea loc într-un anumit

moment. Sunt atenționat de acestea când oamenii mă
întreabă despre lucruri pe care se presupune că le-aș fi
spus, iar eu n-am nici cea mai vagă idee despre ce e vor-
ba. Și asta pentru că unii ascultători interpretează greșit
cele auzite și se exprimă în funcție de imaginația lor.
Sfântul Irineu a spus ceva extraordinar în această
privință: „Așadar, este mai sigur și mai puțin periculos
să așteptăm împlinirea unei prorocii, decât să bănuim
și să prevestim ...”12. Sfântul Andrei al Cezareei ne ofe-
ră, de asemenea, o cheie la fel de importantă: „Timpul
și experiența îi vor dezvălui celui veghetor”13. Timpul va
dezvălui aceste evenimente. Acum, poate vă întrebați:
„De ce să ne mai deranjăm?” sau „Ce contează dacă aces-
te lucruri vor avea loc în viitor?”. Este important să știu
dinainte ce spune această carte pentru ca să știu cum mă
voi înfățișa atunci.
Să vorbim acum despre prezența lui Antihrist. Când
va veni, el va hipnotiza masele. Va fi înțelept, cugetător,
filantropic, extrem de civilizat. Va avea o personalitate
uimitoare și va încânta întreaga lume. Așa spun Părinții
Bisericii. Oamenii îi vor lăuda abilitățile de conducere
și înțelepciunea. Va fi un rege universal. Uniunile geo-
grafice care au loc acum se vor solidifica într-o bună zi
într-o mare uniune, iar apoi Antihristul își va face apa-
riția. Poate sună ciudat, dar este adevărat.
Acesta este avertismentul pe care îl avem din cuvân-
tul lui Dumnezeu. În acele zile vor veni prorocii Ilie și
12
Sfântul Irineu, Împotriva Ereziilor, 5, 30.
13
Sfântul Andrei al Cezareei, Tâlcuire la Apocalipsă, (p. 106,
340C): ὁ χρόνος ἀποκαλύψει καὶ ἡ πείρα τοῖς νήφουσιν.
Omilia I 29
Enoh (cf. Apocalipsa 11, 3). Acești doi proroci nu au gustat

moartea (cf. Facerea 5, 24; Evrei 11, 5). Ei vor servi ca pro-
roci ai prezentului, nu ai viitorului. Ei vor striga că acest
om este Antihristul, iar oamenii vor fi uimiți. „Cum? Dar
este cel mai mare guvernator pe care această lume l-a cu-
noscut vreodată.” „Nu, el este Antihristul!” Ei vor proroci
prezentul. Cei care veghează cu inimă curată și duc o via-
ță duhovnicească îl vor recunoaște dintr-o dată. Restul
maselor [înșelate] îi vor prinde pe proroci și îi vor spân-
zura în centrul Ierusalimului (cf. Apocalipsa 11, 7-9).
Dar, când se vor întâmpla toate aceste lucruri?
Când se vor întâmpla. Când vom ști? Când va veni vre-
mea. Vom recunoaște fiecare eveniment după urmarea
sa. Prin urmare, după cum vedeți, modul în care abor-
dăm și studiem Apocalipsa este foarte important. Când
deschidem Apocalipsa, ne simțim ca și cum am avea
înainte o tulburare sau un abis fără început și fără sfâr-
șit, un abis de vedenii, reprezentări și imagini. Însă, în
realitate, nu există niciun abis, nimic de acest fel. Există
un ritm și o ordine bazate pe un sistem înșeptit. Acest
lucru este valabil în toată această carte uimitoare. Este
ca și cum ne-am uita în sus spre cer și am încerca să
întocmim harta ordonată a șase sau șapte mii de stele
vizibile nouă. Putem face noi acest lucru? Nu, nici vor-
bă. Ne pare ceva haotic. Cu toate acestea, nu este haotic
pentru un astronom. El a trasat pe hartă aceste stele. El
le studiază și știe cum să le caute.
În mod similar, nici Apocalipsa nu este haotică.
Putem găsi cu ușurință începutul, mijlocul și sfârșitul.
Problema noastră este că nu știm cum să o interpretăm.
Cum interpretăm Apocalipsa fără s-o luăm pe arătură?
Pentru început, au fost postulate patru teorii sau me-
tode de tâlcuire diferite. Vom menționa doar câteva.

Aceasta prezintă o dilemă cu privire la care teorie de tâl-
cuire să fie folosită și veți vedea acest lucru cu cât vom
înainta cu tâlcuirea noastră.
Prima teorie sau metodă de tâlcuire, care a fost ac-
ceptată de mulți Părinți ai Bisericii, se numește metoda
ciclică. Cu alte cuvinte, atunci când citim Scriptura, ne
întrebăm despre lucrurile spuse de proroc: „Sunt aces-
tea destinate timpurilor prezente, călătoriei Bisericii
prin istorie sau sfârșitului lumii?” În acest caz, avem
deopotrivă și metoda progresivă sau eshatologică14. Me-
toda ciclică preia o serie de vedenii, un cerc sau o combi-
nație de șapte evenimente, sugerând că acestea șapte se
pot aplica evenimentelor unui anumit interval de timp.
Cea de-a doua combinație de șapte se aplică evenimen-
telor din perioada următoare și așa mai departe, până
când ajungem la sfârșitul timpului.
A doua teorie este teoria cronologică, care nu
este nici repetitivă, nici ciclică și nu se referă la combi-
nația înșeptită. Este o călătorie în care putem spune că
suntem la primul sau la al treilea capitol atunci când se
fac referiri la cele șapte biserici din Asia Mică. Conform
acestei metode, am putea spune că primele trei capito-
le se referă la timpul Sfântului Ioan, iar capitolele ur-
mătoare până la ultimul se referă la perioada de după
Sfântul Ioan și până la sfârșitul istoriei. Cu alte cuvinte,
în conformitate cu teoria cronologică, am putea spune
că fiecare capitol corespunde unui anumit punct din
istorie.
14
Eshatologia, de la eschatos în limba greacă, se referă la stu-
diul timpului final.
Omilia I 31
Niciuna dintre aceste metode de tâlcuire nu este

suficientă de sine pentru toate profețiile. Sfântul Andrei
al Cezareei preferă metoda ciclică, dar le folosește și pe
toate celelalte. Cu alte cuvinte, trebuie să folosim o me-
todă eclectică. În unele locuri de interpretat vom folosi
metoda ciclică, în altele pe cea cronologică, iar în altele
pe cea eshatologică.
Unii Sfinți Părinți folosesc o combinație a acestor
metode, iar această combinație se numește metoda
în spirală. Pentru a o înțelege, să folosim următorul
exemplu. Să spunem că vreau să urc un munte pe un
drum înclinat și șerpuit, care înconjoară muntele re-
spectiv. După ce urc primul cerc, mă aflu mai sus; încă
un cerc și sunt și mai sus; și cu cât ajung mai spre vârf,
cercurile devin mai mici. Deci am aici combinația din-
tre circular și drept. Încep de la bază și ajung la vârf. O
profeție poate începe de la început (când Apocalipsa a
fost scrisă) și poate continua, în realitate, până la sfârși-
tul timpurilor, până la A Doua Venire a lui Hristos15. În
consecință, după cum vom vedea aici, avem o tâlcuire
ciclică, dar avem și linia dreaptă care progresează către
vârf. Această combinație este tâlcuirea în spirală.
Să vedem cum folosesc Părinții Bisericii toate aces-
te metode de tâlcuire. Ne vom referi la două sau trei
exemple. Sfântul Ioan spune: Copii, este ceasul de pe
urmă, şi precum aţi auzit că vine Antihrist, iar acum
mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că
este ceasul de pe urmă (1 Ioan 2, 18). Este ceasul de pe
urmă. Ce înseamnă „ceasul de pe urmă”? Înseamnă că A
Doua Venire a lui Hristos se apropie; nu mai există ni-
15
Cf. Bratsiotis P., Apocalipsa lui Ioan, 10.
mic dincolo de ea. Este ceasul de pe urmă pentru că ați

auzit că Antihristul se apropie. Deci Antihristul este un
semn al ceasului de pe urmă. Mulți antihriști au venit și
așa știm că acesta este ceasul de pe urmă.
S-ar părea că lucrurile sunt amestecate și încurcate.
Cum să le înțelegem? Este foarte simplu. Avem persoa-
na principală, Antihristul, cu „A” mare. Toți ceilalți sunt
antihriști mici, premergătorii celui mare. Și atunci când
este ceasul de pe urmă? Ceasul de pe urmă a început din
momentul în care Sfântul Ioan a scris Apocalipsa. Sfân-
tul Pavel scrie: Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă,
vor veni vremuri grele (2 Timotei 3, 1). Sfinte Apostole
Pavel, la ce zile din urmă te referi? Sfântul Ioan Gură de
Aur interpretează: „Zilele din urmă încep chiar în mo-
mentul în care Sfântul Pavel scrie Epistola sa”16.
Iată încă un exemplu care ne ajută la clarificarea
acestui lucru. Hristos a spus că Ierusalimul va fi distrus:
„Piatra nu va fi lăsată pe piatră ... Atunci puterile cerului
se vor zgudui ... Soarele și luna își vor pierde strălucirea
lor” (cf. Matei 24, 2-29). Imaginea de aici are două stra-
turi. Primul strat, distrugerea totală a Ierusalimului din
anul 70 d.Hr., avea să aibă loc la câțiva ani după această
profeție. Al doilea strat al aceleiași imagini este a Doua
Venire a lui Hristos și sfârșitul timpurilor. Acesta este
marele final al acestei profeții. Prima etapă a fost, ca să
spunem așa, semifinală, iar aceasta, cea de-a doua, este
finală. Astfel, de atunci, în fiecare moment al istoriei
trăim ceasul de pe urmă, ultimul moment.
Ceea ce vedem aici sunt cercuri care devin tot mai
largi, iar în centrul acestor cercuri largi se află desfășu-
16
Sfântul Ioan Hrisostom, Tâlcuire la Fapte, Omilie 5, 2.
Omilia I 33
rarea profeției. La prima circumferință a cercului, avem

tâlcuirea profeției. La a doua circumferință, mai mare,
avem o tâlcuire mai profundă, iar apoi o a treia circum-
ferință și așa mai departe. În final, marea circumferință
a unui cerc uriaș va fi tangențială cu sfârșitul, cu A Doua
Venire a lui Hristos. Iată modul în care vom studia Apo-
calipsa, ceea ce înseamnă că această carte nu a fost sau
nu va fi potrivită doar la un moment dat, ci este de-a pu-
ruri potrivită. Apocalipsa nu se epuizează la un moment
dat; este o carte universală care intră în însăși Împărăția
lui Dumnezeu.
Sfântul Andrei al Cezareei spune ceva foarte pro-
fund în acest sens. „Prorociile Vechiului Testament au
fost interpretate de către mulți. Cu toate acestea, multe
dintre ele rămân neîmplinite, neajungându-se la sfâr-
șitul sau adâncimea prorociei”17. Ați putea spune: „Dar
prorocii Vechiului Testament nu se referă la Hristos?” Ba
da, dar se referă și dincolo de Hristos, anume la A Doua
Venire a Lui și la Împărăția lui Dumnezeu. Prietenii mei,
nu ar trebui să ne gândim că prorociile Vechiului Testa-
ment au fost toate împlinite. Venirea lui Hristos nu epu-
izează prorociile Vechiului Testament. Din nou, Sfântul
Andrei al Cezareei spune despre aceasta: „Ele nu vor fi
epuizate nici măcar în însăși Împărăția lui Dumnezeu,
pentru că, mai ales în Împărăția lui Dumnezeu ne vom
face capabili să le înțelegem adâncimea deplină”18.
17
Sfântul Andrei al Cezareei (PG 106, 217A): Τῶν παλαιῶν
προφητῶν οἱ βίβλοι ὑπὸ πολλῶν ἑρμηνευθεῖσαι ἔτι τὸ βάθος
τῶν ἐν ἑαυταῖς μυστηρίων τοῖς πᾶσι ἔχουσι ἐφ’ ἑαυτῶν ἄχρι
τῆς ἡμέρας ἐκείνης ἐν ᾗ τῆς μερικῆς καταργουμένης γνώσε-
ως ἡ τελεία ἀναδειχθήσεται.
18
Ibid. (p. 106, 217A.).
Ajunși aici, poate că ați început să înțelegeți că

Apocalipsa este o carte extrem de profundă și de ne-
pătruns, pe care trebuie să o abordăm cu multă cinste.
La închiderea acestei scurte introduceri, vă cer să nu vă
descurajați, dacă vi s-a părut oarecum complicat. O in-
troducere este întotdeauna dificilă. Introducerea a fost
menită să aducă puțină lumină asupra acestui subiect,
dar nădăjduiesc că nu v-am derutat și vă îndemn să aveți
puțină răbdare.
Să continuăm și vom vedea cât de frumos vom fi
înviorați de această carte, cat de mare va fi înțelegerea
dobândită prin cercetarea ei. Are atâtea de oferit! Ajunși
la sfârșitul introducerii, trebuie să ținem cont de câteva
din preceptele ei de bază despre poziția noastră privi-
toare la această carte a lui Dumnezeu. În primul rând,
nu trebuie să uităm niciodată că avem în mijlocul nos-
tru cuvântul viu al lui Dumnezeu, din moment ce car-
tea este insuflată de El, la fel ca toate celelalte cărți ale
Scripturii.
În al doilea rând, acest cuvânt al lui Dumnezeu este
profund și dificil de tâlcuit. Pentru a-l înțelege, trebuie
să avem smerenie, rugăciune, atenție, lacrimi și stăru-
ință. Vom folosi exemplul Sfântului Ioan Evanghelistul,
care spune: Și am văzut un înger puternic, care striga
cu glas mare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi
să desfacă toate peceţile ei?” Dar nimeni în cer, nici pe
pământ, nici sub pământ nu putea să deschidă cartea,
nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, fiindcă nimeni n-a
fost găsit vrednic să deschidă cartea, nici să se uite în ea
(Apocalipsa 5, 1-4). „Îngerul care îl călăuzea a venit și
i-a spus: „Nu plânge, cartea a fost deschisă de steaua de
dimineață, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul întrupat al lui
Omilia I 35
Dumnezeu, Iisus Hristos. Așadar, nu plânge19”. De ce a

deschis El cartea? Pentru că Sfântul Ioan plângea!
În al treilea rând – și la care trebuie să luăm aminte
– fiecare concluzie trasă din această carte, fie ea etică,
morală sau duhovnicească, nu trebuie folosită numai
pentru a-i instrui pe alții, ci mai întâi pe noi înșine.
Când Hristos va spune: Astfel, fiindcă ești căldicel – nici
fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea (3, 16),
să nu ne gândim că El îi va scuipa sau vărsa pe ceilalți.
Nu, trebuie mai întâi să ne cercetăm și să ne criticăm pe
noi înșine și sufletele noastre. Mă voi întreba: „Sunt eu
oare căldicel? Poate că sunt!” Și voi descoperi, dacă sunt
sincer cu mine însumi, că da, sunt căldicel, iar Hristos
mi se adresează chiar mie.
Prietenii mei, acesta este modul în care vom fi în
măsură să ajungem la o înțelegere a Apocalipsei, astfel
încât adevărul ei să ne fie descoperit – cel puțin, pe cât
e omenește cu putință. În acest fel, vom putea păși pe
calea aurită și luminoasă a Bisericii, înfruntând săbiile
ucigătoare și de sânge-vărsătoare ale puterilor celor fără
de Dumnezeu de-a lungul istoriei.
19
Cf. Apocalipsa, cap. 5; 22, 6, 16 etc. Părintele Athanasie ci-
tează inexact din memorie, însă fără a greși sensul. La întrebarea
îngerului din cap. 5, avem răspuns în același capitol, însă el se folo-
sește și de alt nume al Mielului: „Steaua Dimineții” (care, cum vor
vedea, i-a stârnit în mod deosebit atenția), respectiv de alte cuvinte
sinonime, pentru a face o parafrază cât mai grăitoare la răspunsul
îngerului. Modul acesta de a citat și tâlcui ne aduce aminte de Sf.
Ioan Gură de Aur! (n.red.).
Omilia a II-a 37
Omilia a II-a
Apocalipsa 1, 1-3
Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o

Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să
se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngeru-
lui Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, care a măr-
turisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus
Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei
ce ascultă cuvintele prorociei şi păstrează cele scrise
în aceasta! Căci vremea aproape este.
19 octombrie 1980
Cartea începe cu o minunată schiță introductivă

în care putem observa o serie de elemente esențiale. În
primul rând, ea se distinge printr-un ton oficial, care
amintește de inscripțiile cărților Vechiului Testament.
De exemplu, începutul său poate fi comparat cu măre-
ția începutului cărții lui Isaia: Vedenia lui Isaia, fiul lui
Amos, pe care a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim, în vre-
mea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda (Isaia
1, 1). În al doilea rând, caracterul cărții este descoperit
prin numele de Apocalipsă, iar autorul ei sfânt supune
atenției noastre faptul că avem înainte o carte profetică.
În al treilea rând, validitatea și autenticitatea cărții sunt
confirmate, sursa ei fiind chiar Domnul Iisus Hristos,
fie că vorbește El Însuși, fie printr-un înger. În al patru-
lea rând, scopul scrierii acestei cărți este dezvăluit prin

cuvânt, pentru a arăta robilor lui Dumnezeu cele ce tre-
buie să se petreacă în curând.
A cincea observație este identificarea autorului, care
nu este altul decât slujitorul Domnului, Sfântul Ioan
Evanghelistul. Acesta este ucenicul iubit al lui Iisus, au-
torul Evangheliei și al celor trei epistole (1, 2 și 3 Ioan).
Un al șaselea aspect se referă la conținutul cărții,
care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia
lui Iisus Hristos, câte a văzut (Apocalipsa 1, 2). De ace-
ea, Sfântul Ioan consemnează cuvântul lui Dumnezeu.
Apocalipsa reprezintă cele spuse de Domnul – mărtu-
ria lui Iisus Hristos și toate lucrurile văzute de Sfântul
Ioan. El nu adaugă și nu scade nimic. La sfârșitul cărții,
Ioan însuși notează că oricine va adăuga ceva la cuvin-
tele cărții, Dumnezeu îi va adăuga lui plăgile descrise
în ea. Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei
prorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii
şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceas-
ta (Apocalipsa 22, 18-19), adică acela nu va intra în Îm-
părăția lui Dumnezeu. Sfântul Ioan este foarte atent să
consemneze doar cele văzute și auzite și nimic altceva.
Tema centrală a Apocalipsei este A Doua Venire a
lui Hristos, care include războiul puterilor nelegiuite
împotriva Bisericii, înfrângerea lor de către Hristos și
slăvita Lui domnie în vecii vecilor. Un al șaptelea punct
este clarificarea scopului acestei cărți prin binecuvân-
tarea conferită: Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascul-
tă cuvintele prorociei şi păstrează cele scrise în aceasta!
Căci vremea aproape este (Apocalipsa 1, 3).
Ultimul punct se referă la perioada plinirii con-
ținutului acestei cărți, pentru că vremea se apropie.
Omilia a II-a 39
Vremea aproape este. Detaliile din schița introductivă

cuprind o mulțime de informații în doar câteva versete.
Acum, prin harul lui Dumnezeu, vom continua să inter-
pretăm Sfânta Scriptură, literă cu literă și cuvânt cu cu-
vânt. Are atâta frumusețe încât, dacă cineva ne-ar spune
să ne grăbim, nu am putea. Cum să o facem, când însăși
Scriptura ne taie avântul, ne oprește, ne pironește? Ne
captează întreaga atenție!
Așa începe măreața carte a Noului Testament – Apo-
calipsa lui Iisus Hristos20. Datorită folosirii termenului
apocalipsă/descoperire, știm că este o carte profetică. Este
singura carte de acest fel a Noului Testament, chiar dacă
celelalte cărți ale Noului Testament conțin elemente pro-
fetice. Fie că au un caracter istoric, precum Evangheliile,
sau formă de scrisoare, precum epistolele Sfinților Pavel,
Petru, Ioan, Iacov și așa mai departe; și, deși sunt pline de
referințe profetice, ele nu sunt prorocii în mod specific.
Sunt istorice, consultative și așa mai departe. Apocalip-
sa este în esență o carte profetică, singura de acest fel din
Noul Testament, dar este plină și de sfaturi duhovnicești.
Potrivit Sfântului Andrei al Cezareei: „Apocalipsa
este una cu vestirea tainelor celor ascunse, care se face
prin iluminarea nousului21, fie prin vise sau vedenii
dumnezeiești, fie într-o stare de veghe ca în cazul Sfântu-
lui Ioan22. Sfântul Ioan nu dormea. Era chiar foarte treaz.
20
În limba greacă, cuvintele „descoperire” și „apocalipsă” sunt
sinonime.
21
Nous sau minte cea mai mare parte a sufletului, cea con-
ducătoare (τοῦ ἡγεμονικοῦ, cum îi spune Sf. Andrei aici), uneori
numită ochiul inimii.
22
Sfântul Andrei din Cezareea (PG 106, 220D): «Ἀποκάλυψίς
ἐστι ἡ τῶν κρυπτῶν μυστηρίων δήλωσις, καταυγαζομένου
Nu visa. În Vechiul Testament, Daniil a văzut lucruri

asemănătoare în visele sale, în timpul somnului. El a
văzut în-chip-uiri și vederi minunate, dar era ador-
mit. Sfântul Ioan este foarte treaz aici. El scrie că era
pe insula Patmos. ... Am fost în duh în zi de duminică
– [Kyriaki, duminică] – şi am auzit, în urma mea, glas
mare de trâmbiţă. [...] Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cine-
va asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung
până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur
(1, 13) – Iisus în Slava Sa. Şi El a pus mâna dreaptă peste
mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe
urmă, și Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu,
în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie,
deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie
după acestea (Apocalipsa 1, 17-19). Sfântul Ioan este pe
deplin treaz.
Cuvântul apocalipsă sau revelație are și un înțe-
les mai profund. De multe ori, folosim termenul fără
a reuși să-l înțelegem în întregime. În general vorbind,
revelația înseamnă că Dumnezeu Se descoperă omului.
Această revelație este directă sau indirectă, scopul ei
fiind mereu acela de a îndrepta oamenii spre cunoaș-
terea lui Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu nu este un
necunoscut. El este atât cunoscut, cât și necunoscut.
Este cunoscut pentru că Dumnezeu dorește să fie în co-
muniune cu creația Lui. Totodată, El este necunoscut,
deoarece este Cel Negăsit, Neatins, Nepătruns, Veșnic,
Nesfârșit, Cel de deasupra naturii materiale și create,
τοῦ ἡγεμονικοῦ, εἴτε διὰ θείων ὀνειράτων, εἴτε καθ’ ὕπαρ ἐκ

θείας ἐλλάμψεως».
Omilia a II-a 41
căci esența/ființa Lui va scăpa mereu cunoașterii zidirii

Sale. Domnul este Necunoscutul Cunoscut.
Toate acestea sunt expresii care țin de teologia apo-
fatică. De exemplu, chiar această declarație: „Nu știu
Cine este Dumnezeu și, cu cât aflu mai mult despre
El, cu atât mai mult mă încredințez că nu-L cunosc!”
este o atitudine apofatică (negativă) în ceea ce priveș-
te cunoașterea lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu vrea
să Se arate. El nu se păstrează niciodată pentru Sine.
El se dezvăluie fie direct, fie indirect, iar revelația Lui
se vădește în revelația dumnezeiască naturală sau în re-
velația dumnezeiască supranaturală. Revelația dumne-
zeiască naturală are trei sfere prin care Dumnezeu Se
descoperă în creația Lui.
El se descoperă pe Sine, în primul rând, prin însăși
creația Lui; în al doilea rând, prin om; și în al treilea
rând, prin istoria lumii sau istoria creației. Dumnezeu
se descoperă prin creație astfel (după cuvintele Sfântu-
lui Pavel): Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lu-
mii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere
şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.
Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca
pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în
gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat
(Romani 1, 20-21). Prin urmare, în creație recunoaștem
calitățile (însușirile) lui Dumnezeu într-un mod catafa-
tic (pozitiv), nu apofatic, așa cum am discutat mai îna-
inte. Deci aici cunoașterea se face în mod catafatic, prin
creație.
Avem un univers atât de vast, încât niciun telescop
nu a răzbătut vreodată colțurile sale. Nici chiar imagi-
nația noastră nu poate călători atât de departe. Știința
menționează două sute de miliarde de sori în propria

noastră galaxie, Calea Lactee. Se vorbește despre o sută
de miliarde de galaxii. Andromeda este cea mai apropi-
ată galaxie de a noastră – cea mai apropiată! – și este la
o distanță de 1.5 milioane de ani lumină. Diametrul uni-
versului (se zice că, n.red.) este de optsprezece miliarde
de ani lumină23. Simpla contemplare a acestor distanțe
ne amețește. Nu suntem capabili să ne imaginăm un
univers finit cu hotare, nu putem înțelege acest lucru –
darămite un univers fără limite!
Dacă universul este atât de vast și uimitor, atunci
ce putem spune despre Dumnezeul nostru? Negreșit,
Dumnezeu trebuie să fie etern, veșnic, infinit. Dum-
nezeu este atotputernic, preaînțelept. Vedem aceste
calități în creația Lui, prin care El ni Se descoperă. De
aceea nu a existat niciodată vreo națiune complet atee
în istoria omenirii, pentru că Dumnezeu S-a revelat
prin creația Lui. Fenomenul ateismului din epoca noas-
tră reflectă starea bolnavă a omului de astăzi, care are
nevoie disperată de un psihiatru. Fiecare ateu ar trebui
evaluat psihiatric, căci starea lui nu este naturală. Dum-
nezeu este descoperit omului prin simplul fapt că omul
este chipul lui Dumnezeu. Nous-ul, cel care domnește
[partea cea mai înaltă a minții], Îl arată și descoperă pe
Dumnezeu nu numai pentru că omul Îl poate simți pe
Dumnezeu cu nous-ul său, ci pentru că însăși prezen-
23
Desigur, părintele a avansat cifra pe care a putut-o afla în
vremea lui, nesocotind-o, credem, definitivă. Astăzi se spune că
„Limitele Universul observabil sunt extinse astăzi până la aproxi-
mativ 13,5 miliarde de ani lumină, iar masa totală, după unele esti-
mări, este de 1080 atomi” (http://ziarullumina.ro/dimensiunile-u-
niversului-50404.html n.red.).
Omilia a II-a 43
ța minții omului descoperă veșnicul Duh Superior/Mai

presus de minte, eternul Nous.
În ceea ce mă privește, am minte și pot gândi, ceea
ce, evident, nu este cu de la mine putere. Oamenii tre-
buie să fie foarte neghiobi să creadă că ei și-au creat
propriile minți. Trebuie să fie cu adevărat cretini. Din
moment ce am minte, pot conchide cu ușurință că și Cel
care m-a creat are minte.
Acest lucru este foarte bine redat într-unul din
psalmi. David spune: Cel ce a sădit urechea, oare, nu
aude? Cel ce a zidit ochiul, oare, nu priveşte? (Psalmii
93, 9). Deci vedem că prezența și existența lui Dumne-
zeu se manifestă prin ființele create, și mai ales prin om.
În cele din urmă, distingem prezența Domnului în isto-
rie. Dumnezeu intră în istoria omului. El orchestrează
evenimente fără a afecta voința umană. Dumnezeu are
întotdeauna ultimul cuvânt.
Vă voi da un exemplu ca să înțelegeți mai bine acest
lucru. Să ne gândim la o barcă, la un feribot comercial
sau la un vas de croazieră. În ea se află pasageri și per-
sonalul navei. Pasagerii și personalul umblă încoace și
încolo văzându-și de treabă: un pasager merge în cabi-
nă; altul decide să se scalde în piscină; al treilea merge
pe puntea principală să bea o cafea; al patrulea merge
în sala de mese; mecanicii sunt în sala mașinilor; căpi-
tanul este la cârmă. Toată lumea se mișcă independent
după trebuință și în conformitate cu voința lor. Fiecare
persoană are libertatea de a se deplasa pe vas și de a-și
continua îndeletnicirile așa cum dorește. Voința lor nu
este restricționată în sine. Cu toate acestea, întreaga
navă se îndreaptă spre un anumit punct. Aceasta este
relația dintre istorie, oameni și Dumnezeu. În timp ce
oamenii sunt liberi, în genere, să acționeze cum vor în

călătoria lor prin istorie, realitatea este că nava de croa-
zieră a istoriei este îndreptată spre un anumit scop, o
destinație specifică.
În acest sens, Dumnezeu intervine în istorie. El in-
tervine pentru a conduce, a direcționa, a pedepsi, a dis-
truge, a mântui sau a răsplăti. Așa cum am menționat de
mai multe ori, întregul Vechi Testament este o teologie a
istoriei și o revelație a istoriei poporului lui Israel. Chiar și
Întruparea Fiului lui Dumnezeu are loc în cadrul istoriei,
acoperind în același timp întreaga preistorie a omenirii.
Când Dumnezeu îi spune Evei că unul dintre des-
cendenții ei va veni să o mântuiască, vedem că Întrupa-
rea nu este doar un punct specific în istorie, să zicem,
de acum două mii de ani, ci că intrarea lui Dumnezeu
în istorie prin Întruparea Sa cuprinde întreaga isto-
rie a omenirii, din vremuri preistorice până în ultima
zi. Aceste lucruri sunt de neconceput, cu adevărat de
neconceput, însă cel care rămâne și trăiește prin ele se
umple de cutremur dumnezeiesc în fața lui Dumnezeu,
în fața dragostei și a proniei Sale. Prin urmare, revelația
lui Dumnezeu există în istoria personală a omului și nu
numai în istoria universală.
Vreți să vă spun povestea vieții mele? Nu v-aș spune
altceva decât cum Dumnezeu a intrat în viața mea per-
sonală. Ați vrea să ascult povestea vieții dumneavoas-
tră? Aș putea asculta povestea vieții fiecăruia în parte,
povestea de viață a oamenilor care ascultă sau citesc
această omilie. Cum și-au găsit ei calea aici, ascultând
sau citind Cuvântul lui Dumnezeu? Ca răspuns, desi-
gur, oamenii leagă istoria lui Dumnezeu de viața lor.
Deci Dumnezeu intră nu numai în istoria noastră națio-
Omilia a II-a 45
nală, ci intră și în istoria fiecărui individ, a fiecărei ființe

umane, fie că este credincios sau necredincios, evlavios
sau lipsit de evlavie, tânăr sau bătrân.
Nu există niciun fel de noroc – norocul nu există.
Dumnezeu guvernează totul. Totuși El nu îngrădește
niciodată libertatea omului. Revelația dumnezeiască
suprafirească împlinește și desăvârșește revelația dum-
nezeiască firească24. Muntele Sinai, profeții și, mai pre-
sus de toate, Întruparea însăși a Fiului lui Dumnezeu,
toate acestea împreună alcătuiesc revelația dumneze-
iască suprafirească. Descoperirea dumnezeiască supra-
firească poate fi lăuntrică sau în afară. Partea din afară
este deja statornicită de venirea lui Dumnezeu în istoria
noastră în Persoana lui Iisus Hristos. Este deja stabilită,
iar noi nu avem nimic altceva de făcut decât să așteptăm
ceea ce a fost descoperit în Persoana lui Iisus Hristos.
Când spun că nu mai avem așteptări, asta nu în-
seamnă că nu așteptăm A Doua Venire. Da, o așteptăm,
dar o așteptăm în Persoana lui Iisus Hristos (cu alte
cuvinte, aceeași Persoană). Nu avem nimic în afara sau
dincolo de Persoana lui Iisus Hristos. Profeții au pro-
rocit și au predicat cuvântul lui Dumnezeu, iar Moise
a văzut slava lui Dumnezeu, dar istoria a văzut Însăși
Persoana Fiului Întrupat al lui Dumnezeu. Istoria Îl va
vedea din nou și El va fi aceeași Persoană.
Nu va fi vreo altă revelație în afara aceleia pe care o
avem deja. Asta vrem să spunem când afirmăm că reve-
24
Prin cele ale firii create. Propriu-zis nu există decât o singu-
ră revelație a lui Dumnezeu către neamul omenesc, căci unul este
Dumnezeu, dar întreit în Persoane, dar care se vădește în diverse
moduri (n.red.).
lația din afară sau exterioară este deja statornicită. Ceea

ce rămâne este revelația lăuntrică, suprafirească, care
continuă în viața credincioșilor – a tuturor credincioși-
lor – pentru a-i ajuta să înțeleagă și să accepte revelația
din afară. Cu alte cuvinte, Dumnezeu Se descoperă în
mine, ca să-L pot numi Domn pe Iisus. Sfântul Pavel
exprimă acest lucru prin cuvintele: Nimeni nu poate să
zică: Domn este Iisus, decât în Duhul Sfânt (1 Corinteni
12, 3). Aceasta înseamnă că Duhul lui Dumnezeu mă lu-
minează ca să-L mărturisesc pe Iisus drept Domn sau
Dumnezeu.
Nimeni nu vine la Fiul, dacă nu este atras de Tatăl
(cf. Ioan 6, 44), lucru care arată egalitatea Sfintei Tre-
imi. Nu voi putea niciodată să mă apropii de Iisus Hris-
tos dacă Tatăl nu mă atrage. Cum mă atrage Tatăl? Ei
bine, aceasta este o chestiune lăuntrică, tainică nevăzu-
tă. Tatăl mă atrage și Duhul lui Dumnezeu mă luminea-
ză pentru a-L mărturisi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu.
Cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dumne-
zeu nu au Duhul lui Dumnezeu. Clar ca bună ziua! Cel
care mărturisește că Iisus Hristos este Fiul Întrupat al
lui Dumnezeu, are Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Pavel
este foarte clar în această privință: fără Duhul lui Dum-
nezeu, nu putem face nimic; nici nu suntem aproape
de mântuire, nici nu putem avea nădejde mântuire (cf.
Romani 10, 9-11). Deci avem această revelație dumne-
zeiască lăuntrică pentru a accepta revelația istorică din
afară, pentru a-L primi pe Iisus Hristos, Fiul Întrupat al
lui Dumnezeu.
Cu această ultimă formă a revelației lăuntrice, sun-
tem chemați să cercetăm și să înțelegem Apocalipsa. Să
nu ne gândim că, răsfoind paginile acestei cărți și ana-
Omilia a II-a 47
lizând-o, vom putea înțelege orice în ea fără luminarea

dumnezeiască. Să nu gândim așa, pentru că înțelegerea
nu este academică, gramaticală, poetică sau filologică.
Înțelegerea este duhovnicească. Un filolog înțelege Bi-
blia prin prisma literaturii, a gramaticii și a compoziției.
Dar acestea sunt doar elemente externe. Este însă musai
să înțelegem că acesta este cuvântul viu al lui Dumne-
zeu, Care glăsuiește în inimile noastre. Deci, avem mare
nevoie de această revelație lăuntrică pentru a înțelege
Apocalipsa Sfântului Ioan.
Sfântul Ioan – și trebuie să fim atenți la acest lucru
– a primit o revelație lăuntrică directă. Sfântul Ioan L-a
văzut pe Hristos direct, Față către față. Noi însă trebu-
ie să o primim prin trimisul lui Iisus Hristos, Ioan, prin
Tradiția Bisericii și cele două mii de ani de istorie a ei,
prin cuvântul scris, prin cartea pe care o vom citi și prin
auzirea cuvântului lui Dumnezeu, prin vorbitor. Deci
trebuie să primim revelația în ciuda acestor învelișuri
continue, prin Ioan, prin două mii de ani, prin Tradiție,
prin cuvântul scris și prin vocea vorbitorului. Va trebui să
descoperim și să înlăturăm toate aceste învelișuri pentru
a accepta revelația lui Dumnezeu. Aceste straturi sunt
totuși esențiale: dacă nu le luăm în seamă, nu rămânem
cu nimic. Le primim și începem să le descoperim.
Vă dau un alt exemplu. Să spunem că intru într-o
clădire. Merg pe coridor, ajung la ușă, o deschid, intru
pe ea și continui să merg până ajung la destinație. Deci
trebuie să trec prin aceste straturi până când eu însumi
găsesc revelația finală, pe Dumnezeu, Care va glăsui în
inima mea. Cum se va întâmpla aceasta? Singura cale
este prin credință, prin ascultare și cinstire pentru vo-
cea Bisericii și toate lucrurile pe care le-am menționat:
Sfântul Ioan, Tradiția, perioada de două mii de ani, slo-

va, hârtia, vocea vorbitorului. Toate cu cinste pentru Bi-
serică și cu smerenie.
În esență, credința înseamnă a concepe ceea ce este
dezvăluit prin viu grai, cu forma sa istorică, străpungând
straturile puse deasupra de către însăși forma istorică și
Cuvântul Întrupat. Îi cerem Domnului să ne dezvăluie
toți factorii desemnați ca straturi. De aceea, este nevoie
de o altă, nouă revelație care să ne ajute să înțelegem
revelația lui Dumnezeu. Fără acest tip de revelație, Apo-
calipsa rămâne o carte pecetluită cu șapte peceți (5, 1).
Poate că vă întrebați de ce. Acesta este modul în care
Dumnezeu dorește și rânduiește lucrurile.
El pune aceste învelișuri pentru a ne limita semeția
și aroganța. Omul nu trebuie să se încreadă în sine și să
spună: „Voi descoperi toate acestea de unul singur” sau
„Eu sunt vas ales și Duhul lui Dumnezeu îmi vorbește
direct. Dumnezeu vorbește prin mine!”, așa cum spun
mulți eretici. Nu, veți învăța prin intermediul vorbito-
rului, prin cuvântul scris, prin Sfântul Ioan Evanghelis-
tul, cel care a auzit toate astea. Acest lucru vă va smeri și
vă va îngrădi trufia.
În plus, omul se mântuiește doar prin aproapele
său. El se mântuiește prin Biserică și de către Biserică.
Mântuirea individuală nu există.
Dumnezeu (1, 1). Apocalipsa, care este hotărâtă prin Iisus
Hristos, este despre Iisus Hristos, așa cum Dumnezeu
I-a dat-o Lui. Astfel, sursa acestor revelații este Însuși
Dumnezeu. Este semnificativ aici faptul că Scriptura nu
spune „revelația Fiului lui Dumnezeu”, deoarece Fiul lui
Dumnezeu este de aceeași vrednicie cu Tatăl. O Persoană
Omilia a II-a 49
a Sfintei Treimi nu poate dezvălui lucruri unei alte Per-

soane a Sfintei Treimi; Persoanele Treimii sunt Una în
esență. Nu există secrete între Persoanele Dumnezeului
Treimic. Toate Trei sunt Infinite, Atotștiutoare și Atotîn-
țelepte. Iisus Hristos face referință la natura umană a lui
Hristos, iar natura umană a lui Hristos este finită. Cu
toate acestea, prin unirea ipostatică sau personală cu Lo-
gosul lui Dumnezeu, natura umană a lui Hristos poate
fi considerată acum omniprezentă, nu prin meritul său
propriu, ci prin unirea ipostatică cu Dumnezeu-Cuvân-
tul. Dumnezeu îi face această revelație lui Iisus Hristos,
care la rândul Său i-o face lui Ioan, iar Sfântul Ioan o
transmite Bisericii. Dar cum a primit Hristos descope-
rirea de la Dumnezeu? Și prin Dumnezeu ne referim
la Tatăl, la Fiul și la Duhul Sfânt. Vedem acest lucru în
Apocalipsă, însăși cartea pe care o studiem.
Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele patru fiinţe
şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca înjunghiat, şi
care avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte
duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. Şi a
venit şi a luat cartea, din dreapta Celui ce şedea pe tron
(Apocalipsa 5, 6-7). Deci am văzut în mijlocul tronului
și al celor patru ființe vii – aceste făpturi vii sunt heru-
vimii – un Miel înjunghiat, dar în picioare. Înjunghiat,
dar în picioare! Acesta este chiar lucrul pe care Hristos
i-l spune Sfântului Ioan într-o descoperire directă. Am
fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile
morţii şi ale iadului (Apocalipsa 1, 18). Iată că trăiesc!
Fiul lui Dumnezeu nu poate fi mort. Natura dumneze-
iască, evident, nu poate muri. Doar corpul uman a mu-
rit, din cauza răstignirii și îngropării în mormânt. Ce
imagine uimitoare, acest Miel înjunghiat, dar în același
timp stând în picioare! Biserica străveche s-a folosit de

aceasta ca de un simbol de mare preț, cel mai iubit sim-
bol, al Mielului înjunghiat, dar în picioare. Pentru cei
care aprofundează cartea Apocalipsei, cea mai prețioa-
să imagine este cea a Mielului înjunghiat. Dar, pentru a
ajunge să și iubim25 aceste lucruri, trebuie să fim foarte
sporiți duhovnicește.
Apoi a venit și a luat ceva din mâna dreaptă a Celui
care ședea pe tron. A luat o carte. Nu se specifică cine
ședea pe tron, din marea cinste ce o avea. După cum
vom vedea mai târziu, Dumnezeu este Cel care ședea.
Acesta este modul în care Iisus Hristos primește revela-
ția de la Dumnezeu-Tatăl, sau Dumnezeul Treimic, Cel
care șade pe tron.
Acum, cine va deschide cartea? Îngerul spune în al
cincilea capitol: Cine este vrednic să deschidă cartea şi
să desfacă toate peceţile ei? (5, 2). Nu s-a găsit nimeni.
Nu era nimeni vrednic să deschidă această carte, așa că
Ioan plângea. Plângea. Îngerul îi spune să nu plângă: s-a
găsit cineva; Mielul înjunghiat poate deschide cartea. El
va deschide cartea (cf. 5, 5), adică El va face descope-
rirea. Acesta este motivul pentru care Apocalipsa este
revelația lui Iisus Hristos, însemnând că ea Îl descoperă
și Îl manifestă pe Hristos. Revelația are loc prin Iisus
Hristos. Acesta este sensul cuvintelor descoperirii lui
Iisus Hristos, pe care Dumnezeu I-a dat-o Lui.
El i-a dat-o să arate robilor Săi (1, 1). Ai cui robi sunt
aceștia și ce li se arată lor? Ei sunt robii lui Iisus Hris-
tos și lor li se arată lucrurile care definesc conținutul
cărții. De asemenea, scopul sau motivele pentru care a
25
Sau să trăim (n.red.)
Omilia a II-a 51
fost dată această carte sunt de a arăta acele lucruri care

trebuie să se succeadă rapid, care trebuie să aibă loc.
Prietenii mei, acest trebuie are o mare semnificație
teologică în Scriptură. Permiteți-mi să folosim timpul
rămas pentru ne uita la acest trebuie al Scripturii, pen-
tru că îl întâlnim foarte des. Să luăm câteva versete. În
Daniel 2, 28-29: Dar este un Dumnezeu în ceruri, Care
descoperă tainele şi Care a făcut cunoscut regelui Nabu-
codonosor ce se va întâmpla26 în vremurile ce vor veni. În
Matei 16, 21: De atunci a început Iisus să arate ucenicilor
Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească
multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să
fie ucis, şi a treia zi să învieze. Trebuie! De ce? Deoarece,
când Iisus a înviat, le-a spus ucenicilor Săi: Nu trebuia
oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în sla-
va Sa? (Luca 24, 26).
Acest trebuie este plin de taine și deseori de necon-
ceput. Am putea să întrebăm pur și simplu: „De ce tre-
buia ca aceste lucruri să aibă loc?” Ele sunt lucruri deloc
plăcute, precum, de pildă, Crucea, sau prigonirea Bise-
ricii și a credincioșilor până la A Doua Venire a lui Hris-
tos. Prietenii mei, Biserica a trebuit să pornească într-o
călătorie specială prin istorie, plină de ispite și prigoniri
din partea lumii. Totuși, vedem că acest trebuie, această
necesitate a Bisericii de a călători prin necazuri și perse-
cuții se aseamănă cu acel trebuie al călătoriei lui Hristos.
26
E vorba aici de vb impersonal δεῖ, din grecește, care în-
tr-adevăr înseamnă „a fi necesar/nevoie/a trebui” (să aibă loc, să se
întâmple), însă el este tradus mai liber în limbile moderne (ce va
fi, se va întâmpla etc), dar în esență el redă și nuanța de „trebuință/
necesitate”. De ex. în expresia δέον ἐστίν (cu inf.) înseamnă „se
cuvine/trebuie/este potrivit ca” (n.red.).
Nici nu se poate altfel, pentru că Biserica este chiar Tru-

pul lui Hristos. Deci când Hristos spune că Fiul Omului
trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie
răstignit (Luca 24, 7), atunci și Biserica trebuie să spu-
nă: Trebuie să sufăr moartea, trebuie să fiu răstignită.
Să nu vă înspăimântați. Sunteți botezați? Suntem bo-
tezați? Vrem să fim creștini? Să înțelegem odată acest
lucru: Hristos a fost răstignit. Și noi trebuie să fim răs-
tigniți. Hristos a fost prigonit. Cel mai probabil vom fi
și noi prigoniți. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi
vă vor prigoni (Ioan 15, 20). Iată versetul analog: Dacă
M-au prigonit – acesta este trebuie al lui Hristos – ei vă
vor prigoni și pe voi. Acesta este trebuie al Bisericii.
Hristos spune: Trebuie să merg la Ierusalim (cf. Matei
16, 21) să sufăr multe, să fiu răstignit. Acest lucru este
similar cu versetul Sfântului Pavel, referitor la multele
suferințe și încercări. În Faptele Apostolilor, când Sfân-
tul Pavel a fost lovit cu pietre în Listra, iar ucenicii săi
au mers să-i îngroape trupul noaptea, ei l-au găsit viu
și nevătămat. El s-a sculat, întărind sufletele ucenicilor,
îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-le) că
prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui
Dumnezeu (Fapte 14, 22). Ucenicii l-ar fi putut întreba:
„Sfinte Apostole Pavele, de ce [ne] trebuie [suferințele –
n. tr.]? Tu n-ai fi putut evita bătaia cu pietre?”
Ce mare taină și profunzime avem aici! Prin ur-
mare, trebuie al lui Hristos este călătoria la Ierusalim.
Trebuie al lui Pavel este confruntarea cu mulțimea su-
ferințelor prin care vom intra în Împărăția lui Dumne-
zeu. Toate acestea și lucrurile care trebuie să se petreacă
cu repeziciune își au corespondență în Apocalipsă. În
ceea ce privește acel trebuie al lui Hristos, oamenii s-ar
Omilia a II-a 53
fi împotrivit Persoanei și misiunii Sale. Și totuși, pen-

tru a avea loc, lucrarea mântuirii a trebuit îndeplinită
prin orice mijloace necesare; deci Hristos a făcut-o prin
Cruce, transformând-o dintr-un instrument al negării
mântuirii în însăși calea mântuirii. De aceea avem un
trebuie al Domnului și un trebuie al Bisericii, căci nici
Biserica nu este acceptată de lumea care se ridică la răz-
boi împotriva ei.
În timp ce noi vorbim, prieteni, bănuiți ce orches-
trează puterile întunericului împotriva Bisericii? Spu-
megă de mânie și vor continua tot așa. Partea Bisericii
este să se afle într-o stare constantă de război. Ea trebu-
ie să rămână în picioare, să fie statornică și să aștepte A
Doua Venire a lui Hristos. Nu spunea Sfântul Pavel că
taina Sfintei Euharistii este oferită în mod continuu și
va continua să fie oferită până la întoarcerea lui Hristos?
(cf. 1 Corinteni 11, 26). Totuși, reacția lumii este incorigi-
bilă. Lumea prezintă diferențe de neîmpăcat cu Biseri-
ca. Deci, acest trebuie al Bisericii este inevitabil!
Cu alte cuvinte, imposibilitatea de evitare a con-
fruntărilor dintre Biserică și lume este exprimată prin
termenul trebuie, indicând aceste lucruri care trebuie să
fie. Mulți oameni pot argumenta aici existența unei for-
țări, unei constrângeri, care ar lega libertatea de alegere
a persoanei, dar trebuie nu exprimă necesitatea mântui-
rii, din care se trag aceste evenimente diferite.
Mântuirea este o acțiune irevocabilă a dragostei lui
Dumnezeu. Dumnezeu iubește și vrea să mântuiască
lumea. Și ce dacă dușmanii Bisericii fac spume la gură?
Și ce dacă diavolul răcnește și urlă? Dumnezeu vrea să
mântuiască lumea și de aceea trebuie intră în joc. Atâta
timp cât diavolul este irevocabil în faptele lui și lipsit
de pocăință, și atâta timp cât Biserica și mântuirea sunt

de asemenea irevocabile, confruntarea este inevitabilă.
Aceasta este ceea ce reflectă acest trebuie. Rezultatul fi-
nal, evenimentele din trecut, prezent și viitor trebuie să
aibă loc.
Acum, de ce îngăduie Dumnezeu o asemenea solu-
ție neplăcută? Veți spune: „Nu este Dumnezeu capabil
să găsească o metodă mai ușoară?” Aceasta este marea
ispită a multor creștini care întreabă mereu: „De ce nu
intervine Dumnezeu?” Dar dacă ar interveni, v-ați plân-
ge că vă controlează, că vă îngrădește libertatea. De ce
alege Dumnezeu această soluție, aparent, mai rea? Toc-
mai pentru că Dumnezeu iubește și dorește să-Și arate
dragostea. El Îl oferă pe Fiul Său să fie răstignit. Desi-
gur că ar fi putut folosi o altă metodă pentru a mântui
lumea, dar El vrea să o mântuiască prin dragoste, căci
mântuirea prin iubire este o taină adâncă. Este o prelun-
gire a dragostei lui Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul27 ne dezvăluie acest lucru. Când
am citit omilia lui pentru prima dată, nu am fost atât
de impresionat. Mi-e teamă că, inițial, veți simți la fel.
Acum însă sunt întru totul mulțumit de cele citite. Să
ne uităm deci la cea de-a 81-a omilie a lui: „La analiza
finală a tuturor acestor lucruri, Dumnezeul și Domnul
nostru a lucrat astfel datorită iubirii Sale puternice pen-
tru creația Lui.” Aceasta este cheia: iubire puternică,
mare și fierbinte. El Și-a dat Fiul la moarte pe Cruce.
Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară,
27
Saint Isaac the Syrian, Ascetical Homilies, Philokalia of the
Niptics and Ascetics, Vol. 83 Hom. 81, Thessaloniki 1998, p. 177.
Omilia a II-a 55
ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). A fost așa nu pen-

tru că Dumnezeu nu ne-ar fi putut mântui într-un mod
diferit, ci pentru că astfel Dumnezeu ne-a putut arăta
și învăța dragostea Lui necovârșită. Mintea noastră nu
poate înțelege acest lucru. El ne-a atins, S-a apropiat de
noi prin moartea Fiului Său, ca să ne descopere marea
Lui iubire. Domnul ne iubește foarte mult și, dacă ar fi
avut ceva și mai prețios, ni l-ar fi dat nouă. Toate acestea
au fost făcute astfel încât omenirea să-și găsească calea
spre El.
Și datorită iubirii Sale mari, El nu a vrut să ne lege
libertatea. Chiar dacă putea face acest lucru, El a ales
să ne lase să venim la El din iubire. Acesta este miste-
rul care se ascunde în spatele acelor lucruri care trebuie
să aibă loc. Cu această soluție, dragostea lui Dumnezeu
este evidentă, iar în același timp, libertatea persoanei
este păstrată. Dumnezeu este cu adevărat minunat. Cele
două elemente, libertatea și iubirea, îmbrățișate (alese)
și împreună-lucrătoare în viața fiecărui om credincios,
vor da naștere sfințeniei. Sfințenia de care avem nevoie
pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Cele ce trebuie să se petreacă în curând (Apocalipsa
1, 1). Curând. Cât de curând? Sfântul Andrei al Cezareei
spune: „Unele dintre aceste profeții sunt aproape, gata
să aibă loc și au început să se împlinească imediat după
scrierea ei. Și cele ce vor fi și cele prorocite la plinirea
istoriei nu vor ține mult, deoarece o mie de ani pentru
Dumnezeu sunt ca o zi, ca ziua de ieri”28. Totuși, în con-
semnarea Apocalipsei, acele lucruri care se vor petrece
28
Sfântul Andrei de Cezareea, (PG 106,221A): «διότι χίλια
ἔτη παρὰ Θεῷ ὡς ἡ ἡμέρα ἡ ἐχθές, ἥτις διῆλθεν λελόγισται.»
încep și se succed ca zalele unui lanț până la sfârșitul

istoriei. Acest în curând înseamnă un început iminent,
nu neapărat o împlinire a acestor revelații. Revelația
este constantă și continuă, iar împlinirea ei deplină va fi
sfârșitul. Prin urmare, începutul și sfârșitul evenimen-
telor se află sub spectrul uneia și aceleiași imagini.
Semnificativ este faptul că acel trebuie precreștin,
pe care l-am văzut la Daniel și la alți proroci, este nedefi-
nit cronologic, în timp ce acest trebuie creștin este defi-
nit și urgent din punct de vedere temporal. De exemplu,
Dumnezeu i-a spus lui Avraam, cu două mii de ani îna-
inte de Hristos, că avea să fie tatăl unei națiuni mari și i
l-a descoperit pe Mesia. Când citim despre aceste lucruri
în Vechiul Testament, avem impresia că evenimentele
vor avea loc într-un viitor foarte îndepărtat. Nu există un
interval de timp definit. Totuși, prorociile care se vedeau
a fi urgente s-au materializat două mii de ani mai târziu.
Hristos a venit la două mii de ani după Avraam.
Acum, luați aminte: acest trebuie post-creștin ne
spune că lucrurile se vor precipita, și ne dă un sentiment
de urgență. Profesorul Bratsiotis scrie: „Este ca și cum
am auzi și simți galopul evenimentelor viitoare, precum
galopul unui cal pe o stradă pietruită”29. Se înțelege că
evenimentele sunt pornite cu repeziciune pe drum și to-
tuși au trecut două mii de ani. Să ne întrebăm acum: „Se
poate ca sfârșitul istoriei să fie aproape sau, cel puțin, să
se apropie începutul sfârșitului?”
29
Bratsiotis P., Apocalipsa lui Ioan, 69.
Omilia a III-a 57
Omilia a III-a
Apocalipsa 1, 1-4

Dumnezeu, ca să arate robilor Săi cele ce trebuie să
se petreacă în curând, iar El, prin trimiterea îngeru-
lui Său, a destăinuit-o robului Său Ioan, Care a măr-
turisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus
Hristos, câte a văzut. Fericit este cel ce citeşte şi cei
ce ascultă cuvintele prorociei şi păstrează cele scri-
se în aceasta! Căci vremea este aproape. Ioan, celor
şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de
la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele
şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui.
2 noiembrie 1980
Autorul Apocalipsei este Sfântul Apostol și Evan-

ghelist Ioan. Numele lui ne asigură că nu este vorba des-
pre o carte frauduloasă sau mincinoasă, ci de o autentică
lucrare a evanghelistului. Acest lucru are o mare impor-
tanță și trebuie să îi acordăm atenție, deoarece Biserica a
acceptat Apocalipsa ca fiind a Sfântului Ioan și, pe bună
dreptate, a onorat-o prin includerea ei în cărțile canoni-
ce ale Noului Testament. Este o carte a Sfintei Scripturi.
Trebuie să adăugăm că Biserica a fost extrem de
precaută în acest sens. Lucrările Părinților apostolici,
succesorii apostolilor, precum Barnaba sau alții, nu au
fost trecute în canonul Noului Testament. Biserica a

exercitat o prudență extremă și a lăsat să treacă mulți
ani până să includă unele dintre cărți în canonul Noului
Testament. După cum spune Origen30, cărțile de prim
rang sunt cele scrise de martorii oculari care L-au văzut,
auzit și atins pe Dumnezeu-Cuvântul Întrupat. Prin ur-
mare, autorul Apocalipsei este Sfântul Ioan.
Apostolii folosesc de obicei cuvântul „slujitor” în
epistolele lor. Cu toate acestea, aici avem doar numele
de Ioan – doar Ioan – fără titluri precum „ucenicul lui
Hristos” sau „apostolul lui Hristos”. Lipsa acestor titluri
arată că probabil Ioan cunoștea destinatarii și cititorii
cărții sale și că ei îi erau apropiați. Este clar și că Apo-
calipsa este dată Bisericii de către Dumnezeu-Tatăl,
prin Iisus Hristos, prin înger, prin Ioan. Avem aici un
lanț viu de predanie, de tradiție didactică, care înseam-
nă literalmente a transmite – o persoană dă, iar o altă
persoană primește. Deci Dumnezeu-Tatăl dă Apocalip-
sa Fiului Întrupat – nu Dumnezeu-Cuvântul, ci Iisus
Hristos, Dumnezeu Întrupat. Iisus Hristos i-o dă în-
gerului, îngerul i-o dă lui Ioan, iar Ioan i-o transmite
Bisericii. Aici avem minunea tradiției vii sau paradosis
(„predanie”).
După cum știm, Sfânta Tradiție este cea care a păs-
trat autenticitatea și validitatea Scripturii. Vă voi aminti
mereu despre cheia tâlcuirii ortodoxe a Apocalipsei, care
se găsește în cufărul de comori al Sfintei Tradiții. Dacă
nu profităm de cheia dată de Sfânta Tradiție, atunci nu
vom tâlcui corect și nu vom înțelege adevăratul sens al
30
Origen, Contra lui Celsus, ΒΕΠΕΣ (Biblioteca Părinților
Greci), V 9, Atena 1956, 103.
Omilia a III-a 59
Scripturii. Acesta este motivul pentru care protestanții

răstălmăcesc Scriptura în fel și chip, rezultatul fiind de-
teriorarea credinței lor și fragmentarea ei în mii de bu-
căți. Ei sunt nesiguri de ceea ce cred astăzi, de ceea ce au
crezut ieri sau de ceea ce vor crede mâine.
... A destăinuit-o robului Său Ioan, Care a mărturisit
cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, câte
a văzut (1, 1-2). Așadar, Ioan a văzut vedenii, imagini și
simboluri. Nu și le-a imaginat, nici nu și le-a închipuit
sau nălucit. Aceasta este o descriere la propriu a ceea
ce el a văzut de fapt. Hristos îi spune: Scrie lucrurile pe
care le vezi. Scrie ceea ce auzi. Într-un anumit moment,
El îi spune: Pe acestea nu le scrie, ele sunt doar pentru
tine. Pecetluiește aceste informații, dar scrie-le pe toate
celelalte. Deci vedem foarte clar că Sfântul Apostol no-
tează cu simplitate lucrurile pe care le vede. El nu adau-
gă sau nu scade nimic.
Caracteristica de bază a cuvântului scris adevărat
este că este simplu și nu foarte articulat. De obicei, scri-
erile frauduloase sunt foarte articulate (pedante) și re-
dactate cu mare grijă, deoarece scopul lor este să atragă
atenția, să impresioneze cititorul. Cu toate acestea, în
cartea autentică, care deține adevăruri de la Dumnezeu,
nu este nevoie de elocvență, de fanfaronadă sau de pre-
țiozitate. Adevărul este adevăr. Prin urmare, Ioan scrie
pur și simplu ceea ce vede, nimic mai mult și nimic mai
puțin. Dacă omite ceva, el se face vinovat și el va răspun-
de în fața lui Dumnezeu.
Apocalipsa conchide: Şi eu mărturisesc oricui as-
cultă cuvintele prorociei acestei cărţi: De va mai adăuga
cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedep-
sele ce sunt scrise în cartea aceasta (Apocalipsa 22, 18).
Cu alte cuvinte, această persoană nu va intra în Împărăția

lui Dumnezeu. Dacă Evanghelistul scrie așa despre orici-
ne altcineva care ar încerca să modifice această carte, cu
cât mai mult trebuie ca el însuși să fie atent? Cu adevărat,
Sfântul Ioan a scris exact ceea ce a văzut și ceea ce a auzit.
Fericit este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele
prorociei şi păstrează cele scrise în aceasta! Căci vremea
este aproape (1, 3). Prezentarea introductivă, discutată
la o întâlnire anterioară, se încheie cu această fericire,
această binecuvântare, revărsată asupra celor ce ascultă,
studiază și urmează cuvintele acestei cărți și cuvântul
lui Dumnezeu în general. Această fericire este prima
dintre cele șapte fericiri specifice din Apocalipsă.
Să continuăm: Fericit este cel ce citeşte şi cei ce
ascultă. Cel ce citește este la singular, iar cei ce ascultă
sunt mai mulți. Unul citește și mulți ascultă. Unde ar
putea avea loc această citire și audiere? Unde altundeva
decât în Biserică? Întocmai cu Evanghelia și Epistole-
le apostolilor, această carte a fost folosită în rugăciunea
de obște. Așa a fost întrebuințată Apocalipsa în Biserica
Primară. De aceea spune: Cel ce citește și cei ce ascultă.
Scopul utilizării acestei cărți în rugăciunea obșteas-
că este de a întări, de a mângâia credincioșii, dar și de a-i
înștiința asupra conținutului ei. La mijlocul secolului al
doilea, Sfântul Iustin Martirul31 consemnează pentru
noi o imagine foarte frumoasă despre citirea epistolei
și a Evangheliei în rugăciunea de obște. Într-una din-
tre primele omilii apologetice, referindu-se la „cel ce
citește” și „cei ce ascultă”, el scrie: „În ziua numită ziua
31
Sfântul Iustin Martir, Prima Apologie, 67.
Omilia a III-a 61
soarelui32 toți cei care trăiesc în orașe sau la țară se adu-

nă într-un singur loc și sunt citite memoriile Apostolilor
(Evanghelia și Epistolele) sau scrierile profeților.” Obser-
văm că Biserica urma învățătura Sfântului Ioan – mai bine
spus, a lui Hristos. Se vede foarte clar aici. După ce citito-
rul termina de citit, întâistătătorul, episcopul sau cei res-
ponsabili cu aceasta începeau să tâlcuiască, să predice și
să lămurească materialul citit, astfel încât întreaga comu-
nitate să poată folosi aceste învățături în viața de zi cu zi.
Și noi facem ceva similar astăzi. Citim în mod re-
petat versetele din Apocalipsă. Le citim în greaca origi-
nală, apoi le traducem în limba noastră de zi cu zi, apoi
le interpretăm. Așa rămânem în concordanță cu Sfânta
Scriptură, pentru ca urechile noastre să se obișnuiască,
iar noi ne familiarizăm cu ea. Este necesar să auzi pre-
dici care te îndeamnă la imitarea lucrurilor bune. Dar
Biserica noastră a trebuit să se ocupe și de o serie de tâl-
cuiri false, care au fost colportate de eretici, ca de exem-
plu, domnia de o mie de ani a lui Hristos. Această erezie
a provocat haos în Biserică chiar și în zilele Sfântului
Ioan. Sfântul Ioan era încă în viață, iar Apocalipsa înce-
puse să fie deja răstălmăcită. Primul care a interpretat-o
fals a fost Cerint agnosticul33. El a amestecat filosofia cu
32
E vorba de duminică, sau ziua Domnului, care provine din
latinul Dies Dominus, adică Ziua Domnului. În lumea romană, îna-
inte de Creștinism, ziua de sărbătoare era Dies Solis, adică „Ziua
Soarelui” în cinstea divinității numite Sol Invictus; și astăzi această
denumire se conservă în țările anglofone (Sunday) și în nordul Eu-
ropei (Sonntag).
33
Sfântul Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericii V 4 14, 6 «Φύ-
γωμεν, μὴ καὶ τὸ βαλανεῖον συμπέσῃ ἔνδον ὄντος Κηρίνθου
τοῦ τῆς ἀληθείας ἐχθρού.»
diferite religii, împreună cu unele elemente ale Crești-

nismului, și a început să proclame cei o mie de ani ai
Împărăției lui Hristos. Sfântul Apostol Ioan era îngrijo-
rat de aceste lucruri. La un moment dat, fiind în Efes, la
o baie publică, cineva i-a spus că e și Cerint acolo. Răs-
punsul lui, doar datorită prezenței ereticului, a fost: „Să
plecăm repede înainte ca acoperișul să se prăbușească și
să ne ucidă pe toți!”34.
Atâta timp cât Apostolii au fost în viață, ei nu nu-
mai că au corectat aceste tâlcuiri, dar au și avertizat îm-
potriva lor, explicând aceste lucruri creștinilor. Sfântul
Pavel, de exemplu, spune: După ce plec, știu că mulți
îmi vor răstălmăci cuvintele. Sfântul Petru îl apără pe
Sfântul Pavel atunci când scrie în Epistola sa că cei ne-
ştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte
Scripturi, spre a lor pierzare (2 Petru 3, 15-16). Imeneu și
Filet nu au răstălmăcit învățătura Sfântului Pavel despre
învierea morților? Nu învățau ei că învierea se petrecuse
deja? (cf. 2 Timotei 2, 17-19).
Prietenii mei, nu autorii Sfintei Scripturi sunt de
vină. De obicei, egoismul oamenilor este cel vinovat de
învățături eronate și răstălmăciri. Cheia, așa cum am
spus mai devreme, este Tradiția Bisericii oferită de în-
vățătura primilor Părinți ai Bisericii. Așa interpretează
Biserica. Dacă insistați să tâlcuiți după bunul plac, con-
duși de o aroganță demonică, atunci cu siguranță veți
eșua. Veți deveni eretici, deoarece erezia nu este altceva
decât tâlcuirea dogmei prin prisma logicii. Când încerc
să interpretez lucruri care nu pot fi interpretate prin
logică și prin intelectul meu, când încerc să tâlcuiesc
34
Ibid.
Omilia a III-a 63
un mister profund, folosind mintea mea și înțelegerea

mea, atunci mă rătăcesc. Când încerc să explic sau să
interpretez învățătura Bisericii prin metode și mijloace
bazate pe logică, atunci mă regăsesc automat în dome-
niul ereziei. Nu-i putem blama pe scriitorii sfinți că ar fi
obscuri, ci doar mândria, egoismul și egoismul oameni-
lor din cadrul Bisericii sunt de vină.
Totuși, Biserica, mai ales cea Răsăriteană, din cauza
tuturor acestor dificultăți și inconsecvențe, a fost obli-
gată să întrerupă folosirea Apocalipsei în cultul ei. Dar
cartea este autentică, iar Biserica a inclus-o în canonul
Noului Testament. Ne rugăm ca, în cadrul unui autentic
Sinod Ortodox, Biserica să poată reconsidera și readmi-
te Apocalipsa în cult, astfel încât să poată fi propovă-
duită de la amvon, precum Epistolele Sfântului Pavel și
ale celorlalți Apostoli. Da, ne putem ruga pentru asta.
Aceasta, desigur, nu împiedică pe nimeni să studieze și
să învețe din Apocalipsă sau să folosească versete din ea
pentru a ajuta vreun omilet al cuvântului lui Dumnezeu
să învețe sau să susțină un anumit subiect. Fericit este
cel ce citeşte şi cei ce ascultă și le păstrează. Cele trei ac-
țiuni pe care Sfântul Ioan le menționează aici ne amin-
tesc de cuvintele Domnului: Fericiţi sunt cei ce ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11, 28).
Când o femeie extaziată din mulțime a strigat: Feri-
cit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe
care i-ai supt! (Luca 11, 27), Domnul a spus: Așa este35,
35
Versetele din Luca 11, 28 au fost, până acum, traduse în mod
eronat de traducătorii de limbă engleză. Cuvântul grecesc original
μενοόνγε este tradus prin „mai degrabă”. Aceasta duce la o disto-
rsionare a adevăratului duh al acestui verset, care vizează mărirea
dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu

şi-l păzesc (11, 28). Verbele din aceste expresii: cel ce ci-
tește, cei ce ascultă și păstrează cuvintele, aceste verbe
– citește, ascultă, păstrează – sunt la timpul prezent, su-
gerând că acțiunea lor este continuă, neîncetată. Trebu-
ie să citesc întotdeauna, trebuie să ascult întotdeauna și
trebuie să păstrez întotdeauna cuvântul lui Dumnezeu.
Nu spune „cei ce au ascultat”, ci cei ce ascultă. Nimic
de genul: „Am auzit niște predici sau m-am dus la câ-
teva clase; m-am săturat, de ce ar trebui să mă duc din
nou?” Nu, cuvântul lui Dumnezeu este clar: cei ce citesc
mereu, cei ce aud mereu și cei care țin (păzesc) mereu
cuvântul lui Dumnezeu.
Să analizăm această combinație triplă a citirii, a as-
cultării și a păzirii cuvântului lui Dumnezeu. În ceea ce
privește cititul, pentru a înțelege cuvântul lui Dumne-
zeu, trebuie să fim întru Dumnezeu. Altfel, nu putem
înțelege cuvântul Lui. Despre aceasta, Sfântul Diadoh
al Foticeii36 a spus: „Nu există nimic mai rău; nu există
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Sfânta Fecioara Maria. Vezi:

John Pickering, LL. D., A Comprehensive LEXICON of the Greek
Language, Philadelphia 1871: Menounye (μενούνγε), conj., conj. cu
siguranță, desigur, așa este, cu adevărat. Conform textului grecesc,
Hristos este de acord cu această femeie entuziasmată! Într-adevăr!
Desigur! Fericiți cei ce aud Cuvântul lui Dumnezeu și îl păstrează,
ca mama mea! Abuzul acestui cuvânt menounye o privează în mod
vicios pe Maica Domnului de această mare laudă adusă de Fiul ei!
Mai rău, traducătorii versiunii biblice King James Bible sunt con-
știenți de adevăratul înțeles al grecului Menounye (μενούνε), căci
îl traduc corect „Da, fără îndoială” în Filipeni 3, 8 (Precum vedem,
trad. rom. îl redă corect, n.red.).
36
Sfântul Diadoh al Foticeii, Filocalia părinților niptici și as-
ceți, V 9, Ch. 7, Thessaloniki 1986, 118.
Omilia a III-a 65
o sărăcie mai rea decât să vorbim despre Dumnezeu în

timp ce suntem în afară și departe de Dumnezeu”. Acest
lucru poate fi văzut foarte clar în cazul oamenilor care
nu trăiesc o viață duhovnicească, dar vorbesc totuși des-
pre chestiuni duhovnicești. Fac greșeli și adesea nici nu
își dau seama că le fac. Ei încearcă să răspundă la între-
bări, dar după propria lor gândire.
Cel care nu trăiește o viață duhovnicească nu poa-
te vorbi despre lucrurile lui Dumnezeu. Nu este posi-
bil. Și nu poate înțelege niciodată cuvântul scris al lui
Dumnezeu, deoarece înțelegerea cuvântului Lui nu este
o chestiune pur academică sau filologică. Poți avea un
doctorat în Teologie (engl.: PhD in divinity), dar fără să
ai o înțelegere a cuvântului lui Dumnezeu. Înțelegerea
cuvântului lui Dumnezeu are o dimensiune diferită.
Nu spun că filologia sau cunoștințele de literatură sau
de gramatică nu sunt de ajutor. Toate aceste elemente
ajută, dar nu puteți spune: „Sunt licențiat în literatură,
așa că nu voi avea nicio problemă în înțelegerea Bibliei”.
Nu veți înțelege prea multe. Duhul Scripturii va fi ine-
xact pentru dumneavoastră și veți rămâne doar cu lite-
ra. Existența unei atmosfere liturgice este o altă condiție
pentru înțelegerea clară a cuvântului lui Dumnezeu. Ce
înseamnă asta? Înseamnă că citirea sau auzirea cuvân-
tului lui Dumnezeu nu poate fi redusă la o conversație
în camera de zi sau la o chestiune academică.
Există tendința – și aceste tendințe au existat în-
totdeauna pentru unii oameni – de a discuta chestiuni
teologice profunde în sufragerie, cu toate cele specifice
unei sufragerii, cu glume și râsete. Discuțiile sunt pur
academice. Deși discuția poate fi foarte teologică, ea
nu poate atinge Cuvântul cu „C” mare – Cuvântul lui
Dumnezeu –, rămânând în scutec, în scutecul cu care

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria,
L-a înfășat după nașterea Lui. Acesta este nivelul la care
ajung acești oameni. Ei nu apucă să audă niciodată cu-
vântul lui Dumnezeu.
Nu este suficient doar să vorbim despre Biblie. Nu
beneficiem când discuția despre Scriptură este în afara
atmosferei liturgice și în afara binecuvântării Bisericii.
De aceea, cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie legat,
prin rugăciune, de spațiul liturgic. Predicile trebuie să
aibă loc în biserică. Nu spunem că este interzis să vor-
bim în altă parte, cum ar fi pe stradă sau la munte. Și așa
este bine, dar discuția trebuie legată de locul liturgic,
după Sfânta Liturghie, de exemplu, sau după slujba de
Vecernie. Cuvântul lui Dumnezeu, în timpul sau după
aceste slujbe, are un efect diferit în inimile oamenilor.
Și liniștea interioară și exterioară este necesară pen-
tru ca cineva să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu. Sfân-
tul Grigorie Teologul spune: „Dumnezeiescul se experia-
ză într-o stare de liniște”. Aveți nevoie de liniște netulbu-
rată pentru a-L simți și înțelege pe Dumnezeu înăuntrul
dumneavoastră. Această liniște este în mare parte inte-
rioară, dar și exterioară. Avem nevoie de pace în inimile
noastre, dar nu vom înceta să citim cuvântul lui Dumne-
zeu chiar și atunci când suntem tulburați. Însă pentru a
ne adânci în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, trebuie
să ne redobândim pacea. Ca să o putem face, avem nevo-
ie de pace și liniște interioară. Toate grijile noastre zilnice
trebuie să înceteze. În plus, atunci când studiem cuvân-
tul lui Dumnezeu, trebuie să simțim că este pentru noi,
adresat nouă, nu altora. Trebuie să ne vedem propriile
neajunsuri și nu pe ale altora. Despre aceasta, Sfântul
Omilia a III-a 67
Isaac Sirul spune: „Când omul cercetează Scriptura cu

inimă smerită, el nu spune niciodată că aceasta este pen-
tru cutare sau acesta este un sfat bun pentru ceilalți”. Nu,
cuvântul lui Dumnezeu îmi vorbește mie.
Uneori, când rostim cuvântul lui Dumnezeu, poate
unii dintre dumneavoastră se întreabă: „Oare vorbește
despre mine? Poate că a auzit ceva despre viața mea per-
sonală”. Vă asigur că vorbitorul nu știe nimic. Dumne-
zeu Însuși conduce cuvântul lui. Sigur, m-am pregătit,
însă cele pregătite și cele spuse se află sub îndrumarea
lui Dumnezeu Însuși. Cuvântul Lui poate atinge multe
inimi diferite într-un mod special. Cuvântul este unul,
deși El atinge fiecare persoană în mod diferit. Sfântul
Chiril al Ierusalimului spune: „Apa care irigă plantele cu
flori este aceeași pentru toate florile. Dar pentru o floare
apa produce o floare roșie, pentru cealaltă albă, pentru a
treia o floare galbenă, toate de la aceeași apă”37. În același
fel, cuvântul lui Dumnezeu atinge inima fiecărui ascul-
tător sincer, în funcție de nevoile sale. Noi nu singulari-
zăm problemele unui ascultător încercând să ne axăm
discuția pe ele, așa cum poate cred unii ascultători naivi.
Mai mult, trebuie să avem umilință, căci ne lipseș-
te. De exemplu, poate gândim: „Bine ar fi fost să fie și
cutare aici să asculte. Ce bine i-ar mai prinde.” Aceasta
arată mândrie, pentru că este o chestiune de mândrie
să gândim că alții au nevoie să audă ceva. În schimb,
trebuie să spun: „Aceasta este numai pentru mine, care
37
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 16: «…εἷς δὲ καὶ
ὑετὸς κατέρχεται ἐν παντὶ τῷ κόσμῳ καὶ γίνεται λευκὸς μὲν
ἐν κρίνῳ, ἐρυθρὸς δ’ἐν ρόδῳ, … μονοειδὴς ὢν καὶ οὐκ ὢν ἄλλος
αὐτὸς ἑαυτοῦ.»
trebuie astfel să mă îmbunătățesc”. Și mai trebuie să

începem studiul nostru, citirea noastră, cu rugăciune.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu încercați să vă apropi-
ați de tainele lui Dumnezeu și de cuvântul lui Dum-
nezeu fără rugăciune”38. Nu deschideți Scriptura și nu
începeți să citiți fără rugăciune, fără a cere ajutor de la
Dumnezeu. În timp ce te rogi, spune: „Doamne, dă-mi
cunoștință prin puterea care există în cuvintele Tale”.
Rugăciunea este cheia pentru înțelegerea sensului pro-
fund al Scripturii.
La fel de important este să ajungem și la înțelegerea
modului în care trebuie auzit cuvântul lui Dumnezeu.
Acum un secol sau două, majoritatea oamenilor nu ști-
au să citească. Astăzi avem exact opusul. Aproape toată
lumea știe. Dar în trecut, sursa de bază a cunoașterii,
care ducea la adevărurile lui Dumnezeu, era simțul au-
zului, urechea. Chiar și astăzi, auzirea cuvântului este
fundamentală pentru toți oamenii, deoarece cuvântul
este oferit prin viu grai, așa cum și cuvântul lui Dumne-
zeu este viu. Deci atunci când cuvântul lui Dumnezeu
este auzit printr-o limbă vie, acest lucru îi conferă har
și putere.
În acest sens, cuvântul lui Dumnezeu se asociază
cu experiențele personale ale vorbitorului. Iar aceasta
poate fi o sursă de încurajare pentru ascultători în ceea
ce privește lucrarea cuvântului lui Dumnezeu. Nu este
același lucru dacă îl auziți la radio sau dacă îl citiți într-o
carte. Este cu totul altceva. De aceea mergem să auzim
cuvântul lui Dumnezeu în biserică, și nu doar îl citim.
38
Sfântul Isaac Sirul, Omilii ascetice. Filocalia Nipților și As-
ceților, Omilia 73.
Omilia a III-a 69
Citirea nu înlocuiește cuvântul rostit, iar auzirea cu-

vântului vorbit nu înlocuiește citirea. Aceste două surse
distincte sunt importante în aceeași măsură.
De asemenea, trebuie spus că auzirea cuvântului lui
Dumnezeu presupune prezența altor oameni, căci el este
legat de prezența și viziunea altor oameni. Cu alte cuvin-
te, este legat de Biserică. Este foarte important, foarte de
folos și de mare valoare să auzim cuvântul lui Dumnezeu
chiar în biserică. Potrivit sfințitului mitropolit al Flori-
nei, Augustin Kantiotes, dacă stau singur și ascult o în-
registrare, este ca și cum aș mânca o conservă. Cuvântul
„conservat” al lui Dumnezeu nu are aceeași prospețime
precum participarea în persoană. Pot să ascult înregis-
trări, să citesc cărți, dar mă voi duce și să aud cuvântul
viu al lui Dumnezeu, să mă alătur celorlalți credincioși,
frații și surorile mele întru Hristos. Fac acestea ca să par-
ticip la manifestarea Bisericii, nu numai în închinare li-
turgică, ci și în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu.
În cele din urmă, în ceea ce privește aplicarea cu-
vântului lui Dumnezeu, afirmația evanghelistului: Și
păstrează cele scrise în aceasta, exprimă faptul că tre-
buie să aplicăm cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să îl
trăim. Dar trebuie să îl trăim deplin. Să nu alegem și să
culegem. Să nu spunem că facem asta, dar nu pe cealaltă.
Vremea este aproape (Apocalipsa 1, 3). Ce însem-
nătate are aceasta pentru noi? Vă voi spune o istorioară
din viața mea personală despre acest lucru. Este de la
începutul anilor patruzeci, din timpul teribilei ocupații
germane. Eram la școală, trei copii în fiecare bancă, și
dădeam examenele de sfârșit de an. Sala de clasă era pli-
nă și asta oferea anumite avantaje studenților leneși. La
vremea aceea, eram examinați la greaca veche, greaca
modernă și la matematică. Colegii mei au decis să nu

învețe la greaca veche, dar eu am învățat. M-am așezat
undeva, în spatele clasei. Am început să-i ajut pe cei trei
colegi din spatele meu, pe cei trei din fața mea și pe cei
doi din banca mea. În cele din urmă, am ajuns să ajut
cam o duzină de elevi, deoarece în sala de clasă nu era
niciun supraveghetor. În loc să scriu în foaia mea, am
încercat să-i ajut pe toți acești elevi să-și completeze
examenele, verificând dacă au scris corect răspunsurile.
La un moment dat, profesorul a venit și a anun-
țat: „Băieți, mai aveți cinci minute”. Nu știu câți dintre
dumneavoastră ați trecut prin așa ceva în anii de școală,
dar nu vă pot descrie ce-am simțit. M-au trecut toate
apele și m-am înroșit ca sfecla de rușine. Am înlemnit
și m-am trezit strigând fără să gândesc: „Încă nu, dom-
nule profesor!” Foaia mea era goală. Ceilalți studenți își
înmânau lucrările, iar eu, deși eram singurul care stu-
diase, nu scrisesem nimic. În cele din urmă, m-am târât
în biroul profesorului ca un cățeluș pentru a-l implora
să mă treacă. Acesta este sentimentul pe care îl simte
omul atunci când își dă seama că timpul său s-a scurs.
Este un sentiment teribil!
Sfântul Isaac Sirul spune că, dacă nu ați trăit viața
cum trebuie, când veți vedea că a venit timpul morții, vă
veți panica. În plus, când o persoană îngăduie cu adevă-
rat să fie pătruns în ființa sa de conștiința că vremea este
aproape, atunci când citește această frază din Scriptură,
nu poate să nu simtă decât ceea ce am descris din anii
mei de școală. Această expresie, vremea este aproape,
are același înțeles precum cuvintele imediat preceden-
te: Cele ce trebuie să se petreacă în curând. Am vorbit
despre ele mai devreme și vedem că folosirea afirmației
Omilia a III-a 71
câteva versete mai târziu subliniază galopul sfârșitului

către noi. E după colț. Sfârșitul este timpul profeției sau
al plinirii cuvintelor prorociei. Iar mesajul este: Fericit
este cel ce citeşte şi cei ce ascultă cuvintele prorociei,
pentru că nu mai este mult.
Sunt foarte marcat de un anumit fenomen eclesias-
tic. Nu știu cât de limpede îmi este acest sentiment al
meu, dar vi-l voi împărtăși. Până în secolul al XV-lea, cre-
dincioșii care și-au vărsat sângele pentru credință erau
numiți simplu sfinți sau martiri. Începând cu secolul al
XV-lea, martirii sunt numiți „noi” sau „neo-martiri”. Din
punct de vedere istoric, avem câteva evenimente semni-
ficative care împart perioadele istoriei. Mai exact, după
căderea Constantinopolului în 1453, aproape de anul
1500, vedem o sporire a acestui fenomen nou, această
nouă terminologie care îi numește pe martirii de după
căderea Constantinopolului „neo-martiri”; de aseme-
nea cei care și-au săvârșit viața în mod pașnic poartă
denumirea de „nou” de la acea dată. Astfel, îi avem pe
Sfântul Nectarie cel Nou, Sfântul Nicodim cel Nou sau
Sfântul Constantin cel Nou.
Denumirea unui sfânt ca „neo-martir” sau „cel nou”
dă sentimentul unei limite cronologice. Altfel spus, să
zicem că avem un nou moment istoric, poate cinci sute
de ani de acum înainte. Cum ar trebui Biserica să cla-
sifice martirii și sfinții care vor apărea peste cinci sute
de ani – „noii martiri cei noi” sau „martirii supra-noi”?
Nu are sens. Știți ce înseamnă asta? Când Biserica vor-
bește despre conceptul de „nou”, înseamnă că deja am
avut „vechiul”, iar acum avem „noul”. Și după „nou”, nu
va mai exista un „mai nou”. Mi-e teamă că, în conștiința
universală a Bisericii, mocnește sentimentul înăbușit că
sfârșitul este aproape. De aceea, Biserica folosește ter-

menul „nou” pentru sfinții ei.
După această schiță introductivă, ceea ce urmează
este prefața întregii cărți: Ioan, celor şapte Biserici, care
sunt în Asia: Har vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce
era şi Cel ce vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt îna-
intea scaunului Lui, Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel
credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împă-
raţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat
pe noi de păcatele noastre, prin sângele Său, și ne-a făcut
pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său,
Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin! Iată, El vine
cu norii şi orice ochi Îl va vedea, şi-L vor vedea şi cei ce
L-au împuns şi se vor jeli, din pricina Lui, toate seminţi-
ile pământului. Aşa. Amin. Eu sunt Alfa şi Omega, zice
Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Atotţiitorul (Apocalipsa 1, 4–8).
Până în acest moment, am avut o prezentare in-
troductivă. În această prefață, care este extrem de im-
portantă și foarte teologică, se evidențiază caracterul
epistolar sau de scrisoare al cărții. Apocalipsa este scrisă
sub forma unei scrisori. Și Evanghelia după Luca este
tot o scrisoare. Sfântul Luca scrie: Am găsit şi eu cu
cale, preaputernice Teofile, după ce am urmărit toate cu
de-amănuntul de la început, să ţi le trimit39 pe rând. Nu
menționează cuvântul scrisoare, ci mai degrabă spune
că îi trimite informația ca să poată afla adevărul cre-
39
γράψαι. În trad. românești e redat prin „scriu”, însă în func-
ție de context, sensul verbului grecesc are în vedere și scrisorile.
Vezi de ex: Romani 15, 15; 2 Corinteni 2, 4; 3 Ioan 1, 13 și altele unde
verbul e folosit cu referire la scrisori (n. red.).
Omilia a III-a 73
dinței noastre (cf. Luca 1, 3). Însă forma este de epis-

tolă sau scrisoare. Același lucru este valabil și pentru
Apocalipsă, care are caracterul unei epistole, nu numai
datorită scrisorilor trimise către cele șapte biserici din
Asia Mică, ci pentru că întreaga carte are acest format.
Forma veche de epistolă este menținută prin anunțarea
identității autorului: Ioan. Destinatarii sunt cele șapte
biserici din Asia Mică, iar salutul este: Har vouă şi pace
și celelalte. După aceasta urmează slavoslovia: Lui fie
slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin. Deci Apocalipsa
este o scrisoare. Ne rugăm ca într-o bună zi Dumnezeu
să îngăduie citirea ei ca lectură apostolică în Biserică.
Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia (1, 4).
Ioan, expeditorul scrisorii, scrie celor șapte biserici,
destinatarii acestei scrisori. Numele autorului, Ioan,
este plasat aici la începutul propoziției și acest lucru va
apărea din nou în versetul nouă. Nu există titluri și nici
vreun nume de familie, ceea ce denotă că destinatarii
scrisorii îl cunosc pe Ioan foarte bine.
Care sunt cele șapte biserici menționate în Apo-
calipsă? Care sunt cele șapte biserici pentru care Dom-
nul nostru cere să fie trimise scrisori speciale la fiecare
în parte? Sunt biserici istorice, biserici care au existat
la propriu, nu noetice sau simbolice: Efes, Smirna, Per-
gam, Tiatira, Sardes, Filadelfia și Laodiceea. Acestea
erau orașe din Asia Mică, orașe străvechi, pline de viață,
cu populații creștine înfloritoare la acea vreme. Ele au
devenit episcopate, ceea ce confirmă o prezență puter-
nică a Bisericii. Hristos le vorbește acestor șapte biserici
prin Apocalipsă, având un mesaj special pentru fiecare.
Vă puteți întreba de ce Hristos se adresează numai
acestor șapte biserici. Hristos îi spune lui Ioan: Scrie în-
gerului bisericii din Efes sau îngerului din Smirna. De ce

a li s-au scris scrisori acestor biserici și nu bisericii din
Ierusalim? Sau din Corint? Sau din Roma? Sau din Ale-
xandria? Ele erau biserici mai mari și mai importante.
Numai Efesul se putea compara cu măreția și titlul Ro-
mei, al Ierusalimului sau cu marea biserică din Antiohia.
Doar Efesul se putea compara cu aceste biserici, pentru
că celelalte șase orașe ale celor șapte biserici menționate
în Apocalipsă erau orașe mici din Asia Mică.
De ce sunt epistolele adresate acestor șapte biserici
și nu celorlalte biserici mai mari și mai mature? Mai în-
tâi, este important să reținem folosirea numărului șapte.
Șapte este un număr alegoric sau schematic și exprimă
varietate deopotrivă cu plinătate. Cu alte cuvinte, numă-
rul de șapte biserici denotă o imagine completă a întregii
Biserici de la acel moment până la sfârșitul veacului; iar
aceste șapte tipuri reprezentative de biserici reprezintă,
la rândul lor, plinătatea Bisericii. Pe scurt, cele șapte bi-
serici sunt șapte comunități40, șapte realități diferite ale
Bisericii celei Una, Sfântă, Universală și Apostolică.
Aici avem două condiții întrepătrunse. Una este că
fiecare epistolă este trimisă unei anumite biserici isto-
rice. Trebuie să subliniem acest punct – biserică istorică
specifică – , deoarece se referă la o circumstanță speci-
fică pentru fiecare biserică. De exemplu, când El spune
că nu ești nici rece, nici fierbinte, ești căldicel (Apocalip-
sa 3, 15) sau că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Adu-
ţi aminte de unde ai căzut (2, 4-5), acestea sunt defec-
te sau deficiențe specifice bisericii A sau B. De aceea,
aceste epistole, la un prim nivel, au un caracter istoric și
40
Engl. „folds”, sau „turme”.
Omilia a III-a 75
urmăresc să îndrepte defectele acelor biserici de acum

două mii de ani.
În al doilea rând, epistolele servesc și ca avertis-
mente generale pentru întreaga Biserică de-a lungul
veacurilor. Așadar, avem două dimensiuni intercondiți-
onate, prima fiind istorică, limitată la topografiile celor
șapte biserici urbane; și pe cea de-a doua, care se referă
la întreaga istorie a Bisericii sau la Biserică în sine de-a
lungul veacurilor. Când citim cele spuse de Hristos bise-
ricii efesenilor sau celei a filadelfilor, înseamnă că toate
acestea sunt elemente vădite și încă existente în Biserica
sobornicească (universală) a lui Hristos.
Orașele în care se aflau cele șapte biserici erau ora-
șe grecești așa cum era și întreaga Asie Mică la vremea
aceea, iar acestea sunt biserici și epistole istorice, cu o
bază istorică. Mă voi referi la acest lucru în mod repetat
când va veni timpul, dar îl voi menționa și acum. Hris-
tos spune că voi mişca sfeşnicul tău din locul lui (2, 5),
iar fiecare biserică este reprezentată de un sfeșnic, de
o lumânare. Îți voi mișca sfeșnicul înseamnă că te voi
îndepărta. El a luat aceste șapte biserici și le-a mutat.
Și niciuna dintre aceste biserici istorice nu mai există
astăzi în Asia Mică! Niciuna! Nici Efes, nici Smirna –
nici măcar una! Sfeșnicele au fost înlăturate definitiv în
1922, în timpul infamei distrugeri a Asiei Mici și a izgo-
nirii populației grecești.
Sfântul Andrei din Cezareea spune: „Prin numărul
șapte se înțelege totalitatea tuturor Bisericilor41. Deoarece
41
Sfântul Andrei din Cezareea, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106,
221 A): «Διὰ τοῦ ἐβδοματικοῦ ἀριθμοῦ, τὸ μυστικὸν τῶν ἁπα-
νταχοῦ ἐκκλησιῶν σημαίνει…»
cele șapte zile ale săptămânii sunt un simbol al creați-

ei lumii, al vieții noastre, numărul șapte ori cele șapte
biserici arată plinătatea Bisericii.” Vă rog să acordați o
atenție deosebită acestui punct, deoarece tot ceea ce
discutăm în aceste șapte epistole nu se limitează doar la
cele șapte biserici istorice, ci se referă la întreaga Biseri-
că, care există întotdeauna și până la sfârșitul veacului.
Har vouă și pace (1, 4) este salutul creștin cu un
caracter liturgic puternic și viu. Acest salut al Sfântu-
lui Ioan este o versiune prescurtată a salutului Sfântului
Pavel: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea
lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi
cu toţi! (2 Corinteni 13, 14) unde vedem cele Trei Persoa-
ne ale Sfintei Treimi. Dumnezeul nostru este Treimic.
Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui
Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu
toţi! Amin. Ioan nu împrumută acest tip de salut de la
Sfântul Pavel sau viceversa. Se pare că el a existat întot-
deauna în Biserică și avea un caracter liturgic. Apostolii
Ioan, Pavel, Petru și Iuda foloseau acest salut obișnuit în
Biserică. El există și astăzi în Sfânta Liturghie la începu-
tul rugăciunilor sfintei Anaforale, atunci când preotul
iese să binecuvânteze credincioșii. Deoarece harul lui
Dumnezeu este o consecință favorabilă care izvorăș-
te din moartea jertfelnică a lui Hristos, iar pacea de la
Dumnezeu Tatăl, Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine,
acest salut se transformă într-o mărturisire liturgică a
credinței sau un simbol al credinței.
Famenului etiopian, diaconul Filip îi spune că dacă
va mărturisi că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, ni-
mic nu îl va împiedica să fie botezat. Eunucul și-a măr-
turisit crezul că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu
Omilia a III-a 77
(cf. Faptele Apostolilor 8, 27-39). Aceasta este o mărtu-

risire a credinței. Mai târziu, din cauza ereziilor din Bi-
serică, Crezul devine mai detaliat. Cunoscutul Crez din
Nicea este folosit până în ziua de astăzi: „Cred într-Unul
Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul” și celelalte.
Din acest salut al lui Ioan reiese un element stră-
vechi în mărturisirea credinței, o mărturisire a credinței
în spațiul liturgic. Ne afirmăm credința, ne-o mărturi-
sim în spațiul liturgic, în biserică, pentru a săvârși Sfân-
ta Liturghie. Înainte de Sfânta Împărtășanie trebuie să
ne mărturisim credința adevărată. Acest salut al Sfântu-
lui Ioan Evanghelistul are un caracter viu, liturgic.
Omilia a IV-a 79
Omilia a IV-a
Apocalipsa 1, 4-6
Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har
vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine
şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea scaunu-
lui Lui. Şi de la Iisus Hristos, Martorul cel credincios,
Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împăraţilor pă-
mântului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dezlegat pe noi
din păcatele noastre, prin sângele Său: și ne-a făcut
pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl Său,
Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor. Amin!
9 noiembrie 1980
Avem în acest pasaj o minunată referire la Dumne-

zeul Cel Treimic. În grecește, cuvintele Cel ce este, Cel
ce era şi Cel ce vine sunt incorecte din punct de vedere
gramatical. Acesta este un solecism42 intenționat, dar
el nu apare aici ca fiind scris de o persoană analfabe-
tă, deoarece propozițiile care îi urmează sunt corecte.
Ioan folosește corect genitivul de la Iisus Hristos sau de
la cele șapte duhuri. Deci, din nou, motivul acestui sole-
cism este de a atrage atenția cititorului43.
42
Greșeală de sintaxă în vorbirea literară; abatere de la forma
normală.
43
Într-adevăr, în grecește, v. 4 e plin de exprimări genitivale,
însă în limbile moderne, nu s-a putut reda ca atare, cu prin comple-
ment, fără a se strica sensul.
Sfântul Andrei al Cezareei scrie despre acest verset:

„Harul și pacea de la Trei Persoane ale Sfintei Treimi,
explicând că Cel se referă la Tatăl”44. Dar, haideți să re-
venim la cuvintele lui Dumnezeu. Traducătorii protes-
tanți scriu: „de la El, har și pace vouă” – „de la El”. În
grecește, se spune de fapt „de la Dumnezeu”. Deci, pen-
tru a înțelege pe deplin acest verset, să ne imaginăm că
avem două puncte după Dumnezeu, astfel încât cuvin-
tele Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine definesc cuvântul
Dumnezeu. Cine este Cel ce este: este Dumnezeu. Cine
era Cel ce era: era Dumnezeu. Cine este Cel ce vine: este
Dumnezeu.
Aș mai adăuga și că atunci când citim Cel ce este, Cel
ce era şi Cel ce vine, vedem că toate trei includ totalita-
tea timpului. Ele includ prezentul: Cel ce este, adică Cel
ce este acum și a fost dintotdeauna. Ele includ trecutul,
prezentul și viitorul: Cel ce este – prezentul; Cel ce era
– trecutul; și Cel ce vine – viitorul. Vedem că Dumne-
zeu nu numai că se mișcă prin timp, dar și că depășește
timpul. Pentru Dumnezeu nu există timp. Dumnezeu a
creat timpul. Ioan dorește să arate prin această expresie
că Dumnezeu este peste și deasupra timpului.
Mai mult, denumirea de Cel ce este, Cel ce era şi Cel
ce vine folosită de Ioan este, din punct de vedere teolo-
gic, foarte expresivă. Când spune Cel ce vine, el îl expri-
mă pe Dumnezeu în istoria omenirii, pentru că [de fapt,]
Dumnezeu este în nemișcare. Aristotel avea dreptate
când spunea, cu mult înainte de Hristos, că Dumnezeu
este primul care pune toate în mișcare și totuși rămâ-
44
Sfântul Andrei al Cezareii, Tâlcuire la Apocalipsă, (PG 106,
222D): «Χάρις ὑμῖν καὶ εἰρήνη ἀπὸ τῆς τρισυποστάτου θεότητος.»
Omilia a IV-a 81
ne nemișcat. El mută totul, dar este neclintit, nemișcat.

Deși Dumnezeu Însuși nu are trebuință să Se miște, El
este începutul oricărei mișcări. Deoarece Dumnezeu
este pretutindeni, El umple totul. Prezența Sa acoperă
fiecare parte a universului. Nu este în natura Sa să se
miște. Mișcarea sugerează ocuparea unei noi zone de
spațiu neocupată anterior. Să spunem că m-am mutat
de la punctul A la punctul B. Merg de acasă la serviciu.
Merg pe jos. Vin. Plec. În înțelegerea noastră a tuturor,
Dumnezeu este omniprezent. El este peste tot, așa că nu
trebuie să vină și să plece. Venitul și plecatul se referă la
Fiul Întrupat al lui Dumnezeu, Dumnezeul-Om. Prin
urmare, Cel ce vine, se referă la Logosul Dumnezeiesc,
care își asumă natura umană, Dumnezeu-Cuvântul care
devine om.
Avem ceva asemănător în Evanghelia după Ioan,
când Hristos le spune ucenicilor: „Mă duc și mă voi în-
toarce”. Acest venit și plecat al Domnului în istorie se
referă întotdeauna la natura umană a lui Dumnezeu.
De remarcat aici este și faptul că textul grecesc origi-
nal spune: Cel ce vine/o erchomenos, însemnând de fapt
„Cel ce vine mereu”. La fel, Cel ce este, Ὤ ὬΝ, înseamnă
„Cel ce există dintotdeauna”, „Cel ce era”, și, prin urmare,
îl desemnează pe „Cel ce vine mereu”. Astfel, Dumnezeu
Cel pre-veșnic, Ziditorul, este mereu prezent, vine me-
reu și nu părăsește istoria niciodată.
El vine mereu și totuși această venire constantă pre-
zintă și cazuri speciale. Vedem acest lucru când Sfântul
Pavel spune: Căci mai este puţin timp, prea puţin, şi Cel
ce e să vină, va veni şi nu va întârzia (Evrei 10, 37). Cel
ce e să vină, va veni. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că
Dumnezeu este prezent întotdeauna în istorie. El vede
întreaga lume. Întregul univers este în mâinile Lui. Dar

când spune: va veni, se referă la arătările speciale ale
lui Dumnezeu-Cuvântul, Iisus Hristos. Am văzut până
acum că expresia Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine se
referă la Dumnezeul Treimic. Există atât de multă bogă-
ție în aceste rânduri, încât Sfântul Andrei din Cezareea
a scris: „Întreaga expresie Cel ce este, Cel ce era și Cel ce
vine se poate referi și la Tatăl, care este începutul, mijlo-
cul și sfârșitul a toate”45.
Un alt nume al lui Dumnezeu este Alfa și Omega
(Apocalipsa 1, 8), ceea ce înseamnă că totul începe în
Dumnezeu și se termină în Dumnezeu. De aceea, în re-
alitate, dacă expresia se referă la Tatăl, atunci pacea de
la Dumnezeu înseamnă pacea de la Unul Dumnezeu cel
Treimic, cu diferențierea celor Trei Persoane.
Vedem imediat că, după referința la Tatăl ca fiind
Cel ce este, Cel ce era și Cel ce vine, se face referire la cele
șapte duhuri, cu alte cuvinte, la Duhul Sfânt și Domnul
Iisus Hristos. Dintre cele șapte duhuri care sunt înaintea
tronului Lui, răzbate ecoul salutului: Har vouă şi pace
de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele
şapte duhuri, care sunt înaintea scaunului Lui (1, 4-5).
Acest salut se referă la a treia Persoană a Sfintei Treimi,
care aici precede a doua Persoană. Important de reținut
este că prima și a treia Persoană sunt menționate mai
întâi, iar a doua Persoană este menționată ultima. Sfân-
tul Evanghelist acordă prioritate celor două Persoane
și lasă Persoana Întrupată la final, de vreme ce această
Persoană va sluji ca punct central al întregii cărți.
Ibid. (PG 106, 224 A): «Τοῦ περιέχοντος ἐν ἑαυτῷ πά-

45
ντων τῶν ὄντων τήν τε ἀρχὴν τά τε μέσα καὶ τὰ τελευταῖα.»

Omilia a IV-a 83
Duhul Sfânt este denumit cele șapte duhuri, care

sunt înaintea tronului Lui. Scaunul lui Dumnezeu se re-
feră în mod evident la Dumnezeu-Tatăl în timp ce nu-
mărul șapte dezvăluie plinătatea și desăvârșirea Duhu-
lui Sfânt. Acest lucru este frumos exprimat de Prorocul
Isaia în declarația sa înșeptită a atributelor, a darurilor
și a energiilor Duhului Sfânt. El scrie: Duhul înţelep-
ciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul
cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El du-
hul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2-3). Toate atributele
Duhului Sfânt sunt reflectate în rugăciunile și imnurile
Cincizecimii de cinstire a Duhului Sfânt46. Același Duh
Sfânt, Duhul Sfânt nedespărțit, împarte darurile. Dar
Duhul rămâne Unul și nedespărțit. Deci Duhul Sfânt
este exprimat prin termenul de șapte duhuri, dar, după
cum vom vedea, este un singur Duh Sfânt.
Aici mă voi referi la metoda de tâlcuire folosită de
Părinții Bisericii, prin care Scriptura se tâlcuiește pe sine.
Mai sunt aceste cuvinte, șapte duhuri, menționate în altă
parte în Scriptură? Dacă da, cum sunt folosite? Acesta
este modul în care putem tâlcui cuvântul lui Dumnezeu
cu exactitate. De ce este numit Duhul Sfânt cele șapte
spirite? În primul rând, El se află dinaintea Tatălui și vă-
dește disponibilitatea și promptitudinea de împlinire a
unei slujiri – de trimitere în scopul sfințirii. Cu alte cu-
vinte, acest Duh al lui Dumnezeu așteaptă să se pogoare
în orice moment. Amintiți-vă de Cincizecime, unde din
cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt
ce vine repede (cf. Faptele Apostolilor 2, 2).
Penticostar, Vecernia Rusaliilor: Rugăciunea a treia (a înge-

46
nuncherii).
Vedeți, Duhul este gata să se pogoare peste lume și

să împartă daruri din dragostea extraordinară pe care o
are pentru lume.
Dar ce reține Duhul? Duhul Sfânt așteaptă voința
lui Dumnezeu-Tatăl și calea ce urmează a fi deschisă
de Fiul. Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi lucrează la
mântuirea lumii. Am pomenit acest lucru în trecut, cum
Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Face-
rea 1, 2). De ce era numai Duhul lui Dumnezeu? Așa cum
Duhul a luat chipul unui porumbel mai târziu în istorie,
aici avem imaginea Duhului Sfânt ca o pasăre uriașă care
incubează viața în aceste ape. Duhul lui Dumnezeu îm-
brățișa apele – ca să spunem așa – ca să le mențină cal-
de, iar viața a izvorât din apă, precum puii eclozează din
ouăle de pasăre incubate în cuib. Ce frumos!
În al doilea rând, Duhul lui Dumnezeu este trimis
de la Tatăl și de la Fiul. Domnul Însuși spune: Iar când
va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela
va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Cuvântul grecesc
este ekporevetai („purcede”) de la Tatăl. Deci Duhul
Sfânt este trimis de Tatăl și de Fiul, dar El purcede nu-
mai de la Tatăl. Acum, dacă mă întrebați, ce înseamnă
este trimis, nu știu ce să spun. Nu înțeleg nimic. Dacă
mă întrebați, ce înseamnă „purcede” nici de data aceas-
ta nu vă voi putea spune nimic. Este mai presus de în-
țelegerea mea. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Dacă
înțelegeți că Fiul este născut din Tatăl, atunci puteți în-
țelege și semnificația acestui lucru care iese (purcede)
de la Tatăl.” Pur și simplu continuăm să repetăm aceste
expresii, pentru că ele Îl slăvesc pe Dumnezeu și expri-
mă cu acuratețe relațiile dintre Persoanele Sfintei Treimi.
Omilia a IV-a 85
Dar nu știm cu exactitate cum toate aceste lucruri își

găsesc aplicația în taina nepătrunsă a Sfintei Treimi.
În Apocalipsă, Hristos îi spune lui Ioan: Iar îngeru-
lui Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele
şapte duhuri ale lui Dumnezeu (3, 1). Cu alte cuvinte, El
este Cel care deține plinătatea energiilor sau a darurilor
necreate ale Duhului Sfânt și le trimite în lume. Sfân-
tul Ioan scrie: Şi am văzut, la mijloc, între tron şi cele
patru fiinţe şi în mijlocul bătrânilor, stând un Miel, ca
înjunghiat, şi care avea şapte coarne şi şapte ochi, care
sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot
pământul (5, 6). Acestea sunt imagini importante și mi-
nunate care arată că Duhul lui Dumnezeu, ca har, este
trimis plin de daruri, deoarece numărul șapte este sim-
bol al plinătății. Arată multitudinea de daruri și pe Du-
hul lui Dumnezeu încărcat cu daruri pentru lume.
În plus, Duhul lui Dumnezeu se află în fața tronului
lui Dumnezeu ca șapte duhuri datorită capacității Sale
de pătrundere. Duhul Sfânt alunecă prin toate, peste
tot. Domnul spune că Duhul Sfânt „cercetează adâncu-
rile” lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, El este Dumnezeu.
Duhul Sfânt, ca Dumnezeu, împărtășește esența/ființa
(gr. ousia) lui Dumnezeu. Mai departe și din tron ieşeau
fulgere şi glasuri şi tunete; şi şapte făclii de foc ardeau
înaintea tronului, care sunt cele şapte duhuri ale lui
Dumnezeu (Apocalipsa 4, 5). Acestea sunt cele șapte du-
huri ale lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt. Profetul
Iezechiil exprimă acestea foarte frumos. De ce continu-
ăm să ne referim la Iezechiil, Isaia și Daniil? Deoarece
există o mare potrivire între Vechiul Testament și Noul
Testament. Să ne uităm la această potrivire în Iezechi-
il. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului
Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare şi în-

cins pe sub sân cu un brâu de aur (1, 13). Făcliile aprinse
rotitoare arată că Duhul Sfânt pătrunde totul, știe totul
și că nu există nimic care trece neobservat de El.
Har vouă şi pace de la Iisus Hristos, Martorul cel
credincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împă-
raţilor pământului. Aici, din nou, avem ecoul acelui sa-
lut – harul și pacea de la Dumnezeu-Tatăl, cele șapte
duhuri sau Duhul Sfânt și de la Iisus Hristos. După cum
am spus, Hristos este așezat la final pentru că întreaga
carte se va concentra asupra Lui, a doua Persoană a Sfin-
tei Treimi. Cu toate acestea, El este menționat în mod
intenționat în al treilea rând, cu trei nume descriptive:
primul, Martorul credincios; al doilea, Cel întâi născut
din morți; și al treilea, Domnul împăraților pământului.
Aceste trei denumiri se referă la natura Sa umană, nu la
cea dumnezeiască, iar numele de „Iisus Hristos” se refe-
ră strict la acestea trei, în timp ce „Fiul lui Dumnezeu”
se referă la natura dumnezeiască: Cel ce este, Cel ce era
și Cel ce vine, desigur și la cele șapte duhuri dinaintea
tronului Său și la Iisus Hristos. Dar aici, Sfântul Ioan
dorește să ni-L prezinte pe Iisus Hristos, Care este cen-
trul istoriei și figura centrală a tuturor evenimentelor pe
care urmează să le descrie în vedenia sa.
Primul nume îl descrie pe Iisus Hristos ca martor
credincios, deoarece un martor credincios nu poate
spune decât adevărul. Tot ceea ce spune El este adevă-
rat. Cu toate acestea, Martorul credincios este numele
lui Dumnezeu în Vechiul Testament, ca luna întocmită
în veac şi martor credincios în cer (Psalmii 88, 36). Mar-
torul credincios din Apocalipsă este Iisus Hristos. Iisus
Hristos este Domnul. Acesta este același martor credin-
Omilia a IV-a 87
cios din Psalmul 88, Yahweh, pe care martorii lui Iehova

îl numesc pe Iehova.
Iisus Hristos este Yahweh, Domnul și martorul
credincios sau martirul credincios, din alte două mo-
tive. Primul este că El a mărturisit Adevărul, ca atunci
când Pilat L-a întrebat: Cine ești tu? Și El a răspuns: Tu
zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut
şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărtu-
rie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul
Meu (Ioan 18, 37).
Pilat întreabă: Ce este adevărul? (18, 38), iar Hristos
nu răspunde. S-a presupus că Pilat ar fi trebuit să între-
be: „Cine este adevărul?” și probabil că ar fi primit un
răspuns. În orice caz, adevărul este un subiect măreț.
De aceea ne luptăm să ajungem la Adevăr. Bietul Pilat
a avut întregul Adevăr în fața lui. Adevărul nu este o
idee sau o gândire abstractă. Adevărul este o Persoană.
Eu sunt Adevărul, a anunțat Hristos. El nu a spus: „Am
venit să vă spun câteva lucruri frumoase despre adevăr
care să vă ajute”. El a spus: Eu sunt Calea, Adevărul și
Viața (Ioan 14, 6).
Marile subiecte ale adevărului și vieții sunt cele
două lucruri care de-a pururi vor tulbura și vor interesa
omenirea. Cei doi poli ai axei în jurul căreia se învâr-
tește întreaga omenire sunt adevărul și viața. Axa uma-
nității este Iisus Hristos. Eu sunt Adevărul și Viața. Am
venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr, ceea
ce înseamnă că tot ceea ce spune El va fi pururi adevă-
rat. Adevărul despre Dumnezeu, adevărul despre om,
adevărul despre lume, adevărata închinare la adevăratul
Dumnezeu și dragostea Dumnezeului Adevărat nu pot
fi găsite decât prin Hristos.
În afara lui Hristos este un întuneric adânc. Filo-

sofii se chinuie. Nu numai că se contrazic între ei, dar
adesea se contrazic pe ei înșiși. Bat câmpii plini de ne-
siguranță. Dacă nu-L cunoaștem pe Hristos, trăim în
întuneric profund. Ar trebui să ne simțim foarte privi-
legiați. Ar trebui să fim ecstatici47, pentru că știm cum
să ajungem a-L cunoaște pe Hristos sau, cel puțin, sun-
tem pe cale să-L cunoaștem pe Hristos în plinătatea Sa.
Deci El este un martor credincios al tuturor celor spuse.
Acest lucru se aplică tuturor celor scrise sau nescrise,
iar tot ceea ce este scris în Apocalipsă este adevărat și
demn de crezare, aducându-ne aminte de cuvintele
Sfântului Pavel: Vrednic de credinţă şi de toată primirea
e cuvântul (1 Timotei 1, 15).
Hristos este adesea numit Martor credincios în
Apocalipsă. De exemplu, în versetul Iar îngerului Biseri-
cii din Laodiceea scrie-i: Acestea zice Amin-ul, martorul
cel credincios şi adevărat (3, 14) avem trei titluri pentru
Iisus Hristos. În primul rând, cuvântul ebraic Amin nu
se articulează cu articol hotărât în mod normal, dar aici,
într-un mod destul de ciudat, vedem că este articulat
cu articol hotărât. Sfântul Pavel va face același lucru
referindu-se la Iisus Hristos și numindu-L „Amin-ul”,
„Da-ul” și așa mai departe. Amin în ebraică înseamnă
„să fie”, „așa să fie”, „așa este”, „cu siguranță”. Amin-ul
de aici este personificat într-Unul Martor credincios și
adevărat. Acestea sunt toate sinonime care denotă ade-
vărul și credibilitatea martorului.
47
Nu extatici, căci ecstazul creștin nu e același lucru cu cel din
alte religii, ale căror extaz e pură nălucire (n.red.).
Omilia a IV-a 89
Nu este întâmplător faptul că în limba greacă cu-

vântul „mărturie” și cuvântul „martir” sunt identice.
Folosim același cuvânt pentru ambele. Hristos este deo-
potrivă un martor adevărat și un martir adevărat, căci a
mărturisit pe Cruce. El a fost răstignit pe Cruce pentru
mărturia Sa.
Din moment ce martyria sau „mărturia adevărului”
este indisolubil legată de suferință și de atacurile apri-
ge ale lumii stăpânite de diavol, cuvântul martyrion în
greacă înseamnă atât „martor” cât și „suferință”.
Un martor adevărat va mărturisi în timpuri pașnice
și în timpuri potrivnice. Un martor credincios sau un
martir nu numai că spune adevărul, dar și moare pentru
acest adevăr. Când adevărul este dat lumii, este dat îm-
preună cu martiriul.
Adevărul și prigoana, adevărul și suferința sunt
foarte strâns legate, atât de strâns, încât, în grecește,
ele sunt exprimate prin același cuvânt mártyras. Acesta
este motivul pentru care Evanghelistul scrie: Şi când a
deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufle-
tele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi
pentru mărturia pe care au dat-o (Apocalipsa 6, 9) sau
mărturisirea dată.
Ei au fost uciși pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Ei
au dat martyria sau adevărata mărturie, adevărata măr-
turie a Cuvântului lui Dumnezeu, iar lumea condusă de
diavol i-a ucis. Însă mai presus de toți, se află Martorul
absolut, Iisus Hristos Însuși, Cel care că ne-a adus în-
tregul adevăr. Pentru acest adevăr, el a devenit primul
mucenic, suferind martiriul crucii.
Al doilea titlu al lui Hristos este Cel întâi născut din
morți. Sunt o mulțime de titluri atribuite lui Hristos în
Scriptură: șarpe48, fur, păstor, staulul oilor49, Amin-ul,

martorul credincios, Adevărul și Viața. Deci Iisus Hris-
tos, care a fost martorul credincios, este și începătură
(a învierii) celor adormiţi. (1 Corinteni 15, 20). Avem aici
o mare mărturie. Identitatea Celui ce-i mărturisește
lui Ioan este pe deplin autentificată – nu este nimeni
altcineva decât Iisus Hristos. Poate că nu este evident
aici, dar, spre sfârșitul capitolului, Hristos spune: Am
fost mort, şi, iată, sunt viu (Apocalipsa 1, 18). Este ia-
răși viu prin Învierea Lui sfântă. Aceasta se referă la na-
tura umană și, mai exact, la trup, deoarece sufletul nu
moare. Deci Cel întâi născut din morți este Dumnezeul
pre-veșnic, care a devenit om, a murit pe cruce, a înviat
și acum trăiește de-a pururi ca Dumnezeu-Om.
De asemenea, citim: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de
pe urmă (Apocalipsa 1, 17), un alt titlu puternic pentru
Hristos Cel viu. Dar când spune: Eu sunt Cel dintâi şi Cel
de pe urmă, El vorbește ca Dumnezeu, pentru că nicio
ființă umană nu poate fi prima și ultima, Alfa și Ome-
ga. Alfa și Omega nu există în nicio creație, în nicio fi-
ință umană; este o însușire numai a lui Dumnezeu, iar
48
Domnul Iisus este șarpele din cartea Numerilor (21, 8-9). Iar
Domnul a zis către Moise: „Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un
stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va
uita la el va trăi”. Moise a făcut un șarpe de bronz și l-a pus pe un
stâlp. Atunci când cineva era mușcat de un șarpe, se uita la șarpele
de bronz și trăia. Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa
trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară,
ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 14-16).
49
A zis deci iarăşi Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă: Eu sunt
uşa oilor (Ioan 10, 7). Nu ar fi greșit să se zică Mântuitorului și „sta-
ul”, acesta fiind și una cu Biserica, care e, esențialmente, trupul tai-
nic al lui Hristos, după cuvântul Ap. Pavel (n.red.).
Omilia a IV-a 91
Cel viu nu se atribuie vreunei ființe umane. Cel viu se

referă la Dumnezeu. Astfel, Hristos poate spune: „Am
fost mort ca ființă umană și iată că trăiesc. Sunt în viață.
Trăiesc”. Cu alte cuvinte, El a înviat și trăiește pentru
totdeauna ca Dumnezeu-Om – nu ca Dumnezeu și nu
ca ființă umană – ci ca Dumnezeu-Om în vecii vecilor.
În plus, El deține cheile morții și ale iadului.
Hristos a biruit moartea și iadul. A distrus porțile ia-
dului. Un Sfânt Părinte exprimă acest lucru cu claritate,
spunând: „Hristos este numit primul-născut din morți,
pentru că El este primul care a izbucnit din pântecele ia-
dului”. Verbul „a izbucnit” arată puterea lui Hristos, care
a zdrobit lanțurile, încuietorile și ușile porților veșnice
ale iadului. Deci El este întâiul care a ieșit pe porțile ia-
dului, ca primul-născut din morți. Și Sfântul Pavel folo-
sește acest termen când spune: El este capul trupului, al
Bisericii; El este începutul, întâiul născut din morţi, ca să
fie El cel dintâi întru toate (Coloseni 1, 18). Hristos deține
supremația pentru că El este întâiul în toate. El deschide
calea, iar noi îl urmăm. El este primul înviat din morți,
iar noi Îl vom urma – noi suntem cei de-ai doilea, treilea
și așa mai departe. Sfântul Pavel spune că Hristos este
pe primul loc și ne garantează propria înviere. El scrie
că acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a
învierii) celor adormiţi (1 Corinteni 15, 20).
În final, ajungem la al treilea titlu al lui Hristos în
acest verset, acela Domn al împăraților pământului.
Acest nume este ecoul întâlnirii cu Pilat, unde Hristos
dă mărturia cea mare – da, El este cu adevărat Rege.
Sfântul Ioan Evanghelistul consemnează: Împărăţia
Mea nu este din lumea aceasta (Ioan 18, 36). Deci i-a zis
Pilat: Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: Tu zici
că Eu sunt împărat (18, 37). Aceasta înseamnă că da, ai

dreptate. Sunt împărat. Deci Hristos este un Împărat,
un Domn și încă Domn istoriei. El este biruitorul și ju-
decătorul universal. Acest ultim nume al lui Hristos de-
notă pe deplin tema centrală a Apocalipsei.
Ei vor porni război împotriva Mielului, dar Mielul
îi va birui, pentru că este Domnul domnilor şi Împăra-
tul împăraţilor (Apocalipsa 17, 14). În acest verset apar
din nou cele trei epitete sau titluri ale lui Iisus Hristos.
Ele par să formeze o secvență firească între ele. Cel care
a venit să mărturisească adevărul a murit pentru ade-
văr. A înviat, biruind moartea, nu numai pentru Sine,
ci pentru întreaga omenire. A fost biruitor ca Dumne-
zeu-Om, Împărat și Domn al tuturor împăraților și al
tuturor conducătorilor pământului. Aceste trei nume
ale lui Iisus Hristos:
Martor credincios, Cel întâi născut din morți și Dom-
nul împăraților pământului sunt diagrama întregii călă-
torii a lui Dumnezeu-Logosul prin istorie. El vine. El dă
mărturia. El suferă moarte de martir și iese din istoria
omenirii. De fapt, ia cu El istoria omenirii prin învierea și
înălțarea Lui și o transformă în Împărăția lui Dumnezeu.
Să acordăm o atenție deosebită acestui lucru. El in-
tră în istorie, Se martirizează și moare pentru adevăr,
înviază, Se înalță și, cu judecata finală, preia întreaga
istorie, întreaga creație și o transformă în Împărăția lui
Dumnezeu. Ce altă carte se poate compara cu măreția
Apocalipsei? Ce altă carte se apropie măcar? Mai exis-
tă vreo altă asemenea carte în întreaga lume a literatu-
rii? Care anume? Niciuna, absolut niciuna, nu este nici
pe-aproape de splendoarea Apocalipsei. Acestea sunt de
mare însemnătate.
Omilia a IV-a 93
Prieteni, insistăm adesea asupra anumitor puncte

teologice. Poate că e puțin obositor, dar trebuie să ne
sporim răbdarea. E esențial să ne înălțăm mințile. Tre-
buie să urcăm, să ne sporim duhovnicia. Măsurile noas-
tre duhovnicești trebuie să se înalțe. Să nu ne limităm
la o moralitate elementară. Nu. Hristos nu S-a întrupat
ca să ne facă oameni buni. Să nu ne mai spunem că este
destul să fim „oameni buni” și să ne odihnim în această
autosuficiență, care nu este altceva decât o „limitare a
foamei duhovnicești”. Atunci când ne mulțumim doar
cu câteva fărâmituri de cunoștințe religioase, nu facem
decât să ne limităm foamea duhovnicească
Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer; ci Tatăl Meu
vă dă din cer pâinea cea adevărată (Ioan 6, 32). Dumne-
zeu-Cuvântul S-a dat pe Sine spre mâncare, mâncarea
cea adevărată! Îl distingem în această pâine cerească. De
aceea, încercați să nu protestați dacă vă oferim un pic de
teologie aici. Nu este foarte multă, dar este pâinea care
hrănește copiii lui Dumnezeu.
Omilia a V-a 95
Omilia a V-a
Apocalipsa 1, 4-7
Ioan, celor şapte Biserici, care sunt în Asia: Har

vouă şi pace de la Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce
vine şi de la cele şapte duhuri, care sunt înaintea sca-
unului Lui; și de la Iisus Hristos, Martorul cel cre-
dincios, Cel întâi născut din morţi, şi Domnul împă-
raţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte şi ne-a dez-
legat pe noi din păcatele noastre, prin sângele Său; și
ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu
şi Tatăl Său, Lui fie slava şi puterea, în vecii vecilor.
Amin! Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea
şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din
pricina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin.
16 noiembrie 1980
Slavă Celui ce S-a întrupat, a devenit martor cre-

dincios și Și-a vărsat sângele pentru spălarea păcatelor
noastre pentru că ne iubește. Așa cum am citit în finalul
introducerii din Apocalipsa lui Ioan, lui Iisus Hristos fie
slava și puterea în vecii vecilor. Cuvântul lui Dumnezeu
S-a întrupat. Cuvântul S-a făcut trup. El S-a dovedit a fi
Martorul credincios și Cel întâi născut din morți, doar
pentru că ne-a iubit. El Și-a vărsat sângele Său pentru a
ne spăla păcatele, numai și numai din iubire pentru noi.
Dumnezeu nu are altă rațiune decât iubirea Lui. Dorind
să ne arate această iubire, El Și L-a dat pe Fiul Său întru-

pat, singurul Său Fiu, să moară pe Cruce.
Dumnezeu nu ne-a spălat doar păcatele, lucru care
ține de dimensiunea apofatică a iubirii Lui. În termino-
logia catafatică/afirmativă a dragostei Sale, Dumnezeu
îi face pe toți cei care cred și primesc sângele Său, mem-
brii ai preoției împărătești. Ne face deci să fim o împă-
răție de preoți pentru Dumnezeul și Tatăl Său... „Lui fie
slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin”.
Acesta este un verset deosebit de teologic. Trebuie
să-i acordăm cea mai mare atenție. Hristos ne-a făcut
o împărăție de preoți pentru Tatăl Său. Ceea ce reie-
se clar și evident din acest verset este esența și scopul
Creștinismului. Creștinismul nu este doar o religie, ci
o împărăție. Aceasta este esența Creștinismului. Creș-
tinii sunt împărați și preoți. Dacă cineva vă întreabă:
„Ce este Creștinismul?”, ar trebui să răspundeți: „Este o
împărăție”. Și dacă cineva vă întreabă: „Care este scopul
comunității creștine?”, ar trebui să răspundeți: „Scopul
ei este de a-i face pe membrii ei împărați și preoți”. Sună
colosal. Cu adevărat, este o chemare foarte înaltă, la fel
de înaltă ca cerul.
Odată ce conștientizăm că a fi creștin înseamnă a fi
cetățean al unei împărății, a fi rege și preot, atunci cum
mai putem desemna Creștinismul ca fiind doar una din-
tre religiile lumii? Cum îl putem compara cu religiile fă-
cute de om? Creștinismul nu este o religie închipuită de
oameni. Este o revelație, și deci o împărăție. Scopul meu
de creștin nu este să-mi folosesc credința pentru a-mi
face viața mai ușoară și mai plăcută aici pe pământ. Creș-
tinul nu este cel care plătește taxele, respectă legile țării
și-și întemeiază o familie exemplară. Se pare că așa am
Omilia a V-a 97
fost învățați să catalogăm astăzi creștinul bun: „Un mem-

bru cinstit și de nădejde al societății”. Nu există nicio în-
doială că a fi bun și onest sunt roadele vieții creștine. Este
clar că un creștin va fi o persoană de nădejde în societate.
Dar oare Hristos a venit în lume să ne facă oameni buni și
cinstiți? Dacă acesta era scopul venirii lui Hristos, atunci
nu era nevoie ca El să intre fizic în această lume. Anticii
greci ne-ar fi putut ajuta să ne realizăm obiectivul de a
deveni oameni buni și cinstiți. Avem și am avut mulți oa-
meni buni chiar și înainte de venirea lui Hristos.
Misiunea Creștinismului nu este doar de a mă face
un cetățean bun și cinstit, ci de a mă face rege și preot al
lui Dumnezeu, lucru pe care cei din afara Creștinismului
nu îl pot înțelege. Acest lucru se plasează dincolo de ima-
ginația celor mai mari filosofi. Creștinii sunt privilegiați,
pentru că Dumnezeu a făcut o împărăție pentru ei pe
pământ, așa cum spunem când ne rugăm: Vie Împărăția
Ta (Matei 6, 10). Apropo, am spus mai devreme că acest
lucru nu are nimic de-a face cu o împărăție politică, pă-
mântească. Această Împărăție nu este din această lume.
Vedem adesea partide politice creștine cu planuri de ale-
gere de lideri și președinți creștini. Mulți cred că acest
lucru ar face planeta, în mod automat, un loc mai bun.
Comparativ cu aceste partide și coaliții creștine, Împără-
ția lui Dumnezeu este pe cât sunt de departe răsăriturile
de la apusuri (Psalmii 103, 12).
Ne rugăm: Vie Împărăția Ta, deoarece creștinii dom-
nesc împreună cu Hristos. Ei devin preoți care se închină
Dumnezeului Treimic. Cine este sursa acestor mari pri-
vilegii? Este Domnul Iisus Hristos Însuși. Hristos a fost
uns de Tatăl atunci când a venit în lume ca ființă umană.
Spunând acest lucru, ne referim la natura Sa umană, nu
la Dumnezeu-Logosul care nu necesită să fie botezat de

Tatăl, pentru că El este de-o ființă nedespărțită cu Tatăl.
Numele de Iisus Hristos se referă la natura Sa umană.
De aceea, Dumnezeu-Tatăl L-a uns pe Iisus Hristos cu
o întreită funcție: Proroc, Arhiereu și Împărat. Vechiul
Testament, dar mai ale, Noul Testament mărturisesc
această întreită slujire a Domnului nostru.
Potrivit omiliei de săptămâna trecută, titlul de Mar-
tor credincios se referă la funcția profetică a lui Hristos,
pentru că El a venit să mărturisească adevărul și să vor-
bească despre adevăr, să prorocească. Un proroc nu este
întotdeauna cel ce vede sau prezice viitorul; acest lucru
este valabil numai într-un sens restrâns. În sens larg,
un proroc este cel care are darul de a mărturisi despre
Dumnezeu. În sensul său larg, noțiunea de proroc apare
și în literatura greacă veche, ca de exemplu în Homer,
care socotea prorocul a fi o persoană care prorocește sau
vorbește. Desigur, un profet poate vorbi și despre viitor.
Am explicat asta mai devreme. Cea mai mare provocare
a unui proroc nu este să prezică viitorul, ci să interprete-
ze prezentul. Deci Hristos este Martorul credincios care
a venit să mărturisească adevărul, El fiind și Învățătorul
lucrurilor cerești prin excelență.
În al doilea rând, El este Cel întâi născut din morți.
Aceasta este o caracteristică a slujirii arhierești a Dom-
nului nostru, care combină în Persoana Lui atât pe Cel
care aduce jertfa, cât și pe Mielul jertfei. Spunem despre
Hristos în timpul Sfintei Liturghii: „Cel ce aduce şi Cel
ce Se aduce”50. Este greu de înțeles cum se poate ca El să
50
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Liturghie, Rugăciunea He-
ruvicului.
Omilia a V-a 99
fie Cel care oferă jertfa și, în același timp, să fie și jertfa,
dar acest lucru se deslușește în cadrul naturii dumneze-
iești a lui Hristos.
În al treilea rând, domnia Sa peste împărații pă-
mântului este o caracteristică a slujirii Sale împărătești.
Combinate, cele trei funcții ale lui Hristos lucrează la
mântuirea noastră. Aceste trei slujbe: Prorocia, Arhieria
și Domnia ne agonisesc mântuirea. Prima funcție, cea
prorocească, dezvăluie adevăratul Dumnezeu. A doua,
funcția preoțească, înalță omenirea la Dumnezeu, ea fi-
ind ofranda, anaforaua. În timpul rugăciunii euharistice,
preotul51 înalță cinstitele daruri lui Dumnezeu. „Ale Tale
dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”.
Dar în Hristos avem ridicarea, înălțarea – anaforaua –
întregii omeniri. Domnul Hristos a adus această ofrandă
pe Cruce prin slujirea Lui Arhierească, când S-a răstig-
nit. El a înălțat, a ridicat, a oferit52 natura umană întru
Sine, Tatălui și Duhului Sfânt. Prin cea de-a treia slujbă,
cea împărătească, natura se preschimbă într-o adevărată
Împărăție a lui Dumnezeu condusă de Dumnezeu.
Sfântul Botez și Mirungerea primite de creștinul or-
todox îl încorporează pe acesta în Trupul lui Hristos, adi-
că în Biserică, astfel încât el devine un trup cu Hristos. În
acest fel, fiecare dintre credincioși împărtășește sau pre-
ia, într-o oarecare măsură, cele trei slujiri ale lui Hristos.
Hristos este Proroc, iar credinciosul devine și el, într-o
oarecare măsură, proroc. Hristos este Arhiereu, iar cre-
dinciosul devine preot, într-o oarecare măsură. Hristos
51
Ibid.
52
Folosim toți acești termeni pentru a desemna cuvântul gre-
cesc anaphora.
este Împărat, astfel încât credinciosul devine rege, într-o

oarecare măsură. Creștinul primește aceste slujiri de la
Hristos, care la rândul Lui le-a primit de la Tatăl. Hristos
a fost uns cu cele trei slujiri despre care vorbește Sfântul
Ioan în Apocalipsă. Hristos ne-a făcut împărați și preoți
ca să slujim lui Dumnezeu și Tatălui Său.
Când ne-a făcut Hristos o împărăție și preoți pentru
a sluji lui Dumnezeu? După ce S-a dovedit a fi Martorul
credincios, Cel întâi născut din morți și Domnul împă-
raților pământului. Găsim această poziție și în Vechiul
Testament. Dumnezeu Însuși spune prin Moise: Îmi veţi
fi împărăţie preoţească şi neam sfânt! Acestea sunt cu-
vintele pe care le vei spune fiilor lui Israel (Ieșirea 19, 6).
Dumnezeu dorește ca poporul Lui să fie sfânt.
Profetul Isaia spune: Şi voi, voi veţi fi numiţi preoţi ai
Domnului, slujitori ai Dumnezeului nostru. Bunătăţi-
le popoarelor, voi le veţi mânca şi cu averile lor voi vă
veţi mândri (61, 6). Prin urmare, mai întâi veți deveni
preoți ai lui Dumnezeu și, în al doilea rând, veți mânca
bunătățile națiunilor, fiind proslăviți în această avere.
Aceasta nu înseamnă, așa cum unii dintre evrei răstăl-
măcesc, că ei trebuie să domine și să extragă toată bo-
găția altor națiuni. Ce păcat! Ce mod greșit de a înțelege
Scripturile al acestor oameni binecuvântați din Vechiul
Testament, acești oameni jalnici, aleșii Domnului din
Vechiul Testament.
Adevărata semnificație de împărat și preot este în-
țeleasă numai prin Hristos Iisus. Dacă nu cred în Iisus
Hristos și dacă cercetez Vechiul Testament fără lumina
Noului Testament, atunci tălmăcesc Scriptura în funcție
de ambițiile și interesele mele egoiste, naționale sau ra-
siste. Deci, dacă sunt evreu și resping Noul Testament,
Omilia a V-a 101
atunci îl resping pe Iisus Hristos putând astfel declara:

„Iată. Dumnezeu vrea să fiu bogat, să controlez bogăția
națiunilor și să conduc întreaga lume.”
Aceasta este o greșeală groaznică, o teribilă neîn-
țe-legere a cuvântului lui Dumnezeu, după care s-au
ghidat grupurile sioniste elitiste ani de zile. Sunt, în-
tr-adevăr, vrednici de plâns, pentru că ei nu vor conduce
nici lumea, nici nu vor obține multă bucurie din această
bogăție, deoarece atunci când vor realiza acest lucru în
cele din urmă – și îl vor realiza! – îl vor aduce pe An-
tihrist, care îi va duce la pierzare.
Într-adevăr, ei se luptă cu morile de vânt, așa cum
spune Psalmistul despre situația lor. Cel ce locuieşte în
ceruri va râde de dânşii şi Domnul îi va batjocori pe ei
(2, 4). Îi va batjocori pe ei. Aceasta este o expresie an-
tropomorfă. Este ca și cum Dumnezeu le-ar spune:
„Sărmanilor și jalnicilor! Ați complotat în zadar toate
aceste secole, ați făcut toate aceste eforturi de a deveni
o dinastie, de a domni peste lume. S-a săvârșit. Sfârșitul
este aici”. Nu acesta este duhul versetelor din Vechiul
Testament.
Să vedem cum explică Sfântul Petru aceste versete
în lumina lui Hristos. El reînnoiește aceste versete ale
Vechiului Testament prin razele Noului Testament. Iar
voi sunteţi seminţie aleasă (1 Petru 2, 9). Aici, voi se re-
feră la creștini, nu la sinagogă. Dar voi, creștinii, sunteţi
seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, po-
por agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătă-
ţile Celui ce v-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea
minunată. Neamul sfânt și preoția împărătească nu mai
sunt pentru evrei, ci pentru creștini. Aceasta este noua
dimensiune în lumina Noului Testament. Deci voi sun-
teţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt,

popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bună-
tăţile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea
minunată. Găsiți aici vreun indiciu că asta ar însemna
materialism și bogății pământești și bănești? Nu. De
aceea creștinii care susțin și formează partide politice
creștine, indiferent dacă înțeleg lucrurile acestea sau
nu, cad în aceeași capcană ca și evreii. Ei se comportă ca
oamenii Vechiului Testament.
Dacă orice creștin botezat și miruns este proroc,
preot și rege, ce înseamnă acest lucru pentru creștinul
ortodox? În primul rând, a fi proroc este o referire la in-
suflarea Duhului Sfânt și la multele Sale daruri. Din acest
motiv, Sfântul Ioan Evanghelistul în epistola sa adresea-
ză celor nou iluminați, creștinii nou-botezați: Iar voi,
ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate (1 Ioan 2, 20). Ce
știu ei, mai exact? Ei cunosc toate lucrurile trebuincioa-
se pentru mântuirea lor. Ce trebuie să știm? Trebuie să
osebim amăgirea lumii, metodologia diavolului și capca-
nele propriului nostru sine, astfel încât, vigilenți fiind, să
vedem calea limpede către câștigul nostru duhovnicesc.
Duhul Sfânt, pe care Îl primim prin Mirungere – o mi-
rungere de proroc –, este învățătorul nostru lăuntric care
ne deschide mintea pentru a înțelege adevărurile despre
mântuire, ajutându-ne să scăpăm de iluziile lumii și să-i
înțelegem uneltirile și capcanele sale rele.
Cât de important este acest lucru? Extrem de im-
portant! Se vede mai ales în oamenii din afara Crești-
nismului sau creștinii care și-au stins Duhul Sfânt. Își
anulează Mirungerea pentru că trăiesc, gândesc și se țin
după preceptele lumii. Îi vedem cum se comportă în via-
ța lor de zi cu zi comițând fapte scandaloase, prostești,
Omilia a V-a 103
periculoase și nesăbuite și ne întrebăm: „Oare ei nu în-

țeleg? Nu văd? Sunt orbi?”
Ceva mai devreme, un verset relevant mi-a atras
atenția: Văzut-am pe cei nepricepuţi şi mă sfârşeam, că
n-au păzit cuvintele Tale (Psalmii 118, 158). Mă sfârșeam.
Cu adevărat, prostia larg răspândită din ziua de azi mă-
nâncă și sfârșește inimile celor temători de Dumnezeu.
Neîntrecută nebunie! Este ca cineva care se cațără în-
tr-un copac, se așază pe o ramură, ia un fierăstrău și taie
chiar creanga sub el. O face cu nonșalanță, fără să gân-
dească. Evident, se va prăbuși!53.
Vremurile noastre arată semne puternice de de-
cadență, semne de cădere. Lumea occidentală moare
încet, iar persoanele de astăzi nici nu-și dau seama. Ei
cred că vremurile noastre sunt pur și simplu cele mai
bune, splendide. Te sfârșești auzind acestea. Te topești
văzându-i pe acești oameni cum își trăiesc viața fără
un singur gând pentru sufletele lor nemuritoare. Sunt
străini de Duhul Sfânt. Pe de altă parte, oamenii pecet-
luiți cu Duhul Sfânt își lucrează Mirungerea lor. Ei au
darul profetic general de a vedea, de a discerne și de a-și
folosi judecata sănătoasă dată de Dumnezeu. Oamenii
53
Acestea au loc în Statele Unite ale Americii. Ca națiune, ne-
am tăiat ramura noastră de sprijin de zeci de ani. Sistemele noastre
școlare au lucrat cu înfierbântare pentru a elimina numele lui Hris-
tos din școli. Au izgonit îngerii păzitori și i-au înlocuit cu ofițeri
de poliție, detectoare de metale și programe de reabilitare a con-
sumatorilor de droguri. După ce au făcut tot ce au putut pentru a
elimina frica de Dumnezeu din elevii lor, profesorii eretici și atei
se tem acum de acești studenți care nu se mai tem de Dumnezeu.
Majoritatea copiilor noștri creștini sunt crescuți de MTV, Netflix,
Internet, iPod-uri și tot felul de jocuri video.
de azi nu mai au nici măcar această judecată de bază,

iar de multe ori acești indivizi vorbesc în numele unei
filosofii profunde și impresionante. Filosofia nebuni-
lor! Nebunie! Dumnezeu îngăduie această nebunie larg
răspândită (spiritul prelestitului54), pentru că noi L-am
părăsit pe El.
Îngăduiți-mi să fac o clarificare cu privire la da-
rul preoției. Preoția generală care există în credincioși
– preoția împărătească, prin care orice creștin botezat
este preot – nu poate înlocui preoția liturgică. Nu poate
înlocui taina preoției sfinte, așa cum procedează pro-
testanții. Ei recunosc preoția generală, dar e tragic că ei
resping taina preoției specifice sau liturgice.
De prisos să spunem că taina preoției sau hiroto-
nirii este legată de taina Bisericii, iar taina Bisericii este
taina mântuirii. De aceea, taina (sacramentul) preoți-
ei are loc în timpul Sfintei Liturghii. Sfânta Liturghie
nu poate proveni decât din preoție și există sau coexistă
numai laolaltă cu preoția liturgică. Cu alte cuvinte, epi-
scopul sau protopopul săvârșește Sfânta Liturghie, în-
găduită de preoția sa și, în același timp, în cadrul Sfintei
Liturghii se dobândește taina preoției. De aceea, taina
Bisericii și Taina Preoției sunt aproape sinonime, dar
prezintă și diferențe distincte. Acest lucru este extrem
de important.
Protestanții resping Taina Preoției. Deci în realita-
te, ei nu au Biserica. Ei sunt doar comunități creștine, fie
confesionale sau neconfesionale. Repetăm că ei nu sunt
canonici, deoarece nu au Taina preoției cu semnificația
54
Cuvântul provine din limba rusă și înseamnă înșelare spi-
rituală.
Omilia a V-a 105
ei specifică. De asemenea, după cum puteți vedea, orto-

docșii pun un accent deosebit pe diferența dintre preo-
ția liturgică și cea generală. Hristos este Cel care inițiază
atât preoția liturgică, cât și preoția generală. Ambele se
împlinesc în Hristos și sunt oferite lui Hristos.
Ambele preoții, cea generală și liturgică, se con-
topesc în oferirea darului lui Dumnezeu. De exemplu,
credincioșii aduc pâinea, denumită prescură, spre a
fi sfințită. Ei o pregătesc, o frământă, o modelează, o
coc, o aduc la biserică și o oferă preotului, care va aduce
ofranda finală. Preotul săvârșește plinirea ofrandei, dar
ea provine inițial de la credincioși. Prin urmare, prima
ofrandă a pâinii se face atunci când mireanul foloseș-
te preoția sa generală. Prin preoția sa liturgică, preotul
completează ofranda finală sau anaforaua. În mod clar,
laicul, cu preoția sa generală, nu numai că oferă darul și
elementele Sfintei Liturghii, ci face și mai mult prin co-
muniunea sa duhovnicească cu preotul. Cu alte cuvinte,
el oferă darul său prin mâinile preotului.
Acum, poate preotul să săvârșească Sfânta Litur-
ghie de unul singur? Poate să ia o prescură, să intre în
biserică, să-și îmbrace veșmintele și să înceapă: „Bine-
cuvântată este Împărăția Tatălui, și Fiului și Sfântului
Duh?” Poate el să facă asta fără vreun mirean? Nu poate!
Nu doar din motive tehnice, el neavând nici cântăreț,
nici paracliser. Nu este numai din această cauză. Avem
motive ecleziastice importante. Preotului nu i se îngă-
duie să oficieze Sfânta Liturghie fără a avea cel puțin
un laic credincios prezent. Preotul, episcopul sau pa-
triarhul nu poate săvârși nicio Liturghie de unul singur.
Dumneavoastră, mirenii, trebuie să fiți prezenți, pentru
că numai preoția dumneavoastră generală, combinată
cu preoția liturgică, poate să completeze ofranda adu-

să Domnului. Laicii trebuie să fie prezenți. Acesta este
motivul pentru care mirenii se împărtășesc cu Trupul și
Sângele Domnului, întocmai ca preotul.
Acest lucru este important, pentru că trăim într-o
epocă a dialogurilor: dialoguri cu protestanții, dialoguri
cu catolicii. Anterior am discutat despre protestanți, dar
acum trebuie să adăugăm că romano-catolicii nu per-
mit mirenilor să se împărtășească cu sângele lui Hristos,
ci doar cu trupul. Aceasta înseamnă că acordă privile-
gii clerului, privilegii mai presus de credincioși. Acesta
este motivul pentru care un preot romano-catolic poa-
te face slujba în camera lui în fiecare zi. Slujba această
privată poate dura de la zece minute până la o oră. În
zece minute, preotul papistaș își ia împărtășania și se
duce în treburile sale. Ortodoxia noastră nu a îngăduit
niciodată aceste lucruri. Papiștii, clerul romano-catoli-
cilor, prin practica acestor inovații greșite ignoră mire-
nii. Prezența credincioșilor, prezența laicilor este de o
importanță fundamentală, iar Biserica noastră ne spune
astfel: „Preotul meu, nu poți săvârși liturghia fără să ai
alături măcar un mirean.” Vedeți cât de important este
acest principiu? În plus, chiar limbajul liturghiei este la
persoana întâi, plural: Ție Îți aducem, Domnului să ne
rugăm, de la Domnul să cerem, mântuiește-ne pe noi,
miluiește-ne pe noi. Întreaga parohie, întreaga Biserică,
cler și mirean aduc jertfa Domnului.
Sfântul Petru numește credincioșii pietre vii, [care
se] zidesc drept casă duhovnicească, (1 Petru 2, 5). Sfân-
tul Pavel îi numește temple [biserici] credincioase ale
Duhului Sfânt (cf. 1 Corinteni 6, 19). Templele Duhului
Sfânt! Țineți minte! Ce înseamnă să fiu templu al Duhu-
Omilia a V-a 107
lui Sfânt sau că trupul meu este templul Duhului Sfânt?

Înseamnă că în acest templu viu al lui Dumnezeu, fieca-
re credincios este paznicul și preotul sinelui și al templu-
lui său. Fiecare credincios este un templu al Dumnezeu-
lui viu. Sfântul Pavel repetă acest lucru de multe ori, dar
când vorbește despre templu, el aduce vorba și de preot.
Cine este preotul? Eu sunt templul, eu sunt preotul și eu
sunt păzitorul, străjerul templului lui Dumnezeu.
Acum, în Vechiul Testament, sacrificiile se făceau
în schimbul celui vinovat. Cineva aducea un miel și îl
jertfea în locul lui, ca să nu se jertfească pe sine. Sângele
animalului era vărsat. Animalul, care nu făcuse nimic
rău, își dădea sângele în locul persoanei vinovate. În
Noul Testament, avem o jertfă mult peste cele din Ve-
chiul Testament. În Noul Testament, jertfa de închinare
pe care trebuie să o ofere creștinul lui Dumnezeu este
propriul sine, propriul egoism și propriul eu. Să ne ui-
tăm la modul în care Sfântul Pavel exprimă acest lucru:
Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumne-
zeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfân-
tă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea
duhovnicească la Dumnezeu (Romani 12, 1).
Înfăţişaţi trupurile voastre are o dimensiune litur-
gică. Este precum aducerea pâinii sfinte, a prescurii,
lui Dumnezeu, prin ducerea ei la intrarea din nord. Cu
mult timp în urmă, mai multe prescuri erau oferite la
Poarta Frumoasă în timpul citirii epistolei. Ca o reamin-
tire a acestui lucru, în zilele noastre preotul iese în acest
moment și cădește, așa cum preotul obișnuia să cădeas-
că darurile credincioșilor înainte de a le primi înăuntru.
Aceasta se numește prezentarea darurilor și reprezintă
motivul pentru care Sfântul Pavel spune să înfăţişaţi
trupurile voastre. Din nou, versetul are o dimensiune

liturgică și provine din Vechiul Testament.
Deci nu înfățișați vinul sau pâinea, ci trupurile
voastre. Trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine
plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhov-
nicească la Dumnezeu (Romani 12, 1). Prin urmare, eu
mă aduc ca jertfă și când mă jertfesc, sunt preot. Sfântul
Petru spune: Şi voi înşivă, ca pietre vii, zidiţi-vă drept casă
duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhov-
niceşti, bine plăcute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (1
Petru 2, 5). Iisus Hristos, desigur, este Mijlocitorul. Prin
urmare, jertfa credincioșilor drept-slăvitori este jertfa
preoției generale, adică a noastră a tuturor – a mirenilor.
Această jertfă este în primul rând o jertfă a laudei, rodul
buzelor, așa cum spune Sfântul Pavel. Aşadar, prin El să
aducem pururea lui Dumnezeu jertfă de laudă, adică ro-
dul buzelor, care preaslăvesc numele Lui (Evrei 13, 15).
Avem, de asemenea, jertfa neprihănirii. Că de ai
fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei bine-
voi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul zdrobit; inima zdrobită
şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne,
întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile
Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prino-
sul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viţei
(Psalmii 50, 17-20). Care este jertfa neprihănirii? Psal-
mul ne spune că este jertfa pocăinței. Este o mare jertfă
adusă lui Dumnezeu. Noi L-am rănit pe Dumnezeu cu
păcatele noastre și am întristat Duhul Sfânt, iar acum îi
aducem jertfă de pocăință.
Neprihănirea mai înseamnă și virtute. Este jertfa
virtuții. Voi pune virtuțile mele pe altar, pe cărbuni, ca
să se ridice ca tămâia, către ceruri. Nu cântăm noi așa
Omilia a V-a 109
la vecernie: Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia

înaintea Ta (Psalmii 140, 2)? Înalț rugăciunile mele îm-
preună cu tămâia. Pe măsură ce tămâia se înalță, să se
ridice și rugăciunea mea, și tot așa să se ridice și virtuțile
mele, sfințenia mea. Deci, care este jertfa neprihănirii?
Este darul virtuților mele. Sunt chemat la sfințenie.
În al treilea rând, avem jertfa milosteniei. Sfântul
Pavel spune: Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu
le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui
Dumnezeu (Evrei 13, 16). Prin urmare, avem în primul
rând jertfa laudei, adică rodul buzelor, cântarea, psal-
modierea Domnului. În al doilea rând, avem jertfa ne-
prihănirii, iar aceasta este pocăința noastră, virtuțile
noastre. În al treilea rând, avem jertfa darului, a întraju-
torării și a milosteniei. Toate acestea alcătuiesc preoția
generală pe care o împărtășim cu toții.
Vă voi acum vorbi despre slujba regească. În timpul
botezului nostru primim, ca logodnă, pecetea Duhu-
lui Sfânt. Preotul spune foarte clar că suntem marcați
cu „pecetea Duhului Sfânt”, ea fiind crucea prin care
credincioșii sunt însemnați și pecetluiți. Persoana face
acest lucru din propria-i voință și, când este botezat,
devine creștin. Când primește această pecete a Duhu-
lui Sfânt, atunci el acceptă logodna, promisiunea că va
deveni rege – nu servitor, ci împărat – potrivit cărții
Apocalipsei.
Şi douăzeci şi patru de scaune înconjurau tronul şi
pe scaune douăzeci şi patru de bătrâni, şezând, îmbră-
caţi în haine albe şi purtând pe capetele lor cununi de
aur (Apocalipsa 4, 4). Numărul douăzeci și patru este
produsul lui doisprezece ori doi, adică un număr mare.
Bătrânii sunt creștinii maturizați în sfințenie. (Este atâta
măreție în viziunile Sfântului Ioan! Le vom studia pe

îndelete când va veni timpul.) Cei douăzeci şi patru de
bătrâni, şezând, îmbrăcaţi în haine albe şi purtând pe
capetele lor cununi de aur. Deci credinciosul nu este
servitorul, ci cel care poartă o cunună de aur. Poartă co-
roana unui împărat, este rege. Și Domnul spune: Atunci
cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor
(Matei 13, 43). Ce înseamnă, totuși, să deții funcția re-
gească aici pe pământ? Înțeleg coroana din cer, dar care
este sensul acestei regalități aici, pe pământ? Înseamnă
să domnesc asupra patimilor mele și să fiu cârmuitorul
tuturor ființelor create, conducătorul întregii zidiri.
Dumnezeu le-a spus lui Adam și Evei să stăpâneas-
că, să domine întreaga creație, dar, cu siguranță, nu se
referea la dominația sau abuzul din zilele noastre, căci și
acest fel de dominație ne sapă mormintele. Când cuce-
resc energia atomică, încep să-mi sap singur mormântul
ca să intru în el când voi muri din cauza cancerului, căci
radiațiile mă vor ucide. Când încerc să cuceresc secrete-
le naturii și să le folosesc fără discernământ, ele mă vor
ucide. Ce mâncăm astăzi? Ce bem? Ce respirăm? Toate
astea sunt ucigătoare. Gândiți-vă la numărul farmacii-
lor din cartierele dumneavoastră, la statisticile privind
controlul bolilor, la numeroasele tipuri de cancer – și
toate acestea doar în ultima sută de ani. Acesta nu este
tipul de cucerire pe care Dumnezeu l-a avut în minte.
Fiind stăpânitorul naturii, înseamnă că eu sunt fi-
ința cea mai înaltă a întregii creații, că nu există o singu-
ră ființă mai mare decât mine. Totul este sub mine. Eu
sunt cârmuitorul naturii. Putem vedea acest lucru în as-
ceții din trecut și prezent. Domneau peste natură. Chiar
și fiarele și animalele sălbatice îi ascultau. Sfântul Moise
Omilia a V-a 111
Etiopianul55, de exemplu, a avut niște vizitatori, și, fiind

în pustie, a rămas fără apă. Voia să-i hrănească, să fiarbă
niște legume pentru ei, dar nu avea apă. Așa că și-a luat
oala, a ieșit afară și I-a cerut lui Dumnezeu cu simplitate
și naturalețe: „Doamne, trimite-mi puțină apă.” Imediat
a venit un nor, s-a oprit peste vas și a plouat destulă apă
pentru a-l umple. A luat-o, a fiert legumele și și-a tra-
tat vizitatorii. Acesta este modul în care omul domnește
asupra naturii. Eu sunt stăpânitorul naturii, dar trebu-
ie să recunosc că, deasupra mea, este stăpânul absolut,
Dumnezeul meu, care domnește peste tot.
Nu putem merge înainte ignorându-L pe Dumne-
zeu. Facem asta din mândrie. Vrem să descifrăm tainele
naturii, iar ele, la rândul lor, ne ucid. Eu sunt domnul
naturii, dar trebuie să fiu stăpânul patimilor mele. Tre-
buie să îmi stăpânesc patimile și să îmi mențin un spirit
împărătesc, de domnie – adică nousul56 [mintea] he-
gemonic. Trebuie să mă susțin cu un nous împărătesc.
Trebuie să-mi las mintea să fie împărătească și stăpâ-
nitoare a existenței mele, nu emoțiile mele – ca să nu
devin prizonierul sau sclavul oamenilor, al ideilor fal-
se sau al materialismului. Acesta este sensul esențial al
funcției de împărat în această viață.
Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L
vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pricina
Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin (Apocalip-
sa 1, 7). Cele două versete conchid introducerea acestei
cărți, dar ele includ și tema centrală a întregii Apocalip-
se. Tema centrală este A Doua Venire a lui Hristos – nu
55
Sinaxar, 28 august.
56
În limba greacă hegemon înseamnă „domn” sau „rege”.
răpirea celor aleși sau a Bisericii, nu mileniul, nu An-

tihristul. Tema centrală a Apocalipsei este A Doua Veni-
re a lui Hristos. Tot ceea ce ne va spune această carte se
centrează pe tema celei De-a Doua Veniri a lui Hristos.
Hristos vine! Iată! Prin acest iată scriitorul vrea să
ne atragă atenția. Iată apare deseori în Evanghelii, mai
ales atunci când cuvântul lui Dumnezeu dorește ca noi
să ne concentrăm asupra vreunui eveniment cheie. Iată!
Uite! El vine! Versetele creează o imagine minunată:
Hristos, întorcându-Se încet pe nori, în timp ce întrea-
ga lume rămâne nemișcată și toți oamenii, fiecare ochi
din întreaga lume îl vede. Mai mult, oamenii încep să
se jeluiască și să se bată cu pumnul în piept. Aici avem
o imagine uluitoare a venirii lui Hristos, o imagine tul-
burătoare și înspăimântătoare. Ni se înfățișează o com-
binație a două profeții hristologice din Vechiul Testa-
ment. O profeție vine de la Prorocul Daniil, cealaltă de
la Prorocul Zaharia. Aceste două profeții l-au inspirat pe
Sfântul Ioan să-și pună în cuvinte vedenia și profeția, cu
care își conchide introducerea acestei cărți.
La un moment dat, în viața noastră, când ajungem
la realizarea sinceră că Hristos Se întoarce, dezvoltăm
o nostalgie puternică, o iubire puternică, o nădejde că
nimic din această viață nu ne mai poate ține. Nu do-
rim să murim sau să doar plecăm. Nu așa. Pur și simplu
Hristos vine! Este o nădejde atât de puternică. Hristos
se întoarce! Acest lucru ar trebui să ne încânte! Trebuie
să plasăm această realitate profundă în ființa noastră.
Ea a fost realitatea și experiența Bisericii Primare crești-
ne. Biserica a trăit în această realitate și ne-a dat martirii
și sfinții. Cu această realitate, Biserica ne va da din nou
martiri și sfinți. Mă rog pentru asta din toată inima.
Omilia a VI-a 113
Omilia a VI-a
Apocalipsa 1, 7-9
Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea şi-L

vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pri-
cina Lui, toate seminţiile pământului. Aşa. Amin. Eu
sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce
este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul. Eu Ioan,
fratele vostru şi împreună cu voi părtaş întru neca-
zul şi întru împărăţia şi întru răbdarea în Iisus, fost-
am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul
lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.
23 noiembrie 1980
După cum am spus înainte, aceste versete conchid

introducerea, reprezentând totodată și tema centrală a
cărții despre A Doua Venire a lui Hristos. Versetele mai
conțin și două profeții hristologice din Vechiul Testa-
ment, una a Prorocului Daniil și cea de-a doua a Proro-
cului Zaharia.
Prorocul Daniil a profețit nu numai Prima Venire
a lui Hristos, dar și pe cea de-a Doua. Mai exact, ochiul
său profetic atinge sfârșitul istoriei, așa cum ne spune
în capitolul al șaptelea: Am privit în vedenia de noapte,
şi iată pe norii cerului venea cineva ca Fiul Omului şi
El a înaintat până la Cel vechi de zile, şi a fost dus în
faţa Lui (Daniel 7, 13). Aici este vorba despre cea de-a
Doua Venire, nu de Prima, deoarece expresia Cineva ca

Fiul Omului se referă la Fiul întrupat al lui Dumnezeu,
Dumnezeu-Omul, care se află alături de Cel vechi de zile
sau de Dumnezeu-Tatăl.
Domnul Însuși a confirmat acest lucru. După ce
Caiafa L-a chestionat sub jurământ, Domnul a spus:
De acum veţi vedea pe Fiul Omului şezând de-a dreapta
puterii şi venind pe norii cerului (Matei 26, 64). Simplu
spus, „tu Mă judeci acum, poți s-o faci, dar vei vedea că
Mă voi întoarce să te judec Eu pe tine”.
Identitatea Domnului nostru Care revine ca Jude-
cător este descrisă explicit în Apocalipsă. Şi am privit şi
iată un nor alb şi Cel ce şedea pe nor era asemenea Fiului
Omului, având pe cap cunună de aur şi în mână seceră
ascuţită (14, 14). Acest verset arată că El se va întoarce
cu o seceră în mână. Nu o să vină ca Mântuitor, ci ca
Judecător. La Prima Venire a venit ca Mântuitor, pentru
mântuirea lumii, iar A Doua Venire este spre Judecată.
Însuși Hristos a spus: Căci n-am venit ca să judec lumea
ci ca să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47). El a vorbit despre
A Doua Venire, când a spus: Când va veni Fiul Omului
întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şe-
dea pe tronul slavei Sale (Matei 25, 31). Deci avem aceste
două atribute, Mântuitorul și Judecătorul, care țin de
cele două veniri ale Domnului.
Menționarea celei de-A Doua Veniri reamintește și
de cuvintele Sfântului Ioan Botezătorul: El are lopata
în mână şi va curăţa aria Sa şi va aduna grâul în jitni-
ţă, iar pleava o va arde cu foc nestins (Matei 3, 12). De
asemenea, în pilda neghinei și a grâului (cf. Matei 13,
25-40), Domnul îi povățuiește pe slujitorii stăpânului să
lase grâul să crească împreună cu neghina, căci la sfârși-
Omilia a VI-a 115
tul timpului va avea loc sortarea, „curățirea”. Grâul va fi

adunat și pus în jitnițe în timp ce neghina va fi arunca-
tă în cuptor. Aceasta înseamnă că poporul evlavios, cu-
cernic, va fi adunat în Împărăția lui Dumnezeu, iar cei
necredincioși și nelegiuiți vor fi trimiși în iadul veșnic,
chinul veșnic.
Deci aici, primul verset face aluzie la profeția lui
Daniil, în timp ce al doilea verset se referă la profeția lui
Zaharia. Zaharia scrie: Și voi vărsa peste casa lui David
şi peste locuitorii Ierusalimului duh de milostivire şi de
rugăciune (12, 10). Acest verset se referă la Prima Venire
a lui Hristos. Versetul N-am venit ca să judec lumea, ci
ca să mântuiesc lumea (Ioan 12, 47) indică un duh de
har și compasiune. Și îşi vor aţinti privirile înspre Mine,
pe Care ei L-au străpuns şi vor face plângere asupra Lui,
cum se face pentru un fiu unul născut şi-L vor jeli ca pe
cel întâi născut (Zaharia 12, 10). Ei Îl vor vedea, bineîn-
țeles, pe Cruce, și apoi își vor bate pieptul și își vor smul-
ge părul; se vor jeli întocmai ca cel ce se jelește și plânge
cu amărăciune la moartea unui întâi-născut. Ţara se va
tângui (Zaharia 12, 12). Despre ce țară este vorba? Este
Iudeea – nu întreaga lume – cu fiecare trib, fiecare in-
divid și fiecare familie luată separat. Profeția spune că
Mesia va veni cu mult har. Oamenii din Palestina Îl vor
disprețui. Ei vor râde de El, dar la semnele de la răstigni-
re (întunericul, învierea), ei își vor bate piepturile.
Aceasta este doar o mică pregustare a ceea ce va
avea loc la sfârșitul istoriei. Să vedem cum. Vă amintiți
că ostașul roman a simțit cutremurul și a văzut întune-
carea soarelui la Răstignire? El a participat la toate aces-
te fenomene ciudate. A auzit cuvintele lui Hristos: Pă-
rinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34) și a văzut
calmul și blândețea Lui. Domnul nu a blestemat, nu S-a

înfuriat, nu S-a plâns de dușmanii Săi. S-a rugat pentru
ei, în mijlocul celei mai dureroase suferințe de pe Cruce!
Atunci sutașul a spus: Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu
era Acesta! (Matei 27, 54). Sfântul Luca Evanghelistul
ne spune că mulțimile se întorceau bătându-şi pieptul
(23, 48). Un act de pocăință. „Vai, ce am făcut? Pe Cine
am răstignit?” Chiar dacă Israelul nu a crezut această
previzualizare, cei care au simțit și au înțeles Cine veni-
se la prima Sa venire, au început să se jelească.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că, atunci când va
veni Hristos, El va veni cu norii şi orice ochi Îl va vedea
şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli, din pri-
cina Lui, toate seminţiile pământului (1, 7). Atunci cei
care L-au străpuns se vor jeli din pricina Lui. Ei – adică
toate triburile pământului, întreaga umanitate – își vor
bate pieptul. Într-un prim plan al împlinirii acestei pro-
feții a lui Zaharia, avem cele douăsprezece seminții ale
lui Israel. La al doilea nivel avem întreaga lume. Semni-
ficativ este pluralul folosit, că ei adică vor vedea pe Cel
pe care L-au străpuns, pentru că, din punct de vedere
istoric, doar un om, un soldat roman, L-a străpuns. A
fost datoria lui să verifice moartea celui executat – un
mod practic și necesar de certificare a decesului.
Toate aceste evenimente au avut loc deoarece evreii
L-au condamnat la moarte. Dar expresia Orice ochi Îl
va vedea se referă la întreaga lume, la toți cei care L-au
străpuns, toți aceia care s-au lepădat de Iisus Hristos.
Cel ce Îl neagă Hristos, Îl străpung pe Hristos. Aceasta
nu este doar oratorie. Vă voi da câteva exemple ilustra-
tive din Scriptură, unul de la Sfântul Pavel și altele din
Sfânta Tradiție.
Omilia a VI-a 117
Sfântul Pavel scrie că se întristează pentru aceia

al căror pântece este dumnezeul lor (Filipeni 3, 18-19).
Aceștia sunt creștinii botezați care fac din plăcere pro-
priul zeu. Potrivit Sfântului Pavel, acești creștini Îl răs-
tignesc din nou pe Fiul lui Dumnezeu asemenea celor
ce L-au străpuns. Dar cum particip eu la această îngro-
zitoare străpungere a Trupului lui Hristos? În două fe-
luri: în primul rând, prin negarea naturii Lui de Dum-
nezeu-Om și, în al doilea rând, printr-o viață de păcat
după ce am devenit creștin. Când Sfântul Pavel vorbește
cu filipenii, el nu se referă la o chestiune de credință,
ci la o chestiune de stil de viață. El vorbește cu creștinii
botezați care trăiesc pentru pântecele lor, care își fac din
pântece dumnezeul lor. Duc o viață care nu se potrivește
cu ideea de luare a crucii din Evanghelie.
Cel de-al doilea exemplu a ceea ce înseamnă să-L
străpungi pe Hristos vine din viața Sfântului Petru, Ar-
hiepiscopul Alexandriei, care era contemporan cu ereti-
cul Arie. Arhiepiscopul Petru a avut o viziune în care L-a
văzut pe Hristos ca un copil cu haina sfâșiată pe jumăta-
te. Sfântul Petru a fost foarte tulburat și a strigat îngro-
zit: „Mântuitorul Meu, cine Ți-a sfâșiat haina?” Domnul
i-a răspuns: „Acel nebun, Arie”57. Sfântul Athanasie s-a
împotrivit mai târziu lui Arie, ereticul care a tăgăduit
natura dumnezeiesc-omenească a lui Dumnezeu. În
mănăstirea noastră este o frescă antică a vedeniei, așa
cum a văzut-o Sfântul Petru, dar, din păcate, nu a fost
foarte bine păstrată.
57
Sfântul Nicolae Velimirovici, Viețile Sfinților, Prolog V 4,
Nov. 25.
Vedeți ce înseamnă să-L străpungi, să-L împungi pe

Hristos? Inițial, doar o singură persoană L-a străpuns pe
Hristos sub Cruce, din porunca Sinedriului. Acum, însă,
toți oamenii de-a lungul istoriei și din timpul nostru
(bineînțeles, sperăm că niciunul dintre dumneavoastră
nu este inclus printre aceste persoane) va recunoaște în-
tr-o zi: „Am străpuns Trupul lui Hristos, L-am străpuns
pe Hristos prin faptul că m-am lepădat de El”. Lepăda-
rea poate proveni din învățături greșite sau din practica
zilnică a viețuirii creștinești.
Domnul spune, și acest lucru este foarte semnifi-
cativ: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului
(Matei 24, 30). Crucea se va arăta, iar ea este chiar sem-
nul hulit de eretici și batjocoritori, de-a lungul veacuri-
lor. (Printre ei sunt hiliaștii sau martorii lui Iehova, care
batjocoresc Crucea lui Hristos.) Cel care va apărea este
Hristosul suferind, Hristosul rănit. Încă suferă Hristos?
Da. Hristos este în ceruri, pururea suferind, rănit pen-
tru totdeauna. Rănile lui sunt rănile pe care Toma le-a
atins și le-a simțit. Aceste răni sunt trofeele Domnului.
Ele sunt însemnele identificatoare care vor arăta tutu-
ror Cine este Hristos și nu va mai fi nicio îndoială că
Cel care vine este Cel pe care L-au străpuns. Rănile Lui
rămân și vor continua să fie prezente, nu numai până la
sfârșitul istoriei, ci și dincolo de istorie.
Mai târziu, în Apocalipsă, Sfântul Ioan ne prezin-
tă o vedenie minunată, o scenă extraordinară, dar puțin
neobișnuită. El vede Cuvântul lui Dumnezeu ca Miel
datorită jertfei Sale. El Îl vede pe Fiul lui Dumnezeu ca
pe un Miel ucis, dar stând în picioare.
Cum rămâne în picioare, dacă a fost omorât? Aceas-
ta arată că Hristos poartă rănile, dar, în același timp, El
Omilia a VI-a 119
este în viață. Este ceea ce Hristos îi spune Sfântului Ioan

(probabil vom studia acest lucru la următoarea noastră
întâlnire). Am fost mort, şi, iată, sunt viu în vecii vecilor
(Apocalipsa 1, 18).
După cum vedem, rănile rămân; ele sunt medaliile
de război ale marii victorii a Fiului lui Dumnezeu. El
a mântuit lumea cu aceste răni. În același timp, aceste
răni vor fi teribilele dovezi osânditoare împotriva oame-
nilor jalnici care nu cred că El este Fiul lui Dumnezeu,
atunci când vor fi față către Față cu Cel pe care L-au
străpuns – Iisus, Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om.
Orice ochi Îl va vedea; tot ochiul îl va vedea pe Hris-
tos când va veni. Credincioșii se vor bucura. Necredin-
cioșilor și păcătoșilor fără pocăință le va trece cuțitul
prin inimă. Ei se vor tângui. În prezent, cele potrivnice
se în întâmplă. Creștinii, cei ce par evlavioși, cei aflați în
primejdie, plâng: „Doamne, până când? Cât trebuie să
așteptăm? Când ne vei slobozi din această lume mizera-
bilă și putredă?”. Toate aceste lucruri se vor întâmpla cu
siguranță în timpul celei de-A Doua Veniri a lui Hristos,
dar noi am avut deja o vedere preliminară, o întrezărire
la Prima Sa venire, când le-a spus ucenicilor Lui cu pu-
țin înainte de pătimirea Sa că lumea este plină de bucu-
rie, iar ei plângeau și se jeleau. În scurt timp, lumea avea
să plângă, iar ei aveau să se veselească (cf. Luca 6, 25).
Iar la scurt timp, în câteva zile, de joi seara până în Du-
minica Paștilor, tristețea ucenicilor a dispărut. Jeluirea,
suferința, mâhnirea și durerea – niciuna dintre acestea
nu durează pentru totdeauna. Ele sunt legate de timp,
iar timpul trece. Nu sunt neclintite definitiv. Hristos va
veni, iar credincioșii se vor bucura, în timp ce necredin-
cioșii vor plânge.
Domnul Însuși prezice aceste lucruri descrise de

Sfântul Ioan în Apocalipsă. Atunci se va arăta pe cer
semnul Fiului Omului şi vor plânge toate neamurile pă-
mântului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii ce-
rului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Toate
popoarele pământului, toate neamurile Îl vor vedea pe
Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și slavă
multă. Vedeți cât de conglăsuite sunt Evangheliile cu
Apocalipsa? Nu există un singur punct al Apocalipsei
care să nu fie în acord cu Evangheliile. Există un acord
absolut în duh și, destul de des, chiar și în slovă între
Apocalipsă și cele patru Evanghelii.
Hristos Se întoarce. Sfântul Ioan Evanghelistul face
aici o afirmație specială cum că Hristos se întoarce pe
nori. Călătorește pe nori. Versetul se închide cu cuvin-
tele: Așa va fi, Amin. Acest verset este pecetea introdu-
cerii. El are un caracter liturgic. Sfântul Ioan folosește
cuvântul grecesc ναί, adică „da”. Acest lucru înseamnă
că, desigur, Hristos se întoarce cu siguranță. Apoi el fo-
losește cuvântul semitic sau ebraic, amen, care înseam-
nă același lucru, „da”. Dar este un „da” rugător, expri-
mând dorința de plinire grabnică. Da, El se întoarce, da,
și cu cât mai devreme, cu atât mai bine.
Sfântul Pavel folosește aceleași cuvinte: Fiul lui
Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit vouă – prin noi,
prin mine, prin Silvan şi prin Timotei – nu a fost da şi nu,
ci da a fost în El. Căci toate făgăduințele lui Dumnezeu, în
El, sunt da; şi prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin
noi (2 Corinteni 1, 19-20). Promisiunile Sale sunt „da” și
„amin”. Cu alte cuvinte, totul se va întâmpla; tot ceea ce
a spus Hristos se va materializa; nimic nu se va schimba,
nicio iotă. Vedeți ce potrivire este în duhul cărților?
Omilia a VI-a 121
Uneori, un autor se contrazice pe sine, adesea în

aceeași carte. Cu toate acestea, aici avem mai mulți au-
tori care scriu în momente diferite și sunt în totalitate
de acord. Exact ce a spus Hristos, anume: Înainte de a
trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu
va trece (Matei 5, 18). Nici măcar o iotă a cuvintelor lui
Hristos nu va rămâne neîmplinită. Hristos a spus că ce-
rurile și pământul vor dispărea, dar cuvintele Mele vor
rămâne pentru totdeauna. Domnul a promis că Se va în-
toarce, va reveni, iar El este absolut credincios. Potrivit
Sfântului Pavel: Vrednic de credinţă şi de toată primirea
e cuvântul (1 Timotei 1, 15). Hristos Se va întoarce. Ini-
ma unui om credincios care simte toate aceste lucruri
se umple de nădejde, se întărește în această nădejde și
trăiește cu nădejde în Hristos, nădejde care întinerește
și înviorează cu adevărat: da, amin!
Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel
ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul (Apocalipsa
1, 8). Cel ce este, Cel ce era – vă amintiți când am mențio-
nat gramatica ciudată folosită de Sfântul Ioan în această
carte? În grecește, el folosește un articol în fața unui verb.
Limba engleză este adesea limitată, dar așa este și grea-
ca; limbile omenești sunt insuficiente în a descrie Panto-
cratorul. Nu există cuvinte în această lume care să poată
exprima măreția Atotputernicului, Pantocratorului (Cre-
atorul tuturor). Aşa. Amin. Eu sunt Alfa şi Omega, zice
Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine,
Pantocratorul (sau Atoțiitorul). Eu sunt Alfa și Omega.
Acesta este un alt nume pentru Dumnezeu. Așa cum am
spus mai devreme, Dumnezeu are foarte multe nume
tocmai pentru că El nu are nume. Este imposibil să-L de-
finim pe Dumnezeu cu un singur nume. Când omul dă
un nume unei entități, o face pentru a descrie sau de a

defini, așa că atunci când numim ceva îi dăm anumite
delimitări. Totuși, Dumnezeu este fără limite.
Eu sunt Cel ce sunt (Ieșirea 3, 14), a fost răspunsul
lui Dumnezeu când Moise L-a întrebat cum Se numea
pe Muntele Sinai. Moise a vrut să ducă cu el în Egipt
numele Domnului, iar Dumnezeu i-a spus că este Cel
ce este. Dumnezeu nu S-a denumit pe Sine, dar putem
spune că acesta este unul dintre numeroasele nume ale
lui Dumnezeu: Alfa și Omega. Astfel, deoarece Dumne-
zeu nu are niciun nume, spunem că El este anonim și
totuși El este polinom. Are multe nume.
Analfabeții și cei orbi duhovnicește cunoscuți ca
martorii lui Iehova sau martorii mincinoși cred că au
descoperit numele lui Dumnezeu. În Grecia și în dife-
rite țări ei se prezintă ca specialiști în Scripturi. Ei sunt
autoritatea în Scripturi, fără tăgadă, și pretind că nu-
mele mare al lui Dumnezeu este Iehova. Ei bine, Iehova
în ebraică înseamnă Domn. Dar numele de Domn este
doar unul dintre numeroasele nume pe care Scripturile
le folosesc când vorbesc despre Dumnezeu. Cu siguranță
nu este numele exclusiv al lui Dumnezeu, așa cum sus-
țin ei. După cum vom vedea în curând, există o mulțime
de nume pentru Dumnezeu. Ce semnificație are Alfa
și Omega? Este începutul oricărui lucru creat, începu-
tul întregii creații. Deci când El spune că Eu sunt Alfa
şi Omega (22, 13), El spune cu adevărat că este Domnul
spațiului și al timpului. Mai precis, Dumnezeu este în
afara de Alfa și Omega. A și Ω există în Dumnezeu58.
58
„A” este prima literă a alfabetului grecesc și „Ω” este ultima
literă.
Omilia a VI-a 123
Începutul întregii creații aparține lui Dumnezeu și

singur Dumnezeu va provoca o posibilă încetare a cre-
ației vizibile. Numai Dumnezeu poate crea de la zero.
Dumnezeu este singurul început real sau ontologic.
Sfântul Ioan spune: La început era Cuvântul (Ioan 1, 1).
Aceasta este semnificația. Cuvântul este Alfa; Cuvântul,
a doua Persoană a Sfintei Treimi, a fost prezent când în-
ceputul creației a avut loc de la zero, ex nihilo. Acum,
Dumnezeu nu vrea să distrugă sau să anihileze creația
Lui, dar El poate să-Și aducă creația înapoi la Omega.
Dacă vrea, El poate poate pune capăt creației. El
poate să o reducă la zero, pentru că El este singura En-
titate, singura Ființă cu legătură la ideea de zero. Nicio
ființă creată nu are această legătură cu zero, nici omul
înzestrat cu logică, nici îngerul. Nimeni altcineva nu
poate aduce în existență ceva de la zero și nici nu poa-
te reduce ceva care există din nou la zero. Este imposi-
bil nu numai de făcut, ci și de înțeles. Dumnezeu este
Alfa și Omega. Totul există și este conținut în El. El este
Domnul spațiului și al timpului. În plus, Dumnezeu nu
este limitat în cadrul Alfa și Omega, dar Alfa și Omega
există în Dumnezeu, Care este începutul și sfârșitul în-
tregii creații. Dumnezeu nu are un început. El este fără
început și fără sfârșit. Creația are un început și un sfâr-
șit. Astfel, Alfa și Omega sunt în interiorul lui Dumne-
zeu, Cel ce este Domnul timpului și al spațiului.
În acest ultim verset din introducerea cărții, avem
o acumulare de nume dumnezeiești. Primul este Alfa
și Omega, al doilea nume este Domnul, al treilea este
Dumnezeu, al patrulea nume este Cel ce este, Cel ce era
și Cel ce vine, iar al cincilea este „Pantocratorul” – Ato-
tțiitorul. Această concentrare de nume dumnezeiești
arată că sursa întregii revelații dumnezeiești este Dum-

nezeu și, în consecință, orice și tot ceea ce este scris în
Apocalipsă este adevărat și demn de încredere. Dumne-
zeu dezvăluie acest lucru ca Om, în natura Sa umană.
Uimitor este că aceste revelații, aceste prorocii, au loc
de-a lungul secolelor, ceea ce duce la convingerea că,
într-adevăr, Dumnezeu este sursa acestei cărți, că Apo-
calipsa este de origine dumnezeiască. Așa este conchisă
introducerea acestei cărți, o introducere demnă de pro-
funzimea cărții și de autorul ei, Sfântul Ioan Teologul,
vulturul zburător al teologiei ecleziastice.
Acum începe tema centrală a cărții – arătarea Dom-
nului Iisus Hristos înaintea Sfântului Ioan. Apostolul
este șocat, înfricoșat și cutremurat când El pare să-i arate
viitoarea călătorie a Bisericii: luptele, pățaniile, războa-
iele și biruința finală. Apocalipsa se ocupă în principal
de aceste evenimente. Cu ajutorul lui Dumnezeu, vom
purcede acum către subiectul central. Eu Ioan, fratele
vostru şi împreună cu voi părtaş la suferinţa şi la împă-
răţia şi la răbdarea în Iisus, fost-am în insula ce se chea-
mă Patmos, pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru
mărturia lui Iisus (Apocalipsa 1, 9). Aici, evanghelistul
încearcă să prezinte și să confirme dovezile istorice ale
acestei cărți. Fundalul istoric al oricărei cărți este foarte
important. Pentru a face acest lucru, el urmează exem-
plul profeților din Vechiul Testament, cum ar fi Ieremia,
Isaia, Ezechiel și alții, și înregistrează locul în care a fost
revelată această profeție, anume insula Patmos.
Ioan ne descoperă, de asemenea, timpul și ziua
Apocalipsei sale, care s-a petrecut de Ziua Domnului.
Domnul în limba greacă este Kyrios, iar Kyriaki înseam-
nă Ziua Domnului sau Duminica. Pe lângă dezvăluirea
Omilia a VI-a 125
zilei, el spune motivul pentru care se afla acolo, într-un

efort de a confirma faptul că această carte este o rea-
litate istorică, are o dimensiune istorică și nu este un
mit sau ficțiune. Astăzi putem vizita Patmos-ul și peș-
tera Sfântului Ioan, care este deschisă vizitatorilor din
întreaga lume. Spunem toate acestea pentru a elimina
orice îndoială și pentru a ne apăra credința față de cei
din afara acestei realități, care încearcă să respingă vali-
ditatea acestor evenimente istorice. Dacă pun la îndoia-
lă adevărul, cereți-le să meargă în Patmos. Trimiteți-i la
Patmos și vor vedea totul cu ochii lor.
Potrivit Tradiției noastre vechi creștine, Sfântul Ioan
Evanghelistul a fost exilat în Patmos în timpul persecu-
ției împăratului roman Domițian (51-96 d.Hr.). M-am
aflat pe insula Patmos, spune evanghelistul, fost-am în
insula ce se cheamă Patmos, pentru cuvântul lui Dumne-
zeu şi pentru mărturia lui Iisus. El nu folosește cuvântul
exil, dar îl putem deduce din cuvântul thlipsis59 sau sufe-
rință din expresia fratele vostru şi împreună cu voi părtaş
la suferinţă”. Dacă Patmos ar fi fost pe agenda misionară a
Sfântului Ioan, iar el se afla acolo voluntar, spre a-i evan-
gheliza pe locuitorii din Patmos, atunci nu ar fi folosit
cuvântul „suferință”. Prin folosirea cuvântului „suferință”,
el ascunde realitatea exilului său. Sfântul Irineu, care a
trăit la numai un secol mai târziu, comentează cu privire
la data Apocalipsei și spune că nu era în existență de prea
mult timp, „petrecându-se în timpul generației noastre
către sfârșitul domniei lui Domițian”60.
59
Traducătorii diferiți traduc thlipsis ca suferință, necaz sau
tristețe.
60
Irineu, Împotriva Ereziilor, Cartea 5, 30.
Clement din Alexandria relatează: „După moartea

tiranului (adică Domițian), Ioan a părăsit Patmosul și
a venit la Efes”61. Sfântul Andrei din Cezareea adaugă
în continuare: „Sfântul Ioan a fost condamnat să locu-
iască pe insula Patmos”62. Cu toate acestea, în cronica
sa, Eusebiu din Cezareea63, plasează acest exil în timpul
celui de-al paisprezecelea an al domniei lui Domițian,
care corespunde cu anul 94 sau 95 d.Hr., atunci când
Apocalipsa a fost scrisă. A fost scrisă în Patmos și nu în
Efes. Este important de menționat că Domnul îi spu-
ne să scrie și să trimită o scrisoare episcopului din Efes,
iar o scrisoare presupune o anumită distanță. De aceea,
Sfântul Ioan a scris Apocalipsa chiar atunci și acolo, în
Patmos, unde a avut vedenia.
Interesant este și începutul propoziției: Eu Ioan. El
face acest lucru pentru a-și accentua numele, de o im-
portanță capitală, mai ales într-o carte profetică. Atât
identitatea autorului, cât și originea cărții trebuie să fie
făcute cunoscute. Sfântul Ioan nu face acest lucru în
Evanghelia sa, unde încearcă să-și ascundă identitatea
cu multă delicatețe prin expresia Ucenicul pe care-l iu-
bea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi
I-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? (Ioan 21, 20).
Totuși, aici conținutul este mult mai sobru; această carte
este profetică, iar evanghelistul trebuie să-și înregistreze
numele pentru a-i conferi autenticitate.
61
Clement al Alexandriei, Cine este bogatul care va fi mântuit
- secțiunea 42.
62
Sfântul Andrei din Cezareea, (PG 106, 226D): «Πάτμων
οίκκεῖν τν ν νόσσον καταδικασθείς.»
63
Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericii: Cartea 3, Capitolul 17.
Omilia a VI-a 127
Eu Ioan, fratele vostru ne amintește de începutul

cărții lui Daniel, care folosește aceeași tehnică pentru a
declara și atesta că el este autorul și martorul credincios
al cărții sale. Daniel scrie în al optulea capitol: În anul al
treilea al domniei regelui Belşaţar mi s-a arătat mie, lui
Daniel (8, 1).
Versetul lui Ioan începe cu cuvinte pline de dra-
goste, cu cuvinte de îndrăzneală: Eu Ioan, fratele vos-
tru. Ce frumos! Ioan nu-și folosește titlul apostolic: Eu,
Ioan, apostolul lui Iisus Hristos (sau slujitorul lui Iisus
Hristos), așa cum fac apostolii în alte cărți. El preferă
să folosească numai pe Ioan, deoarece creștinii de pre-
tutindeni erau persecutați. Toți creștinii erau în necaz;
ei împărtășeau această suferință colectivă, lucru ce
evidențiază frățietatea tuturor oamenilor. Dezastrele,
tornadele, inundațiile au tendința de a scoate la ivea-
lă spiritul fraternității în multe orașe mici chiar și as-
tăzi. Deci destinatarii acestei cărți se află sub persecuție
acerbă, iar Ioan este un comunicant, un participant; el
se împărtășește de această persecuție.
Prin acest verset, Eu Ioan, fratele vostru şi împre-
ună cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răb-
darea în Iisus, Ioan ne dezvăluie trei elemente de mare
însemnătate, trei necazuri, anume: suferință, împărăție
și răbdare. Acestea sunt trei mari componente ale vieții
creștine, iar Sfântul Ioan ni le pune în față. Să-l luăm
pe primul: suferința sau thlipsis, are sensul literal de „a
comprima”, „de a stoarce”, „de a presa” și de „a chinui”
sufletul. Cu toate acestea, dacă bucuria în Domnul este
rodul caracterului creștinesc, atunci această suferință
externă este coaja fructului. Suferință în afară, dar bu-
curie înlăuntru. Coaja este în exterior, dar înlăuntru
este migdala. Acest lucru este foarte important deoa-

rece, fără coajă, migdala sau oricare alt fruct nu poate
supraviețui.
Să analizăm acest oximoron: chinul extern pro-
tejează bucuria lăuntrică. Înțelegeți? Acest lucru este
posibil numai în lumea creștină. Dacă nu trăim și nu
experiem aceste stări, ar fi cazul să ne îndoim de iden-
titatea noastră creștină. Cu alte cuvinte, nu este posibil
ca bucuria și duhovnicia să se dezvolte și să se mențină
în absența suferinței. Suferința întru Domnul nu vine
dinlăuntru, deoarece ea este învelișul exterior al fructu-
lui bucuriei. Credincioșii se regăsesc în această stare din
cauza reacțiilor externe ale lumii și ale diavolului.
Domnul ne avertizează despre asta, dar câți dintre
noi o ținem minte? El spune că vă vor da pe voi spre
asuprire (Matei 24, 9). Deci aceștia sunt factorii externi.
Primejdia poate însemna prigoană, închisoare, suferin-
ță, moarte și martiriu. Domnul a numit această stare
poarta îngustă, spunând mai precis: În lume necazuri
veţi avea (Ioan 16, 33), în această lume veți avea sufe-
rință. Totuși această primejdie provoacă o bucurie ne-
grăită, indescriptibilă și deplină – determinându-l pe
Sfântul Pavel să scrie: Umplutu-m-am de mângâiere! Cu
tot necazul nostru, sunt covârşit de bucurie! (2 Corinteni
7, 4). Cum poate Sfântul Pavel să fie covârșit de bucu-
rie în fața unei mari primejdii? El simte fructul bucuriei
încătușate în cochilia (coaja) suferinței. Dacă eliminăm
această primejdie prin introducerea confortului și a
„evangheliilor de prosperitate”, vom pierde bucuria lă-
untrică. Dacă scoatem coaja, vom dăuna fructelor.
Mai mult, thlipsis-ul sau suferința este o caracteris-
tică inalienabilă a celor care vor moșteni Împărăția lui
Omilia a VI-a 129
Dumnezeu. După ce a fost bătut cu pietre în Listra, Sfân-

tul Pavel spune încă o dată că prin multe suferinţe trebu-
ie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 14, 22). Îl
avem aici iarăși pe acel trebuie ca legătura dintre interior
și exterior, iar acestea două nu pot fi separate; ele merg
împreună. De fapt, el nu spune doar suferință, ci sufe-
rințe, la plural. Avem nevoie de multe suferințe pentru a
intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Totuși, aici trebuie să fac avertisment. Diverse filo-
sofii creștine din vremurile noastre tulburi încearcă să
creeze – și trebuie să fim foarte atenți pentru că suntem
cu toții infectați de această tendință – un Creștinism
fără suferință, un Creștinism plin de compromisuri și
de confort. Acesta este unul dintre cele două mari pe-
ricole care amenință astăzi Biserica noastră. Primul
pericol este secularizarea, iar al doilea pericol este ecu-
menismul sau sincretismul religios. Aceste două mari
pericole amenință creștinul contemporan chiar în acest
moment. Secularizarea compromite Evanghelia pentru
a o face să se potrivească chipurilor acestei lumi. Aceas-
ta permite ca phronema (φρόνημα, cugetul) lumii să
pătrundă Evanghelia64.
Cel de-al doilea pericol este ecumenismul sau sin-
cretismul religios, care favorizează pacea în detrimentul
Adevărului65. Creștinul căldicel de astăzi înclină spre un
64
Oferă o evanghelie corectă din punct de vedere politic, ast-
fel încât să nu-i jignim pe cei îndrăgostiți de patimile lor, și prezintă
o Evanghelie care îmbrățișează curvarul, adulterul și toți mincino-
șii (v. Apocalipsa 21, 8) fără a cere pocăință.
65
Boala Ecumenismului (numită panerezie de către Bătrânul
Filotei Zervakos) a infectat o serie de episcopi ortodocși. În 1989,
Patriarhul Alexandriei a afirmat că profetul Mahomed este apos-
Creștinism care nu-l costă nimic, un fel de spiritualitate

în detrimentul crucii, o spiritualitate care evită jerfta.
Această spiritualitate încetează să mai fie sfântă, pentru
că nu are prezența Duhului Sfânt, așa că devine pur și
simplu un înlocuitor ieftin, o formă falimentară a du-
hovniciei creștine care se sfârșește într-o spiritualitate
umanistă, precum cea folosită de psihologi. Termenul
de spiritualitate, folosit de psihologii moderni, artiști,
soliști, poeți și cântăreți de operă, nu are nimic de-a face
cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care fuge de acest fel
de spiritualitate.
Din acest motiv, Apocalipsa avertizează: Fiara care
se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va
omorî; fiarei i s-a permis să declare război credincioși-
lor și să-i biruiască. Dumnezeu îngăduie fiarei să învin-
gă credincioșii, creștinii. Acest lucru va deveni evident
atunci când nimeni nu va mai putea să cumpere și să
vândă fără să aibă semnul ei. Va fi boicot financiar. Oa-
menii nu vor putea să facă afaceri, să cumpere, să vândă
sau să comercializeze, dacă nu posedă marca masonilor,
a cluburilor Lions sau Rotary. De altfel, fiecare filosofie
sau activitate anti-creștină are o marcă. Să nu credem
că marca este limitată doar la ultimii trei ani și jumătate
din istorie; marca a decreștinat oamenii dintotdeauna.
Cei care se pun de acord cu acești aliați anti-creștini ai
fiarei vor fi ajutați financiar. Cei care nu vor avea semnul
tol și om al lui Dumnezeu, iar cei care sunt împotriva Islamului și

Budismului nu sunt în acord cu Dumnezeu. Este evident aici că
Patriarhul Ortodox din Africa a fost influențat de Arhiepiscopul
Anglican Episcopal liberal din Africa de Sud, Desmond Tutu și a
ignorat poziția ortodoxă a Sfântului Grigorie Palama și a Părinților
Bisericii care au văzut la Mahomed lucrarea Antihristului.
Omilia a VI-a 131
fiarei sau numărul numelui său nu vor putea cumpăra

sau vinde.
Atunci credința și răbdarea sfinților vor fi testate
– ale tuturor acelora care vor refuza să facă vreun com-
promis, indiferent de greutăți. Se va isca, bineînțeles, o
bătălie și o prigoană aprigă spre exterminarea credin-
cioșilor. Antihristul va căuta să distrugă adevărații cre-
dincioși ai lui Hristos. Toate aceste lucruri se încadrează
în zona de thlipsis sau suferință, care este coaja fructu-
lui bucuriei și premisa Împărăției lui Dumnezeu. Sfânta
Scriptură nu ne vorbește aici despre confort sau com-
promisuri, ci accentuează credința și răbdarea sfinților.
Omilia a VII-a 133
Omilia a VII-a
Apocalipsa 1, 9-11
Eu Ioan, fratele vostru şi împreună cu voi părtaş

la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea în Iisus,
fost-am în insula ce se cheamă Patmos, pentru cu-
vântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia lui Iisus.
Am fost în duh în zi de duminică şi am auzit, în
urma mea, glas mare de trâmbiţă, care zicea: Ceea
ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici:
la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira, şi la
Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea.
30 noiembrie 1980
Sfântul Ioan folosește trei termeni pentru a arăta

cum Biserica avansează în călătoria ei. Aceste trei ele-
mente vor exista întotdeauna în Biserică, chiar și în
momente pașnice: suferința, răbdarea și împărăția. Dar
trebuie să reținem că aici evanghelistul nu se referă la
suferințele și răbdările de zi cu zi pe care chiar și oa-
menii lumii le pot avea. Am menționat anterior o serie
de lucruri despre thlipsis sau suferință. Trebuie să luăm
răbdarea și împărăția împreună. Răbdarea este a doua
temă a Apocalipsei, carte indisolubil legată de suferință.
De multe ori, când fratele nostru suferă, nu pu-
tem face nimic pentru el. Nu putem face prea multe, de
exemplu, atunci când o persoană are o boală trupească.
Sau poate nu reușim să rezolvăm problemele financiare

ale cuiva. Deseori îi spunem persoanei respective: „Ai
răbdare.” În orice caz, atunci când nu putem oferi so-
luții pentru nevoile cuiva, îi spunem acelei persoane să
aibă răbdare, să reziste. De multe ori acest lucru poate
fi sau poate părea o cale de ieșire la liman determinată
de propria noastră neajutorare și incapacitate de a oferi
sprijin într-o manieră constructivă și pozitivă. De multe
ori, chiar și pentru persoana care aude în mod repetat
sfaturi de felul „Ai răbdare; ceva, ceva o să se întâmple;
nu se știe niciodată”, aceste sfaturi încep să sune a gol,
n-au substanță. De câte ori le spunem oamenilor aflați
în primejdie să aibă răbdare, iar ei își mușcă buzele și
repetă: „Da, răbdare”, dar parcă ar spune: „Mersi pentru
nimic”. Totuși, această expresie, foarte simplă, pe care
oamenii o consideră banală, în contextul potrivit, este
cel mai bun sfat. Nimic nu poate fi mai bun decât asta.
Vremurile noastre nu mai au această răbdare. As-
tăzi răbdarea este considerată de cei mai mulți un semn
al slăbiciunii, și nu o virtute cu mare putere. Este ceva
mai degrabă pasiv și neimpresionant. Persoana răb-
dătoare, care se reține și se controlează, poate fi con-
siderată slabă. Oamenii din zilele noastre sunt extrem
de nerăbdători. Sunt ocupați, alergând întotdeauna,
fugărind mereu câte ceva. Civilizația noastră este cea a
fast-food-urilor, a magazinelor și a meselor preparate la
microunde în trei minute. Totul este rapid, rapid, făcut
în grabă. Toți alergăm și ne uităm mereu la ceas să ne fa-
cem timp și să facem și mai multe, să acoperim mai mult
teren. Acest lucru elimină elementul de răbdare. Avem
dificultăți în a face față adversităților cotidiene ale vieții
din cauza acestei lipse de răbdare. Totuși, subliniez din
Omilia a VII-a 135
nou, că răbdarea este cel mai bun medicament pentru

suferință. Cu răbdare purtăm crucea suferinței și, în cele
din urmă, câștigăm bătălia. Hristos ne spune că cel ce va
răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22).
Orice nefericire care se abate în viața noastră coti-
diană și orice tendință de răbdare trebuie să fie legate de
Hristos. În caz contrar, ele nu au nicio valoare sau sub-
stanță, pentru ca nu au o dimensiune eternă. Bineînțe-
les, chiar și în realitatea lumească, multe lucruri pot fi
îndeplinite atunci când o persoană primește provocările
vieții cu răbdare. Primul, și nu lipsit de importanță, este
evitarea medicamentelor psihiatrice și a tratamentului
pentru afecțiuni nervoase. Nu e lucru neînsemnat, mai
ales în zilele noastre. De multe ori, îmi fac semnul crucii
și mă rog: „Doamne, păzește-mă, să nu ajung în vreo cli-
nică de psihiatrie.” Vremurile noastre sunt oribile. Une-
ori, dezastrele lovesc familii una după alta și nu știm ce
va aduce ziua de mâine, deci răbdarea este cu siguranță
în avantajul nostru, chiar lumește vorbind. Totuși, dacă
aceste lucruri nu sunt legate de Iisus Hristos, nu au ni-
cio pondere în veșnicie. Deci atât suferința, cât și răbda-
rea, care sunt targa care ne poartă prin suferință, trebuie
să fie legate de Hristos.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune că este împreună
cu voi părtaş la suferinţa şi la împărăţia şi la răbdarea
în Iisus. În Iisus Hristos se referă la pricina greutăți-
lor mele, care este stăruința de a trăi o viață conform
Evangheliei. Spuneți-mi, care este valoarea suferinței
dacă mă duc la cazino și pierd economiile de-o viață?
Sau dacă am trăit o viață de păcat și acum sunt bolnav
și sufăr? Sau am ratat câteva ocazii în viață din cauza
nebuniei sau a trândăviei mele? Acest tip de greutăți nu
numai că nu vor fi răsplătite în veșnicie ci, dimpotrivă,

Hristos îi va mustra și-i va judeca pe cei care își irosesc
talanții dați de Dumnezeu. Vom fi judecați dacă suntem
slujitori risipitori, proști și nevrednici. Suferința mea
decurge din viața mea duhovnicească, fiind rezultatul
trăirii unei vieți după Evanghelie. Dacă sunt disprețuit,
dacă pierd ocazii, dacă sunt ignorat din cauza identită-
ții mele creștine, atunci voi fi răsplătit. Dar dacă cineva
pierde o promovare sau cine știe ce oportunitate pen-
tru că refuză să devină mason – nu sunt ele o formă de
sancțiune financiară? Ba da, sunt, și vor fi aplicate cu
strictețe în zilele Antihristului.
Creștinii fie se vor închina fiarei, fie vor flămânzi.
Acest lucru se petrece în culise acum, dar în viitor el va
deveni din ce în ce mai evident. Deci când sunt prigo-
nit și sufăr în viața mea, pentru că mă țin de adevărata
Evanghelie și de identitatea mea creștină, atunci această
suferință va fi însemnată în condica veșnică de rapoarte,
ca să spun așa. Aceasta este suferința întru Iisus Hris-
tos; răbdarea pe care trebuie să o am trebuie să fie întru
Iisus Hristos. După cum știm, chiar hoțul, criminalul,
este foarte răbdător. El așteaptă ore întregi până când
proprietarul pleacă, ca să poată da lovitura. Inutil de
spus că acest tip de răbdare nu are valoare și este foarte
punitivă.
Cel de-al treilea element este împărăția. Prin urma-
re, avem suferință, răbdare și împărăție întru Iisus Hris-
tos. Ce este această împărăție? Este împărtășirea tainică
a credincioșilor din suferințele lui Hristos pe parcursul
istoriei. Adevăratul creștin (se) împărtășește (de) sufe-
rințele lui Hristos. Acestea trei, care au consecințe so-
ciale și etice, sunt caracteristicile creștinului autentic și
Omilia a VII-a 137
formează un lanț neîntrerupt. Este nevoie de răbdare

pentru a rezista în suferință. Suferința și răbdarea întru
Hristos ne vor conduce spre Împărăția lui Dumnezeu.
Când sfătuim pe cineva să fie răbdător, așa cum am spus
mai devreme, sfatul este deseori ignorat. Motivul este
faptul că dăm sfatul potrivit meritului său intrinsec și
nu în contextul roadei sale, care este Împărăția.
Cred că suntem cu toții foarte vinovați de asta.
Când sfătuim prieteni, vecini sau rude să fie curajoși și
răbdători, le spunem vreodată că îi așteaptă Împărăția
lui Dumnezeu? Mergem la spital sau vizităm o persoană
bolnavă la domiciliu; vorbim cu ei și îi încurajăm să fie
răbdători. Cu toate acestea, omitem Împărăția lui Dum-
nezeu din conversație. Prin nemenționarea faptului că
scopul suferinței este Împărăția lui Dumnezeu, lăsăm
persoana suspinând și murmurând: „Da, știu, răbdare.”
Este a doua oară când termenul „împărăție” este
menționat în acest capitol al Apocalipsei. Împărăție,
Împărăția lui Dumnezeu, se regăsesc pe tot cuprinsul
Noului Testament. Creștinismul este o împărăție, nu
o religie. Tipologia de Împărăție a Creștinismului este
dată de împărăția lui Israel, cârmuită de Dumnezeu, din
Vechiul Testament. După cum știți, atunci când evreii
locuiau în Pământul Făgăduinței, ei nu aveau un con-
ducător. Nu aveau rege sau președinte. Ei aveau așa-nu-
miții judecători, adică oameni care guvernau conform
preceptelor lui Dumnezeu, pe care El li le făcea cunos-
cute. Dumnezeu a fost Domnul și Regele lor. Regele lui
Israel era Dumnezeu, Cel Atotputernic. Când Natanael
a venit întâi față către Față cu Hristos, Hristos i-a spus:
Te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Nata-
nael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui
Israel (Ioan 1, 48-49). Title de rege al lui Israel este ecoul

duhului Vechiului Testament precum și modul în care
iudeii își vedeau regele. Pentru ei regele lor era Dum-
nezeul lor, cei doi termeni fiind interconectați. Dum-
nezeu i-a cerut lui Moise să consemneze acest lucru,
deoarece mai târziu evreii au cerut un rege de la ultimul
judecător, Samuel. Au vrut așa pentru că națiunile veci-
ne aveau împărați, iar evreii erau invidioși pe ei.
Astfel, regi din țările vecine au influențat evreii,
care au început să ceară și ei un rege. Samuel i-a între-
bat: „Dumnezeu nu este suficient pentru voi?” Dum-
nezeu le-a spus și El același lucru. Unde v-am dezamă-
git? Unde v-am părăsit? Vreți un rege? Ei bine, atunci
vă voi da un împărat, dar un împărat va sta pe umerii
fiilor voștri și ai fiicelor voastre (1 Samuel 8-9). Au in-
sistat oricum. Primul rege a fost Saul; apoi a venit Da-
vid și apoi Solomon. Solomon a fost regele pașnic. El
a domnit timp de patruzeci de ani, fără război, și le-a
impus iudeilor atât de multe dări, încât ei gemeau sub
greutatea impozitelor. Dumnezeu îi avertizase. În orice
caz, detaliile despre regii lui Israel sunt suplimentare în
acest moment. Ceea ce ne interesează, totuși, este fap-
tul că Israelul istoric L-a avut pe Dumnezeu ca rege, pe
când împărații lumești ai Israelului erau întronați cu
o anumită condiție. Împărații nu puteau lucra în mod
autonom; ei nu puteau să lucreze decât dacă Îi cereau
sfat lui Dumnezeu prin intermediul arhiereului. În caz
contrar, dacă își exercita propria autoritate, regele ar fi
fost pedepsit. Saul a fost detronat pentru că a acționat
autonom, ignorând poruncile lui Dumnezeu. În acest
sens, regele uman era un reprezentant al lui Dumnezeu,
care a fost întotdeauna regele Israelului. Acest sistem
Omilia a VII-a 139
servește ca o tipologie istorică a marelui adevăr despre

Creștinism: o împărăție al cărui rege este Hristos.
Așa cum am spus, Creștinismul nu este o religie în
care omul se închină dumnezeirii pentru ispășire sau
pentru ca anumite cereri și nevoi să fie satisfăcute și
îndeplinite, fără a trebui să se împărtășească de viața
lui Dumnezeu. Această definiție a religiei corespunde
tuturor religiilor făcute de om pe pământ, cu excepția
Creştinismului.
Ca membri ai Împărăției lui Hristos, ai Bisericii,
dorim ca Dumnezeu să guverneze fiecare aspect al vieții
noastre creștine. Dumnezeu este atotprezent și nu poa-
te fi exclus din nimic, cu excepția păcatului. Acest tip de
relație nu există în religiile făcute de om. Grecii antici,
de exemplu, credeau că erau în relații bune cu zeii lor
atâta timp cât le ofereau vreo jertfă. Ei presupuneau că
jertfa era tot ceea ce zeii lor doresc de la ei. Dar ce fel de
viață ducea persoana care oferea jertfa? Asta nu conta
prea mult. Considerau că propriul lor stil de viață nu
era treaba zeilor. Pe acest motiv, anumiți oameni ofe-
reau sacrificii grozave, uneori o avere întreagă sau o sută
de tauri. Acei oameni puteau fi ucigași, adulteri, desfrâ-
nați, hoți sau criminali, dar asemenea lucruri nu aveau
importanță. Cel puțin, așa vedeau ei lucrurile. Vechii
greci își imaginau că zeii lor nu erau interesați de stilul
lor de viață. Atâta timp cât ofereau jertfe, zeii acceptau
cu bunăvoință jertfele lor și le îndeplineau cerințele.
Creștinismul este mai presus de toate. Creștinismul este
o împărăție și în această împărăție suntem chemați să
participăm la viața lui Dumnezeu.
Când vorbim despre theosis („îndumnezeire”), de
a fi asemenea lui Dumnezeu, devenind una cu Hristos,
înseamnă că intrăm în viața lui Dumnezeu, care este

chiar dorința Creatorului de mai-nainte de toți vecii66.
De aceea există o mare diferență între Creștinism și
orice altă religie de rând. Din nefericire, astăzi, cei mai
mulți dintre noi trăiesc Creștinismul ca pe o religie și
nu ca pe o împărăție, iar acest lucru prezintă o serie de
consecințe problematice. În primul rând, făcând aceas-
ta, separăm etica de învățătură sau credința de modul
de viețuire, reducând astfel credința noastră la un sen-
timent de datorie. Mai mult decât atât, astăzi există oa-
meni complet în afara Bisericii, nici măcar creștini care,
în unele cazuri, caută înțelepciunea Evangheliei. Ei sunt
budiști, spiritiști, masoni sau agnostici, dar apelează
la Evanghelie spre folosirea de învățăturile ei morale.
Acești oameni consideră Creștinismul o religie cu o mo-
ralitate bună. Ei cred că moralitatea este nucleul central
al Creștinismului. Făcând acest lucru, însă, separăm și
divorțăm doctrina de morală.
Auzim adesea femei spunând despre soții lor, care
nu merg la biserică, că sunt creștini mai buni decât ele.
Soțul este mai blând, mai calm, mai răbdător, mai puțin
furios și ține poruncile. Bărbații înșiși le arată soțiilor,
care frecventează des biserica, cât sunt ei mai de trea-
bă decât ele. Când soțul repetă des acest lucru, soția,
atunci când nu este conștientă de dreapta lucrare orto-
doxă, ajunge să fie de acord cu el. Ba chiar promovează
bunătatea soțului sau a copiilor ei. „A, copiii mei sunt
cei mai buni; Îl iubesc pe Dumnezeu. Nu intră niciodată
în biserică, dar îl iubesc pe Iisus”. Acum, problema nu
66
„Dorința Înțelepciunii (Hristos Creatorul, înainte de Întru-
pare) a fost să trăiască împreună cu fiii oamenilor.”
Omilia a VII-a 141
este dacă oamenii sunt buni, foarte buni sau excepțio-

nali. Nu există mântuire în aceste circumstanțe. Soția
nu poate merge la biserică în locul soțului ei. Auzim
adesea: „Mama merge la biserică destul pentru noi toți”.
Ei bine, acest lucru este problematic, deoarece separă
doctrina de moralitate și reduce Creștinismul la un sen-
timent de datorie religioasă.
Ne mirăm oare că, astăzi, Creștinismul nu atrage
mulți convertiți, când este prezentat ca o religie a regu-
lilor, a regulamentelor și a datoriei? Omul de azi urăște
și disprețuiește ideea de datorie. El este îndatorat destul
muncii și preocupărilor sale. Oamenii încearcă, de ase-
menea, să separe credința și mersul la biserică de sti-
lul lor de viață. Unii spun: „Ei bine, mă duc la biserică
duminică dimineață; Îi dau dimineața lui Dumnezeu,
dar duminică seara sunt liber să mă bucur de orice dis-
tracție”. Prin aceasta, intrăm într-o zonă de închinare
superficială. Inima și mintea noastră nu sunt implica-
te. Pur și simplu facem ce facem de fațadă. Pot să fac
și asta, dar, odată intrat, trebuie să mă concentrez asu-
pra substanței, deoarece substanța este ținta din spatele
tuturor acestor forme și mișcări superficiale. Dacă nu
descopăr substanța pentru că viața mea este separată de
ea, atunci voi rămâne cu coaja de dinafară. Așa ajung
să spun: „Trebuie să mă duc la biserică pentru că mama
mea a mers la biserică. Trebuie să aprind o lumânare sau
s-o fac pe asta și pe cealaltă” și așa mai departe. Până la
urmă, sfârșesc prin a fi un închinător superficial care
face ce face de suprafață fără a înțelege esența acestor
lucruri.
Cel de-al doilea obstacol care rezultă din reducerea
creștinismului la religie în loc de împărăție este sincre-
tismul sau tendința de a compara Creștinismul cu alte

religii, deși cunoaștem Creștinismul ca formă superioa-
ră a credinței. Este o greșeală să ne comparăm credința
cu alte forme. De exemplu, atunci când un tânăr începe
să contemple budismul, ne apucăm să-l convingem de
ce Creștinismul este o religie mult mai bună decât bu-
dismul sau islamul. Greșeală gravă comisă din start. Nu
putem compara. Nu există nicio comparație. Cele oferi-
te de religii nu ne eliberează, nici nu ne mântuiesc. Sunt
din această lume, sunt produse ale imaginației umane și
ale intelectului uman.
Creștinismul nu există pentru a se ridica deasupra
religiilor, ci pentru a face ucenici din toate neamurile.
Creștinismul adevărat nu afirmă: „Ei bine, există câte
ceva bun în fiecare religie”. Nu, adevărul este că toate
religiile lumii sunt lucrări și inspirații ale minții căzu-
te (influențate de diavol). Nu-mi spuneți că Budismul
nu este lucrarea influenței demonice. Cel puțin Buda
a trăit înaintea lui Hristos și are o scuză. Dar acum, că
Lumina a venit în lume, nu este o rușine pentru popoare
să trăiască în întuneric? Ce este mai rău decât aceasta?
Este o rușine mare și mizerabilă pentru creștinii orto-
docși botezați din Europa și din Occident să devină bu-
diști, să-și lase spiritualitatea ortodoxă pentru filosofia
orientală. Hristos a venit să salveze oile pierdute și să
distrugă intrigile și înșelătoriile demonilor.
Domnul a folosit un limbaj puternic despre aceas-
ta: Toţi câţi au venit mai înainte de Mine sunt furi şi
tâlhari (Ioan 10, 8). Toți! Fără distincție sau excepție.
Domnul nu a spus: „A, filosofia lui Platon a fost valo-
roasă și drăguță.” Sau: „Budismul și Confucianismul au
unele ziceri înțelepte. N-or fi ei perfecți, dar au niște
Omilia a VII-a 143
învățături minunate”. Sau: „Yoga și Tai Chi sunt exerciții

spirituale utile”, sau: „Meditația transcendentală (MT)
poate fi de folos”. Acest tip de gândire este foarte depar-
te de Adevărul lui Hristos.
Toată lumea, toţi câţi au venit mai înainte de Mine
sunt furi şi tâlhari. Ce au furat? Ce au jefuit? Ei au fu-
rat sufletul omenesc, care-i aparține Dumnezeului viu
și adevărat și al cărui loc este în Împărăția lui Dumne-
zeu. Acesta este Creștinismul! Gândiți-vă la vedenia lui
Nabucodonosor, care a văzut o statuie măreață cu legă-
turi din diferite materiale: aur, argint, cupru, fier și lut.
Aceste legături sunt, de asemenea, regatele pământului
și religiile pământului. Daniel a văzut o desprindere din
stâncă, nefăcută de mâna omului, într-un munte netă-
iat. În Canonul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu67,
spunem: „Bucură-te, munte netăiat”. Preasfânta Maică a
Domnului este acest munte netăiat din vedenia lui Da-
niel. Stânca netăiată semnifică nașterea feciorelnică, iar
această stâncă este Hristos.
Așa a tălmăcit Daniel visul lui Nabucodonosor. O
stâncă desprinsă, nu de mână, (Hristos) a căzut la pi-
cioarele acestei statui; a pulverizat statuia și a făcut-o
în praf. Praful a fost suflat de vânt, statuia nu a mai
fost găsită nicăieri. Acesta este Creștinismul. Nu a ve-
nit să călătorească alături de celelalte religii sau să ca-
ute fericirea cu ele aici, pe pământ. A venit să dizolve
credințele false o dată pentru totdeauna. Acum, după
ce am recunoscut toate aceste adevăruri, toate aceste
67
Expresie preluată „Canon de bucurie către Preasfânta Năs-
cătoare de Dumnezeu cântat în sâmbăta Imnului Acatist” dar și
alte canoane închinate Maicii Domnului, din Mineie sau Octoih.
poziții drepte ale Creștinismului, cum putem compara

Creștinismul cu celelalte religii? Cum îl putem compa-
ra cu religiile mincinoase ale acestei epoci? Cum putem
vorbi despre sincretism? Creștinismul este o împărăție
și o moștenire.
Creștinul nu este una cu omul religios limitat la
o închinare ritualică sau obișnuită. Creștinul este ce-
tățeanul unei împărății. Un creștin este persoana care
cheamă neîncetat pe Domnul. El este ucenicul. El este
cel sfințit. Deci avem necazuri, răbdare și apoi Împără-
ția. Pe parcurs, avem și comuniune sau koinonia. Aceas-
tă tovărășie nu există numai între credincioși sub formă
de părtășie, ci și între credincioși și Hristos, pentru că
Hristos este Cel care a suferit. Sfântul Pavel surprinde
acest lucru foarte frumos. Vrednic de crezare este cu-
vântul: căci dacă am murit împreună cu El, vom şi învia
împreună cu El. Dacă rămânem întru El, vom şi împărăţi
împreună cu El (2 Timotei 2, 11-12). Sfântul Ioan vorbește
tocmai despre această rămânere și împreună-împărăți-
re în timp ce scrie și despre strâmtorare, răbdare și îm-
părăție.
Sfântul Ioan le scrie fraților și tovarășilor săi, creș-
tinilor: În Ziua Domnului, eram în Duhul. Aceasta în-
seamnă că el se afla într-o stare de ecstaz68, lucru afir-
mat cu multă simplitate. A fi în Duh este o izolare a
omului duhovnicesc de mediul său extern obișnuit. El
68
Redăm prin „ecstaz”, folosind „cs” pentru a accentua faptul
că ecstazul, în ascetica ortodoxă, e de cu totul altă natură decât cel
pricinuit, să zicem, de o piesă muzicală, sau o ascensiune budistă.
De altfel, varianta aceasta e folosită și de osebiți teologi români
(n. red.).
Omilia a VII-a 145
face acest lucru pentru a întâlni lumea supranaturală.

Cu toate acestea, aici sunt două tipuri posibile de în-
tâlniri. O persoană poate fi supusă fie unui tip de ecs-
taz activ, fie unuia pasiv. Tipul pasiv ține de diavol, ceea
ce înseamnă că diavolul poate crea și o asemenea stare.
În zilele noastre se vorbește mult despre experiențe în
afara corpului. Ele sunt în mare parte drăcești. Au loc
atunci când cineva se află într-un ecstaz, dar este în afa-
ra propriei persoane, într-un loc în care cineva își pier-
de cunoștința sau conștiența mediului extern. În acest
caz, persoana este incoerentă și nu știe de împrejurimile
sale. Cineva poate vorbi cu el, dar el nu vede și nu aude
nimic. Diavolul posedă astfel de capacități pentru în-
șelăciune. Atunci când o persoană este supusă acestui
tip de ecstaz, el este izolat; conștiința lui este inactivă,
așa cum este și subconștientul lui. El nu poate percepe
nimic și adesea nu-și amintește nimic după aceea.
Ce semnificație au toate acestea? Aceasta este me-
toda folosită de toți mediumii sau vrăjitorii care mijlo-
cesc între lumea dinafară și lumea spiritelor sau a dra-
cilor. Mediumul intră într-o stare de ecstaz și dezvăluie
informații fantastice, dar când iese din această transă,
nu-și mai amintește și nu mai știe nimic. Se întâmplă
așa deoarece în timpul transei demonice are loc o izola-
re a conștiinței, care este dată la o parte.
În timpul unui ecstaz dumnezeiesc, omul are con-
trol total asupra tuturor puterilor sufletului său. Așa s-a
întâmplat cu Sfântul Ioan, care a văzut, a vorbit și a auzit
pe când era într-o stare de ecstaz. La fel și Sfântul Petru
când a văzut acea pânză mare coborându-se din cer cu
tot felul de animale în ea. Şi i s-a făcut foame şi voia
să mănânce, dar, pe când ei îi pregăteau să mănânce, a
căzut în ecstaz (Fapte 10, 10). Apostolul nu numai că a

văzut, dar a înțeles și a perceput. El a și reacționat când
a auzit: Şi glas a fost către el: Sculându-te, Petre, junghie
şi mănâncă. Iar Petru a zis: Nicidecum, Doamne, căci ni-
ciodată n-am mâncat nimic spurcat şi necurat (Fapte 10,
13-14). El a văzut cerul deschis. El a auzit cuvintele și a
reacționat la ele. El avea control total asupra simțurilor
sale. Și-a adus aminte de legea lui Moise. Nu și-a pier-
dut mințile, lucru de mare semnificație, căci în extazul
dumnezeiesc nu se întâmplă așa ceva.
Sfântul Ioan Evanghelistul a fost în duh, așa cum
spune chiar el: Am fost în duh. Cu alte cuvinte, puterile
trupului său erau oarecum atenuate. Se întâmplă ceva
asemănător atunci când ne concentrăm intens asupra
unui lucru și nu mai avem o percepție acută de zgomot,
foame, sete, chiar de pericol. Dacă am fi afară, și un șar-
pe s-ar târî către noi, nici nu l-am sesiza, pentru că sun-
tem concentrați profund. Acesta este sensul afirmației:
Am fost în duh. Apostolul continuă să ne dea informații
despre ziua în care a avut loc evenimentul, în zi de du-
minică (Kyriaki) şi am auzit, în urma mea, glas mare
de trâmbiţă (Apocalipsa 1, 10). Avem aici singurul verset
din întregul Nou Testament care face referință la nume-
le primei zile a săptămânii. În Evanghelii, sfinții evan-
gheliști se referă la ziua Domnului, ziua Învierii Lui, ca
fiind prima zi a săptămânii.
În Apocalipsă, avem prima instanță în care ziua În-
vierii își preia numele din Tradiția Bisericii: Kyriaki sau
duminica, Ziua Domnului. După cum știm, în Vechiul
Testament, ziua Domnului era sabatul, dar în Noul Tes-
tament și duminica se numește Ziua Domnului. În aceas-
tă zi, prima zi a săptămânii, Domnul a înviat din morți.
Omilia a VII-a 147
El a făcut lumina primei zile când a spus: Să fie lumină

(Facerea 1, 3). În această zi, El a trimis Duhul Său Sfânt
pentru a întemeia Biserica – în ziua Cincizecimii. Duhul
Sfânt s-a pogorât peste Apostoli și Biserică în prima zi
a săptămânii, duminica. În Vechiul Testament, întreaga
zidire văzută a fost finalizată de sabat sau în a șaptea zi.
Toată creația a fost încheiată în șase zile, iar în a șaptea
zi Domnul S-a odihnit.
Din primul veac creștin, avem instituirea Zilei
Domnului, sau Kyriaki, ca prima zi a săptămânii. Nu
este a șaptea zi, ci prima zi după a șaptea, iar Părinții
Bisericii folosesc un termen special pentru acest lucru.
Ei au denumit prima zi după a șaptea: a opta zi. Astfel, a
opta zi reprezintă ziua celei de-a doua creații – re-crea-
ția sau reînnoirea firii – deoarece vechea natură se înve-
chise prin stricăciune și moarte. Prin urmare, în această
zi avem învierea lui Hristos, pogorârea Duhului Sfânt
și credința că a Doua Venire a lui Hristos va fi tot într-o
duminică. Acum, puteți să nu fiți de acord cu acest lu-
cru și să spuneți: „Ei bine, Domnul a spus: Iar despre
ziua aceea şi despre ceasul acela nimeni nu ştie (Marcu
13, 32).” Adevărat, nimeni nu știe în ce duminică. Deci
această credință a Bisericii nu contrazice cuvântul scris
al lui Dumnezeu despre necunoașterea zilei sau a cea-
sului. Însă nu este interesant că Sfântul Ioan a primit
Apocalipsa în Ziua Domnului? Învierea, Cincizecimea
și scrierea Apocalipsei au avut loc în Ziua Domnului,
așa că, poate și a Doua Venire a lui Hristos va fi tot într-o
duminică.
Biserica ortodoxă sărbătorește Învierea Domnului
nostru în fiecare săptămână, în fiecare duminică, iar
pentru creștini acest lucru este semnificația specială a
zilei sfinte. Duminica este o adevărată sărbătoare, un

adevărat praznic. Slujba Utreniei se axează pe citirea
Evangheliei, sau eothina, adică ciclul celor unsprezece
Evanghelii ale Învierii. Toate aceste evenimente remar-
cabile conlucrează pentru a face din Duminică o zi mi-
nunată pentru creștini. Epistola lui Barnaba ne spune în
capitolul al cincisprezecelea: „De aceea trebuie să ținem
a opta zi ca zi de mare bucurie duhovnicească, ziua în
care Iisus a înviat din morți”69. În vechea carte a Învăță-
turilor Apostolilor citim: „Când veniți împreună în Ziua
Domnului, să frângeți pâinea” sau „Când vă adunați du-
minica, sărbătoriți Sfânta Euharistie” sau, mai simplu
spus, „Sărbătoriți Liturghia”, „Primiți Sfânta Împărtășa-
nie, Trupul și Sângele lui Hristos.”70
Din nefericire astăzi, datorită unor anumite per-
cepții eronate, oamenii nu se împărtășesc duminica cu
Sfânta Euharistie, deoarece cred că trebuie să țină post
de ulei sâmbăta sau cel puțin două, trei sau cinci zile
înainte de a se împărtăși. Intervine întrebarea: Cum au
ajuns unii dintre creștinii noștri la ideea că, dacă nu
postesc de ulei, nu trebuie să primească Sfânta Împăr-
tășanie? Mai întâi, canoanele Bisericii interzic postul
de sâmbătă. Acestea sunt idei eronate care îi țin pe cre-
dincioși departe de medicamentul nemuririi. Postul are
valoare intrinsecă și este necesar în disciplina noastră
creștină, fără îndoială. Cu toate acestea, din cauza dez-
informării și a multor confuzii, am pierdut semnificația
Zilei Domnului, care este ziua ideală pentru împărtăși-
rea cu Trupul și Sângele Lui.
69
Barnaba, 15, 8b.
70
Didahia, 14, 1.
Omilia a VII-a 149
Didahia71 spune cu claritate: „În Ziua Domnului,

sărbătorim Sfânta Liturghie. Primiți Sfânta Împărtășa-
nie – nu doar preotul care îi invită pe cei prezenți: «Cu
frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropi-
ați-vă.»” Toată lumea este invitată să se apropie, toți cre-
dincioșii ortodocși care sunt dornici și pregătiți cores-
punzător, să se împărtășească cu Trupul și Sângele lui
Hristos. Ziua Domnului sau Kyriaki este pentru creștin
ziua Învierii, o zi de sărbătoare, un praznic, o zi de odih-
nă, dar și o zi de lucrare creștină.
Sfântul Evanghelist continuă: Am fost în duh în zi de
duminică şi am auzit, în urma mea, glas mare de trâm-
biţă (Apocalipsa 1, 10). Aflăm astfel că a auzit ceva din-
tr-o dată, pe neașteptate. Când ne apare ceva în față,
în câmpul vizual, nu mai avem elementul de surpriză,
dar acest zgomot a fost brusc și foarte tare. L-a surprins
pe Sfântul Ioan. În altă parte, el ne spune că zgomo-
tul era răsunător, ca zgomotul de cascadă. Dacă ați fost
vreodată la cascada Niagara, puteți înțelege zgomotul
tunător al căderii apei. Astfel, glasul lui Dumnezeu este
comparat cu sunetul apei ce cade de la o înălțime mare.
Un astfel de glas se va auzi în ultima clipă a istoriei, la
ultima trâmbiță, când mormintele vor fi deschise și tru-
purile morților vor învia.
Sfântul Pavel spune: Pentru că Însuşi Domnul, în-
tru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru
Hristos vor învia întâi (1 Tesaloniceni 4, 16). Acestea sunt
71
Didahia sau Învățătura celor doisprezece apostoli (Didachē
are legătură cu „doctrină” sau „didactic”) este un tratat creștin tim-
puriu, datat de majoritatea cercetătorilor, la mijlocul veacului întâi.
taine mari. În general, glasul sau zgomotul trâmbiței

este glasul lui Dumnezeu. Pe Muntele Sinai, când Dom-
nul a grăit, s-a auzit ca sunetul de trâmbiță, ca zgomotul
de tunet, iar poporul a tremurat auzindu-L. Aici glasul
îi spune Sfântului Ioan: Ceea ce vezi scrie în carte şi tri-
mite celor şapte Biserici (1, 11). Înseamnă că aceeași carte
va fi trimisă tuturor? Nu. Înseamnă să scrie totul într-o
carte și să facă șapte copii.
În Vechiul Testament, era o singură carte în templu
și toată lumea mergea acolo să audă cuvântul lui Dum-
nezeu. Nu cu mult timp în urmă și în unele dintre sate-
le noastre și în alte țări ortodoxe, fără îndoială, singura
Evanghelie se afla în Sfântul Altar. Un lucru regretabil.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în mod clar: Ceea ce
vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Biserici, adică co-
piați-o din nou și din nou. Răspândiți-o peste tot. Da.
Trebuie să tipărim cărți și broșuri și să ne răspândim
credința în fiecare colț al pământului. Aceasta este voia
lui Dumnezeu. Acum avem tipografii, casete72. Să folo-
sim tot ce avem la îndemână pentru a răspândi cuvântul
lui Dumnezeu în întreaga lume.
Deci evanghelistul folosește cuvintele am auzit și
am văzut. Și simțul vederii, și cel al auzului s-au acuti-
zat de emoție. Sfântul Andrei spune: „În chestiuni spi-
rituale, auzul și văzul reprezintă același lucru, pentru
că și văzul, și auzul arată dinamica și puterea imaginilor
descoperite”73. Când spunem cuiva: „Am auzit cu ure-
72
Acum avem cd-uri, DVD-uri, mp3-uri, calculatoare, internetul
cu: Facebook, YouTube, Instagram, Snapchat și așa mai departe ...
73
Sfântul Andrei din Cezareea, PG V 106, 228C: «ταὐτόν ἐστι
ἡ πνευματικὴ ἀκοή τε καὶ ὅρασις.»
Omilia a VII-a 151
chile mele și am văzut cu ochii mei”, vrem să înțelea-

gă seriozitatea celor spuse de noi. Evanghelistul vrea să
sublinieze aici că este un martor ocular al tuturor eveni-
mentelor despre care va scrie. Nu numai că le-a văzut cu
ochii, dar le-a și auzit. Scrie în carte este o poruncă, dar
are semnificații suplimentare.
Dacă scrierea acestei cărți este o poruncă, citirea și
studierea ei este, de asemenea, o poruncă. Evident, căr-
țile sunt scrise pentru a fi citite și studiate și nu afișate
ca decor pe rafturile din bibliotecile noastre. Prietenii
mei, trebuie să studiem cuvântul lui Dumnezeu. Zi și
noapte, trebuie să studiem cuvântul lui Dumnezeu.
Dar haideți să ne aplecăm asupra acestei cărți pe care
Sfântul Ioan a fost instruit să o scrie. Potrivit Tradiți-
ei noastre, Sfântul Ioan nu era scriitor! Să ne amintim
acest lucru în zilele noastre de goană după titluri. Sfân-
tul Ioan nu avea vreo diplomă în teologie de la nicio
școală de teologie. Scribul lui Ioan era Prohor, unul din-
tre cei șapte diaconi. În iconografia sfântă, Sfântul Ioan
este pictat într-o peșteră primind vedenia Apocalipsei,
iar lângă el este Sfântul Prohor, diaconul, stenograful
său. Nu Sfântul Ioan este scriitorul, ci Sfântul Prohor.
Copia originală a acestei cărți a fost scrisă pe Patmos în
peștera Apocalipsei, peșteră conservată perfect până în
prezent.
Dar ce s-a întâmplat cu acea carte originală scrisă
de Prohor? Ne-am întrebat vreodată dacă mai există
încă? Putem să o găsim în arhivele Sfântului Munte sau
în Patmos? Chiar dacă avem o mulțime de manuscrise
vechi, nimic – nici măcar o bucată de hârtie sau perga-
ment din cartea originală, care era sub forma unui sul
– nu s-a păstrat. Nu există nicio urmă din Evanghelii
sau din epistolele lui Petru și Pavel. Nu există o singură

bucată de hârtie din Noul Testament. Cărțile originale
scrise de mâinile apostolilor au dispărut toate.
Acest lucru nu are mare importanță. Să luăm vir-
tutea milosteniei. Dăm cuiva un pahar de apă sau o bu-
cată de pâine, dar aceste fapte nu au o mare pondere pe
parcursul vieții. Persoana ajutată va însetoșa și flămânzi
din nou în câteva ore. Dar Domnul a spus: Însetat am
fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi
cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25,
35-36). Acest fapt, sau mai degrabă energia acestui fapt,
acest fapt nesemnificativ capătă dimensiuni veșnice.
Este pentru totdeauna, pentru că a fost legat de voia lui
Dumnezeu ca virtute. Virtutea stă în picioare. Spiritul
acestui fapt rămâne, deși materialul dispare. Materialul
este purtătorul, vehiculul acestei virtuți. Aceasta se apli-
că și cărților originale din Noul Testament. Nu contează
că purtătorul material nu s-a păstrat. Ar fi fost minunat,
extraordinar, să avem câteva pagini scrise de mâna lui
Petru, Pavel sau Luca. Da, minunat, dar nesemnifica-
tiv. Cuvântul lui Dumnezeu este viu. Avem cuvântul lui
Dumnezeu. Avem milioane de cărți ale cuvântului Său.
Dar mai este ceva. Încercăm să construim anumi-
te lucruri în viețile noastre care vor rămâne pentru tot-
deauna. Construim o casă mare. Construim o biserică.
Cumpărăm lucruri pe care dorim să le păstrăm pe veșni-
cie. De exemplu, cumpărăm haine, care să ne țină toată
viața. Suntem tentați în acest fel. Aceasta este o mare
ispită – să construim o mănăstire, să spunem, ca să țină
până la sfârșitul veacului. Construim o biserică care să
dăinuiască până la sfârșitul istoriei. Țineți minte, Dum-
Omilia a VII-a 153
nezeu nu este legat de lucrurile materiale. Importantă

este păstrarea duhului Ortodoxiei.
Fiecare generație trebuie să lucreze pentru a-și cti-
tori propriile biserici, pentru a păstra și a menține du-
hul Ortodoxiei aprins. Astăzi nu avem schiturile sfinți-
lor Antonie și Macarie, pustnicii Egiptului și Sinaiului,
zăvorâții și stiliții sau stâlpnicii și dendriții. Oamenii și
locurile acestea au dispărut. Dar duhul ascetic nu a pă-
răsit Biserica Creștină Ortodoxă. Adevărații membri ai
Bisericii Ortodoxe trăiesc în duh ascetic, iar acest duh va
fi întotdeauna în Biserică.
Omilia a VIII-a 155
Omilia a VIII-a
Apocalipsa 1, 11-19
Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite celor şapte Bi-
serici: la Efes, şi la Smirna, şi la Pergam, şi la Tiatira,
şi la Sardes, şi la Filadelfia, şi la Laodiceea. Şi m-am
întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine
şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur.
Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului
Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare
şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi
părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii
Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea
aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet
de ape multe. În mâna Lui cea dreaptă avea şapte
stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două
tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte
în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la pi-
cioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă
peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi
Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi,
iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi
ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt
şi cele ce au să fie după acestea.
7 decembrie 1980
Unul Domn Iisus Hristos, Care i S-a arătat Sfântu-

lui Ioan, i-a spus lui: Ceea ce vezi scrie în carte şi trimite
celor şapte Biserici. Acestea sunt șapte biserici istorice,
reale din Asia Mică. Este evident că nu erau singurele

biserici din Asia Mică și nici nu erau cele mai mari sau
cele mai vaste, comparativ cu cele stabilite de apostoli,
precum bisericile din Ierusalim, Antiohia, Roma și Co-
rint. Aceste șapte biserici erau sub supravegherea spiri-
tuală a Sfântului Ioan Evanghelistul, al cărui reședință
era în Efes. Ele reprezintă asemănări sau aspecte ale re-
alității istorice ale Bisericii cea unică, sfântă, catolică și
apostolică. Ele nu epuizează bisericile locale și geografi-
ce locale ale primului secol, ci descriu călătoria istorică
prin veacuri a Bisericii sfinte și apostolești.
Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea
cu mine (1, 12). Glasul era în spatele lui, așa că a trebuit
să se întoarcă. Acest lucru este semnificativ pentru că
Cel care vorbea nu era în fața lui; numai prin această
întoarcere a putut vedea întreaga imagine minunată și
înspăimântătoare. Evanghelistul spune: Şi m-am întors
să văd al cui este glasul, o expresie interesantă, pentru
că, de obicei, suntem atenți să auzim o voce, nu să o ve-
dem. Aici Evanghelistul se întoarce spre a vedea Persoa-
na de la care venea glasul. Totuși, această expresie a fost
folosită și de israeliți în pustie.
Moise a spus: Şi tot poporul a auzit fulgerele şi tune-
tele şi sunetul trâmbiţelor, şi a văzut muntele fumegând;
şi văzând, tot poporul s-a dat înapoi şi a stat departe,
temându-se (Ieșirea 20, 18). Deci toți oamenii au văzut
glasul lui Dumnezeu. Se poate vedea un glas? Nu, dar
aceasta exprimă vivacitatea vedeniei în care între glas și
persoană, între auz și văz se produce o confuzie, deoa-
rece, în aceste circumstanțe, vedenia domină auzul. Un
glas nu poate fi văzut. Exprimarea folosită aici însufle-
țește imaginea.
Omilia a VIII-a 157
Sfântul Ioan s-a întors să vadă glasul. El scrie: Întor-

cându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur (1, 12). Dacă
vrem să vedem aceste sfeșnice, le putem găsi în icono-
grafia noastră. Ele erau niște lampadare speciale, foarte
înalte, așezate în așa fel încât cel care vorbea putea să
meargă printre ele. Lumânările erau aprinse. Evanghe-
listul descrie acest lucru în detaliu și explică mai târziu
semnificația sfeșnicelor. Deci avem aici șapte sfeșnice
de aur. Acest lucru ne amintește de lumina celor șapte
lumânări din templul lui Solomon. Sfeșnicul cu șapte
lumini Îl simbolizează pe Dumnezeu Însuși sau pe cele
șapte spirite ale lui Dumnezeu, Care reprezintă mulți-
mea darurilor, harurilor și energiilor Duhului Sfânt, în-
tr-un cuvânt: Dumnezeu. În plus, cele șapte lumini ale
sfeșnicului simbolizează lumina lui Dumnezeu, Cel care
trăiește în lumină. El este Lumină, așa că El trăiește în
lumină. Sfântul Pavel se referă la Dumnezeu ca lumină
neapropiată (1 Timotei 6, 16). În templul lui Solomon,
sfeșnicul cu șapte lumânări era un sfeșnic cu o singură
axă, cu un singur picior. În partea de sus, se ramifica în
șapte brațe diferite sau suporturi de lumânări în care se
punea ulei de măsline, după obiceiul timpului. Aici, în
vedenia Sfântului Ioan, sunt șapte sfeșnice separate, nu
un singur sfeșnic cu șapte lumini.
Aceste sfeșnice de aur simbolizează cele șapte bi-
serici din Asia Mică sau întreaga Biserică. Bineînțe-
les, Asia Mică nu avea doar șapte biserici, ci mai mul-
te. Când spunem „biserică”, nu ne referim la clădiri, ci
la zona păstorită de un episcop. Astfel, deși au existat
numeroase biserici, numărul șapte reprezintă plinăta-
tea Bisericii cea unică, sfântă, sobornicească, În același
timp, cele șapte Biserici corespund cu bisericile istorice
actuale, încă existente. Nu sunt alegorice sau mitice, ci

biserici actuale. Profețiile care vor fi anunțate celor șap-
te Biserici se referă la realitățile fiecăreia dintre aceste
Biserici istorice individuale și, în același timp, se extind
și transcend veacurile Bisericii cea una, sfântă, sobor-
nicească și apostolească. Prin urmare, aceste prorocii
dezvăluie ce se va întâmpla cu Biserica în istorie. Acest
lucru este uimitor, deoarece profețiile din Vechiul Testa-
ment revin iarăși și iarăși, iar fiecare prorocie nu numai
că deservește forma sa istorică inițială, ci va continua să
reverbereze și să se desfășoare pe tot parcursul istoriei,
să avertizeze despre ceva general, ceva specific sau ceva
escatologic, în funcție de tipul de profeție.
Deci cele șapte sfeșnice de aur reprezintă atât cele
șapte biserici din Asia Mică, cât și Biserica cea unică,
sfântă și apostolească. În mijlocul celor șapte sfeșnice
se află Cineva asemenea Fiului Omului, adică o ființă
umană. Cu toate acestea, când spune asemenea Fiului
Omului, nu spune că este un om, ci cineva asemenea
unui om; acest om are o dimensiune suprafirească. Deci
acest om se află în mijlocul celor șapte sfeșnice, așezat
în așa fel încât Cel asemenea Fiului Omului putea să
meargă printre ele.
Aici avem imaginea preluată de la Daniil despre Me-
sia ca Fiu al Omului. Această imagine împlinește profeția
lui Daniil și Îl identifică pe Mesia, așa cum Evangheliile
Îl reprezintă pe El, ca om sută la sută. Ioan Evanghelis-
tul este foarte clar în această privință: Cuvântul S-a făcut
trup şi S-a sălăşluit între noi (Ioan 1, 14). El nu folosește
cuvântul „om”, ci insistă asupra cuvântului „trup”. Sfântul
Ioan dorește să clarifice în mod deosebit firea umană a lui
Hristos, accentuându-I în același timp firea dumnezeias-
Omilia a VIII-a 159
că, când scrie că El este Cuvântul care era cu Tatăl. Cu alte

cuvinte, El a existat dintotdeauna; începutul tuturor lu-
crurilor există întru Fiul. Fiul a fost acolo când a avut loc
începutul întregii creații, și cea văzută și cea nevăzută.
Sfântul Ioan Îl arată aici pe Dumnezeu-Cuvântul
în simplitate și eternitate, Dumnezeu Însuși și consub-
stanțial cu Tatăl; în același timp el arată și firea Sa uma-
nă. Evanghelistul dorește să se încredințeze că cititorul
va respinge viziunea după care firea umană a Domnului
ar fi fost închipuită74 și, din acest motiv, el scrie în acest
verset: S-a făcut trup (Ioan 1, 14). Pentru a evita orice
idee cum că ar fi vorba despre o fire umană imaginară
sau suprareală a lui Hristos, el afirmă cu tot dinadinsul
că S-a făcut trup, pentru a arăta realitatea Întrupării lui
Dumnezeu-Logosul. De aceea, în Evanghelii Îl avem pe
adevăratul Iisus, Cel care a băut, a mers, a vorbit, a dor-
mit, a obosit, a flămânzit, a însetat, a simțit durere și a
fost răstignit. Sânge a curs din Trupul Său. Toate aces-
tea dovedesc că Cel de pe Cruce era o ființă sută la sută
umană, reală.
Acum, în Apocalipsă, Logosul întrupat este plasat
deasupra timpului și istoriei; El apare triumfător în is-
torie. De aceea El este om, dar, mai exact, El este Dum-
nezeul-Om, Theanthropos. Natura Dumnezeului-Om
se descoperă din ambele perspective. În viața sa pă-
mântească, natura Sa umană era mai evidentă decât cea
dumnezeiască. Natura sa dumnezeiască a fost camufla-
tă sau ascunsă într-un fel, după ce S-a golit pe Sine, lu-
74
Docetismul a fost una dintre primele doctrine sectare, învă-
țând că Hristos nu a avut un corp real sau natural în timpul vieții
Sale pe pământ, ci doar unul imaginar.
ând forma de rob – „rob” însemnând aici om. El S-a golit

pe Sine Însuși. Aceasta nu înseamnă că El a fost golit sau
despărțit de slava dumnezeiască. Acest lucru n-ar putea
fi vreodată cu putință.
El și-a ascuns slava dumnezeiască. În fiecare an săr-
bătorim nașterea lui Hristos. Această sărbătoare nu este
altceva decât deșertarea Cuvântului. După cum vedem
clar, Hristos nu intră în istorie cu vreo slavă văzută. De-
sigur, există unele semne și elemente care mărturisesc
această slavă dumnezeiască, cum ar fi îngerii cântând
laude în cer și steaua care conduce magii. Totuși, este de
remarcat că Iisus este un copil natural – deplin uman și
născut dintr-o femeie, Preasfânta Născătoare de Dum-
nezeu. Astfel, această slavă dumnezeiască a fost ascunsă
atunci, dar, după Răstignirea și Învierea Sa, Iisus apare
ca Cel de deasupra timpului și istoriei, plin de slavă, așa
cum I s-a arătat Sfântului Pavel pe drumul spre Damasc,
mai strălucitor decât soarele la miezul zilei. Ochii lui
Pavel au văzut această slavă și au orbit; el L-a auzit și a
crezut; Sfântul Pavel a devenit Apostolul neamurilor. În
acel eveniment, Iisus este Cel care stă deasupra istoriei.
El transcende istoria umană și tot în acest fel ne apare El
acum în Apocalipsă.
Ioan Evanghelistul Îl recunoaște pe Iisus Cel isto-
ric, dar Îl recunoaște simultan și pe Iisus Cel Proslăvit,
Domnul istoriei. De aceea, nu aleargă să se rezeme de
pieptul lui Iisus așa cum a făcut-o la Cina cea de Taină și
să-L întrebe: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? (Ioan
21, 20). De data aceasta Sfântul Ioan nu mai îndrăzneș-
te. Nici nu se apropie de Iisus pentru a-I cere: Dă-ne
nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga
Ta, întru slava Ta (Marcu 10, 37).
Omilia a VIII-a 161
Ioan este înfricoșat. Este îngrozit. Este înspăimân-

tat de ceea ce vede desfășurându-se în fața lui. Din acest
motiv, descrierea lui Mesia de către Sfântul Ioan ca fi-
ind asemenea Fiului Omului se referă la îndumnezeirea
trupului omenesc. Iisus Hristos este slăvit și Se mișcă
printre bisericile Sale. El există în Biserica Sa și, de aceea
este văzut ca mergând printre sfeșnicele de aur lumi-
nate. Iisus deține întotdeauna controlul istoriei umane;
stă adică deasupra istoriei. Cu toate acestea, în istoria
omenirii noi încă avem Biserica Luptătoare. Noi suntem
Biserica istorică. Îl vedem astfel pe Iisus Hristos împle-
tit cu Biserica Sa.
Putem observa această împletire atunci când Sfân-
tul Pavel se referă la Biserică ca trupul lui Hristos. Şi El
este capul trupului, al Bisericii (Coloseni 1, 18), pentru că
Hristos locuiește în Biserica Sa ca Dumnezeu și ca om,
ca Dumnezeu-Om. Sfântul Pavel adaugă în continua-
re: Căci noi suntem templu al Dumnezeului Celui Viu,
precum Dumnezeu a zis că: Voi locui în ei şi voi umbla
şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu (2 Corin-
teni 6, 16). Această promisiune este preluată din Vechiul
Testament (Facerea 17, 8, Ieremia 24, 7, Ieremia 31, 33,
Ieremia 31, 38, Iezechiil 8, 8; 11, 20; 37, 23-27;), iar Apos-
tolul reînnoiește această promisiune pentru generațiile
Noului Testament.
Ce verset minunat! Ce expresie grăitoare a staturii
lui Dumnezeu care merge prin Biserica Sa într-un mod
dinamic și puternic. Nu voi reuși să subliniez din destul
cum Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al atingerii.
El este lângă noi și printre noi. Dumnezeu știe totul.
El nu este static, nici intangibil, nici nemișcat. Lumina
și viața existente în Biserică izvorăsc din Hristos, Care
este sursa luminii, sursa vieții și Se află în permanență

printre credincioșii Săi.
Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea
cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de
aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului
Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare şi
încins pe sub sân cu un brâu de aur (1, 12-13). Purta un
veșmânt până la picioarele Lui, până la glezne și o cen-
tură de aur, aproape de pieptul Său. Această îmbrăcă-
minte ne reamintește de veșmântul biblic, arhieresc al
Vechiului Testament. Acest verset manifestă autoritatea
arhierească și împărătească a lui Hristos. O haină lungă
conferă splendoare și, în acest caz, dezvăluie slujba ar-
hierească și împărătească celui care „vede” glasul. Capul
Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi
ochii Lui, ca para focului (1, 14).
Evanghelistul folosește aici două imagini pentru a
arăta cât de alb este părul capului Său. Folosește imagi-
nea lânii și a zăpezii albe. Care este semnificația albeței
părului Lui? Ea semnifică existența veche și veșnică a
lui Hristos, o existență veche împărtășită cu Cel vechi de
zile, amintindu-ne de Tatăl ceresc descris de Prorocul
Daniil. Cel vechi de zile denotă o persoană foarte bătrâ-
nă, Prima Persoană – de aici provine această vechime.
Uneori îl vedem pe Dumnezeu-Tatăl în unele dintre
icoanele noastre (cele ale acestui secol cu influență din
Apus) ca un bătrân cu păr alb.
Această imagine este preluată de la Daniil. Părul
alb este folosit pentru a descrie vârsta înaintată. În acest
verset al Apocalipsei vedem vechimea profundă a Fiu-
lui. Acesta este tocmai motivul pentru care Hristos apa-
re aici cu părul alb, pentru a demonstra că atât Tatăl, cât
Omilia a VIII-a 163
și Fiul sunt Cel vechi de zile. Deci Fiul are aceeași onoare
cu Tatăl75.
Toate acestea sunt de neînțeles pentru bieții mar-
tori ai lui Iehova, care încearcă să interpreteze naște-
rea Fiului, dar nu o înțeleg. Cum pot ei să înțeleagă tai-
na despre care Sfântul Vasile spune: „Această naștere,
această naștere din Tatăl, care este o taină de nepătruns.
Noi primim expresia ca atare, dar nu înțelegem nimic”.
Ereticii și toți raționaliștii, tălmăcind cu materia cenu-
șie a creierului, conchid că dacă El este Fiu, atunci El
este mai tânăr și puțin mai mic decât Tatăl. Acestea sunt
taine adânci ale lui Dumnezeu și nu sunt menite să fie
înțelese de intelectul nostru. Acceptăm tainele. Nu le
explicăm.
Conform acestei Taine, atât Tatăl, cât și Fiul sunt
Cel vechi de zile. Deci această imagine a Fiului care por-
tretizează „vechea” Sa existență, imagine care reapare
de mai multe ori în Apocalipsă, arată că Hristos este
Yahweh, Domnul, egal cu Tatăl Său. Metoda folosită în
iconografia ortodoxă bizantină, care nu este naturală,
dar dogmatică, este foarte impresionantă. Iconografia
ortodoxă nu Îl descrie pe Domnul sau pe Maica Dom-
nului într-un mod natural, ci insistă asupra suprarea-
lismului, pe o metodă dogmatică. În unele icoane ale
75
De pomenit aici faptul că expresia „Cel vechi de zile” de la
Daniil a fost înțeleasă de exegeza ortodoxă patristică ca descriind
pe Fiul. Mai târziu, sub înfluență apuseană, ea a fost atribuită de
multe ori doar Tatălui, mai ales pe frescele bisericilor, într-o pic-
tură de inspirație Renascentistă, ce a înfluențat destul și pe cea
Răsăriteană. Oricum ar fi, vorbim de veșnicia Persoanelor Sfintei
Treimi, expresia fiind mai potrivită Fiului, ca Unuia Care a luat chip
omenesc (n. red.).
Pantocratorului, mai ales cea de pe cupola Mănăstirii

Dafni, Hristos este descris cu părul închis la culoare,
dar cu o față foarte îmbătrânită. Scopul iconografului
aici este de a învăța dogma. Inițial, s-ar putea să găsim
această icoană ca fiind destul de neplăcută în compa-
rație cu desenele drăguțe ale Occidentului, care scot în
relief frumusețea naturală sau trupească. Cu toate aces-
tea, tot ce este pământesc, orice este din această lume
trebuie să moară. Hristos a venit să facă totul spiritual,
nou, sfințit, slăvit și preschimbat.
Iconografia bizantină vestește împărăția care va
veni, reînnoirea și schimbarea firii omenești, în timp ce
naturalismul sau arta renascentistă se bazează pe na-
tura umană căzută, exterioară. Cu toate acestea, atunci
când cineva dezvoltă un gust pentru iconografia bizan-
tină (iar aceasta poate dura ceva timp) și știe ce să cau-
te, atunci arta religioasă occidentală nu mai are niciun
farmec. Poate chiar să ajungă la punctul de a găsi natu-
ralismul foarte dezagreabil. Deci în această icoană de
la Dafni, chipul lui Hristos este îmbătrânit, încrețit și,
totuși, părul Lui este negru. Ce încearcă să facă aici ico-
nograful? Vrea să arate că Fiul este Dumnezeul veșnic,
cu tinerețe veșnică. Dumnezeu este numit Cel vechi de
zile, dar Dumnezeu nu este bătrân. Vârsta înaintată este
doar un atribut uman. Dumnezeu este nesfârșit. Astfel,
iconograful redă cu iscusință veșnicia și pururea-tinere-
țea lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna același,
neschimbat și imuabil. Capul și părul Lui erau albe ca o
lână albă, albă ca zăpada.
Ochii Lui erau ca o pară de foc. Cum să ne imagi-
năm această pară de foc? Poate se asemuiește flăcării
sudorilor sau flăcării produse de acetilenă sau de torțe
Omilia a VIII-a 165
de propan, un spectacol foarte strălucit și cu adevărat

minunat, suficient pentru a-l înspăimânta pe Evanghe-
listul iubirii. De ce sunt ochii Celui asemenea Fiului
Omului ca o pară de foc? În înțelepciunea lui Sirah76 se
spune: Ochii Domnului de zece mii de ori sunt mai lu-
minoşi decât soarele (Înț. lui Sirah 23, 27). Cu aceasta,
cuvântul lui Dumnezeu ne spune că Domnul vede to-
tul. El este Atotvăzător. Este Atotștiutor. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: „El întrezărește dintr-o privire toa-
te lucrurile împreună și fiecare lucru separat”. Acesta
este motivul arătării minunate – de a-i spune lui Ioan
că Cel asemenea Fiului Omului este Cel care S-a întru-
pat, Dumnezeul veșnic, Cel care vede totul și, în special,
toate cele care sunt în fața sfeșnicelor, tot ce are loc în
Biserica Sa. El vede totul.
De multe ori, poate avem impresia că Dumnezeu nu
vede ce se întâmplă în Biserica Sa. Din păcate, unora le
place să creadă că în puterea lor stă să salveze Biserica.
Bieți, jalnici oameni! Nu sunteți aici pentru a salva Bise-
rica. Biserica vă va mântui pe voi. Știți cât de teribilă este
această atitudine? Este blasfemie, blasfemie de prim rang.
Suntem absurzi când ne gândim că putem salva Biserica.
Noi să salvăm Biserica, Corabia mântuirii cea de-a lungul
secolelor? Biserica are nevoie de mântuire? Înseamnă ca
nu Biserica este cea care mântuiește, dacă Ea Însăși are
nevoie de mântuire din când în când! Biserica nu are ne-
voie de ajutorul nostru. Simplu spus, dacă lucrăm pentru
Biserică, ne vom mântui pe noi, nu pe Biserică. Spun asta
76
Înțelepciunea lui Sirah este una dintre cărțile deuteroca-
nonice sau apocrife pentru protestanți, dar canonică pentru toți
creștinii ortodocși.
deoarece există mulți oameni care chiar se organizează

în grupuri ca să mântuiască Biserica!
Ochii lui Hristos erau ca para focului. Deseori ne re-
ferim la Dumnezeu ca la un foc mistuitor. Ce este această
pară de foc? Sfântul Vasile explică: „Această pară de foc
care radiază din ochii lui Dumnezeu devine o flacără de
luminare pentru sfinți. Lumina strălucește asupra lor,
dar aceeași flacără arde pe necredincioși, pe nelegiuiții
păcătoși și pe cei fără de Dumnezeu”. În realitate, această
flacără este slava dumnezeiască a energiei dumnezeiești
necreate. Energia dumnezeiască necreată străbate Îm-
părăția lui Dumnezeu ca o lumină pură. Învăluie locașul
sfinților și îi sfințește. Îi iluminează, oferindu-le toate
darurile, pentru că această slavă dumnezeiască este pur-
tătoarea tuturor darurilor lui Dumnezeu.
În același timp, slava dumnezeiască necreată ajunge
și în adâncurile iadului, dar fără a lucra luminarea, ci ca
un foc arzător, chiar dacă provine din aceeași sursă. Slava
dumnezeiască este lumină în Împărăția lui Dumnezeu și
foc nemistuit în iad. Acesta este focul fără lumină! Puteți
întreba: „Cum se poate să ai foc și totuși să fii în întune-
ricul adânc al iadului?” Este așa pentru că, în iad, această
energie este lipsită de lumina ei. Lumina este cumva fil-
trată la granițele iadului, astfel încât toată lumina ener-
giei lui Dumnezeu să rămână în Împărăția Lui, în timp
ce calitatea arzătoare a acestei lumini filtrate trece în iad.
Sfântul Andrei din Cezareea oferă o explicație foarte fru-
moasă: „Ochii Lui erau ca o pară de foc, care dădea lumi-
nă sfinților în timp ce-i ardea pe cei răi.”77
Sfântul Andrei din Cezareea, (PG V 106, 228D229A): «Εἶναι

77
οἱ ὀφθαλμοὶ αὐτοῦ ὡς φλὸξ πυρός, τοὺς μὲν ἁγίους φωτίζο-

ντες, τοὺς δὲ βεβύλους φλογίζοντες.».
Omilia a VIII-a 167
Sfântul Ioan continua: Picioarele Lui erau asemenea

aramei arse în cuptor (1, 15). Cuvântul grecesc pentru
aramă este halcolivanon. În opinia lui Eustatie de Sa-
lonic, care comentează asupra acestui lucru în lucrarea
sa despre Odisee, halcolivanonul este un amestec de aur
și argint78. Imaginați-vă acest amestec de aur și argint
lămurit într-un cuptor. Toate metalele, fierul și altele,
strălucesc atunci când se topesc și când sunt foarte fier-
binți, dar nu ca aurul și argintul. Aurul și argintul devin
scânteietoare. Strălucesc ca soarele. Așa erau picioarele
Domnului. Această descriere arată strălucirea, stabilita-
tea, durabilitatea și puterea picioarelor Domnului, spre
deosebire de picioarele de lut ale statuii împăratului
Babilonului, Nabucodonosor. Regele Nabucodonosor
a văzut o statuetă uriașă cu picioare nestatornice. Ele
erau făcute parțial din fier și parțial din lut astfel încât,
atunci când o stâncă s-a desprins din munte și a căzut
peste ele, picioarele statuii au fost pulverizate. Statuia
s-a făcut praf. Apoi, vântul a împrăștiat praful peste tot
pământul, arătând soarta marilor dinastii, a marilor im-
perii ale pământului.
Imperiul Babilonian era capul de aur al statuii; Im-
periul Medo-Persan era pieptul și brațele de argint; Im-
periul lui Alexandru cel Mare era pântecele și coapsele
din bronz; iar picioarele de fier și lut reprezentau Im-
periul Roman. Din nou, piatra necioplită, netăiată de
mâna omenească, pulverizează această statuie. Așa cum
cântăm în Canonul Maicii Domnului, această piatră
este Hristos, iar muntele este Maica Lui. Astfel, aceste
patru imperii au transformat istoria din temelii și totuși
78
Sfântul Eustatie din Salonic, Odiseea, Cartea a 4-a, 150, 13.
ele au trecut. Dar în vedenia Sfântului Ioan, picioarele

lui Dumnezeu-Cuvântul sunt făcute din halcolivanon,
aur și argint – foarte strălucitoare, slăvite, puternice și
stabile. Cu alte cuvinte, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu
este conducătorul istoriei. El guvernează, pentru că El
este mai presus de istorie. Istoria este în mâinile Sale. În
plus, faptul că picioarele Sale sunt de aur și argint arată
cele două naturi ale lui Hristos, cea dumnezeiască și cea
omenească.
Iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe (1, 15).
Dacă ați avut ocazia să vizitați cascada Niagara, poate vă
reamintiți că sunetul apei se poate auzi de la mulți kilo-
metri distanță. Deci glasul Celui care vorbea era foarte
impresionant. Această vedenie a Sfântului Ioan împăr-
tășește asemănările cu vedenia lui Daniel, așa cum este
descris în capitolul al 10-lea al cărții sale. Să vedem cum
L-a văzut Daniel pe Fiul Omului. Nu vom tâlcui însă,
din cauza timpului. Şi mi-am ridicat ochii mei şi iată un
om îmbrăcat în veşminte de in, iar coapsele lui încinse
cu aur curat şi de preţ; Trupul lui ca şi crisolitul şi faţa
lui ca fulgerul, iar ochii lui ca flăcările de foc, braţele şi
picioarele lui străluceau ca arama lustruită şi sunetul
cuvintelor lui ca vuietul unei mulţimi (Daniil 10, 5-6).
Vuietul unei mulțimi se aseamănă vuietului de pe sta-
dion la un meci de fotbal. Aceasta este o imagine de o
măreție extraordinară.
În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele (1, 16).
Domnul Însuși ne va da tâlcuirea acestei propoziții: Tai-
na celor şapte stele, pe care le-ai văzut în dreapta Mea,
şi a celor şapte sfeşnice de aur este: Cele şapte stele sunt
îngerii celor şapte Biserici, iar sfeşnicele cele şapte sunt
şapte Biserici (Apocalipsa 1, 20), cele șapte biserici din
Omilia a VIII-a 169
Asia Mică. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două

tăişuri (1, 16). Acesta este cuvântul lui Dumnezeu, pre-
zentat aici ca o sabie cu două tăișuri. Sfântul Pavel fo-
losește aceeași imagine a sabiei cu două tăișuri pentru
a vorbi despre cuvântul lui Dumnezeu. Căci cuvântul
lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât ori-
ce sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţi-
tura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă,
şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii
(Evrei 4, 12).
Cuvântul lui Dumnezeu străpunge sufletul, răs-
co-lește subconștientul și scoate la iveală munții de ba-
gaje; taie și zdrobește omul, atingându-l până în măduva
existenței sale. Da, cuvântul lui Dumnezeu are această
calitate uluitoare. Prin urmare, imaginea sabiei cu două
tăișuri, care iese din gura Celui ce-i vorbește Sfântului
Ioan, vrea să întipărească în Ioan judecata dreaptă și
grabnică a lui Hristos, ca Judecător al universului.
Iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în pu-
terea lui (1, 16). Aceasta ne reamintește de evenimentul
Sfintei Schimbări la Față a Domnului, când El a strălucit
mai tare decât soarele. Ioan Evanghelistul a trăit experi-
ența Schimbării la Față ca martor ocular. De data aceas-
ta însă, înfățișarea preaslăvită a Domnului îl împietreș-
te de groază, iar el se prăbușește la picioarele Domnului
ca mort. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui
ca un mort (1, 17). Aici, Sfântul Ioan trăiește urmările
firești avute de toți cei care au asistat la fenomene su-
pranaturale, teofanii sau apariții dumnezeiești. Isaia, de
exemplu, a fost uimit când a văzut slava dumnezeiască
a lui Dumnezeu și a strigat: Vai mie, că sunt pierdut!
Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui
popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaoth L-am vă-

zut cu ochii mei! (6, 5). Și Profetul Daniil notează: Şi am
auzit glasul cuvintelor lui şi, la glasul cuvintelor lui, eu
am căzut înmărmurit cu faţa la pământ (10, 9). Daniil
a leșinat. Putem vedea aici asemănările dintre reacțiile
profeților atunci când au experiat teofania.
Şi iată că o mână s-a atins de mine şi m-a ridicat
în genunchi şi pe palmele mâinilor mele (Daniil 10, 10).
Același lucru s-a întâmplat și cu cei trei ucenici pe Mun-
tele Taborului. Iconografia noastră descrie frumos scena
în care Iacov, Petru și Ioan, orbiți de slava dumnezeias-
că, se prăbușesc la pământ. Oamenii vor fi întotdeauna
speriați când intră în legătură cu lumea supranaturală.
Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme!
(1, 17). Punerea mâinii Domnului pe Ioan și cuvintele
Nu te teme!, cel mai probabil i-au reamintit ucenicului
de acea noapte de neuitat și strădania tuturor ucenici-
lor de a rămâne în viață în apele furtunoase ale Lacului
Tiberiada.
Atunci, la ora trei noaptea – al patrulea ceas al nop-
ții – a apărut Domnul, umblând pe valurile apei. Uce-
nicii, crezând că văd o fantomă, au țipat, iar Apostolul
Petru a spus: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la
Tine pe apă. El i-a zis: Vino (Matei 14, 28-29). Dar văzând
vântul, s-a pierdut cu firea, dar Domnul l-a ținut și l-a
sprijinit. Ce le-a spus El ucenicilor atunci? Eu sunt; nu
vă temeţi! (Matei 14, 27). Și aici Domnul repetă aceleași
cuvinte către Ioan: „Nu te teme. Sunt învățătorul tău”.
Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă și
Cel ce sunt viu (1, 17). Aici, scopul Domnului este acela
de a-l încuraja pe Ioan cu trei dintre atributele Sale, iar
acesta este primul: Cel dintâi şi Cel de pe urmă și Cel ce
Omilia a VIII-a 171
sunt viu. Încă o dată vedem egalitatea Tatălui și a Fiu-

lui. Fiul este primul și ultimul. Fiul a murit în natura Sa
umană. Mai exact, Trupul lui Hristos a murit. Deci Hris-
tos este Domnul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Yahweh,
Dumnezeul Atotputernic79. Fiul este Cel dintâi şi Cel de
pe urmă și Tatăl este Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Acest
lucru este valabil și pentru numele Cel viu. Tatăl este Cel
viu și Fiul este Cel viu. Petru i-a spus lui Hristos: Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16, 16).
Profetul Osea spune: Voi sunteţi fiii Dumnezeului Celui
viu (2, 2). Caiafa L-a întrebat pe Hristos sub jurământ,
Te jur pe Dumnezeul cel viu (Matei 26, 63). De aceea,
Dumnezeul Cel viu este Tatăl, dar Dumnezeul Cel viu
este și Fiul. Domnul nostru spune: Eu sunt Calea, Ade-
vărul şi Viaţa (Ioan 14, 6). Egalitatea dintre Tatăl și Fiul
este limpede ca lacrima!
Țineți minte aceste lucruri importante pentru a vă
păzi, nu numai de martorii lui Iehova, ci și de toți lu-
crătorii diavolului care doresc să-L reducă pe Hristos la
o făptură creată, sau la un slujitor, sau la un arhanghel,
sau la un profet. Nu există o blasfemie sau o necinste mai
mare decât aceea de a-L disprețui pe Fiul lui Dumnezeu.
79
Martorii lui Iehova au o mare dificultate cu acest lucru, dar
citim în Isaia: Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi nu este alt
Dumnezeu afară de Mine! (44, 6). Ei nu au nicio problemă să atri-
buie acest verset lui Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeul Vechiului Tes-
tament, Yahweh. Apoi, în Apocalipsă, citim: Eu sunt Cel dintâi şi
Cel de pe urmă, și Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu (1,
17-18). Cine a murit? Cel dintâi şi Cel de pe urmă a murit. Astfel, Cel
dintâi şi Cel de pe urmă al lui Isaia este Dumnezeu-Cuvântul Care
s-a întrupat și a murit în trupul Său omenesc și este Însuși Dumne-
zeul Vechiului Testament.
Acesta este motivul pentru care ereticii, în special mar-

torii lui Iehova, sunt hulitori80.
Al doilea atribut folosit pentru a-l îmbărbăta pe
Ioan este următorul, Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în
vecii vecilor (1, 18). Am fost mort nu se referă numai la
Întruparea Lui, la viața Sa pământească, la moartea Sa
reală, la Învierea Lui, la Înălțarea Lui, ci și la viața Sa
veșnică, ca Dumnezeu-Om. Semnificativ aici este fap-
tul că Cel dintâi şi Cel de pe urmă, atribute care îi aparțin
lui Dumnezeu, sunt identificate cu Cel care a murit și
trăiește acum. Cu alte cuvinte, Cel care a trăit veșnic și
totuși a murit pe Cruce, Cel dintâi şi Cel de pe urmă care
a murit pe Cruce, trăiește acum ca Dumnezeu-Om – nu
numai ca Dumnezeu – ci ca Dumnezeu-Om. Din nou,
cu toții să fim perfect lămuriți asupra faptului că Iisus
Hristos este Yahweh, Domnul, Care este sursa vieții,
Care trăiește în vecii vecilor.
Ori de câte ori Scriptura spune: Până la sfârșitul
veacului sau în veacul veacului, se referă la epoca actua-
lă până la sfârșitul istoriei. Când Scriptura spune: Până
la veacurile veacurilor [vecii vecilor], ea se referă la veș-
nicie. De exemplu, Scriptura spune: Cel ce ai întemeiat
pământul pe întărirea lui şi nu se va clătina în veacul vea-
cului (Psalmii 103, 6). Jalnicul martor al lui Iehova spune:
„Vedeți, pământul va ține o veșnicie și nu se va clătina?”.
Ei cred că va rămâne pentru totdeauna! Nu așa. Ei dis-
torsionează și falsifică Scripturile. În veacul veacului se
referă numai la această epocă prezentă, limitele timpu-
80
Pentru mai multe informații, vezi: Căutând Adevărul - de la
Turnul de Veghe la Biserica lui Hristos (2009) scrisă de fostul mar-
tor al lui Iehova, grecul Nicolae Mavromagoulos.
Omilia a VIII-a 173
lui alocat de Dumnezeu pentru existența creației Sale în

forma actuală. Pământul nu va fi zguduit sau distrus sau
autodistrus până la a Doua Venire a lui Hristos, când în-
treaga formă a universului va fi modificată. Dar Hristos
spune despre El că trăiește până în vecii vecilor sau, altfel
spus, până în veșnicie.
Despre al treilea atribut, Hristos spune: Și am che-
ile morţii şi ale iadului (1, 18). Câtă nădejde aduc aces-
te cuvinte! Aici putem vizualiza iadul ca reședinta sau
personificarea morții. Hristos a coborât în iad. A biruit
moartea. A slobozit sufletele încătușate. Prin Învierea
Sa veșnică, moartea nu mai stăpânește. Prin Înviere, El
va învia în cele din urmă pe toți morții. Astfel, El este
Stăpânul, Domnul vieții și al morții.
Plinirea stăpânirii Lui peste viață și moarte se află
în cuvintele am cheile. De fapt, cel care deține cheile
de la o cutie de comori sau un seif, este stăpânul acelui
obiect. Am cheile morţii şi ale iadului înseamnă că El
este Domnul vieții și al morții. Domnul nostru a pro-
clamat deja acest lucru. Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi (Ioan 11, 25). Și
din nou: Căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor
auzi glasul Lui pentru învierea judecății. Şi vor ieşi cei ce
au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut
cele rele spre învierea osândirii (Ioan 5, 28-29). Domnul
are cheile morții și ale iadului.
Cele trei atribute ale lui Hristos de mai sus – ce au
rolul de a liniști temerile lui Ioan Evanghelistul și ale
oricărei alte persoane, indiferent de veac – ne oferă ur-
mătoarele trei concluzii: în primul rând, Hristos este
Dumnezeul veșnic. În al doilea rând, El este Dumne-
zeu Întrupat, care ni S-a apropiat prin trup. În al treilea
rând, El este Iisus, Dumnezeul-Om, biruitor asupra is-

toriei, timpului și morții – Domnul veșniciei.
Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce
au să fie după acestea (Apocalipsa 1, 19). Aici vedem că
Ioan este instruit să consemneze profeția care se des-
fășoară dinaintea lui, profeție care compune întreaga
carte a Apocalipsei. În ea putem distinge trei perioade
de timp. Prima perioadă de timp se referă la cele ce ai
văzut sau la cele care sunt deja prezente în Biserică. Așa
cum am discutat anterior cu de-amănuntul, o profeție
nu se extinde numai în viitor, ci acoperă și prezentul.
Se pare – și acest lucru este evident din punct de vedere
istoric – că este la fel de greu pentru cineva să profețeas-
că atât prezentul împreună cu viitorul. În plus, așa cum
am menționat, prezentul poate fi chiar mai greu de vă-
zut decât viitorul. Ca o dovadă a acestui fapt, îl avem pe
Sfântul Ioan Botezătorul care L-a arătat pe Hristos, spu-
nând: Iată Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1, 36). Ioan este
socotit un mare proroc, la fel de mare ca Isaia, care ofe-
rise cea mai detaliată descriere a pătimirii Domnului81.
De remarcat este faptul că în profeția Sfântului Ioan
Botezătorul, prezentul și viitorul coexistă. Când a zis:
Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii
(Ioan 1, 29), acest Iată se referă la prezent, iar când spu-
ne Cel ce ridică păcatele lumii, el se referă la jertfa Fiului,
mai ales prin folosirea numelui de Miel. Mielul era un
animal de jertfă. Prin urmare, el privește în perspecti-
vă la Răstignirea lui Hristos, înainte cu aproape trei ani.
81
Isaia este adesea denumit Evanghelistul Vechiului Testa-
ment sau cel de-al cincilea Evanghelist, datorită preciziei uimitoa-
re a profețiilor sale despre Nașterea și Pătimirea lui Hristos.
Omilia a VIII-a 175
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii este o

profeție a viitorului. Prin urmare, viziunea sau capaci-
tatea de a vedea și interpreta evenimentele prezentului
este o calitate specifică a adevăratului profet. În zilele
din urmă, cei doi profeți care vor identifica pe Antihrist
vor fi profeți ai prezentului – nu ai viitorului – la fel ca
Ioan Botezătorul, atunci când L-a arătat pe Iisus Hristos.
A doua perioadă de timp, lucrurile ce sunt, se re-
feră la lucrurile care au loc în prezent și imediat după
aceea. Aceste lucruri acoperă primele trei capitole ale
Apocalipsei. A treia perioadă de timp, cele ce au să fie
după acestea, sunt lucrurile care aparțin viitorului și
sunt cuprinse între capitolul patru până la douăzeci
și unu, inclusiv, din Apocalipsă. Acum, să fim foarte
atenți, deoarece în subiectul acestei cărți nu există o or-
dine cronologică. Este posibil ca versetele din primele
trei capitole să aparțină prezentului imediat, fără a ex-
clude valabilitatea lor în cel mai îndepărtat viitor. Opu-
sul este valabil pentru celelalte șaptesprezece capitole.
Cu alte cuvinte, în Apocalipsă, întreaga profeție poate fi
percepută ca fiind prezentul, viitorul iminent și viitorul
foarte îndepărtat.
Omilia a IX-a 177
Omilia a IX-a
Apocalipsa 1, 20; 2, 2
Taina celor şapte stele, pe care le-ai văzut în

dreapta Mea, şi a celor şapte sfeşnice de aur: Cele
şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici, iar sfeş-
nicele cele şapte sunt şapte Biserici. Scrie îngerului
Bisericii din Efes: Acestea zice Cel ce ţine cele şapte
stele în dreapta Sa, Cel care umblă în mijlocul celor
şapte sfeşnice de aur; Ştiu faptele tale şi osteneala ta
şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai
cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi
i-ai aflat mincinoşi.
14 decembrie 1980
După ce i S-a arătat Sfântului Ioan într-o dumini-

că, într-o minunată vedenie care aproape că l-a făcut pe
Sfântul Evanghelist să leșine de teamă, Domnul Însuși
i-a oferit acestuia tâlcuirea și sensul exact al imagini-
lor tocmai văzute. O serie de imagini sunt folosite aici
și servesc drept substanță a vorbelor profetice. Imagini
precum cele ale stelelor și sfeșnicelor sunt taine. Ele tre-
buie dezvăluite și interpretate, iar Domnul face tocmai
aceasta. S-ar părea că El o face deoarece nimeni altcine-
va nu poate să interpreteze aceste imagini tainice.
Vedem acest lucru chiar în pildele Evangheliilor.
Distingem aspectul de taină; pildele sunt tainice, în
adevăratul sens al cuvântului. Pentru a transmite un

mesaj sunt folosite adesea două elemente de bază: de-
finiția și pilda, sau imaginea, căci pilda este cu adevărat
o imagine în sine. Literatura greacă utilizează definiția
aproape întotdeauna, în timp ce literatura ebraică face
uz de imagine. Definiția este foarte precisă în descrierea
sa, dar nu poate niciodată să epuizeze întreaga adân-
cime a unui concept. Pe de altă parte, o imagine poate
dezvălui profunzimea conceptului, dar dezavantajul ei
este că ea întotdeauna ascunde un taină, o zonă nedes-
coperită încă. Persoana trebuie să aibă priceperea de a
înțelege sensul imaginii, iar nedeținerea acestei abilități
poate fi un dezavantaj.
Cu toate acestea, când deținem parola, cheia pentru
deblocarea semnificației imaginii, atunci imaginea este
incomparabil mai bogată decât definiția, deoarece oferă
mai multe elemente și detalii decât o simplă definiție
și, cel mai important, îngăduie spațiul și flexibilitatea
introducerii tainei. Îngăduie ca adâncimea, lățimea și
înălțimea unui anumit concept să fie permanent cerce-
tate de către cititor sau cercetător. Acesta este avantajul
imaginii. Din acest motiv, în Sfânta Scriptură, imaginea
predomină – nu veți găsi o definiție niciunde. Poate veți
încerca să-mi demonstrați că mă înșel, indicând ceea ce
pare a fi o definiție în Evrei: Iar credinţa este încredinţa-
rea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute
(11, 1). Dar aceasta nu este neapărat o definiție. Avem
doar câteva elemente care fac referință la subiectul cre-
dinței. O definiție presupune epuizarea conceptului;
totuși, prin cele scrise aici de Sfântul Pavel, conceptul
de credință nu este epuizat, deci nu cuprinde neapărat
o definiție.
Omilia a IX-a 179
Când Domnul folosește pilde în Evanghelii, ele

conțin taine. Când ucenicii Îi cer într-un anumit mo-
ment mai multe explicații, El le răspunde: Vouă vă e dat
să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pentru
cei de afară totul se face în pilde (Marcu 4, 11), care arată
că pilda fie elucidează și aduce subiectul la lumină, fie
îl întunecă. Pentru credincioși, subiectul este elucidat,
dar pentru necredincioși, el devine obscur. Acesta este
un element foarte util în mâinile lui Dumnezeu pen-
tru cele două categorii de oameni. S-ar părea că uceni-
cii erau destul de conștienți de dificultatea tainei unei
pilde. De aceea ei întreabă: „Doamne, explică-ne pilda
aceasta”. Cu toate acestea, Domnul nu a explicat toate
pildele din cele patru Evanghelii. El a tâlcuit doar două
dintre ele: pericopa semănătorului și pericopa buruie-
nilor. Cu toate acestea, metoda prin care a interpretat
aceste pilde oferă însăși cheia tâlcuirii, care ne este foar-
te utilă și valoroasă.
Prin urmare, aici, în Apocalipsă, El spune că cele
șapte stele sunt episcopii celor șapte biserici, cuvân-
tul înger în acest context fiind episcopul, iar cele șapte
sfeșnice fiind cele șapte biserici din Asia Mică. După ex-
plicarea acestor două puncte, El nu mai explică restul
Apocalipsei, dar îi dă cheia Sfântului Ioan pentru a-i
îngădui să tâlcuiască vedeniile. Sfântul Ioan transmite
apoi aceeași cheie tuturor cititorilor din Biserică de-a
lungul secolelor. Cu toate acestea, chiar dacă se întâm-
plă să deținem cheia tâlcuirii – și puteți vedea cât mult
accentuez acest lucru – avem o întreagă carte înaintea
noastră cu o mulțime de imagini. Cum vom putea să ex-
plicăm toate aceste imagini chiar și având cheia tâlcuirii
lor? Nu este suficient, iar dacă cititorul, interpretul, nu
are duhul lui Dumnezeu, nu numai Apocalipsa, ci orice

cuvânt al Domnului rămâne pecetluit cu șapte sigilii în
absența Duhului Sfânt.
Deci cele șapte sfeșnice, potrivit Domnului, sunt
cele șapte biserici din Asia Mică. Sunt de aur precum
sfeșnicul cu șapte lumini din Vechiul Testament. În Ve-
chiul Testament, el semnifică poporul ales; în Noul Tes-
tament, reprezintă noul Israel al harului, creștinii. Cele
șapte stele sunt cei șapte îngeri, iar cei șapte îngeri sunt
cei șapte episcopi ai celor șapte biserici corespunzătoa-
re. Acești șapte episcopi sunt reprezentanții unei sin-
gure Biserici. În Apocalipsă, una dintre caracteristicile
definitorii ale Domnului și ale relației Sale cu episco-
pii și bisericile este aceea că Îl vedem umblând printre
sfeșnice, printre bisericile Sale. Aceasta arată manevra-
bilitatea și puterea; arată, de asemenea că El veghează
direct asupra bisericilor Sale.
Domnul guvernează Biserica Sa, indiferent de ata-
curile sălbatice ale puterilor întunericului din istorie,
precum ereziile și, ca să folosim o exprimare contem-
porană: toți sioniștii care nu s-au oprit niciodată din a
submina Biserica zi de zi, de-a lungul celor două mii ani
de istorie. Din momentul morții Domnului, evreii din
diaspora, care au crezut în Hristos, au însumat poporul
harului. Ei au devenit noul Israel împreună cu neamu-
rile. Ei au format Biserica. Cei care nu au crezut, din
contră, s-au pus întotdeauna împotriva Bisericii.
În descrierea atitudinii lor, biograful Sfântului Poli-
carp al Smirnei relatează că evreii au influențat și au sfă-
tuit guvernul local să ardă trupul sfântului, astfel încât
creștinii să nu-l poată recupera. Guvernatorul le-a respec-
tat dorința, iar evreii au fost primii care au aprins focul.
Omilia a IX-a 181
Sfântul biograf observă: „Evreii erau deosebit de ener-

gici, așa cum sunt ei în genere, în a da o mână de ajutor
în astfel de lucrări ale întunericului”82. De altfel, biogra-
fia Sfântului Policarp a fost scrisă cu puțin înainte de 150
d.Hr., în prima jumătate a secolului al doilea.
În ciuda atacurilor acerbe împotriva Bisericii, ră-
mâne faptul că Hristos guvernează Biserica. El a con-
semnat acest lucru când a spus: Porţile iadului nu o vor
birui (Matei 16, 18). Chiar și dacă toate cazanele fierbinți
ale iadului ar ieși la suprafață, nu ar putea să pună stă-
pânire pe Biserică. Creștinismul drept-slăvitor va rezista
indiferent de uneltirile malefice și în ciuda dușmanilor.
Singura nenorocire este că se pierd suflete. Acest lucru
este cel mai nefericit, trist și vrednic de multe lacrimi.
O altă caracteristică definitorie a relației dintre
Domn cu episcopii și bisericile este aceea că Domnul
ține cele șapte stele în mâna dreaptă, ceea ce înseamnă
că El îi ține pe cei șapte episcopi în mâna dreaptă. Deci
nu episcopii guvernează Biserica ca reprezentanți ai lui
Hristos, ci Hristos guvernează Biserica, iar episcopii gu-
vernează în prezența lui Hristos. Cuvântul grec pentru
„purtător de cuvânt” este ekprosopos, în timp ce cuvân-
tul pentru „reprezentant” este antiprosopos. Această
distincție este importantă, pentru că vădește în mod
clar duhul Ortodoxiei în comparație cu duhul Occiden-
tului sau al Romei. Potrivit gândirii papistașe, Hristos
guvernează în ceruri, iar papa conduce pe pământ. Po-
trivit gândirii lor, Hristos nu este pe pământ. El este în
82
Martiriul lui Policarp, 13, 2: «τῶν ὄχλων παραχρῆμα συ-
ναγόντων… μάλιστα Ἰουδαίων προθύμως, ὡς ἔθος αὐτοῖς, εἰς
ταῦτα ὑπουργούντων.»
ceruri, iar papa de la Roma slujește ca reprezentant al

Său aici pe pământ. Ori, asta nu contrazice cele cugetate
aici în Apocalipsă? Hristos ține cele șapte stele în mâna
dreaptă și merge printre sfeșnice, printre biserici. Fap-
tul că El ține stelele în mâna dreaptă este o indiciu clar
că nu episcopii guvernează Biserica. Hristos guvernează
Biserica.
Spiritul Ortodoxiei este acesta: episcopul sau preo-
tul nu este reprezentantul – antiprosopos – lui Hristos,
ci purtătorul de cuvânt – ekprosopos. El slujește în per-
soana lui Hristos sau de la persoana lui Hristos. Prefi-
xul grecesc ek- sau ex- poate fi tradus „de la”. De aceea,
spiritul Ortodoxiei este că episcopul și preotul slujesc în
Persoana lui Hristos și în prezența lui Hristos. Hristos
este prezent. Hristos este prezent când, de exemplu, un
preot săvârșește Sfânta Liturghie. El îi împrumută mâna
lui Hristos. Își oferă mâna pentru a fi folosită de Hristos.
Într-una din rugăciuni, preotul se roagă lui Hristos: „Că
Tu ești Cel ce aduci și Cel ce Te aduci”. „Tu ești Cel ce te
aduci” se referă la Hristos și nu la preot. Tu oferi și ești
Cel oferit. Deci Hristos aduce această ofrandă, jertfa ne-
sângeroasă și esența Sfintei Liturghii.
Care este rolul preotului? Doar acela de a-și miș-
ca mâinile. El este slujitorul lui Hristos, nimic altceva.
Hristos este prezent. El este Cel care oferă și este oferit
simultan. Vedem, de asemenea, acest lucru în taina Sfin-
tei Spovedanii. Preotul latin sau papistul va spune: „Te
iert”. Este o consecință firească pentru preotul papist. De
vreme ce Hristos este în cer, acum el, preotul, a preluat
autoritatea și iartă pe pământ. Preotul ortodox spune:
„Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul
şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine
Omilia a IX-a 183
fiule (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevredni-

cul preot şi duhovnic, cu puterea ce‑mi este dată, te iert
şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”. Preotul aude mărturi-
sirea noastră, dar nu face nimic altceva. El doar citește
rugăciunea de dezlegare. Dumnezeu este cel care cau-
tă inima pentru a vedea dacă ne-am mărturisit sincer.
Dumnezeu, Cel ce este Atotștiutor, Cel ce-i cunoaște pe
toți, vede totul și ne cunoaște inima, ne va da iertare.
Nu trebuie să gândim, frații mei, că, prin primirea ru-
găciunii de dezlegare de la preot, primim iertare, dacă
spovedania nu ne este sinceră. Nu. Hristos nu ne va ierta
dacă inima noastră nu este sinceră. Preotul este o ființă
umană. El poate fi păcălit. El poate fi influențat, înșe-
lat, dar nu și Hristos. Deci, cine este prezent și dătător
de iertare? Hristos. Hristos este pururea prezent. Vedem
noi ce înseamnă Ortodoxia? Acesta este un punct minor
și destul de nesemnificativ în comparație cu unele dife-
rențe doctrinare uriașe care ne separă de Roma.
Prin toate acestea, vedem cu claritate că Hristos
este Cel care ține episcopii sfințiți și sfânta preoție în
mâna dreaptă. Acest lucru poate fi destul de intimidant,
dar, în același timp, foarte liniștitor și încurajator. Inti-
midant de-a dreptul, pentru că, în orice moment, cleri-
cul din mâna lui Hristos poate fi strâns de Mâna puter-
nică a Lui. Preotul poate fi aruncat sau respins de Hris-
tos. Acest lucru este foarte intimidant. Cu toate acestea,
avem mângâierea că tot ceea ce are loc în Biserică nu
este pus doar pe umerii lucrătorului, ci că cea mai mare
parte a greutății cade pe umerii lui Hristos. Hristos ri-
dică greutatea Bisericii, dar ridică și lucrătorul. Lucră-
torul sincer al Bisericii se simte în siguranță în palma
Mâinii Domnului. Este foarte important să te simți în

Mâna lui Hristos. Hristos supraveghează munca lucră-
torului și îi vede credința. El vede credința și dragostea,
dar și nedreptatea și respingerea primite de el, de preot,
de la cei din jurul lui. Și în omnisciența și omniprezența
Lui, Domnul răsplătește cu dreptate pe lucrătorul sin-
cer, așezându-l în Împărăția lui Dumnezeu. Ținerea în
palmă de către Dumnezeu aduce după sine nu numai
mângâiere, ci și frică83.
Acum, înainte de a purcede cu epistolele pe care
Sfântul Ioan este instruit să le scrie și să le trimită celor
șapte biserici din Asia, socotesc de trebuință să oferim
o scurtă analiză a celor șapte epistole trimise de Dom-
nul nostru. O serie de elemente de bază sunt repetate în
aceste epistole. De exemplu, când Domnul spune: Scrie
îngerului Bisericii din Efes, asta nu înseamnă că aceste
epistole specifice au fost trimise separat. Întreaga Apo-
calipsă, care conține epistola specifică, referitoare la fi-
ecare biserică specifică, a fost trimisă fiecărei biserici.
Adică biserica din Efes își putea găsi propria epistolă în
cadrul cărții, dar fiecare biserică locală a primit întreaga
83
Avem înainte o superbă tâlcuire la ceea ce înseamnă Taina
Mărturisirii, care pare că e tot mai puțin înțeleasă și trăită astăzi.
Deși iertarea dată de Dumnezeu e un dar, ea nu vine totuși gratis,
automat sau magic. Pe scurt e oferită și ca urmare a dorinței în-
focate atât a preotului, cât și a creștinului în general, de a reintra
în comuniune cu Dumnezeu, ca scop principal al Tainei. În lipsa
acestei dorințe (ce implică, desigur, o osteneală, rugăciune, post
etc.), Dumnezeu nu ar avea cui oferi iertarea Sa, căci ar deveni și
inutilă sau nelucrătoare. De aceea, Taina Spovedaniei la papistași
e în mare măsură una bazată pe osteneli psihologizante, în care
preotul își închipuie că poate ierta în locul lui Dumnezeu (n. red.).
Omilia a IX-a 185
carte a Apocalipsei. Precum am spus mai devreme, cele

șapte biserici din Asia Mică sunt reprezentanții clasici.
Sunt tipologii clasice ale Bisericii celei una, sfântă, so-
bornicească și apostolească. Această catolicitate, sobor-
nicitate a Bisericii devine evidentă în cuvintele Domnu-
lui, care par să fie repetate la sfârșitul fiecărei epistole
specifice. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bi-
sericilor. Deci, chiar dacă fiecare epistolă este trimisă bi-
sericii corespunzătoare, Domnul conchide prin a atrage
atenția tuturor Bisericilor: Cine are urechi să audă ceea
ce Duhul zice Bisericilor. Aceasta arată că fiecare epistolă
are un caracter specific, dar, în același timp, este menită
să educe întreaga Biserică a lui Hristos.
De asemenea, trebuie să menționăm că fiecare
epistolă are o bază istorică specifică. Când Domnul vor-
bește despre Episcopul Antipa, el vorbește despre o re-
alitate istorică a Bisericii din Pergam. Antipa a fost un
episcop istoric al acelei Biserici. Atunci când, în epistola
către efeseni, El face referire la fenomenul nicolaiților,
gnosticii eretici care s-au implicat în biserica din Efes,
aceștia sunt o realitate istorică, susținută în întregime
de dovezi istorice. Prin toate cele precedente, vedem că
prorocia servește cel puțin două obiective: starea istori-
că actuală a Bisericilor specifice și starea viitoare a între-
gii Bisericii celei Unice.
Cele șapte epistole către cele șapte Biserici istorice
servesc ca șapte turme ale Bisericii celei una, sfântă și
universală. Prin urmare, aceste probleme erau de mare
îngrijorare, nu numai pentru cele șapte Biserici istori-
ce de atunci, ci și pentru Biserica de astăzi și din fiecare
veac, până la sfârșit. Este așa deoarece în Biserică vom
avea întotdeauna probleme cu râvna, credința, trândăvia,
scandalurile, prigoana, distorsionarea credinței și a mo-

ralei, precum și problema căldiceilor. În general, oamenii
și evenimentele proprii luminii sau întunericului își vor
face mereu prezența simțită în Biserică. Deoarece aceste
realități sunt expuse aici în cele șapte Biserici, ele cuprind
și realitățile din întreaga Biserică. Toate cele șapte episto-
le sunt, în principiu, aceleași în compoziție și în formatul
general. Avem în ele un ton înalt, distinct și un limbaj
puternic, combinat cu o mare simplitate și claritate.
Toate cele șapte epistole au cel puțin opt puncte în
comun. În primul rând, toate șapte epistole merg pe ace-
eași linie introductivă: Scrie îngerului Bisericii din cuta-
re sau cutare loc. Aceasta este o linie de deschidere co-
mună pentru toate cele șapte epistole. În al doilea rând,
există o introducere comună care îl identifică pe autorul
lor: Acestea zice Cel ce… și așa mai departe; Acestea zice
Cel ce ţine cele şapte stele, Cel ce ține cheile morţii și ale
iadului, Cel ce are ochi ca para focului. Introducerea este
întotdeauna aceeași – Acestea zice Cel ce... Acest lucru
ne amintește de introducerea profețiilor din Vechiul Tes-
tament. Cuvintele „acestea zice” se referă la Hristos, atât
aici, în Apocalipsă, cât și în Vechiul Testament - acestea
zice Domnul. Domnul Se introduce pe Sine Însuși cu
caracteristici preluate din schița inscripțional [de înce-
put, introducătoare, n.n.] – versetele patru și șase ale
primului capitol – și din liniile introductive ale vedeniei
– versetele opt până la douăzeci, precum Acestea zice
martorul cel credincios şi adevărat, Cel întâi născut din
morți, Domnul împăraților pământului. Acestea zice Cel
ce este Alfa și Omega, începutul și sfârșitul și așa mai
departe.
Omilia a IX-a 187
Al treilea punct: Ştiu faptele tale reprezintă o expre-

sie-formulă în cele șapte epistole. Ea dezvăluie ochiul
atotvăzător al lui Hristos. Ştiu faptele tale. Hristos știe
totul. Uneori El aduce laudă, alteori mustră. Dintre cele
șapte epistole, una dintre epistole nu conține nici măcar
o singură laudă, ci doar reproșuri. O altă epistolă nu are
niciun fel de reproșuri, ci numai laude. Celelalte cinci
epistole conțin atât laude, cât și mustrări. Cel de-al pa-
trulea punct este expresia formală: Cine are urechi să
audă, care este folosit pentru a atrage atenția ascultăto-
rilor, cititorilor și primitorilor cuvântului Apocalipsei.
Cel de-al cincilea punct este expresia Celui ce va birui îi
voi da, folosită pentru a face făgăduințe credincioșilor
și luptătorilor neînfricați ai credinței. Al șaselea punct
este că Hristos apare biruitor peste lume, pentru că El
vine repede. Cel de-al șaptelea punct este că cele șapte
biserici de referință par a fi într-o situație de criză, vădi-
tă atunci când Hristos spune: Te pocăieşte şi fă faptele
de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca
sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Te voi
smulge și te voi strămuta. Deci situația oricărei biserici
poate deveni critică în orice moment.
În sfârșit, al optulea punct este că fiecare Biserică
se află într-o poziție geografică specifică pe care o men-
ține așa cum Hristos i-a dat-o. Hristos sădește, zidește
și statornicește bisericile. Putem spune chiar că El ne-a
statornicit aici, în Larisa. El îi așează pe alții în altă par-
te, așa cum i-a sădit pe apostoli, iar ei au întemeiat Bi-
serica. Vă aduceți aminte când Apostolul Pavel a vrut să
meargă la Ankara, spre Est, în Asia Mică? El era în Troa,
lângă Dardanele, dar Domnul i-a spus: „Nu, nu vreau
să mergi spre Est. Vei merge spre Vest, spre pământul
european”. Deci Domnul Însuși orchestrează pozițiile

geografice ale Bisericii. Domnul întemeiază bisericile,
dar Domnul poate să le miște sfeșnicele de la locul lor.
Acum, prin harul lui Dumnezeu, intrăm în cel de-al
doilea capitol, care se referă la cele șapte epistole trimi-
se de Domnul.
Scrie îngerului Bisericii din Efes: Acestea zice Cel
ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa, Cel care umblă în
mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: Ştiu faptele tale şi
osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei
răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt
şi i-ai aflat mincinoşi; și stărui în răbdare şi ai suferit
pentru numele Meu şi nu ai obosit. Dar am împotriva ta
faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea,
adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele
sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi. Ai însă
partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc
şi Eu. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bise-
ricilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul
vieţii, care este în mijlocul Raiului lui Dumnezeu (2, 1-7).
Ce scrisoare frumoasă! (Și sună și mai frumos în
greaca originală.) Ce mare privilegiu pentru aceia dintre
noi care suntem de naționalitate greacă să știm că exact
aceste cuvinte au fost scrise în limba greacă de către dia-
conul Sfântului Ioan, Sfântul Prohor. Ce mare privilegiu
să poți înțelege chiar cuvintele însele, exact așa cum au
fost rostite de Domnul! În primul rând, este posibil să fi
observat un element foarte măiestrit folosit de Domnul
nostru, un cuvânt iscusit într-adevăr. El începe epistola
cu un compliment. Îi aduce laudă îngerului din Efes și
apoi folosește critica necesară: Dar am împotriva ta fap-
Omilia a IX-a 189
tul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi (Apocalipsa 2, 4).

Dar și aceasta este spre meritul tău. El folosește cea mai
pedagogică metodă: laudă urmată de critici constructi-
ve. Faci bine aici, este foarte bine; dar aș vrea să-ți atrag
atenția asupra acestei slăbiciuni. Din nou, laudă, urmată
de mustrare. În mod firesc, Domnul le va arăta cu since-
ritate și pe cele bune și pe cele rele. Tot ceea ce se desfă-
șoară în această epistolă constituie elemente ale Bisericii
noastre, ce se regăsesc în clerici și mireni.
Acum, prin harul lui Dumnezeu, să continuăm tâl-
cuirea noastră. Scrie îngerului Bisericii din Efes – Efesul
fiind ales primul din cele șapte Biserici. Efesul era un
oraș mare, capitala Asiei Mici. Templul zeiței efesene a
fertilității, Artemis (echivalentul Demetrei din Grecia
centrală) era un punct de mare atracție în orașul Efes.
Acest templu al zeiței Artemis a fost socotit unul dintre
cele șapte minuni ale lumii. Era frumos și de mare valoa-
re arhitecturală. Herostrat a ars templul pentru a-și face
un nume pentru sine, lucru destul de regretabil. Efesul
și templul lui Artemis au atras triburile întregii popula-
ții din Asia Mică. Artemis din Efes nu era aceeași zeiță cu
zeița Artemis a grecilor, care era zeița vânătorii; Artemis
a efesenilor era zeița fertilității. Acest lucru e important
deoarece cunoașterea fondului istoric al acestui oraș va
da o perspectivă suplimentară în înțelegerea provocări-
lor cu care se confrunta Biserica creștină.
Sfântul Pavel scrie despre închinarea la Artemis în
epistolele sale. Oamenii Asiei erau atrași de Efes nu nu-
mai pentru comerț, ci și pentru cultul lui Artemis. Sfân-
tul Pavel învăţa o mulțime de oameni în fiecare zi în şcoa-
la unui anume Tiranus din Efes (cf. Fapte 19, 9), unul
dintre cele mai aglomerate centre comerciale din Asia.
Acest oraș a fost, de asemenea, centrul eforturilor misi-

onare ale Sfântului Ioan. Primul episcop al acestui mare
oraș a fost Timotei, care a primit două epistole de la
Sfântul Pavel. Nu se știe totuși dacă Timotei era episcop
în timpul Apocalipsei sau Onisim, care este recunoscut
și lăudat de Sfântul Ignatie84. În orice caz, amândoi sunt
mari sfinți.
Faptul că Domnul se adresează acestor sfinți cu de-
ficiențele lor, scoțându-i la careu, ca să spunem așa, este
încurajator pentru noi, foarte încurajator. Să nu gândim
niciodată că sfințenia înseamnă infailibilitate; omul
perfect nu există. Sfințenia este luptă, nu perfecțiune;
perfecțiunea nu există. Există doar omul care se luptă,
cel care se nevoiește. Trebuie să înțelegem asta. Spun
acest lucru deoarece uneori ne putem gândi că sfințe-
nia, care este de fapt chemarea noastră, ne este atât de
inaccesibilă, încât este imposibil de atins. Nu este așa.
Este o amăgire și lucrare a diavolului ideea că sfințenia
ar fi nerealistă și că nu putem ajunge la ea. Diavolul vrea
să ne distrugă. Nu. Să nu ascultați de el; sfințenia constă
în luptă!
În orașul Efes, chiar înainte de vremea Sfântului
Pavel, apăruseră ereticii iudaici și gnostici. Când Sfân-
tul Pavel a cerut adunarea preoților Bisericii din Efes în
Milet, el se grăbea, deoarece tocmai venise din Grecia și
se îndrepta spre Ierusalim cu speranța să ajungă acolo de
Rusalii. El le-a vorbit și i-a învățat: Căci eu ştiu aceasta,
că după plecarea mea vor intra între voi lupi îngrozitori,
care nu vor cruţa turma. Şi dintre voi înşivă se vor ridi-
ca bărbaţi, grăind învăţături răstălmăcite, ca să tragă pe
84
Sfântul Ignatie, Către Efeseni 1, 3.
Omilia a IX-a 191
ucenici după ei. Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă

aminte că, timp de trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua
să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi (Fapte 20,
29-31). El îi scrie, de asemenea, lui Timotei, episcopul
Efesului: Când am plecat în Macedonia, te-am îndemnat
să rămâi în Efes, ca să porunceşti unora să nu înveţe o
altă învăţătură, nici să ia aminte la basme şi la nesfârşite
înşirări de neamuri, care aduc mai degrabă certuri, decât
lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, cea întru credinţă
(1 Timotei 1, 3-4).
Aceste alte învățături răstălmăcite, basme și ne-
sfâr-șite înșirări de neamuri se referă la următorii Gnos-
ticismului. Gnosticii afirmau că între zeul bun și lume
există cel puțin alte treizeci de zeități diferite. Potrivit
lor, ultima divinitate care comunică atât cu cei douăzeci
și nouă, cât și cu pământul este Iisus Hristos. Nesfârșite-
le înșirări de neamuri reprezentau încercarea gnosticilor
eretici de a explica cum un zeu dă naștere celui de-al doi-
lea, cel de-al doilea dă naștere celui de-al treilea, cel de-al
treilea dă naștere celui de-al patrulea și așa mai departe.
Acestea erau fabulațiile și genealogiile gnosticilor, care
au combinat Creștinismul, Iudaismul, filosofia, miste-
rele egiptene, Zoroastrismul, și au făcut o amestecătură
din toate aceste credințe diferite. Comentariile Sfântului
Pavel ne redau o imagine a stării vechiului Efes. Sfântul
Ignatie scrie și el despre aceasta în epistola sa către efe-
seni85, el chiar individualizându-i pe acești gnostici ere-
tici pe care îi numește câini (docetiști).
Epistola trimisă de Domnul are o propoziție intro-
ductivă utilizată pentru a identifica expeditorul și ca-
85
Sfântul Ignatie, Către Efeseni 7, 1.
racteristicile Sale. Domnul folosește această inscripție:

Acestea zice Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa, Cel
care umblă în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur (2, 1).
După cum putem vedea, imaginea este preluată din in-
troducerea vedeniei inițiale a lui Ioan, dar există dife-
rențe în formulare.
În vedenia inițială citim: În mâna Lui cea dreaptă
avea şapte stele (1, 16). Iar aici Scriptura spune, Aces-
tea zice Cel ce ţine cele şapte stele în dreapta Sa. Acest
ține este mult mai intens decât „avutul” a șapte stele în
mână. Ține este mult mai puternic. De asemenea, în ve-
denia inițială, El se află în mijlocul sfeșnicelor, în timp
ce aici El merge printre cele șapte sfeșnice de aur. Acum,
după ce S-a prezentat pe Sine, Se adresează episcopului:
„Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta. Îți știu
faptele!” Hristos știe, Hristos știe totul.
În zilele noastre, unii întreabă: „Nu vede Hristos ce
fac unii preoți Bisericii Sale? Nu poate vedea ce fac epi-
scopii și patriarhii? Nu poate vedea sminteala, proble-
mele și nedreptatea din Biserica noastră?” Hristos vede
aceste lucruri! Știe aceste lucruri. Dar de ce le îngăduie?
Ei bine, știe El de ce. Dar noi mai știm foarte bine și că
preoții sunt un produs al acestei societăți. Nu ne putem
aștepta ca preoții să sară într-un costum de sfințenie
după seminar. Sunt cetățeni ai acestei societăți. Adesea
spunem că preotul din parohia noastră nu e pe măsura
standardelor noastre. De ce? Suntem noi, oamenii din
parohie mai duhovnicești decât preotul?
Suntem membrii parohiilor care dau naștere preo-
ților, iar duhovnicia seminariștilor noștri nu va diferi cu
mult de cele la care au fost expuși în parohia lor. Deci
Dumnezeu trimite preoți după inimile oamenilor, care
Omilia a IX-a 193
uneori ei pot fi păstori răi. Bineînțeles că Dumnezeu se

va ocupa și de acești păstori răi. Ştiu faptele tale şi oste-
neala ta şi răbdarea ta. Faptele reprezintă întreaga ati-
tudine, conduita generală și comportamentul episcopu-
lui însuși în mod direct. În mod indirect ele fac referință
și la turma sa. Osteneala se referă la păstorire, la efortul
depus în păzirea turmei. Răbdarea se referă la nevoin-
ța neostoită de a sluji nevoilor duhovnicești ale turmei.
Fără răbdare nu se poate realiza nimic. Răbdarea mai
este necesară și pentru a depăși ciocnirile inevitabile cu
puterile potrivnice care îi vor submina misiunea. ... cum
că nu poţi suferi pe cei răi (2, 2). Cei răi pe care episcopul
nu-i poate suferi sunt cei care au apucat-o pe căi rele,
deși sunt membri ai Bisericii. Cu siguranță că episcopul
nu răspunde pentru întreaga lume.
Oamenii mă întreabă uneori ce ar trebui să facă
atunci când îi aud pe alții luând numele Domnului în
pustie și blestemându-L? Ce poți face? Dacă vă certați
cu ei, ei vor huli și mai mult. Deci nu veți realiza nimic.
Singurul lucru este să rămâneți tăcuți în rugăciune și,
dacă se întâmplă să cunoașteți această persoană, aștep-
tați să vă apropiați de ea într-un cadru diferit, atunci
când se calmează și i se potolește limba. Atunci îi puteți
spune în câteva cuvinte că face ceva îngrozitor și pericu-
los pentru starea lui.
Adevărul este că astăzi lumea și Biserica se conto-
pesc; e multă lume în Biserică. Ce vreau să spun e că spi-
ritul secular s-a infiltrat Biserica noastră. Există atât de
multă secularizare încât oameni care nu au nicio relație
cu viața duhovnicească a Bisericii sunt numiți membri
în toată regula numai pentru că își îndeplinesc o obliga-
ție financiară minimă.
Când Hristos îl laudă pe episcopul din Efes că nu-i

poate îndura pe cei răi, El se referă la creștinii care nu
urmează calea lui Hristos și nu la întreaga populație,
deoarece, în acei ani, Biserica era total separată de lume.
Astăzi, din păcate, nu mai este așa. Când El spune că
nu poate îndura acest rău în Biserică, arată că Episcopul
din Efes este foarte tranșant în ceea ce privește morala.
El nu suportă un comportament inacceptabil în Biseri-
că. Pentru a folosi un termen contemporan, episcopul
din Efes este foarte intolerant cu situațiile inacceptabile
care apar și există în Biserica sa.
Și ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt
şi i-ai aflat mincinoşi. Aici episcopul din Efes urmează
îndemnul Domnului cu privire la perioada de încercare
a celor care vin spre a fi lucrători în Biserică. Care este
această încercare? Feriţi-vă de prorocii mincinoşi, care
vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi ră-
pitori. După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg
oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?
Aşa că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău
face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici
pom rău să facă roade bune. Iar orice pom care nu face
roadă bună se taie şi se aruncă în foc. De aceea, după
roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7, 15-20).
Care este semnificația profundă a cuvintelor Dom-
nului spuse aici și garanția pe care i-o dă episcopului din
Efes? Domnul îl liniștește pe episcopul din Efes, care
își va fi cercat foarte probabil păstorii sau poate le va fi
spus anumitor creștini că nu erau apți să intre în preoție
(„Dacă ați călcat strâmb, nu vă vreau. Vreau să plecați
din preoție. Nu puteți continua ca preoți. Trebuie să fa-
ceți altceva. Sunteți proroci mincinoși, fie în credință,
Omilia a IX-a 195
fie în morală sau virtute practică”). Domnul îl laudă pe

acest episcop pentru că s-a menținut pe poziție, ceea ce
înseamnă că și mireanul are dreptul să-i spună preotu-
lui: „Părinte, nu pot să te ascult când nu practici ceea
ce predici, iar stilul tău de viață e smintitor”. Trebuie să
menționăm că Sfântul Pavel este foarte clar în această
privință. Dar ceea ce fac, voi face şi în viitor, ca să tai pri-
cina celor ce poftesc pricină, pentru a se afla ca şi noi în
ceea ce se laudă. Pentru că unii ca aceştia sunt apostoli
mincinoşi, lucrători vicleni, care iau chip de apostoli ai
lui Hristos. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se
preface în înger al luminii. Nu este deci lucru mare dacă
şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror
sfârşit va fi după faptele lor (2 Corinteni 11, 12-15).
Acum, cine sunt acești falși apostoli? În acele zile,
vinovații erau ereticii iudaici. Sfântul Petru scrie des-
pre ei: Dar au fost în popor şi proroci mincinoşi, după
cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor stre-
cura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul
Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire
(2 Petru 2, 1).
În timpurile noastre, ereticii sunt martorii lui Ie-
hova care insistă asupra numelui lui Dumnezeu din
Vechiul Testament, Iehova. Îl resping chiar pe Stăpânul
Care i-a răscumpărat? Îl neagă pe Hristos ca fiind Dum-
nezeu? Cu siguranță că o fac. Ei tăgăduiesc dumnezei-
rea Stăpânului Care i-a răscumpărat. Dar vă rog să fiți
atenți la un lucru foarte important aici. Este evident că
Scriptura accentuează și insistă asupra dogmei – insistă
pe importanța acestora. Din nefericire, vremurile noas-
tre se caracterizează printr-o dorință de a da dogma la
o parte, de a reduce doctrina. De aceasta se fac vinovați
și unii dintre membrii cârmuitori ai credinței noastre

ortodoxe – tocmai cei care ar trebui să protejeze dog-
mele, și ei le trec cu vederea uneori. Este abominabil, o
adevărată trădare a Creștinismului. Chiar mai ciudată și
respingătoare este părerea că, în numele unității crești-
ne, diferențele doctrinare și dogmatice devin irelevante.
Ești protestant? Ești ortodox? Ești romano-cato-
lic? Uite, hai să uităm diferențele noastre; hai să le dăm
deoparte. Să uităm istoria noastră și cum am ajuns în
situația asta. Nu contează decât prezentul și viitorul
pașnic. „Dragostea contează. Iubirea este importantă”.
Aceasta este predica ecumenismului modern. Acest spi-
rit, atât de răspândit, este predicat în parohiile noastre:
în clasele noastre de școală duminicală, în programele
taberelor de tineret și din amvon, în special în parohi-
ile ortodoxe din Apus. Când învățăturile doctrinare și
dogmatice sunt reduse, trecute cu vederea și puse pe
planul doi, rezultatul nu este numai o perioadă de timp
fără repere sigure, ci și o creștere bruscă a imoralității,
deoarece dogmele relativizate86 atrag după ele o morală
la fel de relativă. Dogmele mincinoase vor introduce o
morală destrăbălată87.
Dacă vă aduceți aminte, acum aproape zece ani am
vorbit pe aceleași subiecte. Mai am notițele de-atunci.
V-am vorbit despre ecumenism, care ajunsese la paro-
xism în acea vreme, la sfârșitul anilor ‘70. V-am spus
Engl. loose = interpretate în voie.

86
87
Acum mai mult ca oricând, Noua Ordine Mondială încu-
rajează avorturile legalizate, eutanasia, căsătoria homosexuală,
izvorâte din descompunerea morală a națiunilor neo-babiloniene,
seculare, protestante.
Omilia a IX-a 197
atunci ce repet acum. Rezultatul va fi o mare creștere

a imoralității creștine, o prăbușire grozavă a moralei.
Nu v-am spus toate astea în 1971? Acum, zece ani mai
târziu, suntem în anul 1980 și vremurile noastre se con-
fruntă cu o imoralitate larg răspândită. Mai rău, oame-
nii noștri nici măcar nu văd asta. Încercați să spuneți
sau să sfătuiți pe cineva: „Fiul meu, asta nu e bine. E de
rău”. „De ce e de rău? Ce e în neregulă cu asta?” Ne-am
pierdut simțul binelui, răului, imoralului, urâtului. Oa-
menii nu mai înțeleg diferențele. Acestea sunt roadele
ale ecumenismului88.
Nu trebuie să uităm niciodată că dogma și morala,
dogma și viața spirituală sunt foarte strâns legate. Ori
de câte ori această legătură strânsă dintre dogme și mo-
rală este întreruptă, cucernicia creștină și duhovnicia
adevărată vor avea cu siguranță de suferit. Vom vedea
acest lucru în cateheza noastră viitoare privitoare la
epistola către episcopul din Efes. Se pare că a avut loc
ceva similar și în biserica din Efes. Multă nevoință s-a
depus pentru stăvilirii minciunii – atât de multă încât
episcopul din Efes a trecut cu vederea altceva și anume
esența vieții spirituale, care, în primul și-n primul rând
este dragostea, iubirea și închinarea lui/în Hristos.
88
…și ale altor factori. Desigur, cauzele imoralității de tot felul
sunt mult mai complexe, părintele arătând aici una foarte vizibilă
în vremea lui. Ecumenismul a promovat desigur relativismul mo-
ral, dar înainte de el au făcut-o din plin ereziile (celelalte confesiuni
și grupări „creștine”).
Omilia a X-a 199
Omilia a X-a
Apocalipsa 2, 4-7
Dar am împotriva ta faptul că ai părăsit dragos-

tea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde
ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte; iar
de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul tău din
locul lui, dacă nu te vei pocăi. Ai însă partea bună că
urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu. Cine
are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Ce-
lui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii,
care este în mijlocul Raiului lui Dumnezeu.
11 ianuarie 1981
La ultima noastră întâlnire am început să analizăm

epistola Domnului nostru către episcopul din Efes, către
îngerul din Efes. El laudă pe îngerul din Efes. Îi spune că
îi cunoaște lucrarea, munca și răbdarea. Cu toate acestea,
Domnul spune și că am împotriva ta faptul că ai părăsit
dragostea ta cea dintâi (2, 4). În primul rând, am observat
acel element foarte pedagogic folosit de Domnul nostru
în aproape toate aceste epistole, și anume lauda urmată
de mustrare. El laudă punctele forte ale episcopului Său.
Îi laudă munca, răbdarea, lucrările împotriva ereticilor,
dar Se și plânge despre un punct slab al eparhiei. Acest lu-
cru este foarte important, deoarece mustrarea este urma-
tă de amenințarea cu o pedeapsă drastică. Am împotriva
ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Dragos-

tea dintâi, arzătoare a început să se răcească, un lucru
care se întâmplă cu noi toți. După cum am afirmat mai
devreme, aceste epistole se referă la diferite turme ale
Bisericii Sobornicești. Ele prezintă calitățile și virtuțile,
dar și neajunsurile clericilor și ale mirenilor. Putem să
ne vedem cu toții pe noi înșine și să ne cercetăm punc-
tele forte și slăbiciunile lăuntrice din aceste perspective.
Episcopul din Efes și-a concentrat cea mai multe
din eforturile sale în zona pe care Hristos Însuși o subli-
niază. Hristos știe că episcopul nu-i poate îndura pe cei
răi și că a sporit, a lucrat, a răbdat întru numele Lui și
nu s-a obosit. Episcopul din Efes a lucrat intens pentru
a curăța Biserica de răufăcători și mai ales de învățătorii
eretici. Într-un fel, lupta anti-eretică a devenit centrul,
principala preocupare a Bisericii din Efes, iar în decur-
sul acestui proces, ceva a fost trecut cu vederea. Omisă
(părăsită) a fost iubirea pentru Domnul Iisus.
Mi-e foarte teamă că, în această situație, se gă-
sesc multe persoane din audiența noastră care luptă
împotriva credințelor rele și mincinoase, dar care nu
reușesc să-și sporească propria spiritualitate. Am ob-
servat că aceasta este realitatea în rândul multor creș-
tini de astăzi. Vă spun foarte sincer. Trebuie să fim cu
luare-aminte și să luăm măsurile cuvenite pentru a în-
drepta aceasta. Veniți și îmi spuneți despre eforturile
dumneavoastră împotriva celor ne-ortodocși, dar viața
dumneavoastră duhovnicească nu este hrănită cum se
cade. Trebuie să înțelegem că dragostea părăsită, despre
care ne spune Domnul, această dragoste nu este menită
a se epuiza numai în ortodoxie – credința dreaptă –, ci
în ortopraxie adică în punerea în practică a credinței.
Omilia a X-a 201
Nu putem reduce credința doar la apologetică. Trebuie

să ne concentrăm mai ales pe praxis, pe practică – pe
modul cum trăim. Este nevoie de acel ceva care-i lipsea
episcopului și Bisericii din Efes, și anume urcușul trebu-
incios al inimii iubitoare către Dumnezeu.
De multe ori observăm acest lucru în oameni care
sunt foarte activi în viața parohiei, dar care nu au acest
urcuș duhovnicesc. Pe de altă parte, îi avem pe cei care
dețin acest sens duhovnicesc, dar nu se implică foar-
te mult. Ei caută să nu se amestece și se țin deoparte.
Domnul mustră ambele categorii de oameni. Vom ve-
dea într-o altă epistolă cum El îi reproșează Bisericii
care le-a îngăduit oamenilor cu influențe eretice să con-
viețuiască cu ea. Deci ambele sunt necesare: și viața du-
hovnicească și implicarea activă în Biserică. Nu trebuie
să ne îndreptăm doar spre un anumit aspect, ci trebuie
să lucrăm în toate domeniile vieții noastre duhovni-
cești. Ne vom osteni să apărăm credința, dar nu vom
ignora sporirea noastră duhovnicească. Doar pentru că
sunt activ în lupta împotriva falsității, nu înseamnă să
mă complac în ideea că aceasta ar fi o indicație că dețin
o bună stare duhovnicească89.
89
În ultimii douăzeci și cinci de ani, martorii lui Iehova au
convertit sate întregi în Grecia, mai ales acolo unde preotul era
analfabet sau trebuia să muncească în câmp toată ziua. Majoritatea
preoților din satele grecești lucrează mult timp în propriile ferme
și continuă să și slujească. Martorii lui Iehova, îmbrăcați în piei de
oaie, merg din poartă în poartă în timpul zilei. Pentru a contra-
cara această amenințare, frații și surorile ortodoxe se oferă volun-
tar să-i viziteze, să-i avertizeze și să-i întărească pe cei abordați de
eretici pentru a neutraliza și a minimiza daunele. Centre speciale
anti-eretice mobilizează mireni în ajutorarea acestui efort.
Da, toate acestea ne sunt cu siguranță de ajutor, dar

nu reprezintă măsura vieții duhovnicești. A mărturisi
Ortodoxia nu înseamnă automat mântuire. Cum rămâ-
ne cu ortopraxia? Expresia am acest lucru împotriva ta,
arată doleanța Domnului Iisus provenită din evapora-
rea primei iubiri. Ce este această primă dragoste? Este
entuziasmul, râvna, focul din inimă, devotamentul și
închinarea la Iisus Hristos, pe care le găsim de obicei în
nou-veniții la credință. Este posibil să fi văzut o persoa-
nă nou-venită la credință. Această persoană Îl cunoaște
pe Hristos și arde de entuziasm și închinare la Hristos.
Plânge când îi vorbești despre Domnul – chiar începe să
plângă. Sunt lacrimile celui care merge să se spovedeas-
că pentru prima dată. De câte ori vedem aceasta? Trăim
adeseori acest lucru. Le simțim durerea și-i iubim pe
acești oameni când îi vedem cum plâng în timpul măr-
turisirii sfinte, când arată o adevărată pocăință. Acesta
este duhul jertfei depline care covârșește sufletul.
Totuși, după ceva timp și mulți ani trăiți în cre-
dință, această iubire poate dispărea, iar urmarea este o
formă superficială de închinare. Viața noastră intră în
modelul rutinei zilnice. Nu este nimic mai rău decât să
ne reducem viața duhovnicească la o rutină și să o si-
mulăm, doar ca să ne aflăm în treabă. Credeți-mă, ru-
tina este moartea vieții duhovnicești. Ea există în multe
domenii ale vieții noastre, ale serviciilor noastre și ale
relațiilor noastre cu alte persoane. N-ar trebui să fie așa,
chiar dacă unele dintre acestea se repetă zilnic: aceleași
mișcări, aceiași oameni, aceeași muncă și același stil de
viață. Suntem datori să născocim modalități de a lupta
împotriva acestui lucru. Rutina din viețile noastre indi-
că moartea vitalității. Cum putem crea o cale prin care
Omilia a X-a 203
să evităm a ne trăi viața ca pe o rutină? Acesta este un

lucru care poate fi învățat de cineva, dar se poate și ca
fiecare să lucreze și de sine la aceasta.
Când cineva caută mereu modalități noi de a face
lucrurile interesante, când caută o anumită profunzi-
me în ceea ce face, atunci plictiseala este evitată. Poate
că ați auzit povestea despre cei trei pietrari care lucrau
într-o oarecare carieră. Când au fost întrebați despre
satisfacția profesională, primul a spus cinic: „Cum ți-ar
plăcea să spargi la pietre toată ziua?” Al doilea a spus:
„Da, sunt mulțumit de slujba mea. Fac bani buni și îmi
pot sprijini familia”. Al treilea a spus: „Știi, este atât de
interesant să vezi cât de diferite sunt pietrele. Nu sunt
două pietre la fel, întocmai ca oamenii. Aceste pietre au
propriile caracteristici. Sunt încântat când mă gândesc
că pietrele mele vor îmbrăca zidurile unei biserici sau
zidurile judecătoriilor și ale școlilor. Simt că îmi las am-
prenta pe fiecare piatră”.
După cum puteți vedea din această istorioară, dacă
deschidem ochii creativității date nouă de Dumnezeu și
căutăm ceva nou, ceva diferit în tot ceea ce facem, atunci
vom ucide acest vrăjmaș numit rutină. Când excludem
rutina sau monotonia, ne umplem de viață. Întinerim.
Acest lucru are o importanță deosebită în viața de zi cu
zi, dar are o importanță capitală în viața duhovnicească.
A spune: mă duc la aceeași biserică, particip la aceeași
Liturghie în fiecare săptămână, merg la Vecernie, spun
aceleași rugăciuni în fiecare zi, citesc aceleași Scripturi;
mă întâlnesc cu aceiași oameni în fiecare zi, îi salut și îi
întreb de una și de alta, și așa mai departe – toate aces-
tea aduc plictiseala. Acum, dacă găsesc ceva nou în toa-
te astea în fiecare zi, atunci plictiseala din rutina zilnică
nu va deveni parte a vieții mele. Feriți-vă de acest pe-

ricol al rutinei, pentru că puteți aluneca într-un mod
de închinare superficială, de aflare în treabă. Vai de noi
dacă părăsim prima noastră dragoste, care este viața în-
săși, varietatea, interesul, entuziasmul – cu alte cuvinte,
tot ceea ce înseamnă viață.
Acest lucru este valabil atât la nivel individual, cât
și la nivel ecleziastic. Trebuie să ridicăm această proble-
mă deoarece, în calitate de creștini ortodocși contem-
porani, avem motive serioase de îngrijorare. Am căzut
în hăul du-te-vino-ului obișnuit al trupurilor noastre la
biserică în fiecare duminică dimineață, pentru a ne sa-
tisface simțul datoriei fără nicio sete sau foame pentru
ceva mai mult.
Acest lucru este evident în viața majorității cre-
din-cioșilor noștri. Duhul s-a stins, chiar dacă Domnul
poruncește: Duhul să nu-l stingeţi (1 Tesaloniceni 5, 19).
Majoritatea oamenilor noștri merg la biserică fără a avea
înțelegere sau interes pentru duhovnicie. Postul, de
exemplu, și-a pierdut semnificația pentru mulți dintre
creștinii noștri. Cei mai mulți cred că trebuie să se abți-
nă de la ulei trei zile întregi înainte să primească Sfânta
Împărtășanie; sau la polul celălalt, îi avem pe cei care
nu postesc deloc. Ei mănâncă chiar duminică dimineața
și apoi primesc Sfânta Împărtășanie! S-a pierdut ade-
văratul înțeles al postului, sau a fost redus la o renun-
țare la ciocolată în Postul Mare. În același chip, Sfânta
Spovedanie, marea taină care ne întărește cu adevărat, a
devenit pentru majoritatea oamenilor o împlinire a în-
datoririlor, ceva ce trebuie făcut din când în când, ca o
rutină. Nu avem pocăință, nici lacrimi, nici teamă. În
unele zone, oamenilor nici măcar nu li s-a spus cât de
Omilia a X-a 205
necesară este Spovedania. Cuvântul „îndatorire” nu se

regăsește nici măcar odată în Scriptură. Iar în scrierile
patristice, sau ale scrierilor Părinților Bisericii, la fel90.
Însă veți găsi acest cuvânt folosit într-un mod ex-
cesiv în filosofia și etica filosofică. Citim adesea în căr-
90
καθήκοντα, a face cele ce se cuvin/după obicei/tradiții/bun
simț. Termenul e totuși folosit doar odată de Ap. Pavel la Romani
1, 28, însă cu referire la păgâni, care făcea cele împotriva oricărui
bun simț. În Vechiul Testament e de aflat de 8 ori. Însă în toate
ocurențele nu e vorba de niscai îndatoriri pe care le avem față de
Dumnezeu sau de ordin religios, ci doar de cele sociale și morale, în
general. „Datorie” (de la ὀφείλω), în schimb, e de găsit în mai mul-
te locuri; acesta e cel ce vizează relația cu Dumnezeu, fiind regăsit,
de pildă în rugăciunea Tatăl nostru (și ne iartă nouă datoriile) sau
în Pilda datornicului nemilostiv unde e vorba și de datoriile pe care
le avem față de Dumnezeu, dar și de „datoriile” lui Dumnezeu față
de noi. Iertarea pe care o dăm altora totuşi nu atrage imediat, au-
tomat, magic iertarea ce ne-o dă Dumnezeu, ci, în primul rând,
milostivirea Lui; căci, la o cugetare mai profundă, datoriile noastre
nu au număr, la fel cum și Dumnezeu, prin fire, nu e condiționat de
nimic, El doar propune o relație de iubire, negrăită, care, desigur,
implică iertarea. Prin urmare, cumva părintele are dreptate când
zice că termenul nu se află deloc în Biblie și la Părinți, căci el, de
fapt, nu se află în sensul lui pământesc, juridic, laic, ci doar în sens
duhovnicesc, prin verbul ὀφείλω. Aşa şi voi, când veţi face toate
cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că
am făcut ceea ce eram datori să facem, zice Hristos. De ce netreb-
nice? Pentru că eram datori a face mai mult pentru noi, căci cele
datorate altora, poruncite de Dumnezeu, nu sunt pentru a satisface
onoarea lui Dumnezeu sau vreo nevoie a Lui, ci pentru a ne vindeca
sufletul nostrum (dar și al celorlalți) de egoism, și a câștiga harul,
iubirea față de toți sau fericirea, care stă în relație. Adevărata co-
muniune se naște prin săvârșirea celor ale dragostei sau jertfei, care
cuprind toată legea și poruncile ce le-am primit. Ideea părintelui e
deci ca datoria/îndatoririle să nu ajungă rutină, obicei pământesc,
eventual doar poleit cu nume creștinesc (n. red.).
țile noastre despre îndatoriri și drepturi. Cuvântul „în-

datorire” exprimă un spirit de constrângere, o obligație
pe care trebuie să o îndeplinim, un spirit străin de cu-
vintele lui Hristos. Acest spirit le este străin creștinilor
plini de Duhul Sfânt. Mai ales în zilele noastre, Sfân-
ta Împărtășanie a devenit o deprindere banală pentru
mulți dintre credincioșii noștri, chiar dacă ei au avut la
început sentimente și intenții bune. Întreaga lor viață
duhovnicească nu are duh de sfințenie. Acest lucru se
întâmplă tocmai pentru că ne-am părăsit prima noas-
tră iubire.
Epistola continuă și Domnul spune: Drept aceea,
adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele
sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi (Apocalip-
sa 2, 5). După cum vedeți, pentru Iisus Hristos, dragos-
tea este de o importanță capitală. Este însăși viața noas-
tră. Faptul că justifică o pedeapsă atât de gravă: Voi miş-
ca sfeşnicul tău din locul lui, arată seriozitatea acestei
prime iubiri. Ce poziție îngrozitoare pentru o persoană.
Cu toții trebuie să acordăm o atenție deosebită acestui
lucru și să ne facem un autoinventar serios. O astfel de
autocritică și introspecție este extrem de folositoare.
Când Domnul spune: Adu-ți aminte de unde ai că-
zut, înseamnă că trebuie să ne cercetăm inima și să ne
luăm propria noastră temperatură duhovnicească. Ioan
a fost singurul care a auzit epistola, dar ea ne încura-
jează pe toți să ne facem această autoevaluare. La fel
ca și în cazul episcopului bisericii din Efes, Domnul ne
amintește de acest lucru cu o pălmuță, cu o amenințare
de pedeapsă, pentru a ne atrage atenția, pentru a ne face
să vedem de unde am căzut. Trebuie să ne întrebăm de
Omilia a X-a 207
unde am venit, despre ce știm și despre cum ne aflăm.

Trebuie să ne evaluăm pe noi înșine din punct de ve-
dere duhovnicesc. Singura cale spre mântuire este ca-
lea pocăinței. Pocăiți-vă și faceți faptele de mai înainte.
Întoarcerea la faptele de dinainte este dovada adevăra-
tei pocăințe. Trebuie să vă spun că starea căzută, dacă
este prelungită, devine foarte periculoasă, pentru că ge-
nerează o indiferență spirituală, o amorțire spirituală,
care, în funcție de cât de avansată devine, îngreunează
foarte mult revenirea unei persoane.
Aici trebuie să vă mărturisesc ceva. De multe ori,
când scriu aceste cuvinte, pe măsură ce le revizuiesc, și
chiar acum, când le rostesc, mă gândesc: „Sufăr și eu de
această indiferență spirituală?” Apropo, aceasta nu este
ușor de detectat. Nu este foarte ușor de știut dacă sufăr
de indiferență spirituală. Dacă citim vreo omilie a Sfân-
tului Ioan Scărarul, ne vom panica foarte tare, pentru că
ne găsim cu toții vinovați, poate în măsuri diferite. Ne
încadrăm cu toții în această categorie, fără excepții. Su-
ferim de o epidemie de amorțire spirituală. Îmi pare rău
să vă vorbesc despre această evaluare, dar este adevărat
și, dacă nu ne pocăim, urmează osânda. Pocăieşte-te şi
fă faptele de mai înainte; iar de nu, vin la tine curând şi
voi mişca sfeşnicul tău din locul lui, dacă nu te vei pocăi.
Dacă vă amintiți, cele șapte sfeșnice de aur se află
într-un anumit loc, iar Iisus Cel proslăvit, istoric și su-
pra-istoric se mișcă printre sfeșnice. Aceste sfeșnice sunt
înalte, iar Iisus se mișcă cu ușurință printre ele. Când El
spune că îi va mișca sfeșnicul său, El vrea să spună că îl
va ridica la propriu și îl va muta în altă parte. Potrivit
Sfântului Andrei, mișcarea sfeșnicului înseamnă sepa-
rarea de harul dumnezeiesc, golirea, deșertarea de harul
lui Dumnezeu91. Acum, ce înseamnă să fii golit de harul

lui Dumnezeu? Este ceva foarte îngrozitor. Ne rugăm ca
Dumnezeu să nu îngăduie să ni se întâmple acest lucru.
Este posibil să fi văzut alți oameni, clerici și laici,
care au fost dezbrăcați de harul lui Dumnezeu. Este o
vedere groaznică. Nu pot să o descriu. Nu sunt capabil
să o fac. Doar pot spune că acești oameni jalnici sunt
vrednici de plâns.
Sfântul Andrei continuă: „Când o persoană este
golită de harul lui Dumnezeu, atunci dracii se grăbesc,
împreună cu slujitorii lor, oamenii cei răi, și introduc o
stare foarte nestatornică în această persoană sau chiar
într-o comunitate de persoane”92.
În vremurile noastre, avem oameni excelenți, oa-
meni foarte serioși, și clerici și mireni. Sunt adevărați
sfinți. Dar avem și mulți clerici și mireni printre noi care
sunt de plâns și tânguit, așa cum am spus.
Dar acești oameni încep să se organizeze. Ei se gru-
pează sau, mai degrabă, se înhăitează – ca lupii. Dracii
se grăbesc să intre în ei. Efectiv, aceia ei țopăie înlăun-
trul acestor oameni – ce mai priveliște! Dracii dănțuind
în acești bieți oameni, dezbrăcați de harul lui Dumne-
zeu. Prietenii mei, trebuie să vorbesc despre aceste lu-
cruri pentru că și eu însumi trebuie să le aud. Trebuie
să-mi amintesc și mie însumi, pentru că toți trebuie să
sunăm alarma, să sunăm trâmbița ca să fim treji și să
Sfântul Andrei al Cezareii (PG V 106, 233A): «ἡ τῆς θείας

91
χάριτος γύμνωσις.»
92
Ibid. «Δι’ ἧς ἐν σάλῳ καὶ κλύδωνι ὑπὸ τῶν τῆς πονηρίας
πνευμάτων καὶ τῶν ὑπουργούντων αὐτῆς πονηρῶν ἀνθρώ-
πων καθίσταται.»
Omilia a X-a 209
ne ferim de aceste situații și încurcături periculoase și

mizerabile. Astfel de stări sunt dezastruoase.
Îndepărtarea sfeșnicului poate însemna și dispariția
unei Biserici relevante, o realitate care și-a găsit împli-
nirea în secolul nostru, după o mie nouă sute de ani de
istorie a celor șapte Biserici din Asia Mică. Aceste Biserici
au fost dezrădăcinate pe o perioadă nedeterminată din
spațiul geografic pe care îl ocupaseră timp de o mie nouă
sute de ani. Această amenințare particulară din partea
Domnului și-a găsit împlinirea în 1922, când cele șapte
biserici au fost șterse de pe fața pământului. Unde este
Biserica din Smirna? Unde sunt Bisericile din Efes și Ti-
atira – Biserici înfloritoare, Biserici frumoase? Când au
fost înființate, ele erau cele mai frumoase Biserici, dar ni-
ciuna dintre cele șapte nu mai există. Această amenințare,
altfel îți voi mișca sfeșnicul, a devenit o realitate. Lămpile
au fost mișcate. Trebuie să remarcăm că toate lucrurile
rostite de Domnul aici se înfăptuiesc în anii și în timpul
Bisericii. Iar timpul Bisericii, și vă rog să vă amintiți acest
lucru, este timpul dintre cele două apariții ale Domnului,
Prima și a Doua Venire a lui Hristos.
Acest timp este format din cei o mie de ani de apo-
calipsă. De ce o mie? Vom aborda această temă de mai
multe ori, pentru că este extrem de important, mai ales
în lumea occidentală. De ce o mie de ani? O mie este
numărul folosit în Scriptură pentru a evita furnizarea
de informații exacte. A Doua Venire a lui Hristos este
tainică. Nu știm când Se va întoarce Hristos. Așadar,
prin folosirea numărului alegoric de o mie – prin care
se înțelege o perioadă mare de timp, fără a sugera când
Hristos se va întoarce – este reprezentat timpul Biseri-
cii. Aceștia sunt cei o mie de ani sau mileniul.
Acest număr alegoric este similar cu parabola celor

zece fecioare, unde este utilizat numărul zece, cinci ne-
bune și cinci înțelepte, astfel încât să evităm presupu-
nea procentului în numărul de fecioare mântuite. Dacă
numărul ar fi fost de opt și doi, am putea să ne gândim:
„Păi, poate opt înseamnă optzeci la sută din poporul
care va fi osândit și douăzeci la sută înseamnă poporul
care va fi mântuit”. Domnul folosește cinci și cinci toc-
mai pentru a ne împiedica să tragem concluzii bazate pe
procente, așa că nu vom gândi pe această linie. Acestea
sunt numere simbolice, alegorice. Din păcate, martorii
lui Iehova și majoritatea protestanților iau aceste cifre la
propriu. Ei se încadrează în erezia hiliasmului sau a mi-
lenarismului, care a fost condamnată de Biserica noas-
tră La al Doilea Sinod Ecumenic din 381, dar vom vorbi
despre aceasta în detaliu când vom ajunge la capitolul
respectiv.
Pentru moment, trebuie să subliniem că toate aces-
te evenimente vor avea loc în această perioadă a Biseri-
cii. După o mie nouă sute de ani, în 1922, mai exact, cele
șapte biserici istorice au fost dezrădăcinate definitiv din
Asia Mică.
Mai există, de asemenea, și un al treilea tip de miș-
care a unui sfeșnic, prin care o biserică nu este distrusă
fizic. Rămâne în aria ei geografică, dar își pierde orto-
doxia și ortopraxia. Trebuie să vă spun că acest lucru s-a
împlinit și din punct de vedere istoric. Îmi puteți spu-
ne unde sunt Bisericile înfloritoare din Africa de Nord?
Unde sunt? N-a mai rămas niciuna! Nu mai sunt Bise-
ricile slăvite din Africa de Nord, care au scris unele din-
tre cele mai strălucite pagini din istoria Bisericii și spre
folosul cărora Sfântul Petru, prin Sfântul Marcu, și-a
Omilia a X-a 211
scris Evanghelia sa! Furia Islamului, cu hoardele sale de

arabi, le-a făcut una cu pământul. Nu au fost îndepărta-
te și transplantate în altă parte. Au pierdut tot ce aveau.
Alte Biserici care și-au pierdut ortodoxia de-a lun-
gul secolelor sunt cea coptă și cea armeană în est, și
Roma în occident. Ce este Roma? Ce sunt protestanții?
Rămânând în locul tău ca Biserică, dar pierzându-ți or-
todoxia și ortopraxia este, cred, cel mai rău dintre cele
trei tipuri de mișcare a sfeșnicului. Acest tip de îndepăr-
tare nu exclude nicio biserică care urmează Bisericii din
Efes. Să nu credem că sfeșnicul Bisericii Ortodoxe Gre-
cești, biserica greacă locală (și avem dovezi istorice cu
privire la aceasta) este scutită de această mișcare. Prin
mișcarea sfeșnicului, înțelegem pierderea ortodoxiei și a
ortopraxiei. Acest lucru se poate întâmpla deoarece noi
toți – cler și laici – suntem foarte nerăbdători să schim-
băm și să modificăm însuși caracterul Bisericii Orto-
doxe. Prin harul lui Dumnezeu, încă mai avem oameni
în rândurile clericilor și laicilor care se luptă din greu
să mențină atât identitatea ortodoxă, cât și ortopraxia,
adică spiritualitatea ortodoxă adevărată.
Iubiții mei, trebuie să înțelegem foarte bine cu to-
ții că spiritualitatea ortodoxă nu este un lux. Când ci-
neva argumentează: „De ce trebuie să păstrăm ținerea
postului” ca mai apoi dintr-o singură mișcare și oficial,
să anuleze postul, atunci persoana răstălmăcește și mu-
tilează spiritualitatea ortodoxă. Suntem în pericol de a
ne pierde duhul ortodox, phronema (cugetarea/mentali-
tatea) ortodoxă, credința și modul de viețuire ortodoxă.
Mă tem foarte mult că, într-o bună zi, misionarii orto-
docși din Africa Centrală vor fi nevoiți să vină în Grecia
pentru a ne învăța Ortodoxia pe care le-am dat-o acum
câteva decenii. Mă tem foarte mult de acest lucru, care

îmi aduce aminte cele spuse de Sfântul Ioan Botezătorul
iudeilor: Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Pă-
rinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate
şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam (Matei 3, 9).
Tot așa, să nu ne lăudăm cu moștenirea noastră
grecească și cu faptul că Evanghelia a fost scrisă în lim-
ba greacă sau că apostolii au învățat în orașele noastre
grecești în anii de aur ai Creștinismului și au înteme-
iat marile biserici din Efes, Smirna, Antiohia, Salonic și
Corint. Să nu ne lăudăm, pentru că Hristos poate foarte
bine să ridice misionari ortodocși din Africa Centrală să
vină aici să ne învețe ortodoxia și ortopraxia. După toa-
te cele de mai sus, sper că înțelegem acum semnificația
cuvintelor Domnului: Fii atent, pentru că voi veni și voi
mișca sfeșnicul. Putem vedea împlinirea cronologică a
promisiunii lui Hristos mișcându-se liber de-a lungul
secolelor, fiindcă El este Dumnezeul veșnic.
Ai însă partea bună că urăşti faptele nicolaiţilor, pe
care le urăsc şi Eu. Puteți vedea aceeași metodă despre
care am vorbit: mustrarea urmată de laudă. Hristos fo-
losește cuvinte dure pentru episcopul Efes, dar acum, ca
să nu-l ducă pe episcop de deznădejde, să-l țină din a se
prăbuși în genunchi și de a spune: „Sunt pierdut”, Hris-
tos îl ajută; El înmoaie lovitura și îl ridică. „Ai acest lu-
cru în favoarea ta. Totuși, acest lucru bun, pe care ți-l voi
spune, nu te scutește de o lucrare greșită. După drepta-
te, trebuie să-ți spun că ai acest lucru bun. Dar ai grijă
să îndrepți ceea ce lipsește sau, așa cum ți-am spus, îți
voi scoate sfeșnicul. Deci ai grijă. Însă ai și o faptă bună;
urăşti faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu.”
Omilia a X-a 213
Cine sunt nicolaiții și care sunt faptele lor? Nicolai-

ții erau adepți ai ereziei gnosticilor sau Gnosticismului,
care provine din cuvântul grecesc gnosis („gnoză” sau
„cunoaștere”). Gnosticismul era larg răspândit în tim-
pul secolului al III-lea înaintea lui Hristos și a continuat
să tulbure Biserica în mod fățiș până în secolul al III-lea.
Dar nu s-a stins; încă există și va exista până la sfârșitul
istoriei. Gnosticismul încearcă să creeze un vas de topi-
re a tuturor ideologiilor din toate timpurile. Amestecă
elemente ale tuturor religiilor, păstrând totuși în mod
mincinos numele de Creștinism; este un Creștinism
distorsionat la maxim. Ei au fost clasificați ca eretici,
pentru că au încercat să îmbrace un veșmânt creștin, o
culoare creștină, în timp ce abuzul și denaturarea Evan-
gheliei erau îngrozitoare.
Această deformare insidioasă a Evangheliei are loc
și în zilele noastre. Francmasoneria este o renaștere a
Gnosticismului. După cum v-am spus de mai multe ori,
Biserica vede în Gnosticism, cu multiplele sale forme, cel
mai mare dușman al ei, cea mai mare amenințare. Bise-
rica a luptat cele mai grele bătălii împotriva gnosticilor,
mai mult decât împotriva celorlalți eretici. Gnosticii sunt
foarte periculoși, deoarece îi ademenesc pe credincioși
cu nenumărate atracții pentru a-i încânta și a-i atrage în
abisul pierzării. Nu este o erezie simplă, care neagă vreo
doctrină sau alta. Este un conglomerat din multe lucruri
și, prin urmare, nu poate fi recunoscut ușor. Ei spun că
sunt creștini, și că, în teorie, sunt întru totul de acord cu
Creștinismul, dar în practică ei resping adevărul.
Deci nicolaiții erau eretici gnostici, fiind conside-
rați antinomieni. Fiți atenți aici, că nu sunt lucruri care
au existat numai în trecut; erorile de acest gen continuă
să se repete pe parcursul istoriei. Solomon a spus că nu

este nimic nou sub soare. Să nu uităm asta. Avem ace-
leași fenomene sub nume și forme noi, dar substanța
rămâne întotdeauna aceeași. Antinomienii erau oameni
care aveau o atitudine foarte laxă față de idolatrie și pă-
cate carnale. Ei erau destul de deschiși și receptivi la
elementele de idolatrie, dar au avut mari dificultăți în a
primi poruncile lui Dumnezeu în etica lor, în viața spiri-
tuală și, mai precis, când era vorba de păcatele trupești.
Erau extrem de slobozi în această privință, spunând că
lucrurile pe care legea lui Dumnezeu le învață sunt des-
tul de nerealiste și inaplicabile, în special privitor la abs-
tinență sau controlul sexual.
De exemplu, tinerii bărbați și femei sunt chemați
de legea lui Dumnezeu să rămână feciorelnici sau abs-
tinenți până în ziua căsătoriei lor, iar în căsătorie să
practice monogamia. Adulterul este interzis și este un
mare păcat. Nicolaiții au spus: „Nu putem face asta. Este
foarte dificil. De aceea, trebuie să folosim o altă strate-
gie”. S-au gândit: „Care este scopul păzirii poruncii lui
Dumnezeu? Scopul este de a distruge carnea și de a sal-
va sufletul”. Aceasta este o mare minciună. Scopul po-
runcii lui Dumnezeu nu este de a distruge trupul. Când
Biserica îți spune să postești, să te înfrânezi sau să faci
priveghi noaptea, scopul nu este de a distruge carnea.
Acestea nu vizează moartea trupului, ci moartea pa-
timilor. Nu postesc să-mi distrug carnea, de ca și cum
ea ar fi ceva rău. Acesta este Gnosticismul, dualismul,
o erezie gnostică. Deci astfel răstălmăcesc ei lucrurile.
Deoarece trebuie să distrugă carnea și nu o pot face prin
înfrânare, au improvizat o altă metodă pentru a obține
acest rezultat. Așa credeau ei.
Omilia a X-a 215
Simțeau că era datoria lor să distrugă trupul. Pla-

ton obișnuia să spună același lucru. Era dualist. De fapt,
toate sistemele filosofice până în ziua de azi sunt baza-
te pe dualism, care acceptă două forțe, una a binelui și
una a răului, iar aceste forțe sunt în luptă constantă una
cu cealaltă. Deci, ei socotesc: „Hai să-mi distrug carnea,
ceva ce nu pot face prin abstinență, și atunci voi folosi
abordarea opusă”. Nu nomos-ul („legea”), ci antinomis-
mul, negarea legii. Astfel, eu sunt numit un antinomi-
an. Ca antinomian, mă voi răsfăța; voi mânca, voi bea, și
mă voi opri doar cu puțin înainte să-mi crape pântecele.
Voi desfrâna până când voi cădea lat și astfel îmi voi dis-
truge carnea. Motto-ul lor era: „Trupul trebuie abuzat”.
„Abuzul și folosirea greșită a cărnii este o necesitate.
Prin această metodă, îmi voi găsi fericirea și duhul meu
se va elibera”.
Acum ați putea să-mi spuneți că aceste lucruri sună
absurd, de necrezut. Prietenii mei, hai să ne uităm în
jur. Ele se petrec în zilele noastre. Pentru ce există ta-
bere nudiste? Care este baza abuzului de substanțe? Nu
pentru a găsi paradisul, hedonismul și fericirea? Nu le
putem găsi cu legea lui Dumnezeu, așa că ne căutăm ex-
periențe paradisiace cu metode diferite de revoltă împo-
triva legii lui Dumnezeu. Aceste metode includ droguri,
alcool și tot felul de divertismente rele. „Ce contează
dacă îmi distrug corpul și-mi otrăvesc carnea atâta timp
cât îmi găsesc fericirea”93.
93
Foarte relevantă legătura dintre Gnosticismul dogmatic
(generalizat astăzi prin sincretism religios și cultural – numit în
mod abstract sau fals „toleranță” – tradus prin ecumenism, globali-
zare, multiculturalitate etc) și cel moral, care, deși pornește chipu-
Nicolaiții au existat, există și vor exista întotdeau-

na. Acest verset nu a intrat în cuvântul lui Dumnezeu
din întâmplare. Nicolaiții au devenit un simbol, un val,
o ideologie. Din nefericire, în epoca noastră, nicolaitul
a atins apogeul. Ne uităm astăzi la tinerii noștri și, în
realitate, vedem un tânăr aflat sub influența învățăturii
nicolaitismului. Câteva versete mai târziu, Hristos fo-
losește un nume diferit pentru nicolaiți. Îi numește ba-
laamiți. Hristos se referă la Balaam, patronul lor, și când
vom ajunge la acel punct, vom face niște comentarii su-
plimentare despre nicolaiți. Aici însă trebuie să ne aple-
căm asupra a două puncte. Primul este că Hristos face
o distincție între faptele nicolaiților și nicolaiții înșiși.
Acest lucru este foarte important și trebuie să-l avem în
vedere. Există o distincție și o exortație împotriva păca-
tului. Cu alte cuvinte, El diferențiază lucrările lor de ei
înșiși și nu dirijează această ură împotriva nicolaiților ca
persoane, ci împotriva faptelor lor.
Voi analiza aceasta, pentru ca noi să o putem înțe-
lege. Să spunem că o persoană este bolnavă, suferă de o
boală, de un virus mortal. Așa că aducem un doctor, dar
doctorul nu poate diferenția între microorganismele
care provoacă boala și pacient. Microorganismul și pa-
rile pe premise pozitive, de vindecare/satisfacere „firească” a dorin-

țelor omenești, ajunge la nimicirea trupului alături de o sinucidere
sufletească/anulare a identității de orice fel. Acesta din urmă își
are expresia în practicile sexuale deviante și, mai ales, în pedofilie,
tot mai dezincriminată azi. La fel se întâmplă și cu „corpul” creați-
ei, care, dacă nu e folosită sau cultivată cum trebuie (sau: dacă nu
răspunde dorințelor nesfârșite de plăcere/eliberare ale omului), se
purcede la distrugerea ei, lucrare începută de sute de ani, și cronici-
zată azi cu dezastrul ecologic și alimentar (n. red.).
Omilia a X-a 217
cientul sunt două entități diferite; prin urmare, medicul

poate lupta împotriva microorganismului pentru a salva
pacientul. Dacă medicul nu reușește să pună diagnosti-
cul că există două entități diferite și le tratează ca pe una
singură, nu va ucide microorganismul, dar va izbuti să
omoare pacientul. Acest lucru poate părea ciudat, dar
nici chiar cel mai rău medic nu ar acționa în acest fel,
pentru că orice medic este instruit să facă o distincție
între pacient și agentul patogen94.
Aici, chiar dacă avem de-a face cu același lucru, nu
facem o distincție între păcat și păcătos. Criticăm păcă-
tosul când vedem păcatul într-o altă ființă umană. Nu
ne înfuriem de păcat, ci atacăm păcătosul. Suntem vi-
novați de această greșeală. Hristos este foarte clar când
spune: Urăsc faptele nicolaiților. Asta pentru că El do-
rește ca toți să fie mântuiți și să vină la cunoștința de-
plină a adevărului. Dacă văd un dependent de droguri,
cum reacționez? Ce spun? „Uită-te la el, e o povară pen-
tru societate. Lasă-l să moară să scăpăm de el. Ne-ar fi
mai bine așa”. Nu. Există o diferență între ceea ce face și
ce este. El este o persoană. Trebuie să-l salvăm! Trebuie
să-l ajutăm. Aici, în acest verset, Domnul face această
distincție pe care trebuie să învățăm să o facem și noi.
94
După medicina clasică. Însă azi, de exemplu, când bolile
s-au înmulțit și sunt tot mai greu de biruit, prin destul tratamente
(chimioterapia, vaccinurile etc.) este afectat foarte tare și pacien-
tul. La fel este în planul moral, când ideologia epocii și mai ales
sistemul ei educațional sau cultural încearcă educarea copiilor sau
a persoanelor în general, nedându-și seama că, pe de altă parte, le
face o reeducare de tip gnostic, cu consecințe care se văd peste tot
(n. red.).
Mai există și altceva. Hristos a spus: Urăsc fapte-

le nicolaiților. Cel de-al doilea punct important pe care
îl face Hristos privește faptele nicolaiților, în special
libertinajul lor. Acum, dacă ne uităm la această scurtă
propoziție, le atragem atenția acelora cărora le place să
creadă, în numele libertății, că totul este permis. Nico-
laiții acționau așa în numele liberalismului, iar vremu-
rile noastre sunt de neegalat în ceea ce privește proasta
înțelegere a libertății. Nu a mai existat vreodată vreun
timp care să aibă un simț atât de bolnav al libertății ca
timpul nostru.
Mai mult, aș dori să adaug ceva la acest punct. Sfân-
tul Petru scrie o întreagă epistolă, iar Iuda, fratele lui
Dumnezeu, vine și el cu o altă epistolă, pentru a rezolva
problema nicolaiților. Când ați citit cea de-a doua epis-
tolă a lui Petru, ați bănuit vreodată că este vorba de ni-
colaiți? Desigur, el nu se referă la ei cu acest nume, ci se
referă la stilul lor de viață, și voi împărtăși câteva verse-
te. Sfântul Pavel scrie: Toate îmi sunt îngăduite, dar nu
toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu
mă voi lăsa biruit de ceva (1 Corinteni 6, 12). „Totul este
îngăduit” era sloganul nicolaiților în acea vreme.
Asta îmi amintește de un tânăr la cumpărături la un
magazin. Am uitat acum cum a decurs conversația, dar
i-am spus ceva despre acest subiect și el a întrebat: „De
ce?” A reacționat ca și cum aș fi spus că îi iau drepturile
sau că îi distrug idolul libertății personale. Mi-a spus:
„De ce? Sunt liber să fac tot ce-mi place”. I-am răspuns:
„Adevărul este că ești liber să faci ce vrei, dar asta nu
este în interesul tău cel mai bun”. Sunt liber, ca și prie-
tenii mei, să folosesc narcotice sau să fiu dependent de
droguri. Este asta în interesul meu? Îmi este de folos?
Omilia a X-a 219
Nu, nu este. Folosesc exemplul abuzului de droguri,

pentru că este un exemplu clar și, dacă ar fi să trecem
prin el, s-ar putea să ne mai rămână un dram de sănăta-
te care să ne facă să realizăm că este un obicei teribil de
distructiv și un rău extraordinar.
Aici trebuie abordat subiectul libertății. Ce este li-
bertatea, acest subiect fierbinte al eliberării și al inde-
pendenței? Adolescenții noștri doresc astăzi libertate,
libertate, și și mai multă libertate. Nu știu unde ar tre-
bui să se urce cineva – poate în vârful celei mai înalte
clădiri din centrul Larisei, turnul moscheii musulmane
de lângă muzeu? Nu știu unde, dar cineva ar trebui să
meargă în cea mai înaltă parte a Larisei și să strige din
toate puterile: „Tineri din Larisa, ascultați! Aveți grijă,
libertatea nu este ceea ce credeți că este și nu merită să
o idolatrizați!” Dar cine va asculta? Va asculta cineva?
Cultul libertății este atât de puternic încât tot ceea ce
ați îndrăzni să spuneți, orice ar reduce în vreun fel zeița
libertății, v-ar face un dușman imediat al ascultătorului.
Plata și roadele acestei libertăți sunt destul de evidente
astăzi. Sfântul lui Dumnezeu, Pavel, a spus: Toate îmi
sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi
sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva (1 Co-
rinteni 6, 12). Și Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate
îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zi-
desc (1 Corinteni 10, 23). Mă voi stăpâni.
Sfântul Petru vorbește și despre păcate carnale, îm-
boldirile cărnii, și se pare că aici el îi notează pe nico-
laiți spunând: Căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei
momesc întru poftele trupului, cu curvii, pe cei care de
abia au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire (2 Petru 2,
18). Ei îi atrag pe oameni să renunțe la puritate și să tră-
iască o viață măreață și nouă, exact ceea ce vedem atât

de intens în zilele noastre. Lor le este promisă libertatea
– libertate în cele ale cărnii. Bucurați-vă de carne; faceți
ce vreți; mâncați ce vreți; construiți orice vreți, în timp
ce voi vă faceți treptat sclavi ai stricăciunii. Deci în timp
ce vorbesc despre eliberare și libertate, ei devin sclavii
depravării. Cad în robie.
Așa cum putem vedea, prietenii mei, subiectul ni-
colaiților nu este învechit. Este foarte curent și va fi me-
reu actual. Dar înainte de a închide subiectul, mai tre-
buie să ne uităm la altceva. Ce ar trebui să simțim pen-
tru nicolaiții noștri contemporani? Trebuie să simțim
o ură pentru starea lor, nu pentru păcătoși, ci pentru
păcat. Hristos a spus că urăște faptele nicolaiților. Dacă
doar menționăm aceste cuvinte în fața unor oameni, ne
pot da replica: „Dar Hristos a vorbit numai despre dra-
goste”. Uitați cum ar trebui să le răspundem. Vă amintiți
de mișcarea hipiotă, când oamenii ieșeau în stradă și-i
întrebau pe toți: „Îl iubești pe Hristos? Hristos vrea să-ți
vorbească”. Și uite așa, odată cu Hristos au apărut dro-
gurile, goliciunea, petrecerile sălbatice din zonele rura-
le, relațiile erotice și multe, atât de multe altele.
Acest lucru se întâmplă astăzi cu „Copiii lui Dum-
nezeu”95. Ei întreabă oamenii dacă Îl iubesc pe Hristos,
în timp ce ei viețuiesc împreună comițând, bineînțeles,
tot felul de păcate. Este o nouă mișcare ocultă, ai cărei
adepți trăiesc în locuințe comunale într-o mare depra-
vare96. Nu inventez eu acestea, sunt lucruri dovedite.
Un grup eretic din Grecia.

95
Mișcarea Hippy a apărut ca o reacție la conformismul, bu-

96
năstarea generalizată din USA de după Primul Război Mondial,

Omilia a X-a 221
Trebuie să ne pară rău pentru acești oameni și să ne

rugăm pentru ei, dar în același timp vom urî lucrurile
pe care le fac. Din păcate, mai sunt creștini printre noi
și sunt și chiar oficialități care afirmă: „Păi și oamenii
aceștia au un cuvânt de spus”. Asemenea cuvinte sunt
un semnal de alarmă că suntem în pericol de coborâre
a standardelor noastre morale și etice. Dacă vreunul în-
drăznește să spună: „Urăsc aceste fapte”, oamenii ne vor
dezaproba încruntați și ne vor spune că suntem intole-
ranți. Că suntem oamenii urii97. Dar Hristos a spus des-
pre faptele nicolaiților că le urăște și El. Cine are urechi
să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
De ce Se adresează El tuturor Bisericilor și nu nu-
mai Bisericii din Efes, când epistola este destinată per-
sonal Efesului? Chiar dacă este o epistolă personală și
se adresează Bisericii istorice, geografice din Efes, ea se
însă la o bunăstare materială, fadă, neîmplinitoare pentru aspira-

țiile sufletești ale tinerilor. Dacă inițial promovau simpla dragoste,
libertatea, părul lung (căci și Hristos a avut păr lung! Zic ei.) pe un
fond creștin foarte șubred, sau de suprafață/protestant, mișcarea
a degenerat în toate felurile cu putință, tendința principală fiind
spre religiile Asiei, Yoga, Budismul Zen etc. În ciuda unui oarecare
„spiritualism”, a rămas la bază tot robia față de plăcerile cărnii, „în-
cununată”, logic, de disoluția tot mai accentuată a familiei, adică a
relațiilor firești. „Locuințele comunale” de care zice părintele erau
constituite pe principii religioase hinduiste, care, precum gnosticii
de care s-a vorbit, desconsideră materia și trupul, încercând să se
„elibereze” de răutatea sau precaritatea lor fie printr-o asceză seve-
ră, fie prin „îndulcirea” trupului cu cât mai multe plăceri cu putință
(n. red.).
97
Dacă ar fi trăit mai mult, sigur părintele ar fi pomenit și
faptul că pentru câteva cuvinte de „ură” ca acestea poți face astăzi
și închisoare sau lua amenzi usturătoare, poți fi dat afară de la ser-
viciu etc. (n. red.)
adresează întregii Biserici. Cu alte cuvinte, se adresea-

ză tuturor Bisericilor și le atrage atenția, ca să audă ce
le spune Duhul. Duhul, desigur, este Duhul Sfânt care
deschide urechile duhovnicești. Sfântul Andrei din
Cezareea spune: „Tot omul are urechi, dar urechile du-
hovnicești aparțin numai omului duhovnicesc”98. Să ne
rugăm, iubiților, ca Dumnezeu să ne dea urechi duhov-
nicești. Când le vom avea, atunci vom putea să cernem
toate undele și sunetele, precum și diferiții înșelători ai
vremurilor noastre. Și prin acest proces de cernere vom
putea spune: „Acest lucru este periculos”. Folosind sim-
țul discreției, care este unul dintre cele mai mari daruri
ale Duhului Sfânt, vom putea sta drepți în vremurile
noastre tulburi, căci este mare nevoie să rămânem în pi-
cioare într-o vreme în care corupția este fără precedent.
Sfântul Andrei, PG, V.106, 233C: «Σαρκικὸν μὲν οὖς πᾶς

98
ἄνθρωπος, πνευματικὸν δὲ ὁ πνευματικὸς μόνος κέκτηται.»

Omilia a XI-a 223
Omilia a XI-a
Apocalipsa 2, 7-9
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bi-

sericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din
pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu. Iar în-
gerului Bisericii din Smirna, scrie-i: Acestea zice Cel
dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat:
Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula
din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi
nu sunt, ci sinagogă a satanei.
18 ianuarie 1981
Epistola Domnului către biserica din Efes conchi-

de cu cea mai des folosită expresie din epistolele Apo-
calipsei: Cine are urechi să audă ce ceea ce Duhul zice
Bisericilor. După cum am spus mai înainte, această ex-
presie este repetată la sfârșitul fiecărei epistole, cu une-
le mici variații care corespund variațiilor epistolelor în
sine, cum ar fi: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din
pomul vieţii, care este în Raiul lui Dumnezeu. Certitudi-
nea acestei biruințe este biruința lui Hristos și credința
noastră în El. Pomul vieții promis de Domnul este po-
mul interzis lui Adam și Evei înainte de a ieși din Rai.
De fapt, izgonirea lor a avut tocmai acest scop, de a-i
împiedica să mănânce din pomul vieții și, prin urmare,
de a împiedica ca stricăciunea lor să devină nemuritoare,
așa cum explică Părinții Bisericii. După cădere, ușa Ra-

iului a rămas (pecetluită) sigilată, iar moartea a intrat
în creație.
Astfel, Hristos Însuși, Care a deschis drumul către
Raiul lui Dumnezeu, oferă rodul pomului vieții. Expre-
sia Dumnezeul Meu este asemănătoare cu cele spuse
de El femeilor mironosițe: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl
vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan
20, 17). Aceasta se referă la natura umană a lui Hristos,
Care a deschis poarta Raiului ca Dumnezeu-Om. Fiul
întrupat al lui Dumnezeu, Hristos în natura Sa umană
S-a nevoit, a lucrat și a condus omenirea înapoi în Îm-
părăția lui Dumnezeu.
Deci, care este lupta pe care orice creștin trebuie să
se silească să o câștige? Tot creștinul trebuie să se dedice
tuturor lucrurilor discutate în ultimele două convorbiri
pe tema acestei epistole: respingerea și lupta împotriva
oricărei devieri dogmatice și morale și stăruința în pri-
ma iubire arzătoare. Despre ea se plânge Domnul când
spune: Ai părăsit dragostea ta cea dintâi (2, 4). În mod
firesc, se înțelege că făgăduința Domnului – aceea de
a oferi mâncare din pomul vieții – se împotrivește plă-
cerilor carnale nelegiuite ale nicolaiților. Domnul și-a
arătat ura pentru faptele lor.
Cu aceasta închidem prima dintre cele șapte epis-
tole din Apocalipsă și, prin harul lui Dumnezeu, intrăm
în subiectul celei de-a doua epistole, cea către episco-
pul din Smirna. Este înduioșător să auzi numele acestor
orașe atât de aproape de noi. Orașe grecești aflate atât
de aproape – chiar pe țărmul celălalt al mării! Atât de
aproape, că dacă te-ai urca în vârful muntelui Tirnavos,
de aici, și ai striga din toate puterile, ai fi auzit în Smirna.
Omilia a XI-a 225
Aici! Vizavi de noi, spre est, Smirna noastră! Mulți din-

tre dumneavoastră ați părăsit Smirna ca refugiați. Com-
parativ cu cineva din China, Africa sau San Francisco
din California, suntem cu mult mai emoționați când
citim aceste rânduri. Ce mare privilegiu pentru noi.
Gândiți-vă că toate aceste mari adevăruri ale Domnului,
Dumnezeul cerurilor, își trag seva și culoarea chiar din
zona noastră geografică, Marea Mediterană, aici, în re-
giunea greacă a Asiei Mici! Cât de important!
Epistola către episcopul din Smirna spune: Cine are
urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va
birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în
Raiul lui Dumnezeu. Iar îngerului Bisericii din Smirna,
scrie-i: Acestea zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel care
a murit şi a înviat: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti
bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că
sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme
de cele ce ai să pătimeşti. Că iată, diavolul va să arunce
dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz
zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cu-
nuna vieţii. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice
Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat de moartea
cea de-a doua (Apocalipsa 2, 8-18).
După cum am spus anterior, Smirna era un mare
oraș grecesc. Se află la opt mile nord de Efes (Biserica
care a primit epistola anterioară de la Domnul). Este la
sud de Pergam, o altă biserică care va primi o epistolă.
Astfel, Smirna se afla între aceste două orașe și concu-
ra cu Pergamul și Efesul în viața socială, economică și
culturală. În orașul Smirna, exista o sinagogă evreiască
care s-a dovedit a fi foarte intolerantă și polemică față de
Creștinism. Partea majoră a acestei epistole se va ocupa
de intoleranța propovăduită de sinagogă împotriva creș-

tinilor și a episcopului lor din Smirna. Apropo, epistole-
le către episcopii din Smirna și Filadelfia sunt singurele
epistole fără niciun fel de mustrare; ele conțin doar la-
ude. Nicio singură critică, ci numai laudă și mângâiere.
Primul episcop de Smirna a fost Vucol. Succeso-
rul lui Vucol și destinatarul acestei epistole a fost, cel
mai probabil, părintele apostolic și mucenicul Policarp,
martirizat la 23 februarie 155. Această epistolă a Dom-
nului nostru către episcopul Smirnei servește ca un
exemplu clasic al eroilor credinței. Acestea zice Cel din-
tâi şi Cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat. Expre-
sia introductivă a lui Hristos, Expeditorul, este preluată
din vedenia inițială, analizată anterior, și este relevantă
pentru întreaga temă a epistolei: prigoana, mucenicia și
moartea. Îi sfătuiește pe cei care vor fi supuși persecuți-
ei, martiriului sau morții să nu se teamă. „Nu vă temeți,
căci Cel care le trimite această epistolă și Cel pentru
Care vor suferi martiriul și moartea este Cel care a murit
și a înviat”. Cu alte cuvinte, de ce ar putea să se teamă?
De moarte? Nu există nimic dăunător în moarte. Ei vor
învia prin puterea Fiului înviat și a Cuvântului lui Dum-
nezeu.
Sfântul Andrei din Cezareea scrie: „Ca Dumnezeu,
Cel dintâi. Ca ființă umană, El este Cel de pe urmă. El
este Cel dintâi, pentru că El este Cel care a existat înain-
tea tuturor ființelor. El este Cel de pe urmă, în cadrul na-
turii umane, pentru că El a primit natura umană creată
mai târziu ca Cel de pe urmă (eschatos)”99. În plus, ex-
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 234D):

99
«Πρώτος ἐστὶν ὡς Θεός, ἔσχατος ὡς ἄνθρωπος ἐπ’ ἐσχάτων

Omilia a XI-a 227
presia Cel dintâi şi Cel de pe urmă ne amintește de Alfa

și Omega, după cum El ne-a spus la începutul cărții: Eu
sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, Cel dintâi şi
Cel de pe urmă (cf. 1, 8). El cuprinde tot ceea ce are un
început și tot ceea ce are un sfârșit. Toată creația există
în Dumnezeu.
Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat. La pri-
ma vedere, sună ca o contradicție. Cum poți fi bogat și
sărac în același timp? Îți cunosc sărăcia, dar ești bogat?
Cineva care lucrează pe Wall Street, cineva care se limi-
tează la chestiuni bănești fără a avea vreo orientare spiri-
tuală, cineva care nu reușește să descifreze limbajul ale-
goric, poate să spună aici: „Ei bine, poate că are bani as-
cunși undeva, vreo comoară îngropată. Poate că Domnul
îi spune: «Ești sărac, dar știu că ești bogat, pentru că îți
ascunzi pe undeva banii agonisiți.»” Evident, nu despre
aceasta este vorba aici. „Ești sărac. Știu. Îți cunosc faptele.
Știu necazul tău, prigoana ta. Îți cunosc sărăcia. În ciuda
tuturor acestor lucruri, îți voi arăta că ești bogat.”
Avem aici frânghia cu trei fire, care trage creștinul în
călătoria spre sfințenie. Acordați atenția dumneavoastră
deplină acestui punct, pentru că el evidențiază călătoria
Bisericii și este foarte pertinent călătoriei credincioșilor.
Trebuie să vă reamintesc, de asemenea, să fiți buni și să
recunoașteți că ceea ce vom citi într-o clipă nu este pen-
tru alții, ci pentru noi toți. Acestea fiind spuse, să exami-
năm acum triplul șir de fapte, suferință și sărăcie.
Când Domnul spune: Ştiu faptele tale şi osteneala
ta, prin fapte se referă la activitatea dinamică a episco-
τῶν καιρῶν γεγονὼς καὶ διὰ τῆς τριημέρου νεκρώσεως ἀνοί-

ξας ἡμῖν τὴν ζωὴν τὴν αἰώνιον.»
pului din Smirna. Faptele includ lucrările de dragoste și

filantropie, precum și lucrările lui Hristos pe pământ.
Și fiindcă veni vorba, a tâlcui faptele bune doar ca un
simplu act de filantropie este o explicație foarte limitată
și îngustă. În sensul deplin al cuvântului, faptele sunt
viața și comportamentul credincioșilor. Trebuie să știm
acest lucru, deoarece cineva poate să nu aibă mijloacele
necesare să facă milostenii, să facă donații, să tragă sfori
și să aibă influență cu sus-pușii, să intre în audiență la
senatori și oficiali guvernamentali, să rezolve proble-
mele și nevoile oamenilor care vin la el. Un om poate fi
la pat, un simplu sărac, dar poate fi bogat în fapte bune.
Care sunt aceste fapte? Viața și conduita lui. Modul în
care trăiește, modul în care își duce traiul cu răbdare,
credința, dragostea, mulțumirea cu cele ale lui, bucuria,
în ciuda durerii și a sărăciei – toate acestea sunt fapte.
Domnul ne va spune într-o bună zi: Știu faptele
tale. Care fapte? El ne va spune că știe modul în care am
trăit, cum am gândit, cum am vorbit, cum am umblat,
cum am influențat alte persoane. Cineva poate fi plin
de sentimente mari de filantropie, fără să poată să și le
exprime. De multe ori vedem o persoană și vrem să o
ajutăm. Ne-ar plăcea să o ajutăm, dar nu putem. Totuși
simțim durerea în interior. Putem striga către Dumne-
zeu, rugându-ne Lui: Doamne, ce iarnă grea! Este atât
de frig și sunt atâția oameni fără adăpost. Poate că tră-
iesc în corturi sau sunt victime ale cutremurului, refu-
giați sau șomeri.
Când totul este acoperit de zăpadă, iar bietele pă-
sărele nu pot găsi mâncare, cine le vede poate spune:
„Doamne, toate acestea sunt din vina mea. Păsările su-
feră din cauza ființei umane. Dacă omul nu păcătuia
Omilia a XI-a 229
în Rai, creația n-ar mai fi suferit așa. Eu sunt vinovat”.

Omul este de vină pentru această stare grea a naturii.
Vă întreb: Nu sunt toate acestea fapte bune? Toate sunt
expresii ale filantropiei. O persoană poate să-și deschi-
dă fereastra și să pună câteva fărâme de pâine pe pervaz
sau să folosească un alimentator pentru păsări și să hră-
nească păsările când omătul e prea mare. Nu sunt aceste
expresii ale inimii iubitoare? Nu trebuie să ne gândim
doar la bani când vine vorba de fapte bune. Să nu cre-
deți că trebuie să construiți spitale și orfelinate sau să
donați sume uriașe de bani. Viața și omenia persoanei
contează. Dumnezeu cunoaște faptele fiecărei persoane
și ale Bisericii.
A doua componentă a acestui triplu „pachet” este
suferința sau prigoana, condiție creată de puterile opu-
se și potrivnice lui Dumnezeu datorită faptelor Lui. Este
vorba de ura, gelozia și împotrivirea extremă a lui satana.
Când diavolul și slujitorii lui satana văd omul săvârșind
lucrarea lui Dumnezeu, se încarcă cu ură. Îl atacă. Cre-
ează situații și probleme. Suferința provine din atacurile
diavolului și ale lumii invidioase și nelegiuite. Așa se de-
finește necazul credincioșilor. Trebuie să înțelegem.
Am spus mai înainte că este imposibil să fii creștin
adevărat și să fii fără de suferință. Domnul nu ne-a dat
vreodată asigurarea mântuirii înainte de moartea noas-
tră, ca un fel de certificat de salvare eliberat de unii sec-
tari protestanți. Aceasta este o erezie. Asigurarea Dom-
nului este că în această lume veți avea suferință. Ce fel
de suferință? Nu se referă la suferința cauzată de păcate-
le noastre, căci aceasta ar fi suferință lumească. Nu este
suferința provenită, de exemplu, dintr-o afacere eșuată,
pierderea de bani sau de carieră, furtul mașinii sau al
averilor mele, daunele provocate de un cutremur sau

de inundații. Necazurile acestea nu sunt în numele lui
Dumnezeu. Acestea sunt suferințe lumești de zi cu zi,
iar faptul că sunt tulburat în acest fel nu îmi garantează
neapărat un bilet de intrare în Împărăția lui Dumnezeu.
Însă dacă suferința voastră este legată de lucrarea
lui Dumnezeu, pentru că trăiți o viață evlavioasă și acest
lucru invită ură, gelozie și răutate din partea lui satana
și a celor potrivnici lui Dumnezeu, și dacă toate acestea
creează dificultăți și probleme în calea voastră, atunci
sunteți binecuvântați. Să dezvoltăm mai mult ideea –
atunci când suferiți primejdie lumească de zi cu zi: acci-
dente, boli, vă arde casa, pierdeți locul de muncă, seceta
vă distruge zeci de hectare de porumb; dar nu cârtiți,
nu-L blestemați pe Dumnezeu; atunci toate acestea se
pot transforma într-o binecuvântare. Deci când primesc
încercările lumești cu răbdare și fără să cârtesc împotri-
va lui Dumnezeu, atunci chiar acest stres circumstanțial
și lumesc capătă dimensiuni duhovnicești și se numără
ca un bun în veșnicie. Pe de altă parte, nemulțumirea,
hula împotriva lui Dumnezeu și blasfemia vor fi și ele
socotite în veșnicie.
Am ajuns la al treilea aspect al călătoriei creștine,
anume sărăcia. Voi vorbi pe larg despre asta și aș vrea
să-i acordăm o atenție deosebită. Care este sensul sără-
ciei? Primul ar fi acela de sărăcie materială. Să clarifi-
căm. În mod clar, se referă la a fi lipsit de bunuri materi-
ale, a fi sărman. În Evanghelie, întâlnim două forme sau
două expresii ale sărăciei. Prima constă în cercetarea și
ajutorarea celor săraci. Cu alte cuvinte, sărăcia este un
fel de rău social care trebuie eradicat. Sfântul Iacov, fra-
tele Domnului, scrie: Dacă un frate sau o soră sunt goi
Omilia a XI-a 231
şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi

le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar
nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
(Iacov 2, 15-16).
Poate că zicem: „Prietene, mă simt prost pentru tine.
Îmi pare rău pentru tine. Mă rog ca Dumnezeu să te aju-
te și să te binecuvânteze”. Nu criticăm această persoană.
Nu-i cerem să plece. Suntem politicoși cu el. Nu îl igno-
răm. Îi arătăm compasiune, dar nu-i dăm nimic. Îl lăsăm
să plece cu mâna goală. Care este folosul? Sfântul Iacov
spune că acest tip de religie este inutil. Religia pură și ne-
pângărită în fața lui Dumnezeu și a Tatălui este aceasta:
Să vizitezi orfanii și văduvele în necazurile lor. De aceea,
nu trebuie numai să manifestați compasiune prin cuvin-
te, dar să și luați măsuri pentru a adresa și a redresa unele
dintre marile nevoi și necazuri create de sărăcie.
Semnificativ este faptul că iubirea exprimată prin
milostenie este criteriul intrării noastre în Împărăția
lui Dumnezeu. Domnul a spus: Căci flămând am fost
şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat
să beau; străin am fost şi M-aţi primit (Matei 25, 35).
Aceste cuvinte ale Domnului exprimă treapta cea mai
de jos a iubirii; totuși, ele sunt expresii ale iubirii și vor
fi răsplătite. Aceste expresii constituie criteriile de jude-
cată din ziua de pe urmă. Deci conchidem că trebuie să
oferim un tratament împotriva răului social al sărăciei.
Sărăcia în sine este ceva rău. Sărăcia este un rău corporal
și rezultatul răului moral pe care l-am menționat ante-
rior. Păsărelele suferă pentru că eu păcătuiesc, iar prin
neascultarea omului, moartea și stricăciunea au intrat
în natură. Prin urmare, sărăcia este rezultatul răului
moral – depărtarea omului de Dumnezeu – inițial, în
persoana lui Adam și a Evei și, ulterior, în păcatele per-

sonale continue ale descendenților lor.
Seceta și lipsa de roade a pământului sunt un bles-
tem, în timp ce rodnicia pământului este o binecuvân-
tare. Lipsa de rod a pământului (lipsa de grâu sau lipsa
de petrol) este cauza sărăciei și nu se limitează la Grecia.
Când seceta afectează întregul continent sau întreaga
planetă, atunci foamea capătă dimensiuni universale.
Este o chestiune serioasă și, în aceste situații, ne rugăm
lui Dumnezeu să pună capăt acestei pacoste, secetei,
blestemului etc. În Sfânta Liturghie, ca și în taina Că-
sătoriei, ne rugăm pentru îmbelșugarea roadelor pă-
mântului, pentru vreme bună. În slujba Căsătoriei, ne
rugăm ca noii căsătoriți să fie binecuvântați cu bunuri
pământești. Ne rugăm pentru asta, oficial, în biserică!
Nu este o simplă dorință, ci o rugăciune a întregii co-
munități, care se roagă lui Dumnezeu să umple cămara
celor căsătoriți, astfel încât să nu le lipsească nimic.
Din toate astea, prieteni, vedem că subiectul sărăci-
ei este unul grav. Tocmai de aceea ne rugăm lui Dumne-
zeu ca el să dispară. Nu vrem ca această ciumă să existe.
Nu trebuie să folosim versete din Scriptură ca să arătăm
că este o ciumă. Mă voi referi doar la a patra pecete din
Apocalipsă. La deschiderea acestei peceți, foametea
predomină: Și li s-a dat lor putere peste a patra parte
a pământului, ca să ucidă cu sabie şi cu foamete, şi cu
moarte şi cu fiarele de pe pământ (6, 8). Înțelegeți? Se
dă autoritatea ca un sfert din pământ să fie ucis! La mo-
mentul scrierii acestei cărți, trebuie să ne amintim de
armele folosite în luptă, precum praștia, arcul cu săgea-
ta și sulița. Ar fi fost de neconceput ca o pătrime din
pământ să poată fi ucisă prin aceste mijloace! Cu armele
Omilia a XI-a 233
stocate astăzi în diferite arsenale, nu numai o pătrime,

ci întreaga populație a pământului ar putea dispărea!
Populația celor șapte continente ar putea să dispară de
pe fața pământului în câteva ore. Spun asta pentru că,
acum două mii de ani, am fi socotit aceste cifre – un
sfert din pământ – o exagerare. Dar după măsura de azi,
un sfert din pământ nu pare mult deloc. Este insigni-
fiant faptul că, dintre cele patru sau cinci miliarde de
oameni100, între un miliard și un miliard și jumătate de
oameni ar pieri prin sabie – adică prin război, foamete
sau uciși de fiarele pământului.
De altfel, fiarele nu sunt doar cele precum leul. Când
vom ajunge la aceste capitole, vom vedea că o fiară poa-
te fi un virus sau un microb patogen, mult mai pericu-
loși decât fiarele câmpului, precum leul sau leopardul.
Ideea este că și oamenii vor muri de foame și că aceas-
ta este una dintre cele șapte plăgi. Pe de altă parte, una
dintre minunile Domnului nostru a fost hrănirea celor
cinci mii de oameni în pustiu! Nu scrie evanghelistul
că au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele
de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline (Matei 14, 20)?
Acest lucru arată îmbelșugare. Domnul a spus: Milă Îmi
este de mulţime, că sunt trei zile de când aşteaptă lângă
Mine şi n-au ce să mănânce; şi să-i slobozesc flămânzi
nu voiesc, ca să nu se istovească pe drum (Matei 15, 32;
Marcu 8, 2). Deci Domnul a vrut să vindece și să elimine
acest rău de la frații Săi. Aceasta înseamnă că, atunci
când vedem vecinul nostru sărac, trebuie să-l ajutăm.
100
Această lecție a fost dată în 1981. Populația mondială în
2016 era de aproximativ 7,4 miliarde.
N-ar trebui să fie sărac. Sau, cel puțin, nu ar trebui să

sufere de frig și foame.
Mai există un alt aspect al sărăciei pe care îl găsim
în Evanghelie, care nu este socotit un rău, ci dimpotrivă,
o binecuvântare. De fapt, este o mare binecuvântare și o
binecuvântare cu mare căutare. Prima zală din lanțului
Fericirilor este fericirea celor săraci. Fericiți cei săraci cu
duhul, că a lor este împărăția cerurilor (Matei 5, 3).
Cei mai mulți interpreți ne spun că cei săraci cu du-
hul sunt cei smeriți. Cei săraci cu duhul nu sunt numai
cei smeriți, deși îi putem include și pe ei în tâlcuirea
acestei fericiri. Dacă studiem îndeaproape această feri-
cire, vom descoperi că nu acesta este sensul central al
versetului. Puteți argumenta că avem numeroși Părinți
care au vorbit și au scris despre prima fericire prin pris-
ma smereniei. Sunt de acord cu acest lucru. Dar eu vă
voi pomeni numeroși Părinți care au scris despre aceas-
tă fericire prin prisma sărăciei – a sărăciei pur și simplu,
și nu a umilinței sau a duhului smerit. Nu e niciun rău
în tâlcuirea acestui verset în mod alegoric.
Cu toate acestea, vă voi arăta că spiritul versetului
nu se referă la smerenie, ci la sărăcie, și că sărăcia este
reprezentată ca o mare și reală binecuvântare101. Scrip-
Este mai clar în limba greacă unde gramatica permite mult

101
mai multe detalii și precizie. Makarioi, „fericiți cei săraci” – to pne-

vmati (μακάριοι οί πτώωρεις τῷ πνεύματι). Nu „cu duhul”, ci în
sensul lor propriu: „Fericiți cei săraci [care sunt săraci] prin voința
lor liberă, căci acelora este împărăția cerurilor.” To pnevmati este a
treia declinare a substantivului, și arată mijloacele prin care se face
ceva. Nominativ, pnevma – „duhul”; genitiv, tou pnevmatos – „al
duhului”; dativ, pnevmati – „cu sau prin duh”. Cel de-al treilea caz
arată mijloacele prin care se face ceva.
Omilia a XI-a 235
tura se referă la sărăcia de bunăvoie și nu la smerita cu-

getare. Că sărmanii sunt binecuvântați, reiese limpede
ca lacrima din cuvintele Domnului nostru către tânărul
bogat: Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea
ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea,
vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21).
Simplu spus – nu fiți bogați. Sărăciți și urmați-Mi.
Rămâneți săraci. Dați averile voastre celor sărmani. Ve-
dem aici că Domnul încurajează sărăcia voluntară. Mai
important, când Evanghelia lui Luca notează Fericiri-
le, nici măcar nu menționează cuvântul „duh”. Spune
doar: Fericiţi voi cei săraci. Și mai important este faptul
că Sfântul Luca scrie despre săraci și la modul pozitiv
și la cel negativ. Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este
Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 6, 20). Aici avem aspec-
tul pozitiv. Câteva versete mai târziu găsim și aspectul
negativ: Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ
mângâierea voastră (Luca 6, 24). Trăiți luxos, aveți
case frumoase cu toate facilitățile, mașini și ambarcați-
uni scumpe, delicatese și altele asemenea. V-ați primit
mângâierea.
Vă aduceți aminte de pericopa bogatului și a lui La-
zăr? Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta (Luca 16, 25).
Nu contează că săracul Lazăr era sărac fără voia lui. El
nu se stătea la poarta bogatului pentru alt motiv decât
să-i dea ocazie acestuia de a face milostenie. El nu și-a
abandonat averea undeva și apoi s-a refugiat la ușa bo-
gatului pentru a fi lins de câinii lui. Săracul Lazăr s-a
dus acolo de nevoie, nu de plăcere. Cu toate acestea,
sărăcia lui, și a oricărui nevoiaș, capătă dimensiuni du-
hovnicești atunci când săracul nu cârtește împotriva lui
Dumnezeu și nu se plânge.
Sfântul Luca nu se oprește aici. El continuă în ver-

setul douăzeci și cinci: Vai vouă celor ce sunteţi sătui
acum, că veţi flămânzi (Luca 6, 25). Aici vorbește despre
cei cu pântecele plin, nu despre cei neprihăniți și cucer-
nici. Matei spune: Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează
de dreptate, că aceia se vor sătura (5, 6). Se referă aici
la cei sărăci de bunăvoie. În Luca, citim: Vai vouă ce-
lor ce sunteţi sătui acum (6, 25), care, cu siguranță, nu
înseamnă că sunt sătui de neprihănire sau cucernicie.
Acest lucru ar fi lipsit de sens. Textul este foarte clar. Vai
de bogații cărora nu le pasă de sărăcia altora.
În plus, vedem că apostolii erau foarte săraci când
umblau prin lume. Apostolul Pavel ne spune: Ca nişte
întristaţi, dar pururea bucurându-ne; ca nişte săraci, dar
pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au nimic, dar toate
le stăpânesc (2 Corinteni 6, 10). Noi avem totul, pentru
că-L avem Hristos, care ne plinește toate nevoile, deci
nu contează că nu avem nimic. Și din nou, trebuie să
accentuăm două puncte fundamentale regăsite mai sus.
În primul rând, și subliniez acest lucru, avem elementul
voluntar al sărăciei – aleg să fiu sărac, chiar dacă nu e
nevoie să fiu. Să fim atenți aici; nu sărăcesc din nebu-
nie sau prostie. Dacă îmi pierd banii pe jocuri de noroc
sau îi irosesc pe alcool la cârciumă, ăsta este un viciu.
În schimb, sunt sărac pentru Evanghelie și pentru Îm-
părăția lui Dumnezeu, nu din cauza patimilor mele. Eu
rămân sărman pentru Hristos.
Ideea este să alegi sărăcia de dragul lui Hristos, sără-
cia pentru Hristos Iisus, de dragul Împărăției lui Dum-
nezeu. Sărăcia involuntară, sărăcia forțată este ceva rău
și o povară foarte grea. Sărăcia de bunăvoie, motivată
de filosofie, dar nu pentru Hristos, este și ea fără noimă
Omilia a XI-a 237
sau scop. Numai sărăcia voluntară pentru Hristos are

valoare cu dimensiuni eterne. Sărăcia de bunăvoie pen-
tru Hristos are o mare dimensiune teologică și trebuie
să insistăm asupra acestui subiect.
Dimensiunea teologică se bazează pe următoarele
beneficii pentru creștin. Mai întâi eliberează aripile su-
fletului de sub povara materială a bogăției pentru zbo-
rul duhovnicesc. Părinții Bisericii au subliniat faptul că
influxul de sânge sau de cele materiale merge mână în
mână cu risipirea duhului. Cu alte cuvinte, sunt sume in-
vers proporționale. Cu cât încercați să faceți mai mulți
bani, cu atât mai puțină duhovnicie veți păstra. Potri-
vit cuvintelor Domnului, bogăția și duhovnicia nu sunt
compatibile. Omul bogat și omul duhovnicesc sunt atât
de incompatibili, încât cuvintele Domnului au uimit uce-
nicii atunci când a spus: Este mai ușor ca o cămilă să intre
prin ochiul unui ac decât să intre un bogat în Împărăția
lui Dumnezeu (Matei 19, 24; Marcu 10, 25; Luca 18, 25).
De altfel, în greaca veche cuvântul „cămilă” denu-
mea frânghiile groase, parâmele folosite pentru a lega
navele de doc. Interpreții folosesc ambele sensuri din
răspunsul dat nedumeririi ucenicilor. Domnul a spus:
Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă
la Dumnezeu. Căci la Dumnezeu toate sunt cu putin-
ţă (Matei 19, 27; Marcu 10, 27; Luca 18, 27). Unii bogați
vor intra în Împărăția lui Dumnezeu, ca și Avraam, dar
ei sunt puțini, foarte puțini. Șansele sunt periculos de
mici și numai bogatul care înțelege aceste realități ale
Evangheliei poate fi mântuit.
Al doilea beneficiu care izvorăște din dimensiunea
eternă, teologică a sărăciei spirituale de bunăvoie, este
că ea reprezintă un ghid de neprețuit și un însoțitor în
viața duhovnicească. Sfântul Pavel ne oferă o imagine

minunată a acestui lucru cu cele spuse în epistola că-
tre filipeni. Era în închisoare la Roma pe când le-a scris
filipenilor și nu putea să muncească ca să-și câștige
traiul. Înainte, el avusese meseria de a face corturi. Fi-
lipenii i-au trimis niște bani, iar el le-a scris: A înflorit
iarăşi purtarea voastră de grijă pentru mine, precum o şi
aveaţi, dar v-a lipsit prilejul. N-o spun ca şi cum aş duce
lipsă, fiindcă eu m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea
ce am... (Filipeni 4, 10-12). Este minunat să fii îndestulat
cu ceea ce ai, să fii independent în viață.
Ştiu să fiu şi smerit, ştiu să am şi de prisos; în orice
şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi flămând, şi în
belşug şi în lipsă (Filipeni 4, 12). Cu alte cuvinte, când am
multă mâncare, nu mănânc ca un lacom și când mi-e
foame, nu-L hulesc pe Dumnezeu. Am învățat lecția de
a avea de toate, de a fi bogat fără a fi atras și legat de
aceste lucruri. Dar pot să flămânzesc fără să mă îndo-
iesc de Dumnezeu, fără să-mi fac griji de ce mi se va în-
tâmpla, fără să mă întreb dacă Dumnezeu m-a uitat sau
dacă El a murit. Nu, spune Sfântul Pavel: Am de toate şi
am şi de prisos; m-am îndestulat (4, 18). Sfinte Pavele,
ești în închisoare! Ești închis de trei ani! Doi ani în Ce-
zareea și unul la Roma – cum adică ai de toate? Ce ai? El
spune că are de toate și are și de prisos. Sfântul Pavel nu
minte. Vedeți cum o persoană se poate disciplina, cum
se poate condiționa să fie mulțumită și recunoscătoare?
Cei mai mulți dintre dumneavoastră vă hrăniți copi-
ii cu ciocolată, înghețată, prăjituri, brânzeturi cremoase
și unt proaspăt zi de zi. Ce se va întâmpla dacă vine o
foamete? Trebuie să-i învățăm pe copii să postească și
se să obișnuiască, în ciuda progreselor tehnologice de
Omilia a XI-a 239
astăzi, să îndure suferințe ușoare, astfel încât să poată

supraviețui zilelor dificile, dacă se întâmplă să se abată
asupra lor. Dacă ei sunt instruiți astfel în vederea zile-
lor dificile din viața lor, vor spune, asemenea Sfântului
Pavel: În orice şi în toate m-am învăţat să fiu şi sătul şi
flămând, şi în belşug şi în lipsă.
Al treilea beneficiu ce reiese din dimensiunea teo-
logică a sărăciei de bunăvoie numai pentru Hristos este
faptul că el stabilește dependența de Hristos în fiecare
moment. Omul se învață să depindă de providența lui
Dumnezeu, eliminând astfel încrederea în sine și si-
guranța de sine. Ce arogant să spui: „Am destule. Nu
am nevoie de nimeni. Am frigiderul și conturile ban-
care pline”. O asemenea încredere și dependență de
sine reprezintă o formă de idolatrie. Nu vorbim despre
securitate socială și unele prevederi care sunt necesare
pentru a elimina sărăcia involuntară, astfel încât să nu
avem oameni săraci și lipsiți de toate cele. Vorbim des-
pre oamenii care se laudă: „Am de toate. Am acțiuni,
obligațiuni, polițe de asigurare și solduri mari în contu-
rile bancare. N-am de ce să mă tem”. Ce lucru groaznic
să-ți pui nădejdea în bucăți de hârtie. Creștinii trebuie
să învețe să depindă de Dumnezeu. Cel care este sărac în
mod voit nu are altă soluție decât să-și pună toată încre-
derea în Dumnezeu. Când se află într-o situație dificilă,
el spune: „Dumnezeu nu a murit. Se îngrijește de mine.
Mă ocrotește. Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi
(Psalmii 22, 1). Omul încrezător în valoarea sa netă spu-
ne: „Și dacă moare Dumnezeu? Și dacă Dumnezeu nu
există? Nu-mi pasă. Am bani”. Se bazează pe el însuși.
Al patrulea beneficiu al dimensiunii teologice a să-
răciei voite pentru Hristos este faptul că îl determină pe
credincios să-și pună nădejdea în bogăția cea cerească.

Nu nădăjduiesc în bogății pământești, ci rămân sărac și
astfel îmi transfer bogăția în ceruri.
Când renunț la bogăție pentru Hristos, o trimit în cer,
în timp ce bogatul vremurilor noastre nu mai transferă
nimic în ceruri. Aduceți-vă aminte de cuvintele Dom-
nului și veți vedea că acesta este înțelesul: Nu vă adunaţi
comori pe pământ (Matei 6, 19). El nu ne sugerează să
nu avem o bază economică, ceva economii pentru zile
negre. Dar nici nu ne spune să vânăm comori. Nu vă
adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le stri-
că şi unde furii le sapă şi le fură (Matei 6, 19). Hoții nu
intră în cer. Nu există rugină, nici molii, căci vistieria
cerului este în siguranță pentru totdeauna și chiar spo-
rește dobânda!
Banca cerului plătește o dobândă mare, profituri
mari – măcar de-am ști noi. Așa ne-a învățat Domnul
să facem, să ne împrietenim cu avuția neprihănirii. Fa-
ceți milostenie înainte de a părăsi viața aceasta, astfel
încât atunci când veți merge dincolo, acești prieteni vă
vor întâmpina cu bucurie (cf. Matei 6, 19). Așa îmi voi
primi capitalul cu dobândă. Voi avea bogății dincolo.
Sfântul Pavel le-a scris acelor creștini care își pierduse-
ră toate bunurile când proprietățile lor au fost confis-
cate de autoritățile prigonitoare, anti-creștine. Sfântul
Pavel spune: Iar răpirea averilor voastre aţi primit-o cu
bucurie, bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică
avere (Evrei 10, 34). Ce comportament ciudat. Cine se
bucură când își vede lucrurile confiscate sau furate? Iată
secretul: Bine ştiind că voi aveţi o mai bună şi statornică
avere. Știind asta, nu te întristezi. Vedeți cum sărăcia de
bunăvoie pentru Hristos aduce bucurie omului în cele
Omilia a XI-a 241
mai precare condiții? Nădejdea lui nu este în averile

sale, ci în Dumnezeul său.
Al cincilea beneficiu al sărăciei voluntare pentru
Hristos este faptul că face ca persoana credincioasă să fie
flexibilă și foarte receptivă la mărturisirea, misiunea și
martiriul creștin. Cel care arde de credință pentru Hris-
tos nu se gândește la situația financiară. El sacrifică totul
într-o clipită. Știți cât de greu poate fi acest lucru pentru
cineva care are nevoie de un venit mare, care a acumulat o
bogăție mare? Cum ar putea el să-L mărturisească dintr-o
dată pe Hristos? Vedem asta în fiecare zi, căci noi crești-
nii ne-am obișnuit să rămânem tăcuți, mai tăcuți decât
peștii, pentru că nu vrem să facem valuri. Nu vrem să su-
ferim repercusiuni grave în interesele noastre personale,
ceea ce înseamnă că abilitățile noastre producătoare de
venituri trebuie să sporească. Dar când nu ai nimic de
pierdut, nu ai de ce să te temi și poți suferi cu ușurință
martiriul. Cu adevărat, ești liber ca pasărea cerului. Ai o
mare flexibilitate atunci când alegi să nu ai avuții.
Al șaselea beneficiu al cultivării sărăciei volunta-
re pentru Hristos – și vă rog să fiți atenți la el – este că
sărăcia este cumva tăgăduirea recreerii și remodelării
unei lumi foarte vechi, o lume care va dispărea în forma
ei actuală. Nimic nu va mai rămâne când vom intra în
noua lume a Împărăției lui Dumnezeu, nimic: nici case-
le noastre, nici birourile de la serviciu, nici fermele sau
ambarcațiunile noastre, absolut nimic. Uitați-vă la ce
spune Apostolul: Şi aceasta v-o spun, fraţilor: Că vremea
s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie
ca şi cum n-ar avea. Şi cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar
plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei
ce cumpără, ca şi cum n-ar stăpâni (1 Corinteni 7, 29-30).
Putem folosi lucrurile din această lume. Folosim

casetofoanele, ceasul, autobuzul și electricitatea. Dar să
fim atenți. Să nu ne atașăm de ele. Le vom folosi doar,
deoarece chipul acestei lumi trece. Deci de ce mai tre-
buie să căutăm să muncim, să muncim, să muncim, să
cumpărăm, să construim, să investim? Pentru ce? În
primul rând, moartea este pe după colț. Chiar și în ab-
sența morții, tot ar trebui să mă întreb de ce mă strădu-
iesc atât. Ce voi câștiga? Doar o lume veche, o lume pe
sfârșite, o lume care va arde. Această lume va fi înlocu-
ită de o lume nouă cu un chip nou și o nouă dimensiu-
ne. Această lume va fi Împărăția lui Dumnezeu. Totul
vechi va fi reînnoit, totul. Acesta este motivul pentru
care omul care alege sărăcia de bunăvoie este o lucrare
teologică. El ține cont de toate aceste lucruri.
Ultimul beneficiu este și mai profund. Sărăcia vo-
luntară îi aseamănă pe credincioși cu Cel care a devenit
sărac în mod voit. Și cine a sărăcit în mod voit, dacă nu
Hristos, Dumnezeul nostru? Dumnezeu a sărăcit, pen-
tru că oamenii au sărăcit din cauza păcatului. Însă acum
omul – care încearcă să-L imite pe Dumnezeu sărăcit
prin întrupare – devine bogat. Să vedem cum formulea-
ză Sfântul Pavel acest lucru: Căci cunoaşteţi harul Dom-
nului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru voi
a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi (2 Corin-
teni 8, 9). Deci, omul devine imitatorul lui Dumnezeu.
Această dimensiune se deslușește în întreaga Evan-
ghelie. Așa au trăit toți sfinții. Ce sunt sfinții dacă nu
iconografia Evangheliei sau Evanghelia imaginilor în
mișcare, Evanghelia în acțiune? Aceasta este lucrarea
sfinților. Vă e greu să înțelegeți Evanghelia? Citiți viața
unui sfânt și veți vedea Evanghelia în acțiune. La fel ca
Omilia a XI-a 243
în trecut, când oamenii nu puteau citi și nu aveau acces

la cărți, cu mult înainte de presă, învățăturile dogma-
tice ale Bisericii noastre erau pe zidurile bisericilor în
icoane și fresce. Se pot găsi imne acatiste întregi pe pe-
reții unei biserici, de exemplu, și prin aceasta poporul a
putut să înțeleagă dogma ortodoxă. În mod similar, așa
cum icoanele au fost folosite pentru a învăța Evanghelia,
Evanghelia pusă în practică se vădește în viețile sfinților.
Sfântul Pavel ne oferă o prezentare minunată a ce-
lor două forme de sărăcie: involuntară, ca ceva rău care
trebuie să fie eradicat și voluntară, ca ceva bun care tre-
buie căutat – în esență teologia sărăciei, sărăcia pentru
Hristos. Poate doriți să cercetați aceste două capitole în
timpul citirii zilnice a Evangheliei (2 Corinteni 8-9). As-
tăzi, mai mult ca niciodată, trăim vremuri de huzur și se-
cularizare. Spiritul acestei epoci este: trăiește pentru azi,
important este momentul actual – mănâncă, bea, vese-
lește-te, fă bani și bucură-te cât poți. Viața este scurtă și
prost ești dacă nu profiți de orice ocazie să te îmbogățești.
Tocmai pentru că acest duh al confortului și al succesului
material îi captivează pe creștinii de azi, ei nu reușesc să
vadă valoarea sărăciei voite pentru Hristos. Înțeleg ei asta
sau doresc să-i vadă săraci numai pe clerici?
După cum știți, mulți dintre oamenii noștri prefe-
ră să aibă preoți foarte săraci. Ei nu vor ca preotul lor
să aibă avuții și, cu siguranță, nu vor să-l vadă cu mult
succes financiar. În clipa în care el își cumpără o mașină
scumpă, un apartament sau o casă de lux, vestea călă-
torește cu viteza luminii102. Poporul dorește ca preoții
102
Astăzi cleveteala/bârfa poate lua dimensiuni internaționale
datorită Internetului.
să fie săraci. Oamenii respectă și cinstesc preotul sărac.

Vedeți ce duplicitate? Mirenilor le place foarte mult să
aibă un preot sărac, dar ei înșiși nici nu vor să audă des-
pre sărăcia de voie pentru Hristos. Ei bine, e cam ridicol
că ne dorim ca preotul nostru să fie sărac – și poate că
ar fi lăudabil ca el să fie așa – dar de ce doar el? Avem
o evanghelie pentru preoți și o altă evanghelie pentru
mireni? Evanghelia este pentru toată lumea; Evanghelia
este aceeași pentru toți.
Nu aș exagera dacă v-aș spune că motivul pentru
care nu înțelegem astăzi Creștinismul este tocmai pen-
tru că nu reușim să înțelegem conceptul sărăciei voite
pentru Hristos. Nu exagerez. Repet, astăzi oamenii nu
înțeleg Creștinismul deoarece nu reușesc să-i vadă sen-
sul. Și pentru că nu-i văd sensul, nu înțeleg taina Întru-
pării. Li se pare ciudat. La fel de ciudat le este misterul
Crucii. Pentru ei, toate aceste lucruri rămân nu numai
mistere, ci mistere pecetluite. Din moment ce nu înțe-
leg taina Întrupării sau taina Crucii, ei ajung să-L nege,
Să-L respingă pe Hristos și Crucea Sa. Cauza respingerii
este lipsa de înțelegere a acestor taine de către creștinii
de huzur. Vorbim despre adevăruri veșnice aici. Și s-ar
putea să vă gândiți: Părinte Athanasie, să mă iertați, dar
ați putea ține pasul cu anii ‘80? Suntem aproape în anul
2000. Nu puteți fi puțin mai realist?
Prietenii mei, Evanghelia este întotdeauna contem-
porană. Evanghelia nu îmbătrânește. Nu există idei de-
modate în Evanghelie. Evanghelia este viața. Evanghe-
lia nu se ține după modă și fantezii. De aceea suferim
astăzi. Dacă contractăm vreo boală, vrem imediat să ne
facem bine. Trebuie să găsim cauza. Spunem cumva că
nu vrem să folosim penicilina, pentru că nu este foarte
Omilia a XI-a 245
modernă, pentru că a fost inventată cu multe decenii în

urmă? Medicamentul este medicament. Dacă vindecă
și face bine bolnavului, atunci vechimea lui este irele-
vantă. Nu vom mai bea apă doar pentru că este la fel de
veche precum creația? Apa nu se demodează, deoarece
potolește setea cum nimic altceva nu poate să o facă.
Deci, dacă apa nu se învechește, atunci nici apa vie,
Evanghelia nu se învechește.
În cele din urmă, standardul sărăciei de voie pentru
Hristos este chiar ceea ce ne spune Sfântul Pavel, ca să
nu ne alarmăm. Cea mai mare bogăție este combinația
dintre evlavie și îndestulare. Şi, în adevăr, evlavia este
mare câştig, dar atunci când ea se îndestulează cu ce are.
Pentru că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici
nu putem să scoatem ceva din ea afară; ci, având hrană
şi îmbrăcăminte, cu acestea vom fi îndestulaţi (1 Timotei
6, 6-8). Acest lucru se aplică tuturor creștinilor, clerici-
lor și mirenilor, și deși acesta este nivelul minim al jert-
fei noastre, este un punct bun de plecare pentru fiecare
creștin. Exact acest tip de sărăcie, combinat cu suferință
și fapte, a fost bogăția episcopului din Smirna, cel lăudat
de Hristos. În ciuda întregii bogății a orașului, acest epi-
scop a ales să fie foarte sărac. Smirna era bogată, dar epi-
scopul său a trăit în sărăcie de bunăvoie pentru Hristos.
Aceasta era averea lui. Aceasta să fie și averea noastră.
Omilia a XII-a 247
Omilia a XII-a
Apocalipsa 2, 9-12
Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi

hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt
iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Nu te teme de
cele ce ai să pătimeşti. Că iată diavolul va să arunce
dintre voi în temniţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea ne-
caz zece zile. Fii credincios până la moarte şi îţi voi
da cununa vieţii. Cine are urechi să audă ceea ce Du-
hul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte nu va fi vătămat
de moartea cea de-a doua. Iar îngerului Bisericii din
Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită
de amândouă părţile.
8 februarie 1981
Continuăm cu epistola Domnului nostru către epi-

scopul Smirnei. Vedem că Domnul laudă episcopul și
nu-i găsește vreun cusur și nu-i face vreo critică. Îi adu-
ce laudă pentru că este sărac, după măsura lumii, în ciu-
da bogăției acelui oraș, dar este bogat, după măsura lui
Dumnezeu. Anterior, am analizat cu atenție subiectul
sărăciei. Acum, împreună cu Domnul nostru, intrăm
într-un subiect nou.
Domnul exclamă: Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar
eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi
că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei. Mai întâi,
trebuie să acordăm atenție limbajului Domnului, un

limbaj pe care nu am îndrăzni să-l folosim în ziua de
azi. Dacă am folosi acest ton, am fi etichetați ca oameni
ai urii, cruzi, polemici, fanatici, insensibili și habotnici.
Din nefericire, acesta este duhul timpurilor noastre atât
de anti-dogmatice și manipulatoare de combinații și
amestecuri incompatibile. Acești „iubitori” ai tuturor
îi acuză și-i critică pe cei care folosesc limbajul Evan-
gheliilor atunci când grăiesc adevărul. Ei vor ca limbajul
nostru, limbajul Evangheliilor să fie mai dumnezeiesc
decât Dumnezeu, mai indulgent decât Dumnezeu și
mai politicos decât Dumnezeu. Trebuie să vă reamintim
că, ori de câte ori vorbim astfel, Dumnezeu este cel care
vorbește, nu noi. Acum, dacă Hristos-Cuvântul vorbeș-
te astfel și folosește acest limbaj, cine sunt eu să vorbesc
într-un ton diferit de cel al Domnului? Cine sunt? Tre-
buie să folosim același limbaj și același ton ca Domnul
nostru. El îi etichetează pe acești iudei din Smirna ca
fiind o sinagogă a satanei. Ei hulesc când se numesc iu-
dei pe ei înșiși.
Acum, să ne uităm mai îndeaproape la aceste lucruri.
Ce este această sinagogă a satanei? Este sinagoga acelor
iudei care nu au crezut în Hristos, evreii necredincioși.
Titlul de iudeu este un titlu de onoare. Domnul Însuși a
fost iudeu prin firea Sa umană; în dialogul Său cu sama-
rineanca El i-a spus că mântuirea avea să vină de la iudei.
Acesta este un titlu de cinste, care denumește nu doar
un evreu sau un israelitean, ci un descendent al tribu-
lui lui Iuda, tribul regal din care provine Hristos. Acesta
este motivul pentru care Hristos i-a spus smarinencei că
mântuirea va veni de la iudei. Aici însă, acest titlul devi-
ne lipsit de sens, deoarece iudeii nu au crezut în Hristos,
Omilia a XII-a 249
cel puțin nu majoritatea lor. Prin pierderea acestui loc

de cinste, ei au rămas doar descendenții trupești ai lui
Iuda. Iudeii adevărați, cei care i-au crezut pe profeți, au
crezut în Iisus Hristos. Au crezut în Hristos și au devenit
sinagoga cea adevărată, Biserica. Dar acei iudei care nu
au crezut în Hristos au rămas sinagoga evreilor. Ei nu au
reușit să înțeleagă adevăratul sens din mesajul profeților.
Având o înțelegere trupească, ei au dorit un Mesia care
să îi scalde în bogăție și să le acorde libertatea națională.
Dorințele lor aveau nevoie de un mesia trupesc.
Din păcate, acești iudei mențin această mentalitate
până în ziua de astăzi. Astfel, sinagoga iudeilor trupești,
care nu au aderat la Biserică, se află încă într-o stare de
așteptare a lui Mesia ca descendent al lui David, în mod
special ca lider național, ca domnitor nu numai al țării,
ci al tuturor națiunilor. Dar Hristos este adevăratul Me-
sia și adevăratul Mesia a venit deja, așa că așteptările lor
sunt în zadar. Dacă ne întoarcem la profeți, începând cu
Avraam, au trecut patru mii de ani. Să-l luăm pe Moi-
se, care a vorbit despre Mesia: cel ce nu l-ar fi crezut pe
acest mare profet ar fi fost nimicit și tăiat de la poporul
lui Dumnezeu. Asta a fost acum trei mii cinci sute de ani.
Este semnificativ că, până în secolul al III-lea î.Hr.,
am avut o succesiune de voci profetice. Din secolul al
III-lea î.Hr. până acum, au trecut 2300 de ani fără o sin-
gură voce profetică în partida evreiască. Unde le sunt
profeții care să ne pregătească pentru Mesia? Nu au
pe nimeni. De ce? Deoarece Mesia a venit deja! Acești
oameni nefericiți și-au dat seama că Mesia lor întârzie
foarte mult. Neavând nicio altă opțiune, ei au continuat
să interpreteze profețiile într-un mod diferit, așa cum
obișnuiseră să o facă deja. În secolul nostru, ei se gân-
desc că ar trebui să interpreteze ideea de Mesia nu ca pe

o singură persoană, ci ca pe o națiune. Cu alte cuvinte,
Mesia lor nu este o persoană, ci o etnie, un grup de oa-
meni care vor juca rolul Mesiei. Deci pentru ei Mesia
este poporul Israelului, care trebuie să preia frâiele în
propriile mâini pentru a-și asigura drepturile politice și
pentru a și le revendica de la națiunile care i-au trădat și
le-au negat drepturile până în prezent.
Vă rugăm să fiți atenți, deoarece aceste probleme
nu sunt doar importante, ci și contemporane. Ceea ce vă
spun vă va ajuta să interpretați o serie de detalii despre
evenimentele care se desfășoară astăzi sub ochii noștri.
De altfel, acestea nu sunt interpretările mele. Potrivit
propriilor lor publicații de aici, din Grecia, sinagoga în-
săși interpretează Mesia ca fiind statul Israel.
Majoritatea iudeilor nu au izbutit să creadă în Hris-
tos, ei devenind mai târziu simpli martori ai dezvoltării
națiunilor creștine, urmărind cum popoarele creștine
le-au preluat ținuturile, în timp ce ei păreau să rămână
sub un fel de blestem. Au devenit extrem de pizmătăreți
și răzbunători față de creștini. Domnul Însuși a profețit
acest lucru în pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32). Atitu-
dinea lor este una cu purtarea, mentalitatea fiului mai
mare. Atunci când propovăduim despre pilda fiului ri-
sipitor, ne aplecăm oarecum doar asupra fiului cel tânăr.
Poate că personajul său ne pare înduioșător și, pe bună
dreptate, așa și este. Părem mereu ocupați de lucrările
fiului risipitor care și-a venit în sine. Nu analizăm prea
des psihologia fiului mai mare care îi reprezintă pe iu-
dei. Acest fiu mai mare a devenit foarte gelos când l-a
văzut pe fiul cel tânăr bine primit, îmbrățișat și îndrep-
tățit de tată.
Omilia a XII-a 251
Fiul risipitor simbolizează neamurile care s-au dis-

tanțat de adevăratul Dumnezeu și au devenit captivi ai
păcatului și ai idolatriei. Dar planul lui Dumnezeu era
să cheme neamurile. Acum, amintiți-vă dovezile istorice
despre acest lucru: când Sfântul Pavel le-a vorbit evrei-
lor din Ierusalim, ei au ascultat cu atenție. Dar când au
auzit cuvântul „neamuri” ieșindu-i pe gură, au devenit
demonizați. Au luat pumni de țărână și au azvârlit-o că-
tre cer. Și-au sfâșiat hainele și au strigat către soldatul
roman: „Omoară-l. Dă-l pierzării. Curăță pământul de
el. Omoară-l pe acest apostat!” Au turbat de furie când
au auzit că Dumnezeu îl trimisese la neamuri.
Această pildă a Domnului, care ilustrează psiholo-
gia fiului mai mare față de fiul mai tânăr, continuă să se
desfășoare în istorie. Vedem asta în viețile apostolilor, și
mai ales în cea al Sfântului Pavel, atunci când încearcă să
predice, de exemplu, în sinagogile din Antiohia, Pisidia,
Tesalonic și Corint. Evreii i s-au opus oriunde a mers. Nu
i-au dat tihnă. Odată ajuns în Corint, a fost forțat să călă-
torească pe uscat înapoi spre Tesalia, apoi Siria, Antiohia
și, în cele din urmă, la Ierusalim. Călătoria la Ierusalim a
fost necesară pentru ca Sfântul Pavel să le dea creștinilor
săraci banii colectați pentru ei. El a descoperit că iudeii
complotau împotriva lui în Portul Kechreon; ei plănuiau
să navigheze cu el pentru a-l îneca în întunericul nopții.
Deci, în loc să călătorească cu barca, care ar fi fost mo-
dalitatea cea mai convenabilă, Sfântul Pavel și-a modifi-
cat planurile, mergând pe jos prin Macedonia grecească.
Odată ajuns în Troa, Pavel s-a îmbarcat pe o corabie și,
când a ajuns în Ierusalim, a fost arestat.
Vedeți gândirea iudeilor – cum l-au urmărit pe Sfântul
Pavel? Erau înrobiți de o pizmă ucigașă față de creștini.
Pe de o parte, ei sufereau de o frustrare prelungită căci

Mesia lor nu mai venea, iar pe de altă parte, erau geloși.
Se aflau într-o stare îngrozitoare. Acum o sută optzeci de
ani, au creat mișcarea sionistă103 pentru a face față acestei
frustrări. Aceasta nu este altceva decât o încercare de a-și
recupera drepturile și de a pedepsi națiunile în care s-au
umilit ca iudei ai risipirii (diasporei), astfel încât să se ri-
dice cu mândrie deasupra tuturor națiunilor și să le do-
mine. Aceasta este o realitate teribilă și ceva foarte puter-
nic. Este o putere foarte întunecată, cu multe tentacule,
care cuprinde întreaga lume cu singurul scop de a infiltra
și a supune națiunile de majoritate creștină.
Prietenii mei, acestea nu sunt mituri. Acesta nu este
antisemitism. Nu avem prejudecăți. Aceasta este știre
internațională104. În 1970, Națiunile Unite au adus feno-
menul Sionismului în prim plan. Organizația Națiuni-
lor Unite a expus această mișcare cu un an sau doi ani în
urmă și a dezvăluit ce lucru teribil este. De asemenea,
să nu uităm că hiliasmul – erezia Martorilor lui Iehova,
a Francmasoneriei și a Ecumenismului – este produsul
Sionismului pe cale să înșface întreaga lume prin aceas-
tă activitate rea. Ei au reușit să-i convingă pe creștini
să se revolte unii împotriva altora, împotriva credinței
lor și chiar împotriva propriei țări. Când o persoană de-
vine mason sau martor al lui Iehova, nu se întoarce el
împotriva credinței sale, împotriva țării sale, împotriva
103
Sionismul este o mișcare fondată de Teodor Herzl în 1896,
al cărei scop este întoarcerea evreilor la Sion, sinonimul evreiesc
pentru Ierusalim și Țara Israelului. Există multe informații despre
sioniști pe internet.
104
Agențiile de știri din Statele Unite nu raportează această
știre internațională.
Omilia a XII-a 253
drapelului său? De ce îl numesc Yahweh? Unde văd cu-

vântul Yahweh în Noul Testament? Yahweh sau Iehova,
cum spun ei, nu este scris nicăieri în Noul Testament.
Nu înțeleg că, în acest fel, ei deservesc interese străine
și necreștine?
În acest punct al Apocalipsei, sinagoga evreilor clo-
cotește în cea mai nestăvilită furie. Important aici este
că Domnul Însuși clasifică iudeii care acționează prin
intermediul acestor uneltiri105. El spune fără înconjur că
sunt o sinagogă a satanei. Nu cred că există o descri-
ere mai potrivită, mai clară și mai dezvăluitoare decât
cea dată de Domnul. Iar motivul descrierii revelatoare
este că acești oameni se infiltrează în sistemul politic,
în mașina politică a fiecărei națiuni, a fiecărei țări. Ei în-
cearcă să controleze economia națiunilor, piețele bursi-
ere, guvernul, presa și sistemele de comunicare în masă.
S-a dovedit deja că ei controlează mass-media. Cele mai
mari ziare din lume sunt în mâinile iudeilor și prezintă
știrile după „chipul și asemănarea lor”. Ei scriu exact așa
cum doresc și în funcție de interesele lor. Acesta este
modul în care domnesc peste națiuni.
Dar de ce îi descrie Domnul ca sinagogă a lui sata-
na? El face acest lucru - și este o descriere foarte revela-
toare (grăitoare) – pur și simplu pentru că forța motrice
din spatele acestei sinagogi a evreilor este satana. La un
moment dat, Domnul l-a numit satana pe Apostolul Pe-
tru doar pentru că satana se afla în spatele lui Petru.
Dacă cineva urmează pe satana, el devine una cu satana.
Deci când Domnul a spus: Mergi înapoia Mea, satano!
105
Comentariile Bătrânului pălesc în comparație cu cele ale
rabinilor antisioniști de pe web, vezi: www.jewsagainstzionism.org
(Matei 16, 23; Marcu 8, 33), El a specificat două poziții.

Prima este că, în spatele Apostolului Petru era diavo-
lul. Diavolul venise să-L ispitească pe Domnul din nou.
Prima dată venise să-L ispitească pe Domnul în pustiu.
Evanghelia Sfântului Luca spune că diavolul L-a părăsit
apoi pentru o vreme.
Acum, când spunem diavolul, ne referim la Luci-
fer – nu un drac simplu, nu un înger întunecat, ci sata-
na. Există un singur satana. Ceilalți sunt draci. Lucifer
este primul – Lucifer, conducătorul dracilor. Deci Lu-
cifer vine acum să-L ispitească pe Domnul prin Petru.
Bineînțeles, el nu a reușit, deoarece Apostolul Petru s-a
pocăit. Mai târziu, s-a lepădat de Hristos, dar s-a pocăit
din nou. Iuda, pe de altă parte, este omul cel jalnic care a
devenit victima diavolului. Deci prima poziție este des-
coperirea că în spatele Apostolului Petru este satana. A
doua poziție este că Apostolul Petru, la momentul re-
spectiv, a fost o unealtă a satanei.
Prin urmare, când Hristos îi numește pe iudei si-
nagogă a satanei, El arată că în spatele lor este energia/
lucrarea diavolului. Când devin slujitori ai diavolului, ei
devin una cu diavolul și se transformă în ființe satanice.
Sinagogă a lui satana este o descriere teribilă; este cu
adevărat înspăimântătoare, de vreme ce nu a fost rostită
de buze omenești, ci de buzele Domnului!
Al doilea Psalm106 dezvăluie aceste adevăruri. Acolo se
spune că națiunile se vor întoarce împotriva lui Dumnezeu
și împotriva lui Hristos. Toate aceste națiuni, care devin
slujitori ai sioniștilor, se întorc împotriva lui Dumnezeu
Pentru ce s-au întărâtat neamurile şi popoarele au cugetat

106
deşertăciuni? S-au ridicat împăraţii pământului şi căpeteniile s-au

adunat împreună împotriva Domnului şi a unsului Său (2, 1-2).
Omilia a XII-a 255
și împotriva Hristosului Său, adică Dumnezeu-Tatăl,

Dumnezeul Sfânt Treimic și Hristosul lui Dumnezeu, cu
alte cuvinte, Persoana divino-umană a lui Hristos. Când
națiunile se vor întoarce împotriva lui Dumnezeu și a
lui Hristos, Cel ce locuieşte în ceruri va râde de dânşii şi
Domnul îi va batjocori pe ei! (Psalmii 2, 4). Dumnezeu va
râde de dânșii și le va sfărâma moștenirea și neamurile cu
toiag de fier; ca pe vasul olarului le vei zdrobi! Este foarte
ușor să spargi o oală de lut cu un ciocan. Așa de ușor va
zdrobi Domnul aceste națiuni neascultătoare. El va râde
pe seama lor. Și este tragic să-L auzi pe Dumnezeu râzând
la nebunia acestor ființe vrednice de plâns. Ei își flexează
mușchii să lupte împotriva lui Dumnezeu, să-L blesteme
pe Dumnezeu, să-I spună că nu au nevoie de El și că El
nu există. Acum El va râde pe seama lor. El vede intrigile
drăcești ale iudeilor. Le vede așa cum sunt descrise în cel
mai profund psalm, Psalmul 2, care se referă la toate lu-
crurile discutate de noi.
Dar nu vă temeți de lucrurile pe care urmează să le
pătimiți, Domnul continuă să-l instruiască pe episcopul
de Smirna: Că iată diavolul va să arunce dintre voi în tem-
niţă, ca să fiţi ispitiţi, şi veţi avea necaz zece zile (2, 10).
Aici El se referă la un nou tip de necaz, diferit de
cel al sărăciei, când spune: văd suferința voastră, sărăcia
voastră și răbdarea voastră. Este un necaz nou, sub for-
ma prigoanei, care este prezis bisericii din Smirna. Este
demn de remarcat că această persecuție este pusă la cale
de diavol. Dar agenții săi imediați vor fi iudeii. Acest lu-
cru nu este surprinzător, deoarece aici sunt caracterizați
ca sinagogă a satanei sau, dacă preferați, o anti-sinago-
gă a lui Dumnezeu în conformitate cu Antihristul – an-
ti-sinagoga sau anti-biserica lui Dumnezeu.
Numărul figurat de zece zile evidențiază că această

prigoană va fi de o durată destul de scurtă. Acesta este
un număr figurat. Vă voi introduce treptat folosirea
numerelor figurative din Apocalipsă și din Scriptură în
general. În parabola fecioarelor, Hristos menționează
numărul acestora ca fiind zece: cinci nebune și cinci în-
țelepte. De ce zece? De ce cinci și cinci? Aceste numere
sunt figurative și sunt folosite astfel ca să nu ne apucăm
noi de jocuri mentale cu numere și procente.
L-au întrebat pe Hristos într-un anumit moment,
dacă puțini sunt cei ce mântuiesc. Domnul a răspuns:
Siliți-vă să intrați prin poarta cea strâmtă (Luca 13, 24).
El nu a spus că vor fi mântuiți mulți sau puțini. A spus
doar să se silească să intre prin poarta îngustă. Deci
atunci când spune în pilda celor zece fecioare, anume că
cele înțelepte intră, iar cele nebune nu sunt mântuite,
adică nu intră în Împărăția lui Dumnezeu, El folosește
numerele de cinci și cinci, astfel încât oamenii să nu în-
ceapă să folosească numere sau procente ale celor ce se
mântuiesc sau se pierd. Deci El folosește numărul zece
– zece fecioare – într-un mod figurat, ceea ce înseam-
nă că nu se pot construi teorii despre acest număr. Aici
spune zece zile, dar nu înseamnă că sunt zece zile reale.
Numărul zece este figurativ; el subliniază că durata ne-
cazului nu va fi foarte lungă.
Tot astfel, când El spune că Hristos va domni pe
pământ timp de o mie de ani, perioadă interpretată la
propriu de către hiliaști și un mare număr de protes-
tanți107, numărul o mie este figurat sau alegoric și in-
Unii non-ortodocși cred că Hristos se va întoarce și va trăi

107
pe pământ pentru o mie de ani după învierea morților.

Omilia a XII-a 257
dică o durată foarte lungă. Nu reprezintă exact o mie

de ani, ci indică timpul Bisericii, timpul Împărăției lui
Dumnezeu pe pământ așa cum spunem la începutul
Sfintei noastre Liturghii: „Binecuvântată este Împără-
ția ...”. Mai exact, cei o mie de ani reprezintă perioa-
da dintre Prima Venire a lui Hristos și a Doua Venire.
Aceasta este perioada celor o mie de ani. Acum, dacă
întrebați: „Când va veni Hristos pe pământ?” – nu știm.
O mie de ani – un număr figurat – este timpul dintre
cele două arătări ale lui Hristos. Zece zile sunt folosite
pentru biserica din Smirna, pentru că este ceva foarte
scurt, în timp ce o mie arată că ar fi un timp îndelungat,
de multe sute de ani. Cu adevărat, au trecut douăzeci
de veacuri de la Prima Venire.
Aș dori să înțelegeți perfect folosirea numerelor fi-
gurate, ca să nu fiți amăgiți de tele-evangeliștii și predi-
catorii sectari. În realitate, această persecuție a Bisericii
din Smirna a avut loc în 155 AD, iar Sfântul Policarp, epi-
scopul Smirnei, a fost martirizat în timpul ei. Desigur,
Sfântul Policarp nu a fost primul episcop al Smirnei,
dar această prigoană a avut loc în vremea lui. Din punct
de vedere istoric, în timpul scrierii Apocalipsei, Sfântul
Policarp era destul de înaintat în vârstă, ceea ce este în
concordanță cu faptul că era foarte bătrân când a fost
martirizat. Deci, dacă Apocalipsa a fost scrisă în anul 95
d.Hr. și mucenicia sa a avut loc în jurul anului 155 d.Hr.,
avem aici o perioadă de șaizeci de ani. Sfântul Policarp
a trăit mai mult de optzeci de ani, dacă mergem pe afir-
mația sa, atunci când i s-a cerut să se lepede de Hristos.
În acel moment, Policarp a spus: „L-am slujit pe Hristos
timp de optzeci și șase de ani și El nu m-a neîndreptățit
niciodată; cum aș putea să-L hulesc pe Regele meu, care
m-a mântuit?”108. Cum să înțelegem acești optzeci și șase

de ani? Fie că sunt anii slujbei sale de cleric, sau anii de
la nașterea lui din părinți creștini, rămânem cu ideea că
era un om în vârstă. În persoana lui se vădește realitatea
prigoanei. Execuția sa a avut loc la 23 februarie 155 AD.
Evidența martiriului său este cea mai veche martirolo-
gie înregistrată și păstrată până în prezent. Cert este că
această persecuție s-a petrecut potrivit descrierii date de
Domnul nostru în această epistolă.
Acum să vedem cum descrie biograful Sfântului
Policarp toate acestea. El scrie în martirologiul său: „În-
treaga mulțime de idolatri și evrei care trăiesc în zona
Smirnei, copleșiți de mânie mare, au strigat cu voce pu-
ternică, dorind ca Policarp să fie ars de viu. Toate acestea
au fost orchestrate și incitate de evrei”. Biografia conti-
nuă: „Focul a format un arc, precum pânzele umflate de
vânt ale unei corăbii, și a înconjurat corpul martirului ca
un zid ... Când păgânii nelegiuiți au văzut că trupul său
nu era mistuit de foc ... au aruncat un pumnal în el.”109
Așa că au fost nevoiți să-l ucidă cu sabia, iar sânge-
le lui a stins flăcările. Evreii au sfătuit idolatrii: „Să nu
îngăduiți creștinilor să-i ia trupul, pentru că ei pot crea
un nou Hristos”. Le-au cerut păgânilor să ardă cumva
trupul Sfântului Policarp. În acest moment, biograful
sfânt notează: „Este obiceiul evreilor să dorească să stea
în primul rând la asemenea lucrări cumplite.”110 Deci un
lucru este clar aici, prigoana este necazul constant al
Bisericii în această lume. Biserica prigonită dă dovada
108
Policarp, Martiriul, 9,3.
109
Martiriul lui Policarp, 15, 2; 16,1.
110
Ibid. 13,2.
Omilia a XII-a 259
limpede că este bine plăcută și îmbrățișată de Dumne-

zeu. Hristos Însuși mustră biserica ce ocolește prigoana,
care formează o alianță cu puterile lumești.
Vedem acest lucru foarte clar atunci când Hristos
laudă pe creștinii prigoniți. Și trebuie să înțelegem bine
acest lucru, pentru că într-o zi – mai devreme sau mai
târziu, nu știu, dar într-o bună zi – scena va fi pregăti-
tă pentru marea încercare împotriva Ortodoxiei. Acest
mare necaz este descris prin cele mai îngrozitoare chi-
puri și cele mai sumbre culori din Apocalipsă. Deci hai-
deți să ne pregătim; am putea fi următorii. Fii credincios
până la moarte și îți voi da cununa vieții. Cine are urechi
să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Cel ce biruieşte
nu va fi vătămat de moartea cea de-a doua. Aici avem
încheierea epistolei. Fii credincios până la moarte și îți
voi da cununa vieții.
Cu adevărat, prietenii mei, numai adevăratul uce-
nic al lui Hristos rămâne credincios până în momentul
final. Această afierosire lui Hristos trebuie să continue
până la momentul morții. Până la moarte înseamnă
până la sfârșitul vieții. Dacă viața sa se sfârșește prin
moarte naturală sau nu, el rămâne credincios lui Hris-
tos. Cel ce și-a trăit viața creștinește trebuie să fie cre-
dincios și atunci când viața i se cere, când este omorât
pentru jertfa și dragostea sa pentru Hristos sau, cu alte
cuvinte, când suferă o moarte violentă și prematură.
Asta vrea să spună Domnul când ne îndeamnă să fim
credincioși până la moarte. Sfântul Pavel scrie în epis-
tola sa către Evrei: În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi
împotrivit încă până la sânge (Evrei 12, 4). Da, prietenii
mei, nu am ajuns la acest nivel. Nu am ajuns la nivelul
de a ne vărsa sângele în lupta cu păcatul.
În martirologiu Sfântului Ioan de Monemvasia, care

a fost martirizat aici, la Larisa, și ale cărui sfinte moaște
sunt în biserica noastră, a celor Patruzeci de Mucenici,
citim următorul text succint: Sfântul Ioan era robul
unui turc bogat, care a încercat să-l forțeze să mănân-
ce carne în timpul postului Adormirii Maicii Domnului
din august. Nu i-a dat pâine, ci doar bucăți de carne. A
continuat zi de zi tot așa, dar Ioan nu s-a atins de car-
ne. Mama lui Ioan era, de asemenea, roabă în acea casă
și l-a rugat pe fiul ei: „Copilul meu, mănâncă. Du-te și
mănâncă”. „Nu”, a spus Ioan, precum cei Șapte Macabei
care au suferit moarte înfricoșată și dureroasă – înainte
de Hristos, în Vechiul Testament – numai pentru că au
refuzat să mănânce carne de porc.
Desigur, majoritatea oamenilor creștini din zilele
noastre ar spune: „Cât fanatism! Cât de îngust la minte
poate fi cineva!” Despre asta vorbește Sfântul Pavel: În
lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotrivit încă până la
sânge. Acest agă, acest oficial turc, l-a împuns pe Ioan
cu sabia lui. Sabia a ratat organele sale vitale, așa că a
murit de moarte lentă, sângerând timp de două zile. Vă
puteți închipui durerea? Putem spune cu adevărat că
Sfântul Ioan s-a luptat până la vărsarea sângelui. Acum,
cum rămâne cu noi? Fie ca Dumnezeu să ne ajute! Când
spunem nu păcatului astăzi, nimeni nu ne cere să ne
vărsăm sângele. Tocmai din acest motiv să încercăm cât
de mult putem să luptăm cu păcatul. Cu toate acestea,
adevărul este că cel care se luptă până în clipa morții
primește coroana vieții.
Sfântul Ioan Evanghelistul scrie acest lucru atât de
frumos: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului (Apocalip-
sa 12, 11). Biserica din Smirna a biruit pe diavolul, de-
Omilia a XII-a 261
oarece diavolul le pricinuise necazul. Slujitorii lui erau

evreii. Iudeii amăgitori, care au decis să lupte împotriva
Bisericii lui Hristos merită multe, multe lacrimi. Deci
creștinii Bisericii din Smirna au biruit pe satana prin
sângele Mielului și prin cuvântul mărturiei lor. Cunu-
na vieții este slava necreată. Coroana este întotdeauna
simbolul gloriei, simbolul victoriei. Smirna era renu-
mită pentru marile sale competiții sportive. La fel ca și
olimpienii, ei concurau pentru onoare și glorie, pentru
o simplă coroană. Deci de aici vine și imaginea. De ace-
ea, El vorbește despre o cunună – nu despre ramuri de
măslin sau frunze de dafin, ci despre cununa vieții, sau
despre coroana vieții veșnice – poate pentru că această
coroană a vieții veșnice este slava necreată în care tră-
iesc credincioșii. Acest lucru are loc și în viața vremel-
nică, dar nu este evident pentru majoritatea oamenilor.
Poate că iconografia noastră bizantină a împrumutat de
aici coroana luminată sau nimbul sfinților. Vedem în-
totdeauna o cunună de aur luminoasă în jurul capetelor
sfinților. Aceasta nu este altceva decât cununa slavei, a
luminii necreate.
Cel ce biruiește nu va fi vătămat de moartea cea
de-a doua. Aceste ultime propoziții, din încheierea celei
de-a doua epistole, sunt făgăduințele Domnului nostru.
Prima moarte este moartea obișnuită, moartea prin care
trebuie să trecem cu toții. Toți suntem supuși morții bi-
ologice sau separării sufletului de corp, moartea obiș-
nuită care ne va vizita pe toți. Toți sfinții au murit aceas-
tă primă moarte. A doua moarte este separarea veșnică
a sufletului de Dumnezeu, și nu numai a sufletului.
Această separare este adevărată până la învierea de obș-
te. După învierea morților, învierea trupului, întreaga
ființă umană – trup și suflet – va fi separată veșnic de

Dumnezeu. Aceasta este a doua moarte. Sfântul Ioan ne
prezintă această realitate în Apocalipsă. Cel ce va birui va
moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie
fiu. Iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi
ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli
şi a tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu
foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua (21, 7-8). Din
nou, a doua moarte este separarea veșnică a omului de
Dumnezeu într-o stare de chin veșnic.
Cuvântul Domnului este foarte clar: Dacă cineva va
păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac (Ioan
8, 51). Deci persoana care crede în Hristos și păzeș-
te poruncile Lui, nu va gusta niciodată moartea. Care
moarte? A doua moarte, căci toți cei care cred în Hristos
gustă prima moarte. Domnul explică acest lucru și mai
explicit: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce
M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci
s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Aceasta este
concluzia acestei mari epistole. Este plină de laude pen-
tru episcopul din Smirna, al cărui prim episcop fusese
Sfântul Vucol. Al doilea episcop a fost Sfântul Policarp,
martirizat în timpul plinirii prigoanei de zece zile, o pri-
goană relativ scurtă.
Acum ajungem la a treia epistolă a Domnului nos-
tru, către Biserica din Pergam. Iar îngerului Bisericii din
Pergam scrie-i: Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită de
amândouă părţile: Ştiu unde sălăşluieşti: unde este sca-
unul satanei; şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa
Mea, în zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios,
care a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Dar am îm-
potriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învă-
Omilia a XII-a 263
ţătura lui Balaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră

de poticneală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce din
cărnurile jertfite idolilor şi să se dea desfrânării. Astfel ai
şi tu pe unii care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţi-
lor. Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi
face cu ei război, cu sabia gurii Mele. Cine are urechi să
audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da
din mana cea ascunsă şi-i voi da lui o pietricică albă şi
pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie,
decât primitorul (2, 12-17).
Pergamul era situat la numai opt kilometri nord de
Smirna. Orașul era renumit nu numai pentru bogăția
materială, ci și pentru bogăția sa spirituală. În timpul
scrierii Apocalipsei, el era un centru important de ac-
tivități civile, comerciale și religioase. Pergamul a fost
orașul în care a fost inventat pergamentul de scris de
renume mondial. S-au scris numeroase articole pe acest
mediu de scris din piele prelucrată. Prin aceasta, Perga-
mul concura cu Egiptul, care deținea monopolul asupra
papirusului și putea să ceară ca plată oricât de mult voia
sau putea să refuze să-l vândă la un moment dat din mo-
tive de rivalitate. Aceasta a determinat invenția acestui
material de scris din piele, care deși extrem de costisitor,
era mult mai trainic decât papirusul.
Din fericire, multe cărți au fost scrise pe pergamen-
te și nu pe papirus, căci papirusul se deteriorează cu
timpul. Foarte puține cărți scrise pe papirus mai există
astăzi. Ca să desfășori papirusul de pe suluri, este nevoie
de multă muncă minuțioasă, pentru că el se sfărâmă cu
ușurință. Pergamentele aveau formatul și paginile ase-
mănătoare cărților noastre de astăzi. Multe manuscrise
vechi sunt frumos conservate pe aceste pergamente cre-
ate pentru prima dată în orașul Pergam. Acum, vă puteți

imagina ce bogăție materială și spirituală era disponi-
bilă în orașul Pergam pentru ca meșteșugul pergamen-
telor să fie creat și dezvoltat? Cea mai mare bibliotecă
din lume a fost biblioteca din Pergam, care concura cu
biblioteca din Alexandria.
Pergamul mai era cunoscut și ca centru intelectual,
al doilea după Efes. În Efes, era venerată zeița Artemis.
Ea era echivalentul Demetrei, a grecilor. În Pergam, ce-
tățenii i se închinau lui Zeus. Exista un altar enorm al
lui Zeus în vârful dealului din centrul orașului, la fel ca
Acropolele din Atena. Altarul lui Zeus era pe vârful aces-
tui deal de trei sute de metri, cel mai mare dintre toate
altarele din lumea de atunci. Pe timpul scrierii Apo-
calipsei, August, Cezarul Romei, era venerat deopotrivă
cu Zeus și ceilalți zei. Zeița Roma, orașul Roma, primise
o dimensiune dumnezeiască, de asemenea. Asclepiu era
zeul medicinii și foarte mulți oameni erau atrași de al-
tarul său pentru a găsi vindecări. Zeița Roma și cezarul
– de fapt, fiecare cezar care a domnit – erau venerați.
Deci acest oraș nu fusese năpădit doar de o idolatrie larg
răspândită, ci și de venerarea cezarului.
Am menționat în trecut de ce cezarul roman trebuia
venerat. Motivul era unul de unitate națională. Tocmai
de aceea, atunci când creștinii au refuzat să aducă jertfe
cezarului-dumnezeu, au fost acuzați de înaltă trădare.
Au fost declarați atei. În consecință, o crimă de trădare
era o infracțiune de gradul cel mai înalt. Acest lucru ne
ajută să înțelegem de ce lumea idolatriei s-a întors cu
atâta brutalitate împotriva creștinilor. Au existat și alte
motive, dar acesta a fost principalul motiv al persecuției
feroce împotriva creștinilor. În mijlocul acestui oraș in-
Omilia a XII-a 265
credibil de idolatru se afla cel mai mare altar de pe fața

pământului, altarul lui Zeus. Într-un centru unde Roma
și cezarul erau venerați, care cel mai probabil adăposti-
se sediul central al guvernatorului roman din întreaga
Asie Mică – în mijlocul acestui oraș – Biserica lui Hris-
tos începe să înmugurească, să crească și să avanseze.
Biserica din Pergam primește acum epistola Domnului.
Putem vedea împrejurările care au dus la dezvolta-
rea acestei Biserici. Acestea zice Cel ce are sabia ascuţită
de amândouă părţile este prima frază a epistolei. Fieca-
re epistolă are o introducere potrivită fiecărei Biserici.
Aici, linia de deschidere este preluată din vedenia intro-
ductivă a lui Hristos. Foarte potrivite sunt aici cuvintele
El are sabia cu două tăișuri, sabie care, conform vedeni-
ei Sfântului Ioan, iese din gura lui Hristos, arătând că El
este Cel care judecă. Sabia cu două tăișuri este simbolul
judecății și cuvântul lui Dumnezeu care va răsturna al-
tarul lui Zeus, va distruge idolul și va înființa Biserica
lui Hristos. Acesta este motivul plasării simbolului în
această epistolă. Dar sabia ascuțită a fost necesară și în
lupta cu diavolul. Sfântul Pavel a scris că Antihristul va
fi ucis de Domnul Iisus cu suflarea gurii Sale (2 Tesa-
loniceni 2, 8). Deci aici diavolul se află în spatele măș-
tii lui Zeus. Îndărătul fețelor diferitelor divinități, este
venerat, de fapt, diavolul. Diavolul trebuie răzbit, căci
Hristos a venit să-i slăbească lucrarea.
Omilia a XIII-a 267
Omilia a XIII-a
Apocalipsa 2, 12-13
Iar îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: Acestea

zice Cel ce are sabia ascuţită de amândouă părţile:
Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei; şi
ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în zi-
lele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care a
fost ucis la voi, unde locuieşte satana.
11 februarie 1981
Domnul știa prea bine atmosfera din biserica Per-

gamului. Nu era o atmosferă diferită de cea care iritase
duhul Sfântului Pavel în Atena. Apostolul s-a îndârjit
văzând orașul plin de idoli (cf. Faptele Apostolilor 17, 16).
Dar ce anume colcăia pe ascuns în Pergam? Domnul ara-
tă că orașul era domiciliul și tronul lui satana. Aceasta
este o mărturie revelatoare a Domnului nostru despre
idolatrie în orice formă a ei și în orice epocă. Dacă se în-
treabă cineva ce este idolatria, găsește răspunsul în Apo-
calipsă, chiar în această mărturie, care arată cu adevărat
că atunci când oamenii se închină idolilor, fie acum, fie
în trecut, știm exact cui se închină: lui satana. Cum ar
accepta persoana acest adevăr dacă i s-ar spune exact cui
i se închină? Nimeni nu poate defini precis ce înseam-
nă închinarea la idoli a unui om, cu excepția vocii din
cer. Vom vedea acum că această relație care există între
idolatrie și satana este cea mai directă relație, deoarece,

potrivit Domnului, satana este întronat în idolatrie.
Să cercetăm însăși natura idolatriei, dar mai întâi
trebuie să înlăturăm eroarea după care toate acestea
aparțin unui trecut îndepărtat, că idolatria nu există
astăzi sau că nu trebuie să ne îngrijorăm. Să nu uităm
cum Sfântul Ioan și-a încheiat epistola sa cea mai teo-
logică așa: Fiilor, păziţi-vă de idoli (1 Ioan 5, 21). Așadar,
chiar dacă am fi sporiți duhovnicește, trăind și înțele-
gând această teologie, să nu credem că este imposibil
să cădem în idolatrie. Fiilor săi, aflați într-o stare du-
hovnicească suficient de ridicată pentru a înțelege ni-
velul înalt al teologiei invocate la începutul Evangheliei
sale, Sfântul Ioan le spune: La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul
(Ioan 1, 1) precum și că Dumnezeu dragoste este, Dum-
nezeu este lumină, Cel pe care L-am auzit, L-am văzut
și așa mai departe. Și trebuie să înțelegeți, de asemenea,
că este posibil să alunecați, dar să vă și ridicați din ido-
latrie, fără să realizați că săvârșiți acestea.
Idolatria există și va exista întotdeauna, nu numai
în națiunile care nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos,
ci și în națiunile creștine. Astăzi întâlnim tot soiul de
idolatrie în țările creștine. De aceea este important să
analizăm însăși natura idolatriei și să arătăm legătura ei
cu satana. După cum știți, creația este proiecția (reflec-
tarea) în afară a lui Dumnezeu111 și, din punct de vedere
tehnic, este chip a lui Dumnezeu, ca ceva creat de Dum-
nezeu. Totuși, această creație nu este esența Sa, ci este o
energie a Sa, din afară. Aceasta este diferența dintre ceva
111
ἐξωτερική προβολή τοῦ Θεοῦ.
Omilia a XIII-a 269
născut și ceva creat. Iisus Hristos, Dumnezeu-Cuvân-

tul, este din esența Tatălui, iar acest lucru este exprimat
prin „născut” din Tatăl. Natura este lucrarea mâinilor
lui Dumnezeu. Esența naturii nu are nicio legătură cu
esența lui Dumnezeu. De aceea ea este descrisă a fi cre-
ație, ceva făcut de mâinile Persoanei care creează.
Când folosim termenul „idol” pentru a descrie na-
tura, înțelegem că este proiecția exterioară a lui Dum-
nezeu. Aici putem folosi un exemplu din optică (stu-
diată în fizică). Ce se întâmplă când plasăm un obiect
în fața unei oglinzi? Oglinda doar va reflecta „idolul”
obiectului, dar nu va duplica obiectul în sine. Când pun
un ceas în fața unei oglinzi, oglinda va reflecta un ceas –
nu este ceasul real, ci idolul ceasului. „Idol” este terme-
nul științific pentru această reflecție. Acest idol servește
pentru a-mi relata o parte din caracteristicile obiectu-
lui, dimensiunea și timpul, dacă este vorba despre un
ceas, dar toate aceste caracteristici nu însumează ceasul
în sine, ci doar idolul112 său.
O relație similară există între Dumnezeu și natu-
ră. Energiile lui Dumnezeu, cum ar fi înțelepciunea Lui,
infinitatea Lui, dumnezeirea Lui, puterea Lui și așa mai
departe, se reflectă în creația Lui. Aceste energii se re-
flectă în natură, natura funcționând ca o oglindă, iar
Dumnezeu ca obiect al acestei oglinzi. Dumnezeu, fiind
(cumva) în afara creației, se reflectă în această creație.
De exemplu, Dumnezeu este înțelept, de unde se subîn-
țelege că tot ceea ce creează El este după înțelepciunea
Lui. Deci eu văd înțelepciunea lui Dumnezeu în natură.
La bază, idol înseamnă „reprezentare (a ceva/a cuiva)”, deci

112
nu întotdeauna poate lua o conotație negativă.

Văd energiile lui Dumnezeu în natură. Văd, de

exemplu, că un gram de materie poate cuprinde o pu-
tere extraordinară. Materia dintr-o bombă atomică care
produce explozia este foarte mică, doar câteva grame,
dacă vorbim de substanța atomică nucleară. Ce putere
extraordinară în câteva grame! Acum vă întreb, ce fel de
putere se ascunde în univers? Dacă puterea universului
este de neconceput, atunci cum concepem puterea lui
Dumnezeu? Prin aceasta ajung să înțeleg atotputernicia
lui Dumnezeu reflectată în natură.
De asemenea, văd infinitatea lui Dumnezeu când
mă gândesc la dimensiunile universului – ce dimensi-
uni! Nici nu le putem pătrunde cu mintea! Mintea noas-
tră, ochiul nostru nu vor ajunge niciodată la aceste dis-
tanțe! Mintea noastră săracă este atât de limitată. Este
proiectată să funcționeze numai între zero și infinit, de
fapt peste zero și sub infinit, căci nici nu pot înțelege
aceste două extreme. Deci creierul meu poate înțelege
orice este mai mare decât zero și orice este mai puțin
decât infinitul. Dar mintea omenească nu cuprinde ide-
ea sau semnificația lui zero sau ideea sau sensul infi-
nitului. Prin urmare, universul ne pare infinit. Dar nu
este infinit, ci doar pare să fie așa minții noastre. Cel cu
adevărat infinit este Cel care a creat acest univers.
Aceste lucruri nu pot fi înfăptuite de nicio altă enti-
tate, cu excepția Celui care este numit Dumnezeu. Ast-
fel, dumnezeirea, infinitatea, atotînțelepciunea, atot-
puternicia și toate atributele și energiile lui Dumnezeu
care se referă la Persoana Lui, sunt reflectate în creația
Sa, precum un obiect se reflectă într-o oglindă. De ace-
ea, înțelepciunea din lumea naturală este idolul (repre-
zentarea) lui Dumnezeu. Atotputernicia care există în
Omilia a XIII-a 271
lume este idolul lui Dumnezeu. Când văd înțelepciu-

nea din frumusețea unei flori, nu pot spune că floarea
este Dumnezeu. Este ceva care reflectă înțelepciunea și
frumusețea lui Dumnezeu. Nu-L putem confunda pe
Dumnezeu cu natura, ceea ce, din nefericire, este ten-
dința mișcării New Age (Noua Eră).
Dar nici nu pot spune că Dumnezeu nu are nicio
relație cu natura; acesta este ateismul. Nu pot să-L
echivalez pe Dumnezeu cu natura, dar nici nu pot să-L
îndepărtez total de natura creată. Energiile și caracte-
risticile lui Dumnezeu se reflectă în creație pentru a ne
ridica pe noi, ființele umane raționale și sensibile, către
scopul superior al vieții noastre: o viață în Dumnezeu.
Să nu uităm că însuși design-ul (construcția/structura)
minții noastre nu este fără limite. Din păcate, mai sunt
unii aroganți care cred că, dacă astăzi nu înțelegem
ceva, dacă acest ceva este cuprins în limitele capacității
noastre, mâine o vom face. Dar dacă se află dincolo de
capacitatea noastră, atunci va scăpa întotdeauna înțe-
legerii noastre.
Când vine vorba de capacitatea intelectului uman,
chiar știința și filosofia sunt conștiente de limitele lor.
Este important ca și noi să ne cunoaștem limitele, ast-
fel încât să ne putem depăși aroganța intelectuală. Prin
urmare, ar trebui să folosesc capacitatea minții mele
pentru a vedea toate aceste energii ale lui Dumnezeu
reflectate în natură și să încep să urc ca pe o scară. Tre-
buie să descopăr obiectul care este reflectat și, mai pre-
cis, Persoana reflectată în natură, Persoana lui Dum-
nezeu. Acum, dacă omul Îl îndepărtează pe Dumnezeu
din spectrul său vizual și se limitează numai la natu-
ră, atunci omul începe să izoleze creatura [idolul] de
Creator. Se limitează la reflecție și egalează atributele

lui Dumnezeu, cum ar fi infinitatea, atotputernicia și
atotînțelepciunea, cu o oglindă. Este o situație asemă-
nătoare cu cea a unei pisici sau a unui câine care, pri-
vindu-se într-o oglindă, se întreabă ce-i cu pisica sau
câinele ce privește înapoi din oglindă. Ei echivalează
idolul cu obiectul și cred că există un alt animal în in-
teriorul oglinzii, nefiind vorba decât de un idol sau o
simplă reflecție.
Așa face agnosticul, care spune: „Ce înțeleaptă este
mama natură ... Uite ce lucruri frumoase creează ...”
Idolii din natură devin una cu Dumnezeu pentru acea
persoană. Omul nu se mai uită la Dumnezeu, ci la na-
tură, natura pe care o divinizează acum. În confuzia sa,
omul se închină caracteristicilor lui Dumnezeu reflec-
tate în natură, care nu sunt Dumnezeu, ci doar reflecția
Lui. Deci, din cauza acestei confuzii, omul a creat-o pe
zeița Atena pentru a se închina înțelepciunii. L-a creat
pe zeul Apolo ca să se închine artei și frumuseții. L-a
creat pe Zeus, în demersul său de a se închina puterii.
A creat-o pe zeița Demetra pentru a se închina mamei
naturii. Dar toate acestea sunt caracteristicile Dumne-
zeului Celui Unic. Evident, nu există niciun zeu Apolo,
Atena sau Demetra. Nu mă voi închina înțelepciunii.
Nu voi diviniza frumusețea. Nu voi diviniza pământul.
Voi încerca să caut dincolo de aceste reflecții ca să intru
în legătură cu ontologia lor, adevăratul Dumnezeu.
Poate că vă întrebați: De ce ne spui toate aceste lu-
cruri? Nu suntem idolatri. Suntem creștini. Aceste lu-
cruri sunt destul de simple. Și totuși, în această lume
au existat oameni foarte înțelepți care nu au putut să
facă diferența între Dumnezeu și creație. Același lucru
Omilia a XIII-a 273
continuă și astăzi. De exemplu, ce se întâmplă cu acei

oameni care intră în francmasonerie, deși sunt educați
și au diplome de facultăți? Cum ajung să creadă în ido-
latrie? Francmasoneria este o religie și, în mod special,
o religie a idolatriei misterelor antice. Ei recunosc acest
lucru în publicațiile lor. Cum poate o persoană educată
să fie atrasă de o credință care afirmă că soarele poate
fi marele arhitect al universului și, prin urmare, Dum-
nezeu? Cum poate confunda puterea soarelui, energia,
lumina și înțelepciunea din alcătuirea sa cu Dumnezeu
și crede că acesta este El?
Citeam deunăzi despre Origen, un scriitor prolific
al Bisericii Primare, care, deși a excelat în unele domenii
de teologie, a ajuns într-un moment foarte trist în viața
sa, când a scris că soarele, luna și stelele sunt ființe no-
etice, că au suflete113. Acum, dacă în filologia creștină,
în sfera creștină, avem acest fel de tragedie, putem înțe-
lege cu ușurință că această iluzie este frecventă în viața
oamenilor de zi cu zi, în ciuda luminii lui Hristos. Din
momentul în care mă lepăd de Hristos, încep automat
să alunec în idolatrie. Astăzi, sunt națiuni creștine care
L-au tăgăduit pe Hristos și au căzut automat în idolatrie
113
Tradiția după care soarele este (un fel de) Dumnezeu, vine
de la egipteni, trece prin Gnosticism (de care Origen nu era stră-
in), care dă Antichității o compilație numită Corpus Hermeticum,
atribuită unui personaj fictiv, Hermes Trismegistus; ea a devenit
extrem de populară în „Creștinismul” Renașterii, timp în care ma-
gia și hermetismul (sau Gnosticismul din vechime) au renăscut,
întemeind astfel și doctrina Masoneriei despre soare, de care s-a
zis mai sus, valabilă până astăzi, care doctrină (după cuvintele lui
Giordano Bruno), e mai veche și mai adevărată decât cea Biblică, a
fost „stricată” apoi de Creștinism.
atât în forma sa evidentă, cât și în forma subtilă, care

poate fi mai greu de recunoscut. Toate aceste lucruri
sunt rezumate de Sfântul Pavel, care arată situația lumii
antice și relația ei cu Dumnezeu. Din nefericire, aceste
lucruri sunt aplicabile și lumii noastre de astăzi.
Cunoașterea lui Dumnezeu a devenit evidentă oa-
menilor, spune Sfântul Pavel, deoarece Dumnezeu le-a
descoperit-o lor. El explică faptul că energiile Sale ne-
văzute, chiar energiile sale morale – dragostea și mila
Lui – sunt în mod vădit întipărite în univers (cf. Romani
1, 19-23). Și, după cum știm, nimic nu poate fi pierdut,
așa că universul pare să fie același chiar și după cădere.
Nimic nu se pierde pur și simplu, pentru că pronia lui
Dumnezeu este întotdeauna activă, iar dragostea Lui
Dumnezeu este mereu amestecată cu înțelepciunea.
Pronia lui Dumnezeu constă în puterea, dragostea și în-
țelepciunea Lui. Deoarece puterea Sa veșnică, dumne-
zeirea Lui și chiar calitățile Sale nevăzute pot fi văzute
foarte clar încă de la facerea lumii, Sfântul Pavel spune
că este de așteptat ca ele să fie și sunt percepute prin
creațiile Sale114.
Cu toate acestea, făptura a fost venerată în locul
Creatorului. Sfântul Pavel spune că oamenii, din mo-
ment ce aveau această cunoaștere a lui Dumnezeu, dar
nu L-au proslăvit ca Dumnezeu și nici nu I-au mulțu-
mit, s-au rătăcit în gândurile și în inimile lor nesăbui-
te. Inimile lor nebunești s-au întunecat. Declarându-se
înțelepți, au devenit nebuni. Au dat slava Dumnezeului
114
„Pentru că cele nevăzute ale lui de la zidirea lumii, din făp-
turi socotindu-se, se văd, si veşnică puterea lui şi Dumnezeirea, ca
să fie ei fără de răspuns” (Romani 1, 20).
Omilia a XIII-a 275
nestricăcios pe imagini stricăcioase precum omul, pă-

sările, animalele cu patru picioare și târâtoarele. Deci,
ajungând la concluzia că Dumnezeu poate fi un om, sau
o pasăre, sau un șarpe, sau o vacă, au creat statuile și
imaginile corespunzătoare, dezvăluind astfel profunzi-
mea nebuniei omului întunecat.
Idolatria este starea în care un om își limitează ori-
zontul duhovnicesc la creație, fără să se extindă dincolo
de cele văzute pentru a fi înălțat către Dumnezeu. Se
știe că oamenii au divinizat stelele, puterile cerești, ape-
le precum Nilul sau oceanele în persoana lui Poseidon.
Se pare că până și astăzi ne închinăm mării. Aici, în Gre-
cia, când marea este agitată, lumea spune că Poseidon
o stârnește cu tridentul său. Desigur, acestea sunt niște
simple zicale. Nu că oamenii s-ar închina statuii lui Po-
seidon, dar ajung să creadă în puterea mării sau puterea
creației naturale. În cele din urmă, ei ajung să creadă
în puterea propriului lor intelect, puterea lor interioară,
încrederea în sine, idolatrizându-se, divinizându-se pe
ei înșiși, sau închinându-se propriului eu. Aceasta este
dilema tragică a omului jalnic din ziua de azi.
Pe lângă aceste lucruri create sau naturale ale lu-
mii, idolii mai pot fi și lucrurile făcute de om, precum
bogăția, arta, arhitectura, tehnologia, știința sau stilul
de viață luxos.
Unele dintre mințile supra-optimiste și filosofice
ale secolului trecut au spus că nu ar trebui să ne îngrijo-
răm de nimic, pentru că știința va rezolva toate proble-
mele societății. Trăiască știința! Nu mai avem nevoie de
Dumnezeu. Dumnezeu este mort. Trăiască tehnologia
și știința! Acum decideți dacă știința și tehnologia au
rezolvat toate problemele noastre sau dacă le complică
și le multiplică în schimb. Nu cred că mai trebuie să co-

mentăm acest lucru. Uitați-vă în jur. Găsiți o farmacie
și o clinică de psihoterapie la fiecare colț de stradă.
Noi trăim acum în coșmarul supra-optimiștilor, al
celor care au promis: „Dați-ne o sută de ani și veți vedea
cum va evolua această lume”. Noi vedem roadele știin-
ței și ale tehnologiei și vom vedea mult mai multe dacă
reușim să evităm cel de-Al treilea război mondial în se-
colul douăzeci și unu. În ciuda progresului științific, noi
boli incurabile, grupuri teroriste organizate și ucigași în
masă răzleți au făcut mult rău în întreaga lume.
În general, am ajuns să idolatrizăm facilitățile avan-
sate științific, care nu sunt rele în sine, atâta vreme cât
nu ne idolatrizăm stilul de viață, nu ne izolăm de Dum-
nezeu și nu Îl înlocuim pe adevăratul Dumnezeu cu
idolii din zilele noastre115. Este cunoscut faptul că ade-
văratul Dumnezeu întotdeauna va distruge și va răstur-
na toți idolii. Dar am putea să extindem aici ideea mai
departe, pentru că vorbim despre idoli. Mai trebuie să
spunem că și casa noastră poate deveni un idol, laolaltă
„…nu sunt rele în sine, atâta vreme cât…”, iar câtă vreme se
115
fac idoli, am putea adăuga (urmând tradiției biblice și patristice),

devin rele în sine, nu mai au nici un rost să existe în condiția în
care se află, sunt cu totul inutile, exclusiv pentru foloase materi-
ale sau comoditate. Dacă unii călugări, cel puţin cei cunoscuți cu
viață sfântă, a eliminat chiar și cele mai de trebuință lucruri din
viața lor, fără de care noi nu am concepe viața, tocmai de teamă să
nu le idolatrizeze și să ajungă egoiști, de creștinii cei din lume ce
am putea zice? De exemplu: poate un obiect de lux să nu fie rău în
sine? Devine rău de îndată ce e folosit, și bun, de îndată ce e lepădat
sau transformat spre folosul altora (dacă mai e posibil). Urmare o
dă imediat părintele. Despre distrugerea idolilor vorbește părintele
ceva mai încolo.
Omilia a XIII-a 277
cu copiii noștri și rudele noastre. Și, sincer vorbind, nu

este scopul și centrul vieții noastre să avem o familie fe-
ricită, o casă frumoasă, fericită – familia ideală?
Acum, să nu ne culcăm pe o ureche doar pentru că
frecventăm biserica în fiecare duminică cu familia sau
că ne spovedim și că ne împărtășim din când în când
cu Sfânta Euharistie. Idolatria este în măduva oaselor
noastre. Credem în carierele noastre. Credem în casa
noastră. Credem în copiii noștri. Idolatrizăm aceste lu-
cruri, de aceea suntem distruși dacă le pierdem. Dacă
eliminăm obiectul de închinare din ochii închinătoru-
lui, atunci vedem răspunsul său imediat.
Dacă ne-ar dispărea casa și copiii noștri dinaintea
ochilor, am fi distruși. Nu ne referim la durerea natura-
lă, la șocul natural pe care îl simțim cu toții. Aceasta este
natura umană. Când pierd un iubit, un membru al fa-
miliei mele sau dacă îmi pierd casa, este normal să simt
durerea. Nu o să râd. Cu toate acestea, dacă nu pot face
față situației, dacă mă gândesc la sinucidere, dacă vreau
să sar de pe un pod, înseamnă că lucrurile sau persoane-
le pe care le-am pierdut erau idolii mei și m-am închinat
lor fără să-mi dau seama. Deci, după cum puteți vedea,
idolatria poate intra cu ușurință în viețile noastre. Din
aceasta puteți înțelege abisul idolatriei în viețile oame-
nilor din jurul nostru și în viața noastră. Și ne referim în
mod special la creștinii din vremurile noastre.
Acum să examinăm ce se ascunde în spatele aces-
tei stări de idolatrie. De exemplu, când spun că sunt un
închinător al soarelui, cine se află în spatele lunii și al
stelelor și ghidează viețile oamenilor astăzi? Ce este în
spatele unui stil de viață luxos sau al carierei mele sau al
bogăției, al tehnologiei sau al artei? Cine se ascunde în
spatele tuturor acestora? Să vedem cum caracterizează

Domnul această condiție: tronul lui satana, locul sata-
nei. Dar cum este posibil ca satana să-și instaleze tronul
în spatele lucrurilor care reflectă calitățile lui Dumne-
zeu? Satana se întronează în umbra acestor lucruri; aco-
lo locuiește. Acest lucru este specificat în epistola către
episcopul de Pergam. Satana a fost întronat într-o statu-
etă imensă a lui Zeus, în altar, într-un templu magnific.
Pergamul era socotit orașul cu cei mai mulți idoli
din Asia Mică și era bine cunoscut pentru mulțimea de
altare. Domnul spune că altarul de pe dealul de trei sute
de metri din limitele orașului era tronul lui satana. Iată
explicația. Satana, Lucifer, cel care aduce lumina dimi-
neții, era un înger de lumină, dar a căzut din cauza mân-
driei. El a căzut din ceruri, așa cum spune rugăciunea de
exorcizare. Și-a pierdut calitatea de luminător și a căzut
în creația văzută. El a fost condamnat preliminar aici
în această lume creată, fiind izgonit din sfera cerească.
Toate duhurile rele au fost izgonite din cauza mândriei
lor. Și-au pierdut lumina dată lor de Dumnezeu, nu în-
țelegem cum, din păcate. Nu avem detalii despre asta.
Știm însă că îngerii nu sunt lumină ei înșiși. Ei nu sunt
surse de lumină, ci primesc lumina lor de la sursă, din
slava dumnezeiască, pentru că Dumnezeu este Lumină.
Acum, diavolul a pierdut această lumină a lui Dumne-
zeu și a fost izolat de slava dumnezeiască. Slava dumne-
zeiască este lumina necreată, lumina Schimbării la Față
de pe Muntele Tabor.
După ce și-a pierdut lumina, diavolul a rămas întu-
necat. S-ar putea să vă întrebați cum se poate ca el să se
preschimbe uneori și să se arate ca înger de lumină. Ei
bine, această lumină drăcească nu este lumina necrea-
Omilia a XIII-a 279
tă a lui Dumnezeu, ci lumina creată, lumina pe care o

obținem de la soare sau de la un bec. Poate vă întrebați
cum poate diavolul să aibă acces la această lumină cre-
ată. Cum se învăluiește cu ea? Cum poate lua înfățișări
diferite? Toate acestea sunt taine ale lumii spirituale pe
care nu le putem înțelege. Cert este faptul că lumina
diavolului este creată și că, prin ea, el înșală oamenii.
Părinții noștri duhovnicești, asceții Bisericii au darul de
a discerne. Sfântul Pavel spune că unul dintre darurile
Duhului Sfânt este discernământul sau dreapta soco-
teală. Sfântul Ioan scrie despre cercarea duhurilor, pen-
tru a vedea dacă sunt de la Dumnezeu. Când diavolul
apare ca lumină, trebuie să mă întreb: Este el un înger?
Este aceasta lumină necreată și arătarea unui înger sau
este diavolul cu energia creată? Dacă nu am experiență
sau discernământ, voi fi înșelat. Cu toate acestea, asce-
tul îmbunătățit, care are Duhul lui Dumnezeu și darul
dreptei socoteli, unul dintre cele mai înalte daruri, va
deosebi prezența energiei drăcești.
Din momentul în care diavolul a căzut, el a fost
condamnat preliminar în această lume văzută. Căderea
și condamnarea lui se vădesc în mod clar în versetele
despre îndrăciții din ținutul Gadarenilor, unde dracii I
se roagă Domnului să nu-i trimită în iad, ci să le îngă-
duie să rămână în această lume. Demonii știu că sunt
vinovați, iar pedeapsa lor finală va fi iadul, care a fost
creat pentru ei. Deci ei pledează să rămână aici, în lu-
mea creată, și cer să intre în porci pentru a continua să
trăiască în lumea materială. De aceea ei Îl întreabă pe
Domnul: Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chi-
nuieşti? (Matei 8, 29). Din aceasta înțelegem că dracii
știu că destinația lor finală este iadul și că acum ei sunt
în închisoare. Sunt legați aici pe pământ. Vom discuta

această robie și slobozirea diavolului în detaliu în viitor.
Mândria a fost motivul care a dus la căderea lui Luci-
fer și a îngerilor, rezultând în transformarea lor în draci.
Amintiți-vă acest lucru, deoarece este cheia întregii
noastre discuții pe această temă. Când oamenii Îl pierd
pe Dumnezeu, ei încep automat să se închine naturii.
Cum îl pierd pe Dumnezeu? Știm că Adam era în comu-
niune cu Dumnezeu în Rai, aceeași comuniune pe care
o vom avea cu Dumnezeu în Împărăția Sa, o comuniu-
ne de nedescris. Nu înțelegem exact cum. Versetele: Iar
când au auzit glasul Domnului Dumnezeu, Care umbla
prin Rai, în răcoarea serii, s-au ascuns Adam şi femeia lui
de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii raiului (Fa-
cerea 3, 8) reflectă vizitarea frecventă a lui Dumnezeu.
Însă nu putem concepe exact cum vom fi în comuniu-
ne deplină cu Dumnezeu în Împărăția Lui. Din păcate,
această comuniune a fost treptat pierdută. Protopărinții
noștri au avut această comuniune în Rai și, chiar după
cădere, ei nu L-au pierdut pe Dumnezeu datorită acelei
experiențe extraordinare a vieții în Rai. Deși copiii lor au
păcătuit – precum uciderea lui Abel de Cain – nici ei nu
L-au pierdut pe Dumnezeu în totalitate, datorită tradiției
părinților lor. Ei au început să-L piardă (ceva mai mult)
pe Dumnezeu după a treia generație. Cain nu L-a uitat
complet pe Dumnezeu, pentru că vorbea cu El. Și Abel a
vorbit cu Dumnezeu și I-a oferit jertfe și așa mai departe.
Dar odată cu propășirea generațiilor, cunoașterea
lui Dumnezeu a devenit din ce în ce mai nedeslușită
și cețoasă. Cauza întunecării acestei cunoașteri a lui
Dumnezeu nu este altceva decât păcatul, negura grea
care acoperă orizontul unde am putea vedea Fața sau
Omilia a XIII-a 281
Persoana lui Dumnezeu. Dar când omul Îl pierde pe

Dumnezeu și începe să ia aminte la natură, ignorând
faptul că natura reflectă pur și simplu atributele Creato-
rului, atunci omul începe să se închine ființelor create.
Diavolul incurabil de mândru, condamnat în prealabil
la această lume vremelnică, se grăbește să se întroneze
într-un copac, sau într-un râu, sau într-un munte, sau
într-o piatră atunci când vede că omul e gata să se în-
chine acestor obiecte. În acest fel, un om închinător la
obiecte se închină diavolului.
Pentru diavol, mândria este incurabilă, iar el și-o
satisface ascunzându-se și încoronându-se în obiecte
naturale, adorate de oamenii care L-au pierdut pe ade-
văratul lor Dumnezeu. Acești bieți oameni încep să se
închine reflecției calităților lui Dumnezeu în natură și,
fără să realizeze, devin idolatri și se închină diavolului.
Cu toate acestea, idolatria nu este numai închinarea la
un anumit obiect, cum ar fi un copac, un munte sau o
statuie. Poate fi închinarea la tehnologie, știință, bogă-
ție și bani. Toate acestea pot deveni idoli la care se închi-
nă oamenii, iar ticălosul diavolul se cuibărește în toate
aceste lucruri.
Multe altele pot servi drept elemente ale idolatriei.
Reproducerea sexuală, de exemplu, este ceva planificat
de Dumnezeu. Dumnezeu a proiectat-o, iar acest plan
al lui Dumnezeu este plasat în contextul a două elemen-
te, elementul plăcerii și elementul scopului. Acesta este
planul lui Dumnezeu, și chiar dacă este un plan secun-
dar, adoptat după cădere, este totuși planul lui Dum-
nezeu. Acum chiar din momentul în care omul separă
aceste două elemente, de plăcere și de scop, și se con-
centrează asupra plăcerii – dar își schimbă scopul, care
este nașterea de prunci – atunci el se închină tocmai

lucrurilor pe care Dumnezeu nu le dorește. Se închină
plăcerii și-i dă șansă ticălosului, spurcatului diavol să se
strecoare și să se afunde în chip „potrivit” chiar în ele!
Astfel, desfrânații practică idolatria, deoarece curvia
este separarea scopului de plăcere. Dacă separați aces-
te două elemente, sunteți implicați în idolatrie. Acum
puteți spune: Dar asta înseamnă că toți suntem idolatri!
Da, asta tot încerc să vă spun! Suntem idolatri! Dacă
doriți, îl putem reaminti pe Sfântul Pavel, care a expli-
cat pas cu pas multe forme de imoralitate. Nu ştiţi, oare,
că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu
vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici
adulterii, nici malahienii116, nici sodomiţii (1 Corinteni
6, 9). Oricine practică aceste forme de imoralitate va
avea interdicție la Împărăția lui Dumnezeu.
Primele două păcate menționate sunt conform na-
turii, dar împotriva legii lui Dumnezeu. Cu toate aces-
tea, când Sfântul Pavel menționează curvia, imediat
după ea include și idolatria. Nu vă amăgiţi: Nici desfrâ-
naţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici mala-
hienii, nici sodomiţii (1 Corinteni 6, 9). De ce sfântul lui
Dumnezeu, Apostolul Pavel, strecoară idolatria între
curvie și adulter? Foarte simplu. Aceasta se datorează
faptului că cele două patimi constituie idolatrie, iar dia-
volul este venerat indirect prin ele.
μαλακοί, la bază înseamnă moale, slab, bolnăvicios, efemi-

116
nat, fără control etc. În context, cei care întrețin relații cu persoane
de același sex. De observat legătura, foarte logică, între cele două
direcții ale termenului, de la rădăcină la evoluție. Pare că explică
totul (n. red.).
Omilia a XIII-a 283
Găsim acest lucru și în primul capitol din Romani,

unde citim că oamenii căzuseră în aceste patimi. Există
multe nivele de idolatrie, așa că Dumnezeu le-a îngădu-
it lor să cadă chiar mai adânc, în cea mai crudă formă
de idolatrie, ca mijloc de pedeapsă. De fapt, unul dintre
Părinții Bisericii arată cu exactitate că sperma oferită în
curvie devine o ofrandă pentru diavol. Din acest motiv,
Domnul menționează în mod explicit centrul idolatriei,
orașul Pergam și, în special, marele templu al lui Zeus,
aflat în centru și cu vedere spre oraș, numindu-l tronul
lui satana.
Faptul că demonii locuiesc în lumea văzută și îi afec-
tează pe oameni în mod negativ atunci când oamenii se
atașează de creații, devine evident în rugăciunile Biseri-
cii noastre – mai ales în rugăciunile de exorcizare citite
chiar înainte de Taina Botezului. Cu aceste rugăciuni,
preotul scoate și izgonește diavolul care se află în apă.
Am menționat anterior că diavolul a fost condam-
nat preliminar și, de atunci, el rătăcește prin natură. E
un rătăcitor. Când oamenii ancorați la aceste adevăruri
merg în pustie, ei aud sunete ciudate, voci sau râsete
venind dinspre munți. Nu este nimeni acolo, dar se aud
strigăte, sunete stranii, misterioase. Dracii se ascund în
spatele tuturor acestor lucruri. Le place să-i ispitească
și să-i deranjeze pe oameni. Se distrează pe cheltuiala
oamenilor și întotdeauna aduc răul.
Acesta este motivul pentru care preotul suflă în
chipul crucii asupra persoanei care urmează să fie bo-
tezată. Preotul se întoarce spre apus cu fața către cel ce
va fi botezat, deoarece această ființă umană nu a văzut
încă lumina lui Hristos. Apoi preotul suflă în chipul
crucii pentru a izgoni pe diavolul. După aceasta, el în-
toarce candidatul la Creștinism spre răsărit și îl duce să

fie botezat în cristelniță.
După cum puteți vedea, tot ceea ce am vorbit în
această întâlnire este susținut de practica Bisericii și
este încorporat în viața liturgică a Bisericii. Și altceva
– adesea citim în viețile sfinților despre niște fenome-
ne ciudate, lucruri care par de-a dreptul mistice creș-
tinilor contemporani. Dar, de multe ori, atunci când
sfinții au zdrobit statui ale diferiților idoli din timpul
idolatriei – așa cum citim în viața Sfântului Gheorghe
și a altor sfinți – au ieșit din aceste statui: strigăte, blas-
femii, țipete, proteste, hule și tot felul de voci intimi-
dante. Aceasta arată că dracii protestau și erau mâniați
că sfinții le distrugeau cuiburile, idolii și altarele în care
poporul îi venerase117.
Înainte de a încheia convorbirea noastră, vom mai
adăuga și un argument biblic pentru aceasta, pentru a
arăta că aceste cazuri nu sunt imaginare, ci reale. La un
moment dat, evreii, împotriva voinței lui Dumnezeu, au
pornit război împotriva filistenilor care îi agresau. Cu
toate acestea, pentru a pedepsi neascultarea evreilor,
Dumnezeu a îngăduit Chivotului Legii să cadă în mâini-
le dușmanului. Filistenii au sărbătorit marea izbândă cu
multă bucurie și fast și au dus prețioasa comoară a evre-
ilor în templul dumnezeului lor, Dagon, punând-o la pi-
117
Dacă „idolii neamurilor sunt draci”, cum cânta și psalmis-
tul, care, mai cântă el, „urechi au, și nu aud, ochii au și nu văd” etc
ne putem lesne închipui ce putere au acum când au depășit faza
„copilăriei” omenirii, și pot auzi, grăi, vedea și celelalte, în chip ma-
gic/tehnic (a se citi: drăcesc), prin noile „chipuri cioplite” realizate
pe linii de producție uriașe, în care muncesc, ca oarecând nenumă-
rați sclavi.
Omilia a XIII-a 285
cioarele statuii sale ca ofrandă (cf. Regi 1, 5). Dis-de-di-

mineață, în ziua următoare, când au venit oamenii din
Așdod, au găsit statuia lui Dagon căzută cu fața la pă-
mânt în fața Chivotului Domnului. Ei au ridicat statuia
înapoi la locul ei, dar, în dimineața următoare Dagon a
căzut din nou pe fața sa, în fața Chivotului Domnului.
Capul lui Dagon și ambele palme erau sparte. Doar trun-
chiul lui Dagon a rămas intact.
Ce credeți că ar fi putut provoca acestea? Demonii
cuibăriți în statuia lui Dagon au înnebunit văzând Chi-
votul lui Dumnezeu. Ce era Chivotul lui Dumnezeu?
Era o cutie pătrată care conținea tablele cu cele zece po-
runci. Chivotul lui Dumnezeu era (vădea, n.n.) prezen-
ța lui Dumnezeu, așternutul picioarelor lui Dumnezeu,
tocmai acelea la care ne îndeamnă Psalmistul să ne în-
chinăm (Psalmii 98, 5). Suntem chemați să ne închinăm
așternutului picioarelor. Când cinstim sfânta Cruce,
icoanele sfinte, Sfânta Evanghelie, cinstim chivotul pi-
cioarelor lui Dumnezeu. Sfântul Trup al Domnului nos-
tru a fost întins pe Cruce, iar Crucea răspândește groază
în rândurile dracilor. Crucea este o mare armă împotriva
diavolului. Deci Dagon, statuia plină de draci, a căzut și
s-a spart în bucăți în fața Chivotului lui Dumnezeu, de-
oarece dracii nu puteau suporta scânteia dumnezeiască,
strălucirea focului. Oamenii nu pot vedea acest lucru,
dar demonii pot.
Până în ziua de azi, când îndrăciții merg la bisericile
Sfântului Gherasim, ale Sfântului Dionisie sau Sfântu-
lui Spiridon, dracii strigă și țipă: „Mă arde! Mă arde!” Ce
îi arde? Slava dumnezeiască nevăzută de pelerini, dar
foarte vizibilă dracilor pe care îi arde apropierea de tru-
purile nestricăcioase ale acestor sfinți din bisericile lor.
De altfel, sfintele moaște ale acestor trei sfinți au

stat pavăză împotriva agendei misionare a diferiților
papi care au latinizat poporul ortodox din Eptanese,
insulele grecești din Marea Ionică. Sfântul trup al Sfân-
tului Spiridon se află în Corfu, Sfântul Dionisie se află
în Zakynthos, iar Sfântul Gherasim este în Kefalonia.
Prezența dumnezeiască a acestor sfinți, cu negrăitele
minuni săvârșite de ei, a păstrat identitatea ortodoxă a
acestor insule nealterată de sclavie și ocupații străine
de-a lungul secolelor.
Prezența sfinților, a sfintei cruci, a lui Dumnezeu
arde pe draci, adevărații vinovați din umbra idolatriei.
Diavolul locuiește în spatele acestor idoli, fiind astfel
adorat. Ce altceva mai putem adăuga decât cuvinte-
le Sfântului Ioan din finalul epistolei sale: Fiii mei, fe-
riți-vă de idoli. Să avem grijă la idoli, pentru că idolii de
astăzi sunt numeroși și răspândiți. Am vorbit despre lo-
cuința satanei, am înțeles sensul tronului lui satana și
vom vorbi despre adâncimile lui satana la următoarea
noastră lecție.
Omilia a XIV-a 287
Omilia a XIV-a
Apocalipsa 2, 13-15
Ştiu unde sălăşluieşti: unde este scaunul satanei;

şi ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, în
zilele lui Antipa, martorul Meu cel credincios, care
a fost ucis la voi, unde locuieşte satana. Dar am îm-
potriva ta câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin
învăţătura lui Valaam, cel ce învăţa pe Balac să pună
piatră de poticneală înaintea fiilor lui Israil, ca să
mănânce carne jertfită idolilor şi să curvească. Ast-
fel ai şi tu pe cei ce ţin învăţătura nicolaiţilor.
15 februarie 1981
Domnul continuă epistola către episcopul de Per-

gam spunându-i că Îi ține numele Său la cel mai înalt
nivel și că nu a negat credința în zilele predecesorului
său, episcopul Antipa, credinciosul Său mucenic, ucis în
cetatea lui, în care trăiește satana (cf. 2, 13). Adresându-se
episcopului de Pergam, Domnul îi spune că, în ciuda
mediului teribil de idolatru al orașului, aspect analizat
în ultima lecție, episcopul a ținut credința și nu tăgăduit
numele lui Hristos. Astfel vedem avertizarea profetică a
Domnului nostru din Evanghelii: Şi veţi fi urâţi de toţi
pentru numele Meu (Matei 10, 22; Marcu 13, 13; Luca 21, 17)
devenind realitate. Ne putem întreba de ce credincio-
șii trebuie să fie urâți din cauza credinței lor în Hristos.
Sunt urâți pentru că ura oamenilor este motivată de ura

satanei pentru ei.
Nimeni nu a fost vreodată urât pentru credința sa în
alte religii. Budismul are martiri? Islamul are martiri118?
Creștinismul este singura credință cu martiri, deoarece
Creștinismul este singura credință autentică (s.n.). Toa-
te celelalte credințe sunt născociri omenești în spatele
cărora este venerat diavolul, iar diavolul nu luptă împo-
triva lui însuși. Așa cum spune Domnul, dacă diavolul
ar lupta împotriva sa, stăpânirea lui ar fi fost deja dis-
trusă. Diavolul luptă cu adevărata credință, cu credința
lui Hristos. Acesta este tocmai motivul pentru care sea-
mănă semințe de ură în inimile oamenilor întorcându-i
împotriva creștinilor. Cuvintele Domnului, veți fi urâți
pentru numele Meu, devin o realitate aici, în orașul Per-
gam, precum și în orice oraș creștin.
Domnul îi spune episcopului că ții numele Meu
(Apocalipsa 2, 13) dând impresia că numele Lui este ca
un obiect pe care îl putem ține în mâini. Ce înseamnă
că ții numele Meu? Țin numele lui Hristos, un nume de
mare importanță și valoare. Înseamnă că nu-l nesoco-
tesc. Nu-l disprețuiesc și nu permit să fie terfelit și căl-
cat în picioare. Ținerea numelui lui Hristos înseamnă că
eu păstrez credința în Hristos și îmi duc traiul așa cum
m-a învățat Hristos. Cu alte cuvinte, păstrez ortodoxia
și ortopraxia. Mai ales astăzi, când totul este disprețuit
și asuprit, nu mai este nimic sfânt, nici măcar credința
Cei care se sinucid și îi ucid pe alții cu bombe sunt motivați

118
în mod clar de energii drăcești, deoarece scopul lor este de a ucide

cât mai mulți oponenți. Aceasta este o antiteză clară a duhului de
dragoste și sacrificiu regăsit în martirii lui Hristos.
Omilia a XIV-a 289
sau stilul de viață creștin. E mare lucru în ziua de azi ca

cineva să țină numele lui Hristos la înălțime.
Prietenii mei, trebuie să înțelegem importanța aces-
tui lucru. Trăim noi o viață creștină? Chiar credem în
Hristos? Dacă o facem, înseamnă că ținem numele lui
Hristos pe un piedestal. Episcopul de Pergam era special,
tocmai pentru că ținea numele lui Hristos așa de sus, o
caracteristică definitorie și a predecesorului său Antipa.
Antipa este singurul nume al unui episcop menționat
în mod deosebit în cele șapte epistole din Apocalipsă.
Domnul spune de obicei: Scrie-i îngerului (episcopului)
acestei sau acelei biserici, dar aici avem singurul caz în
care se menționează un nume. Evident, menționarea
acestui nume are mare valoare și semnificație. Predece-
sorul destinatarului acestei epistole era Antipa, cel care
păstrase numele lui Hristos cu cea mai mare grijă. Dom-
nul spune: Martorul Meu cel credincios, care a fost ucis
la voi, unde locuiește satana. Este vrednic de pomenit
cuvântul folosit de Domnul pentru a-l descrie pe epi-
scopul Antipa. El îl numește „martor”119, un titlu pe care
Domnul l-a folosit în capitolul anterior, referindu-Se la
El Însuși ca Martor credincios și adevărat.
Acest titlu este repetat: Acestea zice cel ce este
Amin, martorul cel credincios şi adevărat, începutul zi-
dirii lui Dumnezeu (3, 14). Observăm aici că Domnul
folosește pronumele posesiv Meu, personalizând astfel
acest titlu. Domnul spune: Martorul Meu cel credincios,
119
Traducerea în limba engleză utilizează cuvântul „martor”,
dar în textul grecesc este folosit cuvântul „martir”. Deși în limbile
modern e o diferență între martor și martir, în limba greacă era
același lucru (n. red.).
arătând o sensibilitate deosebită, o îndrăgire și o dra-

goste specială, și totodată recunoașterea și atașamentul
față de Antipa, toate câștigate de la Hristos prin mar-
tiriul său. Martiriul pentru Hristos este un mare fapt,
deoarece creează o intimitate spirituală minunată cu
Însuși Marele Mucenic (Martir), Iisus Hristos.
Un alt element adăugat titlurilor de onoare ale lui
Antipa de către Însuși Hristos este cuvântul „credincios”
– martorul Meu credincios – și constituie întregul pane-
giric pentru Antipa. Este remarcabil faptul că Hristos
conferă atributele propriei Sale naturi umane, de Fiu al
Omului, celor care Îl iubesc și mor pentru El. Deci An-
tipa este martorul Lui credincios. Cine este acest mar-
tor minunat și adevărat, conform mărturiei Domnului?
Acest mare Antipa a fost primul episcop de Pergam.
Potrivit Tradiției, dracii cei ce erau cinstiți și su-
biecții lor, idolatrii, erau foarte deranjați de prezența
și reproșurile lui Antipa. Dracii au început să strige, să
țipe și să protesteze. Vocile ieșeau din statui în prezen-
ța idolatrilor, lucru întâlnit frecvent în viețile sfinților.
Dracii au vociferat și s-au plâns închinătorilor lor că
erau gata să părăsească orașul Pergam din cauza lui An-
tipa, care îi silea să plece. Auzind acestea, idolatrii l-au
prins pe episcopul Antipa și l-au ferecat într-o statuie de
bronz, goală pe dinăuntru, înfățișând un taur. Au aprins
focul sub această statuetă uriașă și l-au ars pe Sfântul
Antipa închis înăuntru. Sfântul Antipa a suferit moarte
de mucenic, iar Biserica noastră îl prăznuiește în ziua
a unsprezecea a lunii aprilie. Martiriul său a avut loc în
timpul lui Domițian în anul 83 d.Hr.
După această afirmație, în care Domnul onorează
orașul Pergam, epistola continuă. Dar am împotriva ta
Omilia a XIV-a 291
câteva lucruri, că ai acolo pe unii care ţin învăţătura lui

Valaam, cel ce învăţa pe Balac să pună piatră de potic-
neală înaintea fiilor lui Israel, ca să mănânce carne jert-
fită idolilor şi să se dea curviei. Astfel ai şi tu pe cei ce ţin
învăţătura nicolaiţilor (2, 14-15). Amintiți-vă mai devre-
me că Hristos a spus: Ai însă partea bună că urăşti fap-
tele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu (2, 6). Hristos are o
problemă cu episcopul de Pergam. El spune că are câte-
va lucruri împotriva lui și anume, influențele idolatrilor
în viața câtorva creștini. Era ceva care fie scăpase aten-
ției imediate a episcopului, fie arată că eforturile sale în
acest domeniu erau inadecvate. În acele zile, Biserica
era exclusivă și inaccesibilă necreștinilor. Imaginați-vă
Biserica ca un fruct crescut dinăuntru spre afară, ca un
pepene verde care începe atât de mititel, atât de micuț
și apoi crește și crește. Această creștere însă se produce
din lăuntrul fructului, nu în afara cojii sau a vrejului.
Primește apă și nutrienți din tulpină, dar crește dinlă-
untru spre afară. Creșterea Bisericii străvechi a avut loc
într-o manieră similară.
Acesta ar trebui să fie modelul de creștere a Biseri-
cii în orice moment. Cu alte cuvinte, toate creșterile ar
trebui să aibă loc inițial prin ușa catehumenilor. Dacă
doriți să intrați în Biserică, trebuie să fiți dispuși să fiți
catehizați. Veți fi cercați temeinic, veți fi puși la încer-
care și numai apoi veți deveni membri ai Bisericii. Deci
Biserica lui Hristos era închisă celor din afară. Nu puteai
intra dacă nu erai bine cercat și fără să-ți fi dovedit me-
ritele sau credința, virtutea și stilul de viață.
Ușile nu erau închise doar pentru intrarea în Bi-
serică prin Botez, ci erau închise și la propriu. Acesta
este sensul cuvintelor spuse în timpul Sfintei Liturghii:
„Ușile! Ușile! Cu înțelepciune, să luăm aminte!” Așa glă-

suiește preotul înainte de Crez. Literalmente, el îi in-
struiește pe gardienii bisericii să închidă ușile pentru a-i
împiedica pe necredincioși să intre. Nici măcar un cate-
humen nu putea rămâne după acest punct în Liturghie,
mai ales în timpul tainei Sfintei Euharistii. Catehume-
nii trebuiau să iasă înainte de rugăciunile de la Sfânta
Euharistie, iar ușile erau închise după ce ei erau înso-
țiți afară. Doar credincioșii rămâneau la această parte
a Sfintei Liturghii și puteau primi Sfânta Împărtășanie.
Se pare că unii dintre membrii Bisericii din Pergam
au fost influențați de obiceiurile lumii idolatre, în speci-
al de nicolaiți, lucru neplăcut Domnului, căci El doreș-
te ca membrii Săi să-I respecte poruncile. El i se plânge
episcopului că nu băgase de seamă acest lucru. Acum, că
am discutat obiceiurile Bisericii primare, ce putem spu-
ne despre Biserica noastră contemporană? Cum se com-
pară Biserica de atunci cu cea de astăzi? Biserica este în-
chisă sau deschisă astăzi? Biserica de astăzi este larg des-
chisă! Nu numai că ușile nu se mai închid, dar, de multe
ori, nu știm nimic despre unii dintre cei care intră în ea.
Mai rău, în orașele mari, păstorul nu-și cunoaște turma,
iar turma nu-și cunoaște păstorul! Nu ne cunoaștem.
În Biserica timpurie, când preotul striga: „Ușile! Ușile!”,
credincioșii căutau în stânga și dreapta lor să se asigure
că numai membrii bisericii știuți rămâneau înăuntru. Și
acest lucru este arătat în mod explicit în toate scenariile
liturghiilor antice. Un membru neidentificat, o persoană
necunoscută, nu putea intra în biserică.
Nu știu ce ar putea spune astăzi Domnul oricăruia
dintre episcopii noștri. Ce le-ar putea spune? Am câteva
lucruri împotriva voastră? Că i-ați lăsat pe nicolaiți să
Omilia a XIV-a 293
influențeze viața unora dintre credincioșii voștri? Cre-

dincioșii ortodocși de astăzi sunt bombardați de emi-
siuni de televiziune, filme, ziare, reviste și stil de viață
modern secular. Știți cum am putea descrie cel mai bine
situația noastră de astăzi? Efortul nostru de a trăi creș-
tinește este una cu încercarea de a căra apă într-un coș.
Cum să ții apă într-un coș? Cum să duci această luptă?
Ce gaură să astupi mai întâi? Cum să cari apă în coșul
găurit? Este o situație gravă.
Astăzi Domnul nu ne-ar spune că are câteva lucruri
împotriva noastră. Ne-ar spune că are o mulțime de lu-
cruri împotriva noastră! Dată fiind trista realitate con-
temporană, turma trebuie să învețe să-și poarte singură
de grijă. Cu durere vă spun acestea, dar nu vă bazați pe
noi, păstorii, și nu vă așteptați să vă păzim. Învățați-vă
să vă păziți singuri. Dacă nu învățați cum să vă protejați
și să aveți grijă de starea duhovnicească, nu vă așteptați
ca aceasta să vină de la altcineva. Îmi pare rău să vorbesc
așa, dar acesta este tristul adevăr. Ce gaură să astupăm
în coșul cu miriade de spărturi? Cred că sunteți conști-
enți de toate acestea.
Să ne îndreptăm atenția spre altceva. Domnul îi
spune episcopului de Pergam de lucrările și căile nico-
laiților. Acestea sunt elemente foarte importante, căci
ele par să existe dintotdeauna. Ele au existat de-a lungul
istoriei și continuă să existe și în zilele noastre. Trebuie
spuse răspicat, căci e necesar să ne aplecăm asupra mij-
loacelor diavolului. Chiar așa face Domnul când se re-
feră la o istorisire foarte veche120 pentru a atrage atenția
asupra faptelor și căilor nicolaiților. El îl avertizează pe
120
Numerii 22-25 și 31.
episcop că are în biserica sa dintre cei care susțin doctri-

na nicolaiților și se comportă ca israeliții din vechime,
care erau puternic influențați de metoda lui Valaam.
Domnul îi spune că nicolaiții folosesc aceleași metode
precum creștinii săi. Acum, pentru a înțelege metode-
le și faptele dușmanilor Bisericii, trebuie să examinăm
această istorisire veche pentru a-i afla tema principală,
mai ales că ea continuă până la sfârșitul veacului.
Povestea provine din Vechiul Testament. După ce
israeliții au ieșit din Egipt și au trăit numeroase încer-
cări în timpul pribegirii prin pustie sub conducerea lui
Moise, și-au așezat tabăra la răsărit de Râul Iordan în
zona moabiților și a madianiților. Acest lucru s-a petre-
cut chiar la sfârșitul vieții lui Moise. Chiar atunci, Moise
s-a urcat pe un munte înalt, a privit îndelung spre țara
făgăduită și a murit. După moartea sa, Iosua a preluat
conducerea. Iosua și israeliții au trecut peste Râul Ior-
dan folosind aceeași cale folosită de Moise la trecerea
Mării Roșii: despărțirea apelor. Minunea era necesară
pentru a întări autoritatea lui Iosua. Dumnezeu a vrut să
arate că harul dumnezeiesc era nu numai cu Moise, ci și
cu Iosua. După ce au trecut apele Iordanului, au ajuns în
Ierihon și au cucerit prima cetate a țării făgăduite. După
aceea, după cum citim în cartea Judecătorilor, ei au cuce-
rit întreg tărâmul făgăduit printr-o serie de sfinte lupte.
Când regele moabiților a văzut două milioane de
evrei (împreună cu Moise), așezând tabără vizavi de
țara sa, s-a înfricoșat foarte. Așa se întâmplă cu orice
rege și conducător al unei națiuni care vede o asemenea
mulțime de oameni la granița sa. Era ceva obișnuit ca
pe vremea aceea, și multe secole după aceea, neamuri
întregi să se mute din loc în loc, să fie nomade. Acest fe-
Omilia a XIV-a 295
nomen nu se mai vede acum la fel de mult, dar în trecut,

migrația neamurilor era frecventă. Evreii s-au mutat ca
neam cu scopul de a cuceri țara făgăduinței, iar prezen-
ța lor l-a speriat pe Balac, regele moabiților. Nu știa ce
să facă, așa că și-a convocat căpeteniile, bătrânii moabi-
ților și madianiților într-o întâlnire de urgență pentru a
decide cum să procedeze împotriva acestei amenințări.
Ei au decis să caute ajutorul unui vrăjitor extraor-
dinar care locuia în Mesopotamia121 și se afla destul de
departe. Numele marelui vrăjitor era Valaam, iar ei nă-
dăjduiau că el putea să-i pună pe israeliți sub blestem.
Și-l doreau de partea lor ca să-i blesteme și să-i distrugă
pe israeliți, astfel încât moabiții și madianiții să răsu-
fle ușurați. Au trimis numeroși soli în Mesopotamia cu
multe comori, spunându-i lui Valaam că acestea erau
doar un avans, iar regele lor îl va răsplăti din belșug de
îndată ce această misiune va fi îndeplinită. Treaba era
destul de simplă. „Regele nostru vrea doar să vii și să
blestemi un neam care se așază la hotarele noastre”. Va-
laam a răspuns: „Foarte bine. Stați aici în seara asta și vă
voi răspunde dimineață”.
În timpul nopții, Domnul Dumnezeul lui Israel i
s-a arătat lui Valaam: „De ce au venit? Nu, nu vei pleca.
Vei rămâne aici. Nu te duce cu ei”. Dimineața următoa-
re, Valaam le-a spus: „Îmi pare rău, dar nu vă voi putea
urma. Chiar de mi-ați da întreaga trezorerie a regatului
vostru, n-aș putea să plec”. Așa că s-au întors cu mâna
goală. Balac s-a mâniat și a trimis și mai mulți soli im-
portanți cu daruri și mai prețioase. Valaam le-a spus
același lucru din nou: „Stați aici la noapte și voi întreba”.
121
Teritoriul de astăzi al Iraq-ului.
De data aceasta, Dumnezeu i-a spus: „Dacă tot au

venit, du-te cu ei, dar fii foarte atent, să spui exact ce îți
spun Eu să spui”. – Eu vă fac un rezumat aici, pentru că
acest episod se petrece de-a lungul a cinci capitole. –
Așa că Valaam îi urmează călare pe asin. La un moment
dat, măgarul refuză să meargă mai departe, iar când
Valaam îl lovește, măgarul întreabă: „De ce m-ai lovit?
Un înger îmi blochează calea”. În cele din urmă, Valaam
ajunge în țara Moabului. Bineînțeles, regele Balac este
foarte încântat și îi spune: „Acum hai să-ți arăt israe-
liții”. L-a dus pe un munte foarte înalt și i-a spus să se
uite la oamenii de la poalele lui. „Blestemă-i, ca să se
prăbușească și să dispară”.
„Foarte bine, a spus Valaam. Aduceți șapte boi,
șapte oi, faceți șapte altare și aduceți jertfe. Dar să știți:
eu vă voi spune doar ceea ce Dumnezeu îmi spune să
spun”. După jertfă, Valaam a început să vorbească. A în-
ceput să-i slăvească și să-i laude pe israeliți. Balac s-a
înspăimântat și a exclamat: „Încetează, te-am adus aici
să-i blestemi pe acești oameni, iar tu îi binecuvântezi?”
Valaam a răspuns: „Nu ți-am spus că nu pot spune de-
cât ce Dumnezeu îmi spune să spun?” Așa că Balac l-a
luat de acolo și l-a dus într-un alt loc, de unde se vedea
o altă parte a taberei israeliene și a repetat: „Vreau să-i
blestemi pe acești oameni”. Din nou au sacrificat șapte
boi pe șapte altare și din nou Valaam a adus cuvinte de
laudă pentru Israel.
Balac s-a mâniat foarte tare. L-a mutat într-un al
treilea loc. A treia oară, pe lângă cuvinte de slavă, Va-
laam a făcut o profeție extraordinară în favoarea Israeli-
ților, un adevărat panegiric.
Omilia a XIV-a 297
În prorocia sa, el a vorbit despre răsăritul primei

stele, care pare a fi steaua răsărită la nașterea lui Hris-
tos. Valaam păgânul, idolatrul, a profețit această stea.
Prin aceasta, nădăjduiesc să observați că Dumnezeu nu
este legat sau limitat de nimic. Dumnezeu poate pune
adevărul chiar și în gura unui idolatru. Același lucru s-a
întâmplat și în vedenia lui Nabucodonosor, care a vă-
zut Biserica lui Dumnezeu. Faraonul a avut acele vise
„legendare” despre anii de foamete și bogăție. Așadar,
chiar înainte ca jertfa să se sfârșească, știind ce voia
Dumnezeu, Valaam a început să le aducă evreilor un
mare tribut, un panegiric, o slavă a slavei.
Balac s-a înfuriat și mai tare și i-a spus: „Nu pri-
mești nicio recompensă de la noi. Du-te din ochii mei”.
Valaam era lacom, dar, în ciuda iubirii lui pentru bani,
și-a dat seama că nu ar fi putut să acționeze altfel, deoa-
rece Dumnezeu fusese foarte clar. Mai avusese și neca-
zurile acelea pe drum cu îngerul lui Dumnezeu. Amin-
tiți-vă că măgarul lui se întorsese și-i vorbise cu voce
umană, îngrozindu-l pe Valaam; însă el simțise o groază
și mai mare văzând îngerul cu sabia scoasă, pentru că
el mersese împreună cu împuterniciții regelui, deși nu
trebuia. De aceea l-a oprit îngerul. Cert este că, din cau-
za acestor semne mari, lui Valaam i-a fost frică să spună
ceva diferit de ceea ce Dumnezeu dorea ca el să spună.
Este posibil ca, idolatru fiind el, cunoașterea și simțirea
lui (despre) Dumnezeu să-i fi fost foarte limitate.
Poate s-a gândit că Dumnezeu nu îl putea auzi decât
în acele locuri și că, odată plecat de acolo, Dumnezeu nu
mai putea să-l audă. Aceasta era percepția idolatrilor.
De aceea, când Dumnezeu i S-a descoperit lui Moise, El a
spus: Eu sunt Domnul. Afară de Mine nu este Dumnezeu.
Eu sunt Domnul tuturor, Domnul spațiului și al timpu-

lui; Eu sunt Dumnezeul mai-nainte de veci (cf. Isaia 45,
4-5). Valaam, lipsit de această cunoaștere fundamentală
a lui Dumnezeu și împins de lăcomie, a improvizat un
plan obișnuit în afaceri: când o înțelegere este gata să
pice, se încep negocieri serioase pentru a o salva.
I-a spus lui Balac: „Nu vă pot spune altceva decât
ceea ce Dumnezeu îmi pune în gură, dar vă voi șopti
ceva la ureche. Fiți atenți, pentru că, dacă urmați sfatul
meu, îi veți birui pe israeliți. Iată planul: Încercați să-i
seduceți în două moduri. Mai întâi aduceți-i să se închi-
ne unui alt dumnezeu, de preferință dumnezeul vostru,
iar aceasta Îl va mânia pe Dumnezeul lor. În al doilea
rând, ademeniți-i să cadă în imoralitate, lucru pe care
Dumnezeul nu-l dorește”. În câteva cuvinte: Valaam i-a
spus lui Balac să se asigure că israeliții cad în idolatrie
și curvie. Acestea sunt două sfaturi cu adevărat drăcești
provenite de la un slujitor al diavolului, care știa că ele
aveau să aprindă mânia lui Dumnezeu. După săvârșirea
lor, Dumnezeu nu avea să-i mai ocrotească pe israeliți,
iar răul avea să-i copleșească.
Valaam a rămas cu moabiții, dar n-a mai ajuns să-și
primească răsplata, pentru că a fost ucis de sabia isra-
eliților spre sfârșitul acestei aventuri. Dar să analizăm
meșteșugul drăcesc cu care i-a învățat pe moabiți, pen-
tru ca ei să pună o piedică înaintea copiilor lui Israel.
Moabiții nu erau la înălțimea soldaților israeliți și nu
îndrăzneau să se ridice la luptă împotriva lor, așa că au
folosit o soluție politică, aceea de infiltrare. Prin infil-
trare, ei i-ar fi prins pe israeliți în mreaja idolatriei și a
curviei și, astfel, ar fi reușit să-i despartă de Dumnezeul
lor. Să ne uităm la planul lor.
Omilia a XIV-a 299
Ei au organizat un praznic măreț pentru a-și cinsti

zeul, Baal sau Belfegor, și i-au invitat pe israeliți să li
se alăture. Oamenii au mâncat, s-au închinat zeilor și
au început să păcătuiască cu fiicele lui Moab. Frumu-
sețile Moabului au ieșit cu fețele sulemenite, îmbrăcate
seducător și provocator. După cum probabil știți, fardu-
rile pentru femei, machiajul ochilor și al buzelor este o
îndeletnicire străveche, care, cel mai probabil, a înce-
put cu generația lui Cain. Femeile și-au făcut apariția
și i-au invitat pe tinerii israeliți să li se alăture pentru a
aduce jertfe idolilor. Israeliții, fermecați de toate aces-
te festivități, au mâncat din mâncarea oferită idolilor
și au prăznuit slujba de cinstire a lui Baal sau Belfegor
din Peor, stârnind mânia Domnului împotriva lui Israel.
Domnul era acum foarte supărat și i-a poruncit lui Moi-
se să-i nimicească pe toți cei care se alăturaseră moabi-
ților în prostituție și jertfire la idoli. Moise a îndeplinit
porunca lui Dumnezeu, care a spus: Şi le va da Domnul
Dumnezeul tău în mâinile tale şi le vei bate, atunci să
le nimiceşti, să nu faci cu ele legământ şi să nu le cruţi
(Deuteronom 7, 2).
Moise le-a spus judecătorilor din Israel că fiecare
dintre ei trebuia să-i omoare pe cei care se alipiseră lui
Baal-Peor. Uciderea nu s-a oprit până când douăzeci și pa-
tru de mii de oameni nu și-au găsit sfârșitul tragic. Mâ-
nia lui Dumnezeu s-a potolit doar atunci când Finees
a acționat, foarte rapid și decisiv, în a pune capăt unei
scene foarte provocatoare. Un tânăr israelit, fiul unei
căpetenii, a adus o femeie madianită în mijlocul taberei
în miezul zilei, ca să le-o arate celorlalți evrei și apoi a
dus-o în cortul lui să păcătuiască cu ea. Atunci, Finees,
cuprins de râvnă dumnezeiască, a acționat hotărâtor.
I-a străpuns cu lancea pe amândoi. Lancea a trecut prin

ambele trupuri și s-a înfipt în pământ. În acel moment,
mânia lui Dumnezeu a fost inversată. La fapta virtuoasă
a lui Finees, Domnul a spus: Finees, feciorul lui Eleazar,
fiul preotului Aaron, a abătut mânia Mea de la fiii lui
Israel, râvnind între ei pentru Mine, şi n-am mai pierdut
pe fiii lui Israel în mânia Mea (Numerii 25, 11) Sfatul lui
Valaam pentru Balac a dat roade: fă-i să păcătuiască și
vei vedea că Dumnezeu se va mânia pe ei.
Revenind la Apocalipsă, în epistola adresată epi-
scopului de Pergam, Domnul îi spune acestuia că are
acolo dintre cei ce susțineau doctrina lui Valaam, care
îl învățase pe Balac să pună piatră de poticnire înain-
tea copiilor lui Israel – să mănânce din jertfa idolilor și
să comită imoralitate sexuală. Nicolaiții făceau același
lucru în biserica episcopului, mai exact, vechile păcate
ale lui Israel de imoralitate sexuală și idolatrie. Acestea
sunt cele două metode rele folosite dintotdeauna de
dușmanii Bisericii pentru a seduce creștinii.
Semnificativ și interesant este faptul că „Valaam”,
în ebraică, înseamnă „Nikolaos”, deci nu este întâm-
plător că acești eretici erau numiți nicolaiți. Nikolaos
are două sensuri. Primul este „biruința poporului”. Al
doilea este „biruință asupra poporului”. Deci al doilea
înțeles a lui Nikolaos este „cel care învinge și distru-
ge poporul”. Valaam, adică Nikolaos, este literalmente
cel care distruge poporul lui Dumnezeu, iar acești va-
laamiți sau nicolaiți sunt sinonime pentru cei care dis-
trug poporul lui Dumnezeu.
Nu știu sigur dacă nicolaiții au existat în istorie sau
dacă sunt un termen metaforic, o imagine folosită de
Domnul pentru a vorbi despre acești distrugători răi
Omilia a XIV-a 301
ai poporului Său. Dar se pare că au existat chiar și din

punct de vedere istoric, deoarece Sfântul Epifanie din
Cipru122 și alți părinți ai Bisericii timpurii, chiar Sfântul
Irineu și Eusebiu din Cezareea, se referă la nicolaiți ca
fiind o realitate istorică. Se pare că existau niște eretici
cu numele acesta. Totuși, ceea ce arată Domnul aici, de
interes pentru noi astăzi, este că, deși erezia nicolaitis-
mului nu mai există astăzi, aceia care imită acțiunile și
metodele nicolaiților există. Trebuie să fim conștienți de
metodele dușmanilor poporului lui Dumnezeu. Meto-
dele lor sunt modelate după tipologia nicolaiților. Sper
că sesizați asta. Valamismul este tipologia amăgitorilor
și distrugătorilor Noului Israil al Harului, creștinii. Ve-
dem această metodă de distrugere pe parcursul istoriei.
Voi menționa ceva din cronica Sfântului Ioan Gură de
Aur, arhiepiscopul Constantinopolului. După cum știți,
uneori Sfântul Ioan Gură de Aur și-a ridicat vocea împo-
triva familiei regale, a împăratului Imperiului Roman de
Est, Arcadie, și mai ales împotriva împărătesei Eudoxia.
Așadar, au avut loc o serie de întâlniri și conferințe pen-
tru a decide modul de distrugere a Sfântului Ioan. În mod
ironic, cu doar câțiva ani mai devreme, chiar unii dintre
aceiași oameni se prefăcuseră că îl duc pe Sfântul Ioan
Hrisostom într-o călătorie cu trăsura în jurul Antiohiei,
dar în schimb l-au dus la Constantinopol, unde l-au în-
tronat ca arhiepiscop împotriva voinței sale.
Acum, prin predicile împotriva viciilor împăratului
și ale împărătesei sale, arhiepiscopul devenise amenin-
țarea palatului, dar bucuria turmei. Turma îi rămăsese
la fel de credincioasă Sfântului Hrisostom. Biografia sa
122
Sfântul Epifanie, Panarion 3, 1, 2.
dezvăluie uneltiri teribile folosite de episcopi și împă-

rați împotriva lui – cele mai rele provenind chiar de la
palat. Ideea cea mai îngrozitoare și mai scârboasă era
să-l facă să păcătuiască cu orice preț. Planul de a-i con-
fisca proprietatea a picat, căci el nu deținea proprietăți.
Tot ce avea, aparținea Bisericii care, în cele din urmă, tot
la săraci ajungea. Deci nu puteau să ia ajutorul pe care el
li-l dădea săracilor. În ceea ce privește planul de a-i lua
viața, cineva a spus că Sfântului puțin i-ar fi păsat, ba
chiar s-ar fi bucurat să fie trimis în cer, chiar mai repede.
Sfântul Ioan era imun la toate amenințările. Nimic nu
îl deranja câtuși de puțin. Apoi au plănuit să-l prindă
în vreun fel de păcat – aducerea la păcat a fost cel mai
drăcesc sfat al tuturor și singurul lucru de care Sfântul
Părinte se temea.
Prietenii mei, oamenii lui Dumnezeu sunt distruși
doar când păcătuiesc. Vrăjmașii noștri știu foarte bine
acest lucru, căci ei sunt sub inspirația diavolului, iar cele
două păcate pe care le promovează cel mai mult printre
noi sunt înstrăinarea de Dumnezeu și curvia. Uitați-vă
la vremurile noastre tulburi și veți vedea ce anume abate
tinerimea noastră de pe făgaș. Veți descoperi aceeași acți-
une și metodă pe parcursul istoriei. Metoda proeminentă
[a Babilonului cel Mare – cine are urechi să audă] este
distrugerea prin stricăciunea cea rea: să intre în neamuri-
le creștine, să paralizeze tineretul creștin, să aducă imo-
ralitate sexuală, ateism și apostazie cu orice chip. Suntem
acum în mijlocul revoluției sexuale, a egalității sexelor
sau a unisexului, chiar dacă egalitatea ideală a sexelor nu
poate fi găsită decât în Creștinism, unde nu mai este par-
te bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una
sunteţi în Hristos Iisus (Galateni 3, 28). Evanghelia nu ne
Omilia a XIV-a 303
mai satisface, așa că am introdus crearea unui alt gen

numit „unisex”, astfel încât să nu putem separa sau deo-
sebi cele două sexe. Bărbatul vrea să arate ca o femeie și
femeia ca un bărbat. Bărbații au părul până la talie, iar
femeile se plimbă încoace și încolo cu tunsoare-periu-
ță – ce imagine îngrozitoare! Femeile conduc camioane
cu optsprezece roți, iar bărbații defilează în cercei și în
tocuri înalte. Aceasta este ideea de unisex, de a întoarce
totul pe dos123.
Un alt scop al agresorilor fără Dumnezeu [din Ca-
in-Babilon] este calomnia acerbă împotriva Creștinis-
mului și a Bisericii. Ei promovează ideile că Biserica este
defunctă, că preoții sunt problematici, că episcopii sunt
corupți și așa mai departe. Știu prea bine că scandalu-
rile se publică pe prima pagină. Știu să neutralizeze și
să împiedice păstorii vrednici. Dacă văd un cârmuitor
de Biserică înzestrat, râvnitor, un luptător al adevărului,
un luptător pentru credință, la început scrâșnesc din
dinți, după care îi întind o capcană. Se apropie de el cu
lingușiri și laude: „Știm că faci bine. Vorbești adevărul.
Vino pe-acasă pe la noi ca să te cunoaștem mai bine și să
schimbăm câteva vorbe”. Apoi îi oferă daruri, cooperare
și servicii gratuite pentru a-i prinde în plasă pe întâis-
tătătorii Bisericii și, eventual, pentru a-i menține sub
control.
Să nu credeți că este ceva neobișnuit. În mod tragic,
multe dintre ierarhiile superioare ale Bisericii noastre
au fost corupte prin apostazie și păcat, ambele fiind ra-
mificații ale vechilor învățături oferite de Valaam lui Balac.
123
Astăzi această idee a luat proporții monstruoase. Inutil a
intra în detalii.
Păcatul nu este doar curvie, ci tot ceea ce are de-a face

cu bucuria plăcerilor și bogățiilor lumești. În zona apos-
taziei, acești agenți nenorociți promovează cărți pline
de teorii neortodoxe. Ei se adresează liderilor Bisericii
noastre și le vâră aceste teorii sub nas. Unii dintre ar-
hiereii noștri stau acolo și dau din cap. Pot spune doar
că aceasta este o mare trădare. Ați bănuit vreodată că
ar putea exista mulți capi ai Bisericii care sunt masoni,
spiritiști sau chiar atei? Poate vreți să mă întrebați dacă
insinuez că avem vreun preot ateu în parohiile noastre.
Ei bine, experiența arată că acest lucru este foarte posi-
bil. Tocmai de aceea vă spun despre asta. Dacă nu luați
măsurile necesare pentru a vă salva, nu vă așteptați ca
mântuirea să aibă loc întotdeauna prin noi [clerul].
Nu vreau să spun că fiecare lider al Bisericii este co-
rupt, lacom sau pe căi greșite. Doamne ferește! Avem
păstori minunați, dar avem și o mulțime de păstori răi.
Conform unui sondaj recent, știm că din cei opt mii de
preoți din Grecia, cel puțin o mie nu cred în Dumne-
zeu. Nici măcar nu cred în taina Sfintei Euharistii. Nu
cred nimic. Mă doare să vă spun acestea, dar o fac pentru
că Domnul Însuși dezvăluie aceste realități atunci când
îl mustră pe episcopul de Pergam, avertizându-l să facă
ceva în privința păstorilor răi din biserica Sa. Tu ai dintre
cei care fac faptele nicolaiţilor, pe care le urăsc şi Eu (2, 6).
Fă ceva cu ei sau mă voi întoarce împotriva voastră. Mă
voi întoarce împotriva voastră dacă nu vă pocăiți.
Turma trebuie să știe că dușmanii Bisericii încear-
că mai întâi să paralizeze și să neutralizeze păstorii,
generalii, astfel încât oile să se împrăștie și să fie pradă
ușoară. Ei bine, prietenii mei, în calitate de creștini in-
teligenți, trebuie să ne ținem ochii și urechile deschise.
Omilia a XIV-a 305
Chiar dacă păstorii noștri se predau, noi nu trebuie să

ne predăm. Să ne ținem pe poziție. Să nu vă înfricoșați
de lucrurile pe care tocmai vi le-am spus. Nu înseamnă
acum că nu mai avem niciun cleric care să-și facă bine
treaba sau că niciunul nu-L iubește și nu crede în Dum-
nezeu. Nu gândiți așa. Repet, avem astăzi niște preoți
excelenți. Nu trebuie să-i suspectăm pe toți, și, de veți
vedea vreodată că preotul dumneavoastră nu crede sau
nu gândește ortodox, să nu spuneți niciodată: „Dacă
preotul nu crede, eu de ce să cred?” Mulți oameni se
smintesc de slăbiciunile omenești ale preoților și ale
episcopilor noștri. Ce lucru laș! Dacă preotul dumnea-
voastră nu crede – Domnul să aibă milă de el! – trebuie
să continuați să credeți, deoarece Domnul este adevărat
și trebuie să continuați să-L iubiți pe El.
Zilele în care trăim sunt teribil de rele. Sunt cu ade-
vărat zilele de pe urmă. Domnul ne-a avertizat despre
asta. El ne-a vorbit despre lucrătorii răi, despre erezii,
despre năimiți. Năimitul nu este preotul care primește
un salariu pentru a-și susține familia, ci preotul cu psi-
hologie de năimit. Fiecare preot trebuie să fie compensat
de Biserică. El are o familie de îngrijit. Nu este un năi-
mit. Nu la el se referă Domnul. Năimitul are următoa-
rea atitudine: „Vreți o liturghie suplimentară săptămâna
asta? O fac, dar trebuie să plătiți”. Sau: „Vreți sfeștanie
acasă? Atât vă costă”. Ce mare tragedie când un preot
sau un episcop își folosește hirotonia pentru câștiguri
financiare. Imaginați-vă țara sub un atac multilateral,
iar armata nu are buget pentru salarii, astfel că soldații
își predau armele, spunând: „Refuzăm să luptăm dacă
nu ne dați salariul”. Nu, soldatul bun își va apăra țara cu
sau fără salariu. În acest moment crucial, prioritatea sa

este să-și apere țara și nu contul bancar.
Vă avertizez despre aceste lucruri pentru că tre-
buie să fiți conștienți și să vă pregătiți corespunzător.
Dușmanii Bisericii, puterile întunecate, se infiltrează
și atacă mereu păstorii vigilenți și păzitorii credinței. Îi
calomniază. Îl ridiculizează. Îi ocărăsc, pentru că acești
păstori vrednici le împiedică uneltirile rele cu efecte ca-
tastrofale. Așa se explică de ce contemporanii nicolaiți
atacă orice vibrație de rezistență creștină. Trebuie să vă
avertizez încă o dată că dușmanul se află acum înăun-
trul zidurilor orașului. Sunt sigur că înțelegeți gradul
de dificultate al vremurilor noastre și greutatea de ne-
îndurat pe care păstorii vigilenți trebuie să o ducă. Cu
toate acestea, trebuie ca și dumneavoastră să rămâneți
vigilenți.
Strategia dușmanului este dublă: apostazia, înde-
părtarea de Dumnezeu – ateismul este foarte răspândit
în zilele noastre – și licențiozitatea, iubirea de plăceri car-
nale. Sfântul Petru scrie despre nicolaiții de azi așa cum
vorbea despre acele vremuri apostolice: Având ochii plini
de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc
sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăco-
mie şi sunt fiii blestemului. Părăsind calea cea dreaptă,
au rătăcit şi au apucat calea lui Balaam, fiul lui Bosor,
care a iubit plata nedreptăţii, dar a primit mustrare pen-
tru călcarea lui de lege; căci dobitocul fără grai, pe care
era călare, grăind cu glas omenesc, a oprit nebunia proro-
cului. Aceştia sunt izvoare fără de apă şi nori purtaţi fără
de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel
de nepătruns, căci rostind vorbe trufaşe şi deşarte, ei mo-
mesc întru poftele trupului, cu curvii, pe cei care de abia
Omilia a XIV-a 307
au scăpat de cei ce vieţuiesc în rătăcire (2 Petru 2, 14-18).

Acestea sunt cuvintele Domnului despre nicolaiții din
toate timpurile și toate vârstele.
Acum, să ne îndreptăm atenția asupra criticii fă-
cută de Domnul episcopului de Pergam, când îi spune
că Valaam l-a învățat pe Balac cum să aducă scandal în
mijlocul fiilor lui Israel. Este vorba aici de fenomenul
smintelii sau al pietrelor de poticnire. Potrivit Domnu-
lui, care a explicat acest lucru în Evanghelie, sminteala
este mijlocul prin care omul se poticnește sau se înde-
părtează de credința în Iisus Hristos sau se îndepărtează
de moralitate. În ceea ce privește primul caz, îndepărta-
rea de credință, Domnul spune că cine va sminti pe unul
dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să
i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în
adâncul mării (Matei 18, 6). Cei mici pot fi cei de vârstă
fragedă sau oamenii simpli, oamenii modești ai societă-
ții, cei neimportanți după standardele lumii de astăzi.
Atunci când un intelectual sau o persoană impor-
tantă, uzând de standardele lumești, întreabă pe acești
oameni simpli dacă încă continuă să creadă în Hristos,
aceasta se întâmplă deoarece ei – intelectualii – nu au
nici un respect pentru Iisus Hristos. Ei cred că aceste
sunt povești vechi și irelevante. Pentru un astfel de om
ar fi mai bine (de fapt, pedeapsa lui ar fi mai mică) dacă
s-ar sinucide, dacă și-ar agăța o piatră de moară de gât
și s-ar arunca în mare. Hristos spune că păcatul sinuci-
derii ar fi mai mic decât cel al sfătuirii unui al om să nu
creadă în Hristos. Astăzi, acest fel de sminteală este larg
răspândit. Există învățători și profesori care iau în râs
pe elevii care cred în Hristos. Există chiar părinți care le
vorbesc astfel copiilor lor. Societatea în general vorbește
și trăiește astfel prin mass-media. Revistele și celelalte

mijloace de comunicare atacă direct sau indirect credin-
ța oamenilor în Iisus Hristos. Pentru toți aceștia Dom-
nul a spus limpede ce li se cuvine.
În ceea ce privește cel de-al doilea caz – căderea
din moralitate – Domnul a spus: Vai lumii, din pricina
smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului
aceluia prin care vine sminteala (Matei 18, 7). Smintelile
țin de etică și moralitate, cum ar fi, de exemplu, când
femeia creștină iese din casă aproape despuiată. Ea îi
smintește pe ceilalți și ispitește sufletele nestatornice,
care astfel păcătuiesc din cauza ei. Domnul spune: Vai
lumii, din pricina smintelilor! Totuși, de mare interes
este faptul că Balac a folosit ambele metode: îndepăr-
tarea de credință și îndepărtarea de moralitate, învățate
de la Valaam. Aceleași mijloace sunt cele mai răspândite
în zilele noastre.
Prin urmare, trebuie să adresez rugămintea tuturor
celor care aud cuvântul lui Dumnezeu, să ne regândim
responsabilitățile. Suntem pe deplin responsabili pen-
tru modul în care ne purtăm în fața copiilor și tinerilor
noștri: părinții, profesorii, preoții și societatea, în an-
samblu. Să luăm aminte la copiii noștri. Ei reprezintă
generația viitoare și, dacă această generație crește fără
credință și este influențată de păcatele noastre carnale,
ea se va întoarce împotriva noastră. Vom gusta fructele
amare, pentru că am crescut această generație cu apă
murdară din izvoare stricate, din fântânile deteriorate
ale apostaziei si imoralității. Nu ne vor respecta nicio-
dată. Ei nu-și vor respecta niciodată părinții, profesorii
sau preoții lor, lucru care se petrece deja.
Omilia a XIV-a 309
Tineretul se răzvrătește și se întoarce împotriva

noastră. Repetăm iarăși și iarăși: „Știți cum sunt ado-
lescenții”. Este o dilemă cu adolescenții de care ne în-
grijim. Prin aceasta, mă refer la profesorii noștri, la re-
clamele de la televizor, la emisiunile de televiziune și la
apostazia noastră. „Tineretul furios”, cum spune cânte-
cul, a devenit așa doar în secolul nostru, în acest secol
al materialismului, al feminismului, al liberalismului și
al ateismului, și acum gustăm roadele semințelor noas-
tre. Cauza acestei răzvrătiri, anarhia și lipsa de respect
a adolescenților care își sfidează părinții, își terorizează
profesorii și devin o amenințare pentru societate – toate
acestea sunt fructele amare ale semințelor nicolaiților,
dușmanii Bisericii. Prietenii mei, ca părinți, ca profesori
și ca societate, să rămânem vigilenți.
Omilia a XV-a 311
Omilia a XV-a
Apocalipsa 2, 16-20
Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi

voi face cu ei război, cu sabia gurii Mele. Cine are
urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Birui-
torului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi da lui
o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou,
pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul. Iar înge-
rului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice Fiul lui
Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi pi-
cioarele asemenea aramei strălucitoare: Ştiu faptele
tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta
şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe
decât cele dintâi. Dar am împotriva ta faptul că laşi
pe femeia Izabela, care se zice pe sine prorociţă, de
învaţă şi amăgeşte pe robii Mei, ca să facă curvii şi
să mănânce cele jertfite idolilor.
22 februarie 1981
Să continuăm acum cu analiza epistolei pe care

Domnul a trimis-o episcopului din Pergam. Dom-
nul nostru l-a mustrat referitor la nicolaiții care erau
o tipologie a lui Valaam. El era sfântul lor patron, ca
să spunem așa. Valaam îl instruise pe Balac în Vechiul
Testament să-i invite pe israeliți la festivitățile lor să
mănânce carne jertfită idolilor și apoi să facă curvie.
Astfel, ei aveau să cadă în dizgrația lui Dumnezeu și să
Îl provoace. Dumnezeu îi spune episcopului de Pergam

să se pocăiască. Iar de nu, vin la tine curând şi voi face cu
ei război, cu sabia gurii Mele (Apocalipsa 2, 16).
Avem ceva surprinzător aici, și anume faptul că
Domnul caută respectarea deplină a tuturor porunci-
lor și cuvintelor Lui. Vedem că Domnul mustră această
scăpare a episcopului de Pergam, adică eșecul de a nu
fi reușit să curețe Biserica Sa de pângărirea nicolaiților.
Domnul dorește ca episcopul să se pocăiască și să în-
drepte această greșală.
El nu tolerează nimic necorespunzător în Biserica
Sa, care este Mireasa Lui neprihănită și curată. Există
chiar și o amenințare de pedeapsă în cazul în care epi-
scopul nu-și îndreaptă faptele, dacă nu se pocăiește și
nu ia măsurile necesare pentru a-și păzi turma de influ-
ența eretică a Nicolaitismului.
Amenințarea este că Domnul Însuși va lupta împo-
triva ereticilor. Mai precis, Domnul îi spune episcopului
că, dacă el nu se poate îngriji de aceasta, o va face El sin-
gur. Este o abordare interesantă, pe care Sfântul Andrei
din Cezareea o tâlcuiește astfel: „În această amenin-
țare găsim iubirea de oameni. Nu voi lupta împotriva
voastră, dar voi lupta împotriva celor bolnavi de boala
ereziei”124. Abordarea Domnului e neobișnuită, dacă o
comparăm cu celelalte epistole în care El își îndreaptă
amenințarea direct către episcop. O să te pedepsesc. Mă
voi întoarce împotriva ta. Voi muta sfeșnicul tău și așa
mai departe. Acestui episcop îi spune: „Dacă nu te po-
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 238C): «ἐν

124
τῇ ἀπειλῇ ἡ φιλανθρωπία. Οὐ γὰρ μετὰ σοῦ φησιν, ἀλλὰ μετ’

ἐκείνων πολεμήσω, τῶν νοσούντων ἀνίατα.»
Omilia a XV-a 313
căiești, mă voi întoarce împotriva ereticilor”. Întrebarea

este de ce nu-l vizează pe episcop, dacă el e vinovat și
trebuie să se pocăiască, ci îi spune că El Se va întoarce
împotriva ereticilor? Bunul simț ne spune că Domnul ar
trebui să se întoarcă împotriva episcopului.
Cu toate acestea, Sfântul Andrei din Cezareea spu-
ne că Domnul rostește această amenințare cu milă sau
iubire de oameni, pe temeiul celorlalte calități minuna-
te ale episcopului din Pergam. Episcopul era, de altfel,
un episcop bun, cu excepția acestei scăpări minore, de a
permite câtorva creștini ai săi să fie influențați – deși nu
întreaga turmă. Din păcate, unii dintre creștini căzuse-
ră în cursa învățăturilor false ale Nicolaitismului.
Pentru ca noi să înțelegem mai bine acest lucru, să
spunem că avem un episcop sau un preot bun, foarte
râvnitor, un mare om. El se străduiește și se luptă în-
totdeauna, îngrijindu-se mereu să nu treacă cu vederea
nimic. În ciuda eforturilor sale, unii dintre enoriașii lui
se infectează de faptele martorilor lui Iehova, iar el se
poate trezi la un moment dat în parohia lui cu cinci sau
zece martori ai lui Iehova. Poate credem că nu-i mare
lucru. Domnul însă insistă că nici aceștia puțini nu ar
trebui să existe în Biserica Sa.
Ar trebui să ne cutremurăm la gândul a ceea ce se în-
tâmplă în zilele noastre, cum trăim noi astăzi. Ce ne-ar
spune Domnul nouă? Totuși, rămâne faptul că Domnul
caută pocăința episcopului. Aceasta arată că episcopul
este vinovat, indiferent dacă este ceva mic, ca o notiță
din viața Bisericii, în comparație cu întregul scop al lu-
crării sale de episcop. Poate părea un lucru minor după
standardele noastre. Dar a îngădui câtorva dintre crești-
nii săi să cadă pradă ereziei nu este de mică importanță.
Când un episcop sau un preot neglijează, sau nu

depune eforturi de a împlini lucrarea lui Dumnezeu,
atunci Dumnezeu Însuși intervine ca această lucrare să
fie finalizată. Prin aceasta, Domnul vrea să sublinieze
lucrătorilor Săi: „Da, vă dau o treabă de făcut, dar nu voi
abandona Biserica Mea. Dacă voi sunteți neglijenți, Eu
voi ajuta Biserica Mea”.
Ceva similar se poate întâmpla cu copiii noștri.
Dacă unii părinți nu asigură dezvoltarea duhovnicească
a copiilor lor, Hristos îi va trage la răspundere pe acești
părinți, iar Hristos Însuși poate prelua dezvoltarea spiri-
tuală a acestor copii. Adesea, copiii părinților neglijenți
se transformă în oameni minunați, creștini minunați.
Hristos Însuși a intervenit în dezvoltarea duhovniceas-
că a acestor copii neglijați. Dar acest lucru nu-i scutește
pe părinți de responsabilitatea lor.
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Biseri-
cilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă şi-i voi
da lui o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou,
pe care nimeni nu-l ştie, decât cel ce îl ia (2, 17). Cu sigu-
ranță, promisiunile făcute aici biruitorului sunt neobiș-
nuite. Să luăm cele două chipuri, două făgăduințe: cea
a manei ascunse și cea a numelui scris special pe pie-
tricica albă. Chipul manei, ceva comestibil, este folosit
deoarece dușmanii bisericii din Pergam, nicolaiții, de-
terminaseră pe creștini să mănânce din jertfele idolilor.
Dintre toate celelalte feluri de mâncare oferite de Balac
în pustie, evreii au ales să mănânce tocmai mâncarea
jertfită idolilor. Douăzeci și patru de mii de evrei au fost
amăgiți să i se alăture lui Balac în sărbătorile sale. Ei au
mâncat carnea jertfită lui Baal, zeul mincinos, iar prin
acest aliment dezgustător, necurat, s-au întinat.
Omilia a XV-a 315
Prin urmare, Hristos făgăduiește aici că cei din bi-

serica din Pergam care refuză să mănânce din jertfele
murdare ale nicolaiților sau nu cad în obiceiurile de des-
frâu ale acestora, vor primi mana ascunsă ca mâncare.
Ce este mana ascunsă? Este ceea ce a dezvăluit Domnul
în Evanghelia Sfântului Ioan – minunea hrănirii celor
cinci mii. În ziua următoare minunii, unii dintre acei
bărbați din Capernaum care se apropiaseră de Domnul,
L-au rugat să rămână cu ei definitiv din motive eviden-
te. Domnul le-a spus: Lucraţi nu pentru mâncarea cea
pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viaţa veş-
nică (Ioan 6, 27). Și ce este această pâine? Oamenii vă-
zuseră că El putea oferi pâine gratuită din fiecare dintre
cele cinci pâini, și, desigur că au fost uimiți. Dar El le-a
spus ceva nou: să nu caute pâinea care piere, ci pâinea
care rămâne. Poate fi vorba că, dincolo de capacitatea Sa
de a crea mâncare sau pâine pentru ei, le-ar putea da și o
anumită hrană care să le elimine complet foamea?
Domnul i-a spus ceva asemănător și samarinencei:
Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi
zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă
vie (Ioan 4, 10). La întrebarea despre mâncarea sau pâi-
nea care rămâne, Domnul a răspuns: „Eu sunt mana cea
adevărată. Eu sunt adevărata mâncare, mana cerească.
Spre deosebire de mâncarea pe care părinții voștri o mân-
cau în pustie și au murit, Eu sunt adevărata mană. Ori-
cine mănâncă carnea Mea, oricine mănâncă trupul Meu
– adevărata mană – nu va muri niciodată”. Deci, vechea
mană pe care evreii au mâncat-o în pustie era prefigura-
rea noii mane, adică Iisus Hristos. Mai exact era tipologia
Tainei Sfintei Euharistii, care are loc prin împărtășirea cu
Trupul și Sângele Domnului la Sfânta Liturghie.
Să ne uităm acum la firea și calitățile vechii mane,

mâncarea cerească din pustie, pentru unele informa-
ții suplimentare despre noua mană sau despre Sfânta
Euharistie. Ce era mana deșertului? Solomon, în cartea
înțelepciunii sale, explică: Dar pe poporul Tău l-ai hrănit
cu hrană îngerească şi i-ai trimis din cer pâine gata, fără
de osteneală, şi care avea toată dulceaţa şi plăcea tutu-
ror. Şi pâinea aceasta arăta către fii bunătatea Ta faţă de
ei, iar pentru cel care o mânca avea gustul mâncării pe
care o poftea (16, 20-21). Cu alte cuvinte, chiar substanța
și gustul deosebit al manei erau grăitoare pentru dul-
ceața Ta, Doamne, față de fii Tăi. Calitatea deosebită și
uimitoare a manei era de a oferi un gust diferit în funcție
de dorința fiecărei persoane. De ce ți-era poftă? De frip-
tură? Când mâncai această mană, dorința de friptură
era satisfăcută. Ai fi mâncat fasole? Când mâncai mană,
avea gust de fasole. Vă surprind toate acestea? Unii poa-
te se minunează – bine, dar acei oameni au mâncat ace-
lași lucru, aceeași mană, timp de patruzeci de ani.
Totuși, această calitate a manei a încetat în clipa în
care ei au gândit că mănâncă mereu aceeași mâncare125.
Din acel moment, mana și-a pierdut calitatea de pre-
schimbare în gustul dorit de fiecare persoană înfome-
tată. Atunci s-a petrecut fenomenul teribil când evreii
s-au dus la Moise să i se plângă că le era lehamite să
tot mănânce această pâine goală. Cu alte cuvinte, evreii
carnali se plictisiseră de mana cerească fără gust. Mânia
lui Dumnezeu s-a abătut cu greutate asupra oamenilor
care, în timp ce mâncau mana cerească, se gândeau cu
jind la ceapa, usturoiul și prazul Egiptului. Aceste ființe
125
Ei au pierdut din vedere pronia minunată a lui Dumnezeu.
Omilia a XV-a 317
deplorabile și jalnice se săturaseră de mâncarea cereas-

că. Ei doreau mâncarea pământească a acestei lumi, nu
mâncarea provenită direct de la Dumnezeu. Ar fi avut o
minunată stare de bine dacă voiau, doar căutând către
Dumnezeu. Cu toate acestea, ei nu au vrut această disci-
plină dumnezeiască. Mana era o prefigurare și tipologia
singurei mâncări exclusive pentru ființa umană, Trupul
și Sângele lui Hristos. Nu există niciun alt aliment care
să servească drept hrană pentru nemurire. Mâncarea
unică și exclusivă pentru nemurire este Trupul și Sânge-
le lui Hristos. Domnul a spus că toți cei care au mâncat
acea mană au murit. Ea era doar tipologia sau prefigu-
rarea deoarece cei care mănâncă adevărata mană nu vor
muri niciodată; ei vor trăi veșnic în Împărăția lui Dum-
nezeu. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu
are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.
Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevăra-
tă băutură (Ioan 6, 54-56).
Nu este uimitor faptul că această mană a deșertului
satisfăcea gustul individual dorit de fiecare persoană?
Să ne amintim că mana era ca o clătită gătită cu ulei și
miere. Când mâncam clătite la micul dejun, folosim si-
rop, miere și unt sau ulei, iar apoi simțim gustul de ulei
sau de miere. Dincolo de acest gust inițial sau de bază,
mana se schimba pentru a corespunde gusturilor dife-
rite descrise de Solomon. Vi se pare interesant faptul
că această schimbare putea diferi în orice moment? Să
privim câteva versete din Cântarea Cântărilor: Cum este
mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi.
Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui
în gura mea! Gura lui e negrăit de dulce şi totul este în
el fermecător (2, 3; 5, 16)126. În acest „cântec de dragos-

te”, acestea sunt cuvintele miresei neprihănite, aduse
ca prinos de cinstire a relației dintre Dumnezeu – mai
exact Hristos, a doua Persoană a Sfintei Treimi – și Bi-
serica Sa, o relație plină de un puternic eros („dragoste”
dumnezeiască).
Să nu vă lăsați mintea să se coboare la nivelul căr-
nii când citiți această poezie scripturistică – pentru că
așa fac interpreții protestanți care încearcă să degrade-
ze aceste versuri de eros duhovnicesc la un nivel carnal.
Erosul din Cântarea Cântărilor nu are nimic de-a face
cu magazinele erotice din vremurile noastre murdare.
Nu are nimic de-a face cu relațiile trupești sau sexua-
le. Erosul dumnezeiesc este cel mai înalt nivel al iubirii
pure și arzătoare. Creștinismul este eros pentru Hristos.
Pierderea erosului pentru Hristos îmbolnăvește Crești-
nismul de azi. Fără această flacără, fără această ardere a
inimii pentru Hristos, Creștinismul este rece, înghețat.
Ne trăim viața de creștini dintr-un sentiment de dato-
rie, pentru că trebuie sau pentru că este un lucru frumos
de făcut. Dacă tot suntem botezați, am face bine să mer-
gem la biserică, dar nu avem această flacără în noi, nu
suntem mânați de eros dumnezeiesc.
Ca să citez din nou din Cântarea Cântărilor a lui
Solomon: Cum este mărul între copaci, aşa este dragul
meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place,
dulce este rodul lui în gura mea! (2, 3), Gura lui e negrăit
de dulce şi totul este în el fermecător; iată cum este al
meu iubit (5,16). Aceste versete reprezintă relația de eros
Cântarea lui Solomon (Cântarea cântărilor) și Înțelepciu-

126
nea lui Solomon sunt opere monumentale ale regelui Solomon.

Omilia a XV-a 319
dintre suflet și Mire sau Hristos. În același timp, aceste

versete mai reprezintă și relația de iubire dintre Biseri-
că și Hristos. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce
este rodul lui în gura mea! (2, 3). El este dorința plină de
dorință. Vedeți cum avem aici o credință plină de iubire,
tocmai ceea ce ne lipsește în practică?
Creștinii de astăzi și-au pierdut iubirea arzătoa-
re pentru Mire. Cele spuse de Solomon despre mana
deșertului, care avea toată dulceaţa şi plăcea tuturor,
precum și că gura lui e negrăit de dulce şi totul este în
el fermecător, arată că mana din pustie era tipologia
Domnului, prefigurarea adevăratei mane. Însuși Dom-
nul interpretează această tipologie în Evangheliile Sale:
Eu sunt adevărata mană. Vă puteți închipui cât de mi-
nunat? Este important să ne amintim că oricine mânca
această mană avea gustul specific dorit de inima sa. În
mod similar, cel care se împărtășește cu Trupul și Sân-
gele lui Hristos primește orice harismă, orice dar dorit
de inima sa. Doamne, dă-mi răbdare. Doamne, dă-mi
pace. Doamne, dă-mi bucurie. Doamne, dă-mi înțelep-
ciune. Primim aceste daruri când primim Trupul și Sân-
gele lui Hristos, gusturile Sale cele deosebite. Toți cei
care primesc Sfânta Euharistie se împărtășesc cu ace-
leași taine. Toți credincioșii se împărtășesc din Sfântul
Potir. Și fiecare primește darurile pe care și le dorește,
pe care I le cere Domnului cu stăruință.
Cealaltă imagine, cea a pietricelei albe ne vine de
la pietrele de vot folosite atât de grecii antici, cât și de
grecii din timpul lui Hristos. Această piatră ponce ușoa-
ră, poroasă și aproape fără greutate se poate vedea chiar
și astăzi plutind pe spuma mișcătoare a valurilor Mării
Mediterane. În cele din urmă, această piatră albă ajunge
pe țărm, ea numindu-se psifida, după zgomotul psi fă-

cut de apele care o poartă. Pentru că piatra psifida a fost
folosită ca vot, cuvântul grecesc pentru „vot” este psifos
derivat din piatra psifida. Numele candidatului era scris
pe astfel de pietre albe, iar Domnul folosește imaginea
acestei proceduri de vot pentru a-i spune celui care va
birui că îi va dărui pietricica albă. Potrivit conținutului
epistolei, biruitor va fi acela care nu va fi influențat de
faptele de ură ale nicolaiților, de metodele și de acțiunile
lor (cf. 2, 17).
Piatra albă de vot nu era folosită doar în alegerile
liderilor politici ai națiunii antice grecești, ci și în siste-
mul judiciar. Pietrele albe se foloseau pentru achitarea
acuzaților. Membrii juriului votau cu pietre albe dacă
inculpatul era nevinovat. O piatră diferită sau o piatră
neagră era folosită pentru a-i indica vinovăția. Poate ați
auzit povestea lui Aristide cel drept, care avea reputația
de a fi cel mai neprihănit și corect conducător al Atenei.
La un moment dat, acțiunile sale i-au iritat pe atenieni
și s-a trezit în instanță. Dacă ar fi fost găsit vinovat, el
și-ar fi pierdut statutul de guvernator și ar fi fost exi-
lat. În timp ce se plimba prin Atena, a fost acostat de
un cetățean mai în vârstă care s-a apropiat de el și, fără
să știe cine era, l-a întrebat: „Domnule, puteți să scrieți
pe piatra mea «Exilați-l pe Aristide»?” Atunci Aristide
l-a întrebat: „Scuzați-mă, domnule, dar știți ceva des-
pre acest om? Îl cunoașteți pe acest individ, pe Aristide?
V-a făcut ceva?” „Nu, nu-l cunosc, dar m-am cam sătu-
rat să-i aud pe toți spunându-i «drept».” „Foarte bine
atunci”. Aristide a ascultat dorința atenianului analfa-
bet, fără a-și dezvălui identitatea. Aristide cel mare al
Atenei a fost exilat de sistemul judiciar din orașul său.
Omilia a XV-a 321
Vedeți cum această piatră servea fie pentru achitarea,

fie pentru condamnarea persoanei în cauză.
Deci, când Domnul spune aici că îi va da o piatră
albă, El vrea să spună că omul acesta nu va trece prin ju-
decată. Sfântul Ioan spune foarte frumos în Evanghelia
Sa: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul
Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la
judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă
(Ioan 5, 24). Moartea la care se referă Domnul este ceea
ce noi numim moarte biologică. Persoana va trece de
la moarte la viață. El nu va trece prin judecată – aceas-
ta este semnificația pietricelei albe. Cel care primește
această piatră albă este achitat, este declarat nevinovat.
Deseori auzim că toți vom fi judecați pentru lucru-
rile noastre. Și sfinții vor fi judecați? Sfinții nu vor fi ju-
decați, pentru că trec de la această moarte pământească
în viața veșnică fără judecată. Pe pietricica albă, un fel de
pașaport care exonerează pe cineva de judecată, există și
un nume nou. Care este noul nume? Este necunoscut.
Numai cel care va primi această piatră albă va cunoaște
noul nume. Sfântul Andrei din Cezareea și Sfântul Areta
spun că acest nume nou nu poate fi dezvăluit în viața de
față127. Numai sfinții vor primi acest nume. Cum este po-
sibil să dezvălui lucruri nestricăcioase (necreate) într-o
lume stricăcioasă? Din acest motiv, rămâne un mister al
lumii nestricăcioase. Numai cel care primește această
piatră albă știe acest lucru. Epistola către episcopul de
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 238D): «ὄνο-

127
μα δἐ καινὀν τῇ παρούσῃ ζωῇ ἀγνοούμενον. Τοῦτο τὸ ὄνομα

οἱ ἅγιοι κληρονομήσουσι. Πῶς γὰρ οἷόν τε φθαρτῇ γνώσει τὰ
ἄφθαρτα παραδηλοῦσθαι;»
Pergam se încheie cu aceste două promisiuni pentru cel

biruitor, că Domnul îi va da să mănânce din mana ascun-
să – și această mană este Hristos Însuși – și că Domnul îi
va da o piatră albă, un nume nou.
Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, intrăm în cea
de-a patra epistolă a Sfântului Ioan care a fost trimisă
episcopului de Tiatira. Iar îngerului Bisericii din Tiatira
scrie-i (2, 18). Tiatira se afla la sud-est de orașul Pergam.
Era un oraș lidian construit de Seleucus I. Tiatira a fost
cel mai neînsemnat dintre cele șapte orașe care au pri-
mit epistole de la Domnul. Acest oraș găzduia forța de
muncă industrială și comercianții. Era un oraș prosper,
un centru comercial. Nu avea aceeași aureolă precum
Efesul, Smirna sau Pergamul, care aveau biblioteci mari
și temple celebre cu centre spirituale și civice. Era un
oraș mic și nesemnificativ. Cu toate acestea, Domnul a
trimis cea mai lungă dintre cele șapte epistole acestui
oraș mic și neimportant.
Iar îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: Acestea zice
Fiul lui Dumnezeu, ai Cărui ochi sunt ca para focului şi
picioarele asemenea aramei strălucitoare: Ştiu faptele
tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea şi răbdarea ta şi
ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe de-
cât cele dintâi. Dar am împotriva ta faptul că laşi pe fe-
meia Izabela, care se zice pe sine prorociţă, de învaţă şi
amăgeşte pe robii Mei, ca să facă curvii şi să mănânce
cele jertfite idolilor. Şi i-am dat timp să se pocăiască şi
nu voieşte să se pocăiască de curvia ei. Iată, o arunc pe
ea bolnavă la pat şi pe cei ce se curvește cu ea, în mare
strâmtorare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.
Şi pe fiii ei cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte
toate Bisericile că Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi
Omilia a XV-a 323
inimile şi voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre. Iar

vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţătura aceas-
ta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile satanei, după
cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate. Însă,
ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni. Şi celui ce biruieşte şi
celui ce păzeşte până la capăt faptele Mele, îi voi da lui
stăpânire peste neamuri. Şi le va păstori pe ele cu toiag
de fier şi ca pe vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu
am luat putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea
de dimineaţă. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice
Bisericilor (2, 18-29).
După cum vă amintiți din versetele anterioare,
picioarele Domnului apărute în vedenia inițială erau
foarte strălucitoare. Erau precum arama strălucitoare,
un amestec strălucitor de aur și argint. Două elemente
diferite sunt centrale în liniile introductive ale acestei
epistole. Primul este preluat din vedenia inițială, în care
Domnul i S-a arătat ucenicului său uimit în Patmos. El
rămâne în această poziție în timp ce-i dictează Sfântului
Ioan să consemneze aceste epistole. În această vedenie,
ochii Lui sunt ca o pară de foc. Acești ochi simbolizează
abilitatea Domnului de a pătrunde, de a vedea prin lu-
crurile întunecate ale Satanei, o chestiune pe care El o
va adresa în această epistolă. Sfântul Ioan face referință
la picioarele Lui, ceea ce arată că Domnul nu va păstra
o poziție pasivă față de această cunoaștere și verificare
a întunericului Satanei, ci va zdrobi pe dușmanii Săi cu
aceste picioare de aramă.
Celălalt element al acestei epistole este autoprocla-
marea lui Iisus ca Fiul lui Dumnezeu. Acest titlu este
mesianic și corespunde în totalitate conținutului ce-
lui de-al doilea Psalm (8, 9) în care Mesia are autori-
tate asupra națiunilor și îi zdrobește pe vrăjmași. El îi

zdrobește cu o tijă de fier, în același fel în care un olar
zdrobește bucățile de ceramică, cum sunt vasele, oalele
și urnele, sau felul în care un ciocan ar sparge cioburile
de lut. Cu aceeași ușurință, Domnul va zdrobi lucrurile
întunecate ale Satanei. Este ca și cum i-ar fi spus epi-
scopului: „Deși lucrurile întunecate ale Satanei te în-
conjoară, nu te teme. Le văd. Tu nu le vezi. Cum le-ai
putea vedea? Ele sunt ascunse, sunt acoperite cu un văl.
Lucrurile ascunse ale Satanei sunt încuiate. Nu le poți
vedea”. Domnul arată că El le vede spunând: „Nu-ți fie
frică. Voi distruge și elimina toate aceste lucruri”.
Tâlcuirea celui de-al doilea psalm este magnifică.
Această tâlcuire remarcabilă și mesianică vine chiar de
la Domnul pentru că se referă la El Însuși. Atât de firesc,
El ne dă acest al doilea Psalm în toată dimensiunea sa.
Evreii recunosc și acceptă că acesta este un psalm me-
sianic, deși acești oameni vrednici de milă nu acceptă
Persoana lui Iisus Hristos. Ce păcat! După introducerea
sau deschiderea liniilor acestei epistole, ajungem la su-
biectul principal.
Ştiu faptele tale şi dragostea şi credinţa şi slujirea
şi răbdarea ta şi ştiu că faptele tale cele de pe urmă sunt
mai multe decât cele dintâi (2, 19). Cuvinte foarte fru-
moase, mângâietoare și de laudă – în special acest știu
al Domnului: Știu faptele tale.
Totuși, dacă vă amintiți, în epistola către episcopul
din Efes, el a scris: Ai părăsit dragostea ta cea dintâi.
Episcopului de Tiatira îi scrie opusul: Faptele tale cele de
pe urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Ultimele fapte
ale episcopului din Efes fuseseră slabe, în timp ce opu-
sul este valabil pentru episcopul din Tiatira. Ultimele
Omilia a XV-a 325
sale fapte erau substanțiale; se înmulțiseră. Observăm

aici doi stâlpi diametral opuși, cu un punct de echilibru
central comun. Acest lucru este la fel ca polul numere-
lor algebrice, unde avem punctul neutru zero și nume-
rele se pot mișca într-o direcție pozitivă sau negativă.
Zero ne desemnează poziția, în ceea ce privește dorința
și motivația noastră, atunci când purcedem la viața du-
hovnicească.
Câteodată coborâm. Ajungem mai jos de punctul
de pornire. Mergem sub zero. Auzim această propoziție
deprimantă și descurajantă, spusă de Domnul episco-
pului din Efes: Ai părăsit dragostea ta cea dintâi… În alte
momente, urcăm și tot urcăm deasupra punctului iniți-
al de plecare. Când mergem în sus, auzim cuvintele de
laudă, pe care Domnul le spune episcopului din Tiatira:
Faptele tale cele de pe urmă sunt mai multe decât cele
dintâi. Aceste două puncte reprezintă diferitele poziții
sau niveluri ale credincioșilor din Biserică și, evident,
există o mare varietate a acestor poziții, fie că vorbim
despre o persoană sau despre o comunitate bisericeas-
că. Trebuie să ne facem adesea o introspecție, fie că ne
cercetăm ca indivizi, fie ca parohii, și să ne întrebăm
dacă facem progrese. Am înaintat spre sfințenie sau
pierdem teren? Cert este că este cu neputință ca cine-
va să rămână nemișcat sau la nivelul inițial. Nimic nu
rămâne locului, mai ales duhovnicește. Chiar dacă în
unele lucruri am putea vorbi despre o imobilitate rela-
tivă, în realitate acest lucru nu este niciodată posibil.
Viața omului este dinamică, indiferent dacă îi place sau
nu. Nu putem spune că nu se schimbă niciodată. Gân-
diți-vă la temperatura corpului, de exemplu: este posibil
ca temperatura noastră să rămână la 37 de grade, fără
cea mai mică fluctuație? Din moment ce ființele umane

sunt organisme vii, temperatura corpului lor va fluctua
mereu.
Deci, prietenii mei, nu există nici măcar una dintre
activitățile sau energiile noastre care să rămână stabilă
sau la starea inițială sau la un anumit nivel. Prin urma-
re, persoana care spune că a ajuns la un anumit nivel și
se va opri acolo, de fapt nu se oprește. În realitate, va
începe să urce sau să coboare. De fapt, el va coborî dacă
spune că acesta este un loc numai bun de oprit. De ace-
ea, cea mai bună metodă de conservare spirituală – și vă
rog să încercați să vă amintiți întotdeauna aceasta – este
să mențineți suișul. Vreți să vă păstrați duhovnicia [or-
todoxă]? Atunci continuați să urcați. Dacă spuneți: Am
urcat destul, mă simt mulțumit de progresul meu, așa
că voi lua o „vacanță duhovnicească”, atunci sunteți deja
pe o pantă periculoasă, dacă stăruiți în această gândire.
Ceea ce tocmai am menționat este adevărat în toa-
te aspectele vieții noastre și nu numai în spiritualitatea
noastră. În toate aspectele vieții, în educația noastră, în
finanțele noastre – dacă vrem să ne menținem poziția,
atunci continuăm să avansăm și să urcăm mereu. Din
acest motiv, este necesar să avem un control constant
al temperaturii duhovnicești, să ne observăm termome-
trul duhovnicesc și să continuăm să ne re-evaluăm viața
duhovnicească. Cel care începe să se înalțe spre sfin-
țenie, la un moment dat va descoperi că a ajuns într-o
stare critică. Din momentul în care se hotărăște să se
pocăiască și să trăiască o viață duhovnicească, el trebuie
să fie cu mare atenție și cu mare grijă. Deci se hotărăște
și face un efort să meargă la biserică, să se spovedească
în mod regulat, să se concentreze asupra problemelor
Omilia a XV-a 327
duhovnicești, să înceapă să-L cunoască pe Iisus Hristos

și să participe la tainele Bisericii.
Uneori însă, vorbim despre Tainele Bisericii într-un
mod legalist, ca și cum ar fi vorba de îndeplinirea unei
anumite îndatoriri. Tainele nu sunt ceva prin care să tre-
cem din cauza vreunui sentiment de datorie. Ele sunt căi
care duc la viață. Sunt tuneluri sau canale care ne duc la
viață, la Dumnezeu. Deci când începeți să sporiți duhov-
nicește, într-un anumit moment veți ajunge la un punct
critic și veți avea sentimentul că nu mai puteți urca pen-
tru că sunteți obosiți. Aceasta este o criză pe care o în-
tâlnim cu toții de-a lungul drumului. Toată lumea trece
prin asta. Cei care au dorit să trăiască o viață duhovni-
cească merg înainte mereu, mereu, iar apoi, într-un anu-
mit moment, încep să se teamă. Se înspăimântă.
Uneori părinții se înfricoșează pentru copiii lor. Se
întreabă ce se va întâmpla cu copilul lor. Cât de departe
trebuie să meargă? De multe ori, deoarece părinții nu
pot face față acestei angoase, ei îi forțează pe copii să
se oprească. Îi spun copilului: „Ajunge. Nu merge mai
departe”. Trebuie să înțelegem că atunci când ajungem
la panică sau epuizare, am ajuns la acea plafonare, acel
moment critic. Un alt exemplu este atunci când mân-
căm prea mult, iar stomacul nostru se ocupă cu greu
de conținutul său. Atunci spunem că am făcut criză de
stomac. Acum, în ce direcție va merge criza? Stomacul
poate vomita conținutul sau poate să apară atacul de
cord – sunt și oameni care mor din cauza supra-alimen-
tării. Alternativ, stomacul poate reuși să digere și să de-
pășească această criză.
Să luăm un exemplu și mai elocvent din domeniul
supersonicelor. Atunci când un avion decolează și viteza
crește, comportamentul aerului se schimbă pe măsură

ce avionul prinde viteză. Aerul devine o masă solidă.
Într-un anumit moment, pe măsură ce viteza avionului
crește și se apropie de viteza sunetului, aerul are consis-
tența unui material solid, și e ca și cum avionul ar trece
printr-un munte. Avionul pare că e aproape gata să se
sfărâme, deoarece aerul acționează ca o masă solidă.
Dacă avionul reușește să treacă peste acest punct critic,
numit bariera sonoră, atunci începe să alunece foarte
ușor. Nu numai că scapă de pericol, ci devine superso-
nic. Odată ce depășește bariera sonoră, zboară foarte
lin, ca și cum aerul nu mai există. Acest lucru se întâm-
plă și în viața duhovnicească ortodoxă. În momentul în
care ați ajuns la acest punct critic, veți reuși numai dacă
nu vă înfricoșați.
Este o chestiune de înfricoșare; vă rog să înțelegeți
aceasta. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbește despre
aceasta în Apocalipsă: Iar partea celor fricoşi şi necre-
dincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători
şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoşi este în
iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moar-
tea a doua (21, 8). Dar dacă nu vă descurajați, dacă nu
renunțați din cauza epuizării și reușiți să treceți această
barieră, atunci viața duhovnicească ce vă așteaptă este
minunată. Este un sentiment atât de grozav și atât de
firesc, încât nici nu poți concepe să trăiești altfel. Este
ca și cum ar fi în sângele tău, ca ceva împletit în întreaga
ta existenţă. Dacă se întâmplă să întâlnești o persoană
foarte sporită, un ascet, el se va arăta surprins dacă îi
spui că nu poți atinge acel fel de spiritualitate, că nu
poți ajunge la nivelul lui. El va spune: „Cum poți spune
asta? Este atât de ușor! Nu e greu deloc”. Este foarte ușor
Omilia a XV-a 329
pentru el, pentru că a trecut dincolo de punctul critic,

iar acum că este dincolo de acest punct, viața duhovni-
cească decurge natural și fără efort128.
Există și o altă a idee aici. Când depășim acest punct
critic, ne dăm seama că o putem face în orice domeniu
care presupune auto-control, cum ar fi alimentația, via-
ța sexuală și toate aspectele vieții. Când depășim aceste
obstacole, atunci viața devine un vis. Niciunul dintre
elementele de mai sus nu mai este o problemă reală.
Parcă nici n-ar mai exista. Ulterior, vom trăi în pacea
profundă a lui Dumnezeu. Și ce este aceasta, pe care noi
o numim pace? Tocmai faptul că, odată ce patimile dis-
par după trecerea barierei critice, obținem darul păcii:
pacea minții, pacea de patimi – o pace durabilă.
Sfântul Isaac Sirul scrie despre un ascet căruia i-au
trebuit treizeci de ani pentru a învinge anumite gân-
duri ispititoare. Treizeci de ani! După douăzeci de ani,
încă nu avea vreo certitudine că face vreun progres. În-
țelegem noi asta? Cu toții trebuie să înțelegem – trecu-
seră douăzeci de ani fără vreun răspuns! În jurul celui
de-al douăzeci și cincilea an, a început să simtă ceva
progrese. Apoi, după câțiva ani, după treizeci de ani de
luptă, a ajuns la pacea gândurilor. În cele din urmă a
trecut prin bariera critică. S-ar putea să vă surprindă și
să vă mire că i-a luat atâta vreme! Dar tocmai de ace-
ea ne-a fost dată această viață. Întrebarea nu este dacă
să facem copii sau nu, dacă să deținem case și aparta-
mente sau nu, dacă să strângem averi sau nu. Viața ne-a
fost dată tocmai din acest motiv: să reușim să depășim
Aceasta este tocmai sensul cuvintelor lui Hristos: Căci ju-

128
gul Meu e bun şi povara Mea este uşoară (Matei 11, 30).
plafonarea critică. Sună cam înfricoșător, dar aceasta

este esența spiritualității ortodoxe. Nu pot să vă prezint
nimic diferit. Mă lupt alături de dumneavoastră și dum-
neavoastră vă luptați alături de mine. Nu am ajuns la
acest nivel. Mai avem mult de parcurs. Dar aceasta este
spiritualitatea ortodoxă. Amintiți-vă acest lucru, deoa-
rece cei care vă vorbesc despre ceva foarte ușor și fără
efort cel mai probabil vă oferă ceva străin și din afara
spiritualității ortodoxe adevărate.
Un al treilea punct de ținut cont este faptul că cel
care ajunge la acest nivel nu-și vede niciodată realizarea
sa ca sfințenie. Alții pot fi fascinați, dar el își vede tra-
iul ca ceva foarte obișnuit și nesemnificativ. El simte că,
odată ce a ajuns la acest nivel, nu este nimic deosebit.
Se uită la poziția sa smerită și își întoarce ochii dinspre
cucerirea unor niveluri mai înalte de sfințenie.
„Majoritatea faptelor tale sunt bune”, îi spune Dom-
nul episcopului de Tiatira. Știu că faptele tale cele de pe
urmă sunt mai multe decât cele dintâi. Dar am împotriva
ta câteva lucruri. Care sunt aceste câteva lucruri pe care
le are Domnul împotriva episcopului de Tiatira? Deși
totul pare să fie bine, există unele nedesăvârșiri. V-am
spus mai devreme că asta ne dă nădejde, pentru că și noi
suntem forțați să ne uităm la slăbiciunile noastre. Dar
am împotriva ta faptul că laşi pe femeia Izabela, care se
zice pe sine prorociţă, de învaţă şi amăgeşte pe robii Mei,
ca să facă curvii şi să mănânce cele jertfite idolilor. Lași
pe femeia – sau potrivit unui alt text, pe femeia sau soția
ta, dar nu-l găsim în majoritatea textelor. Cele mai mul-
te manuscrise antice înregistrează: acea femeie, cu ex-
cepția textului alexandrian și a câtorva altora care scriu,
femeia ta. Lași pe Izabela, care se numește prorociță,
Omilia a XV-a 331
să-i învețe și să-i înșele pe robii Mei. Îi înșală să comită

imoralitate sexuală și să mănânce din jertfele idolilor.
După cum puteți vedea aici, avem aici o nouă ame-
nințare care spurcă biserica din Tiatira, și pe care Dom-
nul consideră că e necesar să o adreseze și să o reproșe-
ze. Cine era Izabela? Evident, ea era o persoană istorică,
membră a bisericii locale. Ca atare, participa la Sfintele
Taine și se afișa nu numai a fi creștină, ci și prorociță. Se
credea pe ea însăși că e prorociță dar, de fapt, era pro-
rociță mincinoasă, așa cum o descrie Domnul. În aceas-
tă scrisoare adresată Bisericii din Tiatira, El o numește
Izabela. Dar, pentru a înțelege natura acestei femei și
motivul pentru care Domnul o numește Izabela, trebuie
să ne uităm la o poveste veche, așa cum am făcut în ulti-
mele noastre discuții despre Valaam și Balac, tipologiile
nicolaiților.
Aici, această femeie este asociată cu imoralitatea
sexuală și cu jertfele idolilor, chiar dacă referința pare a
fi metaforică și nu literală. Ar putea fi și literală, dar cel
mai probabil este metaforică. Cu alte cuvinte, imorali-
tatea sexuală și lucrurile sacrificate idolilor au un sens
alegoric. În Vechiul Testament, cuvintele „curvie” și
„adulter” sunt foarte frecvente, iar aici Domnul vorbeș-
te despre curvie, și pe fiii ei cu moarte îi voi ucide (2, 23).
Din aceasta este evident că aici Domnul se referă nu la
o curvie naturală sau fizică, ci la o curvie spirituală sau
metaforică – în esență, o revoltă împotriva adevăratului
Dumnezeu. Dar această revoltă nu este ușor de recunos-
cut, din pricina unui duh de înșelătorie.
Foarte semnificativ, deoarece femeia, ca membru
al Bisericii, îi înșela în mod malefic pe ceilalți. Se pare
că, dacă luăm literalmente referirile la curvia și mân-
carea sacrificată idolilor, ea era implicată într-o erezie

gnostică. Cu toate acestea, cred că referirile acestea sunt
menționate mai degrabă metaforic, pentru a sublinia
răzvrătirea acestui duh de înșelătorie. Domnul o dez-
văluie pe această nouă și periculoasă Izabela, un nume
folosit de Domnul metaforic, pentru a o condamna pe
această femeie din Biserica din Tiatira. Știm că Izabela
originală fusese o prințesă de neam fenician, căsătorită
cu Ahab, regele israelit al regatului nordic. Era o femeie
groaznică, îndrăcită. Avea o natură foarte manipulativă
și a reușit să-și controleze soțul într-o așa măsură, încât
ea, și nu ea, ajunsese mai cu seamă să guverneze țara. Ea
a introdus și idolatria în Israel, deoarece zeii fenicieni
erau idoli. Era o femeie îngrozitoare care i-a prigonit cu
o patimă drăcească pe cei care se închinau adevăratului
Dumnezeu al lui Israel, precum Prorocul Ilie. Ea a intro-
dus închinarea la Baal și a avut un rol esențial în a-i face
pe israeliți să comită imoralități sexuale și să mănânce
din jertfele idolilor. A ucis prorocii Domnului, mai ales
o anumită categorie, numită Fiii Prorocilor, căutând cu
mare înfrigurare să-l omoare pe Prorocul Ilie.
O caracteristică comună a poporului îndrăcit este
că nu-l oprește nimic de la a-și atinge obiectivele. Până
în acel moment, regatul sudic își păstrase credința în
adevăratul Dumnezeu. Izabela a reușit, prin manevre
politice, să-și mărite fata cu prințul și moștenitorul re-
gatului sudic. Fiica era o copie identică a mamei ei. A
introdus idolatria și în regatul sudic, iar rezultatul a fost
că viitorii regi s-au luat la întrecere cu regii din nord în
idolatrie și păcat. În cele din urmă, Dumnezeu a pedep-
sit ambele împărății.
Omilia a XV-a 333
Asirienii au înrobit regatul nordic și, la scurt timp

după aceea, babilonienii au luat regatul sudic în capti-
vitate. Vedeți ce au realizat aceste două femei? Această
mamă și fiică au provocat distrugerea întregii națiuni a
lui Dumnezeu prin curviile lor. În Apocalipsă, Domnul
îi spune episcopului de Tiatira: „O ai pe această femeie,
Izabela, care duce poporul Meu în înșelare, ca una care
vrea să distrugă poporul lui Dumnezeu, poporul Biseri-
cii din Tiatira. Domnul era, vădit nemulțumit de faptul
că episcopul din Tiatira nu o îndepărta de Biserică”.
Episcopul Antim al Ierusalimului din secolul al
XVIII-lea, scrie despre episcopul de Tiatira: „El nu-i
nega identitatea creștină, ci se adresa ei ca unei creștine,
căci prin acest nume reușise să-i rătăcească pe robii lui
Dumnezeu și să-i facă părtași la amăgirea ei, să comită
imoralitate sexuală și să mănânce din jertfele idolilor.”
Cu alte cuvinte, greșeala episcopului era că nu o sepa-
rase de turmă. El nu-și avertizase turma, nu o anunțase
că această femeie nu era creștină. Atâta timp cât ea se
autointitula creștină, ea putea să-i înșele pe creștinii din
biserică. Din această perspectivă, putem vedea că imo-
ralitatea sexuală și sacrificiul idolilor au o semnificație
metaforică. Dacă ar fi adus un ditamai altarul de piatră
în fața bisericii, episcopul și creștinii s-ar fi trezit cu si-
guranță. Ei erau creștini înflăcărați și cu siguranță n-ar
fi mâncat hrană sacrificată idolilor.
Totuși, se pare că această femeie a rămas în Tiatira
și a devenit înaintemergătoarea montanismului. Câți-
va ani mai târziu, în acest oraș înregistrăm ascensiunea
unui om numit Montanus. Montanus era un eretic care
credea și învăța că este întruparea Duhului Sfânt. El în-
văța că Iisus Hristos fusese Întruparea Cuvântului lui
Dumnezeu și că el, Montanus, era întruparea Duhului

Sfânt. Avea două femei care pretindeau că sunt proroci-
țe insuflate de Duhul Sfânt și că aveau multiple revelații
și vedenii. Domnul arată că erau prorocițe mincinoase,
așa cum dezvăluie și profeția mincinoasă din această
epistolă.
Această Izabela din Tiatira a fost o prorociță minci-
noasă și înaintemergătoarea spirituală a montaniștilor.
Erezia susținea o disciplină și un autocontrol extrem.
Montanismul învăța că relațiile conjugale în căsnicie
murdăresc soții. Montanismul s-a răspândit în întreaga
zonă mediteraneană. Avea un anume farmec, pentru că
promova ceva foarte auster, care totuși a fost condamnat
de Biserică. Prin urmare, Montanus este prima buruia-
nă sălbatică răsărită din această prorociță care a co-exis-
tat în sânul Bisericii din Tiatira. Aceeași Izabela este și
precursoarea tuturor celor care până în prezent pretind
că pot invoca Duhul Sfânt, că pot săvârși miracole la te-
levizor, că pot să vorbească în limbi după bunul plac și
că pot să presteze multe „semne și minuni”.
Omilia a XVI-a 335
Omilia a XVI-a
Apocalipsa 2, 21-24
Şi i-am dat timp să se pocăiască şi nu voieşte să se

pocăiască de curvia ei. Iată, o arunc pe ea bolnavă la
pat şi pe cei ce se desfrânează cu ea, în mare strâm-
torare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Şi pe fiii ei
cu moarte îi voi ucide şi vor cunoaşte toate Bisericile
că Eu sunt Cel care cercetez rănunchii şi inimile şi
voi da vouă, fiecăruia, după faptele voastre. Iar vouă
şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţătura aceasta,
ca unii care n-au cunoscut adâncurile satanei, după
cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă greutate.
1 martie 1981
Prin numele alegoric de Izabela, analizat îndelung

în lecția anterioară, Domnul atrage atenția asupra miș-
cărilor Creștinismului marginal care continuă să fie la
loc de cinste în Biserică. Ce-i mai rău este că nu le este
refuzat numele de creștin. Am zis ultima dată că episco-
pul de Tiatira fusese găsit vinovat deoarece continua s-o
numească creștină pe femeia numită simbolic Izabela.
Deși această femeie era membră a Bisericii, ea adusese
învățături străine și necreștine, care sunt neîngăduite de
Domnul. El îl acuză și-l mustră pe episcop pentru că a
continuat s-o accepte pe această femeie ca pe o creștină.
Anterior, când i-am cercetat curvia, adulterul și jertfa
idolilor, am înțeles că toate au un înțeles metaforic. Ele

se referă la o învățătură în afara învățăturii adevărate, cu
scopul evident de a distanța credincioșii de învățăturile
adevărate ale lui Dumnezeu.
Nu mai este nevoie să spunem că în istoria noastră
eclesiastică au existat o serie de tendințe similare care
au provocat mari dureri Bisericii înainte de a fi eradicate
în cele din urmă. Întregul sens al acestui verset, în care
Domnul vorbește episcopului, este că episcopul era cel
responsabil. Vă rugăm să rețineți acest lucru, deoarece
este punctul central al lecției de astăzi. Responsabilita-
tea de a discerne orice elemente străine, învățături stra-
nii sau impure în cadrul Bisericii și de a le elimina imedi-
at le revine episcopilor – acesta este mesajul versetului.
Izabela pare să fi fost adepta unei erezii gnostice, în timp
ce era încă membră activă a Bisericii creștine locale.
Trebuie să menționăm aici că testul de căpătâi al
cernerii gnosticilor este moralitatea. Etica gnosticilor
pivotează în jurul a două extreme. O extremă sunt nico-
laiții, cunoscuți pentru credința lor în distrugerea tru-
pului prin dedarea la plăceri. Motto-ul lor era că trupul
trebuie slăbit și distrus, prin epuizarea lui, de plăcere
și abuz, mâncare și băutură în exces, abuz de alcool și
droguri și prin căutarea relațiilor sexuale fără restricții
– toate acestea pentru a distruge carnea. Cealaltă extre-
mă a gnosticilor era controlul excesiv de sine, cum ar
fi condamnarea căsătoriei, abținerea de la mâncare, nu
numai de la carne, ci și de la vegetale, cum ar fi fructele
care erau încă în pomi.
Aceasta a fost erezia maniheismului. Manihe-
ii erau teribil de înșelați. Ei învățau că, dacă mănânci
o smochină culeasă direct din smochin, ești criminal,
Omilia a XVI-a 337
căci smochina avea suflet. Păi când să mănânc smochi-

na – după ce mor de foame? Nu, spuneau maniheii, o
vei mânca atunci când cade din smochin. Așa. Acestea
sunt învățături teribile și fără sens, poziții extreme. În-
frânarea de sine extremă și osândirea căsătoriei erau și
caracteristicile montaniștilor. După cum am menționat
mai înainte, Montanus a apărut pentru prima dată în
Asia Mică, iar una din zonele sale centrale de activita-
te a fost orașul Tiatira. De aceea Domnul se ocupă de
acest subiect.
După Montanus, au venit sabelianiștii, cei abs-
tinenți, apoi mesalienii și nenumărate alte erezii su-
per-abstinente. Aceste două extreme coincid într-un
punct central: doctrina dualistă de bază a învățăturilor
gnosticilor. Dualismul este în esență crearea unui zeu
malefic și a unui zeu bun și susține că trupul este cauza
sau izvorul răului, în timp ce sufletul este creația bine-
lui. Deci, pentru a elibera sufletul de robia cărnii creată
de zeul malefic, trebuie să distrugem trupul. Acest lucru
trebuie realizat fie prin licențiozitate, depravare extre-
mă și spurcăciune sexuală; fie prin metode de abstinență
extremă. Nu mă voi căsători. Mă voi înfometa. Nu mă
voi duce la doctor dacă mă îmbolnăvesc – toate ca să-mi
distrug carnea, izvorul creației rele. Sfântul Pavel ne-a
avertizat, chiar și în acei primi ani despre aceste tendințe
gnostice, în special despre cei abstinenți, pe care el i-a
condamnat. Tendințele nicolaite sunt condamnate și în
cea de-a doua epistolă a lui Petru și în epistola lui Iuda,
fratele Domnului. Sfântul Pavel scrie despre cei care se
opuneau căsătoriei și se abțineau de la mâncare: Dar Du-
hul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se
vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele
înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia

unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia
opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dum-
nezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei
credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, Pentru
că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu
este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire (1 Timotei 4, 1-4).
Cum pot spune acești oameni că ești vinovat de
crimă dacă mănânci o smochină înainte să cadă din
smochin? Ce fel de învățături absurde și drăcești sunt
acestea? De ce este căsnicia murdară și pângărită? Ce
învățături diavolești! Dacă cineva vrea să se abțină de la
căsătorie, va putea face acest lucru spre cinstirea Trupu-
lui Domnului, așa cum învață Sfântul Ignatie129, și nu că
mariajul ar fi ceva necurat în sine.
Vă spun că mulți dintre creștinii noștri au asemenea
concepții și în ziua de azi. Dacă ați ști câți dintre ei cred
că nu se vor mântui pentru că sunt căsătoriți. Căsăto-
riți! Desigur, într-o căsătorie au loc multe lucruri care
nu sunt acceptate de Dumnezeu. Dacă se petrec perver-
siuni, se poate spune în mod justificat că e foarte îngrijo-
rător. Cu toate acestea, dacă cineva refuză jugul legal al
căsătoriei, dar se dedă la lucruri ilicite, mai are abținerea
de la căsătorie vreun sens? Sfântul Pavel spune că nu,
acestea sunt abateri și în afara normei, dar căsătoria în
sine este cinstită. Cinstită să fie nunta întru toate şi patul
nespurcat. Iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu (Evrei
13, 4). Nu, nu se poate să fiți un deviant; nu se poate să
fiți o soție sau un soț adulter. Nu vă puteți complace în
perversiuni murdare și împotriva firii în interiorul sau
129
Omilia a XVI-a 339
în afara căsătoriei. Nu, aceste lucruri sunt detestabile în

fața Domnului. Căsătoria trebuie să fie cinstită.
Îmi amintesc ceva timp în urmă, când m-am dus
într-un mic magazin rural, soția mai în vârstă a pro-
prietarului magazinului a spus cu un oftat foarte mare:
„Numai voi [călugării] veți fi mântuiți. Nu știu ce va fi
cu noi”. „De ce spui asta? De ce crezi astfel despre căsă-
torie? Este căsnicia un obstacol în calea mântuirii tale?
Cine ți-a spus asta?” Acestea sunt percepții gnostice. Fie
că ne dăm seama sau nu, nu cunoaștem sursa specifică a
acestor percepții, dar ele circulă în Biserică. Cert este că
Sfântul Pavel condamnă acest fel de gândire. De aseme-
nea, este important să știm că aceste tendințe au existat
întotdeauna în cadrul Bisericii, luând ca țintă adevărata
învățătură a Evangheliei. Domnul cere episcopului de
Tiatira să o excludă pe femeia numită simbolic Izabela,
care introdusese idei gnostice în Biserică, deoarece ea
este socotită predecesoarea Montanismului. Prin urma-
re, ea trebuie să fie excomunicată dacă nu ajunge să se
pocăiască. Domnul spune că îi dăduse timp să se pocă-
iască și astfel primim confirmarea că femeia era mem-
bră a Bisericii. Numai cineva din Biserică se poate pocăi.
Cum ar putea un idolatru sau un neortodox să se pocă-
iască? Taina pocăinței și a mărturisirii este un privilegiu
și un dar al Bisericii.
Acest lucru este important în înțelegerea restului
mesajului de astăzi. Subiectul pocăinței este o chestiu-
ne lăuntrică și intra-eclesiastică. Este vital să înțelegeți
declarația Domnului: Şi i-am dat timp să se pocăiască şi
nu voieşte să se pocăiască de curvia ei. Cu alte cuvinte,
nu vrea să se pocăiască de învățăturile ei necurate și
întinate, care contrazic învățăturile Evangheliei, învăță-
turile Domnului. Ea refuză să se pocăiască. Deci aceasta

este o treabă internă a Bisericii. Celălalt punct este că
Domnul i-a dat timp să se pocăiască, așa cum Biserica a
făcut de-a lungul istoriei sale.
Un membru al Bisericii care răspândește astfel de
învățături mincinoase trebuie să primească învățăturile
corecte ortodoxe într-un efort de a-l convinge să urme-
ze conștiința Bisericii. Poate că nu va fi convins imedi-
at. Trebuie să mai fie și o doua, o a treia sau mai multe
încercări pentru a aduce această persoană înapoi la în-
vățătura creștină ortodoxă. Dacă el continuă să ignore
învățătura ortodoxă și să răspândească învățături false
și eretice, atunci trebuie să fie scos din Biserică. Așa s-a
petrecut cu Arie. Știți câți ani a rămas Arie în Biserică,
timp în care i s-a cerut de mai multe ori să-și recon-
sidere poziția? Nu numai Sfântul Alexandru, ci și pre-
decesorul său, l-au sfătuit pe Arie în mod repetat să se
întoarcă la adevăr, dar nu i-a luat în seamă. A fost în
cele din urmă tăiat din Trupul Bisericii, printr-o decizie
a Sinodului I Ecumenic (325 d.Hr.).
Este de trebuință să se ofere un timp pentru pocă-
ință. Mi-e teamă că uneori poate fi prea îndelungat. De
multe ori tolerăm tot felul de intruziuni în Biserică și
rămânem tăcuți. Nu e bine! Exact din acest motiv i se
plânge Domnul episcopului. Mustrarea Lui se bazează
pe acest punct: Încă mai tolerezi această femeie și ea îi
înșală pe credincioșii Mei. Învățăturile ei sunt drăcești.
Sfânta Scriptură este foarte clară în legătură cu aceasta.
Domnul spune: Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu
au învăţătura aceasta, adică cei care nu țineți seama de
această învățătură. El nu se referă la practică, ci la în-
vățătură. Era o învățătură mincinoasă. Unii oameni din
Omilia a XVI-a 341
afara Bisericii pot vorbi despre profunzimea înțelepciu-

nii sau stăpânirea înțelepciunii, dar vă dezvălui, spune
Domnul, că acestea sunt numai adâncurile Satanei și
astfel demonstrează că aceasta era o învățătură drăceas-
că.
Ce sunt învățăturile demonice? Cu siguranță ele nu
sunt rare în vremurile noastre și nici nu sunt ușor de
detectat. De exemplu, satana vă poate sugera să vă pre-
lungiți Postul Mare până la optzeci de zile. Acest lucru
s-a întâmplat cu un credincios din Patras. I s-a arătat
cineva ca Hristos, care i-a sugerat: „Dacă vrei să faci un
lucru bine plăcut mie, postește de la Paști până la Cinci-
zecime”. Să fim cu foarte mare luare aminte. Biserica ne
spune să nu postim în această perioadă; diavolul spu-
ne că trebuie. Mai e ceva de adăugat aici? Mai sunt unii
care ingerează un fel de viță de vie într-o anumită lună
a anului, astfel încât să poată avea copii. Mai și postesc
patruzeci de zile, iar după aceea, încă patruzeci, și-apoi
încă patruzeci de zile pentru Postul Mare. Mai rău, ei
postesc cele patruzeci de zile sugerate de vrăjitorul lor,
dar neglijează postul rânduit de Biserică în timpul Pos-
tului Mare. Am întâlnit acest lucru de mai multe ori.
De ce unii dintre voi mergeți la acest vrăjitor, Cris
de Gazoro din Serres, când vă aflați într-o situație di-
ficilă? Unii dintre voi, care mă ascultați acum, pierdeți
credința în Dumnezeu și mergeți. După ce vă întoarceți,
îmi spuneți că ați fost acolo. Dar de ce v-ați dus? Știți
mai bine. V-am avertizat frecvent în legătură cu asta.
„Dar, părinte, trebuia să-mi salvez copilul”. Credeți că vă
veți salva copilul cu ajutorul diavolului? Diavolul salvea-
ză sau distruge? Ce spune acest infam Cris, cel mai im-
portant ghicitor al Greciei? Le spune oamenilor să scrie
o scrisoare la Sfântul Munte, la o anumită adresă, și să

ceară să le fie trimisă o bucată de viță de vie sau o altă
cerere ciudată. Acum mă întreb, nu realizează bătrânii
părinți aghioriți că acești clienți ai lor sunt trimiteri de
la diavolul? Se pare că nu, nu-și dau seama.
Când ghicitoarea din Filipi, biată fată înrobită, i-a
prezentat în mod repetat pe tovarășii Sfântului Pavel
ca slujitori ai lui Dumnezeu, Sfântul Pavel nu a ezitat
să exorcizeze duhul drăcesc din ea. Demonul a fost ex-
pulzat, iar tânăra și-a pierdut abilitățile de ghicit. Deci
ajungi la ușa lui Satana și vezi un vrăjitor precum Cris că
folosește icoane, tămâie și obiecte sfinte ca pe o perdea
de fum. Cris de Gazoro acționează în perimetrul Biseri-
cii. El folosește obiceiurile Bisericii și ortodocșii noștri
se lasă păcăliți. Ce amenințare! „Trebuie să participi la
trei Liturghii, patruzeci de paraclise, trei masluri ...”. De
ce trei? De ce patruzeci? Nu este suficient unul? De ce
trei și nu patru?
Chiar și numai aceasta ar trebui să ne facă să sus-
pectăm vrăjitorie, căci asta este. Cris este un vrăjitor.
Repet: el face treaba asta de ani și ani de zile. Clienții
săi sunt creștini botezați, dar nimeni nu-l mustră. Ve-
dem cum Domnul spune aici că acestea sunt adâncu-
rile Satanei și că au legătură cu o învățătură drăcească.
Cred că cele aduse în atenția dumneavoastră sunt utile
pentru a trage câteva concluzii de bază. Țineți minte
aceste lucruri pe măsură ce continuăm cu schița pentru
înțelegerea subiectului de astăzi. Dar, mai important,
rămâneți treji și privegheați, deoarece aceste lucruri se
petrec mereu în Biserică într-o formă sau alta.
Să rezum câteva dintre aceste puncte de bază: în
primul rând, această învățătură demonică are legătură
Omilia a XVI-a 343
cu un fenomen intra-eclesiastic. Prin aceasta subliniez

că are loc în interiorul Bisericii și nu în afară. În al doi-
lea rând, este o învățătură ciudată, o învățătură străină
ce nu se împacă cu doctrina Bisericii. În al treilea rând,
învățătura falsă și învățătura Bisericii co-există, fără ca
această coexistență să fie condamnată, deși, din păcate,
ea are loc de o vreme destul de îndelungată. O învăță-
tură străină se poate strecura și poate dura mult până să
fie descoperită.
Pe termen scurt, până ajungem să o conștientizăm,
ea e acceptabilă, însă pe termen lung este inacceptabil
faptul că nu este condamnată. Noi închidem ochii și
ne prefacem că învățătura falsă nu există. În al patru-
lea rând, această învățătură este direct legată de satana.
Are adâncime drăcească. Aduce după sine închinarea
la Satana, dar este camuflată de elementele credinței și
închinării noastre. În al cincilea rând, creează profeți și
prorocițe mincinoase. Aceste cinci puncte sunt caracte-
risticile de bază ale tuturor celor care creează o mișca-
re discutabilă în cadrul Bisericii. Pe baza acestor cinci
elemente putem identifica acum nu numai acea femeie
din Tiatira de acum două mii de ani, dar și orice situație
similară din Biserica noastră astăzi. Și acum ne între-
băm, există astfel de mișcări în cadrul Bisericii noastre?
Există cu siguranță, și nu doar câteva!
În această seară ne vom concentra pe o anumită
mișcare de aici din Grecia, care a cauzat serioase proble-
me Bisericii. Cu toate acestea, Biserica nu a condamnat
aceste mișcări, chiar dacă ele sunt active de peste șai-
zeci de ani. Aceste mișcări sunt în primul rând lucrarea
„iluminaților auto-declarați”. Acești oameni se numesc
Photismenoi sau Iluminații, („oameni de lumină”).
Membrii sunt în majoritate femei130, în aceste mișcări

existând foarte puțini bărbați. Una dintre aceste mișcări
a început în 1923 cu Constantina Zolota, care a părăsit
viața aceasta. Ea a înființat o academie numită „Acade-
mia de Răscumpărare a Maicii Domnului”. Sunt cel pu-
țin cinci sute de grupuri de studiu organizate, cu apro-
ximativ douăzeci până la o sută de oameni per grup, în
Atena și în apropierea ei. Se estimează că douăzeci și
cinci de mii de oameni din Attica urmează învățăturile
acestei Zolota.
În aceeași categorie, avem o altă doamnă numită
Elena din Spata, iar alta numită doamna Magoula, care
și ea a murit. De asemenea, mai este și Atanasia Kri-
ketou, „sfânta” din Aigaleo. Atanasia își continuă lucra-
rea înșelătoare chiar și în zilele noastre, iar lucrul trist
este că până și preoții și episcopii o vizitează. Politici-
enii o caută, lucru care ar trebui s-o vădească ca ghi-
citoare, pentru că politicienii noștri vizitează, de obi-
cei, asemenea persoane. Mai avem și o anume Maria
din Larisa, deși cred că și ea a murit. În cele din urmă,
în aceeași categorie avem un arhimandrit ortodox din
130
În Occident, avem fenomenul Vasulei Ryden, născută în
Egipt de părinți greci și botezată în Biserica Ortodoxă Greacă, deși
n-a avut vreo legătură cu Dumnezeu timp de treizeci de ani. În 1985
îngerul păzitor i s-a arătat și mai târziu de „Dumnezeu” însuși…
„Iisus”, i s-a arătat și i-a cerut să-l binecuvânteze! Și ea l-a bine-
cuvântat! Mesajul ei este extrem de ecumenist și confuz, plin de
semne demonice și de lucrări de spiritism, foarte căutat de publicul
non-confesional și nu de puțini creștini ortodocși greci neinfor-
mați. Mișcarea condusă de ea, VAD (Viața Adevărată în Dumne-
zeu) înșală mii de oameni și până astăzi nu știm de vreo declarație
oficială a Bisericii Ortodoxe care să îi condamne activitățile.
Omilia a XVI-a 345
Arhiepiscopia Americii numit Eusebiu Papastephanou

sau Stephanou. Eusebiu Stephanou este implicat activ
în așa-numita mișcare harismatică. Strâns legată de
această mișcare harismatică este Organizația Creștină a
Păcii (OCP), de aici, din Larisa. Știți despre OCP.
V-am avertizat despre asta de mai multe ori. Aceste
persoane au vedenii și vise. Ei scriu poezii, mai ales cele
din mișcarea lui Zolota. Am și eu câteva dintre aceste
scrieri. O doamnă, care cred că este prezentă în seara
asta, mi-a spus despre fratele ei. Într-o seară, s-a sculat
din pat și a început să scrie. De atunci continuă să scrie
multă… filologie. Totuși, acest om este aproape analfa-
bet. Cum e posibil? Nu i-am răspuns acestei doamne,
deși a trecut destul timp. „Iluminații” dezvăluie și lu-
cruri necunoscute. Dezvăluie păcatele altora. Vă spun
că ați făcut cutare sau cutare păcat și, cu adevărat, ni-
meni altcineva nu știe despre asta decât dumneavoas-
tră. Săvârșesc vindecări. Îmi amintesc o femeie care l-a
vizitat pe episcopul nostru înainte de 1974. Episcopul
i-a spus că era înșelată. A trimis-o la mine și ea a venit la
biserica Sfântul Stelian. Mi-a spus că aparținea mișcării
lui Zolota. Și-a scos crucea de lemn din buzunar și mi-a
spus: „Vindec oamenii. Tămăduiesc bolnavii cu această
cruce”. I-am spus: „Doamna mea, fii atentă. Să ne uităm
la aceste lucruri cu mare atenție”. „Ce spui, părinte? Oa-
menii se fac bine înaintea ochilor mei. Cineva poate să
fie bolnav la pat: îl binecuvântez cu crucea și el se face
bine imediat”.
Deci acești oameni vindecă bolnavi, fac minuni, pot
emana o mireasmă dulce, prorocesc viitorul. Aduceți-vă
aminte că Domnul a numit-o prorociță pe femeia din
Tiatira, dar Izabela era o prorociță mincinoasă.
O trăsătură de bază a tuturor oamenilor la care am

făcut referire este profeția, care era un atribut de bază
al Izabelei. Ei vorbesc în limbi și cred cu tărie că Duhul
Sfânt le vorbește direct.
Când eram foarte tânăr, preotul nostru paroh a
participat la un grup de studiu de-al Zolotei. Era boga-
tă și avea o casă imensă în suburbiile Atenei, unde își
organiza întâlnirile. La începutul anului, chema preo-
tul să-i facă sfeștanie cu apă sfințită. Preotul mi-a spus
toate acestea, chiar recunoscând faptul că era înșelată.
Eram foarte tânăr, un copil la acea vreme. Nu aveam
prea multe cunoștințe, dar mă gândesc că cineva i-ar fi
putut spune: „Dragul meu părinte, dacă știți că este în-
șelată și îi înșală pe alții, de ce mergeți să-i sfințiți casa
de înșelăciune? Spuneți-i că nu, nu voi veni pentru că
ești înșelată!”
Astfel, aceste grupuri folosesc preoții pentru a ob-
ține credibilitate; fac slujbe în biserică. Iubesc îndeo-
sebi maslurile, deoarece sunt legate de Duhul Sfânt. Îmi
amintesc de conducătorii mișcării locale penticostale
harismatice, acum zece ani, foarte interesați de Sfântul
Maslu și de darurile Duhului Sfânt. Unul dintre ei mi-a
pus o serie de întrebări pe această temă, și așa am de-
venit conștient de activitățile lor. Ei încă mai merg la
biserică și primesc Sfânta Împărtășanie. Vorbesc despre
Hristos și despre darurile Duhului Sfânt. Și, așa cum se
întâmplă cu mișcarea harismatică a părintelui Stepha-
nou, își ridică mâinile în aer, arborează o față fericită și
zâmbitoare și rămân blocați în acel zâmbet pe durata
slujbelor lor.
Deși par să aibă un element de entuziasm constant,
cel puțin în public, în același timp există un element de
Omilia a XVI-a 347
nervozitate, foarte sugestiv despre aceste adunări. Spre

sfârșitul acestei lecții, vom auzi chiar cuvintele părin-
telui Stephanou despre aceste adunări. Cum se explică
toate aceste lucruri? Este clar că acești oameni sunt miș-
cați de un spirit, dar ce fel de spirit? Sunt ei sub puterea
Duhului Sfânt, așa cum susțin, sau sunt sub energia unui
duh rău? Vom vedea după ce studiem lucrările și învăță-
turile lor. Vom vedea ce spirit îi mișcă pe ei, de fapt.
După această introducere generală, să începem
discuția despre aceste mișcări diferite. Firește, ele au și
caracteristici idiomatice. În primul rând, să examinăm
mișcarea lui Zolota. Eram foarte mic, aveam în jur de
opt ani, când am auzit despre această doamnă, la o vi-
zită prin vecini. Mișcarea ei a început în 1923. A devenit
extrem de populară în zona Pireului. A câștigat admira-
ția femeilor, cărora pur și simplu le plăcea să vorbească
despre Zolota. Unul dintre lucrurile pe care mi-l amin-
tesc în mod special era tendința ei de a asocia acade-
mia cu emoția eliberării Constantinopolului de turci.
Academia ei ar fi servit ca tabără de luptă pentru luptă-
torii pentru libertate întru recâștigarea Bizanțului. Îmi
amintesc acest lucru foarte limpede, dar ne vom întoar-
ce la aceasta puțin mai târziu.
În general, aceste mișcări se străduiesc să devină
o organizație globală. Încearcă să-și răspândească în-
vățăturile în întreaga lume. Au percepții milenariste;
ei cred că Hristos va veni și va domni o mie de ani pe
pământ. Aceasta este coloana vertebrală a hiliasmului,
erezia martorilor lui Iehova și reprezintă cea mai im-
portantă parte din numărul mare de învățături false ale
lor. Adepții Zolotei sunt, de asemenea, caracterizați de
o închinare excesivă la Maica Domnului. Ca ortodocși,
nu ne închinăm Maicii Domnului, Fecioara Maria. Noi

ne închinăm lui Dumnezeu, iar pe Preasfânta Născătoa-
re de Dumnezeu o cinstim, îi dăm o venerație onorifică.
De asemenea, mișcarea este caracterizată de o in-
certitudine cu privire la Persoana lui Hristos. Uneori, Îl
consideră doar o ființă umană, iar alteori vorbesc în așa
fel încât te fac să te întrebi în ce ape se scaldă. Nici ei
nu știu. Este Hristos Dumnezeu sau nu? Folosesc ma-
teriale din evangheliile necanonice. Scriu și cărți – cred
că și Zolota a scris o carte. Spun niște povestiri despre
Hristos, care par a fi luate direct și fără discernământ
din unele scrieri apocrife ale Noului Testament. Biseri-
ca respinge aceste scrieri apocrife ca fiind false. Dar cel
mai rău dintre toate este faptul că ei consideră academia
lor de răscumpărare ca fiind o autoritate superioară Bi-
sericii. Așa de departe îi duce Satana pe acești oameni.
Voi sublinia și faptul că își leagă mișcarea de etno-
centrism. Cel puțin așa făceau când eram foarte tânăr,
dar îmi amintesc foarte bine. Am auzit cu urechile mele
că a existat o mișcare pentru eliberarea Constantino-
polului. Ei au interpretat profeție după profeție, extin-
zându-le și adaptându-le astfel încât să se potrivească
agendei lor de recapturare a Constantinopolului. Toa-
te acestea par să se repete. Și chiar așa, cum vă vorbesc
acum, este un anumit om aici, în Larisa, care încearcă
să tălmăcească unele profeții despre recâștigarea Con-
stantinopolului. Au pregătit bannere și steaguri; au or-
ganizat diferite batalioane de miliție și se pregătesc să
cucerească și să preia Constantinopolul.
Cum pot susține ei toate acestea? Își susțin opiniile
sau credința cu două puncte diferite. Unul se găsește în
Apocalipsă: Atunci am luat cartea din mâna îngerului
Omilia a XVI-a 349
şi am mâncat-o (10, 10). Ioan Evanghelistul, care a avut

aceste vedenii, este chemat să le raporteze; îngerul îi dă
o carte, iar Ioan o mănâncă. Atunci am luat cartea din
mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce
ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a
amărât. Şi apoi mi-a zis: Tu trebuie să proroceşti, încă o
dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi la mulţi îm-
păraţi (Apocalipsa 10, 10-11).
Fiți atenți la acest lucru. Trebuie să prorocești încă
o dată. Adevărata tâlcuire a acestui verset este următoa-
rea: Ai văzut prima fază. Acum, după aceasta, începe
faza a doua – o a doua fază a profețiilor. Aceasta este
ceea ce se înțelege prin faptul că trebuie să prorocești
din nou. Dar tâlcuirea unora din Larisa este destul de
neobișnuită când încearcă să-și susțină teoriile. Ei spun
că atunci când Sfântul Ioan Evanghelistul s-a pregătit
pentru moartea sa, el și-a instruit ucenicii creștini să-l
pună într-un mormânt și să-l acopere complet cu pă-
mânt, și că ei trebuiau să verifice mormântul mai târziu.
După o oră, când s-au întors la mormânt, trupul dispă-
ruse. Mormântul era gol.
La sfârșitul Evangheliei lui Ioan, Domnul îi spune
lui Petru: Tu urmează Mie (Ioan 21, 19). El i-a dezvăluit
atunci lui Petru prin ce moarte avea să moară, cu alte cu-
vinte, moartea martiriului. Ioan, fără să i se spună nimic,
s-a ridicat singur și L-a urmat pe Domnul. Evanghelia
ne spune că acest lucru a avut loc după ce prânziseră din
peștele gătit pe foc de cărbuni pe plajă. Dar întorcân-
du-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l
iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui
şi I-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? Pe aces-
ta deci, văzându-l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu
acesta ce se va întâmpla? Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca

acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie
(Ioan 21, 20-22). Ioan a scris Evanghelia lui cam șaptezeci
de ani după ce a avut loc acest eveniment, căci a dorit să
corecteze un zvon fals circulând printre unii membri ai
Bisericii. Era vorba de opinia greșită a unora din Biserică
că Ioan, ucenicul iubit de Iisus, nu avea să moară. Ioan
însuși corectează această învățătură eronată.
Cuvântul acesta s-a răspândit în străinătate printre
frați, că acest ucenic nu avea să moară. Totuși, Iisus nu
i-a spus că nu trebuie să moară, ci: Dacă voiesc ca aces-
ta să rămână până voi veni, ce ai tu? (Ioan 21, 23). Cu
alte cuvinte, „presupunând că vreau să rămână în via-
ță pentru totdeauna și să nu moară până nu Mă întorc,
ce-i pasă ție?” Vedeți cum însuși Sfântul Ioan lămurește
această neînțelegere? O corectează, pentru că se răs-
pândise în întreaga Biserică. În ciuda acestei corecții,
prietenii mei, făcută de mâna lui Ioan în Evanghelia Sa
sfântă, această învățătură – că Ioan nu a murit – circulă
cu încăpățânare până în ziua de azi. Conform ei, Ioan
nu a murit, ci se ascunde undeva în lume.
Apropo, am citit aceeași istorisire într-o carte scri-
să în secolul al XVIII-lea, unde cineva a scris o tâlcuire
a Apocalipsei. Această carte spune că au fost trei care
nu au gustat moartea: Enoh, Ilie și Ioan, continuând să
sugereze că, atunci când vine vorba de Antihrist, aceș-
tia trei vor veni să-l mustre și să se ridice împotriva lui.
Cartea susține că cei trei reprezintă cele trei legi. Enoh
reprezintă legea naturală a conștiinței; Ilie, legea sinai-
tică a lui Moise; și Ioan, legea Evangheliei. De aseme-
nea, spune că cei trei vor fi uciși de Antihrist. Cartea
contrazice Apocalipsa, pentru că Ioan scrie că profeții
Omilia a XVI-a 351
care vor lupta cu Antihristul vor fi doi, nu trei – cei doi

măslini. Sfântul Ioan Damaschinul tâlcuiește că aceș-
ti doi măslini sunt Ilie și Enoh. Scriptura nu spune ni-
mic în acest sens despre Ioan nicăieri. Ioan însuși spune
adevărul răspicat.
Deci, cum este Ioan Evanghelistul implicat în toate
acestea? Potrivit acestor noi cruciați din Larisa, Apos-
tolul Ioan va profeți din nou. Ei spun că Sfântul Ioan va
apărea din nou, din moment ce nu a murit. Va apărea în
vremurile noastre și va profeți despre unele evenimen-
te importante, iar aceste profeții se referă la eliberarea
Constantinopolului, de parcă Apocalipsa a fost scrisă în
mod special pentru Grecia! Nu, prietenii mei, Apocalip-
sa este universală. Când spune aici: Tu trebuie să proro-
ceşti, încă o dată, la popoare şi la neamuri şi la limbi şi
la mulţi împăraţi, aceste profeții sunt globale. De aceea
trebuie să expunem aceste înșelări.
Mai trebuie să subliniem că acești indivizi înșelați
pot spune și o serie de lucruri bune. Diavolul, pentru că
el este cel care îi inspiră, este capabil să spună o mie de
lucruri bune și un lucru fals. Cele o mie de lucruri bune
nu-l întrec pe cel ce duce la rătăcire. „Insuflat de Dum-
nezeu” înseamnă că totul este bun, totul este corect. Cu
toate acestea, atunci când acești interpreți pretind că
sunt inspirați de Dumnezeu, este posibil să facă greșeli?
Da, și chiar fac o serie de greșeli. Duhul Sfânt le insu-
flă tălmăcirile? Prietenii mei, Duhul Sfânt nu vorbește
minciuni. Diavolul este cel care înșală, iar acești oameni
sunt sub influența diavolului.
Continuând cu lista celor „iluminați”, trebuie să
menționăm câteva lucruri despre infama Elena de Spa-
ta. Înainte de războiul din 1940, pe când eram foarte
mic, am auzit despre ea. Pretindea că l-a văzut pe Hris-

tos ziua și noaptea, și acesta a fost motivul pentru con-
struirea Bisericii Învierii din Spata131. După această Ele-
na de Spata, o avem și pe faimoasa Magoula; după ea,
Atanasia Kriketou, care este încă în viață132. Ea folosește
fenomenul dermatografiei. Își expune sânii – iertați-mi
francheța, dar așa face – iar Duhul Sfânt scrie instrucți-
uni și mesaje pe pieptul ei. Acum spuneți-mi, ar folosi
Dumnezeu vreodată pieptul unei femei pentru a înscrie
mesajele Sale?
Există o afecțiune a pielii numită dermatografism.
Dacă trageți o linie pe piele cu un obiect ascuțit, pielea
se sensibilizează și prezintă o linie roșie foarte distinctă.
Ce mai contează că nici măcar nu știe să scrie! Ai crede
că ar avea măcar decența să scrie corect, dar asta este o
cu totul altă problemă. Are atâtea icoane în jurul ei, în-
cât îi face pe oameni să creadă că este o sfântă. Mai rău,
se numește pe sine sfântă și le dă poze cu ea creștinilor
131
Sfințitul bătrân Gervasios Paraskevopoulos scrie despre
această Eleni. „Dacă îmi folosesc propria judecată, din toate lucru-
rile pe care le-am auzit și continui să le aud în spovedanii, dar și
din dezgustul unui mare număr de oameni care au asistat la înșe-
lăciunile, aparițiile și revelațiile demonice, am ajuns la următoarea
concluzie: Dacă administrația sfântă și onorabilă a Bisericii noastre
nu își întoarce atenția și energia totală la excomunicarea acestor
oracole și medii, ale căror mame și tați sunt Biserica Învierii din
Spata, Attica și binecunoscuta preoteasă Eleni din Spata – atunci și
conducerea Bisericii se află în același pericol ca regele Saul. Regele
Saul a avut succes în războaie și pace atunci când i-a persecutat și
desființat pe vrăjitorii, medii și ghicitorii de pe pământ. Cu toate
acestea, când le-a căutat sfatul, el a comis (sinucidere) (spirituală)”
(Probleme contemporane, 1962, p. 171).
132
1981.
Omilia a XVI-a 353
noștri nebuni care le iau și le pun lângă icoane în casele

lor. Aceștia sunt înșelații, cei despre care Domnul nos-
tru se plânge episcopului de Tiatira. Își înșală poporul,
spune Domnul episcopului.
Mai era și Maria din Larisa, orașul nostru, și poate
că unii dintre dumneavoastră ați fost victimele ei. Îmi
amintesc cu mulți ani în urmă când am venit prima oară
la Larisa, a vizitat-o un tânăr prieten, o persoană du-
hovnicească. Imaginați-vă următoarele. Maria merge la
culcare noaptea, iar în timpul nopții, când probabil că
doarme și are vedenii, bolborosește niște fraze. Creștinii
noștri prostuți și înșelați pândesc toată noaptea lângă
patul ei ca să prindă cuvintele profetice care i-ar ieși din
gură. Majoritatea spectatorilor de lângă pat erau, evi-
dent, femei, în timp ce soții erau în bucătărie bucurân-
du-se de fructul viței toată noaptea. Până dimineața,
erau pe jumătate beți. Când tânărul a vizitat acest loc
pentru prima oară, nu și-a putut crede ochilor. La un
moment dat le-a spus doamnelor din jurul patului: „De
ce vă pierdeți timpul? De ce o ascultați? Este posedată
de demoni”. Într-o clipă, „frumoasa din pădurea ador-
mită” s-a ridicat drept în sus și a început să-l atace ver-
bal, ocărându-l cu cele mai colorate adjective, dându-și
astfel arama pe față.
Ajungem acum la subiectul cel mai interesant, cel
al lui Eusebius Stephanou. Numele său grecesc este Pa-
pastephanou, dar în SUA folosește numele Stephanou.
Este un arhimandrit ortodox hirotonit, teribil de înșe-
lat. El crede că poate invoca Duhul Sfânt și că Duhul
Sfânt îi răspunde dorințelor sale, pogorându-se ca la
Cincizecime. El calcă pe urmele penticostalilor eretici
ai Europei și ai Americii. Desigur, el susține că mișca-
rea lui nu are nimic de-a face cu penticostalii, dar fap-

tele vorbesc. El afirmă mai departe că această mișcare
harismatică – de invocare a Duhului Sfânt – există la
protestanți, romano-catolici și în bisericile ortodoxe și
că, în timp util, acești creștini harismatici își vor părăsi
bisericile corespunzătoare, deoarece nimeni nu-i va mai
putea înțelege.
El crede că papa va începe să persecute harismaticii
Romano-catolicismului, astfel încât ei vor abandona bi-
sericile și vor începe ceva nou. Avem una din cărțile sale
intitulată O explozie globală a Duhului Sfânt: Mișcarea
harismatică dintr-o perspectivă ortodoxă133. Această car-
te circulă în întreaga lume și aici în Grecia, în număr
mare, cu scopuri prozelitiste. În această carte, el își apă-
ră acțiunile și le răspunde criticilor. Din cauza timpului
limitat, voi citi doar câteva puncte. El scrie: „Mișcarea
harismatică este cunoscută și sub numele de mișcarea
penticostală”.
Ei bine, aici avem răspunsul. Este o mișcare penti-
costală și are ca scop să caute și să retrăiască experien-
ța Rusaliilor. „Nu ascundem faptul că această mișcare
harismatică, cu toate semnele sale exterioare, s-a răs-
pândit în toate marile Biserici occidentale, cum ar fi cea
Romano-catolică, Anglicană, Luterană, Prezbiteriană
și cea a Martorilor lui Iehova”. Deci ei îi acceptă și pe
martorii lui Iehova ca fiind niște harismatici. Este des-
tul de semnificativ faptul că cei care se opun mișcării
harismatice, în special în America, pot fi găsiți și prin-
tre creștinii liberali și printre cei conservatori. Această
133
Papastephanou Eusebiu, Ascensiunea globală a Duhului
Sfânt, (titlul grecesc) Ei pakosmios ekhysis tou Aghiou Pnevmatos.
Omilia a XVI-a 355
opoziție nu se limitează la Biserica Ortodoxă. Prin ur-

mare, harismaticii au reușit să realizeze unirea Bisericii
cu mult înaintea celor care o caută, dar, desigur, aceste
uniuni nelegiuite tind să fie respinse.
Să mergem mai departe cu comentariile lui Pa-
pastephanou: „Nu ascundem nici faptul că mișcarea
harismatică are ca precursor confesiunea penticostală
clasică”. După câteva paragrafe, știți ce scrie? „Mulți or-
todocși, din ignoranță, rea voință și părtinire, confundă
harismaticii cu adepții confesiunii penticostale”. Dacă îl
acuzați pe el și pe urmașii săi că sunt copiii sau roadele
penticostalilor, vă vor spune că sunteți înguști la minte.
Nu vor să fie asociați cu penticostalii, dar nici nu ascund
faptul că se trag din confesiunea penticostală clasică.
Așa mărturisesc și admit toți harismaticii, fie că sunt
romano-catolici, fie protestanți. Cu multă recunoștință,
ei văd mâna proniei dumnezeiești mișcându-se printre
confesiunile penticostale.
El afirmă în continuare că „mulți cercetători ai miș-
cării penticostale internaționale o consideră a fi unul
dintre cele mai importante evenimente ale Creștinis-
mului contemporan, egal în importanță cu Reforma
Protestantă din secolul al XV-lea”. Confesiunile penti-
costale nu sunt nimic altceva decât vlăstare ale mișcă-
rii protestante disperate. Stephanou face o încercare
nereușită de a explica modul în care Duhul Sfânt vine
la acești creștini speciali: „Pentru unii, această prezență
dumnezeiască se simte ca un curent electric care intră
prin mâini sau cap și se extinde în întregul corp, gene-
rând un șoc”. Potrivit experienței neabătute a Biseri-
cii noastre, aceste șocuri sunt energia dracilor. Duhul
Sfânt vine ca roua dimineții. Nu agită oamenii și nu-i
face să tremure, să se rotească sau să se simtă energizați

și încărcați electric. El scrie: „Uneori, dar nu întotdeau-
na, mâinile se leagănă; alteori capul și întregul corp se
leagănă”134.
Știm că fenomene precum acestea sunt cele mai
frecvente în domeniul spiritismului. Sunt fenomene
psihice și suntem foarte siguri că diavolul sau Satana
este protagonistul în toate aceste medii. Stephanou
continuă: „Autorul nu este doar un martor ocular, ci un
participant al tuturor acestor semne cu adevărat mira-
culoase ale spiritului care se petrec între harismatici”.
Cartea sa are o serie de poze. El afirmă: „Revărsarea
universală și catolică a Duhului Sfânt în zilele din urmă
arată că Domnul poate împlini scopul Său veșnic chiar
și în afara Bisericii Ortodoxe”. I-auzi, i-auzi și iar i-auzi!
După el, Domnul poate să abandoneze Biserica Sa și să-și
atingă obiectivele în afara Bisericii Ortodoxe! Și toate
acestea, fără a nega că ea rămâne Biserica Mamă!
El vorbește așa pentru a nu atrage asupră-i vreo per-
secuție inutilă. Da, el acceptă că Ea este Biserica Mamă,
dar undeva, de-a lungul liniei, Hristos o abandonează.
În altă parte a cărții sale, mai scrie că Biserica ia calea
unei prostituate, marea prostituată a Babilonului. Ast-
fel vorbește el despre Biserica Ortodoxă: „Este posibil ca
Hristos să fie silit să ocolească Biserica”. Cu alte cuvinte,
Hristos se va lepăda de Biserică, o s-o dea la o parte o
dată pentru totdeauna! Această Biserică istorică, pe care
toți ortodocșii o vestesc ca fiind Biserica cea una, sfân-
tă, apostolească și sobornicească – vă vine să credeți? –
Hristos o va înlătura. Cum rămâne atunci cu făgăduința
134
Ibid. 193.
Omilia a XVI-a 357
Lui față de Petru, că porțile iadului nu o vor birui? Minte

Hristos? Cum poate Hristos să dea Biserica la o parte
și să purceadă fără ea, ca să facă ceva nou? Stephanou
susține că Hristos va fi fără Biserica Sa și adaugă: „Or-
todoxia, deja Mireasa lui Hristos în multe privințe, în-
cepe să se transforme într-o femeie a prostituției, într-o
prostituată”135. Ei interpretează în mod fals, atât de fals,
profeția lui Ioil, spunând că schimbările și semnele cos-
mice, care nu au avut loc în ziua Cincizecimii, vor fi des-
coperite acum în ziua cea mare și viitoare a Domnului.
El continuă prin a spune că „vom fi răpiți de Dom-
nul”, pentru că Domnul spune acest lucru despre A Doua
Sa Venire. Fiți atenți aici: „Vom fi răpiți” – nu la cer, ci în
Sion sau Ierusalim, unde Domnul îi va răpi pe toți haris-
maticii. Acolo vor rămâne șapte ani, până când va trece
„strâmtorarea cea mare”. Acești oameni sunt în Biserica
noastră! Ei înșală zilnic, iar Biserica nu-i condamnă. Aici,
în Larisa, mișcarea penticostală activează sub numele de
Organizația Creștină a Păcii și prezintă semne similare.
Oamenii vorbesc în limbi și insistă că fac vindecări și
dezlegări. Acestea sunt lucrările creștinilor înșelați și în-
cadrați în categoria celor auto-proclamați iluminați. Să
fim foarte atenți și vigilenți. Pe baza tuturor celor spuse,
concluzia este evidentă. Acestea sunt energiile duhului
rău, iar Domnul ni le dezvăluie astfel când le caracteri-
zează ca fiind adâncurile lui Satana. Domnul ne averti-
zează: Vedeţi să nu vă înşele cineva. Căci mulţi vor veni în
numele Meu, zicând că sunt Eu, şi vor amăgi pe mulţi. ...
Se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi şi vor
face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate,
135
Ibid. 208.
pe cei aleşi. Dar voi luaţi seama. Iată, dinainte v-am spus
vouă toate (Marcu 13, 5-6; 22-23).
De aceea, prietenii mei, ne datorăm nouă înșine să
fim smeriți. Duhul înșelării lucrează în special în cei
mândri, deoarece acești oameni cred că pot tâlcui co-
rect Scripturile în afara Bisericii. În cele din urmă, acești
oameni devin păstori autonomi. Ei refuză îndrumarea
duhovnicească a vreunui preot, căci Hristos vorbește di-
rect cu ei. După cum spune Iuda, fratele Domnului, ei
umblă potrivit cu poftele lor nelegiuite (Iuda 1, 18). Iza-
bela încă umblă printre noi și va continua să umble și
să lucreze până la sfârșitul istoriei. Se mișcă în cadrul
Bisericii, îndepărtând slujitorii de staulul mântuirii. Să
ne deschidem ochii și să-i ținem deschiși. Să stăm bine,
căci mulți înșelători au venit în lume. Diavolul spume-
gă, mai ales în zilele noastre. E furios. Să priveghem și să
fim conștienți de existența prorocilor mincinoși. În joc
este mântuirea noastră veșnică.
Omilia a XVII-a 359
Omilia a XVII-a
Apocalipsa 2, 24
Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţă-

tura aceasta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile
Satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi
altă greutate.
15 martie 1981
Domnul se adresează acum tuturor creștinilor din

Tiatira care nu acceptaseră învățăturile greșite ale Iza-
belei. Sub numele de Izabela, trebuie să includem și o
altă categorie de credincioși care, la fel ca auto-intitulații
iluminați de săptămâna trecută, rămân în Biserică, frec-
ventează slujbele și primesc Sfânta Împărtășanie. Însă
credința și lucrările lor sunt total ireconciliabile cu învă-
țăturile Bisericii. Să nu uităm că Izabela, din această epis-
tolă a Domnului către episcopul de Tiatira, are principii
gnostice. Domnul spune că ea învață și înșală pe robii Săi
să facă curvie și să mănânce din jertfa idolilor (cf. 2, 20).
Vă mai amintiți discuția despre nicolaiții care și
ei țineau de o mișcare gnostică? Important de reținut
aici este că lucrurile pe care ei le denumeau în mod fals
„cunoaștere” sunt de fapt satanice – potrivit Părinților
Bisericii străvechi, în special Sfântul Irineu136. Domnul
136
Sf. Irineu, Împotriva ereziilor, prima carte, capitolul 27.
li se adresează celor care erau strâns legați de episcop și

rămăseseră fideli învățăturilor sănătoase. Ei nu fuseseră
îndoctrinați, precum ereticii, în aprofundarea științei și
„înțelepciunii” demonice.
Acești eretici vorbesc despre profunzimea înțelep-
ciunii lor exclusive, ca o cunoaștere secretă și ca o în-
țelepciune de neapropiat și de neatins pentru cei ne-
credincioși, adică cei neacreditați și neinițiați. Potrivit
Sfântului Pavel, taina fărădelegii există dintotdeauna.
În zilele noastre, o ramură a Gnosticismului este Franc-
masoneria sau Masoneria. Masoneria este o erezie gnos-
tică. Cărțile masonilor îi numesc spurcați sau profani
pe cei care nu sunt masoni. Ei pretind că dețin lumina,
iluminarea și calea către profunzimea cunoașterii, pro-
funzimea înțelepciunii, profunzimea filosofiei, de care,
după cum pretind ei, noi nu avem habar.
Francmasoneria este moștenitoarea naturală a
Gnosticismului antic. Poate fi clasificată și ca neo-gnos-
ticism. Am vorbit despre Masonerie de atâtea ori, că e
pericol să fiu etichetat drept fanatic. Vă asigur că nu este
cazul. Masoneria este o realitate contemporană, care ne
afectează pe toți și pe toate în vremurile noastre. Cu
siguranță, nu este o strategie bună să subestimăm ca-
pabilitățile inamicului. Masoneria este puternică: este
puterea lui Satana.
Nu vă înșelați de faptul că această erezie gnostică
nu are o viață publică: nicio publicație, nicio prelegere
deschisă, nicio agendă aparentă de recrutare sau pu-
blicitate. Funcționează în secret. Cu ajutorul lui Dum-
nezeu, aceasta este exact ceea ce vom arăta astăzi. Vom
dovedi că Masoneria are caracteristicile gnosticismului.
Izabela este făptuitoarea acestei doctrine străine, care-i
Omilia a XVII-a 361
păcălește și-i înșală pe slujitorii lui Hristos. De vreme

ce Hristos o condamnă, se înțelege că El condamnă și
Masoneria. Trebuie să dovedim acest lucru și vă rog să
îmi dați acordați toată atenția pentru a afla cum masonii
înșiși își definesc filosofia. Vom face acest lucru direct și
fără înconjur. Fiind gnosticism, Francmasoneria este sub
condamnarea Bisericii și spun asta pentru ultima oară.
Sfânta Scriptură a scris împotriva gnosticismului. Atât
Sfântul Pavel către Timotei, cât și Sfântul Petru, în epis-
tolele sale sobornicești, scriu împotriva gnosticismului.
Nu e de mirare că Părinții Bisericii au luptat cu gnosticis-
mul cu o strășnicie fără precedent, deoarece și gnosticis-
mul a luptat împotriva Bisericii la fel de strașnic.
Deoarece se poate ca gnosticismul să nu fie cunos-
cut tuturor, voi spune câteva lucruri despre el, chiar
dacă am mai făcut-o de mai multe ori în trecut. În câte-
va cuvinte, am putea spune că gnosticismul este o filo-
sofie religioasă. Acceptă existența unui zeu, a unei lumi
și a anumitor relații între zeu, lume și om. Privește lu-
mea cu o dublă viziune de bine și rău și afirmă că binele
din lume este lucrarea zeului bun, iar răul din lume este
lucrarea zeului malefic. Dumnezeu nu este unul, ci doi
dumnezei.
Rețineți că există diferențe majore în filosofia gnos-
tică. Există mari diferențe între gnosticismul lui Marci-
on și gnosticismul lui Vasilides137 și al multor altora; fie-
care are propriile idiosincrasii. Totuși, toate aceste siste-
me gnostice diferite mențin o bază dualistă – prezența
unui zeu bun și a unui zeu malefic. Ei sunt întotdeauna
în război unul împotriva celuilalt și în mijlocul acestei
137
Ibid., capitolul 24.
bătălii omul este întotdeauna victima nefericită. Omul

se luptă fără încetare să se elibereze de zeul malefic.
Gnosticii cred că omul speră mereu să se izbăvească
de zeul malefic, care trăiește în natură. Omul gnostic nu
crede într-un Dumnezeu omniprezent, chiar dacă îl con-
sideră pe Dumnezeu invizibil. În realitate, pentru gnos-
tici, Dumnezeu nu este mai presus de timp sau de spațiu.
Gnosticismul se străduiește să împrumute multe ele-
mente din afară, deoarece este o filosofie goală și pustie,
care nu are nimic prin merit propriu. Se împrumută de
la toate filosofiile omenești și religiile mistice, cum ar fi:
orfismul, misterele din Eleusis, Hermetismul (de la Her-
mes Trismegistul), misterele orientale, Cibele și mistere-
le egiptene antice ale lui Osiris și Isis. Folosește elemente
din toate aceste filosofii și preia câteva și din Iudaism și
din Creștinism. Gnosticismul creează un amestec filoso-
fic de religii, oferindu-l mai apoi ca fiind al său.
Adevăratul pericol al gnosticismului este acela că nu
neagă oficial Creștinismul. Acum, dacă cineva îmi spune:
„Nu sunt de acord cu tine. Resping credința ta”, înțeleg
și mă țin la distanță. Dar când se ascunde și nu neagă
nimic; și mai rău, circulă, există, respiră și se strecoară în
interiorul Bisericii; primește Sfânta Împărtășanie; parti-
cipă la slujbele Bisericii și totuși este dușmănos Biseri-
cii și înstrăinat de Trupul ei, acolo se află pericolul real.
Acest lucru este văzut clar la francmasonii care primesc
Sfânta Împărtășanie, intră în consiliul parohial, sunt me-
reu în biserică, folosind toate spre folosul lor. Dacă cine-
va îi chestionează despre acestea, răspund fără tăgadă:
„Da, sunt mason, dar sunt un creștin bun. Vin la biserică,
mă împărtășesc, îmi iubesc frații”. Nu este spre folosul, ci
în detrimentul lor. Este foarte regretabil. Este la fel ca în
Omilia a XVII-a 363
cazul Izabelei, care circula liber în biserica din Tiatira. Ea

este tipologia atât a gnosticilor contemporani și masoni-
lor, cât și a gnosticilor străvechi. Așa cum am promis, îi
voi vădi prin literatura lor proprie.
Vom observa că atât în interiorul, cât și pe coperta138
lojilor masonice, precum și în broșurile lor, o poziție
centrală este rezervată literei G, care este plasată într-o
stea. În lojile grecești se folosește a treia literă a alfabe-
tului grecesc, litera gamma. În limbile romanice, se fo-
losește litera G, care se află în centrul unei stele. Este un
simbol foarte comun regăsit pe plăcuțele de intrare din
orașe și sate. Este un semn albastru și are în centru lite-
ra G închisă în configurația unui pătrat. Deasupra un-
ghiului de nouăzeci de grade al echerului, instrumentul
pătrat al constructorilor, se află un compas deschis la un
unghi de patruzeci și cinci de grade. Acesta este cel mai
cunoscut semn al masonilor. Îl vedeți pe inelele ban-
cherilor, poate pe cele ale unor avocați, pe reverele unor
judecători și pe templele Francmasoneriei, chiar și din
cele mai mici orașe.
Acum, echerul și compasul nu sunt atât de banale
cum le-am socoti noi. Simbolistica lor este foarte bo-
gată. Voi vorbi doar despre câteva dintre simbolurile
de bază. Echerul așezat pe unghiul drept este simbolul
materiei. În partea superioară, compasul deschis la un
unghi de patruzeci și cinci de grade simbolizează spiri-
tul. Simbolismul reflectă baza dualismului și reprezin-
tă războiul decisiv dintre spirit și materie. Amintiți-vă:
Creștinismul nu acceptă doi conducători sau doi dum-
nezei. Dumnezeu a făcut cerul, pământul și lucrurile de
138
Sau sigla, simbolul, eticheta (n. red.).
pe pământ. Nu există nimic care nu a fost creat de Dum-

nezeul cel Unic. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic
nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1, 3).
Cum este posibil ca binele și răul să conlucreze
împotriva acestor creații ale lui Dumnezeu? Dacă răul
există în lume, el nu este o consecință a dualismului.
Este o consecință a interferenței și a interacțiunii ființe-
lor cu liber arbitru și logică, diavolul fiind primul dintre
ele. Astfel se explică introducerea răului. După decizia
liberă de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, armo-
nia naturii a fost zdruncinată. Acesta este modul în care
credința noastră explică răul și nu că el ar fi creația unui
zeu malefic, sau că un zeu este într-o stare de contradic-
ție, sau că există o discordie între spirit și materie.
Într-adevăr, nu există o astfel de discordie, deoarece
Duhul infinit, Duhul cel veșnic al lui Dumnezeu a creat
lumea materială. Cum ar putea această lume materială
să fie în opoziție cu existența lui Dumnezeu? De ce S-ar
opune Dumnezeu celor create de El? Cum este posibil
acest lucru? Cerurile spun slava lui Dumnezeu (Psalmii
18, 1 și urm.). Este cu neputință ca cerurile materiale,
cerurile create, să se întoarcă împotriva lui Dumnezeu.
Trupul va învia și va fi mântuit. Materia va fi mântui-
tă – lucru de neconceput pentru adepții gnosticismului,
care cred că materia este condamnabilă.
Compasul domnește peste echer, ce semnifică do-
minația spiritului asupra materiei. Materia este prezen-
tată ca fiind echerul de nouăzeci de grade, care arată
plinătatea exprimării. Unghiul de patruzeci și cinci de
grade arată că spiritul uman, pentru că nu are control
complet asupra materiei, se va strădui să obțină acest
control asupra materiei, asupra trupului. Litera G se află
Omilia a XVII-a 365
în interiorul acestei configurații foarte simbolice. Maso-

nii sunt oarecum dezamăgiți că nu au o literă internați-
onală, care să fie recunoscută de toate naționalitățile și
de toate limbile lumii. Așa că au hotărât să folosească G,
literă din alfabetul latin, deoarece multe limbi au rădă-
cini latinești sau grecești. Întrucât litera G este și litera
inițială a cuvântului englezesc god („dumnezeu”), litera
G înseamnă, după potrivire: dumnezeu. Rețineți asta.
Barnes, poetul englez mason, scrie: „Această stră-
lucire hieroglifică, care nu poate fi văzută de nimeni
altcineva decât de frații masoni ...”. Potrivit unor surse,
acest G provine din filosofia ermetică, care se ocupa cu
magia. Un mason faimos, numit Dalco139, a afirmat în-
tr-una din prelegerile sale: „Litera G care decorează lo-
jile nu exprimă doar numele marelui arhitect al univer-
sului, zeul masonilor, ci și știința geometriei”. În opinia
lui Lenhoff și a lui Posner, semnificația literei masonice
G provine de la god, geometrie, generație și gnoză.
Gnoză înseamnă cunoaștere în limba greacă, iar
acest cuvânt apare în toate limbile [indo-europene] ale
lumii. Toți gnosticii lumii mențin acest cuvânt grecesc
în vocabularul lor, indiferent de limbaj. Deci acest G
este în centrul unei stele sau în configurația compasului
și a echerului, așa cum am explicat mai devreme. Acum
că am văzut semnificația acestui G, să mergem mai de-
parte ca să aflăm ce este îndoctrinarea de gradul al doi-
sprezecelea și ce înseamnă ea pentru masoni. Voi citi
din manualele publicate de ei.
139
Aici, părintele Athanasie folosește resursele europene puse
la dispoziția sa, care pot varia ușor față de cele americane, dar cre-
dințele doctrinare generale ale masonilor sunt invariabile.
„Venerabilul maestru îndepărtează gluga candida-

tului; așază pe podea un ecran pe care este pictată o stea
mare în cinci colțuri, cu litera G in centru. Marele ma-
estru se îndreaptă către candidatul care așteaptă să fie
inițiat în gradul al doisprezecelea. Candidatului i se con-
feră numele simbolic de Moab. Acesta nu este un nume
permanent, ci doar simbolic, folosit în mod standard în
inițierea de gradul al doisprezecelea. «Moab, pentru a ne
dovedi că ai înțeles pe deplin învățăturile noastre, spu-
ne-ne, care este sensul acestei litere misterioase? Care
este semnificația G-ului din interiorul stelei din fața ta?»
Moab sau ucenicul răspunde: «Geometrie, generație».
Marele maestru spune: «Foarte bine. Află că înseamnă
și gnoză. Ai răspuns bine, dar aș dori să adaugi la cele
spuse că mai înseamnă și gnoză»”.
Mai departe, manualul dă o explicație completă și
foarte lungă a doctrinei gnostice. Marele maestru îi ex-
plică ucenicului câteva dintre principalele puncte des-
pre acest concept de gnoză. Vom aborda doar câteva din
ele. „Gnosticismul, dragă și iubite frate, este suma unor
învățături care au jucat un rol important în istoria spiri-
tuală și morală a omenirii. Termenul gnoză, cuvânt gre-
cesc, trebuie înțeles ca opusul credinței. În timpul pri-
melor veacuri ale neștiinței umane, gnosticii au apărut
ca foarte buni promotori și cultivatori și progresului140.
Obiectul credinței era dogma din revelație, împreună
cu o serie de presupuse evenimente istorice141. Pe scurt,
toate acestea reprezentau pseudo-cunoașterea maselor
Primii progresiști! (n. red.)

140
Ἡ Πίστις εἶχεν ὡς ἀντικείμενον τὸ ἐξ ἀποκαλύψεως

141
δόγμα, ὡς καί τινα γεγονότα θεωρούμενα δῆθεν ἱστορικά.

Omilia a XVII-a 367
creștine. Dimpotrivă, gnoza a fost doar pentru puținii

aleși. Scopul era investigarea și cercetarea ideilor domi-
nante, principiile și formarea unei noi filosofii”.
În ceea ce privește acest punct, spun ei, gnoza se în-
toarce împotriva credinței formate prin revelația „presu-
puselor evenimente istorice”. Știți, frații mei creștini, ce
spun ei aici? Presupusele evenimente istorice la care se
referă francmasonii sunt Întruparea, Răstignirea și În-
vierea lui Hristos. Le numesc „presupuse istorice”. Deci
în Vechiul Testament avem unele evenimente precum
revelația lui Dumnezeu pe muntele Sinai și profeții; iar
în Noul Testament avem descoperirea unui număr de
teme care pot fi cunoscute și înțelese numai prin prisma
credinței.
Aici, marele maestru spune: „Ne împotrivim acestui
lucru! Nu dorim elementul de credință, ci doar pe cel de
gnoză”. Înainte de a continua, nădăjduiesc că toți cei care
înțelegeți, puteți vedea cât de demonizați sunt acești oa-
meni. Avem aici însăși abordarea folosită de diavol, șar-
pele străvechi. Dracul blestemat de trei ori i-a spus Evei:
„Ochii tăi vor fi deschiși și vei cunoaște”. Până atunci,
Adam și Eva fuseseră ancorați în credință și Dumnezeu
le spusese: „Să nu mâncați acel fruct”. Ei au crezut, și
subiectul a fost închis. Atunci diavolul i-a influențat să
respingă această temelie a credinței cu remarca defăimă-
toare: „Dumnezeu v-a spus aceasta pentru că este gelos,
pentru că nu vrea să fiți ca El. Mai mult, când veți gusta
din acest fruct, nu veți mai avea nevoie de credință; veți
avea cunoștință. Ochii voștri vor fi deschiși”. Nu v-a spus
Scriptura că vi se vor deschide ochii și că veți cunoaște
binele de rău? Vedeți cine respinge credința și introduce
această nouă cunoaștere? Diavolul! E foarte limpede.
Preferința pentru cunoaștere în detrimentul cre-

dinței a existat dintotdeauna, iar în secolele din urmă –
din Evul Mediu până în zilele noastre – se numește Ra-
ționalism. Raționalismul pretinde ca lucrurile să fie în-
țelese mai înainte ca ele să fie acceptate. Nu pot accepta
ceva dacă nu e înțeles de mintea mea. Deci credința nu
mi-e de folos; am nevoie doar de cunoștințe. Voi accep-
ta doar ce pot observa și înțelege folosind mintea mea.
Dar acest lucru este absurd! Cum este posibil să respin-
gem existența a ceva doar pentru că nu-l putem înțele-
ge? Există atât de multe lucruri pe care nu le înțelegem,
atâtea fenomene fizice, mai ales în domeniile spiritual
și metafizic. Materia cenușie limitată a oamenilor nu va
pătrunde niciodată unele dintre aceste dimensiuni.
În plus, gnosticismul susține că scopul acestei cu-
noașteri este cercetarea și studiul ideologiilor prevalen-
te, inclusiv începutul și constituirea unor noi filosofii.
Ne mai ajută să știm și că gnosticismul a precedat Creș-
tinismul cu trei secole și că a rămas la cote maxime pen-
tru încă trei secole după Hristos. Ultimele sale rămășițe
au continuat până în secolul al VI-lea. Totuși, în realita-
te, gnosticismul dăinuiește prin Masonerie.
Gnosticii susțin că au o nouă filosofie. Filosofia pe
care o proclamă nu a trecut neobservată de Sfântul Pavel,
care a respins-o. Sfântul Pavel abordează această proble-
mă; să vedem ce spune el, pentru că astfel veți putea în-
țelege sensul acestui verset: Luaţi aminte să nu vă fure
minţile cineva cu filosofia şi cu deşarta înşelăciune din
predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii
şi nu după Hristos (Coloseni 2, 8). Aveți grijă ca nimeni să
nu vă influențeze și să vă abată de pe cale prin filosofie.
Ce tip de filosofie? Gnosticismul. Aceasta este filosofia la
Omilia a XVII-a 369
care se referă Sfântul Pavel. Ce nume dă el acestei filoso-

fii a gnosticismului? Deșartă înșelăciune. Masoneria este
o megalomanie deșartă – deșartă până în măduvă – pe
deplin deșartă și după predania omenească.
Dacă citim unele dintre materialele lor, ritualurile de
inițiere, teoria lor despre Masonerie, vom vedea că totul
este un produs al imaginației umane. După înțelesurile
cele slabe ale lumii, spune Sfântul Pavel, folosind propri-
ile lor cuvinte referitoare la principii sau elemente. Sfân-
tul Pavel folosește chiar limbajul lor atunci când spune:
După înțelesurile lumii și nu după lui Hristos. Trebuie
să vă spun că și în versetul nouă, Căci întru El locuieşte,
trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii (Coloseni 2, 9),
cuvântul plinătate este, de asemenea, un termen gnostic
folosit pentru a indica entitatea care umple spațiul din-
tre zeul cel bun și materie. Treizeci de zei diferiți ocupă
plinătatea spațiului dintre zeul bun și materie; primul
zeu era zeul bun și creatorul de spirite, în timp ce cel
de-al treizecilea zeu era creatorul materiei. Ei numesc
această serie sau ierarhie de treizeci de zei, plinătate.
Sfântul Pavel folosește terminologia lor și îi dă sens
creștin. El le creștinizează terminologia când spune:
Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dum-
nezeirii. Nu există zei intermediari între vreun zeu bun
și un zeu malefic. Hristos este totul și Hristos este pli-
nătatea, așa cum spune Sfântul Pavel, căci în El locu-
iește trupește, toată plinătatea Dumnezeirii. Vedeți cum
Sfântul Pavel le răspunde gnosticilor din zilele lui? Dacă
Sfântul Pavel ar fi trăit astăzi – dar el este oricum cu noi
acum prin epistolele sale – el ar fi spus aceleași lucruri
despre masoni; duhul său s-ar fi întristat văzând crești-
nii botezați căzuți pradă lojilor masonice.
Să continuăm cu manualul de instrucțiuni despre

cel de-al doisprezecelea grad al masonilor. Profesorul
continuă să-l instruiască pe inițiat, nefericitul inițiat, aș
spune. „Lupta dintre creștinii simpli și gnostici tocmai
a început. Gnosticii erau puternici pe temeiul superiori-
tății lor spirituale”. După cum puteți vedea, ei au o păre-
re foarte bună despre ei înșiși. Au un aer de superiorita-
te; până în ziua de astăzi, masonii ne consideră profani
și necuviincioși. Dar superioritatea spirituală pe care ei
o numesc adâncă ține de adâncurile pe care Domnul le
pomenește și le dezvăluie ca fiind satanice.
Profesorul de la lojă continuă: „Prin urmare, mințile
simple trebuie să fie victime ale lucrării acestei religii de-
testabile și ciudate – adică Creștinismul – dușmanul cer-
cetării libere”. Nu trebuie să uităm că lojile sunt numite
ateliere și că, în aceste ateliere, au loc studii și cercetări
filosofice. Apropo, cuvântul „mason” [zidar] vă poate in-
duce în eroare. Să nu credeți cumva că masonii ar avea
mijloace de construcție în lojile lor: ciocane, dălți, cuie,
clești și altele asemănătoare. Ei nu dăltuiesc pietre. Ini-
țierea continuă: „Cea mai importantă caracteristică a
gnosticismului este doctrina unui dumnezeu îndoit în
persoane”. Pentru gnostici, zeul este din două persoane.
Această cunoaștere ia în considerare două origini, binele
și răul sau, mai bine zis, spiritul și materia, o altă expre-
sie prin care se dezvăluie aceste două persoane sau ori-
gini. Deci dumnezeirea are două chipuri. Am putea vizu-
aliza un corp cu două fețe, una bună și una rea, un fel de
zeu cu două fețe sau doi zei. „Potrivit gândirii gnostice,
continuă profesorul, Dumnezeu este o ființă supranatu-
rală invizibilă, manifestată prin două calități opuse. Una
dintre aceste două calități sau aptitudini ale creatorului
Omilia a XVII-a 371
sau arhitectului universului a creat pământul și oamenii.

Din păcate, și cealaltă aptitudine a luat parte la această
creație; această altă aptitudine a dumnezeirii este duș-
manul sursei binelui”. De ce e așa? Gnosticismul nu dă
vreo altă explicație. Nu are răspunsuri. Pur și simplu se
limitează la recunoașterea acestui fapt incontestabil –
incontestabil pentru ei. „De vreme ce binele și răul co-
există în natură, răul participă la crearea lumii”.
De fapt, gnosticismul nu a reușit niciodată să rezol-
ve problema sursei binelui și a răului. Acesta e adevă-
rul. Nici nu știu cum să abordeze subiectul. Nu pot răs-
punde la întrebare, așa că nu o mai pun deloc. De aceea
fabrică toate aceste mituri pentru a încerca să explice
lucrurile. Profesorul continuă: „Gnosticii au sperat, iar
francmasonii speră și ei la rândul lor”.
Aici masonii se identifică în mod clar ca descen-
denți naturali ai vechilor gnostici. Acest lucru este evi-
dent. Nu există niciun dubiu. Francmasonii speră că,
într-o bună zi, un spirit mai înalt va elibera omenirea de
jugul materiei. Prin urmare, masonii nu cred că Hristos
este eliberatorul nostru. Hristos nu a venit să ne elibere-
ze de materie – și aici masonii îi fac knockout pe gnostici
– Dumnezeu nu se opune nici materiei, nici trupului.
Duhul cel veșnic a devenit materie. A luat trup
uman. El a devenit om și a venit pentru a mântui și eli-
bera această materie fizică, și nu pentru a ne elibera pe
noi de materie. Vedeți natura distructivă a acestor ere-
zii? Astfel de erezii sunt prezente peste tot astăzi.
Chiar ieri seară, ascultam la radio un program reli-
gios, când unul dintre comentatori, care vorbea despre
servicii funerare, suflete și locul sufletelor, a mențio-
nat că sufletele se întorc la locul lor de proveniență. Ce
loc este ăsta? Unde este acest centru de distribuție care

transferă sufletele de ici-colo? Aceasta este o amăgire
grecească veche. O minciună platonică. Sufletele nu
există în prealabil. Oamenii debitează orice în această
lume a amăgirii teribile.
Revenind la ritualul masonic – masonii speră ca un
spirit superior să elibereze umanitatea de jugul mate-
riei. „Sperăm că viitorul va da răspunsul la această în-
trebare; totuși, acest spirit superior trebuie ajutat prin
eforturi omenești, mai ales din partea masonilor. Indi-
ferent de ceea ce spun conducătorii creștini, precum pa-
pii și patriarhii, gnoza nu a fost niciodată o erezie. Filo-
sofia Creștinismului este o erezie”. Ce lucru îngrozitor!
Ei numesc Creștinismul filosofie eretică. „Dacă gnoza
nu a supraviețuit, cel puțin a contribuit la deteriorarea
celorlalte religii, în mormintele cărora Creștinismul și-a
întemeiat dinastia”. Aici vedem speranța masonilor sau
neo-gnosticilor. Ei speră să distrugă toate religiile și mai
ales Creștinismul ortodox.
Profesorul continuă inițierea sa: „Gnoza sau cu-
noașterea a venit într-un moment de prăbușire univer-
sală a credințelor și a ideilor”. Acest lucru este adevărat
– a reușit în cazul politeiștilor și al idolatrilor, declarân-
du-le că nu mai au o filosofie a religiei și că au rămas
doar cu mitologie și scepticism. În acest fel, gnosticis-
mul a făcut aceste sisteme inutile. Pe evrei i-a învățat că
revelația lor este incompletă, deoarece izvorăște numai
de la o persoană dumnezeiască. Provenind dintr-o sin-
gură sursă, ea nu le permite să cunoască Ființa funda-
mentală sau cum să interpreteze legea Lui.
Dovada este că evreii încă așteaptă un Mesia pen-
tru a le elibera civilizația lor înstrăinată și degenerată.
Omilia a XVII-a 373
Potrivit masonilor, faptul că ei vorbesc despre un singur

Dumnezeu denotă că revelația lor este incompletă, pen-
tru că dumnezeu este și zeu malefic. Dovada existenței
unui zeu malefic este așteptarea unui salvator pentru a-i
salva de răul naturii. Vedeți logica silogismului lor? În
ceea ce-i privește pe creștini, gnosticul admite că lide-
rul lor este cea mai înaltă manifestare a geniului. Acest
lucru este adevărat, dar, conform masonilor gnostici,
apostolii nu au înțeles învățăturile Sale, iar ucenicii lor
au modificat scrierile primite. Prin urmare, Creștinis-
mul este inutil, pentru că nu reprezintă învățătura lui
Hristos142.
Potrivit lor, Hristos a fost un mare gnostic și un
mare mason. „Acesta este tocmai motivul pentru care
Francmasoneria, singura religie adevărată, care și-a asu-
mat lucrarea gnosticismului, va reuși să distrugă religi-
ile mincinoase, începând cu erezia romană”. Prin aceas-
ta, ei se referă la Roma, pentru că lojile își au originea
în Europa de Vest, iar inamicul lor evident a fost inițial
Roma. De ani de zile, masonii vest-europeni au trecut
cu vederea Ortodoxia. Întotdeauna au atacat Roma, mai
ales după ce turcii, Imperiul Otoman, au înrobit Orto-
doxia. Acum sunt foarte conștienți de Creștinismul or-
todox și nu sunt foarte încântați că a supraviețuit timp
de două mii de ani. Ei doresc să distrugă Ortodoxia și
Creștinismul în general. Masoneria a preluat misiunea
gnosticismului, iar noi, creștinii, trebuie să ne opunem
Francmasoneriei. Masonii sunt pe aceeași poziție cu
Izabela din Biserica Tiatirei.
142
În mod ciudat, acest lucru aproximează poziția „căutării
istorice a lui Isus” a teologiei academice neoprotestante.
Din cele citite în manualele masonice de instrucți-

uni, puteți vedea cu ușurință cum ei sunt descendenții
gnosticismului. V-am spus de multe ori și voi continua
să o repet. Masoneria este gnosticism. Subliniez în
special acest lucru profitând de ocazia pe care mi-o dă
Apocalipsa.
Trebuie să adăugăm, de asemenea, că gnosticii
obișnuiau să i se închine lui Cain. L-au venerat pe Ca-
naan, nepotul blestemat de Noe; pe Esau, care nu a pri-
mit binecuvântarea lui Isaac; pe Core, care s-a răzvrătit
și l-a înfruntat pe Moise; pe Datan și Abiron, care au fost
înghițiți de pământ, după ce s-au certat cu Moise. Toate
acestea provin din Vechiul Testament.
Gnosticii îi venerează pe toți aceștia, dar îi vene-
rează mai ales pe cei asemenea lor din Noul Testament.
Îl venerează pe Iuda Iscarioteanul, care L-a trădat pe
Domnul. Ei privesc trădarea ca pe un act de virtute filo-
sofică, deoarece cred că oamenii din Vechiul Testament
erau oamenii lui Iehova, Domnul și, prin urmare, uce-
nici ai zeului malefic. Potrivit lor, acest zeu a creat ma-
teria, lumea naturală și, prin aceasta, este un zeu ma-
lefic. Cei care s-au răzvrătit împotriva adepților zeului
rău sunt Cain, Canaan, Esau, Core și toți ceilalți pe care
i-am menționat.
Oricine s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului Ve-
chiului Testament este un mare erou pentru gnostici,
pentru că se opun oamenilor lui Dumnezeu care se în-
chinau zeului cel rău, creatorul materiei, creatorul uni-
versului. Dar ascultați acest lucru: îl consideră pe Cain
tatăl civilizației din Vechiul Testament și aceasta este
lauda, mândria și bucuria lor. Masonii îl iubesc pe Cain
pentru că el este omul care s-a aventurat să caute și să
Omilia a XVII-a 375
capete cunoștințe pentru a crea civilizația143. Abel și Set

sunt niște ratați; sunt considerați slabi deoarece erau
oameni ai credinței. Înțelegeți acum conceptul de cu-
noaștere vs credință? Cunoașterea se opune credinței.
Hristos a introdus credința, iar Iuda, prin trădarea sa, a
încercat să-L omoare pe acest susținător al credinței și
să promoveze cunoașterea, arma gnosticilor. De aceea,
ei îl cinstesc pe Iuda.
Mergând mai departe la inițierea gradului al opt-
sprezecelea, care se numește Rozicrucianism, găsim aco-
lo faptul că simbolul inițierii este o cruce înconjurată sau
încercuită de trandafiri. Pentru cineva care nu cunoaște
aceste lucruri, crucea poate să pară foarte nevinovată și
chiar frumoasă. Pe această cruce există o inscripție cu li-
tere latine INRI. Din nou, s-ar putea să ne gândim: „Ei
bine, este destul de ușor, Iisus din Nazaret, Regele Iude-
ilor”. Dar nu asta este semnificația – poate pentru cei din
afara Masoneriei este, dar nu pentru ucenicii masoni.
Profesorul spune ucenicului de gradul al XVIII-lea: „Ci-
tește acest INRI”. Ucenicul citește: Igne Natura Renova-
tor Indegna – „natura este reînnoită prin foc”.
Această cruce nu are nimic de-a face cu Iisus Hris-
tos, Împăratul nazarinean al iudeilor. În schimb, lăudă-
roșenia ei este că focul înnoiește complet natura. Aceas-
ta era o învățătură care ținea de filosofia stoică și de ma-
terialism. Dacă deschidem micul dicționar filosofic al
143
Mai multe despre Cain ca strămoș al civilizației urbane (al
alchimiei, industriei, magiei…), care „ucide”, până azi, pe Abel, ca
simbol al civilizației pastorale, rurale, au scris Rene Guenon (Criza
lumii moderne), Mircea Eliade (Istoria credințelor…, vol. 1) și alții
(n. red.).
Comunismului, vom găsi această definiție acolo. Cum

se înnoiește natura? Natura a existat dintotdeauna; ea
există și va exista întotdeauna ca un foc veșnic. Aceasta
este filosofia stoică.
Filosofii comuniști au împrumutat aceasta de la
stoici, iar aceasta este crucea rozicrucienilor. Mai sunt
multe de acest fel. Să citim din manual: „Crucea era
obiect de închinare, dar și imaginea simplă a echinoc-
țiilor, atunci când soarele acoperă succesiv aceste două
puncte în timpul călătoriei sale anuale”.
Deci, pentru inițiați, crucea nu avea doar o singură
semnificație. Crucea este simbolul celor două echinoc-
ții, iar trandafirul este emblema cea mai reprezentativă
a femeii. Pe când crucea simbolizează masculinitatea
sau soarele, trandafirul simbolizează femeia. Ansata,
crucea egipteană, folosită destul de des în bijuteriile de
astăzi, este ca litera mică t și are un cerc pe partea de sus.
Acesta este simbolul organelor reproductive ale bărbați-
lor. Iertați-mă, dar acesta este simbolul crucii egiptene.
Prin urmare, conform masonilor, crucea este simbolul
masculinității sau simbolul soarelui, care fertilizează
pământul. Osiris a fost zeul soare, iar Isis, zeița pământ.
Pământul este fertilizat de soare și dă naștere lui Oron
sau omului, potrivit idolatriei egiptene.
Astfel, crucea rozicrucienilor simbolizează mascu-
linitatea sau soarele, în toată dinamica sa. Combinația
dintre aceste două simboluri, cruce și trandafir, exprimă
uniunea dintre sexe, care este simbolul renașterii uni-
versale. Vă amintiți despre litera G semnificând geneză
sau generație, alături de geometrie și god? Ei bine, asta
este semnificația. Nu are nimic de-a face cu crucea lui
Hristos.
Omilia a XVII-a 377
Leo Taxil scrie: „Masoneria este gnosticism fără

nicio umbră de îndoială”144. Acest lucru este foarte clar.
Nu este surprinzător faptul că vechii gnostici se închi-
nau lui Cain și șarpelui străvechi. Masonii contempo-
rani, indiferent dacă o realizează sau nu, se închină lui
satana145. Nu este surprinzător. Să vină masonii și să
ne dovedească contrariul. Ei se închină lui satana, iar
Hristos ne dezvăluie acest lucru. Potrivit lui Leo Taxil,
gnosticii, împreună cu masonii de astăzi, îl recunosc pe
Lucifer, diavolul, ca fiind începutul binelui și pe Sabao-
th ca începutul răului. De aceea, Dumnezeul Vechiului
Testament este zeul rău, pentru că a introdus răul prin
crearea materiei, pe când diavolul, Lucifer, este spiritul
bun, zeul bun. Nu este șocant?
Leo Taxil continuă: „Masonii de gradul treizeci și
trei îngenunchează în fața lui Baphomet, o statue a lui
Satana ridicată deasupra altarului, și socotit nimeni al-
tul decât marele arhitect al universului”. Astfel, marele
arhitect al universului, Baphomet146, este diavolul. Lui
i se închină masonii. Apropo, este important să reți-
neți că acest lucru nu este dezvăluit imediat membri-
lor. Ucenicii Masoneriei avansează în ranguri treptat,
până când se apropie de porțile gradului al treizeci și
treilea, gradul final. Atunci le este împărtășit marele
secret al Masoneriei, adică tocmai subiectul nostru –
secretul Masoneriei este că marele arhitect al universu-
144
Leo Taxil, Masoneria, p. 238
145
Acest lucru este cu siguranță adevărat, deși marea majori-
tate a celor din rangurile inferioare nu vor fi niciodată de acord cu
acest lucru și ar putea chiar să se considere creștini exemplari.
146
Aceste denumiri și termeni pot varia în diferite forme sau
tradiții ale Masoneriei.
lui este diavolul! Pe acesta îl venerează masonii, și nu

pe Dumnezeul creștinilor, Cel pe care masonii încearcă
să-L distrugă cu orice preț.
Acestea sunt secretele adânci ale Masoneriei147. Să
ne întrebăm acum, este sau nu este adevărat că Dom-
nul descoperă în epistola sa către episcopul de Tiatira că
această învățătură cuprinde adâncurile lui satana? Toc-
mai de aceea, în această omilie ne-am ocupat de gnos-
ticism și Masonerie, mai ales că masonii circulă foarte
liber în Biserica noastră. Devin membri ai consiliului
parohial. Intră în rândurile preoției ... și mai bine ar fi să
nu mai spun altceva.
Timpul nostru se apropie de sfârșit, dar vreau să
închei cu câteva gânduri. Astăzi prăznuim ziua Sfintei
Ortodoxii și trebuie să realizăm că avem de-a face cu
un adevărat dușman – gnosticismul – cu adevărat, un
vechi dușman. Vă rog să vă deschideți ochii. Vechii Pă-
rinți ai Bisericii au luptat împotriva gnosticismului cu
toată puterea lor. Astăzi trebuie să fim informați și să
ne opunem Francmasoneriei, noua manifestare a gnos-
ticismului. În această împotrivire, primim mult ajutor
din Apocalipsă și de la declarația revelatoare a Domnu-
lui că avem de-a face cu adâncurile lui Satana.
Ar trebui să fim îngroziți că ne aflăm în mijlocul
acestor realități. Trebuie să subliniem faptul că, în ca-
zul în care unii creștini neinformați se găsesc în păien-
147
Masonii de la primul, al doilea, al treilea, al patrulea, al cin-
cilea, al șaselea, al șaptelea grad, nu cunosc aceste lucruri. Ei pur
și simplu trec prin niște ritualuri, și dacă masonii văd că nu sunt
foarte progresivi și nu sunt tipul pe care doresc să-l promoveze,
atunci ei nu îi promovează.
Omilia a XVII-a 379
jenișul ispititor al Masoneriei din neștiință, iluzie sau

nevoi financiare, ni se cere [preoților] să le spunem lor
și potențialelor victime să fugă rapid din lojă. Trebuie să
ajutăm aceste suflete înșelate prin orice mijloace. Dar
și credincioșii trebuie să vegheze. Ei nu trebuie să fie
zdruncinați atunci când acești dușmani ai Bisericii se
străduiesc cu fiecare urzeală să influențeze oamenii și
să impună voința lor asupra Bisericii.
Domnul, în calitate de expeditor al epistolei ante-
rioare către Pergam, declară: Acestea zice Cel ce are sa-
bia ascuţită de amândouă părţile (Apocalipsa 2, 12). El
prevestește și-i avertizează pe dușmanii Săi, sataniștii:
Pocăieşte-te deci, iar de nu, vin la tine curând şi voi face
cu ei război, cu sabia gurii Mele (2, 16). Sfântul Pavel
folosește aceleași cuvinte despre venirea Antihristului.
Numele lui este „cel nelegiuit”, pentru că Masoneria este
un precursor al Antihristului pe care Hristos îl va mistui
cu suflarea gurii Sale, îl va distruge cu strălucirea venirii
Lui. Prietenii mei, Satana este real și lucrează cu nor-
mă întreagă folosind cele mai oribile mijloace împotri-
va Bisericii lui Hristos, împotriva Bisericii Ortodoxe. Să
nu uităm că Satana își are reședința și tronul aici pe pă-
mânt. Să nu uităm că Satana are sinagoga. Să nu uităm
că Satana are adâncurile răutății lui. Știind toate acestea,
să stăm bine pe poziție. Să rămânem treji și vigilenți.
Omilia a XVIII-a 381
Omilia a XVIII-a
Apocalipsa 2, 24-25
Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira câţi nu au învăţă-

tura aceasta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile
Satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi
altă greutate. Însă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni.
22 martie 1981
Data trecută am vorbit despre adâncurile Satanei.

Cine sunt cei târâți în aceste adâncuri satanice, care in-
clud tot soiul de erezii de sorginte, organizare sau club
gnostice? Denumiți-le cum doriți, dar una dintre ele se
numește Francmasonerie. Am arătat, cu ajutorul pro-
priilor lor documente, că, în multe privințe, Francmaso-
neria este un copil al ereziei gnosticismului. Același lu-
cru este valabil pentru teosofie, și există multă teosofie
în Masonerie. Domnul a clasificat toate aceste erezii ca
fiind adâncurile Satanei. Din păcate, multe dintre vic-
timele lor sunt creștini botezați. La o ultimă analiză,
acești creștini nu numai că hulesc mirungerea Duhului
Sfânt ci, prin răzvrătirea lor, încetul cu încetul, pe mă-
sură ce progresează prin aceste numeroase inițieri, de-
vin din ce în ce mai polemici. Ei dezvoltă o animozitate
împotriva Bisericii Mame, care i-a renăscut, i-a înviat
duhovnicește, și se apucă să orchestreze tot felul de ur-
zeli malefice împotriva ei. Gândurile despre Biserică ale
ierarhilor Masoneriei sunt bine-cunoscute. Dacă s-ar

putea, ei n-ar dori să mai vadă vreun creștin vreodată.
Când eram adolescent, cu mulți ani în urmă, am
fost martor la ceva care mi-a rămas în minte pentru
totdeauna. Am dat peste o carte masonică. Cartea era
a unui vecin de-al nostru, care murise de tânăr. Mama
sa, care era analfabetă, a dăruit cărțile fiului său copii-
lor din cartier. A fost foarte amabilă să-i dea și mamei
una din aceste cărți, spunându-i: „Vă rog să-i dați o car-
te fiului dumneavoastră, căci el merge la școală și știe
să citească”. Eram destul de apropiați cu vecinii noștri,
dar nu am bănuit niciodată că fiul ei ar fi mason. Am
început să citesc această carte, mai ales că eram destul
de informat despre subiect. Citisem despre Masonerie
într-o carte a marelui profesor Panayiotis Trembelas148
pe când aveam vreo șaisprezece ani. Îmi amintesc foarte
bine lectura cărții vecinului meu. La începutul capito-
lului, în colțul stâng de sus al paginii, era un simbol cu
inscripția: „Dacă ar ști creștinii ce înseamnă acest sim-
bol, ne-ar arde de vii”.
Am citit asta cu ochii mei și îmi amintesc că m-am
dus cu cartea la un prieten al decedatului. Foarte su-
părat, i-am spus: „Uită-te aici! Nici nu mi-aș fi putut
imagina vreodată că vecinul nostru era mason”. Văzând
cartea, a rupt-o și a distrus-o. Vă spun acestea pentru
a vă arăta modul în care gândesc masonii. Vedem cum
Profesor de dogmatică la Universitatea din Atena din 1939

148
până în 1957, a rămas extrem de activ ca profesor emerit până în

anii 1970. A fost un scriitor prolific, comentator biblic și un mem-
bru de frunte al Frăției Zoe. După moartea sa în 1977, Trembelas
a lăsat numeroase cărți, publicații și comentarii la fiecare carte a
Noului Testament și multe cărți ale Vechiului Testament.
se întorc împotriva Bisericii lui Hristos, tocmai pentru

că Masoneria este o religie drăcească. Desigur, orice re-
ligie din afara Creștinismului are influență drăcească,
dar acest lucru este cu atât mai adevărat pentru Maso-
nerie, deoarece Domnul a calificat-o drept „adâncurile
Satanei”. Deci vă puteți imagina ce sentimente nutresc
acești oameni pentru Creștinism, din moment ce religia
lor militează împotriva lui.
Domnul Se adresează acum tuturor acelora care nu
cunosc adâncurile Satanei, care au rămas imuni la doc-
trinele lui. Iar vouă şi celorlalţi din Tiatira, câţi nu au în-
văţătura aceasta, ca unii care n-au cunoscut adâncurile
Satanei, după cum spun ei, vă zic: nu pun peste voi altă
greutate. După ce Domnul S-a întors mai întâi către cei
rătăciți de Izabela – simbolul apostaziei și al îndrăcirii
–, El Se îndreaptă acum spre credincioși. Un lucru este
sigur: vom avea întotdeauna un număr de creștini care
Îi vor rămâne cu adevărat credincioși Domnului. Acest
număr va reprezenta Biserica Ortodoxă, care va rămâ-
ne pururea ortodoxă – dreptslăvitoare a lui Hristos – în
ciuda învolburărilor corabiei, în ciuda tuturor nenoroci-
rilor întâmpinate pe oceanul istoriei.
Cu adevărat, Biserica îi va cuprinde pe aceia care ră-
mân statornici – adevărații creștini – care nu sunt ușor
influențați de vânturile și valurile ereziilor trecătoare
sau de vicleșugurile oamenilor răi, gata să reinventeze
teologia pentru a justifica înmormântarea propriei lor
credințe ortodoxe. O să rămână de-a pururea o mână
de oameni care nu-și vor pleca frunțile și genunchii
înaintea diferitelor chipuri ale lui Baal, zeul mincinos.
Sfântul Pavel scrie romanilor: Mi-am pus deoparte şapte
mii de bărbaţi, spune Dumnezeu, care nu şi-au plecat
genunchiul înaintea lui Baal. Deci tot aşa şi în vremea de

acum, este o rămăşiţă aleasă prin har (11, 4-5).
În timp ce-și scria epistola către romani, Sfântul Pa-
vel și-a amintit un incident petrecut în timpul Profetului
Ilie în împărăția de nord a Israelului (cf. 3 Regi 19, 9; 18).
În timpul domniei regelui Ahab și a monstruoasei sale
soții, Izabela – prototipul idolatrilor și ea însăși victima
idolatriei, căci în realitate diavolul o conducea – poporul
s-a rătăcit și i s-a închinat lui Baal. Profetul îndurerat se
întoarce către Dumnezeu și spune: „Doamne, am rămas
singur. Nu văd pe nimeni altcineva. Sunt singurul care Ți
se mai închină. Toți se închină lui Baal”. Ilie era proroc,
dar Dumnezeu i-a ascuns această cunoaștere. Abia acum
îi spune: „Nu, Ilie, nu crede că ești singurul”. Adesea sim-
țim durerea lui Ilie când ne uităm în jur și ne întrebăm:
„Unde sunt creștinii? Mai există astăzi creștini adevă-
rați? Cine se va mântui?” Da, creștinii există.
Dumnezeu i-a descoperit Prorocului Ilie că șapte mii
de oameni rămăseseră credincioși Lui (cf. 3 Regi 19, 18).
Aceștia nu își plecaseră genunchii lui Baal. Numai băr-
bații erau șapte mii, și dacă includem familiile lor: ne-
veste, copii, veți vedea că numărul crește până la cinci-
zeci de mii de oameni din împărăția de nord care erau
credincioși lui Dumnezeu. Dar ei nu îndrăzneau să-și
facă cunoscută credința, pentru că ar fi fost uciși. Foarte
important este că ei au rămas credincioși lui Dumne-
zeu. Sfântul Pavel scrie că şi în vremea de acum este o
rămăşiţă aleasă prin har (Romani 11, 5). Același lucru
era valabil și în Roma păcătoasă, care rămâne în istorie
ca simbol al noului Babilon.
Pe măsură ce avansăm în studiile noastre, cu voia
lui Dumnezeu, să ne amintim că termenul Babilon se
referă la Roma, marea prostituată care a intoxicat po-

porul pământului cu curvia și adulterul ei. Babilonul
este un simbol. Scrisoarea a fost trimisă către orașul cel
mai păcătos din timpul domniei lui Nero, Roma idola-
tră. Apostolul scrie creștinilor, iubiți de Dumnezeu (1, 7)
că, la fel ca în vremea lui Ilie, chiar și acum există o ră-
mășiță. Voi sunteți rămășița aleasă prin har. Voi sunteți
rămășița!
Prietenii mei, acum este rândul meu să pun aceas-
tă întrebare: Simțim pe dinăuntru că aparținem rămă-
șiței? Și dacă aparținem ei, vom stărui așa mereu? Se
poate ca, într-o perioadă de slăbiciune, când interesele
noastre personale ar putea fi în joc, să ne rupem și să
ne destrămăm? Oare știm că doar câțiva vor fi rămași
în adevăr când Domnul se va întoarce? Să luăm aminte:
doar rămășița va fi mântuită. Sfântul Pavel este foarte
clar în această privință, foarte exact, subliniind că nu-
mai această rămășiță va fi mântuită. Dar acest lucru nu
ar trebui să ne zdruncine, ci trebuie să ne întărească.
Însă trebuie să fim siguri că aparținem acestei rămășițe.
Trebuie să dezvoltăm conștiința că suntem membrii ei.
Mai mult, ne întrebăm când vedem că, deși ma-
joritatea oamenilor din jurul nostru sunt creștini bo-
tezați149, acest lucru nu are niciun efect asupra lor. Dar
israeliții nu erau poporul lui Dumnezeu? Și în poporul
lui Dumnezeu a existat o rămășiță. În anii lui Hristos pe
pământ a existat o rămășiță. Rămășița – restul, cei câți-
va – există întotdeauna. Cine erau membrii acestei ră-
mășițe din timpul lui Hristos? Toți cei care au acceptat
profețiile și tâlcuirea lor adevărată, cum ar fi Simeon,
149
Grecia în 1981.
purtătorul de Dumnezeu, Prorocița Ana, Zaharia și Eli-

zabeta și, desigur, părinții Maicii Domnului, Ioachim și
Ana, familiile apostolilor – toți aceștia au fost rămășița
care anticipaseră precum se cuvenea venirea lui Mesia.
Tocmai datorită acestei anticipări L-au acceptat.
În Evanghelia Sfântului Luca (2, 36-38) găsim un
punct important în această privință, unde Prorocița Ana
le spune celor care intră în templu să se închine, căci Me-
sia venise. Ana ar fi spus acest lucru doar celor care de-
țineau dreapta înțelegere despre venirea lui Mesia, vor-
bindu-le despre El tuturor celor care își căutau izbăvirea
în Ierusalim. Le-ar fi spus doar că venise Mesia, că El se
născuse, că El fusese adus la templu. Acest lucru este ex-
traordinar! Ana, prorocița, o văduvă de optzeci și patru
de ani, o femeie care viețuise împreună cu soțul timp de
doar șapte ani și a cărui căsătorie fusese înaintemergă-
toarea Înaintemergătorului! Trebuie să înțelegem asta.
Ortodocșii, adevărații credincioși, vor fi întotdeauna o
minoritate. Acest lucru nu trebuie să ne tulbure. Să nu
fim descurajați de masele din jurul nostru.
Adevărul este că această rămășiță poate exista chiar
și în rândurile preoției. Această rămășiță există în toa-
te zonele. Preoția nu rătăcise chiar în timpul lui Israel?
Când Israel a decăzut, influențat de națiunile vecine, nu
au fost și leviții implicați? Leviții decăzuseră mizerabil,
dar nu toți. Cei care au refuzat rătăcirile s-au mutat în
regatul sudic, care încă menținea închinarea la adevăra-
tul Dumnezeu.
Presupunând că avem această vestire lăuntrică, că
suntem membri ai rămășiței timpurilor noastre, acum
vom lua aminte la ce mai are Domnul să ne spună în
epistolă. Nu pun peste voi altă greutate Însă, ceea ce
aveţi, ţineţi până voi veni (2, 24-25). Acestea sunt cu-
vinte profunde, cuvinte foarte semnificative de la Dom-
nul nostru. Ce trebuie să ținem? Evanghelia Lui, El
spunându-ne că nu va mai scrie alte Evanghelii pentru
noi. Evanghelia este singura greutate. Voi pune această
Evanghelie în mâinile voastre și o numesc povară. Este
credința lui Hristos – dar credința deplină a lui Hristos
– veritabilă, pură, așa cum ne-au înmânat-o Apostolii și
Părinții Bisericii.
Prietenii mei, ne gândim vreodată cât de valoroasă
este comoara care ne-a fost dată de Domnul? În cali-
tate de creștini ortodocși, avem această comoară preți-
oasă și, dacă am încerca să o estimăm, am fi uimiți de
valoarea covârșitoare a ei. Asta dacă ne putem apropia
cumva de o estimare adevărată! Cum putem evalua ceva
cu adevărat neprețuit? Cu toate acestea, vom încerca o
evaluare rapidă a acestei comori, astfel încât să putem
deveni conștienți de valoarea sa.
Mai întâi, avem Sfânta Scriptură, care este o comoa-
ră minunată în sine. Dacă am realiza ce este Scriptura,
în special Noul Testament, scris în propria limbă (grea-
că). Acesta este un mare privilegiu pentru aceia dintre
noi care suntem eleni. De asemenea, avem Sfânta Li-
turghie, prin care avem Taina Sfintei Euharistii, Trupul
și Sângele lui Hristos, chiar Trupul Stăpânului, care ne
face un singur Trup și un Sânge cu El.
Avem cele șapte Sinoade Ecumenice și Sinoadele
locale cu canoanele Bisericii, care reglementează viața
morală și păzesc adevărul dogmatic al credinței noas-
tre. Aceste canoane sfinte slujesc ca un parapet protec-
tor care ne împiedică să cădem în înșelare și să ne pier-
dem mântuirea. Avem scrierile prețioase ale Părinților
Bisericii noastre și în special scrierile părinților greci ai

Bisericii noastre. Avem monahismul cu florile sale ne-
mărginite, care au dat Bisericii noastre peste optzeci la
sută din sfinții canonizați. Dar monahismul este foarte
greșit înțeles astăzi chiar de clerul ortodox, deși acest
lucru nu este surprinzător, deoarece Diavolul va ataca
întotdeauna orice are o mare valoare spirituală.
Avem, de asemenea, slujbele noastre neasemu-
ite și incomparabile. Aceste slujbe i-au magnetizat pe
ne-ortodocșii Europei. Negrii din Africa Centrală sunt
atrași de credința noastră doar prin splendoarea Sfin-
tei Liturghii. Avem dovezi istorice în acest sens. Rusia
a îmbrățișat Creștinismul ortodox în timpul secolului
al X-lea, chiar dacă Roma era foarte activă și a încercat
de mai multe ori să atragă poporul rus spre papism. Mai
mult, Roma a exercitat mijloace foarte puternice de pro-
zelitism asupra Rusiei și a întregii lumi occidentale. Și
totuși, Rusia a devenit ortodoxă și s-a supus autorității
Patriarhului din Constantinopol. Splendoarea Sfintei
Liturghii și a muzicii bizantine i-a uimit într-atât încât
au exclamat: „Aici e cerul pe pământ!” Slujbele noastre
au o frumusețe cerească, o frumusețe sfântă. Dacă am
cunoaște doar esența tuturor acestor slujbe bisericești,
atunci când ele sunt săvârșite în ordinea lor, am realiza
că sunt o liturghie și o doxologie de douăzeci și patru de
ceasuri neîncetate către Dumnezeul Sfânt, Treimic.
Mai avem și iconografia noastră dogmatică. Și Ves-
tul pictează, dar doar atât – pictează picturi frumoase,
pe când iconografia noastră dogmatică bizantină este
ceva extraordinar și de neegalat, ceva minunat. De ase-
menea, avem imnografia noastră publicată și nepubli-
cată. Ar trebui sute de ani pentru a extrage toată bogă-
ția din biblioteci și muzee, nu numai în Grecia, ci și în

restul lumii. Muzeele Europei și Americii sunt încărcate
cu un volum mare de lucrări nepublicate ale Părinților
Bisericii. Cine ar încerca să estimeze volumele nepubli-
cate ale acestei bogății uimitoare? Nici nu mai vorbim
de faptul că ele reprezintă doar o parte din toate cele
care au pierit din pricina vicisitudinilor timpului, a dis-
trugerilor create de om, a războaielor, a incendiilor și a
altora asemenea.
Muzica noastră bizantină, muzica sfântă, este mu-
zica care inspiră sufletul și face să se vădească frica lui
Dumnezeu, slava lui Dumnezeu, într-un chip creștin
ortodox adevărat. Imnurile creștine ortodoxe sugerează
evlavie și sfințenie. Ne ajută sufletele să urce la cer și
ne îndeamnă la pocăință. Avem mucenicii cei sfințiți și
sfinții. Avem sfintele lor moaște, o comoară prețioasă.
Toate acestea reprezintă marea comoară care este Bise-
rica Creștină Ortodoxă.
Trebuie să ne gândim la următoarele întrebări. Pri-
ma: Este posibil ca unii ortodocși să considere această
comoară ca discutabilă? A doua: Este posibil ca această
comoară creștină ortodoxă să fie socotită excesivă, inutil
de greoaie și în nevoie de curățare? A treia: Este posibil
ca această comoară să fie văzută ca veche și nepracti-
că, trebuind să fie reevaluată și adaptată în funcție de
tendințele moderne? Din păcate, aceste trei întrebări au
fost puse în vremurile noastre.
În ceea ce privește prima întrebare: Este posibil ca
validitatea acestei comori să fie pusă la îndoială? Cu si-
guranță. Cine sunt cei care pun întrebări despre această
comoară? Ateii și materialiștii, dușmanii conștienți și
inconștienți ai Bisericii. Toți acei oameni care pun la în-
doială această comoară și au făcut-o dintotdeauna, nu

vor să vadă sau să audă despre Hristos sau despre Creș-
tinism. Abia așteaptă să-L atace pe Hristos, pe următorii
Săi și Biserica Sa. S-a petrecut în trecut, continuă astăzi
și va persista până la sfârșitul timpului. Bineînțeles, dia-
volul este în spatele tuturor acestor „chestionări”. Nu a
fost el întotdeauna în spatele tuturor acestor întrebări,
în spatele tuturor dușmanilor Creștinismului, încer-
când mereu să dezrădăcineze și să distrugă Biserica lui
Hristos?
A doua întrebare: Care sunt cei care își ascut foarfe-
cele, gata întotdeauna să taie și să ciuntească, să scurte-
ze Sfânta Liturghie pentru că-i cam lungă? Ei compro-
mit integritatea Evangheliei pentru a facilita dorințele
omului modern. Ei îndepărtează unele dintre poruncile
în sensul larg, în special pe cele de felul „Să nu comiți
adulter” – astfel încât să nu fie exonerat doar adulterul,
ci și curvia cuplurilor care trăiesc în concubinaj, sexul
premarital și relațiile extramaritale. Ei spun că trebuie
să facem loc și pentru cuplurile homosexuale și pentru
toate făcăturile imorale ale secolului al XXI-lea. Trebu-
ie să ne reconsiderăm poziția pentru a satisface nevoile
tuturor acestor creștini. Vreți să știți ceva tragic? Aces-
tea se petrec în jurul nostru, sunt practici zilnice ale
unor entități creștine ne-ortodoxe. Cât timp vor rămâne
ierarhii noștri imuni?
Această paradigmă protestantă150, în principal se
bazează pe premisa că Evanghelia creștină nu mai este
relevantă pentru stilul de viață al secolului XXI. Din ne-
150
Liderii Bisericii Ortodoxe nu au făcut vreun compromis
încă în aceste chestiuni, cel puțin din punct de vedere oficial.
fericire, acest spirit al umanismului și al secularismului

infectează cârmuitorii Bisericii, clerul și laicii. I-a infec-
tat pe cei care doresc să taie trezoreria Bisericii noastre,
să o sincronizeze, doar pentru că au căzut în păcatul si-
nucigaș al paraliziei spirituale sau akedia. Acest somn
spiritual – cauzat de spiritul secular și cosmopolit – face
ca Hristos și așteptările Lui să pară imposibil de grele.
Așadar, le place să taie și să ciuntească.
Înțelegeți, dragi prieteni, că astăzi suferim cu toții
de un duh necurmat de trândăvie. Nu avem apetitul și
interesul să viețuim duhovnicește, ne lipsește motiva-
ția sau îndemnul de a urca scările duhovnicești. Sun-
tem limitați la un fel de mers al racului, într-o mișcare
orizontală lentă, fără dorința de a urca. Spuneți-mi, nu
este aceasta o caracteristică a patimii păcătoase a parali-
ziei duhovnicești? Această condiție i-a provocat o mare
îngrijorare Sfântului Pavel, care a scris: Căci, dacă s-a
adeverit cuvântul grăit prin îngeri şi orice călcare de po-
runcă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire,
cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de
mântuire (Evrei 2, 2-3)? Cum putem scăpa dacă suntem
nepăsători la evanghelia mântuirii? Nu vom scăpa, nu
pentru că am fi dușmanii credinței, ci pentru că ne-am
bătut joc de darul nostru de mântuire.
Dar de ce suntem atât de nepăsători? După cum
puteți vedea, această nepăsare este un păcat greu. Sun-
tem toți infectați astăzi. Pe cei foarte afectați de această
ciumă îi auzim spunând: „De ce trebuie să fie Liturghia
așa de lungă? De ce ține predica atât de mult?” Aud ade-
sea acest argument: „Oamenii de azi sunt foarte obosiți.
Sunt epuizați, așa că nu ne putem aștepta ca ei să ră-
mână în biserică ore în șir”. Carevasăzică, oamenii sunt
obosiți și epuizați, așa-i? Nu sunt obosiți când merg la

meciurile de fotbal, șofând câteva ore în ambele direc-
ții. Nu sunt epuizați când petrec trei, patru, cinci ore pe
stadioane și în blocaje de trafic. Nu sunt prea obosiți
să strige și să chiuie ore întregi la petreceri și dansuri.
Nu sunt prea obosiți să conducă șase, opt sau zece ore
până la cea mai apropiată stațiune de schi sau la plajă.
Oamenii aleargă. Aleargă prin întreaga creație pentru
trupurile lor și nu se plâng că sunt obosiți. Obosesc doar
în biserică, dacă se întâmplă să stea o oră în plus. Asta
este slăbănogire duhovnicească continuă și grea.
Referitor la cea de-a treia întrebare: Cine sunt or-
todocșii care spun că multe aspecte ale credinței noas-
tre sunt prea vechi și că, deși nu trebuie neapărat să le
scurtăm, ar trebui să le adaptăm? Acești oameni, priete-
nii mei, consideră că tezaurul ortodoxiei este învechit.
Ei caută reînnoirea, modernizarea și progresul și sunt
influențați de spiritul și trândăvia seculară, dar încear-
că să ascundă acest lucru. Nu spun pe față că trebuie
să scurtăm anumite părți ale slujbelor, ci încearcă să
facă Biserica să ofere „mai mult” și să devină mai „utilă”
omului de azi, ca și cum Biserica ar ține de timp și sezon
și ar putea fi mai mult sau mai puțin utilă în funcție de
vremuri.
Să analizăm în continuare ultimele două catego-
rii referitoare la comoara pe care Domnul a lăsat-o în
mâinile noastre. Însă, ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni
(Apocalipsa 2, 25). Nu vom mai discuta despre cei se în-
doiesc de comoara care este Ortodoxia, căci acești oa-
meni sunt necredincioși. Sunt materialiști, fără discu-
ție. Vom aborda doar ultimele două categorii de creștini
care vor ori să ciuntim și să tăiem Creștinismul, ori să îl

„reînnoim”, că e depășit.
Prietenii mei, vă rog să luați aminte aici, deoare-
ce Creștinismul este o singură predanie (paradosis) sau
Tradiție. Când spunem Tradiție, înțelegem tot ce ne-a
fost dat de Hristos, de Apostoli și de ucenicii lor și de
Părinții Bisericii. Tradiția este ceea ce ne spune Hristos
să păstrăm, ceea ce Hristos îi spune episcopului de Tia-
tira: Ceea ce aveţi, ţineţi până voi veni. V-am dat-o și tre-
buie să o păstrați neschimbată până la A Doua Venire a
Mea. Biserica este chiar Trupul lui Hristos. Este Hristos
Însuși. Prin urmare, Sfânta Tradiție este Însuși Hristos.
Se poate schimba Domnul Hristos? Poate el să devină
depășit? Are Hristos vreo parte care poate fi aruncată
după opinia sau intuiția cuiva?
Sfântul Pavel declară: Iisus Hristos, ieri şi azi şi în
veci, este acelaşi (Evrei 13, 8). Hristos nu se schimbă ni-
ciodată. El este același întotdeauna: Curat, Desăvârșit,
Nedespărțit și Fără Prihană. Cu alte cuvinte, Hristos
posedă trecutul în mod egal cu prezentul și cu viitorul.
Atunci, dați-mi voi să întreb, prin ce fel de reînnoire ar
trebui să treacă Hristos? Sfânta Scriptură îl prezintă pe
Hristos în întregime. Orice modificare a Sfintei Scrip-
turi este și o modificare a lui Hristos. Care este limita
acestei manii de reînnoire, acestei nevoi de a tăia, de a
ciunti sau de a elimina? Să tăiem din sfintele canoane
pentru că sunt neplăcute? Să scurtăm Sfânta Liturghie,
că-i prea seacă și deranjantă pentru unii care au îndrăz-
neala să vorbească despre liturghii harismatice și ino-
vatoare? Să ne schimbăm iconografia, pe care oamenii
noștri nici măcar nu se catadicsesc să o înțeleagă? Chiar
așa, care este cauza acestei manii de înnoire de azi?
Amintiți-vă acest lucru: tot ceea ce am vorbit an-

terior – toate comorile pe care le-am arătat – sunt ex-
presia cea mai exactă a Sfintei Scripturi celei complete
și exacte, a întregului Hristos perfect și neschimbat.
Deci nu poți să tai nimic! Voi spune din nou, astfel încât
aceste cuvinte simple să se înregistreze în mintea dum-
neavoastră. Ce poate fi tăiat sau adăugat la iconografie?
Ea Îl exprimă pe Hristos într-un mod desăvârșit. Același
lucru este valabil și pentru canoanele sfinte, dogmele și
Sfânta Liturghie. Toate acestea exprimă pe Unul Hris-
tos, Curat și Desăvârșit, așa cum este prezentat de Sfân-
ta Scriptură, deoarece toate aceste lucruri sunt expresia
și tâlcuirea Sfintei Scripturi a Unicului Hristos.
Celor care insistă asupra reînnoirii Bisericii, asupra
reînnoirii Creștinismului, a Evangheliei și a Tradiției,
susținând învechirea și secarea Creștinismului, va tre-
bui să le spunem că că nu au dreptate – Creștinismul nu
a îmbătrânit. Hristos nu este învechit. În schimb, creș-
tinii sunt cei care s-au veștejit. Credincioșii s-au ofilit.
Ofilirea creștinilor noștri este un subiect complet dife-
rit. Când creștinul se usucă, el îi acuză pe toți, în afară
de el însuși. De fapt, cauza slăbănogirii duhovnicești
este în lăuntrul acelei persoane. Noi suntem de vină, nu
Creștinismul.
Creștinismul nu trebuie să fie supus niciunei re-
înnoiri. Noi trebuie să ne reînnoim. Prin urmare, când
susținem că vrem o reînnoire, această reînnoire trebu-
ie să înceapă în noi, și nu cu Tradiția Bisericii noastre.
Dacă întrebați: Cum putem dobândi această reînnoire
duhovnicească adevărată? Vom reuși numai dacă abor-
dăm și practicăm Tradiția Bisericii noastre: pură, neal-
terată, fără reduceri, fără amputări și fără modernizări.
Aceasta a fost lupta Bisericii pe tot parcursul vieții. Bi-

serica nu a fost obtuză de-a lungul secolelor. Părinții Bi-
sericii nu erau înguști la minte când se luptau să păstre-
ze Tradiția sfântă și neîntinată. Ei au făcut acest lucru
tocmai pentru că erau conștienți de faptul că adevărata
mântuire vine din această Tradiție curată și desăvârșită.
Să vă dau un exemplu: de fiecare dată când oame-
nii de azi încearcă să reînnoiască ceva, se dovedesc a fi
ridicoli. Aici, în Grecia, au avut loc tot felul de experi-
mente. Experimentele astea sunt mult mai răspândite
în Europa. Îți vine să-ți smulgi părul din cap când citești
despre unele dintre aceste lucruri în ziare. Auzi adesea
intelectualii noștri moderni spunând: „Sfânta Liturghie
este de neînțeles. Este prea dificilă pentru zilele noastre.
Nu se adresează inimilor tineretului. Poate ajungem la
ei cu muzică rock creștină. Să folosim chitări acustice
în biserică. Să folosim muzica pop”. Și uite-așa, intră în
biserică muzica pop cu chitări, tobe și atmosferă de tea-
tru. Poate prima și a doua oară biserica e plină. Dar tine-
rii pot găsi acest fel de divertisment în afara bisericii – și
poate altele și mai interesante – și așa că nu mai calcă
vreodată pragul bisericii.
Scopul este să umplem bisericile cu oameni? Bise-
rica se limitează la patru pereți? Foarte bine că s-a reușit
atragerea oamenilor în biserică. Dar Biserica este Trupul
lui Hristos. Nu este o clădire cu patru pereți. S-a încercat
încorporarea tuturor maselor în Trupul lui Hristos. Dar,
pentru a încorpora lumea, pentru a încorpora masele în
Trupul lui Hristos, înseamnă să-i facem pe oameni mem-
bri ai Bisericii, să le oferim mântuirea, pentru ai salva.
Muzica aceasta mântuiește oamenii? Predicile contem-
porane, auzite mai ales la radio – unde se aud niște idei
grozav de ciudate și fără gust – mântuiesc oamenii? Sunt

toate aceste lucruri o modalitate de a atrage lumea? Care
este scopul acestor experimente? Rezultatul este ridicu-
lizarea credinței. Ea devine subiect de batjocură. Ne ridi-
culizăm credința si nici nu ne dăm seama. Acesta este re-
zultatul maniei de a moderniza și sincroniza elementele
care nu se adaptează modernizării.
Unele elemente simple pot fi modificate în func-
ție de fiecare epocă. Cu toate acestea, nu putem depăși
niște lucruri de bază. De exemplu, structura clădirilor
bisericilor noastre se poate schimba. Materialele s-au
schimbat. Putem folosi acum electricitate pe lângă
lumânări. Aceste elemente moderne nu dăunează cu
nimic. Însă schimbările necorespunzătoare includ in-
troducerea muzicii la modă sau a dansurilor în clădirea
bisericii, ca a doua zi să se săvârșească Sfânta Liturghie
tocmai în locul unde s-a dansat noaptea trecută151.
Știu că raționamentul este: „Ei bine, cum altfel pu-
tem reuși să ne ținem copiii aproape? Cum altfel să ne
asigurăm că rămân creștini ortodocși?” Întrebarea po-
trivită este: Îi va face acest lucru pe ei creștini ortodocși?
Are vreo legătură cu mântuirea lor? Ce fac eu pentru
mântuirea acestei persoane? Asta contează. Asta este
important. Constantin Paparigopoulos, istoric grec, este
cunoscut pentru acest citat: „În timp ce toate națiunile
trebuie să privească înainte pentru a obține progrese,
Din păcate, o practică foarte răspândită în bisericile orto-

151
doxe din Statele Unite este aceea că majoritatea spațiilor bisericești

sunt legate direct la sau în subsolurile locațiilor unde oamenii dan-
sează și se distrează, așa cum fac adesea adolescenții secularizați și
părinții lor.
națiunea greacă, pentru a vedea progres, trebuie să se

uite înapoi”. Ce a vrut să spună prin aceasta? Națiunea
greacă trebuie să se uite sau să se întoarcă la rădăcinile
ei, la istoria ei. Vedeți toate luptele politice interioare
care ne pot distruge rădăcinile, istoria și identitatea152?
Aceasta se întâmplă în zilele noastre. Există o mișcare
extraordinară care încearcă să ne erodeze trecutul, is-
toria și rădăcinile. Dar dacă ne distrugem rădăcinile, cu
siguranță nu vom vedea prea multe progrese.
Același lucru este valabil și pentru Biserica noastră.
Să nu credeți că sunt un conservator incurabil, incori-
gibil. Așa stau lucrurile. Când vă vorbesc, nu sunt pro-
gresist și nici conservator. Văd doar realitatea lucrurilor.
Sunt realist. Oricine poate ajunge la niște concluzii ob-
servând cu atenție lanțul de evenimente și consecințe-
le lor diferite. Este destul de simplu. Același lucru este
valabil și pentru Biserică. Pentru ca Biserica să fie înti-
nerită, ea trebuie să privească spre comorile sale, către
Tradiția păstrată, spre izvoarele sale de viață. Biserica
trebuie să se întoarcă la Părinți. De acolo, ea va lua ceea
ce este pur, autentic și adevărat, pentru a se regenera.
Pe baza acestui fapt, am putea spune că reînnoirea
nu înseamnă eliminarea și modificarea tuturor elemen-
telor anterioare; dezvoltarea de noi teorii teologice; că-
152
Cât de profetic! Treizeci de ani mai târziu, națiunea greacă
se confruntă cu cea mai gravă criză din istoria sa: faliment finan-
ciar, expatrierea tineretului său (o jumătate de milion, conform
anumitor statistici), o imensă problemă demografică (jumătate din
populație este pensionată) și mii de refugiați neortodocși continuă
să-i inunde țărmurile zilnic. [Numai Grecia a primit 97.000 de per-
soane între 1 ianuarie și 23 februarie 2016, conform datelor Orga-
nizației Internaționale pentru Migrație (OIM)].
utarea de idei, metodologii sau forme noi. Deseori, ne

confruntăm cu ispita de a inventa predici noi pe care
să le folosim în activitățile noastre pastorale și biseri-
cești. Reînnoirea adevărată constă în a căuta, a teologiza
și a utiliza sursele existente. Această mină de aur există
deja; este depozitată și disponibilă. Trebuie doar să să-
păm mai adânc pentru a o descoperi și pentru a o oferi
în forma sa pură. Acesta este sensul reînnoirii.
La începutul anilor 1900, rușii au implementat o
astfel de reînnoire. Rușii diasporei, creștinii ortodocși
ruși, educați, intelectuali, au realizat cu succes acest
experiment. Când au părăsit Rusia, au întemeiat școli
și institute și au scris și au publicat cărți. Nu au făcut
nimic nou. S-au întors la Părinții Bisericii și i-au adus
la lumină. Reacția a fost uimitoare. Vladimir Lossky a
scris Teologia mistică a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, o
carte extraordinară și valoroasă, tradusă în greacă (V-o
recomand tuturor). Veți vedea în bibliografie o mulțime
de referiri la Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar mai ales
la Sfântul Isaac Sirul.
Când Lossky a prezentat această carte în Paris (ea a
fost publicată mai întâi în franceză), întreaga comuni-
tate intelectuală europeană a fost uimită. Cititorii euro-
peni au întrebat: „Deci aceasta este Ortodoxia?” Aceas-
ta este Ortodoxia. Informația a fost acolo dintotdeauna,
mereu în cutia de depozitare a Bisericii, și pe care teo-
logii ruși au scos-o din hibernare. Ei au tradus-o, au lu-
crat la ea și au prezentat-o. Părinții Bisericii noastre au
interpretat această comoară, depozitată de sinoade prin
cuvintele Părinților și Sfânta Scriptură. Asta e tot. Stră-
lucește și uimește, dar numai atâta timp cât este oferită
în starea ei pură, în întregime, fără falsuri și inovații.
De asemenea, socot de trebuință să adaug că reîn-

noirea, așa cum o percep oamenii de gândire lumească,
are consecințe teribile. Chiar dacă v-am dat un exem-
plu înainte, aș dori să adaug următoarele spre cercetare.
Când începem să inovăm, să reducem, să reînnoim și să
reconsiderăm, începem să pierdem măsura și criteriile
Adevărului. Apoi suferim o cădere imediată în seculari-
zare. Aceasta merge împreună cu o altă teorie a zilelor
noastre, cunoscută sub numele de morală relativă sau
etică circumstanțială.
Etica circumstanțială are legătură cu un anumit tip
de dialog despre credință. Se desfășoară cam așa: „Aveți
punctul dumneavoastră de vedere, iar eu îl am pe al
meu”. Prin urmare, discutăm lucrurile și ajungem la un
nou punct de vedere, care trebuie preluat într-o nouă
discuție, poate o posibilă abrogare și discuții viitoare.
Ținem conferințe. Ajungem la un impas. Eliminăm și
scădem; ajungem cumva la o bază comună. Acesta este
modul în care se desfășoară un dialog în ziua de azi. Ur-
măm această procedură în încercarea de a reînnoi și de
a împrospăta Biserica și credința. V-am spus că aceste
încercări duc la o cădere pe verticală foarte rapidă a mă-
surilor și a criteriilor.
Voi sublinia doar un exemplu clasic al acestui lucru,
pe care l-ați auzit repetat de mai multe ori. Cu mulți ani în
urmă – și, apropo, nenorocirea aceasta se înrăutățește din
zi în zi – când am auzit că Arhiepiscopul de Canterbury a
luat parte la amnistia homosexualității, am spus personal
(și înainte de 1960): „Sunt sigur că omul acesta este foar-
te bine școlit. Fără îndoială are un număr de diplome de
la universități de renume. E înțelept cu siguranță. A citit
tratate de sociologie și istorii ale religiilor. Sunt sigur că
a făcut toate aceste lucruri. Întrebarea mea este: Scrip-

tura a deschis-o vreodată, ca să citească ce spune despre
păcatul homosexualității? Nu este o boală, ci un păcat.
De ce nu poate să-l vadă ca fiind păcat? Nu citește Scrip-
tura?” Aceasta este întrebarea mea. Poate puteți să-mi
dați un răspuns. Cred că aveți aceeași întrebare. Foarte
simplu, atunci când metoda de dialog pătrunde în zona
credinței, criteriul Adevărului dispare; totul devine rela-
tiv și negociabil.
Adevărul este cheia și răspunsul la întrebarea de
mai sus. Aceasta este consecința oribilă atunci când în-
cercăm să modificăm și să modernizăm credința. Tra-
diția nu înseamnă fosilizare. Tradiția este vie. Este viața
și continuarea vieții. Mai e o tendință, una dintre aceste
noi teorii numită reconstituirea adevărului. Știți la ce
se referă această teorie? În prezent, există o confesiune
penticostală în Larisa [Grecia]. Sunt cunoscuți sub de-
numirea de Organizația Creștină a Păcii și sunt conduși
de frații Hasiotis. Am adus vorba despre ei de mai multe
ori și nădăjduiesc că niciunul dintre dumneavoastră nu
le va călca pragul. V-am avertizat de mai multe ori să nu
vă lăsați înșelați de ereziile lor.
I-am putea întreba: Ce realizare mai mare decât
Biserica Ortodoxă care i-a botezat doresc ei să îndepli-
nească? Nu sunt mulțumiți cu ce le oferă Biserica? Ar-
gumentul comun în rândul ramurilor eretice, inclusiv
martorii lui Iehova și confesiunile protestante, este că ei
doresc să se întoarcă la Biserica timpurie, așa cum este
descrisă în Faptele Apostolilor, la rădăcinile Creștinis-
mului. Ei susțin că lucrurile din lumea creștină se află
într-o stare de deteriorare. Așa că încearcă să se întoar-
că la obârșie prin citirea Faptelor Apostolilor, care arată
cum au trăit primii creștini. Ei încearcă să urmeze ace-

lași stil de viață conform Scripturilor, așa cum le înțeleg
și le interpretează ei.
Acest argument al lor este destul de bine cunoscut.
Cu toate acestea, atunci când se întorc două mii de ani,
ei neagă întreaga Tradiție a Bisericii, care, pretind ei, s-a
dezlânat. Ei îi resping și pe Părinții Bisericii, iar atunci
când resping Tradiția – și doar știți că protestanții res-
ping Tradiția – susținând că vor să se întoarcă la origini,
ajung la această idee de reconstituire a adevărului. Deci,
cu un salt, cu un salt istoric de două mii de ani, ne-ar
plăcea să ne întoarcem la început, dacă ar fi posibil. Este
posibil acest salt? Atunci, care este sensul Adevărului?
Adevărul, prieteni, nu înseamnă neapărat Antichita-
tea. Așa cum s-a arătat corect, Adevărul nu este testis
antiquatis („martor din antichitate”), ci testis veritatis
(„martor al adevărului”). Mărturia Adevărului contea-
ză, nu mărturia Antichității. Nimeni nu poate pretinde
că se poate întoarce și sprijini pe dovezile istorice din
vechime, crezând că va găsi Adevărul acolo. Adevărul
este în Tradiția Bisericii. Tradiția este un organism viu
care respiră, se mișcă, merge și se dezvoltă. Aceasta este
Tradiția!153
Când cineva spune că se întoarce în trecut, este ca
și cum ar spune: „Am optzeci de ani; sănătatea mea s-a
153
Părintele vrea să spună că s-a făcut, pe linie protestantă, o
separație artificială între Biblie și Tradiția Bisericii, Biblia nefind
altceva decât Tradiția Bisericii, care Biserică nu poate fi decât una,
adăpată la unicul Izvor Hristos, care a întemeiat-o. Nu pot fi conce-
pe alte întemeieri de Biserici, căci acestea pierd astfel apostolicita-
tea, harul succesiunii apostolice, continuitatea harului, vărsat prin
Sfintele Taine (n. red.).
șubrezit, așa că îmi voi nega trecutul și, cumva, voi re-
deveni copil de-un an”. Deci ne găsim într-un impas cu
creștinii lipsiți de viață, care trebuie resuscitați cumva
cu noi forme și sloganuri – ca această reconstituire a
Adevărului. „Vino, lume; hai înapoi la Adevăr. Noi avem
adevărul, hai și vezi, lume!”
Vedem acest lucru uneori cu acei creștini ortodocși
care părăsesc Biserica, găsesc câte o satisfacție tempo-
rară și sunt dornici să spună totul despre experiența lor.
Adevărul este că acești oameni nu au încercat nicioda-
tă să se apropie de Biserica Creștină Ortodoxă – chiar
dacă au fost botezați – pentru a găsi adevărata bucurie
și binecuvântare. Când părăsesc Biserica și se alătură
vreunei erezii, găsesc niște înlocuitori ieftini și cred că
aceasta este fericirea. Din moment ce Tradiția lipsește,
rezultatul este sfărâmarea acestor credințe în mii de bu-
căți. Avem mii de denominațiuni diferite cu un numitor
comun: toți vor să se întoarcă la mărturia Antichității.
Nu mărturia Antichității este cheia. Mărturia An-
tichității este o erezie. Într-un sens, chiar Arianismul
este o mărturie a Antichității. Mărturia Antichității nu
este adecvată, dar mărturia Adevărului este. Mărturia
Adevărului este păstrată și ținută vie în Sfinții și în Pă-
rinții care au experiența personală și capacitatea de a
ne informa și de a ne vorbi; ei dețin Tradiția. Domnul
a spus să ținem ce avem, întreaga Predanie. Domnul
vrea să spună că trebuie să ne ținem de credința care
ne-a fost transmisă de la Hristos Însuși. Verbul „țineți”
(kratisete) este un verb foarte puternic. Înseamnă să ții
ceva foarte ferm, cu tenacitate, și nu doar să-l păstrezi
în mintea ta sau pe lista ta de priorități. Trebuie să-l
ții ca și cum este cu adevărat viu. Când Hristos spune:
Țineți până voi veni, El indică faptul că această credință,

care a fost transmisă, trebuie să fie păstrată neschim-
bată până la A Doua Venire a Lui. Trebuie să fie ținută
cu tărie fără modificări, schimbări, reduceri, inovații și
adaptări conform schemei lumești a lucrurilor.
Prietenii mei, am fost hirotonit în preoția sfântă
acum câțiva ani. După sfințirea darurilor, episcopul a
luat pâinea sfântă de pe Sfântul Disc (paten) și a venit
către mine. După ce mi-am așezat palma dreaptă peste
cea stângă, în formă de cruce, mi-a pus în mână un bu-
rete mic și plat și pe el a așezat Sfântul Agneț – Mielul
sau Trupul lui Hristos. Pe când stăteam acolo, în fața
lui – căci tocmai pusese în mâna mea Sfântul Trup al lui
Hristos – el mi-a spus aceste cuvinte din slujba hiroto-
nirii: „Primeşte odorul acesta şi-l păzeşte pe el până la A
Doua Venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când El îl
va cere de la tine”.
„Primește odorul acesta”. Trupul lui Hristos este Bi-
serica. Deci, țineți Biserica cu toată puterea voastră până
când Hristos va reveni. La A Doua Venire a Sa, Hristos
va aștepta un „raport complet” de la voi despre modul
în care v-ați îngrijit de acest odor sfânt. Nu este lipsit
de importanță faptul că, în timpul hirotonirii, după
sfințirea Sfintelor Daruri, noul preot ține Trupul, Tru-
pul scump în mâinile lui, iar apoi stă înapoia Sfântului
Altar, până la sfârșitul Sfintei Liturghii, până la Sfânta
Împărtășanie, cu mâinile ridicate înaintea lui și ținând
Trupul scump multă vreme. De multe ori, mâinile în-
cep să tremure și Trupul este în pericol să cadă. Preotul
nu are nimic de care să se sprijine și rămâne cu mâinile
întinse, cu palmele deschise. Acest lucru este simbolic
pentru preot, care trebuie să țină odorul sfânt, însuși
Trupul lui Hristos, Biserica, până la sfârșitul vieții sale.

El trebuie să țină acesta în mod responsabil și, în cali-
tate de preot, trebuie să rămână fidel acestui odor sfânt
și să nu disprețuiască vreodată această mare comoară.
Cât de emoționant este, prietenii mei! Încerc să-mi
păstrez conștiința curată pe cât pot. Încerc să vă ofer un
mesaj autentic, o omilie ortodoxă, să vă spun acum și să
continui în a vă spune mereu adevărul, pentru că Dom-
nul mi-a încredințat Biserica Sa. Sfântul Lui odor este
încredințat fiecărui membru al clerului și trebuie să îl
întoarcem curat și neprihănit în mâinile Sale. Înțelegeți
măreția responsabilității noastre? A fi membru al preo-
ției nu este un titlu de onoare. Este o mare responsabili-
tate, o responsabilitate uluitoare.
Vedem că Domnul spune: Nu pun peste voi altă
greutate. Evanghelia Lui este, cu siguranță, o greutate.
Necesită osteneală. Cu toate acestea, El ne liniștește în
Evanghelia Sa. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este
uşoară (Matei 11, 30). Când este ușor jugul Domnului?
Când este povara Lui ușoară? Atunci când ne dorim
mântuirea cu adevărat. Rezumând totul, omilia crești-
nă ortodoxă și Tradiția Bisericii noastre, care ne-au fost
transmise de Cel care ne-a spus să le ținem, sunt lucru-
rile care alcătuiesc propovăduirea (kyrigma) mântuirii
noastre.
Omilia a XIX-a 405
Omilia a XIX-a
Apocalipsa 2, 26-29; 3, 1-2
Şi celui ce biruieşte şi celui ce păzeşte până la

capăt faptele Mele, îi voi da lui stăpânire peste nea-
muri. Şi le va păstori pe ele cu toiag de fier şi ca pe
vasele olarului le va sfărâma, precum şi eu am luat
putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da lui steaua cea de
dimineaţă. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul
zice Bisericilor.
Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea
zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu
şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că
trăieşti, dar eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a
mai rămas şi era să moară. Căci n-am găsit faptele
tale depline înaintea Dumnezeului Meu.
29 martie 1981
La sfârșitul ultimei lecții, am discutat despre o serie

de amenințări făcute de Domnul celor care nu respec-
tă îndemnurile din epistola către episcopul din Tiatira.
El anunță, de asemenea, răsplata și lauda tuturor celor
care se vor dovedi biruitori. Cel ce biruiește este cel care
va rămâne ferm în credința sa și nu va fi influențat de
falsitatea adâncurilor lui Satana. El va adera la poruncile
Evangheliei și va face acest lucru până la sfârșitul vieții
sale, când va primi răsplata sau cununa. Vin curând; ţine
ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta (Apocalipsa 3, 11). Ce

este această cunună? Ea reprezintă două lucruri: este au-
toritatea de stăpânire peste neamuri și este și steaua de
dimineață. În primul rând, autoritatea asupra neamu-
rilor este triumful spiritual decisiv al lui Hristos asupra
lor. Acest triumf al lui Hristos devine triumful credin-
cioșilor. În al doilea rând, steaua de dimineață are de-a
face cu participarea credincioșilor în slava lui Hristos.
Credincioșii vor fi slăviți împreună cu Hristos. Hristos
Se numește pe Sine steaua care străluceşte dimineaţa
(22, 16). Când Scriptura spune că Domnul va da biruito-
rului steaua de dimineață și de vreme ce Hristos Însuși
este steaua de dimineață, înseamnă că Hristos se va da
pe Sine Însuși, adică slava Sa și theoria154, viziunea Per-
soanei Sale în Împărăția Sa veșnică.
Și aici, cea mai importantă epistolă a Domnului, cea
către episcopul de Tiatira, conchide cu rândurile stan-
dard de închidere: Cine are urechi să audă ceea ce Duhul
zice Bisericilor (2, 29). Domnul face din nou pomenire
de trebuința pregătirii duhovnicești, a urechilor duhov-
nicești, pentru a auzi și a pricepe voia Sa dumnezeiască.
Aceasta este o mare necesitate în orice moment – a avea
de urechi duhovnicești pentru a auzi cuvântul lui Dum-
nezeu. Este ceva de care depinde mântuirea noastră.
Acum, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns la cea
de-a cincea epistolă, care este scrisă episcopului din
Sardes. Iar îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: Acestea
zice Cel ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele
şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar
eşti mort. Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era
154
Theoria – vederea, experierea tainică a lui Dumnezeu.
Omilia a XIX-a 407
să moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea

Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai
primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar de nu
vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în care ceas
voi veni asupra ta. Dar ai câţiva oameni în Sardes, care
nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îm-
brăcaţi în veşminte albe, fiindcă sunt vrednici. Cel ce bi-
ruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe şi nu voi
şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi
numele lui înaintea părintelui Meu şi înaintea îngerilor
Lui. Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul zice Biseri-
cilor (Apocalipsa 3, 1-6).
Sardes era capitala regatului Lidiei. Era la sud de
Tiatira. Când Apocalipsa a fost scrisă, orașul Sardes era
în declin, iar viața sa era foarte superficială. La fel era
și starea duhovnicească, aproape inexistentă, a episco-
pului orașului. El dădea impresia că e viu, dar murise
duhovnicește. Acum, Domnul spune: Acestea zice Cel
ce are cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte
stele. Avem aici cuvântul introductiv al epistolei, care
este preluat de la introducerea cărții. Este o descriere
extrem de importantă prin conținutul său. Ioan, celor
şapte Biserici, care sunt în Asia: Har vouă şi pace de la
Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine şi de la cele şapte du-
huri, care sunt înaintea scaunului Lui, și de la Iisus Hris-
tos, Martorul cel credincios, Cel întâi născut din morţi,
şi Domnul împăraţilor pământului. Lui, Care ne iubeşte
şi ne-a dezlegat pe noi din păcatele noastre, prin sângele
Său, (Apocalipsa 1, 4-5). În acest salut se vădesc cu cla-
ritate: Dumnezeul Treimic și Sfânt și binecuvântarea de
la Dumnezeu-Tatăl, de la Dumnezeu-Fiul – Care S-a fă-
cut om – și de la Dumnezeu Duhul Sfânt. De asemenea,
vedem foarte clar că Duhul Sfânt este numit cele șapte

duhuri pentru că acest nume descrie Duhul Sfânt în pli-
nătatea energiilor Sale.
În această epistolă către episcopul din Sardes citim
că Cel ce are cele șapte duhuri, adică Iisus Hristos Însuși,
este Cel care trimite pe Duhul Sfânt în plinătatea Sa – în
toate darurile sau energiile Sale155. Acest lucru amintește
de cele citite în Evanghelia lui Ioan: Iar când va veni Mân-
gâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi
despre Mine (Ioan 15, 26). De aici reiese clar faptul că
Iisus trimite pe Duhul Sfânt. Dar autorul epistolei no-
tează de asemenea că același Iisus Hristos, care are cele
șapte duhuri, ține și cele șapte stele în mâinile Sale.
S-a arătat deja în introducerea Apocalipsei că Iisus
Hristos este Cel care ține cele șapte Biserici din Asia Mică
în mâinile Sale. Numărul șapte este alegoric; el simboli-
zează și reprezintă întreaga Biserică. Iisus Hristos ține
Duhul Sfânt și bisericile în mâinile Sale. Înțelesul între-
gului verset este că Iisus Hristos trimite Duhul Sfânt ce-
lor șapte Biserici din Asia Mică, cu alte cuvinte, întregii
Biserici, iar El include în mod special acest element in-
troductiv în epistolă, deoarece ține de conținutul ei.
155
Potrivit Marelui Athanasie (297-393 d.Hr.), Hristos nu tri-
mite Duhul Sfânt ipostatic, ca Persoană, de vreme ce El este Rege
și Atotprezent. Dar Hristos trimite darurile sau energiile Duhului
Sfânt care sunt comune tuturor celor trei Persoane ale Dumnezei-
rii. Incapacitatea teologilor raționaliști latini europeni de a distin-
ge între esență și energii necreate a dat naștere celei mai serioase
erezii în ceea ce privește Sfânta Treime, aceea a filioque-ului, care la
rândul ei a dus la zeci de alte învățături false în comunitățile occi-
dentale ale Creștinismului.
Omilia a XIX-a 409
Domnul a spus: Iar îngerului Bisericii din Sard-

es scrie-i: Acestea zice Cel ce are cele şapte duhuri ale
lui Dumnezeu şi cele şapte stele: Ştiu faptele tale, că ai
nume, că trăieşti, dar eşti mort (Apocalipsa 3, 1). Câte-
va cuvinte mai târziu, El declară că episcopul era mort
duhovnicește. În esență, îi spune că El este Cel care dă
harul Duhului Sfânt – de ce rămâne în această moarte?
De ce nu se folosește de prezența Duhului Sfânt pentru
ca el și biserica sa să poată trăi duhovnicește? Aceasta
este semnificația introducerii epistolei.
În esență, avem aici o scrisoare de mustrare indi-
rectă, iar această mustrare va deveni mult mai direc-
tă de-a lungul conținutului epistolei. Care este atunci
tema principală a epistolei? Ştiu faptele tale, că ai nume,
că trăieşti, dar eşti mort. Ce afirmație terifiantă! Acest
verset ar trebui să ne îngrozească pe toți. Fiecare dintre
noi trebuie să ne uităm la noi înșine. Unii dintre noi
suntem vinovați de o cucernicie falsă și, uneori, chiar cei
care aprobă din cap aici, se găsesc vinovați de această fă-
țărnicie. Spun așa deoarece am observat că, de cele mai
multe ori, oamenii dau din cap ca și cum ar vrea să spu-
nă: „Nu eu, ci vecinul meu sau persoana de lângă mine”.
Vai și iar vai! Nu eu, ci vecinul meu! Poate spuneți:
Dar dacă cel ce dă din cap se include pe sine însuși? Da,
se poate și aceasta, dar eu cred că atunci când cineva își
recunoaște vreuna dintre slăbiciunile sale, de obicei ră-
mâne tăcut și nu dă din cap. Este șocat. Dacă aș veni din
senin și te-aș numi hoț în fața altor oameni, ai da din
cap? Dacă ești nevinovat, te vei apăra. Dacă ești vinovat,
ochii tăi se vor deschide larg. Vei fi surprins. De unde
știu că ești hoț? Și cum te expun în fața tuturor? Nu vei
da din cap. Mulți dintre noi suntem vinovați de evlavie
exterioară sau superficială – mai ales atunci când nu co-

mitem păcate grele.
Fiți atenți la acest lucru: suntem copleșiți de conști-
ința faptului că poate nu facem păcate grele și arborăm
o formă relativă de evlavie și smerenie, dând impresia
celor din jurul nostru că viețuim duhovnicește. Aceas-
tă condiție, conform Sfântului Pavel, este un semn al
ultimelor zile. Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă,
vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine,
iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultă-
tori de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie; lipsiţi de
dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi,
neiubitori de bine; trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi,
iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumne-
zeu; având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgădu-
ind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia (2 Timotei 3,
1-5). Doar având „înfățișarea” de credincioșie, dar ne-
gând puterea ei, ei vor avea forma exterioară a unei per-
soane evlavioase. Ei se vor arăta cucernici. Își vor face
semnul crucii, se vor îmbrăca modest pentru biserică,
vor merge la biserică duminica, dar vor tăgădui puterea
credincioșiei. Repet, Apostolul Pavel include aceasta ca
unul dintre semnele ultimelor zile.
În esență, oamenii religioși, oamenii pioși, cei con-
siderați cucernici doar vor părea să fie așa. Ei vor fi, în
cel mai bun caz, niște creștini superficiali. Ei nu vor
avea puterea credinței adevărate sau a evlaviei. Dacă
luăm în considerare faptul că termenul „crendincioșie”
a fost folosit în vremurile apostolice pentru a include
întreaga taină Creștinismului, atunci taina credinței
sau a evlaviei este Creștinismul. Când o persoană duce
o viață evlavioasă, are Duhul lui Dumnezeu și este întărit
Omilia a XIX-a 411
duhovnicește. Când o persoană nu trăiește adevărata

Evanghelie, ci limitează Creștinismul la unele forme ex-
terne făcute doar ca să fie făcute, atunci este un creștin
superficial. Prin acțiunile sale, tăgăduiește puterea Du-
hului Sfânt. Când un om neagă puterea Duhului Sfânt,
este mort duhovnicește. Să nu fiți surprinși auzind asta.
Teologia – această cunoaștere adevărată și roditoa-
re a lui Dumnezeu, care trebuie să ajungă la fiecare ce-
lulă a corpului – precum mâncarea pe care o digerăm se
transformă în sânge și ajunge la fiecare celulă a corpu-
lui nostru – teologia a fost redusă de mulți credincioși
(teologi sau care teologhisesc în general) în vremurile
noastre la discuții și dialoguri. Teologia, cunoașterea lui
Dumnezeu, trebuie să ajungă în ultimul colț al ființei
mele, trebuie să mă hrănească, trebuie să mă adape,
trebuie să-mi satisfacă setea duhovnicească. Acesta este
scopul teologiei: să-mi stingă setea, să-mi satisfacă foa-
mea duhovnicească, să mă facă pe mine asemenea lui
Dumnezeu, o ființă asemănătoare cu Hristos. În zilele
noastre, am limitat cunoașterea lui Dumnezeu la confe-
rințe, discuții în clase și dialoguri. Am devenit, așa cum
spune Sfântul Pavel, cercetătorii acestui veac (1 Corin-
teni 1, 20). Teologia a fost redusă la conversații și discu-
ții, nu la credință și la viață.
De asemenea, observăm că se construiesc foarte
multe biserici frumoase azi. Multe eforturi sunt depuse
pentru fiecare detaliu al decorării lor. Dar templele vii
ale lui Dumnezeu sunt ignorate. Unde sunt creștinii?
Aici (în Grecia) vedem preoții parohieni cum constru-
iesc biserici noi cu iconostasul din lemn sculptat, strană
frumoasă, ornamentată, sculptată în lemn, icoane bi-
zantine, răsunând de cea mai bună muzică bizantină,
totul este atât de frumos. Nu este greșit – vă rog să mă

credeți – nu este absolut nimic în neregulă cu constru-
irea de noi biserici. Se depun multe eforturi pentru fie-
care detaliu al decorării lor…, dar atunci când ea devine
principala preocupare a păstorului – în timp ce templele
vii ale lui Dumnezeu sunt ignorate, zbătându-se pentru
o „gură de aer”, dând să moară duhovnicește – atunci
putem spune că păstorul nu păstorește, și deci vorbim
de o moarte duhovnicească. Unde sunt creștinii? Insta-
lăm lumini strălucitoare pentru o iluminare mai bună.
Instalăm lumini pâlpâitoare – cu reglare cu reostat [ob-
turator]! – ca să avem o atmosferă mistică în timpul sluj-
belor, dar lumina creștinilor noștri s-a stins! Domnul
spune: Voi sunteţi lumina lumii (Matei 5, 14). Mai sunt
creștinii de azi lumina lumii?
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Un creștin, un sin-
gur creștin plin de foc și râvnă poate revigora un întreg
oraș”. Se mai întâmplă așa ceva astăzi? Mi-e teamă că
suntem într-o stare de slăbănogire. S-a spus, și pe bună
dreptate, că în trecut Sfintele Potire erau din lemn, iar
creștinii erau din aur. Astăzi, Potirele sunt din aur, dar
creștinii noștri sunt din lemn. Mai vedem și în zilele de
sărbători speciale, cum ar fi sărbătoarea națională a in-
dependenței grecești (25 martie), când săvârșim slujbe
de Te Deum în catedralele din fiecare oraș, din fieca-
re metropolă, vedem toți oficialii de stat prezenți. Cei
mai înalți demnitari ai guvernului și liderii politici sunt
prezenți dar, cu părere de rău vă spun, că această pre-
zență mare are doar două caracteristici: superficialita-
tea și vanitatea. După cum putem vedea, Domnul ar fi
îndreptățit să repete în fiecare an, pentru noi toți, că
avem nume, că trăim, dar suntem morți. Pe dinafară, se
Omilia a XIX-a 413
vede strălucirea, luciul evlaviei, dar în interior se resimt

efectele morții. Pe dinăuntru, miroase a putreziciune.
Există un alt caz special de evlavie exterioară, care
pare progresiv. Am aici un articol din revista creștină
Sotir (Salvatorul)156. Articolul a mai fost publicat și în zi-
arul cotidian Kathemerini (Cotidianul) pe opt martie în
acest an157. Emilianos, episcopul de Silivria și unul dintre
episcopii noștri din Constantinopol, l-a scris. Titlul arti-
colului este „Tendința Teologiei creștine de a se schimba
în Sociologie”. Autorul explică:
„Multe mișcări creștine din ultimii ani din America
Latină și Europa se bazează pe următoarea premisă. Îm-
părăția lui Dumnezeu devine o realitate a istoriei aici pe
pământ. Hristos a venit să-i elibereze pe cei subjugați de
sărăcie, subdezvoltare și discriminare rasială. În acest
fel, eliberarea oamenilor nu se face neapărat din păca-
tul personal, ci din poluarea socială a sistemelor politice
care au prins rădăcină din păcatul social, păcatul colec-
tiv al maselor. De aceea, poziția creștinului autentic se
află în zona socialismului”.
Sunt sigur că sesizați problema. Am fost încântat
să văd că revista Sotir a prezentat un răspuns analitic al
articolului, iar critica a fost excelentă. Teologii creștini
ortodocși ai revistei nu au avut nicio problemă în a cata-
loga acest articol drept eretic. Acum voi dezvolta un pic
subiectul. Fiţi atenți! Autorul schimbă teologia creștină
în sociologie; sociologia este botezată drept „nouă te-
ologie”. Această nouă teologie, așa cum este exprimată
156
Revista lunară a frăției naționale a teologilor laici, cu sediul
la Atena.
157
1981.
în articolul eretic, plasează actualizarea Împărăției lui

Dumnezeu în istoria noastră aici pe pământ, susținând
eliberarea omului nu de păcat, ci de sărăcie, sclavie, dis-
criminare rasială și, în genere, de sistemele utilizate de
diferite guverne care-i fac pe oameni mizerabili și ne-
fericiți. Acesta este mesajul neo-creștin. Aceasta este
noua teologie a eliberării.
Ce lucru detestabil! Când încercăm să facem din
Creștinism să vindece sărăcia socială, discriminarea rasi-
ală etc., și nu suntem deloc preocupați de problema pă-
catului, transferăm Împărăția lui Dumnezeu pe pământ.
Astfel, prin ignorarea totală a cerurilor, avem seculariza-
rea în plinătatea sa, Creștinismul acestei epoci. Scopul
adevărat al Creștinismului este pocăința pentru păcat și
întoarcerea la Dumnezeu. Scopul principal al Bisericii nu
este de a îndrepta relele sociale. Acesta este scopul său se-
cundar. Scopul principal al Bisericii este să tămăduiască
oamenii de păcat și să-i pregătească pentru Împărăția lui
Dumnezeu, pentru că aici nu avem o locuință permanentă.
Moartea demonstrează foarte bine acest lucru.
Creștinismul a venit să ne facă nestricăcioși. A venit să
ne imortalizeze. Vremea noastră de pe pământ este doar
de a face pregătirile necesare pentru veșnicie. Suntem
pe picior de plecare, prietenii mei. Aceasta nu este des-
tinația noastră finală. Cred că am mai vorbit despre asta
în trecut, când oamenii au comentat despre „paradisul
roșu” al Partidului Comunist și „paradisul verde” al Parti-
dului Socialist. Aceasta este o erezie a sferei sociale, pen-
tru că paradisul nu trebuie să fie pe acest pământ. Hristos
a fost clar despre acest lucru deoarece a spus: Împărăţia
lui Dumnezeu este înăuntrul vostru (Luca 17, 21). Înăun-
trul vostru clarifică faptul că Domnul a vrut să spună
Omilia a XIX-a 415
că Împărăția lui Dumnezeu nu vine cu vestire, parade,

trâmbițe, anunțuri, reclame și fanfară. Fiecare persoană
își găsește propriul drum.
Împărăția lui Dumnezeu nu este un sistem social
sau un partid politic specific. Împărăția lui Dumnezeu
este renașterea omului, reînnoirea sa întru Hristos Iisus.
Aceasta este Împărăția lui Dumnezeu. Fiecare persoa-
nă trebuie să-și găsească calea, trebuie să-și croiască
propriul „drum spre Damasc”158. Aceasta este esența
Creștinismului. Acum, dacă avem creștini care, văzând
nedreptatea din jurul lor, se simt obligați să-i ajute pe
ceilalți în orice fel, încât să nu rabde de foame, să-i ajute
pe cei săraci, să ajute la eliminarea nedreptății și așa mai
departe, toate acestea sunt o consecință a lucrării mân-
tuirii. Dar ele nu sunt scopul principal al Creștinismu-
lui. Hristos nu a venit să instituie dreptatea pe pământ
în sensul dorit de diferitele sisteme sociale.
Cineva din mulțime s-a apropiat de Hristos cerân-
du-i să devină mijlocitor sau executor al moșiei tatălui
său. El I-a cerut să-l ajute la împărțirea proprietății tată-
lui său între el și fratele său. Domnul a întrebat: Omule,
cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?
(Luca 12, 13-15). Domnul nu a oferit nicio sugestie care să
consolideze dreptatea socială, nici măcar ca exemplu. El
ne-ar fi putut da o măsură, o procedură, pentru a putea
să exercităm acest tip de paradigmă, dar ce a făcut Dom-
nul? S-a întors către tânăr și i-a spus: Vedeţi şi păziţi-vă
de toată lăcomia (Luca 12, 15). Acum, ce sistem social ar
sugera sau limita cetățenii sau membrii săi de partid,
spunându-le să nu fie lacomi și egoiști?
158
V. Faptele Apostolilor 22.
Dimpotrivă, Creștinismul promovează sărăcia – să-

răcia de bunăvoie. Ce alt sistem social ar vorbi despre
sărăcia voluntară? Câte voturi ar obține un politician
dacă ar vorbi despre sărăcie ca despre o binecuvântare?
Oamenii l-ar arunca cât colo și l-ar da uitării într-o cli-
pită. Imaginați-vă un candidat la președinție care și-ar
începe campania astfel: „Dragi prieteni, vă propun ceva
cu totul inedit. Vreau să contribui la fericirea voastră.
Vreau să vă sărăcesc”. Ar ajunge vreodată vreun candi-
dat politic de genul ăsta primar, senator sau președin-
te? Nu! Dar Hristos tocmai asta a învățat: Fericiţi voi cei
săraci, că a voastră este împărăţia lui Dumnezeu (Luca
6, 20). Deci să nu vorbim despre o împărăție a acestei
lumi, căci ar fi o mare denaturare. Creștinismul este
mântuirea sufletului.
Cred că trebuie să ne reîmprospătăm memoria cu
adevăratul sens al mântuirii. Care este semnificația or-
todoxă a mântuirii? Este biruința asupra morții și păca-
tului. Prin păcat înțelegem păcatul sufletului, iar prin
moarte înțelegem, desigur, moartea fizică a trupului.
Astfel, biruința asupra morții și păcatului este finaliza-
tă prin învierea morților. Acesta este sensul mântuirii.
În acest context, Hristos este numit Mântuitor. El a în-
viat din morți ca să ne mântuiască. Dacă distorsionăm
adevăratul sens al Creștinismului și-i învățăm pe creș-
tinii noștri teologii eretice noi, cu siguranță vom avea o
formă de evlavie, dar vom nega puterea Creștinismului
sau a credinței. Nici nu trebuie să mai spun că Duhul
lui Dumnezeu nu se pogoară asupra oamenilor aflați în
aceste stări.
Când ne aflăm în aceste circumstanțe superficiale,
experiem moartea duhovnicească lăuntrică. Rămâneți
Omilia a XIX-a 417
treji duhovnicește – deșteptați-vă! Ştiu faptele tale, că ai

nume, că trăieşti, dar eşti mort. Fiți atenți. Luați aminte
la inimile și mințile voastre. Faceți un inventar duhov-
nicesc. Autoevaluarea este deosebit de necesară în zi-
lele noastre, mai mult ca oricând. Pe baza lucrurilor pe
care le-am spus mai devreme, trebuie să ne re-evaluăm
călătoria spirituală frecvent. Nu există nicio îndoială că
trebuie să ne re-evaluăm drumul. Trebuie să ne întoar-
cem la adevăratele căi ale Evangheliei. Ca să cădem în
teoriile moderne, cu siguranță că nu avem nevoie să ree-
valuăm nimic.
Astăzi, cuvintele „Sunt creștin ortodox” sunt folosi-
te cu nesocotință. Nu este un lucru dat, ci ceva dorit. În
loc să afirmăm cu ușurință: „Sunt ortodox”, ar trebui să
o reformulăm cu un semn de întrebare. Sunt eu un creș-
tin ortodox? Nu este ceva automat doar pentru că ne-am
botezat. De exemplu, trebuie să ne întrebăm: „Este Gre-
cia locuită de creștini ortodocși?” Dacă da, atunci slăvit
să fie Dumnezeu. Când prezența Duhului Sfânt ne va
reînvia inimile și întreaga noastră țară, vom înceta să fim
morți. Dar tare mă tem că am devenit nebuni! Suferim de
o stare de nebunie care îi include pe toți: clerici și laici,
noi toți, fiecare părinte, fiecare cetățean până la ultimul.
Suferim de această stare de nebunie, de tendințele tim-
purilor noastre, de modul în care trăim, de modul în care
gândim – din păcate, toate aceste lucruri s-au schim-
bat159. Nu sunt sigur și nu știu dacă Duhul lui Dumnezeu
mai locuiește în țara sau chiar în inimile noastre.
159
„Au înnebunit! Putini sunt oameni adunați, modești, fie
bărbații, fie femei sau copii”. Avea să spună mai târziu și Sf. Paisie
Aghioritul.
Prietenii mei, știați că astăzi, cetățeanul grec, cel

care înțelege ziarul pe care îl citește, a suferit o mare
schimbare în gândirea lui când vine vorba de credință?
Grecia a fost supusă multor spălări de creier de zeci de
ani, fără a mai vorbi chiar de vremurile anterioare ocu-
pației turcești (musulmane) de patru sute de ani. Pro-
paganda occidentală a Romano-Catolicismului a fost
foarte activă înainte și după ocupația turcă. Acest lucru
era valabil nu numai în Grecia continentală, ci și în Bise-
ricile ortodoxe din Asia Mică și din Țara Sfântă. Creștinii
ortodocși au avut de-a face cu propaganda occidentală
în tot locul și tot timpul. Se căuta în mod activ conver-
tirea creștinilor ortodocși în Bulgaria și Serbia. Această
„prietenie” apuseană a început în anii Bizanțului. Dacă
citiți istoria Bisericii, veți vedea acest lucru foarte clar.
Aici suntem ajunși. După un veac lung de planifi-
care și presiune, ajungem acum la punctul trist în care
grecul de rând a dezvoltat o altă phronema (cugetare).
Cetățeanul grec de rând din ziua de azi nu are un dis-
cernământ ortodox. Trebuie să vă spun că acest lucru
este foarte regretabil, cu adevărat îngrozitor și poate fi
ireversibil pentru unii. Deci să nu credem că străinii sau
cei din afară vor veni să ne manipuleze credința. Credin-
ța noastră a fost deja compromisă. Acest lucru va deveni
evident dacă, de exemplu, o anumită mișcare încearcă
să impună schimbări în Tradiția noastră. Veți vedea că
mirenii nici măcar nu se vor plânge. Cât de tragic! Au
existat momente când mirenii s-au revoltat să apere
chestiuni de credință. Acum, oamenii nici nu deschid
gura. Și asta pentru că li s-a schimbat discernământul.
Creștinii ortodocși au devenit din ce în ce mai nepă-
sători. Au existat momente când problemele credinței
Omilia a XIX-a 419
erau viața oamenilor, viața credincioșilor. Astăzi, pro-

blemele credinței nu sunt viața credincioșilor. „Viața”
lor este afacerea de succes. „Căutarea” lor este cea a unui
venit mai bun, a unui stil de viață mai bun și mai con-
fortabil (o preocupare nesfârșită), care contează cel mai
mult în zilele noastre. Astăzi, creștinul ortodox de rând
și-a pierdut interesul de a-și apăra credința. Nu-i mai
pasă de ea ca odinioară. Rezultatul este moartea spiri-
tuală, slăbănogirea spirituală. Vai de noi, pentru că vom
fi din nou înrobiți, înrobiți spiritual de data aceasta160.
Vom pierde marea comoară a Ortodoxiei. Nu știu cine
va reuși să o țină. Dar deja a fost pierdută. Ce altceva mai
putem pierde? Este deja pierdută în cea mai mare parte.
Dar, să nu deznădăjduim! Cel puțin dumneavoas-
tră, cei care ascultați aici. Vă rog, vă implor să aveți grijă
să vă păstrați discernământul creștin ortodox, să rămâ-
neți în duhovnicie. Nu vă luați doar o înfățișare a cre-
dinței adevărate, ci străduiți-vă să trăiți duhovnicește cu
adevărat. Și întăreşte ce a mai rămas şi era să moară,
spune Domnul episcopului. Întărește restul membrilor
care sunt încă sănătoși. Dacă nu ai grijă de ei, vor muri.
Acest verset indică faptul că, în Biserica din Sardes, mai
erau mulți credincioși care nu cedaseră influențelor
care slăbănogeau sufletul.
Care sunt cauzele care paralizează adevărata cre-
dincioșie? Sunt multe. Voi menționa doar câteva, pe
cele mai evidente și pe care le știți și dumneavoastră. Le
vedeți în toate revistele murdare și în industria cinema-
160
Treizeci de ani mai târziu, Grecia și liderii săi politici sunt
înrobiți monetar de către UE. Iar marea majoritate a ierarhiei și a
clerului sunt înrobiți de agenda ecumenică a Noii Ordini Mondiale.
tografică, care a întrecut orice limită de rușine sau bună

cuviință. Le găsiți în teatru, care încearcă să țină pasul
cu industria cinematografică, și în televiziune, care nu
se lasă mai prejos când vine vorba de desfrâu. Trebuie să
includem și moda în toate expresiile și fațetele sale, sti-
lul de viață secular al lumii și multe alte ispite. Ele sunt
norma de azi și sunt evidente; le cunoașteți. Dar mai
este un vinovat, nu foarte evident, astfel încât nu-l pu-
tem suspecta ca fiind o cauză a uscării sufletului. Aceas-
ta este predica lipsită de Ortodoxie a Bisericii.
Duminică de duminică, an de an, predicile din bi-
sericile noastre nu au nici temelie ortodoxă, nici aer or-
todox, nici suflu ortodox. Dacă predicile se concentrea-
ză asupra problemelor contemporane, sunt așa ca să se
„relaționeze” cu problemele omului obosit și epuizat de
astăzi. Nu vrem să ne implicăm cu o predică serioasă,
deoarece adesea îi adoarme pe oameni. E o problemă
gravă, iar amvonul deține o mare parte de responsabi-
litate pentru această paralizie spirituală. O omilie or-
todoxă susține oamenii: îi iluminează, îi întărește și le
oferă mijloace pentru sănătatea spirituală.
Vă voi da și un exemplu elocvent din istorie, care
arată dinamica unei prezențe ortodoxe adevărate. Turcii
nu au reușit să înrobească grupul sudic de șapte insule
din Grecia de Vest. Dar creștinii ortodocși de acolo erau
indirect și constant sub influența Italiei. Ei au resimțit o
mare presiune din partea romano-catolicilor de a adop-
ta spiritul occidental și mentalitatea sa. Întrebarea este:
Cum de au reușit aceste șapte insule grecești să rămână
ortodoxe de-a lungul secolelor? Erau ca o fortăreață ne-
văzută și puternică care se întindea de la Corfu, la nord,
până la Zakynthos, în sud. Acest zid formidabil a prote-
Omilia a XIX-a 421
jat prezența ortodoxă vie. Zidul era format din Sfântul

Spiridon, Sfântul Gerasim și Sfântul Dionisie. Puteți să
vă închipuiți asta? Într-adevăr, această rețea, acest lanț
de sfinți, a susținut cele șapte insule și nord-vestul Gre-
ciei. Ei au zdrobit cu fermitate loviturile spirituale ale
unei Europe moarte duhovnicește și au contracarat in-
fluențele bolnave și eretice ale arianismului european.
Frați ortodocși, înțelegeți valoarea prezenței sfin-
telor moaște? Ele sunt de fapt trupurile nestricăcioase
ale Sfinților Spiridon din Corfu, Gerasim din Kefalonia
și Sfântul Dionisie din Zakynthos. Ca oameni ei sunt,
desigur, morți; dar ca sfinți sunt vii, pentru că trăiesc
în Hristos. De aceea v-am spus că predicile ortodoxe vii
i-ar putea reînvia pe creștinii noștri și ar forma fortărea-
ța vie care să ferească poporul nostru de sclavia Vestului
corupt. După cum vedem aici, avertizarea Domnului
este ca episcopul să-i întărească pe cei care nu fusese-
ră infectați. Și ei ar fi fost pe calea morții duhovnicești,
dacă nu s-ar fi luat măsurile necesare pentru a-i prote-
ja. Trebuie să vă atrag atenția asupra acestui punct. Aici
avem marea dilemă și marea problemă a imunizării cre-
dincioșilor noștri împotriva unei lumi a corupției teribi-
le, împotriva unei distrugeri cataclismice și morale care
încearcă să anihileze totul. Aceasta este o problemă ma-
joră. Cum să protejăm membrii Bisericii, cei care sunt
încă sănătoși, și să îi ținem departe de această poluare
pentru a-și păstreze dreapta socoteală ortodoxă?
În primul rând, prevenirea prin măsuri de protecție
este mult mai ușoară decât administrarea unui remediu.
Când Domnul îi spune episcopului să întărească restul
membrilor Bisericii, El dorește ca episcopul să-i prote-
jeze pe cei care nu căzuseră. Odată căzuți, odată morți,
vor fi reînviați cu mare dificultate. Să zicem, de exem-

plu, că ne hotărâm să nu permitem ca lucrarea întinată
a martorilor lui Iehova să se înrădăcineze în orașul nos-
tru. Pentru a reuși, nu putem să ne mobilizăm eforturile
doar spre a vindeca ulterior victimele căzute. În schimb,
ar trebui să ne folosim energia spre imunizarea potenți-
alelor victime și spre protejarea ortodocșilor înainte ca
ei să cadă în capcană. Dacă ajutăm oamenii să înțelea-
gă Ortodoxia și să cunoască comoara credinței noastre,
atunci ei vor fi bine situați să respingă orice doctrină și
erezie murdară. Acest lucru este mult mai eficient decât
încercarea de a vindeca pe cineva care a fost deja infectat
de o erezie. Este foarte dificil să aduci pe cineva înapoi
după ce părăsește Ortodoxia; rata de succes este mai de-
grabă nefavorabilă. Dar rezultatele sunt mult mai mari
dacă aplicăm prevenția. Chiar și când e vorba de pro-
bleme spirituale, o fărâmă de prevenție valorează cât un
kilogram de vindecare.
Trebuie să abordăm această întrebare: Cum pot să
se păzească duhovnicește membrii sănătoși ai Bisericii în
ziua de astăzi? Există trei modalități prin care creștinul
trăiește în această lume: coexistență, existență și izolare.
Prin coexistență, ne referim la starea în care creștinul tră-
iește sau coexistă în lume, printre oamenii lumii, exact
așa cum trăiesc astăzi cei mai mulți creștini. Ei trăiesc
exact așa cum trăiește lumea. Coexistența se referă la bra-
țele deschise ale Bisericii secularizate, lucru foarte evi-
dent pentru noi, astăzi. Biserica încearcă să accepte și să
instituie orice inovare seculară pentru a mulțumi pe ma-
joritatea enoriașilor săi. Ușile Bisericii sunt larg deschi-
se și spunem: „Veniți, doamnelor și domnilor. Ce putem
face pentru a vă face plăcere? Ce ați dori? Doriți orgi la
Omilia a XIX-a 423
slujbe? Haideți să încercăm și-așa, nicio problemă. Hai să

folosim orgi. Doriți viori și clarinete la nunta fiicei dum-
neavoastră? De ce nu? Ne dăm peste cap să vă avem ca
membri, așa că vom face orice”.
Vom închide ochii chiar în cazuri binecunoscute
de curvie comise de cupluri care trăiesc în concubinaj.
Acordăm amnistie acestor lucruri ca să părem oameni
de înțelegere și oameni ai „iubirii”. Acceptăm homose-
xualitatea sau, cel puțin, nu spunem nimic, astfel încât
să părem că suntem înțelegători. În același mod, rămâ-
nem tăcuți despre avort și multe alte încălcări.
Dragii mei, nu exagerez. Aceste lucruri se întâmplă
astăzi. Aceste lucruri au loc zilnic. Dacă ați ști modul de
gândire al câtorva din clericii noștri. Nu vorbesc despre
clerul Protestantismului și al Romano-Catolicismului.
Acolo e haos absolut. Abisul lor este suficient ca să în-
tunece soarele. Vorbesc despre noi! Dacă ați ști ce cred
astăzi niște păstori ortodocși! Această situație tragică
este rezultatul coexistenței sau al spiritului deschis al Bi-
sericii care încearcă să ajute și să înțeleagă omul obosit
și problematic de astăzi. Iar justificarea acestui mod de
gândire este că ea ar împiedica etichetarea Bisericii ca
fiind medievală și antisocială.
Trebuie să ținem pasul cu omul contemporan, pre-
cum mama care își lasă copilul să meargă pe jos la școală
dar stă câțiva pași în urma lui și nu-l scapă din ochi. În
același mod, ei cred că Biserica ar trebui să continue să
urmeze mișcările omului contemporan. Un exemplu al
acestui tip de comportament – o tactică a diavolului –
este povestea omului care și-a mânat porcii la abator.
Cum porcii nu sunt animalele ascultătoare, el presăra
ghinde dintr-o pungă mare în calea lor. Ghindele arun-
cate astfel i-au făcut pe porci să alerge după el până la

tăiere. Așa lucrează diavolul.
Lumea de astăzi este într-o fugă nebună, iar Bise-
rica aleargă cu sufletul la gură după ea, încercând s-o
prindă și s-o salveze. În același timp, vedem cât de vi-
clean este diavolul. „Fuga” distanțează Biserica de prin-
cipalul ei scop. Misiunea de căpătâi a ei este mântuirea
cu adevărat a oamenilor. Problema este că, în încerca-
rea de a alerga după problemele omului contemporan,
Biserica face nenumărate compromisuri. În ultimă in-
stanță, aceste compromisuri nu mântuiesc; nu au cum,
căci sunt produsul unei Biserici disperate, secularizate.
Aceasta este lucrarea diavolului.
Să vedem cum exprimă Sfântul Pavel acest lucru,
ca să putem întări cele spuse cu Scriptura. Nu vă înju-
gaţi la jug străin cu cei necredincioşi (2 Corinteni 6, 14).
Acest jug este insuportabil. Nu merge. Ce împărtăşire
are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos
şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredin-
cios? (6, 14-15) Vă rog să vă gândiți la acest lucru, ana-
lizat de Sfântul Pavel ca un chip inegal de înjugare sau
hetero-înjugare161.
Sfântul Pavel îi analizează pe cei înjugați inegal ca
unii care fac compromisuri în patru puncte: în primul
rând, părtășia; în al doilea, împărtășirea; în al treilea,
învoirea; și în al patrulea, întovărășirea. Aceste patru
elemente se reunesc într-un singur cuvânt: coexistență.
Repet: părtășia, împărtășirea, învoirea și întovărășirea
constituie împreună-viețuirea. Apostolul întreabă cum
este posibil să ai așa o astfel de coexistență cu necredin-
161
ἑτεροζυγέω – înjugat – necorespunzător.
Omilia a XIX-a 425
cioșii, cu corupția morală și cu diavolul (cf. 2 Corinteni

6, 14-16)? Poate exista o astfel de însoțire? Nu! Este o sta-
re inacceptabilă pentru cei care se numesc creștini. Ia-
răși vă spun: nu merge. Aceasta nu este o opțiune pentru
cei care doresc să-și păstreze sănătatea duhovnicească.
Am spus mai devreme – și trebuia să mă corectați
în această privință –, am spus că astăzi există trei meto-
de de păstrare a membrilor sănătoși. Prietenii mei, ar fi
trebuit să mă corectați deoarece coexistența nu funcți-
onează în păstrarea membrilor sănătoși ai Bisericii. Îi
duce la cimitirul duhovnicesc. Dragii mei, am adus vor-
ba intenționat despre această metodă, deoarece se crede
în mod eronat că ea este o metodă de păstrare a Bisericii.
Credem că trebuie să coexistăm să ne asigurăm că ne vin
credincioșii la biserică, pentru a-i împiedica să fie pier-
duți de bisericile eretice și așa mai departe. Acest ex-
periment a eșuat. A eșuat cu tineretul și cu credincioșii
noștri în general. Această metodă nu funcționează, pur
și simplu pentru că este lipsită de Hristos și Duh Sfânt.
Este o metodă umanistă.
Al doilea mod de păstrare a membrilor sănătoși
prevede simpla existență a credinciosului în lume, fără
a participa la etica lumii. Dimpotrivă, această persoa-
nă încearcă să-și influențeze mediul în măsura în care
poate, astfel încât oamenii din jurul său să primească
Evanghelia. Sfântul Pavel scrie: V-am scris în epistolă să
nu vă amestecaţi cu desfrânaţii (1 Corinteni 5, 9-10). Și
nu se referă neapărat la oamenii imorali ai acestei lumi:
lacomii, răpitorii sau idolatrii, pentru că, în acest caz,
nu ne rămâne decât să fugim în munți! Dar dacă cineva
spune că este creștin, dar este desfrânat, atunci nu stăm
la masă cu o astfel de persoană. Dar astăzi putem spu-
ne că majoritatea oamenilor din jurul nostru pretind că

sunt creștini.
Deci ce să facem în acest caz? Luați aminte, rogu-vă.
Înțelesul versetului este acesta: „Voi, creștinii, vă puteți
mișca prin lume. Acum, dacă șeful dumneavoastră este
imoral; dentistul este ateu; bancherul este mason; și tot
așa – ce poți face? Toți acești oameni au trădat, au ex-
pulzat și s-au îndepărtat de identitatea creștină. Socie-
tatea este foarte coruptă. Ce ar trebui să facem? Ascul-
tați, dragilor. Voi continua să merg la supermarket și voi
face cumpărături. O să merg la dentistul care mă tratea-
ză. Îmi voi face treburile necesare. Voi cumpăra, vinde,
comercializa cu oamenii din comunitatea mea. Dar nu
voi avea nimic de-a face cu morala lor seculară, pentru
că eu ader la propria mea morală creștină ortodoxă.
Îi voi saluta pe toți cu „Bună dimineața” sau „Bună
ziua”. Voi fi politicos. Acest lucru este deosebit de nece-
sar, așa cum spune Sfântul Pavel, pentru că, înainte ca ci-
neva să fie hirotonit, este necesar ca cei din afară să aibă şi
mărturie bună de la cei din afară (cf. 1 Timotei 3, 7). Prin
„cei din afară” el se referă la idolatrii, la ne-creștini, chiar
și la cei imorali. Aceasta arată că cel socotit pentru pre-
oție este o persoană sănătoasă, o persoană vrednică de a
fi preot sau episcop. Dar cum va spune un om din afara
Bisericii lucruri bune despre mine? Voi spune: „Bună di-
mineața, ce mai faceți? Ce mai fac cei de-acasă? Numai
bine”, și așa mai departe. Dar nu voi avea alte relații cu
ei, nicio vizită, niciun picnic, niciun concediu împreu-
nă, absolut nimic. Așa înțelegem existența în lume. Mă
folosesc de lume, dar mă despart de morala ei. Pentru
a reuși în acest sens, trebuie să dobândim disciplina și
conștiința necesare pentru a ne putea apăra.
Omilia a XIX-a 427
Ca adulți, trebuie să-i ajutați pe copii. Le veți spune:

„Copilul meu, vei merge la școală”. Nu putem să nu dăm
copiii la școală162. Din păcate, școlile de astăzi lasă mult
de dorit, dar trebuie să ne școlim copiii. Sunt multe rele
în sistemul școlar, așa că-i vom învăța și-i vom educa
pe copiii noștri să evite compania anumitor sau tuturor
colegilor de clasă. Scopul școlirii copiilor este ca ei să
primească o educație și să se întoarcă acasă. Știu că este
foarte dificil, dar asta trebuie să facem. Acum, puteți
spune că acest lucru este destul de nerealist; copiii sunt
atât de ușor de influențat. Copiii care sunt ajutorați de
ambii părinți, care sunt educați duhovnicește, acei copii
vor lupta împotriva elementelor școlare negative.
A treia și ultima metodă de menținere a sănătății
duhovnicești este cea a izolării, extrem de necesară în
multe situații – mai ales în vremurile noastre. Izolare
sau separare totală. Trebuie să subliniem că Dumnezeu
Însuși sfătuiește această izolare. Găsim versete în Isaia
(52, 11), în Ieremia și în 2 Corinteni (6, 17). Ieşiţi din mij-
locul lor şi vă osebiţi, zice Domnul şi de ce este necurat
să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi. Semnificația
de aici este că sunt anumite momente când trebuie să
ne separăm. Va trebui să ne ținem copiii de la anumite
evenimente și din anumite locuri. Nu vom permite te-
levizorului și filmelor să ne controleze viața noastră și a
copiilor noștri. Așa vom face dacă ne dorim mântuirea și
dacă vrem ca și copiii noștri să devină cetățeni ai cerului.
Vă rog să încercați să înțelegeți acestea. Am ajuns la
această concluzie practică datorită realității de azi. Este
162
Totuși, începând cu anii '80, mulți oameni au constatat că
școala acasă este o opțiune excelentă.
evident că membrii sănătoși ai Bisericii trebuie protejați

prin mijloace combinate de existență și de izolare. Com-
binația dintre cele două – existența și izolarea – și ex-
cluderea coexistenței vor ține membrii Bisericii departe
de moartea spirituală. Este posibil ca ei să fie acuzați că
sunt înguști la minte, fanatici, înapoiați, de modă veche
și antisociali. Prietenii mei, să nu ne îngrijorăm de ce
spune lumea, căci: Precum este scris: Iar dreptul din cre-
dinţă va fi viu (Romani 1, 17).
Omilia a XX-a 429
Omilia a XX-a
Apocalipsa 3, 2-6
Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să

moară. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea
Dumnezeului Meu. Drept aceea, adu-ţi aminte cum
ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocăieşte. Iar
de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei şti în
care ceas voi veni asupra ta. Dar ai câţiva oameni
în Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor, ci ei vor
umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe, fiindcă
sunt vrednici. Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat
în veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui
din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea
părintelui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Cel ce are
urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
5 aprilie 1981
Domnul continuă să vorbească prin epistola Sa că-

tre episcopul din Sardes, căruia îi spune că nu i-a găsit
faptele depline sau desăvârșite în fața lui Dumnezeu.
Pe lângă această declarație, mai avem și cele cercetate
săptămâna trecută: Ştiu că ai nume, că trăieşti, dar eşti
mort. Căci n-am găsit faptele tale depline înaintea Dum-
nezeului Meu. Trebuie să acordăm o atenție deosebită
acestui lucru, deoarece este cu putință ca faptele noas-
tre să pară potrivite, suficiente, chiar bogate înaintea
membrilor comunității noastre, asta presupunând că

manifestăm o oarecare evlavie și implicare în biserică.
Acest lucru îi poate impresiona pe unii dintre membrii
comunității noastre, părând a fi ceva plăcut în ochii
lumii. Dar numai Dumnezeu poate judeca desăvârșire
faptelor; de luat aminte cum Dumnezeu caută această
deplinătate. Sfântul Andrei din Cezareea spune: „Nu
începutul faptelor bune îl încununează pe lucrător, ci
desăvârșirea lor”163. Prin urmare, nu este suficient să pu-
nem început bun faptelor bune, ci trebuie să ne strădu-
im să le ducem până la capăt, să le săvârșim pe deplin.
Unde sunt cei care cred că vor fi mântuiți doar pen-
tru că Îl mărturisesc pe Hristos la un moment dat în
viața lor, dar nu țin seamă de această plinătate? Ei ur-
mează câteva porunci, dar le ignoră pe celelalte. Care
sunt faptele pe care Domnul le vrea depline? Viețuirea
noastră, purtarea noastră și supușenia noastră. Să nu
zicem: „Eu țin porunca A sau B”. Să nu uităm că ținerea
tuturor poruncilor creează în noi un anumit cuget, un
mod de gândire, o deplinătate a personalității. Un om
care ține poruncile lui Dumnezeu este o ființă umană
desăvârșită, cu adevărat întreagă, intactă.
Sfântul Pavel spune: Omul lui Dumnezeu să fie de-
săvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (2 Timotei
3, 17). În altă parte, Apostolul spune că nu este lipsit de
niciun dar (cf. 1 Corinteni 1, 7 și Iacov 1, 4), așa că nu tre-
buie să fim dezamăgitori. Să nu fim nepotriviți în ceva.
Auzim adesea că o persoană are câteva calități bune, dar
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 244 C): «οὐ

163
γὰρ ἡ ἀρχὴ τῶν ἀγαθῶν ἔργων στεφανοῖ τὀν ἐργάτην ἀλλὰ

τὸ πλήρωμα.»
Omilia a XX-a 431
că are și o mică problemă. Are anumite neajunsuri. Nu

trebuie să fie așa. De multe ori – și asta este ceva ira-
țional, desigur – părem să avem o anumită satisfacție
sau suntem oarecum mândri de defectele noastre, căci
prin ele ieșim în evidență. Unii chiar laudă acest cusur
al nostru: „Îi place să bea, dar e om bun”. Și chiar dacă
băutul nu este una dintre cele mai groaznice patimi, cel
căruia îi place mult vinul sau este bețivan poate să se și
laude cu asta. Din păcate, sunt multe rele cu care oa-
menii se mândresc, în loc să le fie rușine. Dar, așa cum
am spus, Hristos așteaptă o plinătate a faptelor: păs-
trarea tuturor poruncilor, care afectează modul în care
gândim; felul în care ne purtăm; cum viețuim; cum ne
mișcăm; cum vorbim – totul despre noi. Aceste lucruri
vădesc sau nu plinătatea faptelor. De asemenea, trebuie
să vă spun că această plinătate variază mult în profunzi-
mea ei. Nu este suficient să ținem poruncile la un nivel
minim, doar așa, ca să ne descurcăm. Trebuie să încer-
căm să le ținem în profunzime. Îngăduiți-mi să vă spun
că fiecare poruncă are o adâncime nemaiîntâlnită. Nu
putem spune că am epuizat o anumită poruncă sau că
am ținut porunca asta sau pe cealaltă și gata. Nu trebuie
să spunem niciodată că am urmat pe deplin porunca A
sau B în viața noastră, niciodată.
Nu spuneți că țineți cu desăvârșire ziua de odihnă
(ziua a șaptea, duminica), doar că nu lucrați în acea zi.
Există o mare adâncime în această poruncă. Cum v-o
petreceți? Ce faceți? Care vă este purtarea? Cum vă în-
chinați lui Dumnezeu? La ce nivel v-a ajuns credința?
Vă apropiați de o viață mistică? Ați ajuns la o anumită
viziune a lui Dumnezeu? Dacă sunteți aproape de aces-
te lucruri, atunci veți fi gata să recunoașteți că sunteți
încă la suprafață, și nu la adâncimea poruncii. De obi-

cei, cei care vorbesc despre atingerea adâncimii sunt
cei care nici măcar nu bănuiesc cât de mare poate fi ea.
Deși le este ușor să vorbească despre profunzime, ei ră-
mân întotdeauna la suprafață. De aceea, plenitudinea
faptelor are lățime și adâncime și poate fi echivalată cu o
renaștere, cu zidirea unei creații noi întru Hristos. Prin
urmare, sensul versetului Căci n-am găsit faptele tale
depline înaintea Dumnezeului Meu (Apocalipsa 3, 26)
poate fi acesta: nu ați renăscut încă, nu sunteți o creație
nouă. Cât de deprimant! Ce observație deprimantă pen-
tru episcopul din Sardes.
Drept aceea, adu-ţi aminte cum ai primit şi ai auzit
(3, 3). Adu-ți aminte și trezește-te. Tonul este al unui
apel de trezire. Îl scutură și-i amintește de trecutul său,
care este întotdeauna o mustrare aspră. Putem vedea
aici că acest adu-ți aminte este un element foarte ne-
cesar în viața noastră. Îl găsim în pilda bogatului și a
lui Lazăr, când Avraam folosește această expresie de
trezire: Adu-ți aminte, fiule. Vai de el, pentru că acest
adu-ți aminte nu mai poate remedia nimic. Este mult
prea târziu pentru el. În iad, aducerea-aminte nu va face
altceva decât să-i sporească suferința. El îi spune: Fiule,
adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta
(Luca 16, 25). Așadar, aducerea aminte poate îndrepta
lucrurile aici, în această viață – ca în cazul epistolei că-
tre episcopul de Sardes – sau poate mări suferința în iad,
ca în cazul pildei.
Dacă menținem această aducere-aminte și nu este
prea târziu, ea ne va întoarce pe calea cea bună. Dacă ne
aducem aminte, dar nu ne putem îndrepta, atunci nu
e cu nimic diferit de iad. Să nu uităm că amintirea va fi
Omilia a XX-a 433
desăvârșită în Împărăția lui Dumnezeu. Amintirea de-

săvârșită va exista și în iad și nu se va diminua în „timp”.
Nu există îmbătrânire în viața de apoi, iar memoria va
fi mereu ascuțită acolo. În viața actuală ne amintim și
uităm lucruri. Pe măsură ce îmbătrânim, pierderea de
memorie sporește. Dar chiar și în tinerețe nu ținem
minte toate faptele noastre. Memoria este limitată, iar
faptele nu ne stau înainte în fiecare minut sau în fiecare
oră. Ne amintim doar o fracțiune din faptele trecute. Nu
va fi așa în viața de apoi; memoria nu ne va mai fi măr-
ginită odată ce părăsim această viață. Va fi vie și ne va
reaminti de-a pururi de faptele noastre rele. Ne va tor-
tura pentru că, așa cum bănuiți, iadul n-ar avea rost fără
aducerea-aminte. În absența ei, cel chinuit s-ar putea
întreba: „Care este motivul suferinței mele? Nu înțeleg
ce caut aici”. Dar având în fața ochilor amintirea deplină
a întregii sale vieți pământești, amintirea păcatelor și a
acțiunilor lui oribile, atunci înțelege pe deplin motivul
pedepsei sale și vede justificarea ei. Domnul ne-a spus
să ne aducem aminte adesea în Evanghelii. Aduceţi-vă
aminte de femeia lui Lot (Luca 17, 32). El a instituit tai-
na Euharistiei dumnezeiești în special ca o amintire a
Persoanei și a suferinței sau a Pătimirilor Sale, când a
spus: Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea (Luca 22, 19;
1 Corinteni 11, 24-25).
Desigur, taina nu se limitează la simplul scop al unui
memento. Nu este un suvenir sau ceva de dragul nostal-
giei. Nu este ca și cum ați lua un obiect de la un prieten:
„Voi păstra acest suvenir ca să mi-aduc aminte de tine”.
Taina nu este doar o simplă reamintire, ci o pomenire, o
reamintire constantă, căci Domnul Însuși este prezent.
Pâinea și vinul sunt Trupul și Sângele Său – o prezență
adevărată. Veți vedea marea putere a memoriei. Memo-

ria conectează prezentul la trecut fără răgaz. De aceea,
episcopul de Sardes este chemat să-și amintească cum a
primit și a auzit Evanghelia: cum a fost catehizat; cum
a devenit creștin; cum Evanghelia a intrat în viața sa; și
cum râvna pentru Evanghelie i-a slăbit, până la punctul
în care viața lui se slăbănogise.
Păstrează şi te pocăieşte. În fiecare dintre epistolele
Lui, când Domnul are ceva de îndreptat, de mustrat, El
oferă și singurul mod de vindecare și îndreptare: calea
pocăinței. Acest pocăieşte-te este tipic tuturor porunci-
lor. Este o formulă repetitivă, deoarece este singura me-
todă de îndreptare pentru toate poruncile. Domnul ne
cheamă să ne pocăim în toate epistolele Sale. Am putea
spune foarte bine despre credința creștină că este o po-
căință constantă, o întoarcere constantă spre Dumne-
zeu. În ultimă instanță, duhul pocăinței sau metanoia
trebuie să caracterizeze toate lucrările noastre sau ale
celorlalți. În caz contrar, ele nu sunt primite de Dumne-
zeu. Cât de important este acest lucru!. Dacă în relațiile
dintre noi sau în relația dintre oameni și Dumnezeu nu
reușim să vedem pecetea pocăinței, faptele noastre sunt
neprimite de Dumnezeu. Pocăința este starea constantă
a vieții credincioșilor, din viața Bisericii.
Cu toate acestea, este evident că eforturile păsto-
rești ale Bisericii noastre nu caută și nu duc întotdeauna
la pocăință. Subliniez acest lucru deoarece, în ultimii
ani, am fost puternic influențați de Occident. Am fost
influențați de afluxul greu de turiști din țara noastră,
precum și de oamenii noștri care au călătorit sau au tră-
it în țări străine, unde au întâlnit alte credințe. Toate
acestea – modul de viață, de activitate, de credință al
Omilia a XX-a 435
americanilor și ai altor europeni – au lăsat o impresie

adâncă asupra ortodocșilor noștri. Romano-catolicii
și protestanții au exercitat o influență mare, în special
protestanții, care, așa cum am spus în alte discuții, nu
constituite o Biserică. Ei sunt doar comunități și confe-
siuni. Astăzi există cel puțin cincizeci de asemenea con-
fesiuni care caută adepți aici, în Grecia.
De-a lungul anilor, Biserica din Grecia a fost critica-
tă pentru că nu participă sau nu organizează tipul de ac-
tivități sociale promovate de aceste confesiuni. Vedem
cum Creștinismul apusean se concentrează pe crearea
de spitale, case de îngrijire medicală, centre spirituale,
acte filantropice, partide politice creștine și socializare.
Oamenii întreabă apoi: „Unde este Biserica?” „De ce Bi-
serica nu organizează cantine pentru cei săraci și fără
adăpost?” „De ce nu întemeiază orfelinate?” „De ce Bi-
serica nu face ceva asemănător cu ceea ce fac agențiile
romano-catolice?” Dacă astfel de activități nu sunt lega-
te de Evanghelie, de pocăință, și dacă scopul lor final nu
este de a evangheliza, nu are niciun rost să le faci. Am
spus de mai multe ori că aceste activități trebuie să fie
însoțite de angajamentul pocăinței.
Influențată de Creștinismul Occidentului, Biserica
noastră a înființat comunități cu așa-numitele centre
spirituale pentru tineri, unde tinerii se pot distra și pot
juca ping-pong, jocuri pe calculator sau jocuri video.
Cultivăm un spirit de pocăință prin aceste lucruri sau
doar ne limităm la turnee de baschet sau de fotbal? Este
frumos că avem prezentări, videoclipuri și filme religi-
oase pentru a ne ține copiii departe de străzi. Dar duhul
mântuirii îl cultivăm? Toate aceste activități sunt plă-
cute, dar din momentul în care nu mai reușim să le în-
soțim cu duhul de pocăință, atunci este mai mult decât

evident că Biserica nu mai este pe drumul cel bun, că a
ieșit în afara pistei și că fost compromisă. Ea a adoptat
mentalitatea occidentală, care trage și împinge Biserica
noastră. Este foarte regretabil, mai ales că majoritatea
dintre noi nu reușesc să vadă acest lucru. Drept vor-
bind, o Biserică ce păstrează și menține duhul pocăinței
ca prioritate, reliefând pentru credincioși tocmai acest
duh – acea Biserică merge pe calea adevărată, singura
care duce sufletele la Împărăția lui Dumnezeu.
Cred că instinctele și simțurile voastre vă ajută să
vedeți acest lucru și să deosebiți calea cea bună. Prie-
tenii mei, dacă nu am pocăință, deși am mari calități
sociale – sunt rafinat, civilizat și manierat și îmi tră-
iesc viața frumos și politicos – dacă nu am pocăință,
nu voi intra în Împărăția lui Dumnezeu! Și dacă pierd
Împărăția lui Dumnezeu, am eșuat. Mi-am ratat ținta.
De aceea, dacă Biserica nu subliniază și nu promovează
nevoia de pocăință în orice moment, nu ajută oamenii
în mântuirea lor. Ați putea să mă întrebați: Chiar tre-
buie să vorbim mereu despre pocăință? Întrebarea mea
este: Oare voi nu continuați să cădeți? Atunci trebuie
să continuați să vă pocăiți. Vă voi vorbi mereu despre
pocăință, frații mei, așa cum vorbesc și cu mine însumi.
De ce? Deoarece cad mereu. Acum, dacă mi-ați spune,
dacă m-ați asigura că nu mai cădeți, atunci nu voi mai
vorbi despre pocăință. Cine se poate lăuda, cine poate
pretinde că nu va cădea? Toți cădem; cădem zilnic. Și
din moment ce cădem zilnic, avem zilnic nevoie de po-
căință, dacă vrem să fim mântuiți! Se înțelege că, dacă
pocăința nu e înscrisă în viața noastră, atunci Domnul
vine cu o amenințare.
Omilia a XX-a 437
Episcopului de Sardes îi spune: Drept aceea, adu-ţi

aminte cum ai primit şi ai auzit şi păstrează şi te pocă-
ieşte. Iar de nu vei priveghea, voi veni ca un fur şi nu vei
şti în care ceas voi veni asupra ta (Apocalipsa 3, 3). Aici,
Domnul se numește pe Sine fur. Este unul dintre nume-
roasele nume ale lui Hristos. Hristos are multe nume,
precum: Calea, Viața, Ușa, Mielul – un număr mare
de nume. Dacă cercetați în Noul și Vechiul Testament,
veți găsi zeci, dacă nu sute de nume pentru Persoana
lui Hristos. Dacă am putea corela cu viziunea Părinților
Bisericii, dacă am avea ochii Părinților, am vedea sute de
astfel de nume.
Unul dintre numele lui Hristos este și cel de fur. El
spune că voi veni ca un fur. Domnul vorbește astfel și în
Evanghelii. El ne spune, de exemplu: Privegheaţi deci,
că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru. Aceea cunoaş-
teţi, că de-ar şti stăpânul casei la ce strajă din noapte
vine furul, ar priveghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa.
De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi
Fiul Omului va veni (Matei 24, 42-44). Așa cum sublini-
ază Sfântul Pavel, ziua Domnului vine ca un fur noap-
tea. Așa va veni Hristosul.
Căci atunci când vor spune că au pace și siguranță
(atunci când ne vom simți încrezători și stabili la nivel
global), atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca
şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea.
Voi însă, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, ca să vă apuce
ziua aceea ca un fur (1 Tesaloniceni 5, 2-4). În mod clar
aici Domnul apare ca un fur, dar pentru cine? Pentru
cei care nu cred în El, pentru cei care nu-L așteaptă.
Sau, dacă îl așteaptă pe El, ei îl așteaptă în viitorul foar-
te îndepărtat, potrivit versetului Stăpânul meu întârzie
(Matei 24, 48), așa cum spune Domnul despre sluga cea
rea privitor la acest punct.
Deci pentru cei care nu cred în Hristos, sau care
nu se așteaptă ca El să se întoarcă, sau care Îl așteaptă
mult mai târziu, Domnul va veni ca un fur. Dar celor
care Îl așteaptă cu multă nerăbdare, li se pare că Dom-
nul zăbovește. Ei abia așteaptă să vină. Când vii, Doam-
ne? Întreabă zi de zi: „Doamne, când vei veni? Timpul
trece. Când vei veni?” Pentru acești oameni, evident, el
nu este fur, un fur în noapte. Pentru acești oameni el
doar întârzie.
Mai sunt și cei care întreabă: Unde este făgăduin-
ţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa
rămân, ca de la începutul făpturii (2 Petru 3, 4). De la
ei auzim: Ce Domn va veni? Care A Doua Venire a lui
Hristos? Pentru acești oameni acea zi va fi un șoc. Dar
amenințarea adresată episcopului din Sardes arată că
episcopul nu priveghea. Nu era treaz. Nu era sincer în
așteptarea celei de-A Doua Veniri a lui Hristos. El și-a
neglijat faptele misionare, lucrările duhovnicești și hră-
nirea duhovnicească a turmei sale.
Acest lucru vă privește și pe dumneavoastră, prie-
tenii mei, pentru că amenințarea Domnului este pen-
tru toți păstorii din toate timpurile, dar se adresează în
special păstorilor din zilele noastre, care poate că au re-
nunțat cu desăvârșire la venirea Domnului nostru. Sunt
astăzi păstori care nu așteaptă venirea lui Hristos, căror
nici măcar nu le pasă, sau care nu mai cred în Hristos?
Se pare că sunt. Cum altfel pot fi explicate unele dintre
acțiunile lor? Când dăm de un cleric cu un comporta-
ment îngrozitor, putem presupune doar că acest om,
acest păstor, n-are cum să creadă în venirea lui Hristos.
Omilia a XX-a 439
Poate nici măcar nu crede în Persoana lui Hristos. Dom-

nul ne-a avertizat despre acești păstori. Motivul pentru
care această amenințare a Domnului ne privește pe toți
este că, atunci când avem păstori cărora nu le pasă de
noi sau de mântuirea noastră, atunci trebuie să facem
tot ce trebuie ca să ne îngrijim de noi înșine. Am discu-
tat acest lucru într-o lecție anterioară.
Acest lucru este similar cu lipsa profesorilor com-
petenți sau cu lipsa de cadre didactice; trebuie să învă-
țăm singuri. Părinții încearcă să găsească modalități de
a-și învăța copiii cum să citească și să scrie. Așa este și cu
chestiunile duhovnicești. Voi repeta mereu acest lucru.
Nu stați liniștiți dacă vedeți că nu ne preocupăm de ne-
voile dumneavoastră duhovnicești sau dacă nu suntem
păstori buni. Călăuziți-vă singuri, educați-vă cât de bine
puteți. Veți fi trași la răspundere. Absența păstorilor lo-
cali buni nu vă va scuti niciodată de răspundere.
Cine, oare, este sluga credincioasă şi înţeleaptă pe
care a pus-o stăpânul peste slugile sale, ca să le dea hra-
nă la timp? (Matei 24, 45). Sluga bună nu este doar cre-
dincioasă, ci și înțeleaptă. Înțelepciunea ei constă în a
ști când, ce parte, cât de multă din hrana duhovnicească
trebuie pusă la dispoziția oamenilor. De exemplu, dacă
aș pune masa pentru dumneavoastră și v-aș forța să
mâncați cinci farfurii pline de mâncare, ați vomita. Pe
de altă parte, dacă nu vă dau de mâncare la masă, o să
fiți înfometați. Trebuie să facem întocmai cum a spus
Domnul, anume să dăm mâncarea la timpul potrivit.
Toate la timpul lor.
Fericită este sluga aceea, pe care venind stăpânul
său, o va afla făcând aşa. Adevărat zic vouă că peste toa-
te avuţiile sale o va pune. Iar dacă acea slugă, rea fiind,
va zice în inima sa: Stăpânul meu întârzie, și va începe

să bată pe cei ce slujesc împreună cu el, să mănânce şi
să bea cu beţivii (Matei 24, 46-49). Astfel, sluga cea rea
începe să stăpânească peste credincioși într-o manieră
foarte neadecvată unui păstor sau cârmuitor spiritual.
El începe să bea cu cei cărora le place să se îmbete. El
începe să trăiască viața gurmanzilor și să le urmeze mo-
tto-ul: să mănânce, să bea și să se veselească. El trăiește
doar pentru ziua de azi, în lascivitate. El spune că viața
este scurtă și deci trebuie sărbătorită – bucură-te de via-
ță. Domnul ne arată aici că, în istorie, răul va exista la-
olaltă cu păstorii răi. Desigur, El nu se referă la ucenicii
Săi care erau slujitori buni, ci la păstorii răi de-a lungul
istoriei în general.
Veni-va stăpânul slugii aceleia în ziua când nu se
aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte (Matei 24, 50).
Vai, cât de îngrozitor pentru sluga cea rea! Domnul va
veni ca un fur noaptea. Când slujitorul credincios stă în
fața altarului sfânt, el spune: „Poate că voi muri înainte
de sfârșitul zilei; aceasta ar putea fi ultima mea Dum-
nezeiască Liturghie. Domnul este aproape”. El își supra-
veghează viața și gândurile după această așteptare. Dar
sluga rea va fi tăiată în două, iar partea ei va fi cu fățarni-
cii. Ce înseamnă această tăiere în două? Înseamnă sepa-
rarea sufletului și a trupului, sau moartea. Sluga rea se
va confrunta cu moartea, iar partea ei va fi cu fățarnicii,
ceea ce înseamnă că sufletul său va merge cu fățarnicii,
căci fățarnică i-a fost viețuirea. Se prefăcea că este păs-
tor, dar era lup.
Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei
24, 51). În iadul neiertător, înfricoșător și veșnic va fi
o remușcare adâncă, fără putința pocăinței. Din acest
Omilia a XX-a 441
motiv Domnul îl acuză pe Episcopul de Sardes de a fi

neglijat creșterea duhovnicească a turmei sale și de eșe-
cul sporirii duhovnicești. Domnul îl numește mort. Câți
dintre preoții și episcopii de astăzi ar intra în aceeași
categorie cu episcopul din Sardes? Domnul i-ar aver-
tiza pe acești episcopi și preoți cu aceleași cuvinte. Pe
câți i-ar numi morți? Acesta este un semn al timpurilor,
prietenii mei. Țineți-vă cât de bine puteți, în orice fel
puteți, țineți-vă.
Dar ai câţiva oameni în Sardes, care nu şi-au mân-
jit hainele lor, ci ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în veş-
minte albe, fiindcă sunt vrednici (Apocalipsa 3, 4). În
biserica aparent vie, dar de fapt moartă a Sardesului,
mai este un semn plin de nădejde. Există câteva nume,
câțiva oameni, câțiva indivizi, câțiva neprețuiți, care își
trăiesc viața întru Dumnezeu, în ciuda morții spiritua-
le a episcopului lor. Viața episcopului nu i-a împiedicat
pe acești câțiva oamenii să fie sinceri, credincioși și vii
în Hristos, să trăiască o viață creștină adevărată. Acesta
este sensul subiacent al expresiei: Ai câţiva oameni în
Sardes, care nu şi-au mânjit hainele lor. Apocalipsa ne
oferă imaginea cea mai emoționantă a celor care nu și-
au murdărit haina. Deci fiți atenți aici.
Voi analiza acum un paragraf care apare mai târziu
în Apocalipsă (14), pentru că este direct legat de epistola
către episcopul de Sardes și pentru că ne va lua mult
timp până să ajungem la capitolul 14 (dacă vom mai fi în
viață până atunci, cu voia lui Dumnezeu). Ne-a luat un
an întreg să acoperim trei capitole, deci vom avea nevo-
ie de ceva timp pentru a ajunge la capitolul al paispre-
zecelea. Până atunci vom fi uitat multe dintre aceste in-
formații. De aceea, nu cred că ar fi o idee rea să sărim la
anumite puncte pertinente discuției noastre. Aici, după

cum am spus, există o legătură directă.
Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi
cu El o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele
Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor... Aceştia
sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici…
(Apocalipsa 14, 1-4). Aici, expresia nu s-au întinat cu fe-
mei poate da inițial impresia că ei erau curați de păcatul
curviei. Dar nu este vorba de evitarea curviei, ci are de
a face cu evitarea căsătoriei întru totul. De ce se aplică
această întinare în cazul căsătoriei? Ce să vă spun – fe-
meii nu i se face o rugăciune de curățire după naștere?
Trebuie să socotim bine ce este necurat. Sfântul Nico-
dim întreabă: „Sângele? Dar sângele este temelia vieții”.
Atunci, este necurat copilul născut? Nicidecum. Un co-
pil este o creație nouă, o persoană nouă și un copil al
lui Dumnezeu. Atunci, de ce trebuie să se facă molifta
lehuzei? Ce era necurat și trebuie curățit prin această ru-
găciune a Bisericii? Unde este necurăția? Prietenii mei,
ceea ce s-a strecurat în planul sfânt al lui Dumnezeu a
fost pofta cea rea. Cine se poate lăuda cu o căsnicie cu-
rată și sfântă – atât de sfântă încât nu a existat vreodată
vreo urmă de pofte păcătoase în ea?
Din momentul în care Eva a văzut fructul din rai
și l-a dorit, pofta cea rea a intrat în neamul omenesc.
Această termită (furnică-tură), această dorință, în sens
larg, se regăsește în toate: când văd garderoba cuiva și
devin invidios; când devin pizmătăreț din cauza bo-
găției sale, a casei, a pământului, a grădinii sale sau a
răsadurilor sale de flori; când încep să poftesc și să-mi
doresc lucrurile sale, atunci am poftă rea. Aceasta este
exact ceea ce se îndreaptă prin a zecea poruncă. Să nu
Omilia a XX-a 443
poftești nimic din ceea ce aparține aproapelui (cf. Ieși-

rea 20, 17, Deuteronomul 5, 21). Grecul spune: „Să nu
poftești”. Această poftă rea a intrat și în căsătorie.
Din nou, cine se poate lăuda cu o căsnicie fără urmă
de pofte rele? Ca să vedeți acest tip de poftă, ca să o de-
finiți, trebuie să aveți ochii unui sfânt. Din acest motiv
se citește rugăciunea de curățire după naștere și nu că
ar fi pângărită sau întinată căsătoria în sine: patul con-
jugal nu este spurcat (cf. Evrei 13, 4). Acesta este sensul
acestui verset și voi clarifica mai departe. Nu se vorbește
despre relații extramaritale sau despre curvie, pentru că
spune: Căci sunt feciorelnici, adică nu au fost nicioda-
tă căsătoriți. Însă, după cum am mai spus, pofta poate
avea o acoperire largă, nu numai în căsnicie sau în do-
rințele trupești sau carnale.
Cei feciorelnici sau neîntinați, în număr de o sută
patruzeci și patru de mii, sunt cei care urmează Mielul
oriunde merge El. Au fost răscumpărați dintre oameni,
fiind pârgă lui Dumnezeu și Mielului. Iar în gura lor nu
s-a aflat minciună (minciuna are un sens larg aici) fiind-
că sunt fără prihană (Apocalipsa 14, 5). Răscumpărații
au numărul relativ de o sută patruzeci și patru de mii,
adică doisprezece ori doisprezece mii din fiecare semin-
ție a lui Israil. Cele douăsprezece triburi ale Israelului
sunt simbolice pentru națiile, limbile, rasele și culorile
tuturor popoarelor de pe pământ. Ele sunt toate indica-
te cu acest număr de doisprezece mii ori doisprezece.
Acest număr reprezintă o mare mulțime de aleși
care combină trei caracteristici elementare. Ca o scurtă
paranteză, trebuie menționat că numărul de o sută pa-
truzeci și patru de mii apare de două ori în Apocalipsă,
dar cele două apariții nu au legătură între ele. Este vorba
despre două situații diferite. Aici avem cei o sută patru-

zeci și patru de mii – feciorelnicii sau cei necăsătoriți. O
sută patruzeci și patru de mii nu se referă la un număr
exact, ci este alegoric. Simbolizează un număr mare.
Folosirea celor douăsprezece triburi înseamnă toată
omenirea. Ei sunt aleșii întregii omeniri, luați din toate
secolele și anotimpurile. Pe baza acestor lucruri, ei au
fost răscumpărați dintre oameni, fiind prima pârgă pen-
tru Dumnezeu și pentru Miel. Aceasta arată că fecioria
sau chemarea la celibat este o formă de jertfă oferită lui
Dumnezeu. Pârgă lui Dumnezeu și Mielului (14, 4) se
referă la viața în feciorie. Și vom vedea repetarea acestui
lucru, pe măsură ce avansăm.
Să ne întoarcem la cele trei caracteristici ale celor o
sută patruzeci și patru de mii. În primul rând, au trăit
o viață de feciorie. Textul spune: Aceştia sunt care nu
s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Starea de fe-
ciorie este cea mai străveche și de o vârstă cu omenirea.
Din moment ce Adam și Eva erau feciorelnici în paradis,
după căderea și după ieșirea din paradis, Adam și-a cu-
noscut soția, iar după ce ea a zămislit, a născut un fiu,
pe Cain. Prin urmare, Adam a avut relații cu soția lui în
afara paradisului și astfel s-a născut Cain. Dar ei trăiseră
în feciorie în paradis. Ei păstraseră fecioria.
Amintiți-vă că fecioria din Vechiul Testament era
cinstită, dar nu căutată. Acest lucru se datora faptului
că poporul lui Dumnezeu trebuia păstrat printr-o mul-
țime de modalități pentru a supraviețui numeroaselor
lor aventuri istorice până la venirea lui Mesia. Era ne-
cesar să se mențină existența, prezența poporului ales,
pentru ca Mesia să se nască. Deci, fecioria nu era căuta-
tă, dar deținea un loc de cinste. Prorocul Ilie a fost fecio-
Omilia a XX-a 445
relnic, Prorocul Elisei a fost feciorelnic și Sfântul Ioan

Înaintemergătorul a fost feciorelnic. În Noul Testament
fecioria este socotită o virtute supremă. Mai întâi, tre-
buie să menționăm că fecioria este o stare nici naturală,
nici nenaturală, ci mai degrabă o stare supranaturală;
se ridică deasupra naturii. Am îndrăzni să spunem, cu
Sfântul Ioan Gură de Aur, în omilia sa despre feciorie:
„Fecioria, de fapt, este starea potrivită naturii”. Căsăto-
ria nu este starea după natură sau ideală, căci nașterea și
căsătoria au avut loc după cădere. Căsătoria a fost insti-
tuită deoarece Dumnezeu a prevăzut căderea omeneas-
că. Mai mult, cu toții vom reveni la starea de feciorie
sau celibat în Împărăția lui Dumnezeu. În Împărăția lui
Dumnezeu nu există căsătorie sau naștere; Domnul a
fost foarte clar în această privință.
În Împărăția lui Dumnezeu oamenii nu se logodesc
și nu se căsătoresc, deci nu există naștere de prunci.
Toate aceste forme lipsesc din Împărăția lui Dumnezeu.
După cum puteți vedea, vom reveni la fecioria, la starea
inițială. Prin urmare, căsătoria este un fel de acomo-
dare – mai degrabă o concesie – pentru că Dumnezeu
prevăzuse căderea și, odată cu ea, și venirea morții. În
prezența morții, înțelepciunea Sa a trebuit să găsească
o modalitate de conservare a rasei umane. De aceea au
fost introduse cele două sexe.
Dar fecioria nu este pentru toți, pentru că Domnul
spune: (…) Ci celor cărora le este dat (Matei 19, 11). Din
aceasta vedem că fecioria nu este doar un dar, cum ar
fi inteligența, înălțimea sau frumusețea; este o virtute.
Este o virtute dobândită cu multă osteneală. După ce
Domnul a spus: Ci celor cărora le este dat, El a adăugat:
Cine poate înţelege să înţeleagă (19, 12). Cel care poate
să-și asume și să trăiască acest stil de viață, să o facă. El

se referă aici la cei care pot să se nevoiască astfel, arătând
că fecioria este cu adevărat o virtute. O minte ascuțită
sau o înfățișarea frumoasă nu este o virtute. Oare oame-
nii inteligenți vor intra în Împărăția lui Dumnezeu? Cei
înalți, cei atractivi, cei puternici cu brațe și picioare vi-
guroase, cei foarte sănătoși vor pătrunde în Împărăție?
Toate acestea sunt daruri de la Dumnezeu. Fecioria nu
este doar un dar, ci este cu adevărat o virtute, pentru că
include latura de efort personal sau de nevoință. Fecio-
ria este o taină; cei care o urmează cum se cuvine sunt
capabili să cuprinsă această taină. Sfântul Ignatie scrie
că cel care își păstrează fecioria o face spre cinstirea Tru-
pului lui Hristos164.
Prin urmare, o persoană nu trebuie să se laude cu
fecioria sa. Lauda ar fi catastrofală. Răsplata s-ar pierde.
Aici este vorba de ofrandă. Aceştia au fost răscumpăraţi
dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului (Apo-
calipsa 14, 4). În Vechiul Testament, primul miel născut
într-o turmă era jertfit lui Dumnezeu. Recoltăm primul
grâu ca să facem prescura oferită lui Dumnezeu. Aces-
tea sunt în concordanță cu ce spune Sfântul Ignatie: „El
nu trebuie să se laude, deoarece este parte a Trupului lui
Hristos și slujește spre cinstirea Trupului lui Hristos.”
După cum arată Domnul: Aceştia sunt care merg
după Miel ori unde se va duce (14, 4), ceea ce înseam-
nă că sunt oarecum o prelungire sau o parte a Trupului
lui Hristos. Acești următori cinstesc Trupul lui Hristos.
Observăm acest lucruri când purtăm câte o icoană fă-
cătoare de minuni în procesiune. Icoana este purtată cu
164
Omilia a XX-a 447
darurile credincioșilor. Poate că ați văzut icoane făcă-

toare de minuni cu niște medalii de aur sau argint, care
au desenate pe ele părți ale corpului: ochii, picioarele,
mâinile, inimile sau organul pentru care oamenii sunt
recunoscători în mod special. Se numesc anathemata
în greacă, sau „ofrande”. Alte ofrande pot include: inele,
ceasuri, cruci și așa mai departe. Ele rămân pe icoană
pentru a arăta aprecierea și recunoștința celor vindecați
și sunt purtate împreună cu icoana în timpul procesiu-
nii. Acest lucru este legat de faptul că Domnul este în-
soțit de cei care au ales o viață de feciorie, cei care Îi
cinstesc Trupul.
Prezența fecioriei nu micșorează sau disprețuieș-
te Taina Căsătoriei. Numai pofta, care se infiltrează în
sfera duhovnicească a Căsătoriei, face acest lucru. Ar
fi o binecuvântare să avem căsătorii întru Domnul cu
înțelegerea deplină a ceea ce înseamnă să fii căsătorit
în Biserica Ortodoxă și cum să păstrezi binecuvântarea
Bisericii într-o căsnicie; am fi extaziați. Am mai spus și
în trecut: citiți din slujba Cununiei, folosită de preoți
la săvârșirea Tainei Căsătoriei. Este disponibilă în bro-
șuri mici. Dacă oamenii ar citi slujba cuvânt cu cuvânt,
atunci ar vedea realmente ce implică Taina Căsătoriei.
Eu recomand acest lucru tuturor cuplurilor logodite sau
căsătorite165.
165
Edificiul Căsătoriei începe în general cu atracția, cu pofta
cărnii, și mai puțin cu aprecierea adevăratei valori sau frumuseți a
celuilalt/celeilalte. Deoarece au pierdut prin păcat puterea/harul
iubirii, iubindu-se mai mult pe sine și interesele sale, Dumnezeu
a blestemat sau a rânduit pe om cu acest tip de relație, prepon-
derent trupesc, însă binecuvântat ca Taină odată cu venirea lui
Hristos, pentru a se plini ca om ce dorește din fire pe Dumnezeu,
Sfântul Pavel mai scrie: Cât despre cele ce mi-aţi scris,

bine este pentru om să nu se atingă de femeie (1 Corinteni
7, 1). De ce? Pentru că omul necăsătorit se îngrijește de
cele ale Domnului, cum să-I placă Lui, așa cum și feme-
ia necăsătorită se îngrijește de cele ale Domnului, ca să
fie sfântă și cu trupul și cu duhul. Aceasta înseamnă că,
pentru femeia căsătorită, sunt anumite situații în care
trupul și sufletul ei și-ar putea pierde această sfințenie.
Ele sunt lucrurile despre care tocmai am vorbit acum
câteva minute. Știți și înțelegeți și aceste lucruri.
Spun că trebuie să înțelegeți și să cunoașteți aces-
tea, deoarece le aud de la dumneavoastră în timpul mii-
lor de spovedanii. După cădere, din păcate, în loc să de-
vină o mână de ajutor la îndumnezeire, legătura Căsă-
toriei se transformă în multe cazuri într-o mână care-i
trage pe oameni în iad. Acest lucru se datorează faptului
că oamenii nu se căsătoresc să se ajute reciproc pentru
a intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci pentru a merge în
prin exersarea iubirii duhovnicești, a lui Dumnezeu și a semenilor.

Urmărirea strictă sau preponderentă a aspectului carnal al iubirii
duce pe om spre chinul foarte dureros pricinuit de căutarea unei
pseudo-plăceri, ce se termină în general tragic (astăzi, tragediile de
acest fel sunt generalizate), datorită lipsei iubirii sufletești, a jerftei,
necesare comuniunii celei adevărate între oameni și Dumnezeu. Pe
de altă parte, lipsa acestei rânduieli a atracției carnale dintre bărbat
și femeie, ar fi condamnat omenirea o vrăjmășie, la o anarhie, pen-
tru care de mult ar fi fost dispărută, tocmai datorită neputinței de a
iubi duhovnicește pe aproapele nostru, sau a egoismului, ca urmare
a păcatului. De aici și părerile unor Sfinți Părinți după care, dacă
omul nu ar fi păcătuit, Dumnezeu ar fi creat oamenii în continuare,
feciorelnici, din lut, precum pe primii, sau unirile s-ar fi făcut în
bucuria harului, și nu prin imboldurile carnale. Părintele întărește
și el cumva mai jos acestea (n. red.).
Omilia a XX-a 449
iad, ținându-se de mână. Așa se întâmplă atunci când

bărbatul devine prizonierul cererilor și dorințelor fe-
meii sau atunci când femeia se lasă purtată de stilul de
viață nelegiuit și pervers al soțului.
Ascultați cum tratează Sfânta Scriptură acest punct
în pericopa celor poftiți la cină. Femeie mi-am luat şi
de aceea nu pot veni (Luca 14, 20). Trebuie să fiu cu so-
ția mea, așa că nu voi veni la cina împărăției. Domnul a
spus: Luaţi seama la voi înşivă, să nu se îngreuieze ini-
mile voastre de mâncare şi de băutură şi de grijile vieţii
(Luca 21, 34). Care sunt îngrijorările zilnice ale vieții?
Cele care merg împreună cu căsnicia. Apostolul spune:
Dar cel căsătorit se îngrijește de lucrurile lumii; cum să
fie atrăgător și să-i placă soției. Femeia căsătorită, spune
Sfântul Pavel, se îngrijește de lucrurile lumii, cum să fie
atrăgătoare pentru soțul ei. Folosește toate mijloacele
și metodele posibile pentru a-și satisface soțul (cf. 1 Co-
rinteni 7, 34). Însă persoana necăsătorită este preocu-
pată doar de a-I plăcea Domnului (cf. Apocalipsa 3, 4).
Scopul fecioriei este afierosirea deplină lui Dumnezeu
și a lucrurilor lui Dumnezeu, pentru a lucra cele ale lui
Dumnezeu și nimic altceva. Orice alt motiv sau raționa-
ment nu este un criteriu autentic sau justificat pentru a
rămâne necăsătorit.
Astăzi, fecioria nu numai că nu are cinste, dar, după
cum știți, este adesea ridiculizată, deoarece creștinului
modern de astăzi îi lipsește înțelegerea. Dar pentru că
fecioria este defăimată de contemporanii noștri, ea de-
vine o mărturisire constantă a credinței în numele lui
Hristos, prin al Cărui har fecioria este cu putință. Cel
care trăiește în feciorie este un mărturisitor și un martir,
mai ales din cauza ispitelor de astăzi. Pentru păstrarea
fecioriei sunt adesea necesare forțe de mucenic. Fecio-

ria se păstrează azi doar prin mucenicie, pentru că în zi-
lele noastră ne confruntăm cu o asemenea opoziție din
partea oamenilor (căci ei ridiculizează fecioria în gene-
ral), încât practicanții ei trebuie să fie în permanență
pregătiți să o apere.
A doua caracteristică a tuturor celor care Îl urmea-
ză pe Domnul este că Îl urmează pe El oriunde merge.
Sunt dedicați iubirii și lucrării lui Hristos. Cea de-a treia
calitate a acestor următori este că în gura lor nu s-a aflat
minciună, fiindcă sunt fără prihană. Lipsa minciunii de-
notă o viață trăită în adevăr. Cu alte cuvinte, ei au ajuns
într-o stare de sfințenie. Sunt sigur că în această seară,
printre dumneavoastră, avem câțiva de acest fel – poate
puțini – dar asemenea oameni speciali există, sunt si-
gur de asta. Există. Mă simt obligat să o spun. Doresc
doar și mă rog ca Domnul să înmulțească acest număr.
Prietenii mei, nu există nicio pricină sau dorință mai
mare decât dorința acestei mari chemări, această stare
de feciorie, această evlavie desăvârșită și sfințenie. Este
starea în care cineva simte cu adevărat că își trăiește via-
ța. Trăiește viața adevărată.
Ca să revenim la textul nostru, această promisiune
a Domnului servește ca un magnet puternic: Și ei vor
umbla cu Mine îmbrăcaţi în veşminte albe (Apocalipsa
3, 4). Făgăduințele Domnului sunt făcute celor birui-
tori asupra morții sufletului, celor care practică înfrâ-
nare (autocontrolul), curăția și celibatul. Domnul spu-
ne: Cel ce biruieşte va fi astfel îmbrăcat în veşminte albe
şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi
mărturisi numele lui înaintea Părintelui Meu şi înaintea
îngerilor Lui. Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul
Omilia a XX-a 451
zice Bisericilor (3, 5-6). Cel care biruiește va fi îmbrăcat

în veșminte albe, adică înveșmântat în slava dumneze-
iască. Lumina dumnezeiască, lumina lui Dumnezeu îl
va înconjura. Numele lui va fi scris, nu șters din cartea
Vieții, adică din Împărăția veșnică a lui Dumnezeu.
Doar Hristos are autoritatea de a înscrie nume în cartea
Vieții.
Expresia nu voi şterge deloc numele este de mare
importanță. Ea dezvăluie putința descalificării atletului
lui Hristos care poate începe bine, dar nu încheie cursa.
Posibilitatea ștergerii numelui ne arată că este posibil
să ne pierdem mântuirea166. În final, așa cum citim și în
Evanghelii, Domnul Însuși va mărturisi numele birui-
torilor înaintea Tatălui și a îngerilor Săi. Prietenii mei,
Dumnezeu a făgăduit și a pregătit lucruri mari și minu-
nate pentru biruitorii Evangheliei Sale. Să nu mai amâ-
năm. Timpul trece și sfârșitul vine peste noi. Cel ce are
166
Aceste cuvinte ale Domnului distrug erezia calvinistă pro-
testantă a predestinării, anume că, odată mântuit, ești mântuit
pentru totdeauna. Cineva poate avea mântuirea pentru o perioadă
de timp, dar poate fi și șters – precum cele cinci fecioare nebune
care nu au intrat în Împărăția lui Dumnezeu.
Omilia a XXI-a 453
Omilia a XXI-a
Apocalipsa 3, 7-9
Iar îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Aces-

tea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui
David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, şi în-
chide şi nimeni nu va deschide: Ştiu faptele tale; iată,
am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni
nu poate să o închidă, fiindcă, deşi ai putere mică, tu
ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu.
Iată, îţi dau din sinagoga Satanei, dintre cei care se
zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi
voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor
tale şi vor cunoaşte că te-am iubit…
12 aprilie 1981
A șasea epistolă este adresată îngerului sau episco-

pului bisericii din Filadelfia, aflată la sud-est de Sardes.
Atala al II-lea Filadeful, regele Pergamului, a înființat
orașul Filadelfia. În timpul domniei lui Tiberiu, orașul
a fost redenumit Neocezareea și în timpul domniei lui
Vespasian a luat numele de Flavia-Neocezareea. Aceas-
tă epistolă are două puncte comune cu epistola către
Smirna. Primul este că episcopului nu i se atribuie nicio
greșeală – nimic negativ, nicio mustrare. Este o episto-
lă plină de laude. Cel de-al doilea element comun este
acuzația adusă iudeilor, numiți sinagogă a lui Satana în

epistola către episcopul din Smirna din cauza urii lor
față de creștini. Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel
ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va în-
chide, şi închide şi nimeni nu va deschide. Introducerea
epistolei este analoagă stării și condițiilor din biserica
din Filadelfia de atunci.
Vom oferi o analiză rapidă a acestor linii introduc-
tive. Acestea zice Cel Sfânt, Cel Adevărat. Acestea sunt
atribute dumnezeiești, folosite pentru Persoana lui
Hristos. Cel Sfânt era un nume doar pentru Dumnezeu
în Vechiul Testament. Prin urmare, Iisus Hristos, nu-
mit Sfânt în Noul Testament, este Yahweh, Domnul și
Dumnezeul Vechiului Testament. Cum înțelegem acest
lucru? Măcar de-ar înțelege ereticii martori ai lui Ieho-
va că Iehova, așa cum Îl numesc ei (Iehova din Vechiul
Testament), este Iisus Hristos. Din nefericire, ei îl reduc
la o creație a lui Dumnezeu cu blasfemiile lor.
Cel Adevărat nu înseamnă doar cel care spune lu-
cruri adevărate, cel care vorbește adevărul. Se referă la
Dumnezeul Adevărat, Dumnezeul veritabil și autentic,
singurul Dumnezeu Adevărat. De aici se vede încă o dată
că Hristos este cu adevărat Dumnezeu. Din nou, marto-
rii lui Iehova vor întreba unde se spune că Hristos este
Dumnezeu. Unde este scris? Este scris în întreaga Scrip-
tură. Dar ai nevoie de lentile duhovnicești, de ochi du-
hovnicești ca să vezi. Dacă ești orb, nu poți tâlcui. Profe-
tul Isaia spune: Cine se va binecuvânta pe pământ, se va
binecuvânta de Dumnezeul adevărului, şi cel ce se va jura
pe pământ se va jura pe Dumnezeul adevărului (65, 16).
De aceea, Adevăratul Dumnezeu este Yahweh/Iehova.
Omilia a XXI-a 455
Deoarece Iisus Hristos este numit Cel Sfânt și Adevă-

rat, reiese foarte clar că Domnul din Vechiul Testament
este Iisus Hristos. Mai mult, așa cum un comentator
străvechi scrie despre acest punct al Apocalipsei, „El este
Cel Sfânt și Cel Adevărat nu prin împărtășire sau par-
ticipare, ci Dumnezeu Cuvântul este Sfânt și Adevărat
în esența Sa”. Nu este ca în cazul, să zicem, unei bucăți
de fier care se magnetizează datorită contactului său cu
câmpul magnetic al unui magnet. Nu, nu este așa cazul
lui Hristos, deoarece Hristos este cu adevărat Dumne-
zeu. Cuvântului Adevărat i-am putea adăuga și trăsătura
de încredere. Hristos este demn de încredere în făgădu-
ințele Sale și aceasta se vădește în declarațiile care vor
urma. Deci Hristos, în ființa Sa dumnezeiască este sfânt
și adevărat. În ființa Sa umană, Hristos este Cel care are
cheia lui David. Astfel vedem în sintagma Acestea zice
Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce are cheia lui David ambele
firi ale lui Hristos – dumnezeiască și omenească.
Desigur, când El spune că este Cel care ține cheia
lui David, nu are cum să se refere la ființa Sa dumneze-
iască, ci la cea omenească. Am subliniat acest lucru de-a
lungul omiliilor noastre și nădăjduiesc ca Dumnezeu
să mă ajute să atrag luarea-aminte asupra acestui lucru
atâta timp cât trăiesc! Cine este Iisus Hristos? El este
Dumnezeu-Om sau Theanthropos, nu numai om și nu
numai Dumnezeu, ci atât Dumnezeu, cât și om, pe de-
plin Dumnezeu și pe deplin om. Mântuirea noastră ar fi
inexistentă fără unirea ipostatică a celor două naturi ale
ipostasului unic al Dumnezeului-Logos.
Care este sensul expresiei Cel ce are cheia lui Da-
vid? După cum știm, cheia este simbolul autorității.
Prin urmare, cheia lui David este autoritatea mesianică.
Profetul Isaia afirmă: Şi îl voi îmbrăca cu veşmintele tale,

îl voi încinge cu brâul tău şi-i voi da în mână dregăto-
ria ta. El va fi tată pentru cei ce locuiesc în Ierusalim şi
pentru casa lui Iuda. Şi îi voi pune pe umeri cheile casei
lui David şi dacă el va deschide, nimeni nu va închide, şi
dacă el va închide, nimeni nu va deschide (22, 21-22). Îi
voi da cheia casei împărătești a împăratului David, care
este simbolul autorității mesianice după firea umană.
Amintiți-vă ce i-a spus Arhanghelul Gavriil Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu: Și iată vei lua în pântece şi vei
naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare
şi Fiul Celui Preaînalt se va chema şi Domnul Dumnezeu
Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său (Luca 1, 31-32),
Domnul Dumnezeu îi va da tronul tatălui său David,
după natura umană. Deci El va deschide și nimeni nu va
putea să închidă.
Deci întregul înțeles al acestui verset este: „Eu sunt
Dumnezeul Sfânt și Adevărat, Care întrupându-Mă, de-
venind om, am autoritate deplină asupra istoriei uma-
ne”. Vă puteți imagina toată adâncimea, toată teologia
din cele câteva cuvinte introductive ale acestei episto-
le? Dacă ați fost atenți, trebuie să fi înțeles că fiecare
dintre aceste epistole se deschide cu un punct teologic
extraordinar. Dacă am pune cele șase sau șapte fraze in-
troductive de până acum laolaltă și le-am analiza, am
avea o prezentare teologică uimitoare a naturii Dumne-
zeu-omenești a Domnului nostru Iisus Hristos.
Acum ajungem la subiectul principal al acestei epis-
tole: Ştiu faptele tale. Ți le cunosc. Această propoziție
este repetată în fiecare epistolă. Îl dezvăluie pe Domnul
Atotștiutor, Cel care deține toate cunoștințele, Cel ce
nu are lipsă de cunoaștere psihologică, științifică sau
Omilia a XXI-a 457
nucleară (...). El știe totul! El este Dumnezeul Atotpu-

ternic, Cel care pe toate le vede, și cele făcute pe ascuns,
în întuneric, și cele făcute pe față. Domnul cunoaș-
te toate faptele personale sau publice. Nimic nu scapă
ochiului lui Dumnezeu. Măcar de-am înțelege asta! Să
conștientizăm că Hristos știe totul. Și dacă lucrurile par
să se destrame în unele dintre bisericile noastre locale,
chiar și pentru o perioadă relativ lungă, să nu ne descu-
rajăm. Hristos pe toate le știe.
V-am mai spus asta înainte, dar o repet. Inchipu-
iți-vi-L pe Domnul dormind în corăbioara care călătorea
pe marea Ghenizaretului. Valurile uriașe, învolburate
de vânturi puternice amenință barca mică. Ucenicii se
tem. Domnul doarme, așa că sunt siliți să-L trezească.
Doamne, pierim, ne înecăm (cf. Matei 8, 25). Unde este
Domnul? Nu știe El de condițiile meteorologice schim-
bătoare de pe mare? Nu știe că barca are probleme?
Domnul doarme. S-ar părea că este absent, într-un fel.
Dar Domnul este Atoprezent și Atotștiutor. Ştiu faptele
tale; iată, am lăsat înaintea ta o uşă deschisă, pe care
nimeni nu poate să o închidă (3, 8).
Subiectul principal al acestei epistole este deschi-
derea unei uși; așa se explică de ce Domnul a spus: Şi îi
voi pune pe umeri cheile casei lui David şi dacă el va des-
chide, nimeni nu va închide, şi dacă el va închide, nimeni
nu va deschide, așa cum a consemnat Isaia. Este ca și
cum ar spune: „Căutați și cercetați profețiile Vechiului
Testament și veți vedea. Nu vă temeți”. Iată, am lăsat
înaintea ta o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate să o
închidă. Ce este această ușă deschisă pusă în fața episco-
pului din Filadelfia, pe care nimeni nu o poate închide,
de vreme ce Domnul o ține deschisă? Este un efort mi-
sionar neîncetat, o activitate misionară continuă și ne-

stingherită – aceasta este ușa deschisă.
Este interesant faptul că activitatea misionară este
reprezentată aici ca o ușă deschisă. Metafora ușilor des-
chise ca misiuni simbolice nu este în niciun caz întâm-
plătoare. De fapt, după ce vom termina cele șapte epis-
tole trimise de Domnul, vom vedea că al patrulea capitol
începe cu o imagine asemănătoare. Sfântul Ioan spune
acolo: După acestea, m-am uitat şi iată o uşă era deschi-
să în cer (4, 1). Însă aici, ușa din cer are o semnificație di-
ferită de cea din epistola către Biserica din Filadelfia. Ușa
deschisă din cer înseamnă că acum se pot vedea tainele
lui Dumnezeu, care înainte erau cu neputință de văzut.
Înțelesul ușii este diferit în epistolă. Sfântul Pavel fo-
losește expresia ușă deschisă de trei ori în epistolele sale
și în Faptele Apostolilor. Să o luăm numai pe cea unde
spune: Voi rămâne însă în Efes, până la praznicul Cinci-
zecimii. Căci mi s-a deschis uşă mare spre folos, dar sunt
mulţi potrivnici (1 Corinteni 16, 8-9). Cu alte cuvinte, am
mult de muncă, de aceea am rămas încă trei ani! Cei care
se opun învățăturilor Evangheliei sunt mulți. Am o mult
teren de acoperit. Asta voia să le transmită corintenilor.
Evident este faptul că această credință în Hristos
începe într-o zonă închisă, aflată în mijlocul unui me-
diu străin de ea. Dintr-o dată, se deschide o ușă a acestei
zone închise. Biserica este împrejmuită ca o stână. Ușa
se deschide subit, iar scopul ei este să vestească tuturor
celor din afară adevărata credință. Cei neîmbisericiți vor
primi informații despre ceea ce există în spatele acestei
uși și vor dori în curând să devină parte a Bisericii. Ast-
fel, perimetrul Bisericii se va extinde prin evanghelizare.
Omilia a XXI-a 459
Prin aducerea oamenilor în Biserică, Biserica se lăr-

gește fără a-și elimina gardul. Ușa va exista întotdeauna,
căci intrarea celor aflați în afara ei va fi îngăduită numai
după îndeplinirea anumitor condiții. Aceste condiții
există pentru a evita atingerea unei stări de „echilibru”
între interior și exterior, pentru că dacă s-ar ajunge la o
astfel de stare, ar însemna că Biserica a înghețat.
Să folosim următorul exemplu. Să presupunem că
Biserica este un boiler plin de apă fiartă. Apa fierbinte
este credința fierbinte a credincioșilor. Dintr-o dată, o
cantitate mare de apă rece intră în acest cazan; tempe-
ratura apei scade sub punctul de fierbere făcând impo-
sibilă creșterea temperaturii pentru a aduce apa înapoi
la fierbere. Așa s-a întâmplat când Biserica a fost elibe-
rată de Constantin cel Mare, iar standardele de intrare
au devenit mai puțin exigente. Catehizarea n-a mai fost
atât de extinsă și au intrat mulți oameni, deoarece, din-
tr-o dată, Biserica încetase de a mai fi prigonită.
Accesul în Biserică a început să fie mai lesnicios și
fără râvna de odinioară. Precum aburii, zelul primilor
creștini se evaporase, motivul fiind că mulți au intrat în
Biserică fără râvnă, fără catehizare, fără nicio pregătire,
fără nicio cunoaștere. În consecință, Biserica a trecut
de la punctul de fierbere la punctul de îngheț, pentru
că diferența era foarte mică între cei din interior și cei
din afară. S-a ajuns la o stare de echilibru. Nu trebuie
să privim prea departe ca să vedem aceasta. Majoritatea
grecilor sunt creștini botezați. Sunt ei toți oameni de
credință? Sunt ei toți creștini care mai cred? Cu sigu-
ranță că nu, pentru că porțile sunt larg deschise și, ca să
v-o spun pe șleau, chiar și stâlpii gardului au fost scoși,
iar gardul este dat palancă la pământ! Oamenii – și chiar

dușmanii Bisericii – vin și pleacă după bunul plac.
Acest lucru este devastator! Groaznic! Trebuie să
avem grijă la asta. Imaginea ușii deschise, această ușă
deschisă, descrie frumos starea lucrării misionare a Bi-
sericii. E corectă zicala că o Biserică fără misiune este
o Biserică fără comision. Scopul acestei misiuni sfinte
este întinerirea constantă a numărului membrilor Bi-
sericii, hrănirea și creșterea constantă a credincioșilor,
scopul final fiind creștinarea întregii lumi.
Presupun că ați fost oarecum catehizați în primii
ani de viață. A fost destul? Puteți spune că ați învățat su-
ficient în anii de școală duminicală167 și că nu aveți nevo-
ie de cunoștințe suplimentare? Această perfectare spi-
rituală a credincioșilor este responsabilitatea Bisericii.
Este lucrarea neîncetată a Bisericii, iar toți credincioșii
până în momentul morții lor trebuie să fie cultivați și
pregătiți permanent pentru Împărăția lui Dumnezeu.
De aceea, avem două directive în lucrarea Bisericii: pe
cine din afară putem atrage și aduce prin ușă la credința
noastră ortodoxă și cum îi putem dezvolta pe cei care se
află deja în „staul”, în cadrul Bisericii.
Avem două misiuni sfinte aici sau se poate spune
că avem două desemnări: activitățile misionare inter-
ne și activitățile misionare externe. Însă aceste expresii
nu sunt foarte precise. Există o expresie și mai precisă.
Misiunile se referă la cei din afara Bisericii, iar păstori-
rea se referă la lucrarea din interiorul zidurilor Bisericii.
Cuvântul grecesc este poimantiki, însemnând la propriu
„păstorit” sau „făcând lucrarea păstorului”. Ceea ce fac
167
Implicit, la ora de religie etc.
Omilia a XXI-a 461
eu acum nu este munca unui misionar, ci munca unui

păstor. Dar dacă mergem la cei nebotezați din țări stră-
ine, unde oamenii nu-L cunosc pe Dumnezeu, acolo ne
vom angaja în activități misionare. Acum, când spunem
păstorire sau misiune, acești termeni sunt, în esență,
interschimbabili.
Sfântul Luca scrie: Iar Pavel şi Barnaba petreceau
în Antiohia, învăţând şi binevestind, împreună cu mul-
ţi alţii, cuvântul Domnului. Şi după câteva zile, Pavel a
zis către Barnaba: Întorcându-ne, să cercetăm cum se
află fraţii noştri în toate cetăţile în care am vestit cu-
vântul Domnului (Faptele Apostolilor 15, 35-36). Deci,
să mergem și să vedem rodul muncii noastre misionare:
Cum se descurcă frații? Își păstrează credința? Sunt pe
calea cea bună? Arată semne de progres? A doua vizită
este clasificată ca păstorire. Însă, de obicei, se folosește
expresia „a doua călătorie misionară a Sfântului Pavel”.
Prin urmare, ori că spunem misiune, ori păstorire, de
fapt, acești doi termeni se contopesc.
Totuși, prin moarte, membrii Bisericii luptătoare
sunt transplantați ca membri ai Bisericii triumfătoare.
Ei se desăvârșesc în credința lor și, după ce mor, trebu-
ie înlocuiți de suflete noi aduse prin lucrarea misionară
continuă a Bisericii. Fără îndoială, misiunea sfântă sau
răspândirea Evangheliei este o poruncă a Domnului nos-
tru, ea fiind în realitate ultima Lui poruncă. Drept aceea,
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în nume-
le Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să
păzească toate câte v-am poruncit vouă (Matei 28, 19-20).
Veți evangheliza, veți vorbi cu aproapele vostru
despre Hristos. Domnul spune: Ci veţi lua putere, ve-
nind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în
Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la mar-

ginea pământului (Fapte 1, 8). Ce înseamnă asta? În-
seamnă că evanghelizarea și misiunea sunt o poruncă.
Repet. Răspândirea Evangheliei nu este opțională, este
o poruncă. Așa cum avem poruncile: Cinsteşte pe tatăl
tău şi pe mama ta, să nu furi, să nu fi desfrânat, să nu
ucizi, tot așa avem și porunca de a evangheliza. Vei vorbi
cu aproapele tău despre Hristos. În timpul spovedaniei,
așa cum vă mărturisiți păcatele de minciună, de furt, de
înșelăciune, de ucidere, de fapte imorale, tot așa trebuie
să vă spovediți și dacă nu ați evanghelizat, nu ați vorbit
despre Hristos.
Deschideți Noul Testament, și de la prima pagină
până la ultima, veți găsi porunci peste tot. Când Sfântul
Pavel spune: Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi ia-
răşi zic: Bucuraţi-vă (Filipeni 4, 4) sau fiți oameni ai bu-
curiei, credeți că acest lucru este opțional? Poate v-ați
gândit: Mă voi bucura când am chef și dacă n-am chef,
voi fi ticălos. Nu, bucuria este o poruncă! Trebuie să fii
un creștin voios, un creștin vesel. Dacă nu ești un creș-
tin voios, atunci încă nu știi ce înseamnă să fii creștin.
Nu înțelegi ce înseamnă să fii o persoană răscumpăra-
tă. Nu înțelegi că Dumnezeu ți-a acordat un privilegiu.
Sunt privilegiat pentru că Dumnezeu m-a adoptat. Sunt
copilul Lui prin har, iar El îmi dă binecuvântarea Lui.
Acum, dacă am toate cele de mai sus și nădejdea cea
mare a Împărăției lui Dumnezeu, spuneți-mi, cum aș
putea fi întunecat sau trist? Ce spune Sfântul Pavel? Nu
spune că se laudă în nădejde? Chiar dacă am avea doar
nădejdea Împărăției lui Dumnezeu, ar trebui să săltăm
de bucurie! El spune: Și ne lăudăm întru nădejdea slavei
lui Dumnezeu (Romani 5, 2; 8, 28; 2, 12).
Omilia a XXI-a 463
Dacă cineva îmi spune că îmi va da un dar și îl cred,

am credință. Dar când mă umplu de bucurie pentru că
voi primi în curând acest dar, nu mai este credință; a
devenit lucrarea nădejdii. Nădejdea este legată de bucu-
rie, iar ele nu sunt numai virtuți, ci și roade ale Duhului
Sfânt (cf. Galateni 5, 22). V-ați închipuit vreodată că bu-
curia poate fi o poruncă? Vă vine să credeți? Evanghe-
lizarea este o poruncă mai mare și mai sunt și alte po-
runci. Dar pentru că nu vedem aceste porunci indirecte,
noi, creștinii, ne ofilim168.
Suntem creștini minimaliști, pentru că ne limităm
la o aderare nominală la cele Zece Porunci, dacă și-atât.
Ce-aș mai vrea ca oamenii noștri să vadă poruncile co-
rect! Să nu fi desfrânat! „A, bun. N-am preacurvit, așa
că toate’s bune – subiect închis”. Poate credeți că e altă
mâncare de pește dacă v-ați îndrăgostit de nenumărate
ori înainte de căsătorie; ziceți că pe-atunci doar căutați
dragostea. Dar nu vă gândiți la acest lucru ca fiind cur-
vie, deși erați activi sexual sau păcătuiați trupește, că
doar sunt cuvinte diferite. Adevărat, nu era preadesfrâ-
nare sau adulter. Era curvie, laolaltă cu diferite perversi-
uni. Se poate ca ochii dumneavoastră să se fi delectat cu
imagini păcătoase, în parteneriat cu dorințele rele ale
inimii, dar puteți să socotiți: „Păi nu am comis adulter,
așa că sunt bine”. Prietenii mei, în primul rând, adul-
terul (preacurvia) este săvârșit în inimă! Măcar de-am
vedea forma inimii noastre! Pentru aceasta avem aceste
discuții, să ne trezim, să ne cunoaștem pe noi înșine.
168
Creștini ticăloși și lipsiți de bucurie fiind, îi alienăm pe toți
din casele noastre, ca să nu mai vorbim de cei din afara comunității
noastre ortodoxe.
Acum, să ne întoarcem la subiectul nostru princi-

pal. Când Hristos a spus: Învăţaţi169 toate neamurile, cui
s-a adresat El? Nu găsim nimic în cuvintele Sale care ar
sugera că, dacă aveți timp liber și nimic altceva de fă-
cut, atunci mergeți pur și simplu și discutați cu oamenii
despre Evanghelie. Nicidecum! Această poruncă nu se
limita la cei doisprezece ucenici.
Această poruncă se referă la toți credincioșii creș-
tini ortodocși, fără excepție! Și vă rog să înțelegeți, dra-
gostea la primul său nivel este dată ca poruncă: Să iu-
beşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din
tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul
tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei 22, 37;
Marcu 12, 30; Luca 10, 27). Să iubeşti pe Domnul Dum-
nezeul tău este o poruncă. Când spune că trebuie să iu-
bești pe aproapele tău, este și aceasta o poruncă. Acum,
închipuiți-vă soțul spunându-i soției: „Îți poruncesc să
mă iubești”. Sună mai degrabă ciudat și foarte nenatu-
ral. Nu îmi poți porunci să te iubesc. Creați mediul po-
trivit și adecvat, iar dragostea va veni de la sine.
La început, pare ciudat, prieteni, ca Dumnezeu să
ne dea o poruncă să-L iubim. Din nou, aceasta este etapa
inițială. Din momentul în care primiți de la Dumnezeu
așteptarea de a iubi, nu vă veți opri acolo, ci veți trece
la a doua etapă. Va deveni necesar să iubiți. Evangheli-
zarea funcționează pe aceleași principii. Din momentul
în care primiți această poruncă și începeți să-L iubiți pe
Hristos, atunci nu mai trebuie ca Hristos să vă amin-
tească, să vă poruncească să iubiți. Va deveni necesar
169
După celălalt sens al originalului (nu secundar!), se traduce
și prin: „Faceți ucenici…”.
Omilia a XXI-a 465
să împărtășiți, să evanghelizați și să mărturisiți credin-

ța voastră. Astfel, iubindu-vă, eram bucuroşi să vă dăm
nu numai Evanghelia lui Dumnezeu, ci chiar şi sufletele
noastre, pentru că ne-aţi devenit iubiţi (1 Tesaloniceni
2, 8). De aceea, noi venim la voi, nu pentru că Hristos
ne-a poruncit să vă aducem Evanghelia, ci împreună cu
Evanghelia vă dăm inimile noastre. Ce înseamnă acest
lucru? Când porunca este pusă în acțiune, ea necesită o
inimă iubitoare, o conștiință iubitoare. Când împărțiți
și oferiți cuvântul lui Dumnezeu, înmuiați-l în inima
voastră; înmuiați-l în dragoste.
Deci amintiți-vă acest lucru: omul credinței este
și apostol. În momentul în care ați devenit credincioși,
tot atunci ați devenit apostoli. Creștinul este un apos-
tol. Acesta este criteriul credinței. Dacă nu ești apostol,
nu ai nicio flacără în tine. Credința vie este ceva care se
revarsă și simți marea dorință de a o împărtăși ca să lu-
minezi persoana de lângă tine. Te simți rău dacă nu poți
să împărtășești și să dai această bucurie altora.
De multe ori, prietenii mei, am mers cu taxiul la
Școala nr. 303 luni dimineața (și nu știu dacă vreunul
dintre acei șoferi de taxi se întâmplă să fie aici să mă
asculte în seara asta – se poate să fie). Întotdeauna în-
cerc să am în servietă o broșură, o revistă, un articol, o
casetă pentru șoferul de taxi și încerc să încep o con-
versație cu el170. „Ce vă fac copiii? Câți aveți? Îi țineți pe
170
Nu este surprinzător faptul că mulți șoferi de taxi din Grecia
care au fost astfel evanghelizați și-au schimbat taxiurile în amvoane
mobile. Monahia Porfiria († 2015) a lucrat anterior mulți ani ca șofer
de taxi și a publicat experiențele sale în cartea ei Cu taxiul pe străzile
orașului, Ed. Evanghelismos, 2015. La fel de înălțătoare și ziditoare
sunt experiențele de șofer de taxi ale lui Atanasie Katigas din cartea
calea Domnului? Mergeți la biserică?” Ei răspund ade-

sea: „Părinte, aș vrea, dar nu prea am timp să mă duc la
biserică”. „Nu vă duceți la biserică? Vă rog, ascultați-mă.
Duminică dimineața încercați să mergeți la biserică. În-
cercați și veți vedea cât folos veți avea, cât de mult vă va
binecuvânta Dumnezeu. Mergeți la biserică. Încercați
să vă treziți devreme duminică dimineața. Duceți-vă
la biserică și, după ora zece, faceți-vă ruta de taxi. Veți
vedea ce binecuvântat veți fi. Dumnezeu vă va trimite
multe curse. În plus, banii vor fi chivernisiți mult mai
înțelept în casa dumneavoastră. Încercați și veți vedea.”
Simt nevoia să spun asta oamenilor. Alte dăți, și nu
știu de ce, nici nu pot să-mi deschid gura. Poate că ra-
dioul bubuie sau șoferul e prea preocupat de sine, sau
poate e altceva. Simt că mă roade pe dinăuntru, simt că
am pierdut acele zece minute. Călătoriile mele cu ta-
xiul țin, de regulă, cam zece minute și mă deranjează
când nu am ocazia să folosesc cele zece minute. Mă simt
vinovat că nu-mi pot deschide gura să vorbesc cu șofe-
rul. Cred că așa ar trebui să ne simțim cu toții. Sincer vă
spun. Uneori mă simt îngrozitor.
Uitați-vă la eretici, de exemplu. Cum vin prin preaj-
mă, cum încep să vă propovăduiască și nu le poți închi-
de gura! Nu este o rușine pentru noi, cei care deținem
adevărul, să nu-l împărtășim cu frații noștri? Nădăjdu-
iesc acum că vedeți că porunca Învăţaţi toate neamuri-
le nu este destinată exclusiv celor doisprezece ucenici.
Este pentru toți credincioșii, pentru toți creștinii de
toate vârstele și din toate secolele. După cum am spus,
Lacrimi de pocăință, recent tradusă și publicată de Editura Sfântul

Nicodim (2015) www.saintnicodemos.org
Omilia a XXI-a 467
de credeți, veți evangheliza. Din momentul în care ați

devenit un adevărat credincios, ați devenit apostol si-
multan. Însă apostolatul nu înseamnă neapărat că tre-
buie să călătorim până la marginile pământului. Să nu
credeți că trebuie să ne apropiem doar de străini sau să
vorbim cu străinii despre Hristos.
Persoana de lângă noi așteaptă ca apostolul credin-
cios să-l (a)ducă la Hristos, chiar dacă el este deja bo-
tezat creștin ortodox. Vedeți oameni întristați; îi vedeți
cum se zbat în durere și mâhnire. Îi vedeți într-o stare
de confuzie. Deschideți-vă gura și spuneți-le două cu-
vinte. Poate vă gândiți: „Nu știu ce să spun”. Poate ați
auzit zicala că necesitatea este mama invenției. Voi spu-
ne aceeași zicală cu o mică schimbare: Dragostea este
mama invenției!
Fericitul Augustin spune: „Iubește și fă ce vrei”. Dacă
iubești, dacă ești cu adevărat o persoană a iubirii, dacă Îl
iubești pe Dumnezeu, nu vrei să-L vatămi pe El sau slava
Lui. Mai mult, dacă nu vreți să vă răniți vecinul, atunci
veți deveni înțelepți în dragostea voastră. Veți dezvolta
o conduită potrivită și oamenii vă vor simți dragostea.
Deci, prietenii mei, de credem în Hristos, suntem tri-
mișii lui Hristos. Dar să fim atenți și să ne amintim că
suntem reprezentanți ai lui Hristos în fiecare moment și
la fiecare oră, în orice loc și în orice anotimp. Nu puteți
spune pur și simplu că ați vorbit anul trecut cu cutare și
cutare și acum credeți că, gata, v-ați făcut treaba.
Din nefericire, spun și eu asta din când în când.
Le spun acest lucru copiilor din Școala nr. 303, care mă
nemulțumesc fără încetare. Știți cum sunt copiii din
zilele noastre. Am un număr mare de ascultători la
Școala nr. 303; cu toate acestea, le spun (în speranța că
îmi îndreptățesc frustrarea): „Tinerilor, înțelegeți că eu

vin aici dintr-o anumită responsabilitate?” De multe ori
simt că vreau să renunț sau să nu mă mai întorc acolo.
Vreau să renunț. Am făcut tot ce am putut. Nu ascultă.
Nu apreciază ce fac și sunt gata să-i las. Cu toate acestea,
nu reușesc să o fac. Nu pot!
Mi-e teamă că voi suferi necazul Prorocului Iere-
mia. Știți ce s-a întâmplat cu el? Citiți primul capitol
din cartea sa profetică. Dumnezeu i-a spus să iasă, să
vorbească și să profețească. El a spus: „Doamne, nu pot;
sunt prea mic, prea tânăr și prea necopt. Nu pot s-o fac”.
Și focul Domnului a intrat în oasele lui Ieremia și ele au
început să pocnească. Se simțea foarte bolnav. Nu-și mai
găsea tihnă. Dar când a început să vorbească, oasele nu
îl mai ardeau și nu i s-au mai spart. Așadar, nu putem
niciodată să pretindem că am făcut tot ce-am putut și
că am terminat. Gata. Spuneți-mi, dragostea se termină
vreodată? Dragostea se stinge vreodată? Nu. Dragostea
nu cade niciodată (1 Corinteni 13, 8). Prin urmare, evan-
ghelizarea și mărturia nu trebuie să se încheie niciodată.
Să nu spunem că ne-am făcut datoria. Motivul evanghe-
lizării și al mărturisirii nu este doar datoria, ci dragostea.
Acum, Sfântul Pavel spune că nu trebuie să dato-
rezi nimic nimănui, fie că e vorba de împrumuturi per-
sonale ori de altele materiale. Dacă împrumutăm ceva
de la cineva, să ne plătim datoria repede. Este extrem de
important să nu avem datorii. Să nu cerem bani de la un
prieten sau de la o rudă și apoi să nu-i mai dăm înapoi.
Acest lucru este teribil. Bazându-se pe aceasta, aposto-
lul spune romanilor: Nimănui cu nimic nu fiţi datori,
decât cu iubirea unuia faţă de altul (13, 8). Deci vei dato-
ra vecinului tău, camaradului tău creștin doar un singur
Omilia a XXI-a 469
lucru. Îi vei datora întotdeauna dragostea. Soldul din

contul iubirii nu poate fi achitat. Nu poate fi satisfăcut.
În mod similar, soldul evanghelizării nu poate fi
achitat. Credincioșii trebuie să devină pe deplin con-
știenți de faptul că evanghelizarea este un cont des-
chis pentru totdeauna și că nu va fi niciodată plătit. Nu
sunt necesare calificări speciale. Ai nevoie doar de trei
lucruri: credință, dragoste și cunoaștere a lui Dumne-
zeu. Nu trebuie să fii un vorbitor elocvent sau plin de
înțelepciune și de cunoștințele aferente. Nu ai nevoie de
diplome speciale sau alte calificări și abilități. Ai flacăra
în inima ta? Crezi în Dumnezeu? Îl iubești? Îl cunoști?
Te-ai alipit Lui? Atunci vorbește. Cuvintele care vor ieși
din gura ta vor atinge inimile oamenilor, căci sunt rodul
credinței, al iubirii și al cunoașterii lui Dumnezeu.
Ciudat este și faptul că nu ai nevoie de lucruri ma-
teriale. După cum știți, astăzi, când vorbim despre mi-
siuni, mintea noastră se îndreaptă automat la cutiile
milei. Vorbim mereu despre nevoia de bani, despre cum
să strângem fonduri pentru munca misionară. Prietenii
mei, lucrurile materiale nu sunt necesare pentru succe-
sul evanghelizării. Puteți să-mi spuneți că sunt visător
sau nerealist. Însă o femeie din primii ani ai Creștinis-
mului a convertit o mare parte din Asia Mică centrală și
cu ce? Cu ce credeți? Cu o cruce făcută dintr-o viță de
vie! Nu avea nimic altceva!171
Apostolii au cucerit întreaga lume cu sărăcia, cu
micimea și cu simplitatea lor. Ce aveau apostolii? Aveau
avere și resurse materiale? Aveau fonduri și gajuri?
171
E vorba credem de Sf. Nina a Georgiei. Cf. https://doxolo-
gia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/crucea-sfintei-nina
Aveau pensii? Aveau indemnizații de călătorie și spon-

sori? Ce aveau apostolii? De fapt, chiar nu avem nevoie
de lucruri materiale. Sfântul Pavel scrie despre modul în
care a umblat ca apostol, prin slavă şi necinste, prin de-
făimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de ade-
văr. Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe
pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar
nu ucişi; ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându-ne;
ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n-au
nimic, dar toate le stăpânesc (2 Corinteni 6, 8-10).
Un alt punct interesant aici este declarația Domnu-
lui către episcopul din Filadelfia: Deşi ai putere mică, tu
ai păzit cuvântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu (3, 8).
La ce se referă puterea mică? Este posibil ca aceasta să
se refere la numărul mic al credincioșilor din Filadelfia.
Poate că era o parohie mică, pentru că biserica nu avea
un aspect exterior impozant. Sau se poate referi la mij-
loacele financiare modeste ale bisericii din Filadelfia.
O altă posibilitate sunt calitățile vădite ale episcopului.
Poate că era limitat ca rezistență fizică sau ca abilitate
oratorică, care sunt calități exterioare, materiale. To-
tuși, aceste aspecte nu l-au oprit pe acest episcop. După
cum spune Hristos: Deşi ai putere mică, tu ai păzit cu-
vântul Meu şi nu ai tăgăduit numele Meu. „Ai continuat
să vorbești despre Mine. Ai continuat să evanghelizezi.
Ai lucrat la răspândirea Evangheliei. Am deschis o ușă
pentru tine și tu nu ai tăgăduit Numele Meu. Înveți,
predici și mărturisești Numele Meu”.
Nu arareori, Domnul alege lucrătorii Săi dintre cei
cu putere mică, după măsura lumii. Deci succesul pro-
povăduirii lui Hristos nu va fi atribuit unor calități lu-
mești remarcabile precum: cunoașterea, înțelepciunea
Omilia a XXI-a 471
lumească sau iscusința unui vorbitor. Ele vor fi succese

în conformitate cu Hristos. Sfântul Pavel și Sfântul Ioan
Gură de Aur tâlcuiesc acest lucru: Şi eu, fraţilor, când am
venit la voi şi v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am ve-
nit ca iscusit cuvântător sau ca înţelept. Căci am judecat
să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe
Acesta răstignit. Şi eu întru slăbiciune şi cu frică şi cu
cutremur mare am fost la voi. Iar cuvântul meu şi pro-
povăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale
înţelepciunii omeneşti, ci în adeverirea Duhului şi a puterii,
pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oa-
menilor, ci în puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2, 1-5).
Trebuie să remarcăm că numai Dumnezeu e Cel ce
oferă pricini misionare. Spune El: Iată, am lăsat înain-
tea ta o uşă deschisă. „Ți-am dat o ușă deschisă. Nu ai
deschis-o singur. Am deschis această ușă pentru tine”,
spune Domnul. Deci, scopul nostru ar trebui să fie des-
coperirea oportunităților pe care le dă Domnul. Trebuie
să descoperim aceste oportunități și să profităm de ele.
Acum, dacă ne confruntăm cu unele dificultăți în efor-
turile noastre misionare și vom fi mereu în dificultate,
ele sunt doar dovada autenticității. Totuși, să nu uităm
că nimeni nu poate închide ușa, indiferent dacă întâm-
pinăm tot felul de dificultăți în eforturile noastre misi-
onare. Domnul a spus că nimeni nu poate închide ușa.
Putem întâmpina multe dificultăți și apoi încă alte-
le, dar nimeni nu poate închide ușa căci Hristos este Cel
care are cheia lui David. Cel ce deschide şi nimeni nu va
închide, şi închide şi nimeni nu va deschide. Acum, dacă
greutatea răului apasă puternic pe pieptul credincioșilor,
mai ales în zilele noastre pline de ateism și tăgadă, am face
bine să studiem ce s-a întâmplat cu Sfântul Pavel când a
vizitat Corintul. Sfântul Pavel a fost îngrozit de corupția

din acel oraș, căci era un centru de prostituție, un centru
de curvie. Și-a spus: Trebuie să părăsesc degrab acest loc.
Domnul i s-a arătat și i-a spus: Nu te teme, ci vorbeşte şi
nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune
mâna pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în ce-
tatea aceasta. Şi a stat în Corint un an şi şase luni, învă-
ţând între ei cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 18, 9-11).
Prorocul Ilie a avut o experiență similară. Se plân-
gea că rămăsese singur. Toată lumea abandonase ade-
vărata credință, cu excepția lui. Dar i s-a arătat că un
număr mare de oameni, șapte mii de bărbați cu soțiile
și copiii lor, șapte mii de familii, nu și-au îndoit genun-
chiul ca să se închine lui Baal (cf. 3 Regi 19, 18). Ei i-au
rămas credincioși adevăratului Dumnezeu.
Nu lăsați niciodată otrava deznădejdii să vă intre în
suflet! Se poate să vi se spună că vă pierdeți timpul, că
acești oameni nu se vor schimba niciodată. Sau puteți
fi întrebați de ce vorbiți cu un anume om? Vi se poate
spune să-l uitați sau să vă uitați la cum viețuiește. Câte
povestiri v-aș putea spune pe acest subiect... Vă voi da
exemplul Sfântului Ioan Gură de Aur. El a spus oda-
tă: „Acum s-ar putea să-mi spuneți că cel care a fost la
predica de ieri, în seara asta e în cârciuma de vizavi de
biserică și bea vin. Da, dar nu-l bea așa cum l-ar fi băut
dacă n-ar fi ascultat predica mea”. Ce vrea să spună?
„El își bea vinul, dar cuvintele mele îi răsună în urechi”.
Cuvintele mele îl rod pe dinăuntru. Cuvintele pe care
le-a auzit îi deranjează conștiința și acesta ar putea fi un
motiv pentru întoarcerea lui.
Prin urmare, trebuie să ne deschidem gura și să
spunem câteva cuvinte. Putem da rod chiar și în cel mai
Omilia a XXI-a 473
neașteptat loc și timp. Putem fi plăcut surprinși de re-

zultatele ostenelii noastre. V-aș putea spune povestiri
uimitoare, dar timpul nostru este limitat. Să nu uităm
că nu am fost trimiși să culegem, ci să semănăm. Vom
sădi semințele, vom deschide gura, iar restul este în
mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu va culege. El va re-
colta în Ziua Judecății.
În cele din urmă, în fața împrejurărilor potrivnice,
trebuie să acceptăm asigurarea Domnului dată Aposto-
lului Pavel când se afla în Ierusalim: Nu vă temeți, că cu
voi sunt (Ieremia 42, 11). De aceea, prietenii mei, dacă-L
iubim pe Domnul și avem o credință profundă în El,
vom merge să lucrăm Evanghelia Lui, să evanghelizăm
înainte ca El să ne spună să o facem. Astfel, dragostea
noastră pentru Hristos și Evanghelia Sa ne vor călău-
zi automat la lucrare. Persoana iubirii este o persoană
cu filotimo (φιλότιμο)172. Prin urmare, vom lua această
inițiativă sfântă pentru a vorbi despre Hristosul nostru,
despre Ortodoxia noastră. Vom propovădui despre El
în casa noastră, pe drumul către lucru, în autobuz, la
muncă, în țară, peste tot, în fiecare loc, în fiecare oră,
în momente potrivite și în momente nepotrivite. Evan-
ghelizarea noastră va fi cea mai bună expresie a dragos-
tei noastre pentru El și pentru Biserica Sa.
172
O relație de onoare caracterizată de dorința de a da înapoi,
de a răspunde cu generozitate. Sfântul Paisie a definit filotimo în
mod apt ca „acea profundă conștiință din inimă care motivează bi-
nele făcut de o persoană. O persoană cu filotimo gândește și adoptă
cu înfrigurare lucrurile virtuoase”.
Omilia a XXII-a 475
Omilia a XXII-a
Apocalipsa 3, 9-13
Iată, îţi dau din sinagoga satanei, dintre cei care

se zic pe sine că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată,
îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioare-
lor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Pentru că ai
păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te voi păzi pe tine
de ceasul ispitei ce va să vină peste toată lumea, ca
să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ. Vin curând;
ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa ta. Pe cel ce bi-
ruieşte îl voi face stâlp în biserica Dumnezeului Meu
şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dum-
nezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu,
– al noului Ierusalim, care se pogoară din cer, de la
Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou. Cine are
3 mai 1981
Continuăm cu epistola Domnului către episcopul

din Filadelfia, unde ajunsesem înaintea sărbătorilor.
Acest episcop a împlinit porunca evanghelizării către
cei din afara Bisericii sale. El a dat mărturie neamurilor,
idolatrilor și evreilor necredincioși. Efortul misionar
depus de acest episcop s-a dovedit a fi roditor. Într-ade-
văr, ceea ce are loc în numele Domnului va da roade,
pentru că Domnul Însuși binecuvântează și păzește
lucrările Lui. Iată o făgăduință de roade din sinagogă.

Sinagoga, cu toată necredința ei, împotrivirea puterni-
că și războiul ofensiv împotriva Bisericii, caracterizată
de Hristos ca sinagogă a lui satana – această sinagogă
începe să se clatine. Mulți evrei s-au întors spre Hristos
și au recunoscut Biserica Sa și episcopul din Filadelfia.
Interesant este că Hristos dă Bisericii această categorie
de evrei credincioși. De aceea El spune: Iată, îţi dau din
sinagoga satanei, adică nu întreaga sinagogă, ci o parte
din ea.
Mai apoi adaugă că îi voi face să vină. Deci Hris-
tos este Cel care dă, indicând că efortul de evangheliza-
re poate aparține episcopului din Filadelfia, dar rodul
rămâne întotdeauna un dar al lui Iisus Hristos. Cât de
adevărată este această afirmație! Trebuie doar să citim
Scriptura pentru a vedea clar acest lucru: De n-ar zidi
Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc (Psal-
mii 126). Sfântul Pavel scrie: Eu am sădit, Apolo a udat,
dar Dumnezeu a făcut să crească. Astfel nici cel ce să-
deşte nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu care
face să crească (1 Corinteni 3, 6-7). Dumnezeu este Cel
care ne sporește nevoința.
Cu adevărat, prietenii mei, strădaniile noastre mi-
sionare trebuie să se bazeze atât pe efortul nostru, cât
și pe binecuvântarea lui Dumnezeu. Numai binecuvân-
tarea lui Dumnezeu nu este suficientă, dacă muncitorii
nu lucrează. Nici osteneala muncitorilor nu este în-
deajuns, dacă Hristos nu dă binecuvântarea Lui. Deci
trebuie să înțelegem că izbânda noastră în lucrarea
Evangheliei lui Hristos nu este doar un rod al muncii
grele sau al inteligenței noastre, ci un rod al harului
lui Hristos. Aici avem o mare biruință a episcopului din
Omilia a XXII-a 477
Filadelfia. Acest număr de evrei care au crezut – deși la

început fuseseră judecători, hulitori ai Bisericii, pe care
o respingeau – nu numai că ei cred acum, dar și vin și
cad la picioarele episcopului și se închină lui Hristos.
Cuvintele Domnului sunt impresionante: Îi voi face
să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi vor
cunoaşte că te-am iubit. Cu alte cuvinte, ei vor înțelege
că Dumnezeu nu mai iubește sinagoga acum, ci Bise-
rica. Sinagoga este pustiită. Domnul a afirmat acestea
în timp ce privea la Muntele Măslinilor din Ierusalim
și când a strigat: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe
proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori
am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi
sub aripi, dar n-aţi voit (Matei 23, 37; Luca 13, 34).
De ani de zile, pronia lui Dumnezeu înconjura ho-
tarele, zidurile Ierusalimului – ziduri înălțate cu im-
nuri și laude nu numai în psalmi, ci pe tot cuprinsul
Vechiului Testament. Întregul Vechi Testament slăvește
zidurile Ierusalimului. Pare ciudat să se înalțe cântări și
să se aducă laude zidurilor, dar, în realitate, laudele nu
sunt destinate zidurilor, ci lui Dumnezeu, Care păzește
orașul. Iată vi se lasă casa voastră pustie. Perdeaua sau
catapeteasma templului a fost sfâșiată în două, de sus
până jos, de răstignirea lui Hristos. Aceasta înseamnă că
templul va fi pângărit, va cunoaște sacrilegiul, deoarece
harul lui Dumnezeu nu mai este prezent acolo.
Deci cei care provin din sinagogă se vor închina îna-
intea picioarelor tale şi vor cunoaşte că te-am iubit. Ce
triumf, un triumf extraordinar pentru Hristos! Ce mare
bucurie și ce triumf, un triumf extraordinar pentru
Hristos! Ce mare bucurie și satisfacție pentru eforturile
episcopului de Filadelfia. Aceasta să ne fie o mare lecție,
prietenii mei. Să înțelegem că, în timp ce facem lucra-

rea Domnului, indiferent cât de aspră sau dificilă ar fi,
sau de câte ispite aruncă diavolul înainte-ne, trebuie să
stăruim și să sporim în această lucrare a lui Dumnezeu.
În cele din urmă, roadele nu vor întârzia să apară, dar
scopul muncii noastre nu este culesul. Lucrarea noastră
este să trudim în toate etapele: la semănat, la cultivarea
solului, la dezvoltarea plantelor, la recoltare, oriunde ne
cheamă Hristos. Rodnicia – adunarea fructului pămân-
tului în jitnițele Împărăției lui Dumnezeu sau recruta-
rea de cetățeni pentru Împărăția lui Dumnezeu – este,
în mod clar, lucrarea lui Hristos.
Toți cei care au lucrat pe tărâmul Evangheliei, toți
cei care au lucrat în podgoria lui Dumnezeu, catehizând
sau studiind Sfintele Scripturi într-un mod sistematic,
predicând sau încercând să ajute pe cineva întâlnit pe
cale, s-ar putea să fi avut aceste sentimente de bucu-
rie și, uneori, sentimente de tristețe și deznădejde. Dar
chiar și în simțămintele de dezamăgire găsim o bucurie
profundă atunci când lucrarea lui Dumnezeu o facem
din toată inima și așa devenim soldați și colaboratori ai
lui Dumnezeu. Acest lucru este de o mare importanță.
Profunda bucurie, izvorâtă din eforturile muncii
misionare este prima răsplată, nu numai pentru episco-
pul din Filadelfia, ci pentru toți lucrătorii din podgoria
lui Dumnezeu. Mai sunt încă două răsplăți. Să ne uităm
la cea de-a doua. Acordați o atenție deosebită acestui
verset: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, şi Eu te
voi păzi pe tine de ceasul ispitei ce va să vină peste toată
lumea, ca să încerce pe cei ce locuiesc pe pământ (Apo-
calipsa 3, 10). Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele,
care înseamnă a lucra cu răbdare Evanghelia, te voi păzi
Omilia a XXII-a 479
de cumplitul ceas ce va veni asupra tuturor cetățenilor

pământului, ceasul ispitei, care îi va încerca pe toți oa-
menii de pe pământ.
Care este ceasul acestei ispite? Uneori se anunță o
catastrofă sau o nenorocire are loc și, bineînțeles, trebu-
ie să fim într-o stare de așteptare. Scopul acestui anunț
este de a ne ajuta să ne pregătim. Gata am fost şi nu
m-am tulburat (Psalmii 118, 60). Una dintre armele dia-
volului este elementul de surpriză. El vrea să ne surprin-
dă. Trebuie să fim pregătiți pentru orice ispită, toată is-
pita. Când va veni, vom putea spune că eram pregătiți
și că ne așteptam. Acest lucru este valabil și pe câmpul
de luptă. Una dintre armele inamicului este elementul
de surpriză. Pe câmpul de luptă, anticiparea dușma-
nului cu degetul pe trăgaci sporește șansa de victorie.
Dar când suntem găsiți de dușman adormiți în corturile
noastre, cu armele descărcate alături, atunci vom fi sur-
prinși în cel mai neplăcut mod.
Aceleași tactici sunt valide și în arena duhovni-
cească. Puteți vedea cum se năpustește diavolul asupra
noastră când nu suntem pregătiți. Dar ce este ceasul
ispitei ce va să vină peste toată lumea? Nu este vorba
numai de credincioși, ci de oameni în general. În pri-
mul rând, ceasul ispitei reprezintă întreaga perioadă a
strâmtorării, începută cu Prima Venire a lui Hristos. Va
continua și va culmina în ajunul celei de-A Doua Veniri
a Lui, în zilele Antihristului. Va fi necazul care îi va afec-
ta pe toți, dar în special pe creștini. Va fi mizeria adusă
de Antihrist și ca să-l cităm pe Sfântul Ioan Teologul:
Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine
Antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat (1 Ioan
2, 18). În zilele de pe urmă, aceste necazuri vor atinge
paroxismul pentru toți oamenii, în special pentru creș-

tini. Înseși efectele acestei prezențe a lui Antihrist vor fi
ca (totodată, n. red.) o pedeapsă divină, pentru nelegiu-
irile Antihristului și a următorilor acestuia. Căci, după
cum spune Hristos: Va fi atunci strâmtorare mare, cum
n-a fost de la începutul lumii până acum şi nici nu va
mai fi (Matei 24, 21). Va fi o încercare groaznică.
Noi găsim o tipologie sau o prefigurare a acestei
mari strâmtorări de la sfârșitul timpurilor în asediul Ie-
rusalimului de către Titus în anul 70 d.Hr. Evidențele
istorice arată că unele mame și-au mâncat proprii co-
pii173. Cât de îngrozitoare va fi marea strâmtorare! Nu ne
putem închipui. Amăgirea va ataca credința și morala.
Răul va deveni normă, adică nedreptate, crimă, războa-
ie, foamete, lucrurile despre care Hristos a vorbit: Şi veţi
auzi de războaie şi de zvonuri de războaie şi foamete şi
tulburări (cf. Matei 24, 6; Marcu 13, 7; Luca 21, 9).
Ideea este că Domnul nu pare să fie nicăieri în tim-
pul acestor tulburări. Domnul a spus că mulți se vor
sminti și își vor pierde încrederea în El. Acest lucru se
întâmplă deja în epoca noastră; mulți spun așa, repe-
tând cuvintele lui Hristos. „Unde este Hristos? Unde
este Dumnezeu? Dacă Dumnezeu există, nu vede toate
necazurile pe pământ? De ce nu intervine? Dacă Hristos
este Dumnezeu, atunci de ce nu insuflă legea și ordinea
în Biserica Sa? De ce nu rezolvă fărădelegile din lume?
Unde este Hristos?” Aceasta este înșelarea. Vorbesc oa-
menii așa astăzi? Cu siguranță că da. Oamenii pun me-
reu aceste întrebări. Chiar și în Biserica lui Hristos găsim
Cf. V. Flavius Josephus (37-100 d.Hr.), Istoria războiului iu-

173
deilor împotriva romanilor (tradus și în lb. română, n. red.)

Omilia a XXII-a 481
inconsecvențe teribile, teribile. Când spunem Biserica

lui Hristos, ne referim și la noi înșine. Noi suntem Bi-
serica. Nu trebuie să ne uităm prea departe; noi suntem
această Biserică. Mai mult decât atât, în cadrul Biseri-
cii există un haos, un abis al răului174. Nici nu ne putem
imagina răul care există în Biserică pricinuit și de popor,
și de clerici.
Știți că, atunci când ne purtăm astfel, dăm impresia
celorlalți și nouă înșine că Hristos nu este Dumnezeu?
Îl îndepărtăm din cadrul central al istoriei! „Unde este
Hristos? Nu vede El tot răul care fierbe în Biserică? De
ce nu-i pedepsește pe răufăcători?” Aceasta este prima
înșelare. Hristos a exprimat toate acestea prin cuvinte-
le: iubirea multora se va răci (Matei 24, 12). Cine sunt
cei mulți? Ateii? Nu. Cei mulți sunt creștinii. Dragostea
creștinilor se va răci, iar oamenii se vor sminti. „Uitați-vă
la cutare, vor spune, uitați-vă la acest creștin. Nu vedeți
ce face? Este atât de egoist, atât de meschin; se gândeș-
te doar la pântecele lui. Numai de asta îi pasă. Profită
de toată lumea și încearcă să se îmbogățească prin orice
mijloace. Nu are urmă de iubire în el. E fără inimă. Este
un speculant cu sânge rece”.
Așadar, oamenii se vor sminti și-L vor învinovăți pe
Hristos din cauza acestor așa-ziși creștini care merg la
Biserică. Deci aceasta va fi prima parte a ispitei. Oame-
nii vor spune: „Hristos a eșuat. Trebuie să ne găsim o
cale proprie. Să uităm de El”. De ce credeți că ateismul a
atât de înfloritor azi? Fenomenul are loc la scară univer-
sală, dar mai ales în națiunile creștine. Care este îngră-
șământul care hrănește buruienile ateismului? Tocmai
174
Gr. ἄβυσσος κακοῦ!
asta – criza răspândită printre indivizii care se numesc

creștini. Este iubirea decăzută a creștinilor. Cei puter-
nici îi înghit pe cei slabi. Peștele mare îl înghite pe cel
mic; sus-pușii profită de cei de jos; cei puternicii fac jo-
curi de loterie și le etichetează drept afaceri. „Așa’s afa-
cerile”. În numele afacerii, călcăm pe frații noștri slabi.
Toate aceste lucruri abundă din cauza lipsei de iubire.
Suntem niște creștini risipiți. Ne aflăm într-o stare de
criză profundă, așa că dăm repede vina pe Hristos. Nu Îl
acceptăm, ne întoarcem de la El; El este un simplu om și
nu Dumnezeu. Astfel se hrănește ateismul.
Dar cine va rămâne în picioare? Cine va păstra cre-
dința în Hristos? Auzim adesea: „Trebuie să facem lucru-
rile cum trebuie. Trebuie să reparăm lucrurile cu orice
preț”. Nu există nicio îndoială că este extrem de necesar
să facem acestea în Biserică, altfel sufletele sunt pierdu-
te. Totuși, dacă încercăm să proptim Biserica cu cârjele
politicii, ale chestiunilor civile sau ale corectitudinii po-
litice, atunci vom eșua lamentabil. Aceasta ar fi o gre-
șeală tragică. Hristos a întrebat: Dar Fiul Omului, când
va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? (Luca 18, 8).
Va găsi pe creștinii verticali și adevărați, creștinii care au
păstrat credința? Sunt sigur că, în acest moment, fiecare
dintre dumneavoastră va spune din toată inima: „Bine-
înțeles că rămânem în picioare. Vrem să păstrăm adevă-
rata credință”. Dar luați aminte. Nu este suficient să spu-
nem că vrem să rămânem statornici în credință. Trebuie
să construim sau să creăm și cadrul corespunzător pen-
tru aceasta, cu toate componentele necesare. Trebuie să
ajungem la o anumită profunzime, o mare profunzime
de fapt, în cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim
o cunoaștere adâncă întru Persoana lui Hristos.
Omilia a XXII-a 483
Când va veni ispita, va cădea ca o ploaie torențială

pe casa credinței noastre și va ataca structura ei; ne va
lovi din lateral, ca vântul. Și venind apele mari şi puhoiul
izbind în casa aceea, n-a putut s-o clintească, fiindcă era
bine clădită pe piatră (Luca 6, 48). Casa credinței noastre
nu trebuie să cadă! Acesta este sensul rămânerii pe verti-
cală. Dar pentru ca să nu cadă, trebuie ca ea să fie clădită
pe Piatra numită Hristos. Aceasta înseamnă că trebuie să
am o comuniune personală cu Hristos. Trebuie să Îl cu-
nosc și să-L trăiesc pe Hristos, și nu doar să-L am într-o
icoană pe undeva prin casă, uitându-mă la El din când în
când sau învățând câte ceva despre El din unele broșuri.
Dacă știința noastră despre Hristos este superficială,
atunci când va veni prima ploaie – nici nu mai pomenim
de puhoaie și vânturi puternice – acea primă ploaie ne va
lua și ne va împrăștia ca pe o pleavă. Prima rafală de vânt
ne va învârti pe toți și vom fi complet dezrădăcinați.
O relație puternică cu Persoana lui Hristos nece-
sită multă trudă. Nu apare dintr-o dată și întâmplător.
Nu este o chestiune academică. Nu este ca petrecutul
timpului la cafenea, la teatru sau la mall cu prietenii.
Biserica nu este deloc așa. Predicile și omiliile nu sunt o
modalitate de a petrece clipe frumoase. Mergem să au-
zim cuvântul lui Dumnezeu. Cere osteneală.
Cum ne pregătim pentru școală? Ne luăm ghiozda-
nele, cărțile, caietele, creioanele și ne așezăm în bancă.
Se face prezența, ni se pun absențe, ni se dau note, ni se
dau extemporale și teste. Dăm teze și examene de sfârșit
de an pe baza cărora trecem sau nu în clasa următoare.
Le facem pe toate, pentru că școala este o lucrare im-
portantă. Dar Biserica și mântuirea noastră nu sunt im-
portante? Prietenii mei, avem multe de făcut. Trebuie
să luăm foarte în serios sufletele noastre. Să nu folosim

același răspuns pe care mulți îl dau când spunem: „Hris-
tos a înviat și toți morții vor învia, așa că trebuie să trăim
o viață spirituală”. Ei răspund: „Ai dreptate, sună bine”.
Prietene, nu ți-am cerut să-mi spui dacă sună bine sau
nu. Dar de credeți că este bine, începeți. Începeți acum!
Începutul este pocăința, pocăința adâncă! Să stăm bine!
Rezultatul acestei lipse de credință va fi groapa fără
fund a corupției. Stilul de viață stricat va avea proporții
catastrofice, precum astăzi. Aceasta este a doua parte
a ispitei. Prima este problema credinței; a doua este is-
pita stilului de viață, a vieții morale și a vieții duhovni-
cești. Cine va putea să se mențină puternic din punct
de vedere moral, atunci când prilejul pentru păcat este
la fiecare colț de stradă175? Precum sirenele lui Odiseu,
sirenele de astăzi sunt peste tot. Înțeleptul Solomon de-
scrie aceste sirene într-un mod foarte realist: Fiul meu,
vezi femeia străină, femeia altuia? Te așteaptă în centrul
orașului. Când te va vedea, îți va glăsui, „Te așteptam și
iată că mi-ai topit inima cu înfățișarea ta. Știi că bărba-
tul meu nu este acasă, plecat-a la drum departe, iar casa
mea este frumoasă. Cu scoarţe am gătit patul meu, cu
aşternuturi de in din Egipt, cu miresme am stropit patul
meu, cu mir, aloe şi chinamon. Vino, să ne îmbătăm de
iubire până dimineaţă, să ne cufundăm în desfătări de
dragoste.” Şi acum, fiule, ascultă-mă şi ia aminte la cu-
vintele gurii mele! Casa ei sunt căile iadului, care duc la
cămările morţii (cf. Pildele lui Solomon 7, 1-27).
Acest prilej pentru păcat se găsește acum la locul de muncă

175
și acasă, pe calculatoarele noastre și în buzunarele noastre sub for-

mă de iPhone, Android etc.
Omilia a XXII-a 485
Viața întunecată a diferitelor plăceri: cârciumi,

baruri sportive, discoteci, cluburi de noapte, cluburi
de striptease, petreceri, droguri, alcool, sex, jocuri de
noroc, cazinouri – reprezintă multele și marile sirene.
Aceste femei mitice, carnivore ademeneau marinarii cu
melodiile lor și-i aduceau pe insula lor unde ei aveau
parte de o moarte oribilă. Oamenii astăzi dau imediat
replica: „Dacă toată lumea face așa, eu de ce nu?”
Dar dacă se abate o calamitate peste orașul dumnea-
voastră, nu veți mai vrea să faceți ce „face toată lumea” și
veți vrea să fiți omiși! Când toți ceilalți suferă de gripă,
într-o epidemie, veți dori să fiți excluși. Când toți oa-
menii din orașul dumneavoastră dau faliment financiar,
ați dori să aveți banii în siguranță. Când un cutremur
rade toate locuințele de pe fața pământului, ați dori ca
a dumneavoastră să rămână în picioare. În toate aceste
situații, nu v-ar plăcea să împărtășiți cu ceilalți. Acum,
mai sunteți atât de invidioși încât să vă placă să fiți păr-
tași la pierderea sufletului lor? De ce vreți să împărtășiți
căderea celorlalți în petreceri, plăceri și treburi nelegiu-
ite? Frații mei, trebuie să rămânem drepți. Și ca să stăm
bine, trebuie să avem răbdarea lui Hristos. Trebuie să
avem răbdare când ne confruntăm cu ironia oamenilor
și când suferim acuzații false și calomnioase. Mode-
ratorii de radio și televiziune țintesc astăzi creștinii și
Creștinismul în sine. Undele șuieră zilnic de glumele lor
veninoase. Întâi de toate, noi trebuie să rămânem imuni
la atacurile directe ale răului, anume la diversele plăceri
și interese financiare.
După cum știți, Francmasoneria este o astfel de
ispită. Ceea ce atrage oamenii astăzi la Masonerie este
dorința de avea relații și contacte sociale, care, la rândul
lor, vor duce la succes financiar și mobilitate ascendentă

în carieră. Știați că acestea sunt momeala Masoneriei?
Ce mare ispită! Atunci când refuzați invitația colabora-
torului sau a asociatului masonic care vă invită să vă ală-
turați lui, când spuneți cu fermitate „Nu, mulțumesc”,
biruiți această ispită. Nu vă gândiți: „Dar cum altfel
voi reuși să am succes social și financiar? Cum îmi voi
atinge obiectivele?” Asta e cenușă, simplă cenușă, fără
valoare, în comparație cu relația mea cu Hristos. Dacă
am cunoștința lui Hristos, îi voi spune asociatului: „Tu
și ofertele tale vă puteți face praf și gunoi. Nu mă voi
lepăda de Domnul meu. Voi rămâne în picioare”. Sunt
cunoscuți în a spune: „Te vom ruina. Vei muri sărac!”
Răspunsul nostru ar trebui să fie: „Mai bine mor sărac
de o mie de ori decât să te ascult”.
Am folosit chiar limbajul pe care masonii l-au utili-
zat cu un episcop al Bisericii noastre din Grecia, episco-
pul Pantelimon din Argyrokastro. I-au spus: „Vei muri
un sărac. Vei muri pe o rogojină de paie” conform zicalei
(grecești). Vei muri fără adăpost. El a răspuns: „Prefer să
mor pe rogojină”. Și așa a murit. Prietenii mei, lumea nu
are nimic de oferit. Este gunoi. Sfântul Pavel a sugerat
că luxurile acestei lumi, plăcerile și deliciile ei, devin gu-
noaie atunci când cineva cunoaște Persoana lui Hristos.
Sfântul Pavel spune: M-am lipsit de toate şi le privesc ca
pe gunoaie, ca pe Hristos să dobândesc (Filipeni 3, 8).
Vin curând; ţine ce ai, ca nimeni să nu ia cununa
ta (Apocalipsa 3, 11). Domnul oferă acum cea de-a treia
făgăduință ca răsplată pentru episcopul din Filadelfia,
care excelase în lucrarea misionară și răbdare. Răsplata
este cununa vieții, profitul și plata pentru viața viitoa-
re. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau
Omilia a XXII-a 487
fiecăruia, după cum este fapta lui (Apocalipsa 22, 12).

Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre via-
ţa veşnică, ca să se bucure împreună şi cel ce seamănă
şi cel ce seceră (Ioan 4, 36). Domnul vine curând. Sfâr-
șitul muncii noastre și căldura zilei acestei vieți sunt
aproape pentru fiecare dintre noi, iar sfârșitul istoriei
nu pare prea departe. Ține ce ai. Ce făcea episcopul din
Filadelfia? El avea credința cea adevărată, mărturisirea
cea bună și lucrarea apostoliei. Ține ce ai. Cu acest verb
puternic, ține, Domnul îi atrage atenția episcopului că
este posibil să piardă cele lucrate de el.
„Ai ținut, dar trebuie să ții în continuare. Nu uita
care este scopul final. Nu-ți uita chemarea. Nu te lenevi,
pentru că vei pierde tot ceea ce ai lucrat”. Din această
pricină, Sfântul Ioan Evanghelistul ne avertizează: Pă-
ziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci
să primiţi plată deplină (2 Ioan 8). Vedeți cum ne aver-
tizează Duhul Sfânt prin scrierea Sfântului Ioan Evan-
ghelistul, să fim atenți să primim făgăduința deplină și
să nu pierdem lucrurile pentru care am lucrat?
În același mod, Domnul îi spune episcopului: Ca ni-
meni să nu ia cununa ta. Apar mai mulți termeni în tex-
tul grecesc precum: cununa ta, păzește-te, ca nimeni să
nu ia cununa ta, iar asta ne amintește de un stadion plin
de sportivi olimpici. Pe atunci, câștigătorul olimpic pri-
mea o cunună din ramuri de măslin și, după cum știm,
doar câștigătorul primului loc primea această cunună.
Cu toate acestea, aici, în Împărăția lui Dumnezeu, cu-
nuna este așezată pe capul celui de pe primul, al doilea,
al treilea, al o sutălea și ultimul loc. Toată lumea este
încoronată. Cu alte cuvinte, Sfântul Pavel este încoro-
nat împreună cu un simplu sfânt sau cu un simplu atlet;
oricine intră în Împărăție, de la primul la ultimul, este

încoronat.
Acest lucru este evident și în pilda lucrătorilor. Vă
amintiți de pilda din Evanghelie în care un stăpân a ie-
șit dis-de-dimineață să tocmească niște lucrători pentru
via sa? A găsit câțiva în piață și i-a întrebat: „Aveți de
lucru?” Ei au spus: „Nu”. „Duceți-vă la via mea pentru
o zi de plată, un dinar”176. La ora zece, proprietarul a
mers la piață din nou și a găsit mai mulți lucrători. El
i-a întrebat: „Vă învoiți să lucrați pe această sumă?”. „Ne
învoim.” „Ne-am înțeles, duceți-vă la podgoria mea”. A
mai găsit și alți lucrători la ora patru după-amiaza, și
chiar cu o oră înainte de sfârșitul zilei de lucru. El nu
i-a întrebat: „Cât vreți?” Cu doar o oră înainte de apusul
soarelui, ziua de lucru avea să se sfârșească. Doar le-a
spus: „Duceți-vă la muncă în via mea”.
Când a fost timpul de plată, el i-a plătit mai întâi pe
cei care veniseră să lucreze ultimii, dându-le exact ceea
ce le făgăduise primilor tocmiți. Acum, când primii lu-
crători au văzut că a dat plata de o zi întreagă acelora
care lucraseră doar o oră, s-au gândit că lor avea să le plă-
tească mult mai mult, cu siguranță. Dar el le-a dat ace-
eași sumă de bani. Iar ei au cârtit împotriva stăpânului,
spunând: Aceştia de pe urmă au făcut un ceas şi i-ai pus
deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei şi arşiţa.
Stăpânul viei le-a spus: „V-am spus mai devreme despre
căldura zilei”. Căldura zilei este osteneala vieții duhovni-
cești, lupta zilnică. „Deci, ne plătești aceeași sumă ca și
celor care au venit la sfârșit?” El a răspuns: „Prieteni, nu
Valoarea dinarului era de aproximativ 20 cenți și era salariul

176
obișnuit al unui soldat și al unui muncitor cu ziua.

Omilia a XXII-a 489
vă nedreptățesc. Nu v-ați învoit să lucrați pentru mine

pe un dinar? Luați ceea ce este al vostru și mergeți. Vreau
să le dau celor de pe urmă ca și vouă. Nu se cuvine să fac
ce vreau cu banii mei? Ochii voștri sunt răi, căci eu sunt
bun. Plătesc ceea ce cred că ar trebui să plătesc”. Care
este semnificația acestei pilde (cf. Matei 20, 1-16)?
Dacă intru în Împărăția lui Dumnezeu cu slava
Apostolului Pavel sau ca un credincios abia mântuit,
Sfântul Pavel și cu mine vom primi aceeași răsplată, nu-
mită Împărăția lui Dumnezeu. Plata este aceeași pen-
tru toată lumea. Atunci, ce vrea să spună aici: Păziţi-vă
ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat. Exista vreun pericol
pentru episcopul din Filadelfia, care l-ar fi putut cos-
ta cununa sa? Realitatea lumească prezintă anumite
primejdii pentru episcop ca și pentru fiecare creștin.
Pericolul este posibilitatea de istovire și epuizare sufle-
tească. Episcopul și-ar putea pierde elanul în viața du-
hovnicească, în timp ce și altcineva, care e încercat de
aceeași ispită, continuă să se țină tare. Există întotdeau-
na primejdia ca noi să devenim slăbiți. Adesea întâlnim
oameni care trebuie întăriți, ca să nu renunțe la călăto-
ria lor duhovnicească din cauza epuizării.
Dar mai trebuie să acordăm atenție și la altceva.
După cum știți, toți cei care intră în Împărăția lui Dum-
nezeu vor fi plini de bucurie. Singurul motiv care le-
ar putea cauza o oarecare tristețe ar fi lipsa de dorință
din viața vremelnică de a depune eforturi suplimen-
tare pentru a câștiga mai multă slavă în Împărăția lui
Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că o stea
se deosebește prin strălucire de altă stea. Da, pilda lu-
crătorilor tocmiți la vie ne spune că toți lucrătorii vor
avea Împărăția lui Dumnezeu. De unde vine și ideea de
aceeași plată. Toată lumea va primi aceeași răsplată. Cu

toate acestea, înăuntrul Împărăției lui Dumnezeu există
diferite grade sau trepte de slavă. Să vă explic.
Este oare posibil ca eu – dacă mă voi mântui – cel
intrat în Împărăția lui Dumnezeu ca ultimul dintre
păcătoșii iertați, să mă aflu la același nivel de slavă cu
Sfântul Pavel? E posibil așa ceva? Mai intervine aici și o
chestiune de dreptate sau putem avea situația inversă:
dacă mă duc în iad că am mințit din când în când sau că
am băut cam mult alcool – totuși n-am făcut nimănui
niciun rău grav, dar am intrat în iad – este posibil să am
parte de aceleași chinuri ca Anna și Caiafa, Nero sau Hi-
tler? Este posibil? Nu ar fi nedrept sau injust? Este pur și
simplu o chestiune de dreptate fundamentală. Așa cum
am menționat, același lucru este valabil și pentru Împă-
răția lui Dumnezeu.
Sfântul Pavel spune: Căci stea de stea se deosebeş-
te în strălucire (1 Corinteni 15, 41). Dar care este deo-
sebirea? Unii oameni pot interpreta greșit acest lucru:
„Adică vrei să spui că există ranguri sau clase diferite
în Împărăția lui Dumnezeu – clasa întâi, clasa a doua
sau clasa a treia?” Nu chiar. Poate vă ajută următoarea
analogie. Să presupunem că ne aflăm în tribuna unui
amfiteatru antic. (Sunt sigur că veți înțelege foarte bine,
după această explicație.) Amfiteatrele erau construite în
formă conică, semicirculară, astfel încât toată lumea să
vadă bine. Scena este în față. Actorii joacă piesa. Indife-
rent dacă locul meu este jos, la mijloc sau puțin mai sus,
eu văd și aud foarte bine. Se aude foarte bine, deoarece
forma conică permite o acustică excelentă. În acest am-
fiteatru, văd și aud foarte bine, indiferent unde mă aflu
sau stau. Deci în ce constă diferența? Diferența constă în
Omilia a XXII-a 491
spectatori, în nivelul lor de conștientizare și de educație

necesare pentru înțelegere. Un spectator abia a termi-
nat școala primară, altul a trecut prin liceu, iar altul are
o diplomă de master sau doctorat. Nu credeți că fiecare
dintre ei va înțelege spectacolul în mod diferit potrivit
educației lui?
Așa va fi în Împărăția lui Dumnezeu. Când ne refe-
rim la o deosebire de slavă, înțelegem că există o înaltă,
profundă theoria sau vedere și cunoaștere a Persoanei
lui Hristos. Sfântul Pavel a dezvoltat o cunoștință mare
și aprofundată a Persoanei lui Hristos. Când el va vedea
Persoana lui Hristos, va primi mai multă binecuvântare
și mai multă cunoaștere decât mine, care am mult mai
puțină profunzime și cunoștință a Persoanei lui Hristos.
Astfel, primesc mai puțină slavă sau mai puțină binecu-
vântare. Asta este! Acum, spuneți-mi, nu i-am invidia,
într-un sens bun, pe cei care s-au nevoit cu sârguință
pentru această slavă? Într-adevăr, acesta va fi singurul
punct trist pentru sfinții din Împărăția lui Dumnezeu.
„De ce nu m-am ostenit mai mult în timpul vieții mele
pământești pentru Împărăție?”
Acum ajungem la observațiile finale ale acestei
epistole: Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în biserica
Dumnezeului Meu şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe
el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumneze-
ului Meu, – al noului Ierusalim, care se pogoară din cer,
de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou (3, 12).
Cel care biruiește este cel care câștigă, nikon (νικών).
Niki în greacă înseamnă biruință. Hristos caută biruito-
rii. El vrea atleți biruitori. Următorii lui sunt biruitori,
așa cum și El a fost biruitor și neînvins. Persoanele bi-
ruitoare sunt dinamice, nu pasive sau statice. Creștinii
nu sunt oameni nerealizați și ratați, după cum îi catalo-

ghează ateii.
Napoleon Lapathiotis, un poet grec, care a plecat
din această viață, scrie într-una din poeziile sale: „Și am
pornit într-o dimineață în vale, cu razele de aur ale zori-
lor, ochii noștri ardeau cu bucurie. Toți eram puternici
si nebiruiți, ca vulturii. Dar, la miezul nopții, a trebuit să
ne întoarcem cu aripile frânte și însângerate”.
Am parafrazat o mică parte din poezia acestui jal-
nic poet, intitulată „Cei înfrânți de viață”. Ce atitudine
de biruit. În cele din urmă, acest biet poet a fost învins,
pentru că a ales să-L părăsească pe Biruitorul Vieții, Ii-
sus Hristos. S-a sinucis. Poezia sa îi descrie pe mulți
învinși de viață. Avem legiuni și armate întregi care au
părăsit lupta deoarece L-au tăgăduit pe Hristos. Ei au
părăsit rândurile Creștinismului. Bieții dependenți de
droguri, tineri și bătrâni, tinerii care se răzvrătesc și se
trezesc pe stradă abandonați și neglijați – nu sunt ei
învinși de viață? Cei care și-au petrecut ultimul ban pe
„plăceri”, precum drogurile și alcoolul – nu sunt ei în-
vinși de viață?
Pe cel ce biruieşte îl voi face stâlp în biserica Dumne-
zeului Meu şi afară nu va mai ieşi. Ni se prezintă o ima-
gine foarte puternică. Credincioșii și cei biruitori vor
deveni un stâlp în biserica lui Dumnezeu. În prim rând,
ideea stâlpului este legată de însemnările introductive
ale acestei epistole. După cum am analizat în timpul
clasei anterioare, Domnul vorbește despre o cheie și o
ușă. Eu sunt Cel care ține cheia lui David. Deschid ușa
pentru tine. Cheile și ușile au legătură cu o clădire și,
din moment ce vorbește despre o clădire, El introduce și
tema stâlpului sau coloanei.
Omilia a XXII-a 493
De altfel, orașul Filadelfia fusese construit pe un te-

ren vulcanic și a trecut printr-un număr mare de cutre-
mure. Unul dintre aceste cutremure, din anul 17 d.Hr.,
a dus la distrugerea teribilă a întregului oraș. Deci ima-
ginea unui stâlp este foarte expresivă, fiind inclusă în-
tr-un mod foarte înțelept în epistola către această zonă
vulcanică. Ne arată că, deși cutremurele nelegiuirilor
și ale păcatelor distrug totul în calea lor, campionul lui
Hristos este un veritabil stâlp și nu cade în timpul aces-
tor ispite.
Stâlpul se referă aici la biserica lui Dumnezeu și ne
amintește de biserica (templul) lui Solomon. Biserica
lui Solomon avea doi stâlpi turnați în bronz. Se găseau
în vestibulul bisericii și erau singurii doi piloni care
susțineau întreaga structură. Aveau o înălțime de opt-
sprezece coți sau aproximativ opt metri și jumătate, iar
perimetrul lor era de paisprezece coți sau douăzeci și
unu de metri. Diametrul era de aproape doi metri. Pre-
zența stâlpilor dădea impresia siguranței de stabilitate,
de susținere întărită a acestui templu (cf. 1 Regi 3, 7 și 9).
Deci stâlpii sau coloanele sunt simbolul trăinici-
ei nestrămutate și poziția excepțională a credincioșilor.
Asemuirea credincioșilor cu stâlpii arată calitatea ne-
clintită a credinței și a virtuții lor. Prin urmare, credin-
cioșii sinceri rămân pentru totdeauna. Nu cad niciodată.
Sunt stâlpi. Este imposibil să scoți stâlpii dintr-o clădire
fără să o deteriorezi, deci El spune că acest stâlp afară nu
va mai ieși. Cum stâlpii au legătură cu biserica lui Dum-
nezeu, înseamnă că biserica lui Dumnezeu nu va fi nici-
odată distrus. Stâlpul rămâne întotdeauna în poziția sa.
Așa cum un stâlp trebuie să fie neclintit, neschimbat și
foarte vizibil, așa trebuie să fie și creștinul. Dar trebuie
să vă atrag atenția că expresia biserica lui Dumnezeu nu

trebuie luată la propriu. În noul Ierusalim, nu există ni-
cio biserică (cf. Apocalipsa 21, 22). Deci cum să înțele-
gem asta? Sensul este pur simbolic. Imaginea este folosi-
tă pentru a arăta că Dumnezeu locuiește în Biserica Sa și
că locuința Domnului sunt credincioșii Săi.
Ceea ce urmează este făgăduința a trei nume care
urmează să fie scrise pe stâlpi, pe frunțile credincioșilor
neprefăcuți. Și voi scrie pe el. El asemuiește credincioșii
cu un stâlp, îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu
şi afară nu va mai ieşi şi voi scrie pe el numele Dumneze-
ului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, – al noului
Ierusalim, care se pogoară din cer, de la Dumnezeul Meu
– şi numele Meu cel nou (3, 12). Exista o practică obișnuită
în vremurile străvechi ca stăpânii să-și însemneze sclavii
cu fierul înroșit. Le făceau un semn pe frunte sau își în-
semnau permanent numele de proprietar pe spatele lor.
Făceau așa pentru a facilita capturarea sclavilor fu-
gari care puteau fi ușor identificați și înapoiați propri-
etarilor lor. În același mod, tatăl natural dă numele co-
piilor săi. Sunt Athanasie Mitilinaios, numele meu este
numele tatălui meu. Tatăl meu natural mi-a dat numele
său: „Acesta este fiul meu, copilul meu”. O mireasă își
schimbă numele de familie și preia numele soțului ei.
Proprietarul unei ferme își poate marca animalele; poa-
te să-și denumească echipamentul, clădirile și ferma.
Astfel, însemnarea unui nume identifică proprietarul,
precum și bunurile sale.
Când Hristos spune că El va însemna credincio-
șii cu acest nume, acest lucru arată că ei îi aparțin lui
Dumnezeu. Prin primul nume alocat de Hristos, nume-
le Dumnezeului meu, El dorește să arate numele propri-
Omilia a XXII-a 495
etarului, că această persoană aparține lui Dumnezeu. El

este omul lui Dumnezeu. În al doilea rând, când spune:
Numele cetății Dumnezeului meu, care se pogoară din
cer, de la Dumnezeul Meu, acesta este numele orașului
în care va locui acest cetățean credincios. Cetățeanul
credincios va fi un om al noului Ierusalim, un om al Îm-
părăției lui Dumnezeu. Mai întâi este omul lui Dum-
nezeu, apoi este omul Împărăției lui Dumnezeu. În al
treilea rând, avem noul nume al lui Iisus Hristos, când
El spune: Numele Meu cel nou. Care este acest nume?
S-ar putea foarte bine să fie numele de Cuvânt, pentru
că citim: Şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege
decât numai El. Şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu
sânge şi numele Lui se cheamă: Cuvântul lui Dumnezeu
(19, 12-13). Acum, puteți spune: „Dar știm ce înseamnă
Cuvântul lui Dumnezeu”.
Prietenii mei, folosim acest nume, Cuvântul lui
Dumnezeu. Spunem acest nume, așa cum numeroase
cărți teologice o fac, pentru a da o înțelegere semnifi-
cației Cuvântului lui Dumnezeu. Spunem: Tatăl, Cu-
vântul și Duhul Sfânt. De ce se numește Cuvântul? Este
un nume foarte tainic, care poate însemna că această
taină va fi dezvăluită credincioșilor la vremea cuvenită.
Numai Dumnezeu-Cuvântul Însuși – a doua Persoană
a Sfintei Treimi – cunoaște semnificația deplină a aces-
tui nume, Cuvântul lui Dumnezeu. După cum am spus,
acest set întreit de nume exprimă omul lui Dumnezeu,
omul Împărăției lui Dumnezeu și omul Cuvântului În-
trupat al lui Dumnezeu. Repet: Ce binecuvântare, slavă
și cinste!
În încheiere, prietenii mei, din nou Duhul lui
Dumnezeu ne cheamă să priveghem. Cine are urechi să
audă ceea ce Duhul zice Bisericilor (3, 13). Deci să ne

îndreptăm atenția spre aceste daruri minunate, aceste
nume supra-cerești. Să ne dezlegăm și să ne dezlipim de
lucrurile pământești și să dezvoltăm o „gelozie (râvnă,
n. red.)” dumnezeiască pentru ceea ce este real, perma-
nent, nemuritor și veșnic. Să devenim vasele alese ale
lui Dumnezeu, astfel încât Numele Său să fie scris pe
frunțile noastre, ca să putem spune împreună cu Sfân-
tul Pavel: Și dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului
suntem (Romani 14, 8).
Omilia a XXIII-a 497
Omilia a XXIII-a
Apocalipsa 3, 14-22
Iar îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: Așa

grăiește Amin-ul, martorul cel credincios şi adevă-
rat, începutul zidirii lui Dumnezeu: Ştiu faptele tale;
că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau
fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte,
nici rece – am să te vărs din gura Mea. De vreme
ce tu zici: Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic
n-am nevoie!, şi pentru că nu ştii că tu eşti cel ticălos
şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol. Te sfătuiesc
să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te
îmbogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să
nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de
ochi ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. Eu pe câţi îi iubesc
îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte, dar, şi te pocă-
ieşte. Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul
Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu
el şi el cu Mine. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu
Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am
şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi
să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor.
10 mai 1981
Ultima dintre cele șapte epistole ale Domnului va

fi trimisă către creștinii din Laodiceea și către îngerul
lor, adică episcopul lor. Laodiceea se afla la sud-est de
Filadelfia, la est de Efes și de partea cealaltă a orașului

Hierapole. Antioh al II-lea a construit orașul Laodiceea,
iar în vremea scrierii Apocalipsei, el era un centru înflo-
ritor de comerț și industrie. Laodiceea mai era cunoscu-
tă și ca un centru de medicină și în special de oftalmo-
logie, studiul ochiului. Biserica din Laodiceea fusese în-
ființată de Sfântul Pavel și posibil de către ucenicul său,
Epafras, așa cum ne arată în epistola sa către coloseni.
Cartea Constituțiile Apostolice177 ne spune că pri-
mul episcop al orașului a fost Arhip. Dar nu suntem si-
guri dacă acest Arhip sau al doilea sau al treilea episcop
după el a fost destinatarul acestei epistole. Totuși, sta-
rea morală, spirituală și materială a orașului pare să-și
fi lăsat amprenta și influența asupra Bisericii creștine
din Laodiceea și a episcopului său. În esență, acesta era
un oraș foarte plin de viață, cu un mod de viețuire foar-
te materialist, cu o viață de autosuficiență și siguranță
de sine. Această epistolă este foarte bogată și articulată,
dar este și cea mai severă dintre toate epistolele. Com-
bină frumusețea, duritatea și strictețea deopotrivă cu
tandrețea.
Acestea zice Amin-ul, martorul cel credincios178 şi
adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Aceasta este
prefața epistolei. Ea include patru nume pe care Hris-
tos le folosește privitor conținutul epistolei, care evocă
foarte bine imaginea, modul de viață și activitățile aces-
tui oraș. Laodiceea este un centru comercial de succes,
Constituțiile Sfinților Apostoli, Cartea 7, Secțiunea 4.

177
Să nu uităm de cele zice de părintele și mai-nainte, anume

178
că „martor”, după termenul grecesc, e sinonim cu „mărturie” sau

chiar „mărturisire/mucenicie”.
așa că Domnul aduce vorba de bogăție. Este, de aseme-

nea, un centru de „oftalmologie”, astfel încât Domnul se
referă la alifie sau picături de ochi, la ungerea ochilor.
Cele trei nume sau caracteristici se referă la cuvântul lui
Hristos, iar al patrulea la lucrarea sau misiunea Lui.
Cu primul nume, Amin-ul, Domnul se declară pe
Sine Dumnezeu. Amin-ul este un titlu care Îi aparți-
ne numai lui Dumnezeu. Vedem acest lucru în Isaia
(65, 16), unde unii traducători traduc Dumnezeu prin
Amin. În traducerea celor Șaptezeci179, este tradus ca
Dumnezeu al Adevărului. Deci când Iisus spune că este
Amin-ul, înseamnă că El are același titlu cu Yahweh din
Vechiul Testament. Astfel, Iisus Hristos este Yahweh,
Dumnezeul Vechiului Testament. Ați observat cât de
des am menționat acest lucru? Vedem asta peste tot în
Scriptură. Titlurile care se referă la Yahweh sau la Dom-
nul Vechiului Testament se referă, de asemenea, la Iisus
Hristos. Acest lucru vă ajută să înțelegeți că martorii lui
Iehova se află într-o erezie groaznică atunci când pre-
tind că Fiul este o creație, și nu Yahweh. Iisus Hristos
este Yahweh, Domnul.
Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Cel propovăduit
vouă – prin noi, prin mine, prin Silvan şi prin Timotei –
nu a fost da şi nu, ci da a fost în El. Căci toate făgăduin-
ţele lui Dumnezeu întru El sunt da; şi prin El, amin, spre
slava lui Dumnezeu prin noi (2 Corinteni 1, 19-20). Deci
aici vedem cu limpede că Iisus Hristos este într-adevăr
Amin, Cel Netăgăduit, Cel Adevărat, Yahweh și Domnul
Dumnezeu. Următoarele două nume clarifică și atestă
179
Septuaginta.
primul nume, Amin. În El este Da, nu da și nu. El este

Da-ul și va fi întotdeauna Da-ul și Amin-ul.
Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul
că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei
păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu (1 Timotei 1, 15).
Acest Dumnezeu vrednic de credință, Logosul Întrupat
este al patrulea nume pe care Hristos Și-l atribuie și se
referă la praxis – lucrarea lui Hristos. El este începu-
tul creației lui Dumnezeu. Fiți atenți la acest al patru-
lea nume folosit de Hristos. Eu sunt începutul zidirii lui
Dumnezeu. Este vorba aici de lucrarea lui Hristos, a lui
Dumnezeu – la toată creația, văzută sau nevăzută, și
se extinde la înființarea Bisericii (ca creația/zidirea cea
nouă, n. red.).
Începutul zidirii lui Dumnezeu cu siguranță nu în-
seamnă că Hristos este prima creație a lui Dumnezeu, o
blasfemie propovăduită de Arie și urmașii săi îndepăr-
tați, martorii lui Iehova. Pentru a vă ajuta la deslușirea
sensului acestui verset, vă voi referi la ceea ce spune
Evanghelia Sfântului Ioan despre Hristos. Toate prin El
s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut
(Ioan 1, 3). Asta înseamnă că totul, de la prima până la
ultima pietricică, celulă, electron, toate lucrurile au fost
făcute prin Dumnezeu-Cuvântul și nimic nu a existat
fără El. Dumnezeu-Logosul, Hristos, este Creatorul a
toate. Cuvântul începutul – Eu sunt începutul zidirii lui
Dumnezeu –, așa cum frumos tâlcuiește Sfântul Andrei
din Cezareea, se înțelege aici ca și „cauză inițială, domi-
nantă și necreată a creațiilor”180. Înseamnă pur și simplu
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 249 A):

180
«τἠν τῶν κτισμάτων δεσπόζουσαν καὶ προκαταρκτικὴν αἰτί-

că El este Cel prin care au fost create toate lucrurile. El

este cauza inițială a întregii zidiri.
Ca să înțelegem acest lucru prin prisma gramaticii,
Hristos nu este identificat cu complementul (obiectul)
ci cu subiectul acestei propoziții; deci nu e El Cel cre-
at întâi de Dumnezeu, așa cum interpretează arienii și
conducătorul lor, Arie. Apropo, să nu uităm că erezia
lui Arie nu a murit, pentru că nici diavolul nu a murit.
Diavolul atacă dumnezeirea lui Iisus Hristos, deoarece
Hristos este adversarul său formidabil, chiar și prin fi-
rea Sa umană. Diavolul încearcă cu orice ocazie să atace
dumnezeirea lui Hristos. Aceasta este metoda întorto-
cheată folosită de Arie în încercarea de a-și susține blas-
femia. Hristos nu este începutul zidirii ca fiind parte din
ea, ca și cum Dumnezeu ar fi început să creeze toate
lucrurile și a început cu Hristos în primul rând. Iisus
Hristos nu este începutul, în sensul că El a fost prima
creație a lui Dumnezeu. Iisus Hristos este Săvârșitorul,
Cel care a făcut ca toate lucrurile să fie create. Existența
tuturor lucrurilor și a ființelor zidite își are începutul în
El – în Iisus Hristos181.
El este Cel care a spus: Să fie lumină (Facerea 1, 3).
La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Face-
rea 1, 1). Iisus Hristos a zidit cerul și pământul. Dumne-
zeu a spus „să fie lumină”; Iisus Hristos a arătat această
αν καὶ ἄκτιστον.» (αἰτίαν înseamnă oricum atât „început”, cât și

„cauză”, n. red.)
181
Sau, într-o formulare dogmatică: Tatăl creează totul (Cre-
atorul, ca Inițiator al creației și Obârșie a Dumnezeirii) prin Fiul
(Ziditorul, Cel care a zis: „Să facem…”, și celelalte) în Duhul Sfânt
(Sfințitorul, Dătătorul de viață etc.), atribute care oricum sunt de
obște Sfintei Treimi (n. red.).
lumină și așa mai departe182. Părinții Bisericii au luptat

cu Arie, deoarece în spatele lui Arie era trădarea diavo-
lului. Și acum suntem înconjurați de adepții lui Arie.
Arianismul nu a dispărut, pentru că diavolul nu a dis-
părut. Astăzi, iubiții mei, Europa retrăiește erezia lui
Arie. Europa și Apusul, în general, arianizează. Părin-
tele Iustin Popovici183 a explicat foarte frumos acest lu-
cru în cartea sa Omul și Dumnezeul-Om. El dedică un
studiu special arianizării Europei și a Occidentului. Îmi
exprim îngrijorarea pentru că suntem acum membri ai
Pieței Comune și vom începe să împărtășim multe cu
celelalte națiuni europene.
Din nefericire, lipsa lui Dumnezeu și Arianismul
Europei își vor face drum spre Grecia, și astfel vom înce-
pe să dezvoltăm o phronema (din Gr. „cugetare”, „dreap-
tă socoteală”), diferită. Vom începe să-L vedem pe Hris-
tos ca pe un mare reformator, dar nu ca Dumnezeu-Om,
iar acest lucru este tragic.
Deci, Hristos este principiul/începătorul (ἀρχὴ)
zidirii lui Dumnezeu. El este subiectul. Zidirea este
obiectul său. El este principiul zidirii tuturor lucruri-
lor. În El este începutul tuturor lucrurilor; toată zidirea
își datorează începutul lui Iisus Hristos. El este puterea
creatoare sau sursa întregii creații. Sfântul Pavel expri-
mă acest lucru foarte frumos spunând că întru El au fost
182
La început, El a zis să fie lumina dumnezeirii, adică să fie
lucrătoare sau vădită cumva în creație, ca anticipare a vederii aces-
teia, de la sfârșitul veacurilor, când nu vom mai avea lumină de la
luminătorii cerului, ce au fost zidiți în ziua a patra. Deci nu e vorba
de lumina creată, materială, cea din Facerea 1, 3 (n. red.).
183
Părintele Iustin Popovici (1894-1979) a fost canonizat ca
Sfânt al Bisericii noastre în 2010.
făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele vă-

zute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începă-
torii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. El
este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate
(Coloseni 1, 16-17). Prin urmare, dacă toate lucrurile au
fost create prin El și pentru El, cum poate fi El o creație?
Când înălțăm rugăciunea către Logosul Întrupat, să ne
cutremurăm plini de uimire, pentru că El este Domnul
stelelor, Domnul îngerilor și Domnul tuturor. Ce reali-
tate minunată! M-aș bucura atât dacă ați ajunge la con-
știința lui Iisus Hristos.
Cu aceste patru autodenumiri, prefața sau intro-
ducerea epistolei se apropie de sfârșit, dezvăluind că
Cel care va vorbi în epistola următoare este Dumneze-
ul Atotputernic, ale cărui cuvinte sunt adevărate și ne-
îndoielnice, căci El este creatorul și Domnul tuturor.
Ajungem acum la tema principală a epistolei, care este
adresată episcopului din Laodiceea. Ştiu faptele tale; că
nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fier-
binte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece
– am să te vărs din gura Mea.
Cu adevărat, prieteni, acestea sunt cuvinte mari și
grele. Să ne uităm mai atent la acest fragment. Potrivit
Sfântului Andrei din Cezareea, rece este fie cel a cărui
credință și dragoste au înghețat, fie cel lipsit de energia/
lucrarea Duhului Sfânt. Cine este cel fierbinte? Sfântul
Pavel spune că este cel fierbinte cu duhul (cf. Romani 12,
11), cel care are o iubire înflăcărată, cel care are sufletul
la punctul de fierbere. Dar episcopul din Laodiceea nu
era nici rece, nici fierbinte, doar căldicel. Este oare cu
putință ca duhovnicia unei persoane cucernice să înce-
teze a mai fi fierbinte, să devină călduță? Sau, după ce
L-am gustat pe Hristos, să-I întoarcem spatele și să re-

intrăm într-o idilă cu lumea și lucrurile ei?
Se pare că este cu putință, iar acest lucru este deo-
sebit de tragic. Marea majoritate a creștinilor de astăzi,
cel puțin creștinii contemporani, fac parte din această
categorie și au această stare. În calitate de creștini con-
temporani, nu suntem reci și, cu siguranță, nu suntem
fierbinți. Cei mai mulți dintre noi suntem căldicei. Deci
aici avem o mare categorie de creștini, care, potrivit pro-
rocului Ilie, șchiopătează cu ambele picioare, manifes-
tează mentalitatea lui Israil, același Israil care s-a închi-
nat lesne și adevăratului Dumnezeu, dar și falșilor zei
(idolilor). Potrivit Sfântului Pavel, pentru această clasă
de credincioși căldicei, Dumnezeu și lumea, Hristos și
Baal, adevărul și minciuna, au capacitatea de a se împle-
ti și coexista. Mai rău, oamenii care trăiesc concomitent
în ambele lumi – a lui Dumnezeu și a lui Satana, a ade-
vărului și a minciunii – se laudă cu înaltul lor nivel de
spiritualitate și măreție. Se simt extrem de importanți și
foarte mulțumiți de poziția lor înaltă.
Din nefericire, acest grup foarte mare de creștini
îngreunează foarte mult încercarea Bisericii de a-i câș-
tiga. Dacă le propuneți să studieze Scripturile, ei vă vor
spune că deja le cunosc. Dacă le spuneți să meargă la
biserică, ei vă vor spune că sunt mai buni decât ceilalți
oameni care merg la biserică. Dacă le spuneți să viețu-
iască duhovnicește, ei vor răspunde că acesta este singu-
rul mod de viață pe care îl cunosc, că ei deja au realizat
acest lucru și că nu văd nimic în viața lor care trebuie
schimbat. Bieții de ei!
Prietenii mei, egoismul acestor oameni se înalță în
fața lor, precum Marele Zid Chinezesc. Acest egoism nu
permite ca o singură rază a harului lui Dumnezeu să pă-

trundă și să-i schimbe pe dinăuntru. Oamenii căldicei
sunt incapabili să-și ridice temperatura spirituală chiar
și cu un grad și totuși au impresia că sunt cele mai bune
specimene ale omenirii și cei mai buni creștini. Dar în-
științarea paradoxală a Domnului le spune: Ştiu faptele
tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau
fierbinte! Acesta este un paradox.
Domnul face o declarație aparent ciudată episco-
pului din Laodiceea, deoarece recele pare să fie mai
departe (diferit) de fierbinte decât căldicelul. Cel pu-
țin din punct de vedere chimic și termic, apa călduță
este mai aproape de cea fierbinte decât apa rece. De
ce Domnul preferă pe cineva rece comparativ cu cine-
va căldicel? Psihologia și experiența pe care se bazează
aceasta dovedesc în mod clar că omul rece este capabil
să se pocăiască sufletește; inima lui se poate schimba
și poate deveni un om duhovnicesc fierbinte. La o anu-
mită răscruce din viața sa, la un moment dat, se ivește
vreo întâmplare vreun incident și harul lui Dumnezeu îl
atinge – Mâna Dreaptă a Dumnezeului Preaînalt îl atin-
ge – și se întoarce. Își schimbă viața, se pocăiește.
Vedem multe din aceste convertiri. Ieri, era imoral
și rătăcit; astăzi este curat. Ieri, batjocorea și ridiculiza
credința; astăzi este plin de evlavie. Ieri trăia ca porcul;
astăzi este curat și curățit de păcate. Ce s-a întâmplat?
S-a pocăit. Câte incidente de felul acesta avem? Cât de
multe? Tâlharul de pe cruce a fost rece la început. Am-
bii tâlhari L-au batjocorit pe Hristos. Nu este o greșea-
lă că unul dintre evangheliști spune că amândoi hoții
răstigniți împreună cu El L-au batjocorit, iar Luca spu-
ne că unul dintre ei a strigat: Pomeneşte-mă, Doamne,
când vei veni în împărăţia Ta (Luca 23, 42). Aceasta nu

este o greșeală, pentru că amândoi L-au hulit pe Dom-
nul la început.
La un moment dat o schimbare a avut loc în sufletul
unuia dintre tâlhari, dar nu și în celălalt. Când a văzut că
Domnul i-a iertat pe cei care Îl răstigniseră; când a văzut
că Domnul nu i-a blestemat; când I-a văzut blândețea și
mângâierea pe cruce, el a fost transformat. S-a schimbat
de îndată și sufletul i s-a aprins. El l-a întrebat pe celă-
lalt tovarăș al său: Pe Cine hulești? Pe Cine batjocorești?
Suntem noi în categoria Sa? Noi merităm moartea, dar
nu și El. S-a întors către Domnul și a spus: Pomeneş-
te-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta.
Din rece ca gheața, a dogorit ca soarele dintr-o dată
și a fost primul care a intrat în Rai. Aceasta este experien-
ța și psihologia sufletului rece. Dimpotrivă, căldicelul ră-
mâne mereu căldicel. După cum v-am explicat anterior,
căldicelul nu pleacă de pe poziția sa, pentru că se sprijină
pe proprii lauri, căci are o părere foarte bună despre sine.
Ce cauzează asta? Sfântul Andrei din Cezareea ne oferă
o minunată explicație a acestei psihologii. Parafrazez:
Omul rece nu a gustat niciodată rodul credinței. La un
moment dat, gustă ceva. Gustă credința și spune imediat
că este exact ceea ce căuta și se încălzește184.
Dar cel care a fost cald – încălzit la un moment dat
în trecut de către Duhul Sfânt în timpul Botezului – a
înghețat mai apoi din cauza trândăviei și a indiferenței
spirituale, de care ne găsim cu toții foarte vinovați. El
și-a retezat nădejdea mântuirii, disprețuind și criticând
Ibid. «ὁ μὲν ψυχρὸς τῆς ζεούσης πίστεως ἄγευστος ἐν

184
ἐλπίδι πολλάκις ἔσται τοῦ τυχεῖν αὐτῆς.»

credința. Poate s-a întâmplat astfel deoarece a observat

ceva negativ în biserică – sminteală, cleveteală, cele des-
pre care tot auzim mereu. S-o fi gândit: „Cum să fie așa
în biserică?” S-a separat apoi. Și-a tăiat nădejdea mân-
tuirii. Și-a spus: „De ce să-mi mai bat capul? Am crescut
cu preoții și am văzut cum trăiesc. Preotul cutare făcea
așa și pe dincolo. Ăstălalt preot nici nu crede, eu de-aș
face-o? Nu există credință, nimic nu contează”. El afi-
șează o formă de cucernicie și folosește biserica ca pe o
cafenea și un loc de întâlnire. Această persoană s-a ex-
comunicat pe sine din Trupul lui Hristos. Chiar nu mai
are nicio nădejde de mântuire cu această mentalitate.
Este cu adevărat îngrozitor. Să fim foarte atenți în pri-
vința asta.
Primele cauze ale stării de căldicel sunt trândăvia și
indiferența duhovnicească. După ele, căldicelul nu are
dorința de a-și reîncepe viața spirituală, să devină din
nou fierbinte. El începe să caute lucruri negative în via-
ța Bisericii. Rămâne blocat pe unele sminteli, poate pe
slăbiciunile clerului, de ce face biserica noastră cutare
lucru, de ce biserica noastră ignoră zona asta sau pe cea-
laltă. Se otrăvește pe sine încet, încet cu toate aceste în-
tâmplări potrivnice. El își distruge nădejdea și se vește-
jește. Zicem: „Dacă L-am avea pe Domnul lângă noi”, și
totuși Îl avem. Îl avem. Dacă citim Scriptura și ascultăm
cuvintele Sale, aflăm ce ne trebuie să ne îndepărtăm de
amăgirile, de împuținările noastre sufletești. Toți deve-
nim amăgiți. Credem că suntem cineva. Dar nu suntem
ceea ce ar trebui să fim, deși credem că suntem.
Domnul îl aduce acum pe episcopul de Laodiceea
înapoi la realitate. Fiindcă tu zici: Sunt bogat şi m-am
îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Stilul de viață al ora-
șului și-a pus pecetea pe viața episcopului și a credin-

cioșilor. După cum puteți vedea, nu suntem imuni la
starea societății din jur, la mediul nostru185. Toate aceste
lucruri influențează cu siguranță viața și credința noas-
tră. Ziceți că n-aveți nevoie de nimic. Nu știți că sunteți
ticăloși, vrednici de plâns, săraci, orbi și goi.
Căci astfel suntem: ticăloși, demni de plâns, orbi și
goi. Ce o să fac în privința tuturor acestora când El îmi
dezvăluie și mai multe beteșuguri pe care le am? Cum
voi sta înaintea tuturor? Să ne gândim – cum voi sta în
fața dumneavoastră și dumneavoastră în fața mea și,
chiar mai important, cum vom sta înaintea Domnului?
Asta contează pentru noi, dragilor. Ei bine, chiar dacă
mă cred cineva, Dumnezeu ne dezvăluie adevăratul
sine. Din acest motiv, să ne grăbim să ne descoperim pe
sine înainte ca Domnul să ne dezvăluie aceasta – și mai
ales, înainte să-l dezvăluie tuturor oamenilor și tuturor
îngerilor în Ziua Judecății.
Cuvintele episcopului: Sunt bogat şi m-am îmbogă-
ţit şi de nimic nu am nevoie sunt foarte neînțelepte. Este
foarte neînțelept să spunem aceasta într-un sens duhov-
nicesc, dar este la fel de neînțelept să o spunem și într-un
sens materialicesc. Mi-am făcut banii și nu am nevoie de
nimeni. Câți bogați spun asta? Nu am nevoie de nimeni!
Aceasta este mentalitatea celor nerozi, egoiști și antiso-
ciali, care nu au nici cea mai mică idee cât de interde-
pendentă este viața lor de a semenilor. Ce oameni de
Wall Street, recesiuni, inflații, deflații, crize, căderi financi-

185
are, QE, prețul aurului, argintului, imobiliare, fonduri de pensii...

(Accent pe situația din USA, unde a fost editată prima dată cartea,
situație exportată cu succes și în Europa mai nou, n. red.)
plâns! (Când bucata de friptură îți va rămâne în gât pe

când te lăfăiești la cel mai grozav restaurant, vei vedea
ce înseamnă o ființă umană, orice ființă umană, bogată
sau săracă. Mai ai îndrăzneala să spui că nu ai nevoie de
nimeni?) Ești un antisocial, îndrăzneț, egoist, un iubi-
tor de sine incurabil dacă încă spui și acum că ești bogat
și că nu ai nevoie de nimeni.
Trebuie să ne facem permanent un auto-inventar du-
hovnicesc. Sunt căldicel? Simt ardoarea Duhului Sfânt în
mine? Sunt mădularele duhovnicești ale existenței mele
în poziție verticală? Am impulsuri și înclinații duhovni-
cești? Mă simt emoționat și simt prezența lui Dumne-
zeu în diferite domenii ale vieții mele? Vărs lacrimi pen-
tru relele din Biserică? Făclia lucrării misionare arde în
mine ca în episcopul din Fildelfia, care a primit laude de
la Domnul? Sunt un om de credință și îndrăzneală și nu
un fiu care se îndoiește așa cum spune Sfântul Pavel: Noi
nu suntem (fii) ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre
dobândirea sufletului (Evrei 10, 39)? Îl iubesc pe Domnul
suficient de profund ca să le văd pe toate ca pe niște gu-
noaie pentru a dobândi dragostea Lui?
Sau, oare sunt cumva rece? Așa cum spunea Sfân-
tul Areta, este posibil să fiu tăiat de la energia Duhului
Sfânt186? Este posibil să fi devenit un frigider ambulant
al credinței și al iubirii? Să fi ajuns crud, aspru, nesimți-
tor, nemilos, nepăsător, antisocial, individualist, îndâr-
jit, neiubitor, fără lacrimi, cu o inimă de piatră? Și mai
rău, este posibil să fi luat câteva din categoria fierbinte
și câteva din categoria celor reci, să le fi amestecat, astfel
186
Sfântul Areta, Comentariu asupra Apocalipsei (PG 106,
563 B).
că cele fierbinți au devenit căldicele, ajung în final nici

rece, nici fierbinte, ci căldicel? Desigur, asta înseamnă
că voi ajunge să fiu nimic.
Domnul folosește cinci adjective, unul după altul,
pentru a clasifica această stare. Şi nu ştii că tu eşti cel
ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol! Prie-
tenii mei, să ne numim în mod conștient ticăloși, ca
să putem fi fericiți într-o bună zi. Să recunoaștem cât
de vrednici de plâns și cât de săraci suntem, astfel în-
cât Domnul nu va folosi versetele pildei: Şi venind cel
care te-a chemat pe tine şi pe el, îţi va zice: Dă acestuia
locul. Şi atunci, cu ruşine, te vei duce să te aşezi pe lo-
cul cel mai de pe urmă. Ci, când vei fi chemat, mergând
aşază-te în cel din urmă loc, ca atunci când va veni cel
ce te-a chemat, el să-ţi zică: Prietene, mută-te mai sus.
Atunci vei avea cinstea în faţa tuturor celor care vor şe-
dea împreună cu tine (cf. Luca 14, 9-10).
Să nu faceți acest lucru dintr-un complex de inferi-
oritate, căci atunci dați dovadă de egoism; sentimentele
de inferioritate provin din egoism. Să aveți în conștiin-
ță cu adevărat cuvintele: Sunt un nimic. Sunt lipsit de
importanță, un ticălos și un vrednic de plâns. Apoi, pri-
etenul care te-a invitat va veni și îți va spune: „Prietene,
mută-te mai sus. Vreau să te așezi mai în față și nu acolo
în spate”. În pilda chemării la nuntă Domnul le spune
celor care vor să ia locul cel dintâi că, dacă se ridică pe ei
înșiși în prima poziție, El le va spune: „Îmi pare rău, dar
acest loc este rezervat pentru altcineva”. Deci, când toți
vor fi așezați, va trebui să vă ridicați și să căutați un loc.
Dar toate locurile vor fi luate și nu veți avea de ales. Va
trebui să mergeți și să luați loc în ultimul rând, ultima
poziție și, bineînțeles, acest lucru va fi foarte jenant.
De aceea, trebuie să recunoaștem ticăloșia și sără-

cia noastră. Să facem asta singuri. Să mai recunoaștem
și orbirea sufletului nostru și astfel vom începe să ve-
dem lucrurile nevăzute de cei care pretind că pot vedea.
Să recunoaștem și goliciunea noastră într-ale sfințeniei.
Să nu pretindem că suntem sfinți, și atunci Hristos ne
va învălui cu virtuți dăruite prin harul Său. Dacă nu reu-
șim să facem acest lucru, amenințarea Lui este aproape.
Am să te vărs din gura Mea. După cum probabil știți,
dacă vrem să provocăm voma, bem apă călduță.
De aceea epistola aceasta este atât de frumoasă.
Este atât de bine și de măreț orientată! Când bem ceai
sau altă băutură, ciocolată caldă sau cafea, fie că este
fierbinte sau călduță sau chiar rece, nu ne vine să văr-
săm. Dacă bem apă foarte rece sau chiar foarte fierbinte,
nu vom vomita. Ia să încercați apă călduță. Veți avea o
senzație ciudată în stomac. Vă veți îngrețoșa. De aceea
spune Hristos că ești căldicel.
Vorbind într-un mod figurativ, El spune: „Am în-
cercat să te beau, dar m-am îngrețoșat”. Am să te vărs
din gura Mea. Deci, fierbintele se găsește în dragostea
lui Dumnezeu. Recele și cei reci au multe posibilități de
a deveni fierbinți. Dar cel care a fost cald odată și a su-
ferit o scădere de temperatură, nu are nicio nădejde. El
este într-o stare de deznădejde deoarece, precum v-am
spus, el trăiește psihologia autosuficienței și a îndreptă-
țirii sau a siguranței de sine. Rezultatul este respingerea
de către Domnul.
Totuși, pare să existe oarecare nădejde datorată iu-
birii de oameni a lui Dumnezeu. Am să te vărs. El nu
spune că te vărs, ci că te voi vărsa – cumva: Îți mai dau
încă ceva timp ca să te îndrepți. Și mai e ceva. Te sfătuiesc
să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te îm-

bogăţeşti, şi veşminte albe ca să te îmbraci şi să nu se
dea pe faţă ruşinea goliciunii tale, şi alifie de ochi ca să-
ţi ungi ochii şi să vezi (Apocalipsa 3, 18). Toate aceste
lucruri Eu te sfătuiesc să le cumperi de la Mine, spune
Domnul. Toate aceste lucruri se găsesc în Hristos, deoa-
rece Hristos este aurul, comoara prețioasă. Când cineva
dă de aur, vinde totul pentru a cumpăra pământul care
conține comoara prețioasă.
Hristos este perla prețioasă pe care, când o găsește
cineva, își vinde toate celelalte giuvaeruri, diamante și
rubine pe care le deține. Le vinde pe toate ca să cumpe-
re această unică perlă neprețuită. Hristos este veșmân-
tul alb și haina de nuntă. El spune în pilda chemării la
nuntă, Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?
(Matei 22, 12). …. „Cămara Ta, Mântuitorul meu, o văd
împodobită, și îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-în-
sa”, pe care o cântăm în timpul Săptămânii Pătimirilor.
Nu am haină și văd Împărăția Ta (cămara de nuntă a
lui Hristos este Împărăția), dar nu am îmbrăcăminte de
nuntă. Nu am fost îmbrăcat în Tine – Câți în Hristos
v-ați botezat (Galateni 3, 27).
Vino și dobândește haina de la Mine ca să te îm-
braci, astfel încât oamenii să nu vadă rușinea goliciunii
tale și să râdă pe seama ta. Vă voi da un exemplu: când
nu-L ai pe Hristos, te îmbeți și umbli pe străzi, poate te
și dezbraci, iar oamenii vor râde de tine. Când nu-L ai
pe Hristos și îți lipsește măsura modestiei și te închini
ultimului pas al modei, vei arăta uneori ca un clovn și
oamenii vor râde de tine pe la spate. Să presupunem că
ești un cetățean mai în vârstă, dar gândești și te porți ca
un adolescent. Îți vopsești părul, te machiezi din greu și
arăți ca un clovn. Când ai măsura modestiei, când Îl ai

pe Hristos, mergi pe stradă fără să îți fie rușine.
Hristos este Lumina lumii și cine are această Lu-
mină, așa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, nu va
umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12).
Prin aceasta, el vrea să spună că ochii unui suflet sănătos
sunt larg deschiși. Folosiți alifia numită Hristos, frații
mei, iar ochii dumneavoastră vor fi deschiși. Veți vedea
cu limpezime. Hristos este cu adevărat balsamul ochi-
lor spre vederea duhovnicească. Când veți lua în mâinile
voastre Sfânta Scriptură, atunci veți spune, oare ce văd?
Văd lucruri pe care nu le-am mai văzut până acum! Da,
este din cauza picăturilor de ochi, a balsamului folosit
pentru îndepărtarea crustelor din ochi. Hristos a venit
și El v-a deschis ochii.
După acest limbaj aspru și mustrător al Domnului
nostru către episcopul din Laodiceea – ați văzut ce aspru
îi vorbește? – temperarea limbajului care urmează expli-
că scopul stricteții de dinainte. Eu pe câţi îi iubesc îi mus-
tru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar, şi te pocăieşte (Apo-
calipsa 3, 19). Prietenii mei, Eu pe câţi îi iubesc, îi mustru
şi îi pedepsesc. Asprimea Domnului este determinată de
dragostea Lui. Sfântul Andrei din Cezareea spune: „Ce
filantropie! Mustrarea este amestecată cu atâta bunăta-
te!”187. Asprimea izvorăște din dragoste. Domnul este silit
să fie aspru din cauza dragostei și a iubirii Lui de oameni.
Dragostea lui Dumnezeu – o, dragoste a lui Dumne-
zeu! – această dragoste adevărată și curată a Lui! Nu este
dragostea pe care o aveți pentru copiii dumneavoastră,
Sfântul Andrei, Tâlcuire la Apocalipsă (PG 106, 249D): «Βα-

187
βάροι τῆς φιλανθρωπίας! Păsῃ ἀγαθότητι ἐλεγχος κΕκρατά.»

căci aceea este o dragoste nesănătoasă, trimițătoare în

iad, pentru că le pune în umbră defectele și astfel nu reu-
șiți să-i mai îndreptați. Îi mângâiați, le treceți cu vederea
patimile, păcătoșenia, greșelile și le justificați. Acest tip de
dragoste îi trimite în iad. Hristos iubește cu adevărat, dar
dragostea Sa este împletită cu disciplină; este o iubire care
îi stabilizează și îi pregătește pentru Împărăția lui Dum-
nezeu. Mustrarea și disciplinarea sunt cele două mijloa-
ce ale îndreptării și ale iubirii lui Dumnezeu pentru om.
Acesta este exact ceea ce sfătuiește Cuvântul lui
Dumnezeu: În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi împotri-
vit încă până la sânge. Şi aţi uitat îndemnul care vă gră-
ieşte ca unor fii: „Fiul meu, nu dispreţui certarea Dom-
nului, nici nu te descuraja, când eşti mustrat de El. Căci
pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul
pe care îl primeşte”. Răbdaţi spre înţelepţire, Dumnezeu
se poartă cu voi ca faţă de fii. Căci care este fiul pe care
tatăl său nu-l pedepseşte? Iar dacă sunteţi fără de certare,
de care toţi au parte, atunci sunteţi fii nelegitimi şi nu fii
adevăraţi. Apoi dacă am avut pe părinţii noştri după trup,
care să ne certe, şi ne sfiam de ei, oare nu ne vom supune
cu atât mai vârtos Tatălui duhurilor, ca să avem viaţă?
Pentru că ei, precum găseau cu cale, ne pedepseau pentru
puţine zile, iar Acesta, spre folosul nostru, ca să ne împăr-
tăşim de sfinţenia Lui. Orice mustrare, la început, nu pare
că e de bucurie, ci de întristare, dar mai pe urmă dă celor
încercaţi cu ea roada paşnică a dreptăţii (Evrei 12, 4-11).
Le dați scatoalce copiilor din vecini? Nu, le dați nu-
mai copilului dumneavoastră, asta în ideea că sunteți
responsabili de el. În același mod, Dumnezeu îi ceartă
numai pe cei care Îi aparțin. El pedepsește doar copiii pe
care Îi acceptă ca fiind ai Lui. Dacă îndurați pedepsirea,
Dumnezeu se ocupă de dumneavoastră ca fii, căci care

este fiul pe care tatăl său nu-l pedepseşte? Acest lucru
este spre marele nostru folos, astfel încât să putem de-
veni părtași și participanți ai sfințeniei Sale.
Din acest motiv, Domnul îndeamnă pe episcopul
de Laodiceea să se pocăiască și să aibă râvna trebuin-
cioasă întoarcerii și îndreptării poziției sale. Sârguieşte
dar şi te pocăieşte. După pedepsire și îndreptățirea ei, se
desfășoară acum o scenă de o sensibilitate mare și spe-
cială, una rar găsită în Scripturi. Judecătorul se retrage
și prietenul apare cu o expresie dintre cele mai gingașe.
Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi
va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu
Mine (3, 20). Ce frumos! Aceste cuvinte, prietenii mei,
ne amintesc de Cântarea lui Solomon, Cântarea Cântă-
rilor. Acolo am citit: De dormit dormeam, dar inima-mi
veghea (5, 2). Iubitul mâna pe fereastră a întins şi inima
mi-a tresărit (5, 4). Câtă frumusețe! Iată, stau la uşă.
Este Dumnezeu, care stă în picioare ... Iată, stau la uşă.
Dumnezeu stă la ușa existenței umane și dorește
să întemeieze o relație iubitoare. Unde sunt toți acei
idealiști care cred și spun că nu se cuvine ca înălțimea
dumnezeiască, ca Dumnezeu, să se implice în umilin-
ța și mizeria omului? Chiar în acest punct descoperim
imensitatea dumnezeiască ce vine, ajungând până la ca-
păt, apropiindu-se de fiecare viață umană; Stau la ușă și
bat. Libertatea sufletului este reprezentată de ușa care
rămâne închisă, chiar și lui Dumnezeu. Creatorul este
proprietarul absolut al inimilor, deși El Însuși stă afară.
Ce adâncime! Dumnezeu așteaptă în afara inimii unei
persoane. Aici se poate vedea cu claritate cât de mult
respectă Dumnezeu libertatea omului.
Hristos doar bate la ușă. El nu forțează ușa sufle-

tului și a libertății umane188. Stau și bat arată stăruin-
ța iubirii dumnezeiești. Sfântul Andrei din Cezareea
spune: „Prezența mea este nesilită”189. Hristos spune
că bate la ușă și împărtășește bucuria mântuirii cu cei
care deschid. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide
uşa – aici vedem că Hristos așteaptă cu răbdare răspun-
sul omului. Vocea lui Hristos poate fi auzită numai de
cei care îi aparțin Lui, cei care au bunăvoință și își des-
chid inima cu bucurie pentru Iisus Hristos. Voi intra la
el şi voi cina cu el şi el cu Mine. Ce expunere măreață,
arătând cât de aproape, cât de foarte aproape dorește
Dumnezeu să fie de poporul Său.
Dumnezeu vrea să locuiască în casa inimii noastre,
să fie cu noi. În ciuda nepăsării căldicele a episcopului din
Laodiceea, Domnul vorbește cu mare duioșie, cu mul-
tă iubire și intimitate. Aceasta este nunta Împărăției lui
Dumnezeu, iar pe pământ, această nuntă constă în marea
Taină a Euharistiei dumnezeiești. Cuvântul lui Dumne-
zeu Însuși a spus că cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el
(Ioan 15, 5), voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine
(Apocalipsa 3, 20). Zice aici și de marea nuntă a Împărăției
lui Dumnezeu, din vremurile viitoare, adică vederea veș-
nică a Persoanei lui Iisus Hristos. Concluzia pune capăt
nu numai acestei epistole, atât de puternice în mustrare
și tandrețe, dar și tuturor celorlalte epistole. Este o con-
cluzie generală. Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine
pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu
188
Verbul „bat” din Stau și bat, krouo (κρουω) este la timpul
prezent, în limba greacă, denotând o acțiune repetată.
189
Ibid. (PG 106, 252 A): «ἀβίαστός φησιν ἡ ἐμὴ παρουσία.»
Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce

Duhul zice Bisericilor. Deci cine este cel ce biruiește? Cel
ce biruiește este persoana care biruie aceste trei lucruri:
lumea, sinele plin de patimi și pe diavolul. Ce mare invita-
ție ne-a trimis Domnul! Biruitorul acestor trei mari ispite
este invitat să stea cu Hristos pe tronul veșnic al slavei și al
binecuvântării Sale în vremea triumfului absolut și final
al lui Hristos și al ultimului triumf al credincioșilor.
Aici se încheie prima parte a Apocalipsei. Primele
trei capitole prezintă viziunea (vederea) lui Iisus Hris-
tos, Hristos Cel Proslăvit care veghează asupra întregii
Sale Biserici. El trimite fie laude, fie mustrări pentru
toate cele care se desfășoară în Biserică. În introducere,
acest lucru este descris prin cuvintele: Ah eisi (ἅ εισι)
(„aceste lucruri care sunt”) ...
A doua parte a Apocalipsei începe cu cel de-al pa-
trulea capitol, cu deschiderea cerului și iată o uşă era
deschisă în cer (4, 1) vădind lucrurile care vor avea loc
după aceasta – meta tafta (μετὰ ταῦτα) – care se referă
la istoria viitoare și la veșnicie. Prin harul lui Dumne-
zeu vom începe capitolul al patrulea și a doua parte a
Apocalipsei la următoarea noastră întâlnire190. Prietenii
mei, toți cei ale căror inimi sunt încântate de cuvântul
lui Dumnezeu și deschid ușa sufletelor lor lui Hristos,
Care bate, sunt gata să cineze cu El, iar El este gata să ci-
neze cu ei. Acestea sunt momentele minunate și rare ale
sufletului, suflet care își întâlnește Domnul și începe
sărbătoarea cea mare și veșnică cu El.
190
Apocalipsa: Cele șapte pecete (volumul 2) include Lecțiile
24-37, publicate în 2014 de Zoë Press (www.zoepress.us); Apocalip-
sa: Cele șapte trâmbițe și Antihristul (volumul 3) include Lecțiile 37
(continuarea)-57, publicate în 2015.
Cuprins 519
Cuprins
Prefaţă ............................................................................................ 5
Viața Părintelui Athanasie Mitilinaios .............................. 11
Omilia I. Introducere la Apocalipsă ........................................ 15
Omilia a II-a. Apocalipsa 1, 1-3 ................................................. 37
Omilia a III-a. Apocalipsa 1, 1-4 .............................................. 57
Omilia a IV-a. Apocalipsa 1, 4-6 .............................................. 79
Omilia a V-a. Apocalipsa 1, 4-7 ................................................ 95
Omilia a VI-a. Apocalipsa 1, 7-9 .............................................. 113
Omilia a VII-a. Apocalipsa 1, 9-11 ........................................... 133
Omilia a VIII-a. Apocalipsa 1, 11-19 ........................................ 155
Omilia a IX-a. Apocalipsa 1, 20; 2, 2 ...................................... 177
Omilia a X-a. Apocalipsa 2, 4-7 .............................................. 199
Omilia a XI-a. Apocalipsa 2, 7-9 ............................................ 223
Omilia a XII-a. Apocalipsa 2, 9-12 ........................................ 247

520 Cuprins
Omilia XIII-a. Apocalipsa 2, 12-13 ......................................... 267
Omilia a XIV-a. Apocalipsa 2, 13-15 ....................................... 287
Omilia a XV-a. Apocalipsa 2, 16-20 ........................................ 311
Omilia a XVI-a. Apocalipsa 2, 21-24 ...................................... 335
Omilia a XVII-a. Apocalipsa 2, 24 ......................................... 359
Omilia a XVIII-a. Apocalipsa 2, 24-25 .................................. 381
Omilia a XIX-a. Apocalipsa 2, 26-29; 3, 1-2 ......................... 405
Omilia a XX-a. Apocalipsa 3, 2-6 .......................................... 429
Omilia a XXI-a. Apocalipsa 3, 7-9 ......................................... 453
Omilia a XXII-a. Apocalipsa 3, 9-13 ...................................... 475
Omilia a XXIII-a. Apocalipsa 3, 14-22 .................................. 497
Distribuţie:
S.C. Egumeniţa S.R.L.
tel./fax: 0236-326.730
e-mail : editura@egumenita.ro
www.egumenita.ro

Talcuirea Apocalipsei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Talcuirea Apocalipsei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Arhimandrit Athanasie Mitilinaios,

„Noul Gură de Aur” (1927-2006)

Omilii la Cartea Apocalipsei

Traducere din limba engleză:

Archimandrite Athanasios Mitilinaios

Translated & Adapted by Constantine Zalalas

Copyright © 2016 Zoë Press

© Editura Egumeniţa pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Să nu creadă cineva că aceste omilii au ca scop

În ciuda miilor de omilii rostite de părintele Atha-

acestora în acest format, a cerut apoi și publicarea lor în

ticipam la o priveghere de noapte la mănăstirea sa. Deși

gerea ortodoxă privitoare la Antihrist. Am fost atras cu

șapte biserici din Asia Mică este una foarte ziditoare și

scris, fără a pierde caracterul omiletic al lucrării Bătrâ-

Părintele Athanasie Mitilinaios s-a născut în 1927

rici și în cazărmi de armată. Timp de zece ani a cultivat

Aghioritul și stareța Makrina din Volos, au înțeles și ei

Prin harul Dumnezeului nostru Celui Întreit, am

Odată ce auzim cuvântul lui Dumnezeu, felul în

În acest an, prin harul lui Dumnezeu avem mare-

Dacă Facerea ne relatează crearea omului și căderea

Femeia dusă de torent, gata să fie înghițită de ape, o re-

ma generală a Revelației și tema ei centrală, adică a Doua

Potrivit tradiției, într-o anumită duminică (așa cum el

omului nu a fost văzută. Toate i s-au descoperit lui Moise

rată capodoperă a Duhului Sfânt și devine cu adevărat

Multe cărți au fost, sunt și vor fi scrise despre Apocalip-

timid abordată. Tindem să credem ca pricina stă în impactul pe

făcut de rușine. În istoria greacă a interpretărilor, de

insuflați de Dumnezeu, care au scris comentarii teolo-

lor pe care tocmai le-am menționat, nu putem spune că

dial va fi în câțiva ani sau că va avea loc într-un anumit

Enoh (cf. Apocalipsa 11, 3). Acești doi proroci nu au gustat

tode de tâlcuire diferite. Vom menționa doar câteva.

Niciuna dintre aceste metode de tâlcuire nu este

mic dincolo de ea. Este ceasul de pe urmă pentru că ați

rarea profeției. La prima circumferință a cercului, avem

Ajunși aici, poate că ați început să înțelegeți că

Dumnezeu, Iisus Hristos. Așadar, nu plânge19”. De ce a

Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o

Cartea începe cu o minunată schiță introductivă

lea rând, scopul scrierii acestei cărți este dezvăluit prin

Vremea aproape este. Detaliile din schița introductivă

Nu visa. În Vechiul Testament, Daniil a văzut lucruri

τοῦ ἡγεμονικοῦ, εἴτε διὰ θείων ὀνειράτων, εἴτε καθ’ ὕπαρ ἐκ

căci esența/ființa Lui va scăpa mereu cunoașterii zidirii

menționează două sute de miliarde de sori în propria

ța minții omului descoperă veșnicul Duh Superior/Mai

oamenii sunt liberi, în genere, să acționeze cum vor în

nală, ci intră și în istoria fiecărui individ, a fiecărei ființe

lația din afară sau exterioară este deja statornicită. Ceea

lizând-o, vom putea înțelege orice în ea fără luminarea

Sfântul Ioan, Tradiția, perioada de două mii de ani, slo-

a Sfintei Treimi nu poate dezvălui lucruri unei alte Per-

timp stând în picioare! Biserica străveche s-a folosit de

fost dată această carte sunt de a arăta acele lucruri care

Nici nu se poate altfel, pentru că Biserica este chiar Tru-

fi împotrivit Persoanei și misiunii Sale. Și totuși, pen-

de pocăință, și atâta timp cât Biserica și mântuirea sunt

ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16). A fost așa nu pen-

încep și se succed ca zalele unui lanț până la sfârșitul

Descoperirea lui Iisus Hristos, pe care I-a dat-o

ne nemișcat. El mută totul, dar este neclintit, nemișcat.