MARTIE Sfinți, 12

Sfinţii lunii Martie.
1 III. În această zi de 1 a lunii Martie, pomenim pe Cuvioasa martiră Eudochia (sec.II).

Aceasta era din cetatea Iliopolei, care se găsea în provincia Libanului, în Frigia. A trăit pe vremea
împărăţiei lui Traian. După ce a dus o viaţă imorală, a auzit pe un monah Ghermano, vorbind
despre credinţa în Cristos şi despre pocăinţă. Impresionată, s-a hotărât să-şi schimbe radical viaţa
care a dus-o până atunci. A fost botezată de către episcopul Teodot. Şi-a trăit cu toată puterea şi
energia, credinţa. Acest fapt a făcut ca la un moment dat să se simtă luată de mână de un înger şi
ridicată la cer, unde îngerii se bucurau cu toţii de întoarcerea ei, în timp ce, ceva negru şi înfiorător
la vedere scrâşnea din dinţi şi striga, pentru că Eudochia s-a smuls de sub puterea lui.
După ce şi-a împărţit toată averea şi a dat-o săracilor, s-a dus într-o mănăstire şi în timp ce-şi
petrecea viaţa în curăţie şi rugăciune, a fost găsită de unii ce o cunoşteau dinainte de schimbarea
ei în bine. Aceştia au luat-o de acolo cu forţa şi dusă înaintea împăratului, care urmase după
Traian; dar înviind în chip minunat pe copilul acestuia a fost lăsată în pace.
La mulţi ani după aceasta a fost supusă la noi cercetări de către Diogen, stăpânitorul Iliopolei, dar
făcând iarăşi minuni, a fost lăsată în pace.
Numai sub Vincenţiu, care a urmat lui Diogen, i s-a tăiat capul cu sabia pentru credinţa ei în
Cristos. Şi aşa a luat de la Domnul cununa cea nestricăcioasă a martiriului.
Rugăciune: În tine, maică Eudochia, cu adevărat s-a mântuit sufletul tău: că, luând crucea, ai
urmat lui Cristos şi astfel ai învăţat să porţi de grijă mai puţin de trup, căci este trecător, ci să porţi
grijă de sufletul nemuritor; pentru aceasta mijloceşte pentru noi mântuirea sufletelor noastre.
Amin!.
2 III. În această zi de 2 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul episcop martir Teodot al Cirenei (†321).
Acesta s-a născut în Galaţia - Asia Mică, era Episcopul Cirenei din Cipru. În timpul unei persecuţii
a creştinilor din timpul împăratului păgân Liciniu (311-324), Sf. Teodot îl mărturisea pe Cristos cu
curaj, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii, şi, să se închine la adevăratul Dumnezeu.
Sabin, conducătorul insulei Cipru, a ordonat arestarea şi aducerea sa la judecată. Auzind de
porunca acestuia, episcopul n-a mai aşteptat după soldaţi, ci, s-a dus singur la el, spunându-i:
"Eu, cel pe care-l cauţi, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu. "
Comandantul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l suspende de un copac şi să-i zgârâie trupul cu
obiecte ascuţite, după care l-a aruncat în închisoare. După cinci zile, Sf. Teodot a fost supus unor
alte chinuri, sperându-se că după atâtea chinuri, sfântul va renunţa la credinţa lui. Cu toate
acestea, Sf. Teodot nu a încetat să-L preamărească pe Cristos. De aceea au continuat să-l
schingiuiască. La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut
cuie în tălpi şi l-au pus să meargă. Mulţi dintre martorii suferinţelor martirului au fost atât de
impresionaţi de răbdarea cu care acesta îndura chinurile şi de inspiraţia divină a cuvintelor sale,
încât au crezut ei înşişi în Cristos. Auzind acestea, comandantul roman Sabin a ordonat să
oprească tortura şi să fie dus din nou în închisoare.
După ce Împăratul Constantin Cel Mare (sărbătorit în 21 mai), a dat libertate creştinilor,
permiţându-le să-şi manifeste credinţa, printre cei eliberaţi din închisori s-a aflat şi Sf. Teodot.
Acesta s-a întors în Cirene şi după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace
prin anul 326.
Rugăciune: Şi părtaş obiceiurilor şi urmaş în scaunele Apostolilor fiind, de Dumnezeu insuflate, ai
aflat calea către temelia vederii sufleteşti; pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţându-l şi
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite Martire Teodot al Cirenei, roagă-te lui Cristos Dumne-
zeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.
3 III. În această zi de 3 a lunii Martie, pomenim pe Sfinţii martiri Eutropie, Cleonic şi Vasilisc
(†308).
Aceşti sfinţi martiri au fost martirizaţi în oraşul Pontine Amasea (Asia Mică) în anul 308.
Fraţii de sânge Eutropiu şi Cleonic, erau prieteni cu Vasilisc, nepotul Marelui Mucenic Teodor
Tiron (sărbătorit în 17 februarie). După moartea martirică a Sf. Teodor, ei au ajuns în închisoare,
unde, prin predicile lor au întors mulţi prizonieri păgâni la credinţa creştină.
După ce Sf. Teodor a fost torturat de Publius, acesta a murit ruşinos, lovit de mânia divină. În locul
lui, a fost ales Asclepiodot ca următorul conducător al oraşului Amaseea. Acesta s-a dovedit a fi şi
mai crud decât predecesorul său. Ştiind că prietenii Sf. Teodor Tiron se aflau în închisoare, a cerut
Pag. 1
să fie aduşi în faţa lui. Sfinţii Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc şi-au mărturisit cu tărie credinţa în faţa
noului conducător. Pentru aceasta au fost crunt bătuţi, până li s-a învineţit tot corpul. În timpul
suferinţelor, Sf. Eutropiu se ruga cu glas tare la Dumnezeu: ,,Ajută-ne, Doamne să putem îndura
aceste răni pentru cununa muceniciei, aşa cum L-ai ajutat pe slujitorul Tău, Teodor." Ca răspuns,
Însuşi Domnul li s-a înfăţişat mucenicilor împreună cu îngerii Săi şi cu Sf. Teodor Tiron, spunându-
le: "Priviţi, a venit Mântuitorul să vă ajute, ca să aveţi viaţă veşnică." Soldaţii împreună cu alţi
martori ai viziunii au fost învredniciţi să vadă şi ei pe Mântuitorul. Toţi aceştia, l-au sfătuit pe
Asclepiodot să oprească torturile. Văzând că oamenii sunt gata să se întoarcă la adevăratul
Dumnezeu, comandantul a ordonat ca mucenicii să fie duşi în închisoare, după care l-a invitat pe
Sf. Eutropiu la cină, cerându-i să se închine idolilor dar să rămână creştin în suflet, lucru pe care
sfântul l-a refuzat. În ziua următoare, mucenicii au fost duşi la un templu păgân şi puşi să se
închine idolilor. Eutropiu s-a rugat lui Dumnezeu: "Doamne, fii cu noi şi alungă mânia păgânilor.
Primeşte în acest loc sacrificiul nesângeros al creştinilor, în numele Tău, adevăratul Dumnezeu."
Nu bine a terminat rugăciunea şi s-a pornit un cutremur care a năruit pereţii templului şi statuia
zeiţei Artemis a fost făcută bucăţi. Toţi au fugit din templu de frică să nu fie prinşi sub dărâmături.
În rumoarea cutremurului s-a auzit o voce de sus: "Rugăciunea ta a fost ascultată şi în acest loc
se va înălţa un lăcaş de rugăciune al creştinilor." După cutremur, Asclepiodot şi-a revenit greu din
şoc şi a dat ordin să se bată stâlpi în pământ, mucenicii să fie legaţi şi să li se toarne pe corp
smoală fierbinte. Sfinţii au început să se roage lui Dumnezeu şi Eutropiu striga către păgâni: "Fie
ca Domnul să întoarcă faptele voastre, împotriva voastră!’’
Smoala a început să curgă pe lângă corpul sfinţilor ca apa, arzând corpurile torţionarilor. Martorii
văzând acestea, au fugit îngroziţi, dar comandantul păgân, în răutatea sa, a poruncit să rănească
corpurile sfinţilor cu gheare de fier şi să presare pe răni un amestec de muştar, sare şi oţet, chinuri
pe care sfinţii le-au îndurat cu deosebită tărie.
În noaptea dinaintea execuţiei lor, sfinţii au petrecut în rugăciune, iar Domnul le-a apărut din nou şi
i-a îmbărbătat. În dimineaţa de 3 martie, Sf. Eutropiu şi Cleonic au fost crucificaţi dar Vasilisc a
fost lăsat în închisoare.
Sf. Vasilisc a fost executat mai târziu, în 22 mai, în oraşul Komana. Mucenicului i s-a tăiat capul şi
i-au aruncat corpul în râu dar creştinii au găsit moaştele şi le-au îngropat într-un câmp arat. Mai
târziu s-a construit la Komana o biserică cu hramul Sf. Vasilisc. Se poate vedea în ziua de 22 mai
detalii despre viaţa Sf. Mucenic Vasilisc.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Eutropie, Cleonic şi Vasilisc, în lupta lor cununa nestricăciunii
au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi nepu-
tincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte su-
fletele noastre. Amin !.
4 III. În această zi de 4 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Gherasim de la Iordan (†475).

Încă de copil, Cuviosul Gherasim, şi-a trăit viaţa cu frica de Dumnezeu. Când s-a făcut mai mare,
pe vremea împăratului Constantin Pogonatul, nepotul lui Eraclie, el a îmbrăcat haina monahală şi
s-a dus departe, în adâncul pustiului Tebaidei. Acolo s-a străduit pentru a înainta în virtute şi a se
apropia cât mai mult de Dumnezeu. Şi a reuşit atât de mult, încât i se supuneau lui, chiar şi fiarele
cele mai sălbatice. De aceea, el avea pe lângă el un leu care îi slujea. Acest leu, pe lângă toate
celelalte slujbe pe care i le făcea, mai făcea şi pe aceea că ducea la păscut şi aducea înapoi
catârul, care, îi căra sfântului apă. Odată, pe când leul dormea, nişte călători care treceau pe
acolo cu cămilele lor, văzând catârul singur, l-au luat şi l-au legat de cămilele lor, pornind mai
departe. Spre seară, monahul ce-şi făcea ucenicia pe lângă sfântul Gherasim, văzând că leul vine
singur, s-a întristat, socotind că leul a mâncat catârul. Şi ducându-se a spus acest lucru sfântului.
Iar sfântul Gherasim a poruncit ca, în viitor, leul să îndeplinească şi slujba catârului. Leul a primit
aceasta, şi, un anumit timp leul a purtat vasele cu apă pe spinarea lui.
La un moment dat, negustorii care au luat catârul, s-au întors, întâlnindu-se cu leul. Acesta văzând
şi cunoscând catârul, care urma cămilelor fiind legat de ele, năpustindu-se cu o săritură
neaşteptată a înspăimântat pe toţi şi i-a pus pe fugă. Apoi, a abătut atât catârul cât şi cămilele
spre chilia sfântului, prezentându-le sacestuia ca pe un vânat. Sfântul Gherasim, zâmbind
ucenicului său, a zis: În zadar am grăit rău despre leu; deci, să-l facem slobod după obiceiul său.
Atunci leul, plecându-şi capul, ca şi cum ar fi mulţumit sfântului şi-a luat calea către munte. Şi, o
Pag. 2
dată pe săptămână, venea şi se apropia de sfânt, plecându-şi capul înaintea lui, ca şi cum i s-ar fi
închinat.
După ce sfântul Gherasim a plecat la cele veşnice, leul a venit din nou să-şi primească
binecuvântarea. Dar, negăsind pe sfânt şi aflând de la ucenicul acestuia despre sfârşitul lui şi fiind
dus la mormântul sfântului, mai întâi a scos un muget uşor, şi, în cele din urmă, răcnind cu multă
putere, a murit pe loc.
Astfel măreşte Dumnezeu pe cei ce-L măresc pe Dânsul, şi, păstrează neîntinat chipul şi
asemănarea Sa, încât face ca şi animalele să li se supună.
Rugăciune: Locuitor al deşertului şi înger în trup, şi făcător de minuni te-ai arătat, purtătorule de D-
zeu părinte al nostru Gherasim de la Iordan, cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti
daruri luând, îţi cerem să mijloceşti, şi pentru noi, mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
5 III. În această zi de 5 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul martir Conon (†275).

Acesta era fiul lui Nestor şi al Nadei, dintr-un sat numit Vidani. Părinţii săi, la vremea cuvenită l-au
căsătorit, dar el a dorit să trăiască cu soţia lui în feciorie. Se spune că însuşi arhanghelul Mihail l-a
învăţat credinţa în Cristos, l-a botezat în Numele de viaţă făcătoarei Treimi, l-a împărtăşit cu
Preacuratele Taine şi i-a dat puterea de a săvârşi lucruri minunate.
I-a adus şi pe părinţi la credinţa în Cristos şi la botez. Pe închinătorii la idoli care voiau să aducă
jertfă unui demon întunecat şi necurat ce se găsea într-o peşteră, i-a făcut să cunoască pe
Dumnezeul tuturor.
Când comandantul păgân Magnus a venit în ţinutul acela, aducând cu sine poruncile împărăteşti,
sfântul a fost prins şi adus înaintea lui, şi a fost bătut cumplit. Când mulţimea a aflat despre
aceasta a alergat ca să-l scoată. Auzind de aceasta, comandantul păgân, a fugit; iar mulţimea
dezlegând pe sfânt şi ştergându-i rănile de sânge, l-a adus la casa lui, unde a mai trăit doi ani,
după care s-a mutat către Domnul.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Conon, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la Tine,
Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.
6 III. În această zi de 6 a lunii Martie, pomenim pe Cei 42 martiri din Amoreea (†848).
În timpul unui război dintre Împăratul Bizanţului, Teofil (829-842) şi sarazini, aceştia au reuşit să
cucerească oraşul Amorea (în Galicia - Asia Mică) datorită trădării comandantului de armată
Baditses. După care, 42 de generali au fost luaţi captivi şi duşi în Siria. În timpul celor şapte ani de
încarcerare, s-a încercat în zadar să-i convingă pe captivi să renunţe la creştinism şi să accepte
credinţa islamică. Captivii au rezistat cu tărie la toate ofertele tentante dar şi la ameninţări. După
mai multe chinuri, nereuşind să frângă spiritul creştin al acestora, păgânii au hotărât să-i
condamne la moarte, sperând să-i sperie şi să-i convingă să renunţe la credinţa lor, înainte de
execuţie. Mucenicii au rămas de neclintit, spunând că profeţii Vechiului Testament aduc mărturii
despre Cristos, pe când Mohamed se autointitulează profet fără nici o dovadă. Păgânii îi spuseră
unui ostaş, a cărui nume era Teodor, următoarele: "Ştim că ai lepădat preoţia, ai devenit soldat şi
ai vărsat sânge în bătălii. Nu mai poţi nădăjdui în mila lui Cristos pentru că L-ai părăsit cu bună
ştiinţă, aşa că, trebuie să-l accepţi pe Mahomed." Dar mucenicul le-a răspuns: "Vorbele tale nu
sunt adevărate când spui că L-am părăsit pe Cristos. Mai mult, am părăsit preoţia pentru
nevrednicia mea. De aceea trebuie să vărs sângele meu pentru Cristos, ca să-mi spăl păcatele
mele împotriva Lui."
Călăii i-au dus, pe rând, pe fiecare, la locul unde li s-a tăiat capul, iar trupurile lor au fost aruncate
în râul Eufrat.
La slujba de pomenire, aceşti sfinţi mucenici sunt numiţi astfel: Teodor "Întrutotul Binecuvântat",
Calist cel "Neînfrânt", Constantin cel "Nepreţuit", Teofil cel "Minunat" şi Vasois cel "Puternic".
Rugăciune: Martirii Tăi, din Amoreea, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine,
ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.
7 III. În această zi de 7 a lunii Martie, pomenim pe Sfinţii episcopi martiri, Vasile, Eugen,
Pag. 3
Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu din Cherson (sec.IV).

În anul al şaisprezecelea al împărăţiei lui Diocleţian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis
episcopi la diferite neamuri, ca să propovăduiască cuvântul Domnului. Astfel au fost trimişi şi
aceşti părinţi purtători de Dumnezeu în ţinutul taurosciţilor: Efrem în Sciţia, iar Vasile în Cherson.
Vasile ajungând în acea cetate şi propovăduind îndreptarea vieţii şi schimbarea credinţei
păgâneşti, a fost socotit de cei care locuiau acolo, ca vestitor al unui nou fel de trăire şi ca un
stricător al obiceiurilor părinteşti şi al vechii credinţe. Pentru aceasta l-au bătut şi l-au alungat din
cetate. A mers într-o peşteră care se numea Partenon, bucurându-se şi simţind plăcere că a fost
necinstit pentru Cristos, iar pe de altă parte necăjindu-se, amărându-se şi tulburându-se din
pricina învârtoşării şi rătăcirii acelora. Murind copilul conducătorului acelora, unii dintre ei au văzut
în vis pe acel copil stând înaintea lor şi zicându-le: dacă vreţi să vin din nou la viaţă, chemaţi pe
străinul acela pe care l-aţi necinstit şi crezând în învăţătura lui, înduplecaţi-l să se roage pentru
mine. Rechemându-l pe Vasile, cu rugăciunile lui şi prin stropire de apă sfinţită, copilul s-a întors
din nou la viaţă. Părinţii lui, împreună cu toate rudele şi cunoscuţii au primit credinţa în Cristos şi
au primit toţi taina Botezului. Însă cei ce rămăseseră în necredinţă, aţâţaţi de iudei, la mânie, au
târât pe sfânt pe drumuri până când şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
După moartea sfântului Vasile, au venit la Cherson, Eugen, Agatodor şi Elpidiu, care fuseseră
trimişi şi ei de episcopul Ierusalimului ca propovăduitori ai neamurilor, ca să le vestească
mântuirea. Dar cei ce trăiau întru necredinţă, ridicându-se asupra lor şi legându-i, i-au bătut fără
de milă cât se poate de crud. În urma acestor chinuri, ei au trecut la cele veşnice, tot în ziua a
şaptea a lunii martie.
După mulţi ani, a fost trimis aici de la Ierusalim, ca episcop, pe Eterin. Acesta văzând sălbăticia şi
răutatea poporului din Cherson, a plecat la Bizanţ, ca să arate împăratului Constantin situaţia de
acolo. Din porunca împăratului, păgânii au fost alungaţi de acolo. Când fericitul Eterin, vrând să
se întoarcă la Bizanţ ca să mulţumească împăratului pentru cele ce se făcuse, pe drum a fost
prins şi aruncat de păgâni în Dunãre, unde şi-a găsit sfârşit vieţii, ca un martir, tot în ziua a şaptea
a lunii martie. După aceasta cei din cetatea Chersonului au trimis solie către marele Constantin şi
au primit de la el ca episcop pe Capiton. Când a venit acesta, creştinii din Cherson s-au bucurat,
dar păgânii îi erau potrivnici. Aceştia, cerându-i semn, i-au cerut să intre într-unul din cuptoarele
aprinse care se găseau la ei şi apoi să iasă nevătămat şi neaprins. Episcopul, îmbrăcându-se cu
sfintele veşminte şi punându-şi omoforul, a făcut semnul crucii şi a intrat în cuptor, unde rămânând
timp îndelungat, a ieşit nears, având felonul plin de cărbuni de foc. Şi toţi, impresionaţi de minunea
aceasta după ce au primit credinţa în Cristos au fost botezaţi.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Vasile, Eugen, Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu, în lupta lor
cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a
surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dum-
nezeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.
8 III. În această zi de 8 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul episcop Teofilact al Nicomidiei (†845).
Acesta era din părţile Răsăritului. După ce s-a făcut mare a plecat la Constantinopol. Aici, s-a
împrietenit, cu Tarasie. A intrat în monahism. Când Tarasie, cu voia lui Dumnezeu, a fost ales în
scaunul patriarhal de la Constantinopol, atunci a fost întocmai ca şi cum lumina ar fi fost pusă cu
adevărat în sfeşnic. Minunatul arhiereu a zidit o mănăstire, lângă intrarea în Marea Neagră, în
care au intrat ca monahi şi cuviosul Teofilact şi Mihail. Mai târziu arhiereul văzând virtutea plină
de strălucire a celor doi, i-a consacrat ca episcopi: pe Mihail în Sinada, iar pe cinstitul Teofilact în
Nicomidia.
Teofilact, ca episcop a avut multe realizări: construcţii de biserici şi spitalele, ajutorarea văduvelor
şi a orfanilor şi nemăsurata lui milostenie. Uneori, el însuşi spăla şi ştergea pe cei cu mădularele
rănite.
Când marele patriarh Tarasie a părăsit viaţa aceasta, după ce a strălucit 19 ani în arhierie a urmat
pe scaunul patriarhal Nichifor cel preaînţelept. Atunci s-a întâmplat ceva deosebit de rău: Leon
ajungând împărat, a pornit de îndată, la distrugerea sfintelor icoane. Patriarhul Nichifor aducând
lângă el pe cei mai de seamă arhirei: Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al
Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Sinadelor, şi, împreună cu alţii, şi pe fericitul
Teofilact, au mers la împărat, arătându-i atenţia asupra greşelii făcute. Împăratul nu i-a ascultat.
Pag. 4
Teofilact i-a zis: ,,Ştiu că dispreţuieşti bunătatea şi îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Dar va
veni asupra ta, fără de veste, cumplită nenorocire şi distrugere întocmai ca furtuna şi nu vei avea
pe nimeni care să te scape’’. Auzind acestea împăratul s-a umplut de mânie şi a poruncit ca toţi să
fie alungaţi în surghiun: Nichifor în insula Tasos; Mihail în Eudochia şi ceilalţi în alte părţi. Iar pe
fericitul Teofilact a poruncit să fie trimis în surghiun în Strovilon (care este o cetate de apărare şi
se găseşte lângă mare). Acolo a petrecut acest fericit mărturisitor timp de 30 de ani, unde a şi
trecut la Domnul. După reinstaurarea cultului icoanelor, în timpul împărătesei Teodora şi al
preasfinţitului patriarh Metodie, cinstitele moaşte ale preacuviosului episcop Teofilact au fost
aduse din surghiun şi au fost aşezate în Nicomidia, în biserica cea zidită sub episcopatul său.
Rugăciune: Sfinte Teofilact, Domnul nostru Isus Cristos, tuturor ca pe o făclie prealuminoasă te-a
arătat şi tablele dogmelor Spiritului ţi-i le-a încredinţat, luminează-ne şi pe noi pentru a găsi
mijloacele potrivite pentru mântuirea sufletelor noastre. Amin!.
9 III. În această zi de 9 a lunii Martie, pomenim pe † Sfinţii 40 martiri din Lacul Sebaste (†322).
Aceşti martiri, erau ostaşi care, pentru credinţa lor statornică faţă de Cristos, au suferit moarte de
martiri prin îngheţare într-un lac din părţile Armeniei.
Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Cristos şi au fost duşi la cercetare. Dar
nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste
gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost
condamnaţi ca în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în
apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, ieşind din lac, a alergat la
o baie caldă, pregătită de cei care voiau să-i întoarcă de la credinţa lor, dar de îndată ce s-a atins
de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo, văzând în
noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, coborându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei, a
intrat şi l-a înlocuit pe cel care a defectat. Când s-a făcut ziuă, sfinţii erau într-o stare gravă. Atunci
li s-au frânt fluierele picioarelor şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile D-lui.
Amintirea acestor mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor
produse alimentare din:
-făină de grâu(bobul de grâu zdrobit este simbolul morţii),
-dulciuri(ele amintesc bucuria biruinţei), şi,
-condimente, mai ales scorţişoară(simbol al suferinţelor).
Pregătite sub formă de opturi(sugerează coroanele oferite martirilor), sau de pâinişoare
scufundate într-o compoziţie care are aspectul apei îngheţate, amintind lacul în care au murit
ostaşii credincioşi. Aceastea se consumă în familie şi se împart la vecini. Înţelesul adânc şi
mişcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinţei profunde a
strămoşilor noştri şi a puterii lor de creaţie artistică. Ele sunt în măsură să exprime legătura
strânsă între durerea morţii şi bucuria învierii cu Cristos, între suferinţa trecătoare şi coroana
biruinţei ce ne dăruieşte viaţa cea fără de sfârşit.
Rugăciune: Oştirea lumii părăsind-o, de stăpânul cel din ceruri v-aţi alipit, voi cei 40 purtători de
chinuri ai Domnului, şi care după vrednicie aţi primit mărire în ceruri şi mulţime de cununi, rugaţi-
vă pentru noi ca toate durerile noastre să se vindece. Amin!.
10 III. În această zi de 10 a lunii Martie, pomenim pe Sfinţii martiri Quadrat, Ciprian şi Dionisie
(†258).
În timpul unei persecuţii împotriva creştinilor, în secolul al III-lea, o creştină evlavioasă cu numele
Rufina a fugit din Corint să se ascundă în munţi, ca să scape de urmăritori. Acolo a născut un fiu,
Quadrat, după care ea a murit. Prin grija Domnului, copilul a fost ţinut în viaţă, fiind hrănit în mod
miraculos: un nor apărea deasupra lui şi îi picura rouă dulce în guriţă. Şi aşa, şi-a trăit copilăria şi
tinereţea în sălbăticie. În adolescenţă el a cunoscut nişte creştini de la care a învăţat despre
adevărata credinţă. A studiat gramatica şi arta medicinii, având, ulterior, mare succes. Dar, cel mai
mult timp şi-l petrecea în singurătate, prin munţi, în rugăciune şi meditaţie la Dumnezeu. Anii
treceau şi mulţi îl căutau pentru un cuvânt de învăţătură. Printre aceştia au fost şi Ciprian,
Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent...
Din porunca păgânului împărat Decius (249-251), prefectul militar Iason a sosit la Corint ca să
tortureze şi să ucidă pe creştini. Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Quadrat, a vorbit în numele
Pag. 5
tuturor, apărând cu demnitate credinţa în Cristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În
ciuda suferinţelor inumane, el îi încuraja pe alţii, spunându-le să nu le fie frică şi să-şi apere cu
tărie credinţa. Prefectul, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de Cristos, i-a
aruncat pe toţi la fiarele sălbatice ca să fie sfâşiaţi de vii. Însă fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, el
a dat ordin să-i lege de picioare la trăsuri şi să-i tragă prin tot oraşul şi mulţi oameni din mulţime
aruncau în martiri cu pietre. În cele din urmă aceştia au fost condamnaţi la decapitare cu sabia. La
locul execuţiei, aceştia au cerut puţin răgaz pentru rugăciune, şi apoi, unul câte unul şi-au plecat
capetele sub sabie.
Discipolii sfântului Quadrat, care au mai rămas, au suferit şi ei pentru Cristos: un alt Dionisie a
fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor şi Nichifor au fost zdrobiţi într-o presă mare de piatră; lui
Claudiu i s-au tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost decapitat iar
Papiu şi Leonid au fost înecaţi în mare. Luând exemplul lor, multe femei creştine au ales să sufere
de bună voie pentru Cristos.
Rugăciune: Martirii Tăi, Doamne Quadrat, Ciprian, Dionisie şi cei împreună cu ei, în lupta lor cu-
nuna nestricăciunii au câştigat de la Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a sur -
pat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăzniri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lor, Cristoase Dumne-
zeule, mântuieşte sufletele noastre. Amin !.
11 III. În această zi de 11 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul arhiepiscop Sofronie al Ierusalimului

(†638).
Acest mare luminător al Bisericii, s-a născut în cetatea Damascului, în jurul anului 550, şi se
trăgea din părinţi evlavioşi. Tatăl lui se chema Plinthas, iar mama lui Mira. Îmbinând calităţile pe
care le avea de la naştere cu râvna deosebită la învăţătură, a ajuns să cunoască toate pe care le
putea cineva dobândi în vremea aceea. Prin viaţa pe care a dus-o, a deprins toată virtutea care pe
atunci se realiza numai în pustiu. A intrat în Mănăstirea sf. Teodosie, unde trăind în linişte, alături
de Dumnezeu, şi-a întărit mintea şi inima cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, îndreptându-şi toată
fiinţa spre Cristos. Dorind şi mai multă învăţătură şi o viaţă şi mai curată, a pornit spre Alexandria.
Acolo a întâlnit pe un oarecare Ioan Moshu, de la care a învăţat foarte multe lucruri bune.
Îmbolnăvindu-se aici de o gravă boală de ochi, a fost vindecat de către sfinţii Chir şi Ioan, cărora,
le-a cerut îngăduinţa să treacă în scris minunile săvârşite de aceştia în fiecare zi.
Mai târziu, datorită vieţii lui înalte, a ajuns episcop al Ierusalimului. Când sfânta cetate Ierusalim a
căzut în mâinile perşilor, el s-a dus la Alexandria, la marele Ioan cel Milostiv, care păstorea pe
atunci în scaunul apostolic de acolo.
După ce s-a întors iarăşi în sfânta cetate a Ierusalimului, a păstorit Biserica ce-i fusese
încredinţată cu grijă şi trudă. Lupta lui nu era numai împotriva demonilor, ci şi împotriva ereticilor.
El a lăsat Bisericii multe scrieri, în care învaţă pe credincioşi trăirea cea bună şi dreaptă după voia
lui Dumnezeu. Printre aceste scrieri sunt Limonariul (împreună cu Ioan Moshu), viaţa sfântului
Ioan cel Milostiv şi Viaţa sfintei Maria Egipteanca.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Sofronie al Ierusalimului, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele
noastre. Amin !.
12 III. În această zi de 12 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Teofan (†817), precum şi pe

Sfântul papă Grigore Dialogul (†604).
Sfântul Teofan s-a născut din părinţii Isac şi Teodota. După ce tatăl său a murit, Teofan a rămas
în grija mamei sale. La vârsta de doisprezece ani a fost logodit cu o copilă. Şi el şi logodnica lui
aveau multă avere. Auzind pe unul dintre servitorii săi vorbindu-i de viaţa monahală, a început să-
şi dorească această viaţă. După ce mama lui a murit, lăsându-i mare bogăţie, tatăl logodnicei lui îl
silea continuu să îndeplinească cele rânduite în vederea căsătoriei. În ziua nunţii, după ce fericitul
Teofan şi soţia lui au rămas singuri, el a dezvăluit tinerei sale soţii, gândurile tainice pe care le
avea despre viaţa monahală, iar aceasta nu numai că a consimţit la ceea ce îi cerea soţul ei, ci i-a
spus că: ceea ce vrea să facă el va face şi ea, la fel. Auzind acestea, Teofan a mulţumit lui
Dumnezeu, şi începând de atunci îşi făceau împreună, el şi soţia lui, rugăciunile de zi şi de
noapte.
Pag. 6
Nelegiuitul împărat Leon, ca şi socrul tânărului, auzind acestea, s-au împotrivit cu toată puterea.
De aceea, împăratul l-a trimis pe Teofan în cetatea Cizicului, care atunci se zidea, încredinţându-l
cu supravegherea lucrărilor. Ducându-se acolo, cinstitul tânăr a dus la împlinire porunca
împăratului. Între timp, împăratul şi socrul lui au murit. Sceptrul împărăţiei a fost luat mai departe
de împărăteasa Irina.
Fiindcă acum îşi putea realiza gândul de a fi călugăr, Teofan şi-a împărţit averile la cei lipsiţi şi
săraci şi pe toţi slujitorii lui i-a cinstit cu libertatea. Soţia lui a intrat în Mănăstirea Princhipos, unde
s-a călugărit, primind numele de Irina, în loc de Megalusa, cum se numea mai înainte. Apoi şi el, a
intrat în mănăstirea, zisă a lui Polihroniu, care se găsea în munţii din ţinutul Sigrana. După 6 ani,
plecând de acolo, s-a dus în aşa-numita insulă Calonim, unde după ce a ridicat o mănăstire s-a
întors iarăşi în Muntele Sigrianei. A fost cuprins de o boală, care l-a ţinut tot timpul vieţii la pat şi
nemişcat.
După împărăteasa Irina a urmat la împărăţie Leon Armeanul. Acest împărat a trimis să-l aducă pe
Teofan, pentru a se putea folosi de el, ştiind că este un adevărat sfânt. Pentru că nu se putea
mişca, a fost luat cu căruţa, dus până la corabie şi apoi cu corabia adus până la Constatinopol.
Ajuns aici, împăratul i-a trimis numai înştiinţare spunându-i: ,,Dacă vei consimţi la rugămintea
mea, îţi voi da şi ţie şi mănăstirii tale multe bunătăţi; iar de nu, te voi pedepsi cu lemnul
spânzurătorii şi te voi pune înaintea tuturor ca pildă, spre înfricoşare". Mărturisitorul Teofan i-a
răspuns: "Nu-ţi deşerta vistieriile, cu darurile tale; În ceea ce priveşte lemnul spânzurătorii, sau
chiar şi focul, pregăteşte-le încă de astăzi. Căci aceasta doresc: să mor pentru dragostea
Cristosului meu". Auzind acestea, împăratul l-a dat în grija patriarhului Ioan Mantos, pentru a-l
supune voinţei exclusive a puterii civile. Dar patriarhul nu a reuşit, spunând: "O, împărate, mai
uşor este a înmuia fierul ca ceara, decât să schimbi pe omul acesta în ceea ce doreşti tu". Apoi
tiranul, a dat poruncă ca sfântul să fie dus într-un palat şi să fie închis într-o încăpere foarte
strâmtă şi întunecoasă, unde a stat 2 ani. Neizbutind nimic, cu toate că-l silea în fiecare zi să se
supună voinţei lui, a fost surghiunit în insula Samotrachi. Aici, numai după 23 de zile, a trecut în
pace la Domnul.
Rugăciune: Primind de sus, descoperirea cea Dumnezeiască, de grabă ai ieşit din mijlocul
gâlcevilor şi lipsându-te de soţie şi de bogăţie, ai primit puterea minunilor şi vrednicia prorociei,
pentru acestea te rugăm să mijloceşti pentru noi mântuirea sufletelor noastre.Amin!.
Tot în această zi, îl pomenim pe preacuviosul părintele nostru Grigore cel mare, Dialogul, papă
al Romei.
Se numeşte Dialogul, pentru dialogurile, discursurile între doi, compuse de dânsul.
S-a născut la Roma, în jurul anului 440, din familia nobilă Anici. Tatăl său, Gordoniu, senator, şi
mama sa, Silvia, se bucurau de respectul comunităţii creştine şi, după moarte, au fost trecuţi în
rândul sfinţilor.
A frecventat cu mult folos şcoala, studiind literele şi specializându-se, apoi, în drept.
Avea doar 30 de ani când a fost numit prefect al oraşului, cea mai înaltă funcţie civilă la Roma. A
câştigat iubirea generală a tuturor romanilor, care îl iubeau şi îl numeau ,,consulul lui Dumnezeu".
La moartea tatălui, mama sa, Silvia, s-a retras în mănăstire. Grigore s-a gândit îndelung, şi, şi-a
pus în practică visul care de mult timp se conturase in inima sa. A încredinţat casa
părintească(care era un mare complex construit cu gust de generaţii de înaintaşi pe muntele
Celio), Mănăstirii ,,Sfântul Andrei", şi a mai construit alte şase mănăstiri, pe domeniile sale din
Sicilia. După ce şi-a dat demisia din functia sa de prefect în mâinile exarhului, s-a prezentat la
Valerian, abatele de la mănăstirea ,,Sfântul Andrei", pentru a-i cere cu umilinţă să-i primească
profesiunea monastică. S-a dezbrăcat de haina de mătase şi s-a îmbrăcat cu haina călugărească.
Observa regula monastică ad litteram: rugăciune, studiu, muncă şi penitenţe severe. I-a plăcut
atât de mult viaţa de mănăstire, încât d.p.v. spiritual va rămâne toată viaţa călugăr. Papa, din acel
timp, deşi l-a lăsat în mănăstire, l-a sfinţit diacon şi i-a încredinţat coordonarea activităţii caritative
în Biserică.
Apoi, când, papa Pelagiu al Il-lea a avut nevoie de un apocrisar, adică de un reprezentant pe
lângă împăratul din Orient, de la Constantinopol, s-a adresat lui Grigore care a acceptat cu
condiţia de a putea continua să trăiască în mănăstire. Cu consimţământul papei, s-a transferat,
împreună cu abatele său, Maximian, şi cu alţi câţiva călugări în oraşul, numit atunci, de aur,
Pag. 7
Constantinopol. În noul ambient, unde fiecare demnitar era obişnuit cu fastul şi intrigile,
apocrisarul, împreună cu mica sa comunitate, strălucea ca o perlă rară şi preţioasă, trezind
admiraţia împăratului şi a curţii. Aici, se pare că a compus, pentru postul mare, Liturghia
Înaintesfinţitelor.
După şapte ani, se întoarce la Roma şi îşi reia viaţa liniştită din mănăstirea lui, până în anul 590,
când entuziasmul poporului şi insistenţele clerului şi ale senatului din Roma îi încredinţează
conducerea supremă a Bisericii, ca şi papă.
A avut 14 ani de pontificat, de la 3 sept. 590 la 12 martie 604. Întotdeauna atent la problemele
întregii creştinătăţi, nu desconsidera grijile mărunte ale vieţii de fiecare zi.
Cele 848 de scrisori rămase de la el şi omiliile către popor dovedesc limpede imensa activitate
desfăşurată de Papa Grigore cel Mare.
În toate domeniile vieţii bisericeşti, a lăsat urme adânci. Viaţa Sfântului Benedict şi Liber regulae
pastoralis - "Cartea păstoririi sufletelor" sunt citite şi astăzi cu mult interes şi mult folos.
Sfântul Grigore cel Mare aparţine categoriei de oameni cărora istoria le acordă titlul de "cel Mare";
el este cinstit atât în Biserica Apuseană, cât şi în Biserica Răsăriteană, fiind astfel o mărturie vie a
Bisericii, una, sfântă, catolică şi apostolică.
Rugăciune: Dumnezeule care călăuzeşti pe poporul Tău cu blândeţe şi domneşti asupra lui cu
iubire, te rugăm ca prin mijlocirea sf. Grigore cel Mare, Dialogul, să reverşi spiritul înţelepciunii
asupra celor care i-ai pus învăţători şi conducători în biserică, iar nouă mântuirea sufletelor
noastre. Amin!.
13 III. În această zi de 13 a lunii Martie, pomenim Aducerea moaştelor Sfântului arhiepiscop

Nichifor (†846).
După ce nedemnul împărat Teofil a încetat din viaţă, iar sceptrul împărăţiei a fost luat de Teodora
şi Mihail, pe lângă toate celelalte fapte bune pe care le-au făcut, ei s-au arătat plini de evlavie faţă
de toate cele sfinte. Astfel, ei au chemat pe cei mai de seamă dintre monahii timpului, cercetând
împreună cu ei cele ce trebuiau făcute pentru punerea din nou la loc de cinste a sfintelor icoane.
Astfel, nelegiuitul patriarh Ioan a fost înlăturat şi cu voia lui Dumnezeu au pus în locul lui pe
Metodie. Acesta a propus împăratului ca moaştele patriarhului Nichifor, care a fost surghiunit
pentru credinţa cea nepătată a Bisericii, să fie aduse la Constantinopol. S-a acceptat această
propunere, şi, ajungând acolo unde erau depuse, au găsit trupul Sfântului Patriarh întreg şi
nestricat, cu toate că de la aşezarea lui acolo trecuseră 19 ani. L-au luat şi l-au aşezat într-o raclă,
l-au dus preoţii şi călugării, cu lumânări aprinse şi cu cântări până la corabia împărătească şi au
pornit spre Constantinopol. Iar de îndată ce au ajuns acolo, însuşi împăratul şi tot senatul cu
lumânări aprinse în mâini le-au ieşit în întâmpinare, iar după oprirea corabiei, sărutând racla
sfântului şi luând-o pe umeri au depus-o în biserica cea mare. Şi făcând acolo priveghere, toată
noaptea, a doua zi de dimineaţă luându-l de acolo, în acelaşi chip l-au dus şi l-au aşezat în
biserica sfinţilor apostoli, în ziua a 13-a a lunii martie, în aceeaşi zi, în care fusese trimis în
surghiun.
Rugăciune: Luminător al credinţei şi chip al blândeţei, învăţător al înfrânării te-a arătat turmei tale
adevărul faptelor; pentru aceasta ai câştigat cu umilinţa cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte
Ierarhe Nichifor, roagă-L pe Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin !
14 III. În această zi de 14 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Benedict de Nursia (480-547)-

patronul Europei, precum şi pe Sfântul preot martir Alexandru.
Cu patru ani înainte de naşterea Sfântului Benedict, armatele năvălitoare ale herulilor sub
conducerea lui Odoacru au trecut prin foc şi sabie pământul Italiei, şi, ucigând pe ultimul împărat
roman au închis definitiv capitolul stăpânirii Romei Imperiale; De acum încolo, supravieţuirea
culturii romane se va datora în cea mai mare măsură activităţii religioase şi culturale a călugărilor
din aşezămintele monahale. Iar Sfântul Benedict este acela care a deschis capitolul glorios al
monahismului occidental.
După cum ne informează cartea a II-a a "Dialogurilor" Sfântului Grigore cel Mare (540-604), pe
care l-am sărbătorit alaltăieri, Benedict s-a născut în anul 480 la Nurcia (Umbria-Italia), în familia
patriciană Anicia. De tânăr a fost trimis la Roma să studieze retorica şi filosofia, dar dezgustat de
uşurătatea vieţii din oraş s-a retras în mica localitate Affile şi şi-a continuat studiile, supunându-se
Pag. 8
unei aspre discipline ascetice. Nemulţumit cu această singurătate relativă, s-a retras într-o mică
peşteră la Subiaco (localitate la sud de Roma) sub conducerea unui sfânt pustnic. Benedict avea
atunci douăzeci de ani. După trei ani de singurătate, rugăciune şi penitenţă, a fost descoperit de
păstorii din partea locului. Mulţi credincioşi din împrejurimi îl căutau pentru a-i cere sfat şi
rugăciuni; Chiar şi călugării mănăstirii din Vicovaro l-au rugat să le fie conducător spiritual. El a
acceptat, şi a început astfel opera de restaurare a disciplinei mănăstireşti, dar, unii dintre călugări
s-au împotrivit cu îndârjire şi au ajuns până acolo încât au încercat să îl omoare, punându-i otravă
în paharul cu băutură. Benedict i-a părăsit şi s-a retras la peştera lui dragă.
În jurul lui au început să se strângă grupuri de tineri dornici de o viaţă spirituală deosebită. Pentru
ei a întemeiat Sfântul Benedict 12 mănăstiri cu câte 12 "fraţi", hotărâţi să urmeze normele trasate
de părintele lor spiritual. Pentru a evita şicanele din partea unor persoane sus-puse, în anul 529,
Benedict împreună cu mulţi dintre tinerii ucenici s-au retras spre sud, lângă oraşul Napoli, şi şi-au
stabilit locuinţa pe o stâncă abruptă a muntelui Cassino. Aici au dărâmat templele zeilor Apolo şi
Jupiter, rămase acolo din vechime, şi au clădit prima mănăstire închisă cu ziduri din patru părţi,
asemenea unei fortăreţe, dar deschisă pentru lumina ce vine de sus, ca un mare rezervor care
primeşte din cer seva dătătoare de viaţă, care este revarsată asupra lumii întregi. Om practic şi
clarvăzător, Benedict a sintetizat legile de bază ale vieţii mănăstireşti, "Regula vitae monasticae",
într-un moto dătător de energie: "Ora et labora" - "Roagă-te şi munceşte"; prin aceasta, el a
readus în viaţa şi ascetica creştină caracterul de contemplaţie unită cu acţiunea, aşa cum decurge
din spiritul şi din litera Evangheliei. Adevăratul călugăr va trebui să fie, după cum se citeşte în
capitolul al II-lea din Regulă: "nu orgolios, nu violent, nu mâncăcios, nu somnoros, nu leneş, nu
clevetitor, nu pârâtor... ci cast, blând, silitor, umil, ascultător". Emblema mănăstirii: crucea, cartea
şi plugul, a devenit expresia modului nou de a înţelege asceza creştină, rugăciune şi muncă, în
vederea edificării spirituale şi materiale a unei societăţi noi, pe ruinele lumii romane.
Sf. Benedict, acest Patriarh al monahismului apusean a încetat din viaţă, în anul 547, şi a fost apoi
înmormântat alături de sora lui, Scolastica, decedată cu patruzeci de zile mai înainte, în
mormântul de lângă mănăstirea de pe muntele Cassino (în sudul Italiei).
În anul 580, năvălitorii lombarzi au distrus mănăstirea. Peste mai bine de o sută de ani, în 703,
călugării benedictini de la Fleury-sur-Loire (Franţa), au răscolit ruinele vechiului aşezământ şi au
descoperit trupul Sfântului Benedict, pe care l-au adus cu mare solemnitate în mănăstirea lor de
pe malul Loarei.
În anul 1964, Papa Paul al VI-lea l-a declarat pe Sfântul Benedict patron principal al Europei,
împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de Sfântul căruia Europa îi datorează multe
dintre valorile şi realităţile ei. De-a lungul veacurilor, din cuibul spiritual de pe Monte Cassino vor
porni stoluri de oameni căliţi în rugăciune şi muncă şi vor deschide sute de aşezăminte
asemănătoare pe întinsul întregii Europe, mai târziu şi în celelalte continente, aşezăminte care în
vremuri de grele frământări au rămas focare vii de credinţă, cultură şi civilizaţie. Prin ucenicii şi
urmaşii săi, Sfântul Benedict intră în rândul marilor binefăcători ai Europei, ai Bisericii şi ai
omenirii.
Rugăciune: Dumnezeule, care l-ai orânduit pe sf. Abate Benedict, ca învăţător minunat la şcoala
slujirii Tale, dă-ne Te rugăm harul de a pune mai presus de toate iubirea faţă de Tine, ca să putem
alerga cu inimă deschisă pe calea poruncilor Tale. Amin!.
Tot în această zi, îl pomenim pe sfântul mucenic Alexandru, cel din Pidna (Macedonia).
El a strălucit în credinţă şi curaj, în vremea persecuţiei împăratului Maximin (305-311). Pentru
această credinţă în Cristos, a fost condamnat la moarte prin tăierea capului cu sabia. Dumnezeu l-
a răsplătit cu harul tămăduirilor; sfintele lui moaşte vindecă de toată boala pe cei ce cu credinţă se
apropie de ele.
Rugăciune: Martirul tău, Doamne Alexandru, în lupta sa cununa nestricăciunii a câştigat de la
Tine, Dumnezeul nostru: că, având tăria Ta, pe tirani i-a surpat, înfrânt-a şi neputincioasele îndrăz-
niri ale diavolilor. Pentru rugăciunile lui, Cristoase Dumnezeule, mântuieşte sufletele noastre.
Amin !.
15 III. În această zi de 15 a lunii Martie, pomenim pe Sf. martir Agapie şi cei împreună cu el
(†304). Adică pe Plisiu, Romil, Timolau, doi cu numele de Alexandru şi doi cu numele de
Pag. 9
Dionisie.
Aceşti mucenici au trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Agapie era din cetatea Gazei, Timolau
din Pont, cei doi Dionisie din Tripolea Feniciei, Romil era diacon al bisericii din Diospoli, iar Plisiu
şi cei doi Alexandru se trăgeau din Egipt. Legându-şi cu toţii laolaltă sufletele cu dragostea lui
Cristos, şi-au pus pentru aceea mâinile în cătuşe şi au venit astfel înaintea guvernatorului Urban,
la Cezareea, căruia i-au mărturisit că sunt creştini. Iar acela neputând să-i înduplece ca să se
lepede de credinţă nici cu ameninţări şi nici cu făgăduieli, a poruncit să li se taie capetele cu sabia.
Rugăciune: Mucenicii Tăi, Doamne Agapie şi cei împreună cu el(Plisiu, Romil, Timolau,
Alexandru, Alexandru, Dionisie, Dionisie), în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine,
16 III. În această zi de 16 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul martir Sabin Egipteanul (†303).
Acesta a fost din localitatea Ermuopole a Egiptului şi a trăit pe vremea împăratului Diocleţian.
Pornindu-se prigoana împotriva creştinilor, el a ieşit împreună cu alţi creştini din cetate şi s-au
ascuns într-o căsuţă. Fiind căutat însă de închinătorii la idoli, pentru că se bucura de multă cinstire
printre creştinii de acolo, fiind şi de neam ales şi întrecând pe mulţi cu râvna credinţei sale, a fost
în cele din urmă găsit. Şi, fiind dus înaintea unui oarecare Arian, care era mai marele cetăţii, a fost
agăţat şi strujit într-atâta, încât bucăţi din carnea lui cădea la pământ. Apoi a fost ars cu făclii
aprinse şi în cele din urmă legat fiind de o piatră a fost aruncat în râul Scamandru, luând în chipul
acesta cununa muceniciei.
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite Martire Sabin Egipteanul, roagă-te lui Cristos Dumne-
zeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.
17 III. În această zi de 17 a lunii Martie, pomenim pe Sf. Alexie Omul lui Dumnezeu (sec.V).
Vizitatorul care străbate oraşul Roma şi ajunge pe colina Arentino este numaidecât condus să
vadă bazilica veche a Sfintei Sabina, şi în apropiere biserica Sfântului Alexie, preferată de tinerii
logodnici pentru a-şi celebra acolo cununia religioasă. Această biserică a fost la început închinată
Sfântului Bonifaciu, dar în anul 1217 Papa Onoriu al III-lea a dedicat-o Sfântului Alexie.
În urma lucrărilor de renovare efectuate în veacul al XVIII-lea, din biserica veche a rămas şi o
scară de lemn pe care o adăpostea de multe sute de ani; acum, scara se află într-o capelă
secundară, în care se află şi chipul sfântului Alexie pe care un ucenic al marelui sculptor Bernini l-
a dăltuit în marmură; turiştii şi oamenii credincioşi contemplă cu emoţie venerabila relicvă, care
este acea scară. O tradiţie foarte veche afirmă că, sub acea scară îşi petrecea nopţile în
rugăciune şi chinuită odihnă tânărul patrician roman Alexie, transformat în cerşetor, din dragoste
faţă de Cristos Mântuitorul. Alexie era fiul unic al senatorului roman Eufemian, care împreună cu
soţia sa Aglaia duceau o viaţă aleasă de credinţă şi dragoste creştinească ce s-a transmis şi în
sufletul copilului lor. Acesta, ajuns la vârsta căsătoriei, urmând obligaţiile stării sociale din care
făcea parte precum şi sfaturile părinţilor, acceptă să se cunune cu o tânără însufleţită ca şi el de
dorinţa desăvârşirii propusă de Sfânta Evanghelie. În ziua nunţii, după o convorbire îndelungată,
tinerii şi-au deschis inimile unul altuia şi au hotărât să trăiască amândoi în feciorie, tânărul soţ
dăruieşte soţiei sale inelul de aur şi pe ascuns părăseşte sala ospăţului de nuntă. Cu prima
corabie ce pleca din port se îndreaptă spre Siria şi aici, pe jos, se duce în marele oraş Edessa,
atunci renumit prin bisericile sale şi viaţa creştină a credincioşilor. Aici, timp de 17 ani trăieşte
necunoscut, amestecat în rândul de cerşetori de la poarta bisericii Sfânta Maria, până când un
slujitor al lăcaşului sfânt descoperă cine se ascunde sub hainele rupte ale străinului Alexie.
Pentru a evita manifestările de laudă din partea credincioşilor, care de multă vreme vedeau în el
pe "Omul lui Dumnezeu", Alexie, aleargă la cel mai apropiat port şi se urcă, într-o corabie cu
destinaţia Tars, locul de naştere a Sfântului Pavel. Un vânt potrivnic însă îndreaptă corabia spre
Italia. Alexie se întoarce la Roma, unde părinţii lui mai trăiau încă şi logodnica îşi păstra
legământul de credinţă faţă de Cristos şi faţă de el.
Cei 17 ani petrecuţi la Edessa, viaţa aspră pe care a dus-o el precum şi clima diferită de a Romei
l-au schimbat atât de mult pe fiul lui Eufemian şi al Aglaiei încât nimeni nu l-a recunoscut; aceasta
Pag. 10
i-a dat curaj să se adreseze chiar tatălui său, cerându-i permisiunea să se adăpostească o noapte
sub o scară de lemn care ducea la intrarea servitorilor. Bătrânul senator îi permite, cu o condiţie:
"Îţi îngădui, spune el, cu condiţia ca tu să te rogi lui Dumnezeu să ni-l aducă acasă pe fiul nostru".
Au mai trecut 17 ani petrecuţi în rugăciuni fierbinţi prin multele biserici ale Romei, hrănindu-se cu
ceea ce-i dădeau creştinii cei milostivi şi odihnindu-se sub scara servitorilor, care adesea l-au
insultat şi chiar au aruncat peste el apă murdară; Credinţa şi dragostea lui faţă de Cristos, precum
şi taina pe care o purta în inimă i-au dat putere să rămână totdeauna senin şi iubitor de oameni. În
acest timp, pe scaunul Sf. Petru se afla Papa Inocenţiu I (401-417); oraşul Roma trecea prin mari
greutăţi. Într-o zi, pe când Papa se ruga, aude un glas ceresc: "Căutaţi pe omul lui Dumnezeu; el
se va ruga şi Domnul va avea milă de voi; se află în casa lui Eufemian". Ajuns în grabă la casa
prietenului său, Papa Inocenţiu îl găseşte pe bătrânul senator şi pe buna Aglaia îngenunchiaţi la
capul cerşetorului din camera de sub scara de lemn, pe al cărui trup neînsufleţit au descoperit
semnul neîndoielnic al identităţii fiului lor, Alexie. Durerea mare de a-l fi recunoscut atât de târziu a
făcut loc recunoştinţei faţă de Dumnezeu, că, i-a învrednicit să adăpostească în casa lor, în familia
lor, un fericit al cerului şi un sfânt al Bisericii lui Cristos, care nu era altul decât fiul lor.
Rugăciune: Sfântul Alexie ne repetă, într-un fel, tuturor, cuvântul Sfintei Scripturi: "…aşa cum fugi
de viperă, la fel să fugi de păcat, că de te vei apropia de el, te va muşca; dinţi de leu sunt dinţii
păcatului, care omoară sufletele oamenilor" (Eclesiastic 21, 2-3).
18 III. În această zi de 18 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul arhiepiscop Chiril al Ierusalimului

(315-386).
Încă din vremea Sfinţilor Apostoli, în Biserica creştină au apărut unele erezii, care însă nu au
produs rupturi profunde, aşa cum avea să se întâmple în secolele IV şi V cu ereziile numite
arianismul (având ca iniţiator pe preotul Arius din Alexandria) şi nestorianismul (creaţie a
Patriarhului din Constantinopol Nestorius).
Arius învăţa că: Isus Cristos este doar un om, cu fire şi persoană omenească, prin care
Dumnezeu a lucrat pentru salvarea neamului omenesc;
Nestorius, cu intenţia de a combate învăţătura lui Arius, susţine că Isus Cristos este unirea a două
firi şi a două persoane; firea şi persoana dumnezeiască unite cu o fire şi cu, o persoană
omenească; în concluzie, Fecioara Maria este mama unui om ales de Dumnezeu, dar nu poate fi
numită Maica lui Dumnezeu.
Învăţătura creştină autentică arată că Isus Cristos este o Persoană unică, Persoană
dumnezeiască, având în fiinţă două firi: firea dumnezeiască şi firea omenească; pentru acest
motiv, Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu, deoarece fiinţa născută de ea este
persoană dumnezeiască, deşi ea, Maria, nu i-a dăruit dumnezeirea ci numai omenirea.
Discuţiile referitoare la aceste probleme au dus la o încetinire a evanghelizării păgânilor, dar în
acelaşi timp au determinat apariţia unor figuri mari de păstori, teologi, predicatori, scriitori, care
prin cuvântul şi operele lor au reuşit să ajungă la o expunere clară a învăţăturii creştine şi chiar,
prin profunzimea şi limpezimea învăţăturii lor, să pătrundă în lumea intelectuală păgână. Una
dintre figurile luminoase ale acestei perioade de aprige lupte teologice este şi Episcopul de
Ierusalim, Sfântul Chiril, care a păstorit Biserica creştină din Oraşul Sfânt de la anul 350 până la
moarte, întâmplată în anul 386. Chiril s-a născut în anul 315, dintr-o familie creştină.
În tinereţe a simpatizat cu arianii, dar foarte curând s-a despărţit de ei şi s-a dat de partea
semiarianilor; aceştia, în intenţia de a ajunge la o apropiere a celor două curente, propuneau
expresia: Isus Cristos are o fire "asemănătoare" cu a Tatălui Ceresc, ceea ce în greceşte se
exprimă cu termenii homoi-ousios; credinţa autentică afirmă însă că firea, natura, lui Cristos nu
este "asemănătoare", ci este "de aceeaşi fiinţă" cu Tatăl; în greceşte se spunea homo-ousios;
Formal, era vorba de adăugarea unui singur i, dar în realitate era în discuţie adevărul dacă
Domnul nostru Isus Cristos este sau nu Dumnezeu adevărat. Chiril a părăsit şi tabăra semiariană
şi a îmbrăţişat cu toată sinceritatea adevărul afirmat la Conciliul Ecumenic din Niceea: "Cred în
Isus Cristos,... Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat... de o fiinţă cu Tatăl". Pentru acest
motiv a fost exilat de trei ori de către împăraţii Constantin şi Valens; 16 ani i-a petrecut în exil.
Conciliul Ecumenic I din Constantinopol (381) a recunoscut legitimitatea episcopatului său.
Şovăirile şi schimbările de atitudine ale lui Chiril au făcut ca sfinţenia lui să nu fie recunoscută în
Occident decât foarte târziu. Sărbătoarea lui a fost instituită abia în anul 1882, iar Papa Leon al
Pag. 11
XIII-lea l-a declarat învăţător al Bisericii. Acest titlu i-a fost acordat pentru cele 24 de Cateheze,
predici de învăţătură catehetică ce ne-au rămas de la el; probabil au fost ţinute la începutul
episcopatului său pentru cei care se pregăteau să primească Botezul şi celelalte sfinte taine; de
aceea, primele 19 cateheze cuprind o expunere largă a învăţăturii creştine, iar ultimele 5 sunt o
explicare a primelor trei sacramente: Botezul, Mirul şi Sfânta Euharistie. Catehezele Sfântului
Chiril, transcrise probabil după notele unui stenograf, ne dezvăluie atmosfera de seriozitate şi
fervoare cu care creştinii de atunci practicau credinţa lor; ele au fost ţinute în cele trei sanctuare
principale ale Ierusalimului, unde, după expresia Sfântului Chiril, învăţătura lui Cristos nu este
numai ascultată, ci se vede şi se pipăie cu mâna.
Rugăciune: Propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţător al evlaviei şi al curăţiei şi luminător al lu-
mii, Sf Chiril, înţeleptule, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat, alăută a Spiritului: roagă-te lui
Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
19 III. În această zi de 19 a lunii Martie, pomenim pe Sfinţii martiri Hrisant şi Daria (†283), precum
şi pe Sf. Iosif, patronul Bisericii Universale.
Istorisirea martiriului Sfântului Hrisant şi al soţiei sale Daria a dat scriitorilor bisericeşti prilejul de a
expune pe larg frământările sufleteşti şi încercările prin care aveau de trecut cetăţenii romani din
înalta societate în drumul spre Cristos. Pornind de la întrebările şi răspunsurile, în general scurte,
consemnate de actele oficiale şi de la relatarea sumară a faptelor privitoare la convertirea,
judecarea şi executarea martirilor, scriitorii de mai târziu au întocmit tablouri vii în care să poată fi
citite cu claritate gândurile şi sentimentele fericiţilor eroi ai credinţei şi minunata lucrare a puterii şi
bunătăţii divine. Istoria sfântului martir Hrisant începe cu venirea la putere a împăratului roman,
Valerian (253-260), când nobilul Polemius este chemat de la Alexandria la Roma şi i se oferă unul
dintre primele locuri în Senatul roman. El vine împreună cu fiul său, Hrisant, un tânăr deosebit de
înzestrat, care îi obosise pe profesorii din Alexandria cu întrebările lui despre problemele mari ale
sensului şi valorii vieţii umane. Ajuns în capitala imperiului, el continuă cu pasiune cercetările sale;
citeşte cu nesaţ operele marilor filosofi, discută cu retori şi scriitori, dar nu află răspunsul care să-i
aducă liniştea. Atunci, Dumnezeu răspunde dorinţei sale după adevăr, aranjând în aşa fel lucrurile
încât să ia la cunoştinţă Sfânta Evanghelie. După ce a citit-o cu deosebită atenţie, a simţit cum în
sufletul său a coborât o lumină dulce şi a spus: "Prea mult timp ai pierdut, Hrisant, răsfoind cărţile
întunericului; iată că acum ai văzut lumina adevărului. Ar fi oare înţelept să respingi aceste raze
strălucitoare şi să te reîntorci la minciună?. Tu ai descoperit o comoară de aur şi cele mai
preţioase pietre: ai grijă să nu-ţi fie răpită această comoară şi astfel să pierzi roadele muncii tale."
Odată, aflându-se într-o călătorie în afara Romei, a întâlnit pe pustnicul Carpofar, care îşi petrecea
zilele într-o peşteră, în rugăciune şi citirea cărţilor sfinte. După mai multe zile de discuţii, nobilul
Hrisant a cerut şi a primit sfântul Botez. La reîntoarcerea în oraş, cei din casă au observat o
schimbare totală în purtările lui, şi spre uimirea lor, l-au auzit vorbind despre Cristos şi despre
frumuseţea învăţăturilor Sale. Înspăimântaţi, l-au înştiinţat pe Polemius, atrăgându-i atenţia că
purtarea lui Hrisant i-ar putea aduce mari neplăceri şi chiar să-l compromită în faţa împăratului.
Plin de mânie, tatăl porunceşte să fie aruncat în închisoare şi să nu i se dea decât foarte puţină
mâncare, până ce nu îşi va reveni. Ca un adevărat iubitor al lui Cristos, tânărul nobil a simţit o
bucurie nespusă, gândindu-se că participă la suferinţele învăţătorului său divin, şi în loc să arate
părere de rău pentru starea în care se afla, el a devenit şi mai convins şi mai hotărât în credinţa
sa.
În faţa acestei situaţii, Polemius, sfătuit de unii prieteni, a recurs la un alt mijloc. A poruncit să se
pregătească un ospăţ splendid, cu cele mai frumoase sclave care să servească la masă, iar
Hrisant să fie îmbrăcat în veşmintele sale cele mai preţioase.
Adus în mijlocul oaspeţilor, tânărul a înţeles primejdia în care se afla, şi, spun Actele martiriului
său, "a recurs la arma mântuirii, rugăciunea: ,,Doamne, vino în ajutorul meu. Ştiu că este cu
neputinţă să rămân curat dacă Tu nu-mi dai acest har. Apără-mă de ispitele care mă asaltează’’ .
Abia a terminat rugăciunea şi toate fetele care se aflau în sală au căzut într-un somn adânc, din
care nu au putut fi trezite decât după ce au fost transferate într-o altă cameră. Atunci tatăl său
Polemius a cerut ajutorul unei preotese a zeiţei Minerva, o tânără deosebit de frumoasă şi
inteligentă, cu o mare putere de convingere. Daria, acesta era numele preotesei, a îmbrăcat
podoabele ei fermecătoare şi s-a prezentat în faţa lui Hrisant. ,,Ceea ce mă aduce alături de tine
Pag. 12
nu este o pasiune josnică, ci rugămintea cu lacrimi a tatălui tău, care doreşte să te reîntorci la
cultul mărit al zeilor noştri", a început Daria. Hrisant a răspuns: ,,Dacă eşti în măsură să mă
convingi cu dovezi temeinice, voi răspunde cu plăcere dorinţelor tatălui meu şi rugăminţilor tale".
Actele martiriului Sfântului Hrisant consemnează în continuare o discuţie îndelungată, de fapt o
critică la adresa cultului zeilor. Hrisant îi spune: "Voi mă constrângeţi să venerez ca zei nişte
blocuri de piatră îmbinate între ele cu cuie şi plumb. Crezi că pot să ador eu pe un Jupiter
desfrânat, pe un Mercur hoţ, un Hercule asasin, o Venera neruşinată?. Ce fel de dumnezeire poţi
recunoaşte tu, Daria, în aceşti criminali?. Noi nu trebuie să venerăm şi să iubim decât fiinţele vii
care strălucesc printr-o sfinţenie desăvârşită şi o glorie fără pată. Or, ce sfinţenie afli în Saturn,
care îşi devorează copiii îndată după naştere; şi ce este lăudabil în tatăl său Jupiter, asasin şi
uzurpator, care a comis atâtea crime câte zile a trăit?. Şi ce putem spune de sfinţenia Junonei, a
zeiţei Palas sau a zeiţei Venus?... sunt de plâns cei care cinstesc şi venerează asemenea zei".
Daria îi răspunde: "Ştiu foarte bine că toate acestea nu sunt decât ficţiuni ale poeţilor şi nu merită
nici o atenţie; dar de ce nu ţii seamă de ceea ce ne învaţă filosofii?. Ei ne arată că toate divinităţile
reprezintă alegoric forţele vii ale universului. Saturn este timpul, Jupiter soarele, Junona aerul,
Venera focul, Neptun marea, Ceres pământul; şi aşa sunt toate zeităţile". La această explicaţie
Crisant întreabă: "Atunci de ce să fabricăm imagini ale lor şi apoi să le venerăm?. Dacă pământul
este o zeiţă, nu ar trebui să împartă daruri adoratorilor săi?. Însă pământul nu oferă nimic celor
care îl adoră, ci numai celor care îl muncesc... Şi la fel se întâmplă cu toate elementele naturii. Ele
sunt create pentru a fi de folos oamenilor, ca un dar al bunătăţii lui Dumnezeu. Este deci o
nebunie să adorăm nişte obiecte care ne sunt inferioare. Acela singur merită închinarea şi
recunoştinţa noastră care ne-a dăruit aceste lucruri..." Cuvintele lui Hrisant au convins-o pe Daria
să renunţe la cultul zeilor şi să ceară Sfântul Botez. Pentru a da satisfacţie lui Polemius, s-au
căsătorit în mod oficial, dar s-au hotărât să îşi consacre lui Dumnezeu fecioria lor.
Viaţa fericită a celor doi soţi a provocat o mare mişcare de convertire la credinţa creştină şi de
practicare a castităţii perfecte în căsătorie. Tribunul Claudiu, considerând că Daria şi Hrisant sunt
vinovaţi de cele ce se petreceau, i-a supus la diferite chinuri, dar toate instrumentele de tortură s-
au sfărâmat şi în cele din urmă înşişi călăii cereau să devină creştini.
Daria a fost dusă într-o casă de prostituţie, cu intenţia de a fi dezonorată. Dumnezeu a intervenit
printr-un leu care a scăpat din circ şi a alergat la locul infam, unde a apărat-o pe Daria de toate
primejdiile.
Deoarece încercările de a-i face să se întoarcă la cultul zeilor au rămas zadarnice, prefectul
oraşului, sau poate chiar împăratul Valerian în persoană, a dat poruncă să fie îngropaţi de vii într-o
nisipărie, în afara oraşului, după poarta Salaria. Această pedeapsă a fost hotărâtă şi pentru a
aplica legea care cerea ca vestalele care au renunţat la virginitate să fie îngropate de vii. Strâns
uniţi sufleteşte în viaţa lor pământească, Crisant şi Daria nu au fost despărţiţi nici la moarte, nici în
mormânt.
Creştinii au săpat în acel loc o galerie subterană în care au aşezat cu cinste trupurile martirilor.
Când au venit peste un an de zile să serbeze ziua martirului, fiind denunţaţi prefectului, acesta a
dat ordin să se închidă gura galeriei şi să fie păziţi de ostaşi. După ce Biserica şi-a recăpătat
libertatea, şi Papa Demesus a început restaurarea catacombelor, galeria a fost deschisă din nou şi
în faţa ochilor înmărmuriţi ai celor de faţă, a apărut o privelişte tulburătoare: o mulţime de schelete
întinse pe pământ, între care se puteau distinge trupuri de copii, bărbaţi, femei şi preoţi, purtând
încă în mâini vase de argint cu care celebraseră Tainele Sfinte. Papa Demesus a dat ordin să nu
se schimbe nimic, a zidit galeria, lăsând doar o mică deschizătură, prin care se vedeau sfintele
relicve. Din nefericire, galeria a fost devastată de către goţi atunci când au invadat Roma, şi nu a
mai rămas decât cripta cu osemintele sfinţilor Hrisant şi Daria. În secolul al IX-lea, relicvele celor
doi soţi au fost transferate la abaţia Sfântului Avold, din Metz, în nordul Franţei.
Rugăciune: Martirii Tăi, Hrisant şi Daria, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine,
Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Iosif, soţul Preacuratei Fecioare Maria.

Viaţa Sfântului Iosif ne este cunoscută numai din câteva însemnări scurte din Evanghelia lui Matei
şi cea a lui Luca.
Pag. 13
Iosif cobora din neamul regelui David: "Iosif, fiul lui David", cum l-a numit şi îngerul care îl
încuraja să accepte situaţia neobişnuită a logodnicei sale Maria. Faptul cel mai însemnat din viaţa
acestui om "drept" este căsătoria lui cu Maria, căsătorie care a avut loc în tinereţe, sau chiar la
maturitate. Tradiţia populară ni-l arată pe Iosif în concurenţă cu alţi tineri care cereau mâna
Mariei. Alegerea a căzut asupra lui, deoarece bastonul pe care îl purta a înflorit în chip miraculos,
în timp ce bastoanele celorlalţi au rămas uscate. Această legendă are şi o semnificaţie mistică:
din tulpina uscată a Vechiului Testament, sub razele soarelui răscumpărării, înfloreşte viaţa nouă a
harului.
Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o căsătorie adevărată, în care amândoi şi-au propus să
trăiască, şi, au trăit, în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale
maternităţii Mariei; cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale,
se gândea "să o părăsească în ascuns"... "fiind un om drept". Calificativul de "drept", atribuit lui
Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi, lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată
frumuseţea şi măreţia sufletului său. Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin
intervenţia unui înger trimis de sus. Acesta i-a spus lui Iosif că ceea ce s-a întâmplat cu ea este
prin puterea Sf. Spirit şi de aceea "a luat la el pe logodnica sa" şi împreună cu ea s-a dus la
Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi
cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la
Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc, fiind înconjurat cu dragoste de
păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar, şi de bănuielile şi ura lui
Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt. După circa 5 sau 6 ani s-au întors în căsuţa Mariei
din Nazaret, unde au dus o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de
12 ani, a mers împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta
întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu.
După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei
Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea "în
înţelepciune, în vârstă şi în har". Probabil viaţa pământească a lui Iosif s-a sfârşit înainte ca Isus
să-şi fi început activitatea publică, după ce cu umilinţă şi demnitate a împlinit extraordinara
misiune de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc.
Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a
amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, Papa Grigore al XV-lea a declarat
ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; Papa Pius al IX-lea, în secolul al XIX-lea, l-a declarat pe
Sfântul Iosif ca patron al Bisericii universale.
Numele Iosif este prezent încă din Vechiul Testament, şi a fost purtat de fiul lui Iacob şi al Rahelei,
care a fost vândut de fraţii săi unor negustori de sclavi, dar a ajuns, în cele din urmă, primul
ministru al Faraonului Egiptului. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah
care înseamnă: "Dumnezeu să mai dea, să mai adauge". Acest nume se dădea copiilor după a
căror naştere părinţii mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut
pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: "Domnul să-mi mai adauge
un fiu". Ştim că a urmat al 12-lea copil, Veniamin.
Desigur, părinţii de astăzi nu se mai gândesc la semnificaţia originală a acestui nume, ci îl atribuie
copiilor născuţi în luna martie, lună închinată cinstirii Sfântului Iosif, sau copiilor pe care doresc să
îi pună sub ocrotirea celui care a fost rânduit de Dumnezeu purtător de grijă a lui Isus Cristos.
Este de fapt un nume drag fiecărui creştin, deoarece nu poate fi despărţit de numele Domnului
nostru Isus Cristos şi al Fecioarei Maria, şi ne aminteşte că adevărata comoară a vieţii, pe care
trebuie să o dorim şi să o păstrăm cu grijă, este copilul din ieslea Betleemului şi din Taina Altarului.
Rugăciune: Dumnezeule Atotputernic, care ai binevoit să încredinţezi ocrotirii fidele a sfântului
Iosif începutul misterelor mântuirii, dă bisericii Tale harul ca prin mijlocirea lui, aceasta biserică să
obţină mântuirea tuturor fiilor ei. Amin!.
20 III. În această zi de 20 a lunii Martie, pomenim pe Cuvioşii martiri ucişi în Mănăstirea Sf.
Sava (†796).
În sec. al VIII-lea sarazinii invadau frecvent regiunile înconjurătoare ale Ierusalimului. Mănăstirea
Sf. Hariton a fost astfel devastată şi transformată în ruine. Ei încercaseră de două ori să distrugă
şi mănăstirea Sf. Sava cel Sfinţit dar pronia divină a apărat locaşul sfânt. Fraţii, care erau în acest
Pag. 14
locaş nu au plecat de acolo din dorinţa de a nu părăsi locul unde şi-au aflat fericirea atâţia ani.
În ziua de 13 martie sarazinii au intrat în această mănăstire cerând lucrurile de valoare. Când
călugării le-au spus că nu vor găsi nimic valoros în mănăstire în afară de provizii de hrană şi nişte
haine vechi, aceştia au început să tragă în ei cu arcul. 13 dintre ei au fost ucişi şi mulţi alţii au fost
răniţi, iar chiliile arse. Ei vroiau să dea foc şi bisericii dar văzând în depărtare un grup mare de
oameni au crezut că este armata trimisă din Ierusalim, şi, au fugit luând cu ei puţinul pe care l-au
găsit aici. Mai târziu, în Joia Mare, 20 martie, sarazinii s-au întors în număr mult mai mare şi au
început să-i bată pe călugări, ca să spună unde au ascuns odoarele bisericii. Mănăstirea era
înconjurată şi nimeni nu putea să scape. Pe un tânăr călugăr Ioan, care îngrijea oamenii fără
adăpost, l-au bătut rău după care i-au tăiat tendoanele de la mâini şi picioare şi l-au târât de
picioare pe pietre, sfâşiindu-i pielea spatelui. Pe un altul, Serghie, paznicul odoarelor bisericii, l-au
decapitat. Cu toate acestea mulţi călugări au reuşit să se ascundă, într-o peşteră din afara
mănăstirii. Unul dintre ei, Patriciu, a ieşit, şi a fost prins şi dus la mănăstire unde ceilalţi prizonieri
îşi aşteptau soarta. Sarazinii au cerut răscumpărare pentru eliberarea călugărilor 4000 de monede
de aur şi odoarele sfinte, bani pe care fraţii nu aveau de unde să îi scoată. De aceea i-au dus pe
toţi în peştera Sf. Sava din interiorul mănăstirii, au aprins focul pe un morman de putreziciuni la
intrarea în peşteră sperând să-i sufoce cu fumul otrăvitor. 18 oameni au murit în peşteră, printre
care şi sfinţii Ioan şi Patriciu. Sarazinii după ce au continuat să-i tortureze pe cei rămaşi în viaţă, în
cele din urmă, au părăsit mănăstirea.
Mai târziu, în seara de Vinerea Mare, călugării ascunşi în munţi s-au întors la mănăstire, au luat
trupurile fraţilor ucişi şi le-au îngropat în biserică.
Barbarii care au prădat mănăstirea nu au scăpat de pedeapsa lui Dumnezeu. Aceştia au fost loviţi
de o molimă şi au pierit toţi mâncaţi de fiarele sălbatice.
Rugăciune: Ca nişte străini şi călători aţi fost pe pământ, colibe în pustie făcându-vă aţi sihăstrit,
cuvioşilor martiri ucişi în Mănăstirea Sf. Sava; goliciunea trupului cu îmbrăcăminte de fapte
bune aţi înfrumuseţat-o, patimilor lui Cristos închinându-vă. Drept aceea voi, care aţi răbdat săbiile
călăilor, rugaţi-vă lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
21 III. În această zi de 21 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul episcop Iacob Mărturisitorul

(sec.IX).
Acest sfânt părinte, şi-a petrecut viaţa din fragedă tinereţe, în izolare, post şi rugăciune, ajungând
să-şi ducă viaţa în totală curăţie. Pentru viaţa lui virtuoasă a fost ales episcop şi a suferit multe
prigoniri din cauza faptului că se opunea celor care nu cinsteau sfintele icoane. În timpul acestor
prigoane pătimind cu răbdare şi luptându-se cu foamea şi cu setea, a trecut la cele veşnice.
Rugăciune: Propovăduitor al dreptei credinţe şi învăţător al evlaviei şi al curăţiei şi luminător al lu-
mii, frumuseţea Arhiereilor de Dumnezeu insuflată, Iacob înţeleptule, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai
luminat, alăută a Spiritului: Roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin!.
22 III. În această zi de 22 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul preot martir Vasile (†363).
Acesta a trăit pe vremea împăratului Iulian Apostatul şi a lui Saturnin, conducătorul Ancirei. El a
fost preot al Bisericii din Ancira. Aflându-se că este creştin, a fost dus înaintea conducătorului
local, şi, supus unor întrebări prin care şi-a arătat credinţa. De aceea, a fost ridicat pe un lemn şi i
s-au zgâriat coastele, după care a fost aruncat în temniţă. După câtva vreme fiind scos de acolo,
din nou a fost chinuit intens, timp îndelungat, după care a fost legat cu lanţuri şi închis, din nou.
După câteva zile de la aceasta, trecând împăratul Iulian Apostatul prin cetatea Ancirei, sfântul a
fost adus înaintea lui. Şi fiind supus iarăşi la întrebări, a fost chinuit îngrozitor, jupuindu-i-se pielea
de pe trup în fâşii. El nu numai că s-a ţinut, în continuare, tare în credinţa sa, ci, smulgând o fâşie
de piele, a aruncat-o drept în obrazul împăratului păgân, care a poruncit să se înroşească nişte
suliţe în foc şi să i se străpungă cu ele pântecele şi spatele şi toate încheieturile. În felul acesta,
preotul martir Vasile, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Rugăciune: Cuvântul adevărului drept învăţându-l şi cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite
Martire Vasile, roagă-te lui Cristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.
23 III. În această zi de 23 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul martir Nicon şi cei 199 învăţăcei ai
Pag. 15
săi(†273).
Nicon se trăgea din ţinutul Neapolelui. Era frumos la înfăţişare, şi mare luptător. Tatăl lui se
închina la idoli, iar mama lui era creştină. După o luptă, într-un război, în care aducându-şi aminte
de îndemnurile mamei lui, s-a însemnat cu semnul cinstitei cruci şi suspinând adânc a zis:
"Doamne, Isuse Cristoase, ajută-mi!", a revenit acasă, şi-a încredinţat mamei sale gândurile sale,
şi a pornit cu corabia spre Constantinopol.
Ajungând într-o insulă, care se numeşte Hios, s-a coborât din corabie şi s-a urcat pe unul din
munţii de acolo. Şi rămânând pe munte timp de şapte zile, a petrecut acolo în post, privegheri şi
rugăciune, după care un înger dumnezeiesc i-a spus să coboare pe ţărmul mării, împreună cu
toiagul pe care i-l încredinţase. Ajungând la ţărm şi găsind aici o corabie, s-a urcat în ea şi plutind
timp de 2 zile a ajuns la muntele Ganos. Aici, coborând iarăşi din corabie, i-a ieşit înainte, din
întâmplare, un episcop, îmbrăcat simplu, ca un monah, şi luându-l de mână, l-a dus în peştera în
care locuia. După ce mai întâi l-a învăţat cele de cuviinţă, l-a botezat în numele Sfintei Treimi,
împărtăşindu-l şi cu Sfintele Taine; iar după trei ani l-a hirotonit ca preot şi apoi ca episcop.
Luându-şi, asupra lui, purtarea de grijă a celor 190 de monahi care au venit la el, i-a luat mai târziu
pe toţi şi a venit în Mitilene, iar de acolo a pornit cu ei spre Italia. După ce a asistat la moartea
mamei lui, s-a dus în Sicilia şi s-a stabilit în muntele Tavromeniei, unde au venit încă 9 monahi,
ajungând astfel la numărul de 199.
Conducătorul păgân local, auzind de ei, a dat poruncă să fie aduşi îndată toţi înaintea lui. Apoi,
supunându-i la chinuri, au fost întinşi la pământ şi înţepaţi cu suliţe în tot felul, după care li s-au
tăiat capetele cu sabia. Iar sfântul Nicon, a fost ars cu făclii, i s-au legat greutăţi de picioare, a fost
târât pe pământ şi împins în prăpastie, a fost lovit cu pietre, i s-a tăiat limba şi, în cele din urmă, i
s-a tăiat şi lui capul cu sabia.
cuvioşilor: Nicon şi cei 199 învăţăcei ai săi; Goliciunea trupului cu îmbrăcăminte de fapte bune aţi
înfrumuseţat-o, patimilor lui Cristos închinându-vă. Drept aceea voi, care aţi răbdat săbiile călăilor,
rugaţi-vă lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
24 III. În această zi de 24 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Zaharia (†273). Astăzi este şi
Înainteserbarea Bunei-Vestiri.
Cuviosul Zaharia a trăit în Costantinopol, în mănăstirea Charsia, aflată în apropierea porţii cu
acelaşi nume.
În Patericul egiptean sunt scrise aspecte despre înţelepciunea acestui cuvios, despre faptul că
Spiritul lui D-zeu şedea deasupra lui, iar un călugăr Isidor, căutând la cer a zis: veseleşte-te, fiul
meu Zaharia, că ţi s-au deschis ţie porţile împărăţiei cerurilor.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Zaharia,
Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
Astăzi este şi Înainteserbarea Bunei-Vestiri, când începe pregătirea pentru această mare
sărbătoare.
25 III. În această zi de 25 a lunii Martie, este sărbătoare:

(†) Bunavestire.
Această sărbătoare este din primele veacuri ale creştinismului. Cum ar fi fost posibil ca primii
creştini să nu reţină cu deosebită veneraţie şi emoţie cuvintele adresate Mariei de către îngerul
Gabriel şi de către verişoara ei Elisabeta?. Conţinutul, înţelesul Bunei Vestiri se referă în primul
rând la Mesia, Mântuitorul mult aşteptat, şi în al doilea rând la legătura intimă, vitală între Mamă şi
Fiu, după cum reiese din cuvintele îngerului Gabriel: "Bucură-te, tu care eşti plină de har; Domnul
este cu tine; binecuvântată eşti tu între femei... Spiritul Sfânt se va coborî asupra ta şi puterea
Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta, copilul sfânt care se va naşte din tine se va numi Fiul
lui Dumnezeu". În acest fel, cu tot dreptul, Maria va fi numită "Maica lui Dumnezeu".
Îngerul foloseşte limbajul profeţilor din Vechiul Testament, când ei vesteau timpurile mesianice;
începe prin a o invita la bucurie pe Fecioara aleasă, asigurând-o de ajutorul lui Dumnezeu, în
împlinirea misiunii la care a fost chemată. Dumnezeu priveşte cu nemărginită iubire spre Maria;
Domnul este cu ea; ea a aflat har în faţa celui Preaînalt, şi va fi fecioară şi Mamă a lui Dumnezeu.
Pag. 16
Datorită harului de a fi fost zămislită fără de păcatul strămoşesc, precum şi faptului că şi-a
consacrat lui Dumnezeu fecioria ei, Maria a dovedit, în lumina credinţei, o înţelegere şi o supunere
excepţional de aleasă şi de delicată.
Rugăciune: Astăzi este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei din veac: Fiul lui Dumnezeu
fiu al Fecioarei se face, iar Arhanghelul binevesteşte harul. Pentru aceasta, împreună cu el să
strigăm Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te, cea plină de har, Domnul este cu tine.
Ţie, Doamnă apărătoare, mântuindu-ne din nevoi, pentru biruinţe mulţumiri ţi-aducem, Născătoare
de Dumnezeu, noi servii tăi. Ci tu, ceea ce ai stăpânire nebiruită, scapă-ne din toate nevoile, ca
să-ţi strigăm: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară.
Binevesteşte pământule, bucurie mare: lăudaţi ceruri mărirea lui Dumnezeu.
Ca de un chivot însufleţit al lui Dumnezeu, nicidecum să nu se atingă mâna necredincioşilor; iar
buzele credincioşilor, fără încetare cântând cu bucurie versul Îngerului, să strige Născătoarei de
Dumnezeu: cu adevărat mai presus de toate eşti, Fecioară curată. Amin!.
26 III. În această zi de 26 a lunii Martie, pomenim pe Sf. Arhanghel Gavril.

Astăzi este şi Întroptirea Bunei-Vestiri(Vezi luna ianuarie, pag. 21).
Sfântul Gabriel, este "cel care stă în faţa lui Dumnezeu", este mesagerul prin excelenţă a
descoperirilor divine.
Lui i-a fost încredinţată vestirea naşterii lui Ioan, Înainte-Mergătorului lui Mesia, fiul lui Zaharia şi al
Elisabetei.
Tot lui i-a revenit misiunea cea mai înaltă atribuită vreodată unei făpturi: vestirea întrupării Fiului lui
Dumnezeu.
El se bucură de o cinstire deosebită chiar şi din partea mahomedanilor. Numele personal Gabriel,
cu forma feminină Gabriela şi cu diminutivul Gabi, provin din limba ebraică, având la bază numele
prescurtat al lui Dumnezeu (Elohim): "El", şi, perfectul verbului gabar = a fost puternic; Împreună
înseamnă: "Dumnezeu a fost puternic".
Arhanghelul Gabriel afirmă prin numele pe care îl poartă că împlinirea mesajului adus de el este
opera exclusivă a puterii lui Dumnezeu, şi că această veste este atât de sigură, încât se poate
spune că a şi fost deja realizată.
Rugăciune: Căpetenie a oştirilor cereşti, noi nevrednicii te rugăm, cu rugăciunile tale să ne acoperi
sub acoperământul aripilor măririi tale celei netrupeşti, păzindu-ne pe noi, care te cinstim şi cu stă-
ruinţă strigăm: scăpă-ne din primejdii, ca mai marele peste cetele Puterilor de sus. Căpetenie a lui
Dumnezeu, slujitor al dumnezeieştii măriri, povăţuitor ai oamenilor şi mai mare ai Celor fără-de-
trup, cereţi ceea ce ne este de folos şi mare milă pentru fiecare dintre noi. Amin!.
27 III. În această zi de 27 a lunii Martie, pomenim pe Cuvioasa martiră Matrona din Tesalonic
(sec.IV).
Aceasta era din Tesalonic, şi a fost slujitoare la o femeie de neam evreu, care se numea Pautilla.
Însoţind întotdeauna pe stăpâna ei până la sinagogă, sfânta Matrona nu intra în sinagogă, ci se
întorcea întotdeauna şi intra în biserica creştinilor. Când stăpâna ei a prins de veste despre
aceasta, a pus să fie bătută crunt, după care a fost aruncată timp de patru zile într-o închisoare,
unde sfânta a rămas fără nici o legătură cu cei din afară. După aceasta a fost scoasă afară şi
biciuită, tot trupul umplându-i-se de răni de pe urma bătăii. Fiind din nou aruncată în închisoare şi
ţinută aici timp îndelungat şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Se spune că Pautilla, în timp ce arunca trupul neînsufleţit al sfintei de pe zidurile înalte ale
închisorii, şi-a primit răsplata meritată, căci a căzut şi ea de pe zid jos, murind imediat.
Iar cinstitele moaşte ale sfintei Matroana, fiind adunate de credincioşi, au fost îngropate cu multă
cinste.
Rugăciune: Mieluşeaua Ta, Isuse, Matrona, cu glas mare strigă: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc,
pe Tine luptând Te caut şi împreună mă răstignesc şi împreună mă înmormântez cu botezul Tău;
şi pătimesc pentru Tine, ca să împărăţesc împreună cu Tine; şi mor pentru Tine, ca să trăiesc întru
Tine; ci ca o jertfă neprihănită primeşte-o pe ceea ce cu iubire, Ţi se jertfeşte. Pentru rugăciunile
ei, ca un milostiv, mântuieşte sufletele noastre. Amin!.
28 III. În această zi de 28 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Ştefan Taumaturgul (†813),
Pag. 17
precum şi pe cuviosul Ilarion cel Nou.

Ştefan Taumaturgul (†813), egumenul Mănăstirii Triglia a pătimit în timpul împăratului eretic Leo
Armeanul (813-820).
Sfântul şi-a dedicat viaţa lui Dumnezeu încă de când era copil şi a fost tuns călugăr la o vârstă
fragedă, devenind, mai târziu, conducătorul mănăstirii Triglia de lângă Constantinopol.
Când prigoana împotriva sfintelor icoanelor a reînceput, sfântul egumen a fost chemat la
interogatoriu, încercând să-l forţeze să semneze un act prin care ar renunţa la cinstirea sfintelor
icoane. Sf. Ştefan rezistând acestor presiuni, a fost supus unor torturi inimaginabile după care l-au
pus în închisoare în anul 815. Slăbit şi bolnav, Sfântul Ştefan Mărturisitorul a murit, după scurt,
timp acolo.
Tot în această zi, îl pomenim pe Sfântul Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Palechitului. Acesta
şi-a pus viaţa în slujba Domnului de la o vârstă fragedă şi a trăit mulţi ani ca pustnic. Pentru viaţa
sa sfântă, fără cusur, a fost hirotonit preot şi mai apoi egumen al Mănăstirii Palechitului, de
lângă Dardanele. Sf. Ilarion a primit de la Dumnezeu darul înaintevederii şi a facerii de minuni.
Prin rugăciune a adus ploaia în timpul unei secete, şi, asemeni profetului Elisei a despărţit apele
unui râu, a izgonit cele rele de pe holde, le-a umplut mrejele pescarilor cu peşte atunci când nu
puteau pescui nimic, şi, a făcut multe alte minuni. Mai mult de atât, el vindeca bolnavii şi izgonea
demonii.
În Joia cea Mare şi Sfântă a anului 754, comandantul de armată Lakhanodrakon a atacat, pe
neaşteptate, mănăstirea Palechitului în căutarea închinătorilor la icoane, intrând cu forţa în
biserică, şi, în timpul slujbei care se ţinea, a aruncat Sfintele Daruri pe jos. Atunci au fost arestaţi
42 de călugări, puşi în lanţuri, trimişi la Edessa şi ucişi. Cei rămaşi au fost oribil mutilaţi, bătuţi,
arşi, mânjiţi pe faţă cu smoală şi, unora li s-a tăiat nasul. Sf. Ilarion a fost omorât şi el, pentru că a
cinstit sfintele icoane. Sf. Ilarion a lăsat moştenire lucrări spirituale cu îndrumări morale pentru o
viaţă spirituală.
cuvioşilor Ştefan Taumaturgul şi Ilarion; goliciunea trupului cu îmbrăcăminte de fapte bune aţi
înfrumuseţat-o, patimilor lui Cristos închinându-vă. Drept aceea voi, care aţi răbdat săbiile călăilor,
rugaţi-vă lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre. Amin!.
29 III. În această zi de 29 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul episcop Marcu al Aretusei, precum şi
pe diaconul Chiril şi cei împreună cu ei (†362).
Sfântul Marcu, episcopul Aretuselor, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare. Plin fiind
de dumnezeiască râvnă a contribuit la dărâmarea mai multor temple ale idolilor şi la ridicarea a
nenumărate biserici. Când, după Constantin cel Mare, în fruntea împărăţiei a venit Iulian
Apostatul, iar credinţa în idoli a fost ridicată din nou la mare cinste, a avut de suferit nu numai
sfântul Marcu, ci şi mulţi alţii, care luaseră parte la dărâmarea templelor idoleşti. La început sfântul
Marcu s-a ascuns de cei ce îl căutau; dar înţelegând că unii dintre credincioşi erau traşi la
răspundere pentru el, a venit şi s-a predat lor. Aceştia, luându-l, l-au dezbrăcat şi după ce i-au
acoperit trupul de răni, l-au aruncat în nişte locuri pline de murdărie. După aceasta l-au scos de
acolo şi l-au dat pe mâna unor slugi, ca să-l înţepe cu andrelele. Apoi i-au acoperit tot trupul cu
saramură şi în cele din urmă ungându-l cu miere, l-au ridicat în aer cu nişte frânghii, în toiul verii,
ca să fie ars de razele soarelui verii care cădeau asupra trupului său gol, şi, să fie hrană viespilor
şi albinelor. În tot timpul cât a pătimit acestea însă, acest minunat bărbat a răbdat cu tărie toate
acestea. Văzându-l toţi că suferă cu bărbăţie şi cu putere, cei din jur au trecut, de partea sf.
Marcu.
Tot pentru îndrăznirea de a sfărma templele idoleşti, un lucru asemănător s-a întâmplat şi în
Fenicia. Aici, un diacon, anume Chiril, din dragostea de adevăr, îndrăznind să doboare la pământ
nişte statui de ale idolilor, a fost prins şi i s-a despicat pântecele, scoţându-i-se măruntaiele şi fiind
lăsat aşa, ca să fie văzut de toţi. Se spune că toţi cei care au contribuit la aceste atrocităţi, şi-au
primit răsplata bine meritată, căci le-au căzut dinţii, limba li s-a topit în gură şi au pierdut puterea
vederii.
Ceva asemănător s-a întâmplat în Ascalon şi Gaza cu femeile fecioare şi cu bărbaţii cei sfinţiţi,
cărora şi lor li-i s-au spintecat pântecele. Acestea au fost faptele păgâneşti ale împărăţiei lui Iulian
Pag. 18
şi ale celor de sub poruncile lui. Dar cei ce au pătimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit
fericirea cea nesfârşită; pe când lucrãtorilor nedreptăţii li s-a pregătit pedeapsa focului şi chinul cel
veşnic.
Rugăciune: Martirii Tăi, Marcu şi Chiril, în lupta lor cununa nestricăciunii au câştigat de la Tine,
30 III. În această zi de 30 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Ioan Scărarul (†649).

Ioan este numele de botez, iar Climac(sau Scărarul) un supranume ce i s-a dat pentru un tratat
foarte renumit despre viaţa ascetică, tratat numit: "Scara Paradisului"; şi deoarece în greceşte
scară se spune climax, Ioan a fost supranumit Climac, sau Scărarul. Cel care i-a scris viaţa este
un călugăr, Daniel, din mănăstirea de la Raithu, localitate la sud-est de Sinai. Acesta ne spune că
Ioan s-a născut în Palestina, dar la vârsta de 16 ani a părăsit locurile natale şi s-a retras într-o
mănăstire de pe Muntele Sinai, unde după patru ani de pregătire a primit tonsura monahală. Au
urmat 19 ani de aspră viaţă mănăstirească trăită sub conducerea unui bătrân cu viaţă sfântă,
numit Martiriu. Murindu-i învăţătorul, Ioan s-a retras într-o chilie singuratică pe muntele Sinai, la
câteva leghe de mănăstire, unde se cobora sâmbăta şi duminica pentru a lua parte împreună cu
ceilalţi fraţi la sfintele slujbe. Îşi întreţinea viaţa din munca cu mâinile proprii.
Chilia lui era fără nici o podoabă şi în ea ţinea o cruce de lemn, o masă şi o bancă ce-i servea
drept scaun şi pat. Singura lui bogăţie erau cărţile Sfintelor Scripturi şi operele părinţilor învăţători
ai Bisericii; între ele se afla şi "Regula Pastoralis" - "Îndrumări pentru Păstorire" a Sfântului Papă
Grigore cel Mare, operă tradusă în greceşte pe la anul 600 de către un patriarh de Alexandria.
Între "Scara Paradisului" şi "Regula Pastoralis" există o asemănare evidentă, dar multă vreme nu
s-a putut explica această legătură, deoarece istoricii erau de acord în a afirma că Sfântul Ioan
Climac ar fi trăit în secolul al V-lea; descoperirea unor documente mai noi a permis să se
stabilească cu precizie data morţii acestui sfânt, întâmplată în anul 649. Astfel se explică
înrâurirea Sfântului Grigore cel Mare asupra învăţăturii ascetice a pustnicului din Sinai, îndeosebi
în ultimul capitol al cărţii, intitulat "Liber ad Pastorem" - "Carte către Păstor", în care sunt rezumate
datoriile stareţilor şi ale tuturor celor care conduc o comunitate religioasă.
Ioan Climac a scris "Scara Paradisului", această expunere clară a învăţăturii despre viaţa
spirituală, în anii care au urmat după timpul petrecut în reculegere, după ce a fost luat din
singurătatea lui dragă şi aşezat la conducerea mănăstirii de pe Muntele Sinai. Bătrânul anahoret -
avea 60 de ani - a primit din ascultare invitaţia de a aşterne în scris rezultatul meditaţiilor sale
îndelungate asupra trăirii virtuţilor creştineşti. S-a născut astfel una dintre cele mai citite cărţi
despre viaţa sufletească, carte ce a avut o nespus de mare răspândire chiar de la prima apariţie.
Scara este făcută din 30 de trepte, adică 30 de capitole, corespunzând la 30 de ani din viaţa lui
Isus: Sfântul Ioan împarte în 3 etape drumul sau înaintarea sufletului spre desăvârşire:
-se începe prin renunţarea la plăcerile lumii,
-se continuă cu lupta împotriva viciilor şi străduinţa de însuşire a virtuţilor, pentru a se ajunge la,
-culmea desăvârşirii sufleteşti, care constă în unirea cu Dumnezeu prin iubire.
"Dumnezeu este bun şi are milă de noi…ne acordă darul Său" - este adevărul pe care ni-l
aminteşte numele Ioan; Pentru a ne bucura cu adevărat de darul lui Dumnezeu, este nevoie să
facem efortul de a ne urca până la El, şi în acest scop avem trebuinţă de "scară" - climax. Sfântul
Ioan Climac ne vine în ajutor, iar noi trebuie să evităm greşeala de a crede că putem ajunge la
treapta a treia, fără a fi păşit efectiv treapta I-a şi a II-a.
Este de fapt desfăşurarea practică a legământului de la Botez: întâi mă lepăd de Satana, de
faptele şi de trufia lui - şi numai apoi cred în Dumnezeu Tatăl, în Isus Mântuitorul, în Sfântul Spirit,
şi aşa ajung la viaţa veşnică.
Rugăciune: Cu lacrimile tale nerodirea pustiului ai lucrat-o şi cu suspinele din adâncul inimii
ostenelile le-ai făcut însutit roditoare. Şi te-ai făcut luminător, lumii strălucind cu minuni, Ioan
Scărarul, Părinte Cuvioase, roagă-te lui Cristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Amin!.
31 III. În această zi de 31 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul episcop martir Ipatie al Gangrei (sec.
IV).
Pag. 19
Despre acest sfânt părinte Ipatie, se spune că a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galaţia, şi, a ajuns
arhiereu în Gangre. A luat parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor 318 părinţi de Dumnezeu
purtători, fiind cu totul plin de Sfântul Spirit.
El a fost cunoscut prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite
minuni. Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii, în faţa
tuturor, a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la
Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în
inimi ură cumplită împotriva lui, ieşindu-i în faţă în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde
obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit
asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-un loc închis, unul cu lemnul, altul cu
piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie.
Căzând în acea prăpastie, s-a rănit grav. În momentul când şi-a revenit, şi-a ridicat ochii către cer,
şi a zis, ca cel dintâi mucenic Ştefan: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". În acele
momente, o femeie plină de ură, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a omorât. Toţi cei ce
luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând
trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia
nutreţ pentru vitele lui a auzit cântece cereşti şi a aflat trupul mort al fericitului părinte. A dat de
veste şi altora. Locuitorii cetăţii Gangrelor, s-au adunat acolo, şi, cu jale, luându-l pe episcopul lor,
l-au adus în cetatea lor, aşezându-l într-un loc de seamă. După înmormântare, s-au produs multe
minuni de către D-zeu, prin mijlocirea Sfântului episcop martir Ipatie.
cu credinţă răbdând până la sânge, sfinţite episcop martir Ipatie, roagă-te lui Cristos Dumnezeu,
să se mântuiască sufletele noastre. Amin !.
Pag. 20

MARTIE Sfinți, 12

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARTIE Sfinți, 12

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sfinţii lunii Martie.

1 III. În această zi de 1 a lunii Martie, pomenim pe Cuvioasa martiră Eudochia (sec.II).

4 III. În această zi de 4 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Gherasim de la Iordan (†475).

5 III. În această zi de 5 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul martir Conon (†275).

Agatodor, Capiton, Eterin şi Elpidiu din Cherson (sec.IV).

11 III. În această zi de 11 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul arhiepiscop Sofronie al Ierusalimului

12 III. În această zi de 12 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Teofan (†817), precum şi pe

13 III. În această zi de 13 a lunii Martie, pomenim Aducerea moaştelor Sfântului arhiepiscop

14 III. În această zi de 14 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Benedict de Nursia (480-547)-

18 III. În această zi de 18 a lunii Martie, pomenim pe Sfântul arhiepiscop Chiril al Ierusalimului

Tot astăzi îl pomenim şi pe Sfântul Iosif, soţul Preacuratei Fecioare Maria.

21 III. În această zi de 21 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul episcop Iacob Mărturisitorul

25 III. În această zi de 25 a lunii Martie, este sărbătoare:

26 III. În această zi de 26 a lunii Martie, pomenim pe Sf. Arhanghel Gavril.

28 III. În această zi de 28 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Ştefan Taumaturgul (†813),

precum şi pe cuviosul Ilarion cel Nou.

30 III. În această zi de 30 a lunii Martie, pomenim pe Cuviosul Ioan Scărarul (†649).

S-ar putea să vă placă și