ARHIVA

CEZARILOR

1
 În cartea aceasta vă vom prezenta câteva documente
istorice care se referă la ultimele zile din viaţa lui ISUS
HRISTOS.

INTRODUCERE

În afară de descrierile din evangheliile şi epistolele

apostolilor, care ne relatează aspecte din viaţa marelui
nostru Mântuitor ISUS HRISTOS, s-au descoperit şi în analele
Istoriei antice unele documente foarte importante care arată
cum a fost privit ISUS HRISTOS de către stăpânitorii
popoarelor din timpul Său.
Documentele pe care le publicăm în această cărticică
luminează şi mai puternic ceea ce ne relatează Evangheliile
cu privire la viaţa şi condamnarea la moarte a lui ISUS
HRISTOS, precum şi evenimentele din natură care au fost în
strânsă legătură cu moartea şi învierea Lui, evenimente pe
care mulţi dintre pretinşii învăţaţi din zilele noastre le
tăgăduiesc.
Tot din aceste documente se poate vedea foarte clar
că justiţia romană din vremea aceea avea multe lacune.
Interesele politice meschine au influenţat-o, împingând-o să
condamne la moarte un OM nevinovat şi să elibereze pe unul
din cei mai ordinari criminali: pe Baraba.
Greşeala şi nedreptatea fatală săvârşită de judecătorii
din timpul acela, care L-au condamnat pe HRISTOS la
moarte, constituie un serios avertisment pentru judecătorii
din zilele noastre, care se pretind a fi urmaşii Celui osândit
pe nedrept, pentru a nu repeta aceeaşi nedreptate, dând o
sentinţă nedreaptă împotriva celor care n-au altă vină decât
susţinerea principiilor pe care le-a poruncit HRISTOS.
Vina evreilor de atunci, stăpâniţi de-o ură fanatică
împotriva lui Hristos, constituie, de asemenea, un
avertisment zguduitor pentru confesiunile religioase de
astăzi, dar şi pentru toţi oamenii.

2
 CE MĂRTURISEŞTE PĂGÂNUL LENTULUS
DESPRE HRISTOS?

Iată cuprinsul scrisorii trimise de către Publius

Lentulus, guvernatorul Iudeii, împăratului roman Tiberiu:

„Majestăţii voastre şi stimatului Senat al Romei,

din partea senatorului Lentulus, guvernatorul Iudeii, salutare!

Am aflat că doriţi să ştiţi ceea ce vă voi comunica prin

această scrisoare.
Trăieşte aici un Om care Se bucură de o mare
reputaţie, un Om virtuos care se numeşte ISUS
HRISTOS.
Poporul spune că este un Profet al adevărului,
iar ucenicii Lui susţin că ar fi chiar Fiul lui Dumnezeu,
adică Fiul Celui care a creat cerurile şi pământul şi tot
ce a existat sau va exista vreodată.
Şi în adevăr, o, împărate, în fiecare zi se aude
despre minunile săvârşite de acest ISUS HRISTOS. Prin
unul şi singurul Său Cuvânt, El dă sănătate bolnavilor
şi viaţă morţilor.
E de statură mijlocie şi de o frumuseţe
uimitoare. Privirea Lui este atât de măreaţă încât
inspiră respect în toţi cei ce Îl privesc şi care se văd
siliţi să-L iubească şi să se teamă de El. Părul Lui are
culoarea alunii coapte şi îi cade până pe umeri; i se
împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul
nazaritenilor. Fruntea Lui este lată şi exprimă inocenţă
şi linişte.
Nici o pată sau zbârcitură nu se vede pe faţa Lui
rumenă. Nasul şi gura Lui nu arată nici un defect care
să dea loc vreunei critici logice; iar barba Lui deasă
este la fel ca părul, lungă şi este despărţită în două
prin mijloc. Privirea Lui este măreaţă şi senină şi are
ochii strălucitori. Lumina pe care o radiază faţa Sa este
ca lumina soarelui, aşa că e imposibil ca cineva s-o

3
privească prea mult. Această strălucire ciudată inspiră
teamă. Când povăţuieşte însă pe cineva o face
plângând şi prin felul de a fi atrage respectul şi iubirea
celor ce-L ascultă. Se spune că n-ar fi râs niciodată,
dar că ochii Lui sunt veşnic plini de lacrimi şi că iese
foarte rar printre oameni.
Cât despre învăţătura Sa, atrage atenţia
întregului Ierusalim. Cunoaşte perfect toate ştiinţele,
fără să fi studiat vreuna. Călătoreşte desculţ şi cu
capul descoperit.
Se spune că până acum nu s-a mai văzut un
asemenea om prin locurile acestea. Mulţi iudei spun că
este Dumnezeu, în timp ce alţii sunt împotriva Lui şi
sunt de părere că este împotriva legilor majestăţii
voastre. În ce mă priveşte, eu sunt revoltat împotriva
acestor iudei pizmaşi, deoarece Omul acesta nu a
cauzat niciodată vreo nemulţumire cuiva.
Dacă majestatea voastră doreşte să-L vadă,
precum mi-aţi scris mai înainte, faceţi-mi cunoscut şi
vi-L voi trimite imediat, căci sunt gata să îndeplinesc
cu smerenie şi supunere tot ceea ce-mi veţi porunci.”
Scrisă la Ierusalim, Crugal X, luna IX-a.
Al majestăţii voastre prea smerit şi supus servitor
Publius Lentulus, guvernatorul Iudeii.

***

NOTA EDITORULUI

Acest document s-a găsit cam prin anul 1865, într-o

bibliotecă particulară din Anglia. A fost publicată în anul 1885
în revista bulgară „NOVA SVETLANA IZDROVERSLOVIE”.

Observaţii:
Scrisoarea de mai sus, în care este descris Domnul
ISUS, coincide pe deplin cu ceea ce scrie Scriptura cu privire
la fizionomia Sa. S-ar părea că această descriere se
contrazice cu descrierea din Isaia capitolul 53. Această

4
profeţie a fost făcută cu 700 de ani înainte de naşterea lui
ISUS HRISTOS şi în ea se spune că „n-avea nici frumuseţe,
nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui
n-avea nimic care să ne placă.” (Isaia 53.2).
Părerea mea este că Isaia se referă aici la faptul că
Isus nu avea nici podoabe, nici glorie lumească. Totuşi, El a
fost o Fiinţă desăvârşită fizic, deşi după chip era asemenea
nouă. El nu poseda strălucire pământească, dar slava lui
Dumnezeu se odihnea peste El.
Ioan Botezătorul L-a cunoscut după lumina Duhului
Sfânt care se odihnea pe faţa Sa lipsită de orice pată sau
zbârcitură a păcatului. El a spus mulţimii adunate în jurul
Său: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii.”
(Ioan 1.29).
Despre faptul că El plângea adesea, ne spune şi
Evanghelia. El a plâns pentru Ierusalim, pentru Lazăr când
acesta era mort şi în multe alte cazuri, dar nu scrie nicăieri
că ar fi râs vreodată.
Despre învăţătura şi înţelepciunea Sa, Evanghelia
spune că gloatele rămâneau uimite de cuvintele Sale. De
remarcat este însă faptul că Lentulus nu declară că Isus ar fi
studiat în Egipt sau în India, deşi ocultiştii şi filozofii atei din
timpul nostru susţin că El ar fi studiat necromaţia şi
fachirismul în aceste ţări.
Declaraţia romanului păgân răstoarnă deci aceste
păreri neîntemeiate ale necredincioşilor din vremea noastră.
Evanghelia declară că mulţi se minunau de învăţătura lui Isus
şi că motivele care i-au determinat să dea acea sentinţă
nedreaptă, sunt neîntemeiate.
Iată şi modul în care am ajuns în posesia acestui
preţios document:

Cititorii iubiţi vor simţi respect şi recunoştinţă faţă de

un creştin cu numele V. D. Mahan care, descoperind acest
document, a luat aminte şi a ţinut seama de el, traducându-l
din limba latină în limba engleză.
Acest bărbat a auzit vorbindu-se despre document
mai întâi de la un student german care fiind la Roma pentru
studii geologice şi căutând curiozităţi în imensele biblioteci

5
ale Vaticanului, a dat şi peste raportul lui Pilat către Cezarul
din Roma, dar la început nu l-a socotit chiar atât de
important încât să-l copieze.
După câţiva ani, el i-a amintit însă lui V. D. Maham de
acest document, iar acesta simţind o mare dorinţă de a intra
în posesia lui, i-a scris studentului german care între timp se
întorsese ca profesor în Vestfalia, şi l-a rugat să intervină
prin relaţiile sale de la Vatican, ca să-i trimită o copie a
acestui document preţios. Profesorul german a intervenit prin
preotul şef de sală al Vaticanului, care i-a promis şi i-a
procurat apoi o traducere în limba engleză a acestui
document.

RAPORTUL LUI PILAT, GUVERNATORUL ROMAN

AL IUDEII, CĂTRE CEZARUL TIBERIU

„Nobile suveran, salutare!

Cauzele care au provocat această tulburare din
Ierusalim au fost în legătură cu moartea lui ISUS din Nazaret
şi evenimentele care au avut loc cu ocazia aceasta. Ele au
avut un asemenea caracter încât mă văd silit să vi le raportez
în amănunţime, pentru că nu m-ar surprinde ca în scurgerea
timpului cele întâmplate aici să schimbe cu totul soarta
naţiunii noastre, deoarece se pare că în zilele din urmă zeii
au încetat să mai intervină ca să facă ispăşire.
În ce mă priveşte, sunt gata să spun: Blestemată să
fie ziua în care l-am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea
Iudeii!
La sosirea mea în oraş am luat în primire sala de
judecată şi am poruncit să se facă un ospăţ mare la care
l-am invitat pe terarhul Galileii împreună cu arhiereii lui şi pe
toate celelalte oficialităţi ale lor.
La ora anunţată nu s-a prezentat însă nici unul dintre
invitaţii mei, ceea ce a constituit o insultă pentru onoarea
mea personală.
Câteva zile mai târziu am fost vizitat de un arhiereu
care şi-a prezentat scuzele pentru că n-au putut răspunde

6
invitaţiei mele. Îmbrăcămintea şi purtarea lui erau nespus de
viclene. Pretindea că religiunea lor le interzice, lui şi supuşilor
lui, să stea la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni
în cinstea zeilor.
Am considerat că este bine să primesc scuzele lui, dar
în acelaşi timp m-am convins că învinşii se declară pe faţă
duşmani ai cuceritorilor, şi mi s-a părut că dintre toate
oraşele cucerite, Ierusalimul era cel mai greu de cârmuit.
Poporul din oraş era foarte agitat, iar eu nu dispuneam decât
de un sutaş şi de o mână de soldaţi.
Am cerut întăriri de la guvernatorul Siriei, care m-a
informat că nici el nu dispune de mulţi soldaţi şi că aceia pe
care-i are abia îi ajung să-şi apere teritoriul. Mă tem ca nu
cumva datorită slabelor mijloace de apărare, nobilul nostru
guvern să fie răsturnat. Printre multele veşti tulburătoare
care ne-au sosit, una m-a interesat în mod deosebit. Se
spune că în Galilea a apărut un tânăr care predică pe
un ton blând şi nobil o altă Lege în Numele lui
Dumnezeu, de care spune că este trimis.
La început m-am temut că acest Bărbat este
vreun agitator care încearcă să stârnească poporul
împotriva romanilor, dar nu după mult timp temerile
mi-au fost spulberate. Aceasta s-a întâmplat atunci
când ISUS din NAZARET a vorbit mai mult ca un
prieten al romanilor decât al evreilor.
Într-o zi, trecând prin locul numit Siloam, am
văzut o adunare mare de popor, iar în mijlocul ei era
un tânăr care stătea rezemat de un copac şi predica
mulţimii senin şi calm.
Mi s-a spus că acela era ISUS. Privindu-L, mi-am
dat seama că era tocmai ceea ce mă aşteptam mai
puţin să văd, atât de mare era deosebirea dintre El şi
cei ce-L ascultau.
Părul şi barba Sa aurie Îi dădeau o înfăţişare
cerească. Părea a fi de vreo 30 de ani şi pot spune că
n-am văzut în viaţa mea o privire atât de caldă şi de
senină, care era în totală opoziţie cu feţele întunecate
şi cu bărbile negre ale ascultătorilor Săi.

7
 Nevrând să-L întrerup, mi-am continuat drumul,
dar i-am făcut semn secretarului meu să se alăture
mulţimii şi să asculte ce vorbeşte. Numele secretarului
meu este Manilius şi este strănepotul şefului de la
spionaj şi conspiraţie, care m-a ascuns în Eturia în
timp ce-l aşteptam pe Catiline. Manilius este un
băştinaş din Iudea, aşa că cunoaşte foarte bine limba
ebraică şi este un bărbat devotat şi vrednic de
încredere.
La întoarcere, când am intrat în sala de judecată
l-am găsit pe Manilius acolo. Imediat mi-a povestit
ceea ce a vorbit ISUS şi a adăugat:
„Niciodată nu am citit în cărţi, nici în lucrările
filozofilor ceva ce s-ar putea asemăna cu predicile lui
ISUS. Unul dintre evreii potrivnici Lui, L-a întrebat
dacă se cade să se dea tribut Cezarului, iar ISUS i-a
răspuns simplu: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi
lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.” (Matei 22.21).
Văzând înţelepciunea Nazariteanului, I-am
îngăduit libertatea de a vorbi în continuare deoarece
era în puterea mea să-L opresc sau să-L arestez şi să-L
trimit la Ponţiu, dar aceasta ar fi fost împotriva
dreptăţii şi a legilor romane.”

RAPORTUL SECRETARULUI LUI PILAT

Pilat continuă:
„Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici
răzvrătit, de aceea L-am ocrotit şi I-am asigurat
protecţia mea, poate necunoscută Lui. Astfel, El a avut
libertatea să vorbească, să lucreze, să ţină adunări, să
ţină predici în faţa poporului şi să-Şi aleagă ucenicii
fără să fie deranjat de vreun mandat din partea
Pretoriului.
Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, căci aceasta
este doar o presupunere, dacă deci s-ar întâmpla vreodată ca
religia strămoşilor noştri să fie înlocuită cu religia lui Isus,

8
lucrul acesta s-ar datora acestei nobile şi prea marii
indulgenţe pe care o are Roma!
Pe când eu, un nenorocit mizerabil, voi fi fost poate
instrumentul pe care creştinii îl numesc „providenţă”, prin
care va veni peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea
nelimitată pe care i-am dat-o lui Isus i-a indignat foarte mult
pe evrei, însă nu pe cei săraci, ci pe cei bogaţi şi puternici.
În adevăr, Isus era foarte aspru cu bogaţii, ceea ce
pentru mine a fost un motiv în plus să-i las libertatea de a
vorbi.
Fariseilor şi cărturarilor le spunea:
„Voi sunteţi nişte pui de năpârci şi vă asemănaţi cu
mormintele văruite”. Alteori, indignat de îngâmfarea şi de
zgârcenia lor, spunea:
„Doi bănuţi ai unei văduve sărace, sunt mai preţioşi
înaintea lui Dumnezeu decât darurile celor bogaţi.”
În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată
împotriva abuzurilor evreilor. Eram informat că acestui Om i
se pregăteşte o nenorocire, şi nu este pentru prima dată
când Ierusalimul îi ucide cu pietre pe cei ce sunt numiţi
„profeţi”. Mi s-a mai spus că dacă le voi respinge plângerile
se vor adresa Cezarului.
Atitudinea mea a fost aprobată de Senat şi mi s-au
promis întăriri imediat ce se va termina războiul cu parţii,
deoarece cu puţinii soldaţi de care dispuneam nu puteam să
înăbuş o eventuală revoltă.
Apoi m-am hotărât să iau o altă măsură care
avea ca ţintă stăvilirea plângerilor ce se făceau zilnic
împotriva Nazariteanului: I-am scris o scrisoare şi
L-am invitat la o discuţie în sala de judecată. El a
răspuns imediat invitaţiei mele şi a venit. După cum
ştiţi, în venele mele curge sânge spaniol amestecat cu
sângele de roman care nu cunoaşte nici frica şi nici emoţiile.
Mă plimbam prin camera mea când mi s-a spus că a
sosit Nazariteanul. În clipa când am dat cu ochii de El am
simţit că o mână de fier mi-a legat picioarele de
pământ şi deodată am început să tremur ca un vinovat,
deşi Nazariteanului era calm şi liniştit. A venit până
aproape de mine, apoi S-a oprit şi mi-a spus:

9
 „Iată că am venit!”
Câteva clipe am rămas încremenit, privindu-L cu
admiraţie, respect şi frică. Mi se părea a fi o Fiinţă
supranaturală, un Om necunoscut numeroşilor pictori
care au dat forme şi chipuri la tot felul de zei şi eroi.
În cele din urmă I-am zis, dar mi-am dat seama că
vocea mea era atât de slabă încât abia se auzea:
ISUSE din Nazaret, timp de trei ani Ţi-am dat o
mare libertate de vorbire şi nu-mi pare rău, căci
cuvintele Tale sunt cuvintele unui om învăţat. Nu ştiu
dacă l-ai citit pe Socrate sau pe Platon, dar un lucru
este clar: în predicile Tale este o simplitate majestoasă
care se ridică cu mult deasupra acestor filozofi.
Împăratul este informat despre Tine (se face aluzie la
scrisoarea lui Publius Lentulus), iar eu, umilul său
reprezentant în această comunitate a lui Israel, sunt
foarte fericit pentru că Ţi-am îngăduit această libertate
de care Te bucuri şi pe care o meriţi din plin. Totuşi, nu
pot ascunde faptul că predicile Tale au stârnit mari şi
puternice duşmănii din partea evreilor. Ai Tăi sunt,
fără îndoială, atât de porniţi împotriva Ta din pricina
libertăţii pe care Ţi-o dau şi mă acuză că sunt în
legătură directă cu Tine, cu scopul de a lua şi mica
libertate pe care o mai au în faţa Romei.
Rugămintea, şi nu porunca mea, este ca pe
viitor să fii mai atent şi să eviţi să jigneşti mândria
duşmanilor Tăi, ca să nu ridice poporul înpotriva Ta şi
să mă silească astfel să folosesc justiţia împotriva Ta.”
Nazariteanul m-a privit şi a răspuns liniştit:
„Prinţ al pământului, cuvintele tale NU vin din
adevărata înţelepciune. Dacă-i vei spune furtunii: „Stai
în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii
din vale!”, ea îţi va răspunde: „Eu trebuie să mă supun
legilor Creatorului!”, căci numai singur Creatorul ştie
încotro merge furtuna.
Adevărat îţi spun ţie, că înainte ca să
înflorească crinii Saronului, sângele Celui drept va fi
vărsat!”
Auzind aceste cuvinte, I-am răspuns:

10
 „Prin înţelepciunea Ta, tu eşti mai de preţ
pentru mine decât toţi turbulenţii aceştia, decât toţi
fariseii aceştia îngâmfaţi care abuzează de libertatea dată de
Roma. Ei complotează împotriva Cezarului şi ne ţin într-o
tensiune continuă, dar eu ştiu că lupul din pădure se îmbracă
uneori în lână şi în piei de oi, dar nu-şi schimbă năravul. Eu
Te voi apăra în faţa lor, iar palatul meu de judecată îţi este
deschis oricând pentru scăpare.”
Auzind cuvintele mele, El m-a privit cu un zâmbet
dumnezeiesc şi mi-a răspuns:
„Când va veni ziua aceea, nu va fi loc de scăpare
pentru Fiul omului nici chiar sub pământ. Locaşul Celui
drept este acolo”, a adăugat E arătând cu degetul spre cer.
„Ceea ce este scris în cărţile profeţilor trebuie să se
împlinească.”
„Tânărule”, I-am răspuns eu, „Tu mă obligi să-mi
schimb rugămintea în poruncă. Siguranţa provinciei care îmi
este încredinţată, îmi cere să fac aceasta. Trebuie să dai
dovadă de mai multă moderaţie în predicile Tale. Nu-i
vătăma pe alţii! Aceasta este porunca mea! Fericirea să Te
însoţească. Du-Te în pace!”
Isus mi-a răspuns:
„Prinţ al pământului, Eu n-am venit că să aduc
în lume războiul, ci pacea, iubirea şi bunăvoinţa. Eu
M-am născut în aceeaşi zi în care Cezar a dat pace
lumii romane. Prigonirea nu este în Mine, ci o aştept
de la alţii şi o voi primi cu supunere, plecându-Mă
astfel în faţa voinţei Tatălui Meu, căci nu stă în puterea
Ta să arestezi Victima de la picioarele altarului
ispăşirii!”
După ce a spus aceste cuvinte, ISUS a dispărut ca un
nor luminos după perdelele pretoriului.
Duşmanii Săi s-au adresat în cele din urmă lui Irod,
care în timpul acela domnea în Galilea. Dorinţa lor era să se
răzbune cu orice preţ pe tânărul nazaritean. Dacă Irod ar fi
urmat propria sa pornire în această privinţă, ar fi ordonat
imediat condamnarea la moarte a lui ISUS, dar temându-se
de reacţia Senatului, nu a luat nici o măsură împotriva Lui.

11
 Totuşi, într-o zi a venit la mine, în Pretoriu, iar când
s-a ridicat să plece, după câteva cuvinte neînsemnate m-a
întrebat ce părere am despre ISUS din Nazaret.
I-am răspuns că după părerea mea ISUS este un
mare filozof. Apoi i-am spus că dacă unele naţiuni produc
adesea învăţături rele, învăţăturile lui Isus nu sunt nici
rele, nici primejdioase, de aceea Roma este dispusă
să-I acorde toată libertatea de vorbire, pentru că a
câştigat aceasta prin faptele Sale.
Irod a zâmbit ironic după care s-a îndepărtat
salutându-mă cu un zâmbet prefăcut.
Se apropia marea sărbătoare a evreilor şi conducătorii
religioşi plănuiau să se folosească de această ocazie ca să
ridice masele populare, care urmau să vină la Ierusalim la
sărbătoarea Paştilor, ca să se răzbune pe Nazaritean.
Şi iată că a sosit şi ziua cu pricina. Oraşul era arhiplin,
iar mulţimea agitată cerea moartea Nazariteanului.
Spionii mei mi-au raportat că arhiereii şi fariseii
întrebuinţează tezaurul Templului ca să mituiască poporul.
Primejdia creştea cu fiecare oră. Curând mi s-a raportat că a
fost insultat un sutaş roman, ceea ce m-a determinat să-i
scriu imediat legatului Siriei şi să-i cer o sută de soldaţi de
infanterie şi tot atâţia de cavalerie, dar m-a refuzat. Atunci
m-am văzut rămas singur, având lângă mine doar o mie de
soldaţi care erau de fapt nişte păzitori bătrâni, şi aceasta în
mijlocul unui oraş răsculat. Văzându-mă neputincios să
înăbuş revolta, am fost nevoit să-i tolerez.
Curând răzvrătiţii au pus mâna pe ISUS şi deoarece
ştiau că nu au motive să se teamă de pretorieni, au venit la
mine strigând din toate puterile: „Răstigneşte-L!”
Împotriva lui ISUS se ridicaseră trei partide: irodienii,
saducheii şi fariseii. Saducheii se ridicaseră din două motive:
1. – Îl urau pe ISUS din cauza învăţăturilor Sale, care
erau împotriva crezurilor lor;
2. – doreau să scape de jugul roman.
Ei nu puteau să uite nicicum intrarea mea în „sfântul”
lor oraş. Stegarii mei, care nu cunoşteau poziţia evreilor, au
intrat în oraş purtând chipul Cezarului, ceea ce în ochii lor a
constituit o profanare.

12
 O altă nemulţumire pe care o aveau în inimă s-a
datorat propunerii mele de a întrebuinţa o parte din tezaurul
Templului pentru ridicarea de clădiri publice. Această
propunere îi umpluse de amărăciune.
Fariseii erau pe faţă duşmanii lui ISUS şi nu le
păsa prea mult nici de guvernul nostru. Ei au fost nevoiţi
să înghită timp de trei ani şi jumătate „pilulele” amare
pe care li le servea Nazatiteanul în public. Oriunde se
ducea ISUS, ei erau prea slabi şi neputincioşi ca să facă ceva
împotriva Lui, de aceea s-au bucurat foarte mult când li s-a
dat ocazia să se unească cu irodienii şi cu saducheii împotriva
Lui.
Pe lângă cele trei partide, trebuia să fac faţă şi unei
mulţimi furioase care era gata să se unească în orice clipă şi
să se revolte profitând de confuzia şi neînţelegerile create.
Aşa se face că ISUS a fost târât înaintea arhiereilor şi
condamnat la moarte. Cu această ocazie Caiafa L-a trimis la
mine, ca un semn de recunoaştere a autorităţii noastre,
rugându-mă să pronunţ eu sentinţa definitivă cu privire la El.
Eu am refuzat oferta lui spunând că deoarece ISUS
este din Galilea, problema cade sub justiţia lui Irod şi L-am
trimis la el, dar acest viclean mi L-a trimis înapoi şi, sub
pretextul respectului pe care mi-l poartă, mi-a încredinţat
mie soarta acestui Om.
Imediat după sosirea lui ISUS palatul meu a luat
înfăţişarea unei cetăţi asediate, tulburările intensificându-se
cu fiecare clipă care trecea.
Ierusalimul era plin de mulţimea care se adunase din
toate părţile. Se părea că toată Iudea venise aici.
Eu m-am căsătorit cu o tânără din Galia. Ea a avut
câteva descoperiri cu privire la viitor, aşa că a venit la mine,
mi s-a aruncat la picioare şi m-a rugat plângând:
„Păzeşte-te să te atingi de OMUL acesta, căci
este un Sfânt. Noaptea trecută L-am văzut în vis. El
umbla pe deasupra apelor, zbura pe aripile vântului,
vorbea furtunii şi peştilor mării, şi toate îi erau supuse.
Chiar şi râul de pe muntele Hebron curgea plin de
sânge, iar staulele Cezarului erau pline de murdăria
Golgotei. Catapeteasma Templului s-a rupt în două, iar

13
soarele s-a întunecat ca şi cum s-ar fi îmbrăcat în
doliu.
O, Pilat, te aşteaptă o mare nenorocire dacă nu vei
asculta sfatul soţiei tale! Blestemele Senatului şi mânia
cerului te vor urma pretutindeni!”
Mulţimea pătrunsese în sala de judecată şi
Nazariteanul a fost târât şi El acolo ca să fie judecat de mine.
Mi-am părăsit soţia şi am intrat în sala de judecată
urmat de garda mea. Văzând mulţimea adunată, i-am
întrebat cu asprime ce vor!
„Moartea Nazariteanului!” au răspuns ei.
„Pentru care crimă?” am întrebat din nou.
„Pentru că L-a hulit pe Dumnezeu şi a profeţit
dărâmarea Templului! El Se pretinde a fi Fiul lui Dumnezeu,
Mesia, Regele Iudeilor.”
„Justiţia romană nu pedepseşte pe cineva cu moartea
pentru asemenea fapte”, am răspuns eu.
„Răstigneşte-L!” Răstigneşte-L!” au strigat însă ei cu
furie. Strigătele lor furioase zguduiau palatul din temelie. Am
privit în jur. În mijlocul acelei zarve cumplite era un singur
OM liniştit şi calm, iar acela era ISUS din Nazaret.
După mai multe încercări de a-L scăpa de furia
mulţimii, m-am gândit la ceva care credeam că Îi va salva
viaţa. Astfel, am poruncit să fie biciuit, apoi am cerut un
lighean cu apă şi mi-am spălat mâinile în faţa mulţimii,
arătându-mi în felul acesta totala dezaprobare faţă de fapta
lor.
Totul a fost zadarnic însă. Aceşti mizerabili nu puteau
fi mulţumiţi decât cu viaţa Lui. În desele tulburări la care am
fost martor, am văzut furia poporului dezlănţuit, dar ceea
ce-mi era dat să văd acum depăşea tot ce am văzut
vreodată. S-ar putea spune cu adevărat că toate spiritele rele
din ţinutul Infernului s-au adunat la Ierusalim. Mi se părea că
mulţimea nu mai umblă pe jos, ci pluteşte urlând ca valurile
unei mări înfuriate. Începând de la porţile Pretoriului şi până
la muntele Sionului, se putea vedea o mulţime
neastâmpărată de oameni care strigau şi fluierau într-un fel
cum nu mi-a mai fost dat să văd sau să citesc în vreo Istorie
a romanilor.

14
 Ziua s-a întunecat ca în amurg, la fel cum s-a
întâmplat la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care a avut loc
tot pe la mijlocul lui martie.
Eu, guvernatorul provinciei, stăteam rezemat de o
coloană a palatului şi mă gândeam la aceşti demoni cruzi
care împingeau spre execuţie un Om nevinovat: pe tânărul
Nazaritean.
Ierusalimul îşi scosese afară toţi locuitorii şi-i înşirase
de-a lungul drumului care ducea la Gemonică (Golgota). Un
aer de tristeţe şi de durere acoperea feţele gărzilor mele, iar
sutaşul încerca să facă puţină ordine pentru a arăta că nu se
teme.
După plecarea cortegiului am rămas singur şi cu
inima zdrobită gândindu-mă că ceea ce se petrecuse în
momentele acelea stătuse mai mult în puterea zeilor decât în
puterea oamenilor.
Deodată s-a auzit un strigăt puternic care venea
de pe Golgota anunţând o agonie cumplită, pe care
urechea omenească n-o mai auzise niciodată.
Norii întunecaţi au coborât foarte jos acoperind
Templul şi oraşul ca un văl. Semnele care s-au arătat, atât
pe pământ cât şi în cer, au fost atât de înfricoşătoare încât se
spune că Dionisie Areopagul ar fi exclamat: „Ori Creatorul
naturii suferă, ori Universul se sfârşeşte!”
Către ceasul dintâi al nopţii, mi-am luat mantaua şi
am pornit pe jos prin oraş, spre porţile Golgotei. Jertfa era
sacrificată iar mulţimea se întorcea în cetate, dar era tot
agitată şi posomorâtă, cu feţele încruntate şi disperate. Mulţi
erau cuprinşi de frică şi de remuşcare pentru cele ce
văzuseră. Am observat şi o trupă mică de soldaţi care se
întorceau în oraş cu capetele plecate, uimiţi de cele văzute,
iar purtătorul steagului îl adunase în semn de întristare. L-am
auzit pe unul dintre sutaşi spunând cuvinte pe care nu le-am
putut înţelege. Ici şi acolo vedeam bărbaţi şi femei care
treceau grăbiţi pe lângă mine, iar când îmi ridicam privirile
spre muntele Calvarului rămâneam nemişcat, aşteptând
parcă o minune a naturii.
M-am întors la Pretoriu trist şi gândit. În timp ce
urcam treptele, am văzut sângele care cursese din trupul

15
Nazariteanului…. După un timp a venit la mine un bătrân
însoţit de un grup de femei care s-au oprit la poartă
plângând. Bătrânul a venit până lângă mine şi mi s-a aruncat
la picioare plângând cu amar. Este foarte mişcător să vezi un
bătrân plângând, aşa că l-am întrebat cu blândeţe ce vrea.
Mi-a răspuns:
„Eu sunt Iosif din Arimatea şi am venit să-ţi cer
îngăduinţa de a-L îngropa pe ISUS din Nazaret.”
I-am răspuns: „Cerinţa ta se va împlini,” după care
i-am poruncit lui Manilus să ia cu sine câţiva soldaţi şi să
supravegheze înmormântarea ca să nu fie împiedicaţi de
cineva. Câteva zile mai târziu, mormântul Său a fost găsit
gol, iar ucenicii Lui au vestit în toată provincia că ISUS S-a
sculat dintre cei morţi, după cum spusese înainte de moartea
Sa.
Mie mi-a mai rămas datoria de a face cunoscută şi
împăratului această întâmplare dezgustătoare. Chiar în
noaptea aceea, am început să fac raportul, iar către ziuă s-a
auzit un zgomot de cavalerie: se intona aria Dianei.
Privind spre poarta Cezarului, am văzut apropiindu-se
un grup de soldaţi şi am auzit sunetul trâmbiţelor care
intonau marşul Cezarului. Erau întăririle care mi se
făgăduiseră şi care pentru a-şi grăbi sosirea călătoriseră
toată noaptea. Erau 2000 de soldaţi aleşi.
„A fost hotărât de soartă!” am strigat frecându-mi
mâinile, „ca această mare nelegiuire să aibă loc. Acesta este
motivul pentru care soldaţii de care aveam nevoie pentru
înăbuşirea revoltei, au sosit prea târziu.”
Soartă crudă, cum îţi baţi joc de bieţii muritori! Era
atât de adevărat ceea ce strigase Nazariteanul pe cruce: „S-a
sfârşit!”
Rămân al majestăţii voastre supus.
Cu respect şi smerenie,
Guvernatorul Ponţiu PiLat
Ierusalim, 28 martie 4147 de la creaţiune.”

Acesta este deci cuprinsul raportului lui Pilat.

***

16
 Din raportul lui Pilat către Cezarul Tiberiu, reiese că
(Pilat) venise ca guvernator al Ierusalimului cu puţin timp
înainte ca ISUS să-Şi fi început lucrarea misionară şi că
HRISTOS şi predicile Sale, au avut o mare influenţă asupra
lui.
Faptul că Domnul ISUS l-a vizitat pe Pilat dovedeşte
că El nu împărtăşea ideile fanatice ale iudeilor, de a nu intra
în casa unui păgân.
Vedem de asemenea, că Pilat şi celelalte autorităţi
romane ştiau despre propovăduirea lui ISUS şi că n-au luat
nici o măsură pentru a-L opri până când a fost arestat de
iudei, care l-au silit pe guvernator să-L condamne.
Învinuirile iudeilor, că ISUS ar fi învăţat să nu se
plătească tribut Cezarului, nu au fost crezute de Pilat. Totuşi,
faptul că el a cedat presiunii iudeilor şi L-a osândit pe ISUS la
moarte deşi nu I s-a găsit nici o vină, dovedeşte încă o dată
cât de nestatornică şi de schimbătoare este justiţia
omenească.
Raportul lui Pilat corespunde în totul cu celelalte
rapoarte şi relatări din Scriptură care se referă la interogarea
lui ISUS, trimiterea Lui la Irod şi împăcarea acestuia din
urmă cu Pilat. Un singur detaliu lipseşte din raportul lui Pilat
către Cezar, şi anume, textul sentinţei de condamnare la
moarte a lui ISUS, pe care îl vom reda însă în paginile
următoare. Probabil că lipsa lui din raportul lui Pilat se
datorează faptului că guvernatorul se temea ca nu cumva
Tiberiu să-l găsească nedrept în sentinţa dată. Acesta este
probabil motivul pentru care Pilat a încercat să-l facă pe
Tiberiu să înţeleagă că n-a avut altă soluţie şi că el n-a făcut
altceva decât să autentifice sentinţa dată deja de tribunalul
iudeu.
Totuşi, Cezarul a putut deduce din raportul lui Pilat că
procedura acestuia n-a fost dreaptă. Din cauza aceasta,
precum şi datorită plângerii adresate de soţia lui Pilat, lui
Tiberiu, acesta a fost îndepărtat din funcţia de guvernator al
Iudeii şi internat, motiv pentru care s-a sinucis.
Asemenea lui Iuda, Pilat şi locuitorii Ierusalimului care
au cerut uciderea lui ISUS, au fost pedepsiţi crunt de mânia
lui Dumnezeu. Irod despre care se vorbeşte aici este fiul lui

17
Irod cel Mare, care a ordonat uciderea pruncilor din Betleem
imediat după naşterea lui ISUS. El era un bun prieten al
fariseilor şi a adunat în jurul său o partidă mare, cunoscută
sub numele de „irodieni”. El este cel care a poruncit să fie
tăiat capul lui Ioan Botezătorul şi a vrut să-l ucidă pe Petru
dar, după cum se ştie, a fost ajuns de mânia lui Dumnezeu.
El a fost lovit de îngerul Domnului şi a murit mâncat de
viermi tocmai când voia să-şi extindă puterea regală şi
asupra altor provincii. (Fapte 12.23).
Vedeţi că Dumnezeu nu i-a lăsat nepedepsiţi pe
prigonitorii copiilor Săi?
El a spus: „Cine se atinge de voi, se atinge de lumina
ochilor Mei.”

TEXTUL COMPLET AL CONDAMNĂRII LUI ISUS

HRISTOS

Această sentinţă a fost găsită întâmplător în anul

1509 d. Hr. În oraşul Amcula din Italia, într-o lădiţă făcută
din marmură, care era pusă într-o altă lădiţă din fier.
Textul condamnării este scris în limba ebraică şi a fost
publicat pentru prima dată la Constantinopol în anul 1851, iar
mai târziu a fost publicat de patriarhul Ieremia. În anul 1875
a fost adus în Bulgaria, unde a fost tradus în oraşul Rasciuc,
de unde a fost adus şi tradus la noi.

***

„În al 17-lea an al domniei lui Tiberiu Cezar, rege al

romanilor, monarh neînvins; anul 101 de la olimpiadă; în a
cincea mie de ani de la creaţiune, iar după anii evreieşti în
anul 4147 şi anul 93 de la întemeierea Romei. De la
eliberarea din robia Egiptului 580 de ani şi de la distrugerea
ţării sfinte, anul 97. Pe timpul mai marilor guvernanţi
romani: Lucius, Sultanius, Marcellius şi a cârmuitorului

18
Hillaretes Polister şi pe timpul conducătorului general peste
Iudea, Comus Flavius şi pe vremea guvernatorului
Ierusalimului, puternicul şi înaltul prinţ Ponţiu Pilat şi pe
vremea procurorului asupra Iudeii, Irod Antipa şi pe vremea
marilor preoţi Ana şi Caiafa, Aiasa şi Mail şi pe timpul mai
marilor Templului, Robam şi Amabelus; pe timpul mai marilor
magistraţi ai oraşului Ierusalim, Simbinacoscio Pompiliu, Rafa
şi a comandantului oraşului Ioctenus:

„Eu, Ponţiu Pilat, procurorul Ierusalimului, în sala

înalţilor prinţi, autentific şi condamn la pedeapsa cu
moartea pe cruce, pe numitul de către popor ISUS
HRISTOS NAZARITEANUL, OM răzvrătit împotriva
legilor lui Moise şi potrivnic majestăţii sale Tiberiu
Cezar, rege al romanilor.
Hotărăsc şi ordon moartea Lui prin răstignirea
pe cruce, dimpreună cu alţii, după obiceiul celor
condamnaţi de mulţimea poporului, bogat sau sărac,
pentru faptul că n-a încetat să facă răzvrătire şi
pagube în Iudea, şi pentru că Se face pe Sine Fiul lui
Dumnezeu şi Rege al Ierusalimului; pentru că
ameninţă cu distrugerea Ierusalimului şi a sfântului
Templu, şi pentru că a refuzat să plătească tribut
Cezarului; pentru că a îndrăznit să intre în Ierusalim ca
un rege, fiind întâmpinat de popor cu osanale şi cu
ramuri de finic.
Însărcinez pe primul meu sutaş, Cornulo
Cornelius, să-L ţină legat în public în raionul
Ierusalimului, să-L bată cu nuiele după ce-L va
îmbrăca cu o mantie purpurie şi Îl va încorona cu o
coroană de spini pe care i-o va pune pe cap. După
aceea Îşi va purta singur crucea, pe umeri, spre a servi
de pildă şi altora, precum şi pentru tâlhari.
Pentru aceasta, ordon ca împreună cu El să se ia
doi tâlhari (criminali) şi să fie scoşi prin poarta
„Iamborel”, numita acum „Andronimor”, spre a fi
răstigniţi în public împreună cu ISUS HRISTOS, la locul
deosebit (pentru tâlhari), numit Calvar (locul
sângelui).

19
 Cei răstigniţi vor fi lăsaţi pe cruce şi după ce vor
muri, pentru a fi sfidaţi de popor, iar pe partea de sus
a crucii lui ISUS se va scrie pe o placă, în trei limbi
următoarea inscripţie:
Ebraică:
„IAHSUAH HANOZRIM VHEMELECH HJAHUDIN”
greacă:
„IESOUS O NAZAREAS BASILEVS IUDEON”
latină:
„IESUS NAZAREUS REX IUDAEORUM”

Ordon ca nici unul din subalternii mei, după grad

şi datorie, să nu pregete a-mi îndeplini cu grabă
porunca, şi să nu se opună osândei Aceluia care a
renunţat de bunăvoie la credinţa cerească şi să se
execute întocmai după cum am hotărât eu, infailibilul,
după orânduirea legilor împărăteşti ale romanilor.

Martorii acestei osânde sunt:

Din seminţia lui Israel: Ruan, Daniel, Rambinal,
Ioachim, Banican, Iatovel şi Pericolan.
Din partea prinţilor romani ai ţării:Lucius, Sicelias şi
Maximilius.
Dintre farisei: Barbos, Simion şi Baid.
Dintre înalţii judecători romani: Raban, Nandonis şi
Bacaralos.
Dintre marii preoţi: Ruon, Iodus şi Sucasolis şi
supraveghetorul pentru criminalii dintre iudei, Buton,

Ierusalim
La 23 martie 4147 de la creaţiune

***

Din relatarea Sfintelor Scripturi, vedem foarte clar că

„Pilat a hotărât să li se împlinească cererea.” (Luca 23.24).
Din raportul lui Pilat şi apoi din sentinţa dată de el, se
poate constata cruzimea şi nestatornicia lui făţarnică. El a
încercat să împace fărădelegea cu dreptatea şi minciuna cu

20
adevărul. Probabil că gândul lui era să nu se pună rău nici cu
urmaşii lui HRISTOS şi nici cu soţia sa, care se vede că-L
admira mult pe ISUS şi a cărei vis este o prezicere uluitoare,
cu adevărat profetică, despre ceea ce avea să li se întâmple
celor care au luat parte la această crimă.
Relatarea biblică ne dă numai inscripţia şi
interogatoriul luat de Ana şi Caiafa, de Irod şi apoi de Pilat în
sala de judecată. Prin raportul redat mai sus, se poate vedea
că în realitate nu a avut loc nici un proces. Dacă Pilat a
declarat că nu L-a găsit vinovat, pe ce bază a ordonat ca
ISUS să fie bătut? Care lege romană prevedea biciuirea unui
nevinovat? Iar dacă după ce a fost învinuit nici măcar o
acuzaţie nu a putut fi dovedită ca adevărată, după cum a
recunoscut însuşi Pilat prin faptul că şi-a spălat mâinile,
atunci pe care articol din legile romane s-a bazat ca să
ordone ca un nevinovat să fie batjocorit şi apoi răstignit?
Adevărul va triumfa însă întotdeauna chiar dacă la
prima vedere s-ar părea că minciuna şi nedreptatea vor birui.
Cu toate acestea, triumful va fi al dreptăţii.
Din procesul în care a fost condamnat ISUS HRISTOS
se pot învăţa foarte multe lucruri, deoarece în acest caz
judecătorii romani au comis cea mai mare nedreptate
posibilă.
Aici pot vedea toţi judecătorii de astăzi un
avertisment serios pentru a nu comite şi ei o asemenea
nedreptate şi pentru a nu căuta la faţa omului astfel ca
întotdeauna să poată judeca potrivit dreptăţii divine.
Ar fi ceva normal şi absolut necesar ca judecătorii de
astăzi să citească şi Sfânta Scriptură, adică Vechiul şi Noul
Testament.
Tribunalele pământeşti n-ar trebui să intervină în
problemele pur religioase, nici să condamne pe cineva pentru
că crede altfel decât crede majoritatea, sau de felul cum
crede religia oficială, şi aceasta pentru că Istoria dovedeşte
că religiile dominante nu au avut întotdeauna la bază
adevărul curat, ci au rătăcit de la El.
Această orbire a iudeilor, care credeau că numai ei
posedă Adevărul, i-a dus la cea mai cumplită crimă pentru că
au cerut condamnarea la moarte a lui ISUS HRISTOS, care

21
era Dreptatea şi Adevărul. Această orbire le întunecă ochii
până în ziua de astăzi.
Acesta este un avertisment serios pentru toate
popoarele, dar îndeosebi pentru capii religiilor şi pentru
magistraţi.

***

Epistola soţiei lui Ponţiu Pilat, Klaudia Procula,

adresată prieteni sale Fulvia Romelia, cu privire la ultimele
evenimente din viaţa lui ISUS HRISTOS

Originalul acestei scrisori se află în imensa Bibliotecă

de Antichităţi din Italia, de unde a fost copiată şi trimisă
episcopului Dionisie din Constantinopol, în anul 1643, de
unde a fost trimisă apoi în Bulgaria în anul 1875.

Iată cuprinsul ei:

Klaudia Procula, ţie, Fulvia Romelia,

Salutare!

O, credincioasă prietenă, mă întrebi şi mă rogi să-ţi

descriu evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii
noastre.
Ştirile despre unele dintre ele au ajuns până la tine,
iar taina în care sunt învăluite ţi-a adus nelinişte şi dorinţa de
a cunoaşte starea mea.
Dând atenţie delicatei tale dorinţe, mă voi strădui
să-mi aduc minte de lanţul evenimentelor care s-au petrecut
în viaţa mea, iar dacă vei ajunge la concluzia că asemenea
lucruri uluiesc mintea, gândeşte-te că puterile creatoare sunt
nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea
noastră neputincioasă, limitată şi muritoare.
Pentru fiinţele muritoare este cu neputinţă să schimbe
soarta vieţii lor!
Nu am să-ţi povestesc despre primele zile ale vieţii
mele conjugale, care au zburat atât de repede, pline de pace
şi de bucurie sub paza şi grija celor iubiţi. Ştii că la împlinirea

22
celei de-a 16-a primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin
legătură conjugală cu romanul Ponţiu, nepotul unei familii,
care ocupa pe vremea aceea un post de guvernator în Italia.
Imediat după ieşirea noastră din templu, a trebuit să-l
urmez pe Ponţiu în provincia care-i fusese încredinţată. Am
plecat fără bucurie, dar plină de speranţă, urmându-mi soţul
care, după vârsta pe care o avea, putea fi socotit tatăl meu.
V-am regretat mult pe toţi şi mai ales locuinţa liniştită a
părinţilor mei şi fericitul cer al Harbonei, frumoasele
monumente şi gingaşele dumbrăvi ale ţării mele.
O, vă salut pe toate cu ochii plini de lacrimi!
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi, iar
cerul mi-a dăruit un fiu care mi-a fost mai drag decât lumina
zilei şi cu care am împărţit ceasurile mele de îndeletnicire, de
bucurie şi de tristeţe.
Fiul meu avea cinci ani atunci când Ponţiu, după mila
împăratului, a fost numit procuror peste Iudea. Atunci am
plecat împreună cu slujitorii noştri pe un drum foarte greu de
descris. Cu timpul m-am îndrăgostit însă de această provincie
bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia s-o cârmuiască
în numele Romei, stăpâna popoarelor.
În Ierusalim am fost înconjuraţi de aplauze şi cinste,
dar am trăit într-o totală singurătate şi izolaţi datorită
mândriei şi dispreţului cu care evreii îi înconjurau pe străini,
mai bine zis „pe păgâni”, cum ne numeau. Ei susţineau că
prin prezenţa noastră le spurcăm pământul sfânt pe care
Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.
Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu,
plimbându-mă prin pădurile liniştite în care mistreţul şi nutria
umblau în voie, unde palmierii cu fructele lor delicate, mai
frumoase ca cele din Dolosa, se ridicau peste portocalii
sălbatici care înfloreau şi printre narvii fructiferi. Acolo, sub
acea umbră răcoroasă, am cusut învelitori pentru altarele
zeilor şi citeam versurile Virginiei, care erau foarte plăcute
auzului şi răcoritoare pentru inimă.
Soţul meu petrecea puţine clipe alături de mine şi era
aproape tot timpul întunecat şi trist deoarece oricât de tare
era mâna lui, ea se dovedea slabă în a ţine în supunere acest
popor care fusese tot timpul independent. Aceasta-i făcea să

23
fie răzvrătiţi şi pregătiţi în orice clipă pentru a se răscula, şi
deşi erau despărţiţi în multe secte, se uneau ca unul în ura
lor turbată împotriva romanilor.
O singură familie din înalta societate a Ierusalimului
ne arăta o prietenie relativă şi anume, familia căpitanului
Sinagogii. Am găsit o mare plăcere în a o vizita pe soţia lui,
Salomia, un exemplu de bunătate şi blândeţe, care avea o
fiică de 12 ani.
Uneori, ele îmi vorbeau despre Dumnezeul lor sau îmi
citeau pasaje din cărţile lor sfinte… Ce să-ţi spun Fulvia,
amintindu-mi cunoscutele cântări de laudă compuse de
Solomon pentru Dumnezeul lui Israel? Acest singur
Dumnezeu veşnic şi nepătruns este considerat de ei ca fiind
Atotputernicul şi Mântuitorul, Acela care uneşte în Sion
bunătatea, curăţia şi mărirea.
Îmi amintesc glasul dulce al Semidei, pe care o
acompaniam adesea cu instrumentul meu atât de des folosit
în vremea aceea!
De multe ori mă aruncam în genunchi, chiar împotriva
voinţei mele, rugându-L pe acel Dumnezeu pentru smerirea
şi liniştea inimii mele şi îi încredinţam soarta şi inima mea.
Mă încredinţam mâinii Lui puternice, aşa cum se
încredinţează o roabă unui domnitor şi să vezi ce minune!
Totdeauna mă ridicam mângâiată şi plină de pace.
Semida s-a îmbolnăvit iar într-o dimineaţă când
m-am deşteptat, mi s-a spus că a murit în braţele mamei
sale, fără prea multă suferinţă.
Cuprinsă de întristare din pricina acestei veşti, mi-am
luat copilaşul şi am alergat în grabă la ele ca s-o plâng
împreună cu plângătoarele şi cu mama ei, Salomia.
Ajungând acolo, servitorii mei au reuşit să-mi facă
foarte greu loc prin mulţime, pentru că plângătoarele,
cântăreţele şi o mare mulţime de popor se adunaseră în jurul
casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage făcând loc
unui grup de oameni care se îndrepta spre casă şi pe care
mulţimea îi privea cu interes şi respect. În primul rând l-am
recunoscut pe tatăl Semidei, dar spre surprinderea mea nu
era trist, cum mă aşteptam să-l văd, ci pe faţa lui se citea o
convingere şi o nădejde pe care n-o puteam înţelege. Alături

24
de el mergeau încă trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine
sărăcăcioase, care păreau a fi oameni simpli si neştiutori, dar
în urma lor păşea un Tânăr deosebit.
Curioasă, mi-am ridicat privirile ca să-L văd mai
bine, dar imediat a trebuit să privesc spre pământ, ca
dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea
Lui era luminată, iar în jurul capului se forma o
strălucire care semăna cu o coroană. Părul îi cădea pe
umeri, după obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil să-ţi explic ce am simţit când
L-am văzut. A fost cea mai puternică emoţie pe care
am simţit-o vreodată, pentru că fiecare trăsătură a Lui
descoperea o frumuseţe nepătrunsă, insuflând în
acelaşi timp o teamă tainică prin privirea
pătrunzătoare a ochilor Săi care părea că ne preface în
ţărână. I-am urmat imediat fără să-mi dau seama.
Uşa s-a deschis şi am putut s-o văd pe Semida care
zăcea pe pat înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era incă
frumoasă în acea linişte cerească, dar fruntea îi era palidă, ca
culoarea crinilor îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii
lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele uscate. Salomia
stătea lângă ea tăcută şi aproape lipsită de orice simţire. Mi
se părea că nici nu mă vede, iar tatăl Semidei s-a aruncat la
picioarele acelui Necunoscut care S-a apropiat de patul
moartei şi după ce i-a arătat-o, i-a spus:
„Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii dar
dacă voieşti, va învia.”
Când am auzit acele cuvinte, am început să tremur în
timp ce simţeam că inima îmi încetează să mai bată. Imediat
Necunoscutul a prins mâinile Semidei, aţintindu-Şi puternica
privire spre ea şi a spus: „Fetiţo, scoală-te!”
Semida s-a ridicat de pe patul ei ca şi cum ar fi fost
ajutată de o mână nevăzută. Ochii i s-au deschis şi simţul fin
al vieţii a înflorit iarăşi pe buzele ei; a privit în jur, apoi şi-a
întins mâinile şi a strigat: „Mamă!” La acest strigăt, Salomia
s-a trezit din starea în care se afla şi curând mama şi fiica
erau una în braţele celeilalte tremurând. Dar Iair a
îngenuncheat în faţa Aceluia pe care-L numise „DOMN” şi
sărutându-I ciucurii de la poalele veşmântului, L-a întrebat:

25
 „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?”
„Să-L iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a răspuns
Străinul, după care S-a făcut nevăzut, ca o fantomă, în
umbra luminii. Eu m-am trezit stând în genunchi, fără să ştiu
când şi cum ajunsesem aşa, iar după ce mi-am revenit ca şi
cum m-aş fi trezit dintr-un somn, am plecat acasă lăsând
fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nici un
condei n-o poate descrie.
În timp ce luam masa de seară, i-am povestit lui
Ponţiu tot ce am auzit şi am văzut. El şi-a plecat privirea şi a
spus: „Tu L-ai văzut pe ISUS din Nazaret care este
obiectul urii şi al dispreţului fariseilor şi al saducheilor,
al partidei lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din Templu.
Această ură creşte tot mai mult cu fiecare zi care trece
şi singurul lor gând este să-I ia viaţa. Dar cuvintele
Nazariteanului sunt cuvintele unui înţelept, minunile
Lui fiind minunile adevăratului Dumnezeu.”
„Dar de ce Îl urăsc atât de mult?” am întrebat eu.
„Pentru că mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu
personal L-am auzit o dată numindu-i: „Morminte văruite,
pui de năpârci! Voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe
umeri, pe care voi nici nu voiţi să le atingeţi cu degetul
vostru cel mic!
Voi plătiţi zeciuială din chimen, mărar, dar foarte
puţin vă interesaţi de împlinirea Legii, de credinţă, dreptate
şi milă.”
Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat. El i-a
supărat pe aceşti îngâmfaţi şi mândri, motiv pentru care
atmosfera este foarte încărcată şi ameninţătoare pentru viaţa
Lui.”
„Dar tu ai să-L aperi, nu-i aşa?” am strigat plină de
indignare.
„Puterea mea este foarte mică în faţa acestui popor
răzvrătit şi stricat. De altfel, aş suferi şi eu foarte mult
sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui Înţelept.”
După ce a spus aceste cuvinte, Ponţiu s-a ridicat de la
masă şi a plecat foarte îngândurat în altă cameră în timp ce
eu am fost cuprinsă de o durere de nedescris.

26
 Se apropia sărbătoarea Paştilor. La această mare
sărbătoare, care este foarte importantă pentru evrei, în
Ierusalim se înghesuie o mulţime de popor, care vine din
toate părţile Iudeii pentru a aduce jertfele lor în Templu.
Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu era trist şi
mi-a spus că viitorul Nazariteanului este foarte îndoielnic.
Asupra capului Lui s-a făcut o conjuraţie şi s-ar putea ca încă
din acea seară să fie prins şi predat în mâinile arhiereilor.
Auzind aceste cuvinte m-am cutremurat de groază şi l-am
întrebat:
„Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?”
„Voi putea face aceasta, oare?” mi-a răspuns el.
Se părea că soarta despre care vorbea Ponţiu cu
privire la cei neprihăniţi, urma să-L lovească şi pe ISUS. Da,
El urma să fie persecutat, dispreţuit şi predat spre a fi
osândit la o moarte crudă.
Seara când m-am culcat, imediat ce mi-am pus
capul pe pernă am simţit că nişte puteri tainice mi-au
luat gândirea în stăpânire. Astfel, L-am văzut pe Isus
aşa cum mi-L descrisese Salomia pe Dumnezeul ei.
Faţa Lui strălucea ca soarele şi L-am văzut zburând
deasupra aripilor heruvimilor şi oprindu-Se pe nori. Mi
se părea că este gata să judece prin puterea dreptei
Sale popoarele adunate în faţa Sa. Apoi i-a despărţit pe
cei drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi au urcat spre El
plini de mărirea tinereţii veşnice şi de slava
dumnezeiască, iar cei din urmă au fost aruncaţi în
focul iadului, un foc pe lângă care Ereba şi Elegetova
sunt o nimica. După aceea am văzut cum Judecătorul
divin, atrăgând atenţia mulţimii asupra rănilor de pe
trupul Său, a strigat cu glas ca de tunet puternic:
„Daţi-Mi înapoi sângele pe care L-am vărsat pentru
voi!”
Atunci acei nenorociţi rugau munţii şi peşterile
pământului să-i acopere ca să-i ascundă de mânia
Judecătorului. Degeaba se crezuseră ei siguri de
suferinţe şi liniştiţi, căci pieirea era în faţa lor!”
O, vai ce vis, sau mai bine zis, ce descoperire!

27
 Îndată ce s-au ivit zorile şi au început să lumineze
turnurile Templului, m-am sculat cu inima apăsată de groază
din pricina celor văzute în vis.
M-am aşezat în faţa geamului pentru a lua aer curat,
dar mi se părea că în centrul oraşului se aude din ce în ce
mai tare o larmă puternică. Parcă erau ţipete şi blesteme
înspăimântătoare. Am ascultat îngrozită şi am simţit cum
fruntea mi se acoperă de o sudoare rece. Nu după mult timp
mi-am dat seama că zgomotul acela se apropie tot mai mult
de Palatul justiţiei.
Foarte îngrijorată de cele ce vor urma, mi-am luat fiul
în braţe, l-am învelit cu o învelitoare subţire şi am alergat la
soţul meu. Ajungând la uşa care ducea în sala de judecată şi
auzind ţipetele furioase ale gloatei, n-am mai îndrăznit să
intru, ci am privit doar prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, Fulvia! Ponţiu stătea pe tronul său
de fildeş în toată măreţia sa, în aparenţă fără teamă,
dar privindu-l mi-am dat seama că este foarte
neliniştit.
În faţa lui, cu mâinile legate la spate, cu hainele
rupte din cauza maltratărilor suferite, cu fruntea plină
de sânge, stătea ISUS din Nazaret, liniştit şi neclintit.
În trăsăturile feţei Sale nu se putea vedea nici o
umbră de mândrie şi nici frică. Era liniştit ca un
nevinovat şi supus ca un miel, iar blândeţea Sa m-a
umplut de groază deoarece în urechile mele răsunau
încă cuvintele din vis: „Daţi-Mi înapoi sângele pe care
L-am vărsat pentru voi!”
În jurul Lui, stătea plină de furie mulţimea care Îl
târâse la judecată. La această gloată se adăugau şi o
mulţime de soldaţi, servitori, leviţi şi farisei, care-L priveau
plini de mânie. Aceştia din urmă, se puteau recunoaşte după
tăbliţele din pergament, însemnate cu diferite texte din Lege,
pe care le aveau legate pe frunţile lor. Toate acele feţe
fierbeau de mânie şi erau pline de ură.
Mi se părea că pe faţa lor străluceau flăcările iadului şi
că spiritele lui Nemera se amestecau cu gândurile lor, astfel
încât vocile lor se asemănau cu urletele fiarelor sălbatice.

28
 În cele din urmă, la un semn al lui Ponţiu, s-a făcut
linişte.
„Ce vreţi de la mine?” a întrebat el.
„Noi vrem moartea acestui OM numit ISUS din
Nazaret”, a răspuns unul dintre preoţi în numele întregului
popor. „Irod Îl trimite la tine ca să-L condamni!”
„De ce Îl învinuiţi? În ce constă vina Lui?”
La auzul acestor întrebări, mulţimea a început să ţipe
din nou:
„Acest om a prezis distrugerea Templului; Se pretinde
Împăratul iudeilor, HRISTOSUL, Fiul lui Dumnezeu, şi i-a
insultat pe preoţii noştri care sunt seminţia lui Aaron!”
„Să fie răstignit!”
Acel strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele, iar
chipul nevinovat al Celui neprihănit stă mereu înaintea
ochilor mei.
Auzind acele cuvinte, Pilat s-a întors către ISUS şi i-a
spus cu prefăcătorie:
„Aşadar eşti Împăratul iudeilor?”
„Tu zici aceasta!” i-a răspuns ISUS.
„Eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?” dar ISUS nu i-a
răspuns nici un cuvânt.
Curând strigătele poporului au devenit tot mai
puternice, fiind asemenea urletului unui tigru flămând.
Ei strigau:
„Daţi-ni-L nouă ca să fie răstignit!” la care Ponţiu le-a
făcut din nou semn să tacă, apoi a spus:
„Eu nu găsesc nici o vină în acest OM, de aceea am
să-L eliberez.”
„Dă-ni-L nouă ca să moară pe cruce!” a strigat din
nou mulţimea. Nu mai puteam suporta să ascult, de aceea
am chemat un rob şi l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme
căci doream să-i vorbesc.
Ponţiu a părăsit imediat sala de judecată şi a venit la
mine. Văzându-l, m-am aruncat la picioarele lui şi i-am zis:
„Pentru tot ce ai mai drag şi mai scump, pentru
copilul acesta care este cununa scumpă a unirii noastre, te
rog nu te face părtaş la vărsarea sângelui acestui Neprihănit
care e asemenea Dumnezeului celui nemuritor. Ponţiu, L-am

29
văzut astă noapte într-un vis şi era înconjurat de mărire
dumnezeiască. El judeca omenirea , care tremura în faţa Lui,
şi printre cei care au fost aruncaţi în focul ghenei am
recunoscut mulţi dintre cei ce cer acum moartea Lui.
Păzeşte-te să-ţi ridici mâna puternică împotriva Lui! O,
crede-mă că o singură picătură din sângele acestui Om va
pecetlui osânda ta!”
„Tot ce se petrece mă înspăimântă şi pe mine”, a
răspuns Ponţiu, dar ce pot face? Numărul soldaţilor este prea
mic ca să poată face faţă acestui popor care pare purtat de
demoni. Nenorocirea este peste noi!”
„Da, nenorocirea este asupra noastră şi osândirea Lui
înseamnă aşteptarea răzbunării dumnezeieşti şi nu a îndurării
Lui.”
„Linişteşte-te, Klavdia şi du-te cu copilul în grădină,
căci ochii tăi nu sunt creaţi să privească această scenă
sângeroasă.”
După ce a spus aceste cuvinte, el a ieşit şi m-a lăsat
singură. Imediat am fost cuprinsă de descurajare. ISUS era
încă ţinta tuturor batjocurilor şi maltratărilor mulţimii şi a
soldaţilor brutali. Furia lor creştea tot mai mult din cauza
răbdării Lui nemărginite.
Ponţiu s-a întors îngrozit la tronul lui. Când l-a văzut,
mulţimea a început să ţipe şi mai puternic:
„La moarte! La moarte!”
După o veche tradiţie, cu ocazia Paştilor, guvernatorul
putea să elibereze pe unul din condamnaţii la moarte ca
semn al facerii de bine. În această faptă dumnezeiască, el se
adresa întotdeauna poporului. Văzând în acest obicei un
mijloc de a-L elibera pe ISUS, Ponţiu s-a adresat poporului:
„Pe cine vreţi să eliberez, pe ISUS sau pe Baraba?”
„Eliberează-l pe Baraba!” a strigat mulţimea într-un
glas.
Baraba era un criminal, un tâlhar cunoscut în toate
împrejurimile, din cauza cruzimii de care dădea dovadă.
Atunci Ponţiu a întrebat din nou:
„Dar cu acest ISUS din Nazaret ce să fac?”
„Să fie răstignit!” a strigat mulţimea. Să fie răstignit!”

30
 Ponţiu şi-a plecat capul descurajat, în timp ce curajul
şi furia gloatei era tot mai mare. Ponţiu vedea că-i este
ameninţată atât autoritatea personală cât mai ales
autoritatea romană, la care ţinea atât de mult.
Dispunea de foarte puţini soldaţi, aşa că nu avea cum
să se opună mulţimii.
Tulburarea creştea cu fiecare minut. Niciodată nu am
văzut aşa ceva nici la circ, nici la luptele din Forum, nicăieri.
Nicăieri nu era linişte, decât pe chipul lui ISUS.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general sau
moartea chinuitoare, nimic din toate acestea nu
puteau întuneca acea privire cerească plină de pace şi
de iubire. Da, ochii Celui care dăduse viaţă fiicei lui
Iair, priveau plini de pace şi de iubire spre cei care
continuau să-L batjocorească. Suferea, fără îndoială,
dar o făcea cu bucurie şi mi se părea că Duhul Său se
ridica spre tronul Celui nevăzut, asemenea unei flăcări
curate pentru aducere aminte.
Sala de judecată era plină de popor care semăna cu
un râu învolburat ale cărui ape se îngrămădeau începând de
la muntele Sion, pe care era construit Templul, până în faţa
Pretoriului. Soţul meu, ameninţat şi presat de mulţime, a fost
silit să cedeze în cele din urmă.
O, fatal ceas al pierzării!
L-am văzut cum s-a ridicat. Pe faţa lui se citea groaza
morţii. A cerut un lighean cu apă şi şi-a spălat mâinile în chip
simbolic, spunând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui
Om drept.”
„Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor
noştri!” a început să urle nefericitul şi nebunul popor care se
îngrămădea în jurul lui ISUS.
Curând călăii turbaţi L-au luat şi L-au dus. Am stat şi
L-am petrecut cu privirea pe Cel ce era Jertfa care trebuia
junghiată.
Curând ochii mi s-au împăienjenit şi am simţit că mă
părăsesc puterile. Am fost luată repede în braţe de
servitoarele mele şi dusă la o fereastră care dădea în curtea
Tribunalului.

31
 „Aici L-au bătut cu biciul pe Nazaritean”, mi-a şoptit
una din roabele mele, „iar acolo L-au încoronat cu cununa de
spini”, a spus alta.
„Soldaţii L-au batjocorit şi L-au numit „Regele
Iudeilor”, în timp ce-L loveau peste faţă, iar acum El Îşi dă
Duhul,” a spus a treia roabă.
Fiecare cuvânt spus de ele îmi străpungea inima ca un
cuţit. Amănuntele despre această cumplită fărădelege
măreau şi mai mult suferinţa din inima mea. Simţeam cum
durerea mea era tot mai mare în timp ce se succedau
evenimentele.
Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme,
pluteau la o înălţime mică de pământ, iar ciocnirea dintre ei
provoca tunete puternice şi fulgere. Curând oraşul atât de
tulburat până atunci, s-a liniştit ca şi cum ar fi stat pe
gânduri. Peste tot era o tăcere apăsătoare ca şi cum moartea
şi-ar fi întins aripile negre peste tot. Am fost cuprinsă de o
groază de nedescris şi în timp ce priveam spre un punct fix,
îmi strângeam fiul la piept în neştire. Parcă aşteptam ceva
fără să ştiu ce anume.
Pe la ceasul al nouălea din zi, întunericul s-a îngroşat
şi a avut loc un puternic cutremur de pământ care a zguduit
totul. Se părea că a venit sfârşitul lumii şi că totul se va
prăbuşi. În timp ce mă lăsam jos pentru că nu mai aveam
nici o putere, în camera mea a intrat o femeie care după
naştere era evreică, şi cu faţa palidă din pricina disperării,
mi-a spus: „A venit ziua de apoi! Dumnezeu ne anunţă
aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfânta de
sfânta sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. O, vai,
vai, pentru sfântul Locaş!
Multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut drepţii
care zăcuseră în ele umblând prin Ierusalim: profeţi şi preoţi,
începând cu Zaharia, care a fost ucis în Templu şi până la
Ieremia, care a prezis căderea Sionului. Morţii ne prevestesc
mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se
răspândeşte ca o flacără.”
Auzind aceste cuvinte mi se părea că-mi pierd
cunoştinţa. M-am ridicat şi m-am târât până la scări, unde
l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la maltratarea lui

32
ISUS. Era un viteaz oţelit în luptele cu germanicii şi cu alte
popoare şi pot spune că niciodată nu a bătut în pieptul cuiva
o inimă atât de curajoasă ca a lui, dar de data aceasta era
indispus şi torturat de remuşcări. Am vrut să-l întreb mai
amănunţit despre cele întâmplate, dar el a trecut repede pe
lângă mine repetând în neştire: „Cel pe care L-am omorât
noi, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”
Am intrat în sala de judecată, unde l-am găsit pe
Ponţiu stând cu capul în mâini. Când am intrat, şi-a ridicat
capul şi privindu-mă, m-a întrebat disperat: „Oare de ce nu
te-am ascultat, Klavdia? Inima mea întunecată nu va mai
cunoaşte liniştea. De ce nu L-am putut salva pe acest
Înţelept cu preţul vieţii mele?”
Nu am mai avut curajul să-i răspund ceva, pentru că
nu găseam nici un cuvânt ca să-l încurajez sau ca să-l smulg
din nefericirea care ştiam că ne va pecetlui unirea pentru
vecie. Tăcerea noastră era întreruptă doar de tunetele care
răsunau şi ale căror ecouri se auzeau pe coridoarele
palatului.
Fără a ţine seama de furtună, s-a prezentat un bătrân
care a fost condus până la noi. El s-a aruncat la picioarele
soţului meu şi i-a spus plângând în hohote:
„Sunt Iosif din Arimatea şi am venit să vă rog să-mi
permiteţi să iau trupul lui ISUS de pe cruce ca să-L
înmormântez în mormântul meu.”
„Du-te şi ia-L!” i-a răspuns Ponţiu fără să-şi ridice
privirea din pământ. Bătrânul a ieşit iar eu am văzut că era
însoţit de un grup de femei îmbrăcate cu haine lungi. Îl
aşteptaseră la poartă.
Aşa s-a încheiat ziua aceea fatală. ISUS a fost
înmormântat într-o peşteră care era săpată într-o stâncă, iar
la uşa ei s-au pus străjeri.
Dar, o, Fulvia!
A treia zi El a înviat împlinind prezicerile Sale şi a
triumfat asupra morţii plin de strălucire şi de măreţie.
Imediat după învierea Sa, S-a arătat ucenicilor Săi, iar mai
pe urmă unei mulţimi de popor. Ucenicii Lui au început să
vestească pretutindeni învierea Sa, pecetluindu-şi mărturia
cu propriul sânge. Ei nu au cedat în faţa judecătorilor şi a

33
demnitarilor, ci şi-au menţinut cu tărie mărturia. El a dat o
dovadă puternică a învierii Sale, pe care a încredinţat-o
câtorva pescari din Galilea.
Acum, această învăţătură se răspândeşte peste tot,
aceşti neînvăţaţi devenind dintr-o dată oameni cu renume şi
ascultaţi cu plăcere de popor din pricina vorbirii lor dulci şi
pline de putere. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de
muştar, ca o rădăcină roditoare în faţa căreia urmau să se
prăbuşească toate celelalte rădăcini, adică toate religiile false
şi mărirea romanilor.
Din ziua aceea soţului meu i-a mers tot mai rău. Fiind
învinuit de Senat şi de Tiberiu şi stăpânit de o mare ură
împotriva iudeilor, a căror patimă şi dorinţă o împlinise, şi
care mai apoi l-au învinuit pentru acea sentinţă, viaţa lui a
devenit un adevărat calvar, fiind chinuit de remuşcări şi de
ură.
Salomia şi Semida mă priveau cu frică deoarece
vedeau în mine pe soţia judecătorului, a celui care-L
condamnase la moarte pe Domnul lor, deoarece între timp
deveniseră urmaşele Lui. Da, ele deveniseră urmaşele Celui
care-i dăduse mamei înapoi fiica moartă. Privindu-le, puteam
să văd cum blândeţea şi bunătatea lor faţă de mine fusese
înlocuită de neîncredere şi de o teamă care le făcea să
tremure când mă vedeau. Văzând aceasta am încetat să le
mai caut.
În acest timp de singurătate m-am dedicat cercetării
neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui ISUS, care îmi
fuseseră date de Salomia şi pe care le-am păstrat.
O, scumpă prietenă! Cât de neînsemnată şi de
deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri în comparaţie
cu învăţătura pe care singurul Dumnezeu a dăruit-o pe
pământ!
O, cât de adânci sunt aceste învăţături! Ce bunătate
şi pace inspiră ele! Unica mea mângâiere consta în a le citi şi
reciti mereu.
După câteva luni Ponţiu a fost înlocuit din slujba lui,
aşa că a trebuit să ne întoarcem în Europa, plângând din oraş
în oraş. El purta cu sine, prin toată împărăţia, greutatea
umilinţei şi a remuşcării sale chinuitoare.

34
 Eu l-am urmat, dar cum era viaţa mea alături de el?
Prietenia vieţii noastre conjugale nu mai exista, deoarece el
vedea în mine martorul viu care-i amintea mereu crima
comisă.
La rândul meu, eu vedeam în el chipul şi crucea plină
de sânge a Celui pe care el, nefericitul şi nelegiuitul
judecător, Îl condamnase pe nedrept.
O, nu mai îndrăzneam nici să-mi ridic privirea ca să-l
privesc atunci când îmi vorbea, căci întotdeauna mi se părea
că aud glasul care pronunţa sentinţa, iar amintirea acelei
fapte îmi străpungea adânc inima.
Iar când, după terminarea mesei, îşi spăla mâinile, mi
se părea că nu şi le înmoaie în apă ci în sângele cald al lui
Isus, ale cărui urme nu mai pot fi şterse.
Într-o vreme am vrut să-i vorbesc despre pocăinţă şi
despre regretarea păcatului săvârşit, dar nu puteam să-i uit
nicicum privirea sălbatică şi cuvintele pline de furie şi
nedreptate.
Nu după multă vreme copilul nostru a murit în
braţele mele, dar nu l-am plâns. Fericitul! El a murit fericit,
scăpând astfel de povara uriaşă a numelui tatălui său.
Nefericirea ne-a urmărit pretutindeni, căci oriunde
mergeam existau creştini. Chiar şi aici, în această ţară
sălbatică unde implorăm să fim primiţi, lângă valurile mării şi
lângă aceste stânci ciudate, da, chiar şi aici pot auzi cu cât
dispreţ este pomenit numele soţului meu de cei ce vin să
predice învăţăturile lui ISUS. Între explicaţiile lor de credinţă,
ei au scris şi: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat.”
Un blestem cumplit care va fi purtat peste toate
veacurile.
Iartă-mă Fulvia! Dreptul Judecător să te ajute.
Plânge-mă şi compătimeşte-mă!
Dumnezeu să-ţi dea toată fericirea pe care ne-o
dorim una alteia!

Iartă-mă….

***

35
 O lămurire la epistola de mai sus

După unele documente istorice, Ponţiu Pilat s-ar fi

sinucis din cauză că a pierdut încrederea în mila iertătoare a
lui Dumnezeu, asemenea lui Iuda, în timp ce despre soţia sa
se spune că ar fi murit creştină, suferind chiar pentru
credinţa ei în Hristos.
Grecii o enumeră printre sfinţi, amintirea ei fiind
sărbătorită la 24 decembrie.

Iată ce scrie în Istoria lui Nikifor Kalist, volumul II,

capitolul 10, cu privire la moartea lui Pilat:

„Un înşelător a adunat o mare mulţime de oameni pe

muntele Garizim, pentru a le arăta „vasele pe care le
ascunsese acolo chiar Moise.” Auzind de această adunare,
Pilat s-a folosit de ocazie pentru a se răzbuna pe aceia pe
care-i ura cu toată fiinţa lui din cauza fărădelegii pe care o
săvârşiseră. Astfel, i-a încercuit şi a dat ordin să fie ucişi toţi
copiii, iar mulţimea să fie împrăştiată cu lăncile, lovind pe
oricine vor ajunge.
Samaritenii, concetăţeni ai celor ucişi, s-au plâns
împotriva lui Pilat la guvernatorul Siriei, Vitelius, care era
fratele Cezarului.
Pilat a fost găsit vinovat de Vitelius şi i-a poruncit să
plece la Roma spre a se înfăţişa înainte lui Tiberiu. Pilat avea
neplăceri şi din cauza plângerii făcute de Maria Magdalena,
care-l acuza că fusese nedrept în sentinţa dată împotriva lui
ISUS.
Neputându-se justifica în faţa lui Tiberiu, în jurul
anului 37 d. Hr. Pilat a fost internat în Galia. De acolo a mers
la Viena, unde s-a sinucis din cauza umilinţei şi a
remuşcărilor.”
Scrisoarea soţiei lui Pilat aruncă o mare lumină
asupra evenimentelor petrecute în legătură cu moartea şi
învierea Domnului nostru ISUS HRISTOS şi întăreşte şi mai
mult credinţa în adevărul Scripturilor.

36
 Cele relatate de soţia lui Pilat merită o atenţie mai
mare, deoarece fiind soţia acestuia a fost într-o legătură
intimă cu Ponţiu, judecătorul principal al lui ISUS.
Scrisoarea ei face aluzie şi la sfinţii care au înviat la
moartea Domnului pe cruce. Ea spune că erau „profeţi şi
preoţi.”
Aşadar, putem deduce cu precizie că cei 24 de bătrâni
pe care i-a văzut Ioan în viziunea din Patmos, în Apocalipsa
4.4 şi 5.8-9, sunt dintre cei înviaţi la moartea Domnului
HRISTOS. (Noi ştim că 12 din cei 24 de bătrâni sunt
patriarhii Vechiului Testament, iar 12 sunt apostolii
Domnului).
Visul soţiei lui Pilat corespunde întocmai cu viziunea
lui Ioan din Apocalipsa 6.16-17”
„Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi şi
ascundeţi-ne de faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi
de mânia Mielului;
căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate
sta în picioare?”

REVIZUIREA PROCESULUI LUI ISUS

Un lucru minunat s-a petrecut în zilele noastre.

Poporul evreu din timpul acesta a revizuit procesul lui
ISUS HRISTOS şi a constatat că a fost nevinovat, iar
strămoşii lor au fost găsiţi vinovaţi de moartea Fiului
lui Dumnezeu. Bineînţeles că nici justiţia romană nu a fost
mai puţin vinovată de cele întâmplate.
Pentru o mai bună revizuire a procesului, la 25 iulie
1931 a avut loc dezbaterea cazului, iar ziarul „Telegraf” a
scris următoarele:

IERUSALIM, 25 IULIE 1931

„După cum s-a anunţat, astăzi a avut loc dezbaterea

revizuirii procesului lui ISUS HRISTOS care a fost condamnat
la moarte cu mulţi ani în urmă.

37
 La ora 4.00, clădirea Tribunalului era deja arhiplină şi
a fost nevoie de intervenţia poliţiei pentru a împiedica restul
publicului să intre.
La începerea dezbaterilor au fost de faţă o mulţime de
jurişti consulţi şi doctori în drept din diferite ţări, care au fost
invitaţi să ia parte la dezbaterile acestui proces.
Curtea juraţilor se compunea din cei mai de seamă
bărbaţi ai naţiunii ebraice. Încă de la început s-a cerut să se
dea o sentinţă dreaptă ca să nu se repete greşeala strecurată
în sentinţa din trecut.
Ca preşedinte al Tribunalului, a fost numit dr.
Verdelsel, unul din cei mai de seamă legişti evrei.
Apărarea a fost reprezentată prin avocatul
Reichsmev, iar acuzatorul a fost dr. Blandeisler.
Dezbaterile au început la ora 14.30, iar preşedintele a
dat cuvântul acuzării.
Dr. Blandeisler a desfăşurat o arhivă de documente
care conţineau peste 1000 de pagini scrise la maşină. El a
început să arate că judecătorii care L-au osândit la moarte pe
ISUS au căutat să procedeze după dreptate, deoarece în
timpul acela nimeni, afară de ucenicii Săi, nu putea să vadă
în El pe Fiul lui Dumnezeu. El a fost periculos pentru
societate, un conspirator periculos care aduna poporul pentru
a se împotrivi stăpânirii romane şi în plus, predica o religie
inexistentă. Acesta este motivul pentru care trebuia să fie
condamnat în mod obligatoriu, ca mulţi alţii înaintea Lui.
După aceea preşedintele a dat cuvântul apărării, care
era reprezentată de avocatul Reichsmev. Acesta s-a ridicat în
mijlocul unei tăceri desăvârşite şi a spus că va dovedi că
sentinţa a fost nedreaptă şi că ISUS a fost victima uneia din
nenumăratele greşeli ale justiţiei de atunci. El a arătat că
HRISTOS nu putea fi condamnat la moarte deoarece nu
comisese nici o crimă. El predicase numai o religie care
aducea mântuire, dar egoismul oamenilor de atunci nu a vrut
s-o recunoască. Cum putea fi învinuit HRISTOS de vreo
greşeală?
Nimeni nu avea nici o dovadă împotriva Sa. El a
amintit că însuşi Pilat a spus: „Eu nu găsesc nici o vină în El!”
după care, ca semn că-I recunoaşte nevinovăţia, şi-a spălat

38
mâinile înaintea conducătorilor religioşi, dar pentru că aceştia
I-au ameninţat că-l vor pârî la Cezar, L-a dat pe ISUS în
mâinile lor.
Apărătorul şi-a continuat pledoaria şi i-a rugat pe
juraţi să nu fie egoişti şi să nu jertfească dreptatea pentru
interesele de stat.
El i-a atenţionat asupra faptului că Cel osândit în
trecut, acum este în cer şi că este gata să ierte nedreptatea
pe care a suferit-o atunci. După un discurs de cinci ore,
avocatul apărării şi-a încheiat pledoaria.
Şedinţa a fost suspendată, iar juraţii s-au retras în
sala de revizuire pentru deliberare.
Când şedinţa a fost deschisă din nou, preşedintele a
citit următoarea sentinţă:

„Cu patru voturi pentru şi unul împotrivă, Cel

osândit a fost achitat deoarece a fost dovedită totala
Sa nevinovăţie!”

Condamnarea la moarte a lui ISUS HRISTOS a fost o

tristă rătăcire care a tras după sine pedeapsa divină asupra
evreilor.
Apărarea a fost îndelung ovaţionată, după care
mulţimea a plecat acasă pe deplin mulţumită.
După aproape 1900 de ani, conducătorii iudei
recunosc cumplita crimă comisă de strămoşii lor, în
urma unei regretabile erori juridice. Da, ei au
recunoscut solemn, cu patru voturi pentru şi unul
împotrivă, că DOMNUL ISUS a fost nevinovat.
Cât de goală şi fără greutate a fost acuzarea adusă de
dr. Blandeisler, care susţinuse că religia lui HRISTOS ar fi
fost necunoscută şi că numai ucenicii Săi ar fi cunoscut
superioritatea Sa (semnele şi minunile săvârşite de Domnul).
Oare adevărul şi dreptatea depind de aprobarea oamenilor?
Cât de capricioasă şi de tirană este judecata contra
Fiului lui Dumnezeu! HRISTOS a fost gata să moară pentru
răscumpărarea oamenilor, dar faptul că conducătorii
poporului Său erau însetaţi după sângele Său, a făcut ca
cupa suferinţelor Lui să fie şi mai amară.

39
 Singura dorinţă pe care am avut-o atunci când am
adunat aceste importante documente şi le-am publicat în
această carte, a fost ca toţi să poată vedea şi studia
evenimentele petrecute atunci, astfel ca orice suflet să poată
înţelege şi să se poată convinge de suferinţele pe care le-a
suportat Cel care ne-a iubit atât de mult.
În lucrarea de faţă sunt descrise suferinţele şi calea
plină de încercări a lui ISUS HRISTOS, Fiul lui Dumnezeu,
pentru ca toţi să aibă ocazia să vadă ce cale trebuie să
urmeze pentru a primi Viaţa veşnică.
Nu mai este mult şi Cel care a suferit Se va arăta din
nou ca să-i adune pe toţi prigoniţii şi osândiţii pe nedrept din
poporul Său.
Iubite cititor, te-ai gândit vreodată la calea care duce
la HRISTOS? Nu uita că ea a trecut pe la Calvar! Vrei să fii
părtaş la fericirea şi la slava lui HRISTOS?
Dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul tău şi pe toţi ai tăi,
priveşte în rugăciunea ta spre Calvar şi, prin puterea
credinţei, spre Acela care a suferit pentru tine şi pentru toţi,
ca să fim mântuiţi.
Numai privind prin credinţă vei putea cunoaşte calea
Vieţii veşnice şi numai aşa vei putea preţui Sfânta Scriptură
şi poruncile lui Dumnezeu şi le vei înţelege.
Numai atunci vei putea vedea că datoria celor care
vreau să fie mântuiţi este aceea de a merge pe calea
ascultării şi a suferinţei, pentru adevăratul Dumnezeu şi
pentru Cuvântul Său.
O, ce mântuire! Ce făgăduinţă ne aşteaptă! Câtă
iubire ne-a arătat El şi ce Jertfă mare a dat pentru mântuirea
fiecăruia dintre noi! Câtă răbdare a avut şi pentru tine, iubite
cititor!
El te cheamă mereu să te întorci la Domnul ISUS, în
umilinţă, şi să-ţi predai Lui inima şi viaţa.
Fie ca aceste cuvinte şi aceste documente să aducă o
sete adevărată de a-L căuta pe ISUS HRISTOS şi de a-L
urma prin orice suferinţe, făcând numai voia lui Dumnezeu.

Amin

40
 A DOUA VENIRA A LUI HRISTOS

Luând în considerare preţul scump cu care a fost

plătit preţul răscumpărării noastre, care va fi soarta celor
care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa
pentru cei care se pretind urmaşii lui Hristos, dar nu se
supun în umilinţă şi nu ascultă Vocea Răscumpărătorului;
care nu vor să-şi ia crucea ca nişte ostaşi ai lui Hristos şi nu
vor să-L urmeze de la iesle până la cruce?
Isus a spus: „Cine nu este cu Mine este împotriva
Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte”. (Matei 12,30).
El a pecetluit cu propriul sânge ascultarea de
Dumnezeu şi aceeaşi ascultare ni se cere şi nouă. Poruncile
sfinte ale Bibliei au fost întărite prin moartea Domnului pe
cruce. El a declarat: „Eu n-am venit să stric legea şi
prorocii.” (Matei 5.17).
Da, nici o iotă din Cuvântul Său nu a fost desfiinţată,
ci totul s-a împlinit prin El şi cu El.
Psalmistul spune: „Cuvântul Tău, Doamne, dăinuieşte
în veci, în ceruri!” (Psalmul 119.89 şi 111.7-8).
Matei 24.14: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi
propovăduită în toată lumea ca să slujească de mărturie
tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.”
Matei 24.32-35: „De la smochin învăţaţi pilda lui.
Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este
aproape.
Tot aşa va fi şi când veţi vedea toate aceste lucruri.
Să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşă.
Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor
întâmpla toate aceste lucruri.
Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
trece.”
Apocalipsa 22.1-21:
Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca
cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi
al Mielului.
În mijlocul pieţii cetăţii şi pe cele două maluri ale
râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi

41
dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la
vindecarea neamurilor.
Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul
de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui
îi vor sluji.
Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile
lor.
Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea
trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că
Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii
vecilor.
Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de
crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor
prorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi
lucrurile care au să se întâmple în curând.”
Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte
cuvintele prorociei din cartea aceasta!”
Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi
după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la
picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui.
Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu
sunt un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu
cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui
Dumnezeu.”
Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei
din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.
Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe: cine
este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără
prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este
sfânt, să se sfinţească şi mai departe.
Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca
să dau fiecăruia după fapta lui.
Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul.
Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la
pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!
Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii,
închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în
minciună!

42
 Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească
aceste lucruri pentru Biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa
lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.
Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” şi celui ce îi este sete,
să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată.
Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea
aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi
va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.
Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei
prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii
şi din cartea sfântă, scrise în cartea aceasta!”
Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: „Da, Eu vin în
curând!” Amin! Vino, Doamne Isuse!
Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi toţi. Amin.

Amin

43
 GIULGIUL SFÂNT

Pânza de in pe care a cumpărat-o Iosif din Arimatea

acum 1947 de ani, ca să servească drept giulgiu la moartea
Mântuitorului nostru ISUS HRISTOS, există şi astăzi. Aproape
1000 de ani a fost neştiut de nimeni, dar în cea de-a două
mie de ani s-a aflat de existenţa lui şi unde anume se află.
De câţiva ani încoace s-a aflat mai mult, şi
anume că giulgiul acesta poartă întipărit pe el chipul
Domnului ISUS, aşa cum a fost El în ultimele clipe ale
vieţii Sale, când era plin de răni, plin de sânge, lovit de
bici, batjocorit, cu cununa de spini pe cap, pălmuit,
scuipat, cu mâinile şi cu picioarele străpunse de
piroane, cu coasta străpunsă de suliţă, cu osul nazal
rupt de pumnul pe care i l-a dat soldatul lui Caiafa
peste faţă, cu părul încâlcit din cauza cheagurilor de
sânge.
Domnul ISUS a murit vineri la ora 3.00, şi
imediat după aceea a avut loc un cutremur de pământ
şi soarele s-a ascuns, dar nu din cauza norilor sau a
unei eclipse. În arhivele chinezeşti scrie că cutremurul
a ţinut o oră.
În Palestina se face noapte imediat după ce apune
soarele. Acolo nu este amurg, iar ziua începe o dată cu
răsăritul soarelui.
Vineri seara începe sărbătoarea Sabatului, iar după ce
apune soarele nu se mai face nici o lucrare. Dacă
înmormântarea nu se făcea până la apusul soarelui, trebuiau
să aştepte până trecea Sabatul, deoarece evreii nu aveau
voie nici să aprindă focul în casă. Această lege era sfântă
pentru ei, iar cel care se abătea de la ea era condamnat la
moarte.
Iosif din Arimatea a venit pe înserate la Golgota, ceea
ce înseamnă cu un ceas sau două înainte de apusul soarelui,
şi văzându-L pe Isus pe cruce, l-a cuprins o mare milă.
Cum să meargă Învăţătorul într-o groapă comună?
Cum să fie pus alături de tâlhari? La evrei era obiceiul ca
cei osândiţi la moarte să fie aruncaţi în groapa

44
comună. Până şi aceasta să-I fie rezervată Fiului lui
Dumnezeu – o groapă comună?
Până atunci Iosif nu lăsase să se ştie că era de partea
lui ISUS, dar acum nu-i mai păsa. Astfel, s-a dus la Pilat şi
i-a cerut permisiunea să ia trupul lui Isus de pe cruce,
arătând astfel că el este împotriva rânduielii, că-L cinsteşte
pe Cel răstignit şi că vrea să-L înmormânteze în mormântul
său din Ierusalim.
De la Golgota până la Templu, în fortăreaţa Antonia
unde locuia Pilat, sunt 600 de metri (drumul crucii), dar este
un drum cu suişuri şi coborâşuri, ceea ce-l face foarte greu
de străbătut, mai ales în luna aprilie când e îngrozitor de
cald. Prin urmare, nu trebuie să uităm că Iosif era deja un
om în vârstă şi în plus trebuia să treacă de la om la om şi de
la strajă la strajă, dar mai presus de toate, nu-i era permis
să intre în casa unui păgân deoarece aceasta însemna să se
spurce pentru toată perioada Paştilor. Iosif nu s-a mai gândit
însă la aceasta, ci dorea să salveze măcar trupul mort al lui
ISUS de la o altă batjocură.
Pilat era destul de plictisit, iar când a auzit că
Iosif vrea trupul lui Isus, nu i-a venit să creadă că
murise deja, de aceea a spus: „Nu se poate!” şi avea
dreptate, pentru că un răstignit nu putea să moară mai
repede de trei zile.
Tot pe cruce a murit şi apostolul Andrei, dar numai
după trei zile. Muceniţa Telea a murit după nouă zile, dar
nimeni nu a murit la numai trei ore de la răstignire şi aceasta
pentru că moartea nu era cauzată de răni, afară de cazul în
care răstignitul s-ar fi infectat şi ar fi făcut tetanos, iar
sângele continua să curgă din mâini si din picioare.
Pilat nu a crezut că Isus este mort, ci s-a gândit
că este o înşelătorie, că vor să Îl ia de pe cruce ca să-L
ducă în casa vreunui ucenic, ca să încerce să-L salveze.
Acesta este motivul pentru care a trimis un sutaş şi i-
a spus: „Du-te şi vezi!” Pentru aceasta au trecut desigur încă
vreo 20 de minute. Sutaşul s-a dus la Golgota, L-a privit pe
ISUS, a cercetat, a întrebat una, alta, pentru că trebuia să-i
raporteze lui Pilat cum stau lucrurile.

45
 „A murit!” a spus sutaşul la întoarcere, aşa că Pilat a
început să scrie o autorizaţie prin care i se aproba lui Iosif
cererea de a ridica trupul lui ISUS spre a fi înmormântat.
Când totul a fost gata, a urmat drumul până la Golgota, dar
înainte de toate, a fost nevoie să se oprească la bazarul din
nord-vestul Templului (acest bazar există şi astăzi), de unde
a cumpărat giulgiul.
Când a sosit Nicodim, care a adus 100 de litri (30 Kg)
de aloe şi smirnă, totul era pregătit. Rămânea doar să
coboare trupul de pe cruce. Mai aveau la dispoziţie doar 30
de minute.
Crucea a fost dată cu totul jos. Se crede că s-a săpat
la baza ei cam 60-70 cm şi au lăsat-o jos susţinând-o de la
spate. Detaşarea trupului Domnului ISUS era o operaţie
delicată şi cerea timp deoarece carnea I se umflase şi
acoperise capul cuielor, motiv pentru care a fost nevoie să se
dea uşor la o parte pentru a se putea prinde capul cuielor.
Mai aveau la dispoziţie doar câteva minute. Ce să facă mai
întâi? Cum să-L spele? Cum să-L înmormânteze? Capul purta
încă cununa de spini. Trupul nu puteau să-L spele deoarece
cheagurile de sânge erau proaspete şi dacă le-ar fi spălat
s-ar fi întins de la o rană la alta şi l-ar fi murdărit mai tare în
loc să-L cureţe, iar despre ungere nici nu putea fi vorba.
Din cauza aceasta s-au văzut nevoiţi să facă o
înmormântare provizorie. Astfel, I-au înfăşurat trupul în
giulgiul pe care l-au stropit mai întâi cu aloe ca să nu se rupă
carnea când aveau să-l desfacă pentru a-L înmormânta
definitiv. De aceea au şi venit femeile mironosiţe (purtătoare
de mir) duminică dimineaţa la mormânt.
Unii spun că nu poate fi vorba de giulgiul
Mântuitorului pentru că evreii au obiceiul să înfăşoare trupul
în faşe (fâşii de pânză), dar aceştia nu au studiat cu atenţie
Evangheliile ca să vadă că a fost numai o înmormântare
provizorie.
În ziua învierii, Petru şi Ioan s-au dus la mormânt dar
când au intrat în el au văzut că giulgiul era jos, dar nu
mototolit ci înfăşurat, iar trupul nu mai era acolo.
El ieşise ca aerul, întocmai ca atunci când S-a arătat
ucenicilor şi când a intrat prin zid. Ei au luat giulgiul şi l-au

46
păstrat în mare taină. Încredinţat unui ucenic, giulgiul a fost
transmis din mână în mână, de la ucenic la ucenic, neştiut de
nimeni sute de ani.
Până în anul 570, giulgiul a fost păzit într-o mănăstire
de pe malul Iordanului, iar în 570 împăratul Justinian, care
stăpânea şi Palestina, a aflat de el de la un credincios şi a
cerut să i se aducă, aşa că a fost dus în mare taină la
Constantinopol, în palatul împăraţilor bizantini.
Aici, încă din timpul împărătesei Elena a fost păstrat
într-o capelă tainică, alături de cununa de spini, de piroane,
de lancea cu care a fost străpuns, tăbliţa cu inscripţia şi o
bucată din lemnul crucii. Giulgiul a fost făcut sul şi ascuns
într-o odăiţă specială în care nu intra nimeni.
Totuşi, un rege a intrat o dată. Aceasta s-a întâmplat
în anul 1171 când Amoris, conte de Jafa şi Ascola, de origine
franceză, care era regele Ierusalimului, a pătruns în curtea
împărătească a Bizanţului însoţit de cronicarul său
Wilheimdin Tir. Ca să-i cinstească mai mult decât pe orice alţi
musafiri, după ce le-a arătat toate comorile adunate în timpul
lui Constantin şi Justinian, împăratul le-a arătat şi încăperea
tainică în care nu intra nimeni în afară de rege şi de
cronicarul său.
Acolo ei au putut să vadă piroanele cu care a fost
ţintuit ISUS pe cruce, suliţa cu care a fost străpuns în coastă
(căci şi aceasta a fost găsită în groapa comună).
Ce s-o fi petrecut în sufletul acelui soldat? Aşa a vrut
Dumnezeu - el a aruncat-o; a refuzat să mai folosească suliţa
cu care a fost străpuns Fiul lui Dumnezeu.
Cronicarul, care obişnuia să noteze tot ce era în
legătură cu stăpânul său, scrie: „Ni s-a arătat giulgiul
Mântuitorului.” Astfel, din această însemnare a cronicarului,
care este păstrată la Vatican, aflăm de existenţa giulgiului.
Treizeci de ani mai târziu, împăratul a vrut să facă o
listă cu obiectele de preţ pe care le avea, pentru ca în cazul
unui jaf să ştie ce să revendice. Astfel, l-a pus pe secretarul
său, Nicolae Nazaritas, să noteze lucrurile aflate în palat. În
timp ce a făcut inventarierea obiectelor din capela tainică,
acesta a deschis şi lădiţa în care se afla giulgiul, dar n-a
îndrăznit să-l scoată, nici să-l măsoare, ca pe celelalte

47
obiecte, ci s-a mulţumit doar să-l atingă şi să spună:
„Giulgiul este din pânză de in!” „Giulgiul este din pânză de in
şi miroase a smirnă.”
Temându-se de începerea unui război între latini şi
bizantini, un an mai târziu împăratul s-a decis să pună lădiţa
cu giulgiul într-un loc sigur.
Deci a scos-o din capelă, a dus-o într-o biserica mică
din cartierul „Valabermelor” şi a poruncit ca giulgiul să fie
scos în fiecare vineri şi întins pe perete pentru a fi văzut de
oamenii din apropiere.
Atunci a început să se bănuiască pentru prima dată că
pe giulgiu ar fi urmele chipului Domnului ISUS, pentru ca
Roberto Olari, cronicarul celei de-a patra cruciade, a afirmat
că stând şi privind giulgiul a observat o figură omenească. Nu
i s-a dat nici o atenţie, dar după alţi doi ani, în anul 1204
când latinii au predat Bizanţul, turcii au început să jefuiască
bisericile. În momentul în care un grup de turci încercau să
spargă uşa şi să pătrundă în biserica „Sf. Maria” din
Valaberma, unde se afla giulgiul, a fost trimis un ofiţer numit
Pompe de la Roche, însoţit de câţiva soldaţi. Ei au reuşit să
pătrundă în biserică, iar ofiţerul a luat lădiţa cu giulgiul, a
scos-o sub mantie şi a dat-o ajutorului său pentru a o duce la
tatăl său.
Câtva timp nu s-a mai ştiut nimic de giulgiu, pentru
că Anthone de la Roche l-a trimis la tatăl său pentru a nu fi
găsit şi distrus de turci. Abia peste doi ani, în 1206, giulgiul
ajunge în mâinile bătrânului conte de la Roche.
El s-a socotit însă prea nevrednic ca să ţină „această
sfântă amintire” şi l-a încredinţat episcopului Amedeo din
Besancon, care l-a închis în capela bisericii Sf. Ştefan.
După aproape 150 de ani, biserica a fost distrusă de
un incendiu. Lădiţa cu giulgiul a luat foc, dar un cavaler,
Geofray de Oharny, strecurându-se printre flăcări şi ruine a
reuşit să scoată giulgiul din ea, l-a stropit cu apă şi astfel l-a
salvat. El l-a luat apoi şi l-a dus la Litey (Troges), de unde a
fost transportat la biserica Sf. Ipolit din Dubes, iar de acolo în
Belgia, la Chimay. În anul 1453 ducele Ludovic îl primeşte în
dar de la contesa Margareta, nepoata lui Geofray

48
 În anul 1532 capela s-a micşorat de la 6 metri cât
avea, la 3,60 metri. Giulgiul a fost totuşi salvat, iar în anul
1678 a fost luat şi dus la Torino unde se află şi astăzi.
Primul rege al Italiei s-a gândit să facă o reşedinţă
pentru giulgiul Mântuitorului, şi pentru a fi ferit de foc, a zidit
în interiorul catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, chiar în faţa
altarului, o altă capelă mai mică, făcută din blocuri de
marmură de 1 metru, iar lădiţa cu giulgiul a pus-o în interior.
Din 33 în 33 de ani, vârsta la care a murit
Mântuitorul, giulgiul era scos din capelă şi arătat mulţimii.
În anul 1898 fiica regelui s-a căsătorit iar cu ocazia
aceasta, pentru a face o bucurie şi mai mare poporului,
regele a poruncit să se scoată giulgiul şi să fie arătat
mulţimii.
Pe atunci aparatul de fotografiat era abia la
începuturi. Totuşi, cavalerul Pia a cerut permisiunea, de la
conducătorii bisericii şi de la rege, să fotografieze giulgiul
care tocmai atunci era expus mulţimii, căci voia să-i pună
fotografia pe cărţile poştale ce aveau să fie trimise în toată
lumea. I s-a dat permisiunea, iar în timp ce developa filmul,
urmărind desenul pânzei ce începea să apară, cavalerul a
crezut că înnebuneşte când pe hârtia gelatinoasă a apărut
conturul unui chip omenesc, mai precis, imaginea Domnului
ISUS.
Cavalerul Pia a dat alarma, şi-a adunat prietenii, a
scris oamenilor de ştiinţă, episcopului şi apoi papei şi
guvernatorului. Emoţia a fost foarte mare şi generală, dar
povestirea lui Pia a părut fantastică şi stranie, de aceea nu a
fost crezută. Mai mult, cavalerul a fost acuzat de fals şi de
escrocherie. Astfel, nefiind crezută de oameni, uimitoarea
descoperire a fost uitată.
Toţi erau siguri că la mijloc era un truc, o fotografie
suprapusă, făcută astfel cu scopul de a câştiga bani. Giulgiul
a fost pus din nou în sarcofag. Singur cavalerul Pia ştia că nu
era vorba de o înşelătorie, de aceea a rămas credincios
descoperirii sale care scotea la iveală chipul Mântuitorului.
Ceilalţi oameni au uitat descoperirea făcută, dar unii
oameni de ştiinţă au aşteptat să treacă încă 33 de ani ca să
poată face din nou experienţa asupra giulgiului, cu atât mai

49
mult cu cât aveau la dispoziţie mijloace de control cu ecrane
ultraviolete, analize chimice, etc.
Giulgiul a fost expus din nou în anul 1931, iar apoi în
anul 1933, deoarece era considerat anul sfât şi se împlineau
1900 de ani de la răstignirea lui ISUS. De data aceasta,
amintindu-şi de descoperirea făcută de cavalerul Pia, papa a
apelat la fotografi, la chimişti şi la specialişti în arta
fotografică, rugându-i să vină şi să facă cercetări asupra
giulgiului.
Astfel, în anul 1933 s-a lucrat timp de trei săptămâni
pe giulgiu.
A fost fotografiat din toate poziţiile, la lumina zilei şi
în interiorul catedralei, cu tot felul de ecrane care nu lăsau să
treacă decât anumite culori. Unele înregistrau numai sângele,
altele vânătăile, altele arătau dacă este apă sau scuipat.
Astfel a fost fotografiat numai sângele care cu ochiul liber nici
nu se poate distinge. De altfel, nu se poate vedea nimic cu
ochiul liber, afara de unele pete şi de unele părţi puţin gălbui.
Nu se vede însă nici un semn clar, mai ales că în nenumărate
locuri desenul este întrerupt de petece mari, cusute grosolan
de călugăriţe în timpul reparaţiei care s-a făcut în anul 1554,
după incendiul de la Cambery.
După trei săptămâni s-au depus rapoartele şi astfel
chiar şi cei care sunt împotriva credinţei noastre, au
recunoscut şi au spus acelaşi lucru: că pe giulgiu se distinge
chipul lui ISUS.
Pe clişeele celor 2000 de observatori veniţi din toate
colţurile lumii, s-a fixat acelaşi chip şi aceleaşi urme. Astfel
s-a recunoscut cel mai zguduitor asasinat al omenirii,
săvârşit împotriva Celui mai iubit Om al lumii. Nici spusele
evangheliştilor, nici tradiţia, nici locurile sfinte din Ierusalim
şi din întreaga Palestina, nimic şi nimeni nu poate descrie
drama răstignirii lui ISUS HRISTOS aşa cum o face giulgiul
după aproape 2000 de ani.
Acum putem vedea cum arăta Domnul ISUS:
Avea o înălţime cam de 1,72 m, se vede cum Îşi
purta părul: despărţit la mijloc printr-o cărare, drept
până la urechi, apoi buclat până pe umeri.

50
 În toamna şi iarna anului 1933 au urmat tot felul de
cercetări şi experienţe care s-au făcut la spitalul Sf. Iosif
Charite. Dr. Charcot şi laboratoarele din Paris, alături de
specialişti în ţesături din Orient, au făcut tot felul de analize
şi cercetări. Ei au ajuns la concluzia că giulgiul este o pânză
de in obişnuită, lucrată în două iţe, cum se lucra pe vremea
aceea în Orient. O asemenea ţesătură nu se mai face de circa
1700 de ani, ceea ce dovedeşte că într-adevăr pânza este
veche.
Toate ziarele erau în fierbere. Pe primele pagini
apăreau fotografii mărite ale lui ISUS, ale unor părţi din
corpul Său şi aşteptau în fiecare zi noi si noi detalii date de
dr.Columbir, un proces verbal încheiat de dr. Gerald
Cordonier, sau vreo explicaţie de-a lui Paul Ingor, dar mai
ales experienţele dr. Barbet asupra cadavrelor din morga
spitalului „Sf. Iosif” din Paris. Dr. Barbet a învelit o mulţime
de cadavre, după vechiul obicei din Palestina, în cearceafuri
îmbibate cu amestec de aloe şi a aşteptat să vadă ce se va
întâmpla. Prin aceasta voia să vadă dacă nu cumva acest
amestec va explica misterul urmelor de pe giulgiu. Cadavrele
erau păzite de studenţi.
După 12 ore s-a scos cearceaful de pe primul
cadavru, dar în prima zi nu s-a obţinut nici un rezultat. După
alte 12 ore a dezvelit cel de-al doilea cadavru şi l-a
fotografiat la fel ca pe primul. Seara a anunţat prin
telegrame scurte că pe giulgiu se disting unele contururi
vagi.
A treia zi, deci după 30 de ore, a scos cearceaful de
pe cel de-al treilea cadavru şi l-a fotografiat. Pe giulgiu a
apărut întreaga figură a celui mort, aşa cum apăruse într-o
fotografie care fusese făcută direct asupra cadavrului.
Experienţa dr. Barbet a reuşit pe deplin. Orice îndoială cu
privire la o eventuală înşelătorie sau mistificare era exclusă.
În zilele următoare, când s-au desfăcut cearceafurile
de pe ceilalţi morţi, nu s-a mai văzut nici o urmă a figurii.
Aşadar, pentru a obţine un rezultat pozitiv era
necesar ca trupul mort să stea învelit în pânză cel
puţin două zile şi cel mult trei.

51
 Prin aceasta s-a dovedit că Biblia are dreptate,
deoarece este scris că „Isus a înviat a treia zi.”
După aproape 2000 de ani ştiinţa dovedeşte că
urmele corpului se cunosc pe giulgiu după cel puţin două zile
şi în mai puţin de trei zile de la deces.
Deci este clar că trupul care a fost pus în acel
giulgiu n-a putut să stea nici mai puţin de două zile dar
nici mai mult de 72 de ore în el. Aceasta dovedeşte că
pe giulgiu este chipul Mântuitorului, deoarece nici un
alt om nu putea să fie scos de acolo după două zile.

EXPLICAŢIE:

Trupul oricărui mort de 3-4 zile degajă încă vapori de

amoniac, mai ales dacă omul respectiv a fost chinuit de vreo
boală sau a suferit vreun accident. Intrând în contact cu
aloea şi cu smirna, amoniacul colorează cearceaful scoţând în
evidenţă conturul trupului: capul, mâinile, picioarele, bustul
şi spatele. În mai puţin de două zile, degajarea vaporilor de
amoniac este prea slabă şi nu ajunge să facă imprimarea pe
pânză. După două zile, dar în mai puţin de trei, este numai
bine, iar dacă trece peste trei zile concentraţia este prea
mare şi astfel şterge desenul imprimat.
Aceasta este explicaţia dată de specialişti cu privire la
figura lui ISUS apărută pe giulgiu.
Trebuia să fie explicat şi sângele rămas pe cearşaf şi
care s-a fotografiat cu cea mai mare precizie prin metoda cu
„raze infraroşii”.
După câteva zile s-a publicat şi această experienţă
care s-a făcut pe cadavrul unui tânăr care a murit în urma
unui accident şi care a fost înfăşurat într-un cearşaf îmbibat
cu smirnă şi aloe, fără să-i fi fost spălate rănile. Aloea,
vaporii de amoniac şi transpiraţia, au înmuiat pojghiţa de
sânge aşa că tot sângele s-a îmbibat în pânză exact cum se
îmbibă sugativa cu cerneală.
Aşa s-a întâmplat şi cu Domnul Isus. Trista
înmormântare a trebuit făcută în grabă deoarece peste
câteva minute urma să înceapă Sabatul. Din cauza aceasta,
tot ce-a putut face Maria Magdalena a fost să-i scoată

52
cununa de spini de pe cap şi să-i netezească părul. Rănile nu
le-a mai putut spăla însă, mai ales pe cele de la coastă, care
în momentul în care a fost coborât de pe cruce sângerau
încă. Maria Magdalena ar fi avut nevoie de câteva ore pentru
o pregătire mai demnă, dar timpul nu i-a dat nici măcar
răgazul de a-şi şterge lacrimile. Ajutată de Maria, mama lui
Iacov, de Iosif şi de Nicodim, ea a culcat trupul lui ISUS în
mijlocul pânzei peste care a turnat peste 100 de litri de
smirnă, adusă de Nicodim, astfel încât jumătate din pânză să
vină peste spatele lui ISUS, iar cealaltă jumătate peste piept.
Dapă aceea I-a legat capul cu un turban răsucit pe sub
bărbie şi L-au dus la mormânt. Urmele rănilor s-au impregnat
pe giulgiu pentru că pânza înmuiată în aloe a absorbit
sângele acolo unde s-a adunat în cheaguri.
Cu ochiul liber nu se poate observa nimic pe giulgiu,
chiar dacă este desfăşurat în întregime, dar lentila sensibilă a
aparatului de fotografiat a înregistrat fiecare urmă lăsată de
loviturile primite, fiecare înţepătură a spinilor, fiecare
picătură de sânge, astfel încât este mărturia celui mai
cumplit supliciu văzut vreodată. Adevărul adus la suprafaţă
de giulgiul lui Isus este mai crud decât orice îşi poate închipui
un om.
Şi iată că drama Golgotei, drama care se considera
uitată şi pierdută, se prezintă în faţa noastră în toată
grozăvia ei.
Tot ceea ce este alb pe fotografie este sânge: sânge
pe frunte, sânge pe păr, sânge pe tâmple, un izvor de sânge
pe sub cununa de spini care i-a fost îndesată în carne prin
lovituri de ciomag, sânge de-a lungul braţelor, care s-a
prelins din rănile de la mâini.
Când a fost luat de pe cruce, ISUS era plin de sânge
pe picioare şi pe spate. Multă vreme s-a crezut că a fost o
minune faptul că atunci când a fost străpuns cu suliţa a mai
curs sânge.
Tot dr. Barbet de la spitalul „Sf. Iosif” din Paris a
reluat şi a experimentat acest lucru.
Rana de pe giulgiu arată că suliţa cu care a fost
străpuns avea grosimea de 4 centimetri.

53
 Doctorul a înţepat un cadavru cu o astfel de suliţă,
deasupra celei de-a şasea coaste şi imediat a ţâşnit sânge
pentru că la adâncimea de 10 centimetri suliţa a întâlnit
ventriculul drept, singura cavitate din inimă care după
moarte mai conţine sânge în stare lichidă.
Giulgiul arată, de la început până la sfârşit, adevărul
despre ceea ce a suferit Isus.
În Ioan 18.22 citim: „Şi unul din slujitorii care
stăteau acolo, a dat o palmă lui ISUS…”
Ce a însemnat această „palmă”? Este de fapt
vorba e un pumn dat cu toată puterea.
Isus a replicat: „Dacă am vorbit rău, arată ce am
spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?” (v. 23).
Şi într-adevăr, ISUS n-a fost pălmuit, ci a fost
bătut crunt, căci aşa cum se vede pe giulgiu, osul din
partea dreaptă a obrazului a fost rupt, deşi aceste oase
se rup mai greu.
Osul nazal a fost şi el zdrobit şi deviat spre
stânga, pielea de pe barbă jupuită, părul şi barba
smulse pe suprafeţe destul de mari, iar faţa i-a fost
plină de umflături şi vânătăi.
Dr. Iudo a repetat experienţa dar nu a reuşit să
găsească nici măcar un centimetru de piele netedă pe
fruntea lui ISUS, ceea ce l-a făcut să creadă că a fost
lovit cu un corp dur: un baston, o măciucă sau poate cu
pumnul de către cineva care s-a antrenat îndelung în
astfel de lovituri.
Dr. Iudo a mai spus că ochii lui ISUS nu au fost
închişi numai de moarte, ci şi de scuipatul oamenilor.
Cine L-a lovit pe Isus, romanii sau evreii?
Giulgiul arată că loviturile au fost date cu mâna
stângă, ori se ştie că romanii loveau cu dreapta, pentru
că cu stânga mânuiau suliţa. În schimb evreii loveau
cu stânga. Deci aşa cum spune şi Biblia, cel ce l-a lovit
pe ISUS a fost un evreu: aprodul marelui preot.
Mai departe, sutaşul a împletit o cunună de spini pe
care a pus-o pe capul lui ISUS. Ierusalimul era plin de flori,
nu se putea împleti o cunună de flori, chiar şi în batjocură?
Spinii care cresc în ţara sfântă sunt ca un ghem, căci ies de

54
jur împrejur ca nişte ace tari ca oţelul, având lungimea de 3
centimetri.
După ce I-au pus pe cap această cunună făcută din
spini, L-au lovit cu trestia ca să-i bage în piele. Spinii I s-au
înfipt adânc, iar sângele a început să curgă şiroaie, aşa cum
arată dungile albe din fotografia făcută giulgiului. Isus şi-a
încreţit probabil fruntea din cauza durerii, deoarece unul din
spini i-a pătruns în piele până deasupra sprâncenei, iar
evanghelistul spune că a fost biciuit.
În timpul acela în Israel erau numai două feluri de
bătăi: după legea romană şi după legea ebraică.
Evreii aplicau 39 de lovituri cu un bici format din trei
nuiele şi loveau de 13 ori, ceea ce însemna un total de 39 de
lovituri (de urme) care se aplicau într-o jumătate de oră.
Romanii aveau un alt tip de biciuire.
Ei puteau să dea în jur de 100-200 de lovituri şi nu
băteau cu nuielele, ci foloseau biciul roman care era format
dintr-un mâner care avea la capăt trei curele. Fiecare curea
avea la capăt trei plumbi ascuţiţi, de formă neregulată, care
nu numai că loveau dar şi sfâşiau carnea.
Romanii au moştenit acest tip de biciuire de la
fenicieni. Cicerone şi Horaţiu o socoteau ca fiind o născocire
nevrednică de un cetăţean roman.
Odată, nişte sclavi trebuiau să fie bătuţi pentru o vină
oarecare. Aflând că sclavii sunt nevinovaţi, împăratul a trimis
un om ca să ordone încetarea bătăii, pentru că i-a iertat.
Solul care a adus vestea, a spus că atunci când a intrat în
galeria în care erau bătuţi sclavii nu a ştiut cui să i se
adreseze pentru a opri bătaia deoarece peste tot erau numai
bucăţi de carne ruptă la fiecare lovitură din trupurile
sclavilor.

AŞA A FOST BĂTUT ISUS

Evreii nu au intrat în tribunalul roman ca să-L

biciuiască pe ISUS, deşi ei erau cei ce aveau sarcina de a
îndeplini condamnarea Lui. Pentru că era ajunul Sabatului, ei
nu puteau să intre într-o clădire păgână deoarece aceasta i-
ar fi făcut necuraţi pentru toată perioada Paştilor.

55
 Când Pilat a dat ordin ca ISUS să fie bătut, zbirii L-au
lovit cu bastoane scurte, silindu-L să meargă spre galerie.
Astfel L-au dus în mijlocul mulţimii furioase, la coloanele
biciuirii. Acestea se găseau undeva în partea de nord a
palatului lui Pilat, care se afla în fortăreaţa Antonia, şi în
partea dreaptă a corpului de gardă.
Călăii L-au întâmpinat cu lovituri de bici, nuiele şi
frânghii. Erau şase făcători de rele din părţile Egiptului, nişte
bărbaţi robuşti, care în restul timpului erau folosiţi la lucrările
publice. Aveau coapsele dezvelite, în timp ce peste piept
purtau o cingătoare lată.
Coloana de care L-au legat pe ISUS nu era prea lată,
iar la capătul de sus avea un cârlig prins de un inel.
Mântuitorul a cuprins coloana cu braţele, iar zbirii L-au ridicat
cu brutalitate şi i-au ridicat braţele atât de sus încât vârfurile
degetelor abia atingeau pământul. Aceşti bărbaţi erau foarte
cruzi datorită faptului că întotdeauna înainte de a bate pe
cineva, erau îmbătaţi cu o zeamă roşie şi vâscoasă.
La o jumătate de oră de la începerea bătăii, trupul
Domnului era numai carne vie.
A urmat a doua echipă de zbiri, care s-au năpustit
asupra Lui cu un bici făcut din frânghii în care erau împletiţi
ghimpi prinşi cu noduri. Sângele ţâşnea de pretutindeni. În
bătaia aceea cumplită, ISUS abia mai gemea. Mulţi străini
care erau în trecere prin cetate, priveau îngroziţi ceea ce se
petrecea.
Apoi au urmat alţi zbiri care au început să-L bată cu
biciul roman care la fiecare lovitură rupea bucăţi mari de
carne. După ce au terminat, L-au dezlegat pentru a-L lega
din nou, dar de data aceasta cu spatele la stâlp. Din cauză că
era sleit de puteri, au fost nevoiţi să-L lege cu frânghii pe sub
piept, pe sub braţe şi pe sub genunchi – aceasta pentru că
nu se mai putea ţine pe picioare.
Unul dintre călăi L-a lovit peste faţă cu o nuia subţire,
după care a urmat un nou potop de lovituri peste piept, peste
pântece şi peste picioare.
În clipa aceea, un străin s-a repezit în mijlocul călăilor
cu un cuţit în mână şi a strigat: „Opriţi, pentru Dumnezeu!”

56
 Miraţi de cele petrecute, călăii s-au oprit pentru o
clipă, timp în care omul s-a repezit şi a tăiat legăturile care Îl
ţineau pe ISUS, după care a fugit pierzându-se în mulţime.
Sleit de puteri, ISUS S-a prăbuşit în propriul Său
sânge. Călăii L-au lăsat acolo, dar se apropiau din când în
când şi-L loveau cu picioarele, silindu-L să se ridice. ISUS S-a
târât cum a putut, încercând să-Şi ridice cămaşa de jos, dar
călăii întărâtaţi de sânge şi de băutură îşi băteau joc de El şi
i-a împingeau tot mai departe pentru ca mâna Lui
însângerată să n-o poată ajunge.
Apoi, cu alte lovituri de picior şi de baston, L-au silit
să se ridice fără să-I dea voie să se îmbrace. I-au aruncat o
cămaşă pe umeri şi în timp ce-Şi ştergea sângele de pe faţă,
a intrat în galerie Pilat, care a spus privindu-L: „Iată Omul!”
Cu alte cuvinte, el spunea: „Iată cât a suferit!” dar mulţimea
întărâtată a început să strige: „Salabu! Salabu!”, adică: „Să
fie răstignit! Să fie răstignit!”
Experţii susţin că pe giulgiu se pot număra circa
240 de lovituri aplicate cu biciul roman.
400 de răni se pot număra pe spate şi pe piept,
iar de la gât şi până la glezne sunt numai răni. Nici
măcar un centimetru pătrat din trupul Lui nu a rămas
nelovit.
Tot experţii spun că 240 de lovituri provin de la
biciul roman. Ele se pot număra uşor pentru că acolo unde
au lovit plumbii au rămas găuri care s-au umplut imediat cu
sânge. Alte circa 240 de lovituri au fost aplicate cu
frânghii şi nuiele.
Pe lângă acestea se pot distinge şi loviturile provocate
de înfăşurarea biciului în jurul braţelor şi a picioarelor,
deoarece acolo au rămas urme vinete.
Dr. Barbet a făcut şi această experienţă. El a făcut din
plastilină un corp care să imite cât mai exact trupul lui ISUS.
I-au dat elasticitate, înălţimea de 1.72 metri şi i-au aplicat
lovituri ca cele aplicate lui ISUS. El a repetat loviturile până
când a văzut că sunt identice cu cele de pe trupul lui ISUS –
adică cu ceea ce se descifra de pe giulgiu.
Călăii L-au bătut în jur de trei sferturi de oră,
aşa că vă puteţi imagina, cred, cam cât de mult a suferit

57
Mântuitorul. Tot trupul I-a fost numai carne vie, o masă roşie
de sânge.
Peste tot se pot vedea urmele lăsate de loviturile
puternice ale biciului. Apoi călăii au aruncat peste El o mantie
ca să-L acopere, dar aceasta s-a lipit de trupul Său din cauza
sângelui care curgea şiroaie. Apoi, aşa cum era, istovit, cu
faţa vânătă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de spini căzută
peste ochi, cu părul încâlcit, hulit şi batjocorit, pe acea arşiţă
cumplită, a trebuit să-Şi ducă singur crucea de la Pretoriu
până la Golgota. Acest drum a durat trei ore, deoarece Isus a
mers mai mult târându-Se.
Crucea lui ISUS a fost mai grea decât toate celelalte
cruci, deoarece lângă Templu erau nişte grinzi care fuseseră
aduse din munţii Libanului, lemne groase de cedru, pentru
repararea Templului.
Fiind presaţi de timp pentru că ISUS trebuia răstignit
şi înmormântat până la apusul soarelui, a fost bun şi lemnul
acela. Ce le păsa lor dacă crucea era uşoară sau grea?
Astfel, crucea a fost făcută dintr-o grindă lungă de 4-
5 metri, în timp ce partea cealaltă avea 2.16 metri şi o lăţime
de 30 centimetri. Dacă se calculează densitatea, se constată
că greutatea totală a crucii era în jur de 98 de
kilograme.
Drumul crucii sau VIA DOLOROSA are 600 de metri,
ceea ce înseamnă 783 de paşi, adică aproximativ zece
minute de mers. Drumul mergea în zigzaguri, iar după 200
de metri cobora în pantă, după care urca din nou.
Crucea lungă de 4 metri şi grea de 98 de kilograme,
era foarte greu de coborât şi de urcat.
Acesta este motivul pentru care ISUS S-a prăbuşit
sub povara ei, în râsul şi batjocura mulţimii. Locul în care S-a
prăbuşit prima dată ISUS, este însemnat cu o coloană neagră
care poartă următoarea inscripţie: „Aici a căzut Isus prima
dat!”
Cu puţinele puteri pe care le mai avea, El S-a ridicat
şi alţii L-au ajutat să-şi pună crucea din nou pe umeri. Aşa a
mers încă 150 de metri, după care S-a prăbuşit din nou
lovind crucea de peretele stâncii. Fiind şi mai istovit, ISUS a
încercat să Se ridice singur, sprijinindu-Se de stâncă, ceea ce

58
a făcut să lase pe ea o urmă de sânge la înălţimea de 1.10
m. Acolo este scris: „Aici a căzut ISUS a doua oară.”
A pornit mai departe. Mai avea doar 60 de metri, dar
copleşit de durere şi istovit de efort, Isus S-a prăbuşit pentru
a treia oară sub greutatea crucii. Atunci toţi cei ce erau de
faţă, chiar şi soldaţii, au văzut că nu mai putea să Se ridice.
Pe drumul Damascului venea însă Simon din Cirena şi
cu dreptul de care se bucurau romanii ca şi ocupanţi, i-au
poruncit să ia crucea lui ISUS şi s-o ducă mai departe. Aşa se
face că ISUS a parcurs ultimii 60 de metri fără cruce.
ISUS a îndurat şi alte suferinţe care pot fi explicate
abia acum, datorită examinării giulgiului.
Mantia care-i fusese pusă pe umeri se îmbibase cu
sânge, dar acesta s-a închegat şi astfel mantia i s-a lipit de
trup. Aceasta i-a fost trasă fără milă cu piele cu tot, astfel
încât cheaguri mari de sânge au fost îndepărtate, ceea ce a
făcut ca sângele să ţâşnească din nou din toate părţile.
ISUS, Mielul lui Dumnezeu, Cel neprihănit, a fost
supus la o atât de cumplită suferinţă încât nu-L mai putea
înfricoşa nimic. Nici cuiele bătute în picioarele care umblaseră
din loc în loc ca să-i caute pe cei pierduţi în păcate; nici
cuiele bătute în mâinile care vindecaseră atâţia bolnavi.
Publius Lentulius scrisese cu 1900 de ani în urmă:
„S-a ivit şi trăieşte în acest ţinut al Iudeii, un
OM care are putere asupra oamenilor. Numele lui este
ISUS HRISTOS, iar poporul Îl numeşte Profet al
Adevărului, în timp ce ucenicii Lui susţin că ar fi Fiul lui
Dumnezeu. Este un OM înalt şi bine proporţionat, de o
construcţie frumoasă. Este impunător, are o fizionomie
severă, fără şovăire, deştept, iubitor şi respectuos.
Părul Lui are culoarea vinului. Până în dreptul urechilor
este neted, fără luciu, iar de la urechi până la umeri,
străluceşte şi este inelat. De la umeri până pe spate,
părul Lui se desparte în două, precum este despărţit şi
în creştetul capului, pe mijloc, după obiceiul
nazaritenilor. Fruntea Sa este frumoasă, înaltă,
netedă, deschisă, iar pe obraji nu are nici o pată. Nasul
Îi este drept, buzele subţiri, cu o expresie nobilă.
Barba bogată are aceeaşi culoare ca şi părul, la mijloc

59
fiind despărţită în două. Ochii Îi sunt albaştri vineţii,
privirea blândă dar bărbătească, statura înaltă şi
dreaptă.
Degetele mâinilor, drepte, lungi şi subţiri. Se
povesteşte că vindecă bolnavii, că face minuni şi că
învie chiar şi morţi.
Este un OM cumpătat în vorbire şi se spune că
nu a făcut niciodată ceva rău, ci dimpotrivă, numai
bine. Niciodată nu a fost văzut râzând, dar adesea
plânge.”
Din raportul lui Publius Lentulius şi din rezultatele
obţinute în urma experienţelor făcute pe giulgiu, putem să ne
dăm cu toţii seama cât de mult a suferit Domnul ISUS.
Astfel, fruntea netedă şi frumoasă, I-a fost plină de
răni şi vânătăi; părul de culoarea vinului avea în urma
bătăilor culoarea sângelui; obrazul frumos şi fără vreo pată,
era plin de vânătăi, răni şi sânge amestecat cu lacrimile Sale
şi cu scuipaţii batjocoritorilor.
Dar cum se explică faptul că giulgiul arată că rănile
lăsate de piroane în mâini, nu sunt în mijlocul palmelor?
Noi ştim cu toţii că răstigniţii aveau cuiele bătute în
mijlocul palmei. Totuşi, pictorii s-au înşelat atunci când L-au
pictat pe ISUS cu piroanele în mijlocul palmelor deoarece
făcând experienţe asupra unui braţ amputat, dr. Barbet a
constatat cu uimire că palma se rupe de-a lungul ei
dacă este străbătută de un piron şi că nu rezistă decât
dacă pironul este bătut chiar lângă încheietura mâinii,
între oasele carpiene. Călăii îşi cunoşteau bine meseria,
aşa că nu se puteau înşela ca să bată un cui acolo unde nu
era rezistenţă.
Confuzia vine din faptul că evangheliştii au scris: „în
mână”, iar latinii au tradus: „în palmă”.
Tot giulgiul arată că ISUS a fost pironit în trei
piroane şi nu în patru, cum se credea şi cum arată
picturile noastre, deoarece pentru ţintuirea picioarelor
s-a folosit un singur piron.
Tot dr. Barbet de la spitalul „Sf. Iosif” din Paris a
făcut şi experienţa aceasta.

60
 Iată ce am făcut noi, oamenii, din trupul lui ISUS, din
blânda Lui fiinţă. Dumnezeu l-a făcut pe om după chiul Său,
iar noi am făcut din trupul Lui de carne un OM de
nerecunoscut. Dar să nu aruncăm vina asupra acestor
oameni care L-au batjocorit, L-au chinuit şi L-au răstignit,
deoarece deşi ştim ce a făcut Domnul ISUS pentru noi ca să
ne răscumpere din păcat, continuăm să ducem o viaţă
murdară, păcătoasă, neluând astfel în seamă suprema şi
inegalabila Jertfă pe care a dat-o pentru noi.
Astăzi, în vâltoarea luptei dintre bine şi rău, între
forţele întunericului şi ale luminii, mulţi dintre cei ce au
gustat bunătatea Lui, făcând chiar legământ cu Domnul prin
botez, ajung la un moment dat să-L părăsească din dragoste
pentru lume, pentru poftele firii pământeşti, trecând astfel
din nou în tabăra întunericului şi a morţii şi devenind în felul
acesta duşmanii singurului nostru Stăpân şi Domn, al marelui
nostru Dumnezeu şi Mântuitor ISUS HRISTOS.
Slavă să-I fie adusă numai Lui! Amin.

Cei ce resping fericirea şi viaţa veşnică lângă Domnul

ISUS, vor primi despărţirea veşnică de El, adică moartea a
doua. Amin.

Domnul să vă binecuvânteze!

Amin

61
62