Traian Dorz

Traian Dorz (n. 25 decembrie 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiuşului) din comuna Mizieş,
judeţul Bihor - d. 20 iunie 1989 Livada Beiuşului) a fost un poet şi deţinut politic din România.

POEZII
 A noastră vină
Până când mereu pe alţii aruncăm a noastră vină,
noi n-ajungem la iertarea şi la pacea cea deplină.

A-l mustra pe un prieten

A-l mustra pe un prieten când e el de faţă -i bine,

A-l vorbi de rău în lipsă e păcat şi e ruşine.

Adevărul foloseşte

Adevărul folosește numai celui cui e spus -

Celui care-l spune-adesea numai ură i-a adus.
 Al cerului Cântec

Al cerului Cântec nespus de frumos

odată, demult, mi-ai cântat
şi Glasul Tău dulce, adânc şi duios
de-atunci m-a legat, m-a legat.

Simţit-am pe suflet sărutul Tău blând

preasfânt, fermecat, îngeresc
de-atuncea Isuse Te caut plângând
de-atunci Te iubesc, Te iubesc.

Pe braţul Tău dulce odată-am plecat

truditul meu gând să-l alin
şi după odihna ce-atunci am aflat
Isuse suspin şi suspin.

Cuvântul Tău dulce şi cald l-am primit

Isuse, odată, demult
de-atunci însetat, fermecat, fericit
eu doresc şi doresc să-l ascult.

Fiinţa mea-ntreagă Isuse, Te vrea

de Tine-nsetez şi doresc
viaţa, Lumina şi Dragostea mea
Isus, Te iubesc, Te iubesc...
 Atâta sfântă curăţie

Atâta sfântă curăţie mă îmbrăca în strai de crin,

atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin,
atunci când am văzut întâie
lumina cerului senin!

...Dar, mai târziu, viaţa toată prin greşuri multe m -a purtat,

iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat,
iar haina albă şi curată
mi s-a-nvechit şi s-a-ntinat.

Când, în genunchi, gândesc cu jale la anii dragi de oarecând,

curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând,
curg lacrimile mele vale
şi inima mi-o frâng gemând.

O, Dumnezeul meu, ai milă, apleacă-mă sub Crucea Ta,

cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea;
cu pocăinţa cea umilă
şi plânsul pentru viaţa mea!

Căci plânsul pocăinţei poate grăbi dumnezeiescul har,

ce spală orişice păcate
şi îndulceşte-orice amar,
ce spală orişice păcate
şi îndulceşte-orice amar.
 Şi fă, apoi, urmându-Ţi Ţie, să fiu un credincios umil
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil...
şi dă-mi iar sfânta curăţie
din vremea când eram copil!

Azi, când anul vechi

Azi, când anul vechi, Iisuse, de la noi se duce iara

si când Anul Nou asteapta, mâine -n prag sa ne rasara,
ca de-atâtea ori, si-acuma, în genunchi, cu umilire,
noi T;i-aducem printre lacrimi rugaciuni de multumire.

…Multumire, ca si-n anul ce se duce, Tu, Iisuse,

ne-ai adus îmbelsugare bucuriilor nespuse
si ne-ai ocrotit viata cu puterea Mâinii Tale,
sa putem urca spinoasa, dar slavita Crucii cale.

Multumire, ca pe umeri ne-ai pus dulcea Ta durere

sa putem simti duioasa Mâinii Tale mângâiere,
c-ai facut mereu sa trecem vai de moa rte si tristete
sa putem privi pe urma Slava Sfintei Tale Fete…

Multumiri si pentru-acele lacrimi grele si amare

care ne-au facut mai dulce, si mai scumpa -a Ta carare,
multumiri si pentru umbra de necaz si de urgia
care ne-a facut pe urma mai gustata bucuria

si ca ne-ai lasat pe-o clipa în a lumii joasa pleava

 numai ca sa poti pe urma sa ne-nalti pe culmi de slava.

C-ai lasat sa ne loveasca palme grele de -ncercare

tocmai ca sa poti pe urma, cu-a Ta dulce alinare,
sa ne schimbi îndurerarea în slavita sa rbatoare
si sa rasplatesti putina noastra umbra de rabdare

cu belsug de fericire si de binecuvântare,

noaptea patimirii noastre s-o faci zi stralucitoare.

O, si-acum, Iisuse Doamne, pentru Anul care vine,

calda noastra rugaciune o-ndreptam smeriti spre Tine
sa-ntaresti dorinta noastra de -a ramâne pân’ la moarte
purtatori ai vestii bune mai departe, mai departe.

Sa calcam mereu pe urma urmei Tale -nsângerate,

fericiti fiind atuncea când rabdam pentru dreptate.
Iar daca marturisirea dragostei si -a Jertfei Tale
ar aduce vietii noastre alte suferinti pe cale,

Te rugam atunci, în fata fetei noastre zbuciumate,

sa rasai pe-o clipa slava rasplatirii minunate.

Ca-i de-ajuns din stralucirea bucuriei ei o raza

pe-nnoptarea suferintei si-a durerii sa ne caza,
ca nadejdea sa ne ’nalte, sa ne poarte, sa ne creasca
peste orice-mpotrivire si cruzime omeneasca.

Doamne, suntem slabi, si greul doborî -ne-ar si ne-ar frânge,

pâlpâirea vietii noastre într -o clipa ni s-ar stânge
daca Mâna Ta cea Buna, daca grija -T;i iubitoare
n-ar veghea asupra noastra cu o zilnica -ndurare.

De aceea, necurmate rugaciuni ’naltam spre Tine.

 De-ale multumirii lacrimi inimile noastre -s pline,
caci în ajutorul nostru Te chemam în orice vreme,
când de ziua viitoare inima mereu se teme.

Dincolo de usa-nchisa a clipitei viitoare,

numai Singur Tu, o Doamne, a cunoaste esti în stare,
numai Tu, caci numai T;ie viitorul se arata,
de aceea ni Te cere, Doamne, azi fiinta toata;

ca-n atâtea mii de lipsuri, si-n atâtea trebuinte

Tu esti unica-mpacare a întregilor dorinte,
Tu, în ziua, si în anul, si-n viata care vine,
daruieste-ni-Te noua, sa putem trai prin Tine.

Ne fii Mama si Prieten, si Nadejde, si Lumina

fiecarui suflet care doar cu Tine se alina.
Sa fii hrana, bautura si putere linistita ,
fiecaruia în foame si în sete, si-n ispita.

Tu sa fii neprihanirea si sfintirea luminoasa

dragostei adânci ce lupta sa-T;i ramâna credincioasa.
Zilnic sufletul ni-l scalda-n ale cerurilor ape,
sa-l simtim în orice seara, lânga Tine, mai aproape.
Da-ne inimii adânca si curata partasie
cu multimea celor care Te iubesc în curatie.

Fa-ne tot mai blânzi, mai darnici, mai cu mila de oricine,

schimba-ne mereu, o Doamne, pân’ vom semana cu Tine.
Numai astfel linistita poate inima s -astepte,
Viitorul cu rasplata Judecatii Tale drepte.

Numai astfel, cu-mpacare poate inima sa vina

catre Noul An, cu zâmbet de încredere senina...
Caci când astfel toata viata, zi si noapte -ar fi traita,
orisicare-ar fi din urma, orisicare-i fericita!

Bine-au zis cei dinainte

Bine-au zis cei dinainte:

geaba-i cap dacă n-ai minte,
că-n zadar stă capul sus
dacă gânduri bune nu-s
și-n zadar e cap albit
dacă mintea n-a venit!

Buna-nvăţătură

Buna-nvățătură care numai în urechi rămâne

Este ca flămândul care numa-n vis mănâncă pâine

Când ochii storşi de lacrimi

Când ochii storşi de lacrimi privesc în gol departe

şi nu mai vezi pe nimeni din câţi îţi trec prin faţă,
o, cine-ţi umple-n suflet un gol lăsat de moarte
şi cine-ţi dă privirii o rază de viaţă?

Credinţa, doar credinţa, ea-i singura putere

ce mântuie fiinţa prin Cruce spre -nviere.

Când, frânt, ţi-aduni tristeţea ca cioburile sparte

din viaţa răvăşită de-a urii vijelie,
o, cine-ţi mai întoarce nădejdile din moarte
şi cine-ţi dă vieţii o nouă temelie?

Când lupta ţi-e pierdută şi zările-s deşarte,

iar gheara disperării viaţa ţi-o sugrumă,
o, cine-ţi mai aduce o mântuire-n moarte
şi cine înspre-o altă iubire te îndrumă?

Credinţa, doar credinţa... ea singură împarte

viaţa, despicând-o în două pe vecie:
o parte, prin nădejde, ’nălţând-o peste moarte,
iar ceealaltă dând-o iubirii, pe vecie.

Ce grabnic trece timpul

Ce grabnic trece timpul,

- abia am început
și iată suntem gata
de drumul nevăzut.

Ce repede trec anii

ca frunzele pe vânt
ce vis si ce părere
sunt toate pe pământ!
 Ca ieri părea că viața
e-un drum pe veci deschis
iar astazi parcă totul
n-a fost decât un vis.

Cu ce frământ începem
în zorii vieții tot,
iar la apus, cum toate
suspin amar ne scot.

De ce vedem la urmă
acest sfârșit amar
și nu vedem-nainte
cât zbucium e-n zadar?

De ce nu știm de astăzi
al vieții veșnic preț
de ce-l știm doar la moartea
cu-nfricoșat județ?

Cel ce-ţi spune adevărul

Cel ce-ți spune adevărul, bucurie nu-ți prea face,

Rar îți spune adevărul cel ce-ți spune doar ce-ți place!

Conducător
Nu e bine-acolo unde nu-i nici un conducător,
însă nu-i nici unde frâul e pe mâna tuturor!

Copil iubit

Copil iubit cu ochi senini

Tu vii din nou printre străini
în peşteră pe paie reci
Tu iarăşi capul Ţi-l apleci.

-Dar astăzi magii nu mai vin

şi nici păstori să-Ţi cânte lin,
Copil iubit cu ochi senini
Tu vii străin printre străini...

Copil iubit cu chipul blând

Te naşti şi azi ca oarecând
de mii de ani în chip sărman
Tu vii în lume an de an.

Şi ştii că cei ce-Ţi cântă azi

scuipa-vor mâine-al Tău obraz
şi totuşi Tu Copil preablând
cobori ca anii rând pe rând.

Demult, cu suflet plin de dor

Te-ai coborât de mila lor-
în ieslea rece-ai fost culcat,
şi nimeni nu s-a-nduioşat.

L-ai Tăi Isuse ai venit,

ei, neştiind Te-au răstignit.
 Iar Tu cu suflet plin de dor
iertând, cereai iertarea lor.

Copil iubit, ceresc hoinar,

azi baţi la uşi închise iar.
O, Te-am văzut Copil iubit
din mii de praguri izgonit,

la mii de uşi ai aşteptat

dar în zadar!-Erai uitat.
Azi tot mai mulţi Te-aruncă-afar?
ceresc şi sfânt şi drag hoinar!

Şi totuşi, iar, sub chip sărman

cobori la oameni an de an
cu bine răul să-l plăteşti
să chemi, să ierţi şi să iubeşti;

să-mparţi avutul Tău divin

acelor ce la Tine vin,
murind pe cruce între hoţi
s-arăţi cât îi iubeşti, pe toţi!

Copil, ceresc şi sfânt copil

ascuns sub chipul cel umil,
Tu baţi la toţi, dar toţi se-nchid
mai reci ca piatra lor din zid...

-O, mâine şi ei uşa Ta

pe veci închisă-o vor afla.
Azi plângi Tu starea-n care zac
dar mâine ei vor plânge-n veac.
 Cu ce-ai rămas din flăcări?

Cu ce-ai rămas din flăcări, mai bun decât erai

Când ai intrat în marea şi ultima -ncercare?
Sfârşind cu tine însuţi eroica -nfruntare?
Cu ce-ai rămas din toate? Ce-ai ars şi ce mai ai?

Ce-ai limpezit în tine, din câte ce aveai?

Ce-ai lepădat din toată zadarnica strânsură?
Cât ai ales ce-i aur, cât ai lăsat ce-i zgură;
Cât ai avut ‘nainte; şi-acuma ce mai ai?

Nu anii suferinţei urcaţi cu -atâta vai,

Nici perii albi, nici plânsul, nici pierderile grele,
Ci câtă-nţelepciune, şi tâlc ai scos din ele
Aceasta-i întrebarea; ce-ai ars şi mai ai?

Căci dacă tot acela te-ntorci precum erai,

Când ai intrat în marea şi ultima -ncercare,
Zadarnic-a fost jertfa şi chinurile -amare
Nimic n-aveai ‘nainte şi azi nimic nu ai!

Cu tot întregul meu amar

Cu tot întregul meu amar,

cu munţii de suspine,
cu plânsul fără de hotar,
Iisus, eu vin la Tine!

— Primeşte-mă cum sunt,

cu multele-mi greşale
 şi spală-mă, Iisuse Sfânt,
prin Jertfa Crucii Tale!

Sunt păcătos, sunt vinovat,

sunt plin de fapte rele,
dar vin Iisuse-ndurerat,
sub Crucea Ta cu ele.

Şi la picioare-Ţi cad smerit,

cu lacrime amare,
şi-Ţi cer, Iisuse preaiubit,
a Sângelui iertare.

Primeşte-mi toată viaţa mea

şi-n slujba Ta o pune,
ca, la sfârşit, să poţi afla
în ea doar roade bune!

Să poţi fi mulţumit oricând

de slujba ce-Ţi aduce;
pân-la sfârşit, mereu purtând
lumina de la Cruce!

De ce?

De ce aşa degrabă se stinge lampa ta,

De ce nici c-o ispită nu te mai poţi lupta,
De ce la rugăciune te-ndemni mereu mai rar,
De ce la dărnicie ajungi tot mai avar?
De ce îţi oboseşti răbdarea prea curând,
De ce nu ţi-a cuvântul şi duhul tău mai blând,
De ce nu ai putere vrăjmaşii a-ţi iubi,
De ce-ţi slăbeşte râvna cu fiecare zi,
De ce tot mai în urmă rămâi de fraţii tăi,
De ce ţi-e tot mai teamă de ochii celor răi,
De ce tot mai cu groază la moarte te gândeşti,
De ce eşti tot mai gata mereu să te -ndoieşti,
De ce ţi-e tot mai slabă dorinţa de -a cânta,
De ce n-ai nici voinţa, nici duh de-a asculta,
Ce-ţi face goală viaţă şi sarbezi ai tăi, paşi?
- Păcatele ascunse ce nu vrei să le laşi!

De-atâta vreme...

De-atâta vreme-auzi şi tu chemarea

Spre ceruri, spre lumină şi spre Rai..
Dar tot n-asculţi nici plânsul nici cântarea
Şi nu-ţi întorci nici gândul nici cărarea..
- O, până când, o, până când mai stai?

Văzut-ai şi tu lucruri mari şi care

Pe alţii, i-au întors din calea rea,
Dar tu mereu, rămâi în nepăsare..
În cea mai grea şi cea mai tristă stare..
- O, până când.. o, până când aşa?

O, tu cunoşti că moartea nu-i departe

Că iadu-ţi stă mereu la căpătâi..
Şi totuşi, tu rămâi pe căi deşarte
Rămâi şi-aştepţi aşa, să pleci în moarte...
- O, până când.. o, până când rămâi?
 Tu ştii şi de la tine ce aşteaptă
De-atâţia ani, şi astăzi, Dumnezeu!
Cunoşti chemarea sfântă şi -nţeleaptă
Cunoşti şi calea rea şi calea dreaptă..
- O, până când, nehotărât, mereu?

A mai trecut un an din scurta-ţi viaţă

Şi-acesta-i poate ultimul ce-l ai...
O, smulge-te din neagra morţii, ceaţă,
Şi rupe-ţi valul firii de pe faţă..
- O, până când.. O, până când mai stai?

Curând solia mortii-o să te cheme

Răsplata veşnică şi grea să-ţi iei..
E vremea hotărârilor supreme
Acum e-a mântuirii tale, vreme.
- O, până când.. O, până când mai vrei?

Decât zece trebi…

Nu te-ntinde la prea multe

Nici când faci și nici când spui:
Cloșca cu prea multe ouă nu va scoate nici un pui;
Ci cuprinde mai puține – câte poți purta-mpreună:
Decât zece trebi și rele, e mai bine una bună.

Despre meserie

Cine nu-și vorbește bine meseria care-o face

este semn că n-o cunoaște -
și mai bine lese-o-n pace.
 Din zorii zilei mele

Din zorii zilei mele în lanul Tău m-am dus

Culegător de spice, aşa cum Tu mi -ai spus!
Cântau secerătorii.. Eu îi urmăm tăcut
Sfios şi singuratic şi lăcrimând că Rut.

Prin tot zăduful zilei sub soarele arzând,

Cu fruntea aplecată m-am ostenit tăcând,
Dorind când vine seara să-Ţi pot aduce-n prag
C-o dragoste smerită toţi snopii strânşi cu drag...

Stăpâne, iată seara se-ntinde peste vai

Pe rând se-ntorc Acasă toţi lucrătorii Tăi.
În urma tuturora, mă-ntorc şi eu, tăcut,
Sfios şi singuratic şi lăcrimând că Rut!

Mă ruşinez de rodul puţin agonisit

Dar Tu cunoşti arşiţa prin care m -am trudit...
O, iată vine noaptea! Îţi cer un adăpost
S-adorm cu cei cu care la munca Ta am fost!

Întinde-ţi peste mine veştmântul Tău, tăcut,

La Sfintele-Ţi picioare s-adorm şi eu ca Rut.
Iar mâine Dimineaţă mă scoală fericit
Să-ntâmpin Bucuria spre care-am suferit!

Iisuse, vesnic calator

 Iisuse, Vesnic Calator prin lumea de pacate,
Tu bati strain si iubitor la usile -ncuiate.

Nimic Tu nu-i ceri nimanui, când bati si-astepti sa vina,

ci vrei sa lasi în viata lui, iertare si lumina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai, caci viata lui e moarta,

dar el sta-nchis, Tu plângi si stai afara lânga poarta.

Eram copil când Te-am vazut si-n poarta mea, Straine,

si, sa-T;i deschid, ai tot batut sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spuse sa nu vin, caci viata Ta-i amara,

am vreme, colo, mai târziu... Si Te -am lasat afara.

De-atunci trecura ani sirag pe viata -mi amarâta,

Tu m-asteptai, Iisuse drag, la poarta zavorâta.

Târziu, T;i-am auzit din nou chemarea Ta duioasa,

înceata, stinsa, un ecou: „O, lasa -Ma în casa!

O, las’ sa vin în viata ta, cu pacea Mea cereasca

cum lumea-ntreaga n-ar putea nicicând sa-ti daruiasca“.

Dar lumea-mi spuse sa Te las afara si-asta data;

Tu iar la usa ai ramas, si usa încuiata.

Te-am auzit ani multi, pe rând, chemându -ma din moarte,

dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.

Iar, astazi, singur ma-nfior de-a’ mele fapte rele,

Iisuse, si Te chem cu dor în noaptea vietii mele.
 Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate inc-o data!
Te-astept cu sufletul plângând si usa descuiata...

În mersul către Mâine

În mersul către Mâine, ajută -ne, Iisus,

să ne sfinţim viaţa, să ne mărim puterea,
mai răbdători să trecem spre ultimul apus,
mai plini de vorbe sfinte să ne-ntâlnim tăcerea.

Prin cerurile nopţii, să nu cădem gunoi,

prin vânturarea zilei, să nu ne-alegem pleavă,
prin anii încercării, mergi pas la pas cu noi,
să ne găseşti la capăt învredniciţi de slavă.

Credinţa neschimbată ne-ajută s-o păstrăm,

nădejdea neclintită să ne-o-ntărim într-una
şi dragostea fierbinte cu lacrimi s -o-ncărcăm,
căznindu-ne genunchii să cucerim cununa.

Apleacă fruntea noastră mereu cu -atât mai jos

cu cât mai sus spre Tine ni-e inima ’nălţată,
nimic să nu ne-atragă din ce-am simţit frumos,
nimic să nu ne lege din ce-am lăsat odată.

Aşa, când o s-ajungem la Ţărmul Fericit,

în Zorii-Acelui Mâine ce-l tot dorim de-aseară,
Iisuse, să ne-ntâmpini cu Prânzul pregătit,
uitând de noaptea asta
şi foamea ei amară…

Amin
 Învață

Din a altora pățanii tu să-nveți mergând pe cale,

Ca să n-ajungi tu ca alții să învețe din a’ tale.

Lacrimi

Lacrimi, - stele căzătoare

din doi ochi senini ca cerul,
cine v-ar cunoaște oare
obârșia și misterul?

Cine știe câtă jale

plânge-n stropii ploii voastre
stele ce cădeţi la vale
tot din înălțimi albastre! ...

Lacrimi, pâinea tuturora

celor care plâng ca mine,
așteptându-şi aurora
unor zile mai senine,

voi nălţaţi spre Domnul plânsul

și durerea noastră multă
și oricând le duceți - Domnul
 ne-nţelege și ne-ascultă.

Lacrimi, - martoră ni-i faţa

v-am golit din plin paharul,
v-am gustat din plin dulceața,
v-am simțit din plin amarul!

De demult de când în șoapte

legănat dormeam alene,
de-a fost ziua, - de-a fost noapte
v-am purtat mereu în gene

Picuratu-v-am pe struna
harfei mele reci și mute,
de-a pornit să cântre-ntruna
imnuri ne mai cunoscute.

Câte chinuri sunt sub stele,

plinul lor adânc le strânge,
și de-aceea cântă-n ele
orice suflet care plange

Picuratu-v-am din pană

v-am cântat în nopți cu ploaie,
numai lacrima din geană
orice viers cântat mi-l moaie.

- Binecuvântate lacrimi?
voi îmi străjuirăţi somnul,
prin a voastre sfinte patimi
m-aţi legat pe veci de Domnul.

Lacrimi binecuvântate,
 inima-mi pe veci vă cheamă
să vă strâng în loc de frate
să vă simt în loc de mamă ...

M-am Nascut

Eu m-am născut să nu mor niciodată

Și dacă totuși, zilnic, moare-n mine
O părticică, Doamne, pentru Tine
E ca să-mbrac adevărata viață!

Căci Tu ai vrut să fiu, Părinte, așa,

Nu pentru că sunt eu, nespusa piatră rară,
Ci pentru că-n ființa mea precară
Ai pus un strop din maiestatea Ta.

Eu m-am născut să fiu o mărturie,

Căci litera nu are-n ea putere,
Ci Duhul Tău, nepotolit se cere
Să locuiască-ntr-o-ntrupare vie.

Dar ca s-ajung doritul tău exemplu

Îți dăruiesc întreaga mea făptură,
S-o curățești de tot ce este zgură
Și s-o preschimbi în strălucitu-Ți Templu.

Eu m-am născut să plâng cu cel ce plânge

Și să-mi iubesc și frații și dușmanii,
Dar teamă-mi e că zilele și anii
Să îi ajung pe toți, nu mi-ar ajunge.

Căci scurtă e umblarea pământească

 Și-n trupul meu e mare neputința
Dar știu că ai să-Ți Ții făgăduința
Și-o să-mplinești tot ce o să-mi lipsească.

Eu m-am născut să știu ce-i rău și bine,

Și mii de ani am căutat răspunsul
Dar tot atât m-am întâlnit cu plânsul...
Până-ntr-o zi, când am sosit la Tine.

Și când mi-ai spus cuvintele nespuse

Ce-au împletit durerea cu dojana,
Tămăduind în mine toata rana
Tu m-ai atras de partea Ta, Isuse.

Eu m-am născut să aflu-n mine prețul

Ce s-a plătit în locul meu pe cruce
Și-oriunde-n lume pașii mă vor duce
Să-Ți fiu pe totdeauna cântărețul.

Prin orice biruințe și înfrângeri

Strunește-mi harfa cum îți place ție,
Când voi ajunge-n sfânta-Mpărăție
Să pot cânta în corul Tău de îngeri.

Mama

Mi-ai cântat cu glas de lacrimi, leganându-ma alene,

alinându-mi cu-al tau cântec lacrima ivita -n gene.

Si mi-ai plâns înfiorata cântecele duiosiei,

de-ai trezit în al meu suflet, cald, fiorul armoniei.
 Mi-ai citit în ceasuri sfinte din Cazanii si Scriptura,
a lui Dumnezeu iubire ele-n inima-mi crescura.

În singuratatea serii, luminat de raza lunii,

m-ai facut sa simt puterea si odihna rugaciunii.

De durerea altor inimi te-am vazut plângând pe tine

si de-atuncea port durerea altora si eu în mine.

Pentru adevar întruna te-am vazut fara de teama

si de-atunci stiu c-adevarul e curaj si lupta, mama.

…A trecut în urma vremea si-ntr-o toamna grea, târzie,

m-a rapit de lânga tine lumea larga si pustie.

Ai varsat atunci, amare, mii de lacrimi în naframa

si cu inima zdrobita m-ai pierdut în zare, mama.

Mult umblai de-atunci prin lume, multe ochii mei vazura,

multe soapte ma chemara, multe vânturi ma batura,

dar, din mii de lucruri scumpe de fiinte si de nume,

tu-mi ramâi mereu fiinta cea mai mult iubita -n lume.

…Astazi tot strain si singur, si departe sunt de casa,

dar sunt fericit, maicuta, c-azi si tu esti credincioasa.

Si ca stiu c-odata-n ceruri, unde nu mai sunt suspine,

fericit voi fi-mpreuna, printre cei iubiti, cu tine.

Dumnezeu sa-ti daruiasca, scumpa mama, mângâiere,

mâna Lui sa-ti stearga ochii de-orice lacrimi de durere.
 Sa-ti vad chipul totdeauna luminat de bucurie,
cea mai fericita mama, Doamne, mama mea sa fie.

Nimic nu-i mai frumos pe lume

Nimic nu-i mai frumos pe lume,

Nimic nici mai statornic nu-i
Ca bucuria muncii sfinte
Ca rodul strâns la vremea lui.

Când Dumnezeu ca un Prieten

Veghează peste cortul tău
Cine-ar putea să te-ameninţe
Si ce-ar putea să-ţi facă rău?

Când cel nenorocit se roagă

Spre binecuvântarea ta
Cine-ar putea s-o-ndepărteze
Ca Dumnezeu să nu ţi-o dea?

Când orbului îi eşti vedere

Si schiopului îi eşti picior
 Când eşti orfanului părinte
Si slabului ocrotitor.

Când ţi-e cuvântul tău ca roua

Când eşti ca ploaia aşteptat,
- Nimic nu-i mai frumos ca urma
Ce-o lasă pasul tău curat.

Atunci lumina ta va creşte

Ca soarele spre-al zilei miez,
Atunci pe-ai tăi crescând şi-n număr
Si-n vrednicie ai să-i vezi.

Atunci urcuşul vieţii tale

Va fi ca drumul cel uşor
Incununat cu bucurie
Spre-un drept şi singur viitor.

Atunci prin tine-nbogăţire

Mulţimi în veac te vor cinsti
- Si cine-ar ştii în veşnicie

Nu primi
Nu primi nimic la tine nemuncit și ce nu-i drept
Nici nu lăcomi la banul câștigat în chip nedrept

Nu te-ngriji de mâine

Nu te-ngriji de mâine
prea-ncrezãtor în viaţã
la mulţi chiar seara asta
n-ajunge dimineaţã.
 Nu-ţi strânge prea cu zâmbet
şi prea-ncrezut comoarã,
la mulţi chiar ziua asta
n-o sã le-ajungã searã…

Nu-ţi plânge nici o moarte

cu lacrimi prea amare
cãci rareori aceasta
nu-i binecuvântare.

Nu-ţi parã niciodatã

prea rãu de-o despãrţire
sã crezi cã-n orice jertfã
e-un har şi-o ispãşire.

Nu trece pe niciunde
prea nebãgând în seamã
ci tot ce vezi priveşte
cu milã şi cu teamã.

Ci-n Dumnezeu te-ncrede

în orice timp şi stare
cã numa-n El eşti sigur
şi numa-n El stai tare!

O, OM!

O, om, ce mari răspunderi ai

de tot ce faci pe lume,
de tot ce spui în scris sau grai,
de pilda ce la alții dai,
căci ea, mereu, spre iad sau rai
 pe mulți o să îndrume.

Ce grijă trebuie să pui

în viața ta în toată,
căci gândul (pe) care-l scrii sau spui
s-a dus ... în veci nu-l mai aduni,
și vei culege roada lui,
ori viu, ori mort, odată.

Ai spus o vorbă, vorba ta,

mergând din gură-n gură,
va-nveseli sau va-ntrista,
va curăți sau va întina,
rodind sămânța pusă-n ea
de dragoste sau ură.

Scrii un cuvânt ... cuvântul scris

e-un leac sau o otravă,
tu vei muri, dar tot ce-ai scris
rămâne-n urmă drum deschis
spre moarte sau spre paradis,
spre-ocară sau spre slavă.
Ai spus un cântec, versul tău,
rămâne după tine
îndemn spre bine sau spre rău,
spre curăție sau desfrâu,
lăsând în inimi rodul său
de har sau de rușine.

Arăți o cale, calea ta

în urma ta nu piere,
e cale bună sau e rea,
va prăbuși sau va-nălța,
vor merge suflete pe ea.
 Spre cer sau spre durere.

Trăiești o viață ... viața ta

e una, numai una,
oricum ar fi tu nu uita
cum ți-o trăiești vei câștiga
ori fericire pe vecie
ori chin pe totdeauna.

O, om! ce mari răspunderi ai,

tu vei pleca din lume,
dar ce ai spus prin scris sau grai
sau lași prin pilda (pe) care -o dai
pe mulți, pe mulți, spre iad sau rai
mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita! ... Fii credincios

cu grijă și cu teamă
să lași în urmă luminos,
un semn, un gând, un drum frumos,
căci pentru toate, neîndoios,
odată vei da seamă.
Opreşte-te o clipă
Opreşte-te o clipă tu, suflete, în drum
şi cugetă puternic la tot ce-auzi acum:
– crezi tu că este Moarte?
da, nu poţi să nu crezi
când numai cimitire-s şi cruci oriunde vezi!

De crezi că este moarte şi vezi că -i pentru toţi,

ştii c-a scăpa de moarte, oricât ai vrea, nu poţi,
– atunci ce-i mai cuminte ca a căuta de-acum
să-ţi scapi eterna viaţă de blestem şi de scrum!
 Opriţi-vă o clipă voi, fraţi, şi voi, surori,
priviţi spre Jertfa Crucii şi treacă -vă fiori,
ştiţi voi ce-nseamnă asta?
– De n-aţi ştiut, să ştiţi,
prin Ea primiţi ori raiul, ori iad u-l moşteniţi.

De-aici din faţa Crucii voi nu mai sunteţi voi,

nu mai puteţi tot astfel să-ntoarceţi înapoi,
ori credeţi şi vă-ntoarceţi alţi oameni către cer,
ori vă-mpietriţi – şi mergeţi spre veşnice dureri!

Amin

Pe părinţii tăi

Pe părinții tăi iubește-i pân-la moartea lor și-a ta

nimeni ca și ei pe lume nu te-a mai iubit așa;
Mulțumește-le, ajută-i, îngrijește-i cu temei
către nimeni n-ai pe lume datorie ca-nspre ei.

Pentru nimic în lume

Pentru nimic în lume nu-ţi vinde trei comori:

Credinţa şi Nădejdea şi Dragostea dintâi,
Chiar dacă pentru ele ar trebui să mori,
Fă totul pân-la moarte cu ele să rămâi!

Pentru nimic în lume să nu uiţi trei porunci:

Virtutea, ascultarea şi-ntâiul legământ...
Cu cât mai mulţi le calcă, cu-atât mai mult atunci
Veghează-le mai harnic... Urmează-le mai sfânt
 Pentru nimic în lume să nu laşi trei virtuţi:
Smerenia-nfrânarea şi pacea în Hristos.
Şi-atunci cu cât trec anii mai mulţi şi mai plăcuţi
Cu-atâta rodul vieţii va creşte mai frumos!

Prin naşterea în lumea asta

Prin naşterea în lumea asta noi am venit într -un exil,

Tu ne-ai trimis pentru-o slujire – şi timpul rânduindu-ni-l.
Când slujba noastră şi când timpul cel hotărât
va fi-mplinit,
noi, fericiţi, ne vom re-ntoarce la locul drag făgăduit.

Dar chiar şi-aici, ce dulci popasuri ne-ai rânduit

din când în când,
ce minunat ne-a fost tot drumul spre muntele slăvit urcând,
de-am fi ştiut privi nainte cum ştim acum privi napoi
cu cât mai plin de bucurie şi-ncredere-ai fi mers cu noi!

Şi-acum când ceva ni se-ntâmplă

şi trec prin noi nişte fiori,
deşi nu ştim nimic nainte, stăm liniştiţi şi -ncrezători;
va fi, sau nu va fi, – Tu Singur ştii numai ce ne-ai rânduit,
la ce răscruce stăm! – şi totuşi ce pace ne-ai statornicit!

De câte ori am fost 'nainte la vreo răscruce ca acum

eram atât de plini de teamă
şi ne feream de-acest greu drum,
iar azi, când asta, omeneşte, ar fi să fie şi mai grea,
cu câtă linişte ne umpli fiinţa chiar privind la ea!
 Nu-i oare chiar şi asta, Doamne, un semn dumnezeiesc
şi sfânt
că tot ce ni se-ntâmplă-i planul ce-l ai cu noi
pe-acest pământ?
Şi chiar încrederea cea tare ce-ai pus-o-n noi în voia Ta
nu-i oare tocmai ea dovada că Tu eşti Cel Ce vei lucra?

… O fie voia Ta, Părinte, noi, fericiţi, Te preamărim

şi-ngenuncheaţi smeriţi alături
vrem liniştiţi să Ţi-o-mplinim,
fă să privim numai spre Tine şi numai spre Cuvântul Tău
crezând mereu cu neclintire că-i bine tot ce pare rău!

Vrem să ne-ncredem mai puternic ca orişicând în Mâna Ta

că noi nici bănuim acuma ce Tu mai vrei a ne -arăta.
Când, Doamne, pân’ acum cu nimeni n-ai mai lucrat
aşa frumos,
cum să nu credem noi că astăzi ne dai un har mai luminos?

Şi când trecutul tot ne este atât de plin cât îl vedem,

cum n-ar fi mai degrab’ cu slavă tot viitorul ce -l avem?
… O,-ncredeţi-vă-n El puternic, voi, fraţii mei,
pe noul drum,
că tot ce-a fost cu noi pân’ astăzi
– e pentru ce va-ncepe-acum!

Sa dau oricui ce-mi cere

Să dau oricui ce-mi cere,

chiar dacă darul meu
îl va sluji să-mi facă
urcuşul şi mai greu.
 Să dau toiag acelui
ce merge şchiopătând,
chiar dac-o să-l întoarcă
a mă lovi curând.

Să-ntind frânghia celui

căzut în groapa grea,
chiar dacă el pe urmă
lega-mi-va mâna-n ea.

Să-i fac un loc la mine

de-aproapelui pribeag,
chiar dacă el, din casă,
m-aruncă peste prag.

Să-i dau din pâine-oricărui

mi-o va cerşi mereu,
chiar dacă mi-ar plăti-o
cu plânsul cel mai greu.

Să dau… şi să nu-i judec

ce fac cu tot ce-mi iau,
s-ascult numai de Tine:
cui cere, eu să-i dau.

Căci Tu plăti-vei, Doamne,

şi celui care-a dat,
şi celui ce cu darul
lucrează vinovat.

Să nu uiţi cerul
 Să nu uiţi cerul, când prea lina
îţi pare clipa pe pământ,
căci clipa pe pământ e-o clipă,
s-a dus pe-un fulger luat de vânt.

Să nu uiţi Iadul, când prea dulce

îţi pare că ar fi-un păcat,
căci dulcele păcat e-o fiere
ce-o să te ardă necurmat.

Să nu uiţi noaptea când prea albă

îţi pare ziua care-o duci,
căci ziua cea prea albă astăzi
poate sfârşi printre năluci.

Să nu uiţi moartea când prea tare

îţi pare tronul unde şezi,
căci slava lumii e-o părere
pe care-o pierzi când nici nu crezi.

Să nu uiţi că eşti om, când pare

că eşti un zeu - şi-aşa gândeşti,
o, secătură trecătoare,
în ce nimic te prăbuşeşti!

O, nu uita ce ţi-e 'nainte

nici tot ce-ţi poate fi 'napoi,
-să mergi spre Răi cu fapte sfinte
şi nu spre Iad târând noroi.

Să-mi fac din fiecare zi

 Să-mi fac din fiecare zi
o zi de sufletesc folos,
ducînd oricui ar suferi
un strop din Harul lui Hristos.
– Atunci mi-aş face orice zi
o zi de sufletesc folos.
Să-mi fac din fiecare pas
un umblet binecuvîntat,
spre cel căzut şi cel rămas,
spre-a-l ridica dintr-un păcat.
– Atunci mi-aş face orice pas
un umblet binecuvîntat.

Să-mi fac din fiecare gînd

cuiva un dar mîntuitor
punînd pe-o rană sîngerînd
un sfînt balsam alinător.
– Atunci mi-aş face orice gînd
cuiva un dar mîntuitor.

Să-mi fac din fiecare stări

un har să-I cînt lui Dumnezeu,
să-I laud marile-ndurări
ce-mbelşugat îmi dă mereu.
– Atunci din fiecare stări
L-aş preamări pe Dumnezeu.

Să-ţi iubeşti copiii

Să-ți iubești copiii, însă, orișicât ai să -i iubești,

Dragostea să nu te facă ce e rău să făptuiești;
De-i hrănești cu-nșelăciune și-i îmbraci din jefuit,
Chiar de ei vei fi odată judecat și osândit.

Şuierând a jale, vântul

Şuierând a jale, vântul

zboară singur prin livadă,
plâng în urma lui cireșii
lacrimi albe de zăpadă.

Se-ncovoaie trist, castanul

peste banca cea pustie
unde odihnea odată
dusa mea copilărie.

Mai trăiește-n săpătură

pe speteaza ei un Nume,
Numele Tău scris, Isuse,
până n-am plecat în lume...

Lemnul e-nvechit de vreme

iar pe scândura crăpată,
ca-ntr-o taină se mai vede
Numele, săpat odată.

Doamne, oare nu-i asemeni

 și-a mea inimă, pe care,
Numele Tău sfânt, odată,
era scris cu-nflăcărare?

Când Te-ntorci să vezi, Isuse,

locul Tău plăcut, odată,
oare nu-Ţi vezi cu tristețe
dragostea înstrăinată?

Doamne, sapă mai puternic

al Tău nume peste mine,
să nu-l mai poată nimeni șterge
în orice necaz m-ar ține!

Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.

Ne trezim în el mergând,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi când.

Fericirile sunt halte,

Unde stăm câte-un minut,
Până bine ne dăm seama,
Sună, pleacă, a trecut.

Iar durerile sunt staţii!

Lungi, de nu se mai sfârşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
 Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,

Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Însetaţi după plăceri!

Mulţi copii voioşi se urcă.

Câţi în drum n-am întâlnit,
Iar câte-un bătrân coboară,
Trist şi frânt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,

Să ne coborâm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe când, privind în urmă,

Plângem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:
Am trăit şi n-am ştiut.

Tu iarăşi vii...

Tu iaraşi vii, Isus iubit,

În peştera săracă,
Căci bunătatea Ta spre noi
Cei mici şi slabi se-apleacă.

În jurul ieslei Tale-acum

 Ne adunăm grămadă
Şi Te rugăm: ne fă curaţi
Ca alba Ta zăpadă.

Deschide-a vieţii noastre porţi

Să Te primim pe Tine
Şi-nseninează al nostru gând
Ca slăvile senine

Să stăpâneşti în noi deplin,

Aducător de pace.
Şi buni, aşa cum Tu eşti bun,
Să poţi a ne preface.

Să nu mai fie pe pământ

Nici ură, nici războaie!
Copil iubit ce vii la noi
În peşteră şi paie…

Tu singur...

La toţi mi-am spus durerea, Doamne,

La toţi ceream plângând, un sfat,
Zadarnic, toţi au râs de mine..
Tu singur, Tu m-ai ascultat!

Şi-apoi, cât am dorit mulţimii

 Să-i spun de Harul Tău, ales,
Ce mulţi au râs mereu de mine
Şi ce puţini m-au înţeles!

Am fost căzut! Dar din pierzarea

În care-atâta vreme-am stat,
Să mă ridic să scap, Isuse,
Tu, numai Tu m-ai ajutat!

În ceasul greu al suferinţei,

Din cei pe care i-am iubit,
N-a fost niciunul să m-ajute..
Tu singur nu m-ai părăsit!

Când am dorit o mângâiere,

Când am fost singur şi uitat,
Şi n-a venit Isuse, nimeni...
Tu singur... Tu m-ai cercetat!

La porţi adesea cunoscute

În clipe grele am bătut...
Dar nimeni n-a fost să mă ştie!
Tu, singur.. Tu m-ai cunoscut!

Dar cât te-am tot rugat, Isuse,

În ceasul nopţilor târzii,
Şi cât am plâns eu pentru dânşii:
Tu, singur! Tu, Isuse, ştii!
 A cădea

A cădea oricine poate, dar sunt rari câți se mai scoală,

Însă asta te arată de ești om, sau vorbă goală.

Ploaia vorbelor

Ploaia vorbelor e bună numai dacă poate face,

să-ncolţească gânduri sfinte de iubire şi de pace.

O, iartă-mi, Te rog, Doamne

 O, iartă-mi, Te rog, Doamne, atâtea rugăciuni
prin care-Ţi cer doar pâine şi pază şi minuni,
căci am făcut adesea din Tine robul meu,
nu eu s-ascult de Tine, ci Tu de ce spun eu.
În loc să vreau eu, Doamne, să fie voia Ta,
Îţi cer şi-Ţi cer întruna să faci Tu voia mea;
Îţi cer s-alungi necazul, să nu-mi trimiţi ce vreai,
ci să-mi slujeşti în toate, să-mi dai, să-mi dai, să-mi dai...
Gândindu-mă că dacă Îţi cânt şi Te slăvesc
am drept să-Ţi cer întruna să faci tot ce doresc...
O, iartă-mi felu-acesta nebun de-a mă ruga
şi-nvaţă-mă ca altfel să stau în faţa Ta!...
Nu tot cerându-Ţi Ţie să fii Tu robul meu,
ci Tu cerându-mi mie, iar robul să fiu eu.
Să înţeleg că felul cel bun de-a mă ruga
e să doresc ca-n toate să fie voia Ta.

Mulţumire-nlăcrimată!
 Mulţumire-nlăcrimată sunt dator să-Ţi dau în veac
pentru cât mi-ai dat, Iisuse, mie, un copil sărac;
că mi-ai dat cât nu-s în stare vecii toţi a spune eu,
Tu, Iubitul meu Cel dulce, Mama mea şi Tatăl meu...
Eram, Doamne, fără nimeni, ca un pai luat de vânt
între valuri, între flăcări şi-ntre fiare pe pământ...
- şi Te-ai îndurat de mine, şi din iad m-ai scos în Rai,
şi senin mi-ai pus în suflet, şi cântări mi-ai pus în grai...
Mulţumiri înlăcrimate sunt dator să 'nalţ mereu
Ţie, Mama mea cea Dulce, Ţie, Dulce Tatăl meu,
Ţie, Prietenul statornic, Mire unic şi Frumos,
Ţie, dragostea mea toată, Domnul meu Iisus Hristos!

În trecerea grăbită

În trecerea grăbită prin lume, către veci,

Fă-ţi timp, măcar o clipă, să vezi pe unde treci!
Fă-ţi timp să vezi durerea şi lacrima arzând,
Fă-ţi timp să poţi, cu mila, să le alini, trecând.
Fă-ţi timp pentru-adevăruri şi adânciri în vis,
Fă-ţi timp pentru cântare cu sufletul deschis,
Fă-ţi timp să vezi pădurea, s-asculţi lâng-un izvor,
Fă-ţi timp s-auzi ce spune o floare, un cocor.
Fă-ţi timp s-aştepţi din urmă când mergi cu slăbănogi,
Fă-ţi timp pe-un munte, seara, stând singur să te rogi,
Fă-ţi timp să stai cu mama şi tatăl tău bătrâni,
Fă-ţi timp de-o vorbă bună şi-o coajă pentru câini.
Fă-ţi timp să stai aproape de cei iubiţi, voios,
Fă-ţi timp să fii şi-al casei în slujba lui Hristos,
Fă-ţi timp să guşti frumuseţea din tot ce e curat,
Fă-ţi timp, căci eşti de taine şi lumi înconjurat.
 Preaiubitul meu e Unul
Preaiubitul meu e Unul
Fără seamăn pe pământ
Glasul Lui e armonia
Cântec este-al Lui Cuvânt.
Orice loc pe unde trece
De miresme-alese-i plin
Câmpu-i mai frumos pe-acolo
Cerul este mai senin.
Dulcea Lui înfăţişare
Este-ntreagă farmec sfânt
Mii de primăveri vin parcă
Toate-o dată pe pământ.
Preaiubitul meu e Unul
Nimenea asemeni nu-i
Cât aţi da de L-aţi cunoaşte
Ca să fiţi şi voi ai Lui!

Pacatul nu se iarta...

Pacatul nu se iarta, pacatul se plateste

Si cineva odata si-odata-l ispaseste.
Pacatul e-o glumire, atat de grea si mare
Ca fara ispasire, el n-are-n veci iertare.
Pacatele acelui ce la Hristos le duce
Ii sunt iertate numai in jertfa de pe cruce.
Hristos le ispaseste, de-aceea sunt iertate,
In alt fel, nu-i iertare in veci pentru pacate,
Pacatele acelui ce pe Hristos nu-l cauta,
In veci de veci nu afla iertarea asteptata.
Ci ele toate, toate, raman sa le plateasca,
Pe veci, acela care n-a vrut sa le caiasca.
Nu va-nselati, nu este in veci de veci iertare,
Pentru pacatul celui ce-n necredinta moare.
Pacatul nu se iarta, pacatul se plateste:
Ori Dumnezeu pe cruce, ori cel ce-l faptuieste.
Doamne, ce sărac e-acela

Doamne, ce sărac e-acela

care pâinea lui nicicând
nu şi-o-mparte ca s-aline
foamea unui mai flămând.
Doamne, cât de orb e-acela
ce se uită numa-n jos
şi nu vede-n veci lumina

mântuirii lui Hristos.

Doamne, cât de surd e-acela
lângă care-atâta har
cântă, cheamă şi suspină
şi se roagă în zadar.
Doamne, cât de rob e-acela
care-i lacom şi-i zgârcit
care-şi poate-nchide mâna
dinspre semenul lipsit.

Ia jugul lui Cristos

Ia jugul lui Cristos pe umăr
şi trage lângă El arând,
chiar dacă sameni numa-n lacrimi
şi umbli numai sângerând...
 Cristos cel sfânt te va cunoaşte
în sărăcie şi-n belşug,
că mulţi au stat cu El la mese,
dar prea puţini au tras la jug!
Ia-I sarcina şi-o du alături
şi simte-o apăsând din greu
cum ai răspunde doar tu singur
de tot ce are Dumnezeu.
Cristos cel sfânt te va cunoaşte
odată-n cerul Lui de sus
nu după haina ce-ai purtat-o,
ci după sarcina ce-ai dus.
Ia-ţi crucea ta - şi-I mergi pe urme
tăcând şi mulţumind ca El,

iubeşte, roagă-te şi rabdă

urmând dumnezeiescu-I fel.
Cristos cel sfânt te va cunoaşte
nu după numele ce-ţi pui,
ci după rănile-ndurate
sub crucea ta şi Crucea Lui.

Taina crucii
Verticală ce coboară şi, întors, uneşte Sus
Şi Orizontală care-încercui Răsărit şi Apus
Linie de Coborâre de la Slavă spre Noroi,
Trăsătură de unire largă între noi şi noi.
Coborâre luminoasă de la cer pân' la Atom
Legătura îmbrăţişării dulce între om şi om
Punte de eterne-abisuri ocolind desăvârşit
Este Linia şi cercul, şi Sfârşit şi Nesfârşit.
 Este Unul şi Mulţimea, este Clipă şi Etern
Sabie cerească-ntinsă din ´Nălţime spre Infern
Taină şi Simbol şi Jertfă, Stâncă de nezguduit
Semn de teamă şi putere, Steag în veci nebiruit.
Cheie care cele patru margini ale lumii-nchizi
Braţul Milei şi Dreptăţii care mântui sau ucizi
Viu Izvor al mântuirii pentru vii şi pentru morţi
- Cruce, slavă cui te poartă, slavă Celui care-l porţi.

Oastea Ta, Iisuse

Oastea Ta, Iisuse, va urma plăcut
calea rânduită ei de la-nceput
fie şi-nainte ca-ntrecut de grea
ea până la capăt calea-şi va ţinea
Fii mereu, fii mereu, fii mereu
Mare Dumnezeu
cu oştirea Ta, oricât va lupta –
să învingă, să învingă, să învingă ea.
Prima-nvăţătură şi credinţa ei
le-a ţinut curate – prin toţi anii grei
nici în suferinţe, nici în ispitiri
n-a călcat cuvântul primei ei iubiri.
Zestrea ei de lacrimi şi cântări i-a fost
prin atâtea lupte steag şi adăpost
nevinovăţia duhului curat
i-a fost apărarea prin tot ce-a-ndurat.
Încă vor fi lupte poate şi mai mari
vor fi şi fii vrednici, – vor fi şi fugari
vor fi şi înfrângeri ca şi biruinţi
dar ea îşi a ţine drumul din părinţi
Nici se va abate, nici va lepăda
rostul care Domnul l-a avut cu ea
de va fi să moară, va muri luptând
urmele cinstindu-şi
steagul sus ţinând...
 Te vad pe Tarm
Te vad pe Tarm,
-mai am de mers
dar Tu m-astepti Acolo
durerea-mi sfarm
in dulce viers
din inima
-tremolo
Tu vii pe nor
furtuna-i grea
dar luntrea-n larg mi-am scos-o
biruitor, iubirea mea
Iti canta
-majestoso
Te nalti tronand
pe univers
istoria-i sub Tine
stiu, in curand
divinul mers
se va-ncheia
-al fine..

Sculaţi-vă de tineri
Sculaţi-vă de tineri spre Slava Viitoare,
Veniţi lângă Izvorul Etern şi vă spălaţi,
Vă răcoriţi obrajii de febră trecătoare.
Vă-nseninaţi privirea spre calea ce o luaţi.
Lăsaţi dormind ispita în putrede culcuşuri,
Desprinşi tăcut uitaţi-o silind către 'nălţimi,
Mai larg vă va fi cerul cu fiece urcuşuri
Şi-n calea luminoasă urma-vă-vor mulţimi.
Nu regretaţi nici una din cele părăsite,
Şi nu râvniţi nici una din cele ce-ntâlniţi,
Când sufletul vi-l umplu doar cele strălucite
Veţi însemna cu soare momentul ce-l trăiţi.
Uitaţi ce sunteţi astăzi, gândiţi ce veţi ajunge
La capătul credinţei sfârşite curajos,
Când cea din urmă noapte spre Slavă-o veţi străpunge
Ajunşi pe neaşteptate în faţa lui Hristos.
De ce-mi pierd uneori?
De ce-mi pierd uneori iubirea
şi-mi plânge inima uscată,
— ori am nevoie iar de sete,
să nu uit apa niciodată?
De ce-mi pierd uneori credinţa
şi zac învins în întristare,
— ori am nevoie de înfrângeri,
să pot să mă ridic mai tare?
De ce-mi pierd uneori seninul
şi plâng cu zarea sfâşiată,
— ori am nevoie de-ntuneric,
să caut lumina mai curată?
De ce-mi laşi uneori prea goală
divina inimii-ncăpere,
— ori am nevoie iar de-o moarte,
să gust mai dulce-o înviere?

De ce cad uneori sub lespezi

de apăsare şi tristeţe,
— ori am nevoie-aşa să-Ţi caut,
mai dulci ale luminii Feţe?

De ce-mi pleci uneori, Isuse,

şi parcă-mi piere viaţa-n mine,
— ori am nevoie să-mi văd astfel,
ce gol şi mort sunt fără Tine?
Tu, cel ce-auzi Cuvântul
Tu, cel ce-auzi Cuvântul
oare te gândeşti acum
că-n curând aici în lume
vei sfârşi al vieţii drum?

Gându-acesta ce te-ncearcă
vrea să facă să-nţelegi
ce viaţă te aşteaptă
după moartea ce-ţi alegi.

Dac-aici tu cauţi slava

Celui care te-a creiat,
după moartea trecătoare
vei fi viu cu-adevărat.

Însă dacă ţie-n viaţă

glasul Lui ţi-a fost străin
după azi, te-aşteaptă tristă
noaptea veşnicului chin!

Ah, alege nemurirea

fericită cu Hristos
până n-ai s-ajungi în chinuri
de-unde-n veci să nu fii scos.
Minunată şi frumoasă
Minunată şi frumoasă dimineaţă de Florii,
tu ne-ai răsărit întâii mărţişori de bucurii!
– Când atunci treceai, Iisuse, albul inimilor prag,
curăţia şi lumina Te întâmpinau cu drag.
Şi în ochii care limpezi străluceau, puteai să ştii
cât de fericiţi, Iisuse, suntem toţi, văzând că vii.
Astăzi, plini de nerăbdare să Te urce pe-alt calvar,
parcă numai vânzătorii Te aşteaptă să vii iar.
Ţi se-aştern, Iisuse-n cale chiar şi astăzi mărţişori,
dar privirea Ta acuma nu e cea de alte ori.
Cât de bine vezi că astăzi cei ce-Ţi cântă nu Te ştiu,
că n-au ochii strălucire şi că-n inimi e pustiu...
Că nu-i milă, nici căinţă, nici dorinţa lor măcar,
că iubirea se-ntâlneşte tot mai rece şi mai rar.
Că-s în suflete păcate şi-s în inimi răutăţi,
de aceea bucuria nu-i acum ca alte dăţi.
Că-n păcate se scufundă omenirea mai afund,
stricăciunea şi desfrâul nici măcar nu-şi mai ascund.
Şi de-aceea, o, Iisuse, când la noi cobori Tu az',
parcă faţa Ta e tristă, parc-ai lacrimi pe obraz.