Seminarul biblic München

EVANGHELIZARE
ŞI MISIUNE
CREŞTINĂ

...fă lucrul unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba

2 Tim. 4:5

Profesor PETRICĂ VRĂBIORU

1
 Introducere
Misiunea reprezintă marea pasiune a Bisericii, adevăratul scop al
existenţei sale. După cum focul se manifestă prin ardere, tot aşa, fiecare
biserică locală ar trebui să fie un rug sfânt, care să răspândească oamenilor
din jur harul şi dragostea infinită a lui Dumnezeu.
Fiecare biserică trebuie să răspândească Evanghelia sau să o oprească,
acoperindu-se astfel de ruşine; să se supună Marii Trimiteri sau să se prefacă
că n-are nimic de-a face cu ea, să ajungă la cei pierduţi sau să-i lase să piară.
Nu există cale de mijloc.
Dumnezeu ne-a încredinţat o misiune arzătoare: aceea de a vesti
mesajul său de iertare totală în cuvinte pe care oamenii să le poată înţelege,
de a demonstra puterea Sa plină de compasiune în fapte pe care oamenii să
le poată vedea şi de a întrupa Evanghelia Sa dătătoare de viaţă prin vieţi care
să arate sfinţenia Sa.
Nimeni nu pretinde că e uşor – ştim că pe Isus l-a costat viaţa … şi că
Biserica misionară s-a confruntat întotdeauna cu apatia din interior şi
împotrivirea din exterior. Întotdeauna vor exista oameni care nici nu vor dori
să audă despre Isus, în timp ce alţii vor căuta să ne stingă focul şi să ne
reducă la tăcere.
În ultimii 50 de ani s-au organizat mii de conferinţe, s-au publicat
cursuri, cărţi şi materiale video despre evanghelizare – totuşi Biserica e încă
inactivă şi lumea e încă în mare parte neevanghelizată. Când sarcina e atât
de urgentă şi nevoia aşa de mare, aproape că pare o greşeală să ceri cuiva să-
şi facă timp să studieze despre Evanghelizare. Dar Biserica nu-şi va recăpăta
pasiunea pentru misiune până când nu-şi va pune câteva întrebări
fundamentale, la care va trebui de asemenea să ofere şi un răspuns.
Sunt oamenii cu adevărat pierduţi?
Îi pasă lui Dumnezeu în mod individual de cele peste 7 miliarde de
oameni care trăiesc azi?
Este într-adevăr Evanghelia o veste bună?
Poate firea oamenilor să fie schimbată? A adus moartea lui Isus vreo
schimbare? A înviat El literalmente din morţi? Vor fi oamenii cu adevărat
judecaţi de El într-o zi?
Dacă răspunsul la aceste întrebări e unul afirmativ, hotărât, misiunea ori
evanghelizarea este singura concluzie potrivită.

2
 CUPRINS

Lecţia 1 – Definiţia evanghelizării

Lecţia 2 – Ţinta evanghelizării

Lecţia 3 – Motivele evanghelizării

Lecţia 4 – Mesajul evanghelizării

Lecţia 5 – Evanghelizarea personală

Lecţia 6 – Evanghelizarea bisericii

Lecţia 7 – Evanghelizarea şi ucenicia

Lecţia 8 – Evanghelizarea şi Duhul

Lecţia 9 – Evanghelizarea şi rugăciunea

Lecţia 10 – Evaluarea evanghelizării

3
Lecţia 1 : Definiţia evanghelizării
Acest curs se referă la evanghelizarea biblică a celor pierduţi, acţiune pe care mulţi
credincioşi par să nu o înţeleagă pe deplin. Evanghelizarea, aşa cum o înţeleg cei mai
mulţi, se reducere la organizarea de mari cruciade, distribuirea de tractate, programele
TV ale unor predicatori sau umblatul din uşă în uşă. Astfel de oameni par să nu aprecieze
profunzimea şi uimitoarea varietate a misiunii nou-testamentale.
Unii credincioşi cred că e mai bine ca evanghelizarea să fie lăsată pe seama
specialiştilor în evanghelizare; alţii par a face confuzie, identificând actul răspândirii
Evangheliei cu promovarea unor idei ale unei tradiţii bisericeşti. Totuşi, dacă ne
interesează cum să ajungem la cei pierduţi prin metodele dorite de Dumnezeu, trebuie să
înţelegem lucrurile revelate de Scripturi despre evanghelizare.

CE ESTE EVANGHELIZAREA?

În ultima sută de ani au existat discuţii şi dezbateri considerabile cu privire la

înţelesul cuvântului „evanghelizare”. Au fost sugerate câteva definiţii, fiecare cu o nuanţă
uşor diferită.
În 1918, Comitetului de Studiu al Evanghelizării, sub conducerea arhiepiscopului
Bisericii Angliei, a afirmat că: „a evangheliza înseamnă a-L prezenta pe Isus Hristos în
puterea Duhului Sfânt, pentru ca oamenii să ajungă să-şi pună încrederea în Dumnezeu
prin El, să-L accepte ca Mântuitor al lor, să-L servească ca Rege al lor în părtăşia
Bisericii Sale”.
Această definiţie ajută la accentuarea faptului că evanghelizarea implică:
 Proclamarea unui mesaj specific
 Dependenţa de Duhul Sfânt
 Prezentarea lui Isus ca Hristosul mântuitor
 Necesitatea ucenicizării
De asemenea, această definiţie sugerează că esenţa evanghelizării este câştigarea de
convertiţi.
Evanghelizarea este responsabilitatea noastră omenească, în timp ce numai
Dumnezeu dă credinţa şi creează viaţa nouă.
Evanghelizarea înseamnă aducerea oamenilor la stadiul în care să creadă în
Dumnezeu, dar Duhul e cel care îi ajută pe oameni să creadă în Dumnezeu.
Unele grupări evanghelice cu influenţă insistă că termenul „evanghelizare” ar trebui
să se reducă la ideea de „a proclama mesajul mântuirii”.
Liderii bisericeşti din alte ramuri creştine critică această accentuare evanghelică
asupra proclamării. Ei sunt de acord că predicarea e o parte importantă a evanghelizării,
dar insistă că prezenţa bisericii în lume, trăirea şi slujirea ei sfântă sunt esenţiale în
aceeaşi măsură, în timp ce liderii penticostali susţin că semnele şi minunile supranaturale
trebuie să însoţească predicarea mesajului.
Aceste idei de bază despre evanghelizare ne pot ajuta să înţelegem diferitele
nuanţări ale altor grupări bisericeşti, dar în acelaşi timp trebuie să ne întoarcem la
Scriptură dacă vrem să surprindem adevăratul înţeles al evanghelizării biblice.

4
 Noul Testament foloseşte două grupe de cuvinte greceşti pentru a descrie ceea ce
creştinii numesc „evanghelizare”. Multe controverse cu privire la evanghelizare apar din
interpretările greşite ale sensului acestor două grupe importante de cuvinte – şi dintr-o
supraaccentuare a unuia sau altuia dintre ele.

a. Primul grup de cuvinte are în centru substantivul grecesc EVANGELION. Acesta

provine din cele două cuvinte greceşti EU („bun” sau „nobil”) şi ANGELIA, „mesaj” sau
„solie”;
 EVANGELION înseamnă „vestea bună”, „solie fericită”, sau „mesaj nobil”.
De aici decurge în mod necesar că evanghelizarea e inseparabil legată de
Evanghelie, de vestea bună. Putem spune că tot ce are legătură cu Evanghelia trebuie să
se lege de evanghelizare, şi că tot ce nu are legătură cu Evanghelia, nu are legătură cu
evanghelizarea.
 EVANGELIZO e forma verbală a lui EVANGELION şi înseamnă a rosti vestea
bună.
Deoarece mulţi traducători evanghelici ai Bibliei consideră că EVANGELIZO
înseamnă „a predica Evanghelia” sau „a proclama Evanghelia”, unii credincioşii fac
astfel referiri la acest lucru ca dovadă că predicarea e esenţa evanghelizării!
Am putea de asemenea socoti EVANGELIZO ca „a demonstra Evanghelia”. De fapt, un
verb mai neutru ca „a răspândi”, „a aduce” sau „a purta” ar fi mai bun.
 EVANGELISTES, substantivul grecesc înrudit, este de asemenea folosit în
NT. Acesta vine de la EU, („bun”) şi ANGELOS („mesageri”) şi înseamnă literalmente „un
vestitor al binelui”. Cuvântul „evanghelist” e doar o transliterare a lui EVANGELISTES.

Ne putem gândi despre acest grup de cuvinte în următoarele feluri:

Cuvânt grecesc Transliterare Traducere literală Traducere bună

EVANGELION Evanghelie Vestea bună Evanghelia

EVANGELIZO A evangheliza A rosti vestea bună A aduce Evanghelia

EVANGELISTES Evanghelist Bun vestitor Mesager al Evangheliei

Creştinii moderni folosesc tot mai mult verbul „a evangheliza” şi ar avea sens să
folosim această transliterare a lui EVANGELIZO din Noul Testament – mai ales că
EVANGELISTES e întotdeauna transliterat prin cuvântul „evanghelist”.

5
A EVANGHELIZA

Verbul grecesc EVANGELIZO apare de 50 de ori în NT. E folosit, de exemplu, în

Luca 4:18, 43; 7:22. 9:6; 20:1; Fapte 8:4,25,35; 14:15,21; 15:35; Romani 10:15;
15:20; 1 Corinteni 1:17; 9:16; 15:1-2; 2 Corinteni 10:16; 11:17; Galateni 1:11,16; 4:13;
Efeseni 3:8; Evrei 4:2,6; 1 Petru 1:12,25 şi 4:6.

Luca 4:18-19 aduce o clarificare importantă. Acesta e una dintre cele mai
importante afirmaţii, şi o putem considera „manifestul” sau „principiul definitoriu al
misiunii”. În acest pasaj Isus rezumă scopul ungerii Sale la proclamarea, răspândirea
veştii bune către săraci. În adevăr, El a primit ungerea Duhului, pentru a duce celor săraci
Evanghelia.
Deşi în aceste versete cele mai multe traduceri folosesc de trei ori cuvântul „a
predica”, în original sunt folosite două cuvinte greceşti. În prima propoziţie e folosit
EVANGELIZO, iar în propoziţiile a patra şi a şaptea e folosit un cuvânt diferit KERUSSO (care
se traduce cel mai bine cu „a vesti” sau „a proclama”).

Isus ne dă apoi 5 exemple cu privire la ceea ce a însemnat evanghelizarea Lui în

practică:
 Vindecarea celor cu inima zdrobită
 Eliberarea captivilor
 Dăruirea vederii celor orbi
 Eliberarea celor asupriţi
 Proclamarea mesajului de libertate şi binecuvântare al lui Dumnezeu

Isus nu a fost trimis de Tatăl şi uns de Duhul doar pentru a predica în sinagogile
evreieşti, ci El a venit pentru a-L face descoperit pe Dumnezeu prin spusele Lui, prin
fapte şi printr-o viaţă perfectă; a venit de asemenea să facă aceasta într-un mod care a fost
o relevaţie mai ales pentru cei săraci – cuvântul grecesc PTOCHOS înseamnă „năpăstuiţi”
sau „chinuiţi”.

Acest principiu este din nou subliniat în Luca 8.

Luca 8:2-56 este o expunere a lui Luca 8:1. Isus face o afirmaţie în versetul 1, apoi
ilustrează această afirmaţie pe parcursul capitolului. Putem vedea că Isus:
 A predicat şi a răspuns la întrebări – v.4-18
 A adus pace celor cuprinşi de teamă – v.22-25
 A eliberat pe captivi – v.26-39
 A vindecat pe bolnavi – v.43-48
 A înviat pe morţi – v.49-56
Apostolul Pavel se referă la acelaşi lucru în Romani 15:18-20. Cele mai multe
traduceri se referă la predică în versetele 19 şi 20, dar aceste cuvinte nu există în greacă.
Ceea ce scrie Pavel în mod literal în versetul 19 este „am umplut peste tot cu Evanghelia
lui Hristos” şi în versetul 20, „am făcut din evanghelizare ţinta mea”.

6
 Versetele 18-19 arată cum a „umplut de Evanghelie” – cum a evanghelizat: a făcut
lucrul acesta prin cuvinte şi fapte, prin semne puternice şi minuni prin puterea Duhului.
La fel e şi în biserica primară. Fapte 8:1 descrie împărtăşirea ucenicilor persecutaţi
prin Iudea şi Samaria şi 8:4 arată că ei au mers peste tot „evanghelizând”.

Fapte 8:5-13 ilustrează acest tip de evanghelizare prin istorisirea despre Filip. Ea
arată că evanghelizarea prin predică a fost însoţită de:
 minuni – v.6
 scoaterea demonilor – v.7
 vindecarea bolnavilor – v.8
Fapte 8:12 rezumă apoi activitatea lui Filip spunând că samaritenii au crezut ceea
ce a evanghelizat el (EVANGELIZOMENOI). Nu e de mirare că Fapte 21:8 îl descriu pe Filip
ca „evanghelist”.
Acest material scriptural ar trebui să ne convingă că evanghelizarea înseamnă
proclamarea verbală a veştii bune, însoţită de fapte bune, dar de asemenea,
ea poate să includă – când Dumnezeu hotăreşte acest lucru iar noi umblăm
prin credinţă - însoţirea vizuală a veştii bune prin semne, minuni, vindecări.

EVANGHELISTUL

Substantivul EVANGELISTES e folosit doar de 3 ori în NT în Fapte 21:8; Efeseni 4:11

şi 2 Timotei 4:5.
Am văzut deja că EVANGELISTES înseamnă un mesager al Evangheliei şi am observat
că Fapte 21:8 îl consideră pe Filip evanghelist pentru că el răspândea prin cuvinte şi
fapte, prin proclamare şi demonstrare.
În mod interesant, porunca lui Pavel din 2 Timotei 4:2-4 de „a propovădui
cuvântul” este urmată de porunca din 4:5 de „a face lucrul unui evanghelist” Aceasta
arată că „propovăduirea” şi „evanghelizarea” sunt activităţi complementare.
Efeseni 4:11 arată că lucrarea evanghelistică e funcţional distinctă în cadrul
bisericii şi că împreună cu celelalte slujbe participă la „desăvârşirea sfinţilor în vederea
lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos”.

b. Al doilea grup de cuvinte din Noul Testament care clarifică noţiunea

evanghelizării se axează în jurul substantivului grecesc KERUX – care înseamnă
„propovăduitor” (vestitor, crainic, mesager).

A PROPOVĂDUI

Verbul grecesc KERUSSO derivă din KERUX. El înseamnă „a propovădui”, „a acţiona

ca un propovăduitor”, dar e tradus de obicei în NT prin „a propovădui”, sau „a
proclama”.
KERUSSO e folosit de 60 de ori în NT şi înţelesul său literal e clar în Marcu 1:45,
Luca 12:3 şi Apocalipsa 5:2.

7
 Prin definiţie, KERUSSO implică totdeauna 3 lucruri:
 o dedicare personală ca vestitor pentru un anumit grup de oameni. De exemplu:
Marcu 3:14, 16:15-20; Luca 9:2; Fapte 10:42.
 un mesaj specific de la Rege. De exemplu, Matei 4:23; 9:35; 10:7; 24:14: Marcu
1:14, 16:15; Luca 4:19, 8:1; 9:2; Fapte 8:5; 9:20; 20:25; 28:31; Romani 10:8; 1
Corinteni 9:27; 15:12; 2 Corinteni 1:19; 1 Tesaloniceni 2:9
 ascultare faţă de trimitere şi mesaj. De exemplu: 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2;
Marcu 1:39; 6:12; Fapte 8:5; 9:20; 1 Corinteni 15:11; Galateni 2:2.
Aceste pasaje arată că verbul KERUSSO e deseori legat de EVANGELION.
Propovăduitorii Regelui sunt trimişi special pentru a proclama „Evanghelia” Sa, vestea
bună de la şi despre Rege.

Vedem aceasta, de exemplu, în: Matei 24:14, Marcu 13:10; 14:9; 16:15,20; 2
Corinteni 1:19; 4:5; 11:4; Galateni 22:2; Filipeni 1:15; Coloseni 1:23 şi 1 Tesaloniceni
2:9.
Aşa cum am observat, proclamarea prin vorbe a mesajului propovăduitorului e doar
un aspect al evanghelizării. E o parte importantă, dar ea trebuie să fie însoţită de mărturia
faptelor şi demonstrarea Evangheliei.

PROPOVĂDUITORUL

KERUX estre folosit doar de 3 ori în NT, în 1 Timotei 11:11 şi 2 Petru 2:5 şi e de
obicei tradus ca „propovăduitor” (predicator). Astăzi, totuşi, ideea obişnuită cu privire la
un predicator e foarte diferită de cea referitoare la un vestitor sau propovăduitor din
vechime.

Caracteristica definitorie a propovăduitorilor (şi deci a tuturor cuvintelor din grupul

kerux) este că ei călătoresc din loc în loc, anunţând un mesaj care le-a fost dat de regele
lor, şi anunţându-l public la orice om întâlnit.
Noi tindem să ne gândim la un propovăduitor ca la cineva care prezintă o prelegere
doctrinară, pe care a pregătit-o cu atenţie, unui grup închis de credincioşi adunaţi într-o
clădire de biserică.

Propovăduitorii însă nu trebuie neapărat să fie învăţaţi sau deştepţi şi nu-i nevoie să
fie antrenaţi sau experimentaţi, ei trebuie doar să fie demni de încredere şi să te poţi baza
pe ei. Ei nu îşi exprimă propriile idei, ei doar proclamă mai departe mesajul Regelui. Şi ei
nu-şi prezintă propriile păreri personale, ei proclamă doar ce le-a spus Regele să spună.
Pe cont propriu propovăduitorii nu sunt nimic; importanţa lor stă doar în faptul că ei îl
reprezintă pe Cel ce i-a trimis.
În 1 Timotei 2:7 şi 2 Timotei 1:11, Pavel se descrie pe sine ca propovăduitor,
apostol şi învăţător. Folosind aceste cuvinte în succesiune directă, Pavel arată că ele sunt
atât legate cât şi distincte.

Propovăduitorul transmite un mesaj tuturor, fără discriminare, în timp ce un

învăţător îi instruieşte doar pe cei ce vor să înveţe şi care aleg să asculte.

8
 Totuşi propovăduitorii sunt legaţi de apostoli şi învăţători prin faptul că sunt cu toţii
„trimişi”.

Un propovăduitor e trimis de Rege cu mesajul Regelui; cuvântul grecesc

APOSTOLOS, literal înseamnă „cineva care e trimis; şi Pavel arată clar că el a fost trimis ca
învăţător pentru un anumit grup de oameni.

În aceste pasaje, Pavel foloseşte 3 cuvinte într-o succesiune. Mai întâi, el e trimis la
neamuri ca propovăduitor; el poartă mesajul Regelui – vestea bună pe care o anunţă
public oricărui om întâlnit.
Apoi, el e trimis ca apostol la cei care cred mesajul Regelui şi acţionează în
conformitate cu el: îi integrează în biserică, făcând din ei un grup care funcţionează,
oameni ai Regelui.
De asemenea, el e trimis să înveţe pe cei ce vor să înveţe căile Regelui.

Concluzie

Ar trebui să fim deja conştienţi că evanghelizarea biblică

depinde de ungerea cu Duh, se concentrează asupra celor răniţi şi
robiţi de satan, implică o întruchipare a Evangheliei prin
compasiune şi sfinţenie şi o proclamare publică, prin
propovăduitori, a mesajului regelui, către toţi cei pe care-i
întâlnim.

9
Lecţia 2 :Ţinta evanghelizării - cei
pierduţi
Matei 9:35-10:15 este un pasaj important despre evanghelizare, care ilustrează cele
mai multe dintre principiile observate în Lecţia 1. Pasajul consemnează lucrarea
evanghelistică a lui Isus în oraşele şi satele Galileii, şi arată că el a învăţat în sinagogă, a
propovăduit vestea bună printre oameni, a vindecat pe bolnavi, şi a avut o mare milă şi
înţelegere.
Nevoile oamenilor au fost aşa de mari că Isus l-a rugat pe Dumnezeu să scoată mai
mulţi lucrători. Apoi, ca răspuns parţial al dorinţei Sale, El a trimis pe cei 12 apostoli câte
doi, să evanghelizeze oamenii în nevoi.
În 10:5-7, Isus a poruncit ucenicilor Săi să propovăduiască mesajul, le-a dat
mesajul specific pe care ei urmau să-l proclame şi i-a îndreptat spre o anumită grupare de
oameni. În 10:8, El le-a spus ucenicilor să demonstreze mesajul într-un mod practic. În
10:9-1, i-a învăţat cum să trăiască mesajul printre oamenii la care ei au fost trimişi.
Este absolut esenţial să recunoaştem la cine i-a trimis Isus pe ucenici. El i-a trimis
să-i evanghelizeze (proclamând, demonstrând şi trăind mesajul cel bun) pe APOLOLOTA,
„oile pierdute” ale lui Israel.
Isus a folosit acelaşi cuvânt în Luca 19:10 pentru a-şi descrie propria misiune
evanghelistică. El a venit să-i mântuiască pe APOLOLOS, („cei pierduţi”).
Astăzi, de obicei ne gândim că termenul „pierdut” se referă la ceva care lipseşte sau
care e pus într-un loc greşit. Cuvântul grecesc e totuşi mai sugestiv căci provine din
verbul APOLLUMI care înseamnă „a distruge” „a ruina pe deplin”, „a strica total” sau „a
pierde complet”. Vedem aceasta, de exemplu, în Matei 10:28,42; Marcu 1:24; 9:22; Luca
9:25; 15:4 şi Ioan 17:12.
Deşi unele versiuni ale Bibliei traduc APOLLUMI cu „a omorî”, el înseamnă de fapt
„o pierdere a bunăstării” mai degrabă decât „o pierdere a stării de a fi”; el semnifică
devastarea şi ruina, nu distrugerea şi moartea.
Aceasta arată că „a ajunge la cei pierduţi” este o expresie în întregime biblică;
trebuie să recunoaştem, totuşi seriozitatea stării celor care sunt pierduţi. Cei pierduţi nu
s-au depărtat doar la câţiva paşi mai încolo; ei sunt pe deplin pierduţi. Ei sunt pierduţi şi
se îndreaptă spre pieire.
Cu toate acestea, deşi cei pierduţi sunt total ruinaţi şi complet devastaţi, ei încă
există. Fiul Omului a venit să-i salveze şi El ne-a trimis pe noi să ajungem la ei cu
Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu.

10
 LUMEA
Ioan 3:16 este un alt verset evanghelistic important care pune în contrast viaţa
veşnică cu „ruina şi pierzania” mai degrabă decât cu „moartea şi nimicirea”. El ne învaţă
că Dumnezeu Tatăl e marele iniţiator al mântuirii şi arată că harul dragostei e motivul
care pune în mişcare misiunea Sa divină de salvare. El stabileşte că Dumnezeu doreşte ca
nimeni să nu fie pierdut; şi ceea ce e mai semnificativ – el ne înfăţişează KOSMOS-ul,
„lumea” în ipostaza de obiect al dragostei lui Dumnezeu, ca ţintă a misiunii Sale.
Gândirea creştină modernă despre evanghelizare se concentrează de obicei asupra
oamenilor în mod individual, dar există inevitabil o dimensiune referitoare la „întreaga
lume” a Bibliei. Scripturile încep, de exemplu, cu creaţia lumii în Geneza 1 şi ajung la
punctul culminant cu noua creaţie în Apocalipsa 21.
Între aceste creaţii, Biblia arată cum păcatul strică întreaga creaţie, cum Dumnezeu
îşi iubeşte încă lumea şi cum acţionează El pentru a o salva. Noul Testament foloseşte
cuvântul KOSMOS de 170 de ori pentru a sublinia că Dumnezeu are de lucru cu lumea
creată de El. Cuvântul KOSMOS apare în NT, dar e cel mai des folosit în scrierile lui Ioan
şi Pavel.
Scriitorii evangheliilor folosesc KOSMOS în câteva moduri diferite pentru a stabili
principii complementare. De pildă, „lumea” se referă la:
 Pământul material – Matei 24:21
 Lumea creată în general – Ioan 1:10; 17:5
 Ordinea existenţei în care oamenii sunt născuţi – Matei 4:8; Luca 12:30
 Locul destinat pentru răspândirea Evangheliei – Matei 13:38; 26:13; Marcu 16:15

Evanghelia lui Ioan se concentrează asupra relaţiei lui Dumnezeu cu întreaga lume.
Ea arată, de exemplu, că:
 Dumnezeu a creat lumea – Ioan 1:10
 Dumnezeu iubeşte lumea – Ioan 3:16
 Dumnezeu lucrează pentru a salva lumea, nu pentru a o condamna – Ioan 3:17
 Isus e Mântuitorul lumii – Ioan 4:42
 Isus e lumina lumii – Ioan 9:5
 Fiul lui Dumnezeu vine în lume – Ioan 11:27

Evangheliile ne arată şi că lumea e în conflict cu Dumnezeu. Cu toate acestea, ele

nu arată că lumea este rea din fire, ci arată mai degrabă că ea e dominată de rău. Aceasta
este o deosebire crucială care se află în chiar inima ideii de „pierzare”.

Scriitorii evangheliilor subliniază acest conflict arătând că lumea:

 E în întuneric spiritual – Ioan 1:5, 8:12, 9:5
 Este în raport antagonic faţă de Isus – Ioan 7:7, 8:23
 E dominată de rău – Ioan 12:31, 14:30, 16:11, 1 Ioan 5;19
 E trecătoare – 1 Ioan 2:17

11
  Nu-L cunoaşte pe Dumnezeu – Ioan 1:10, 1 Ioan 3:1
 Îi urăşte pe credincioşi – 1 Ioan 3:13
 Îi primeşte pe profeţii mincinoşi – 1 Ioan 4:1
 Îşi ascultă pe oamenii ei – 1 Ioan 4:5

Ar trebui să fie clar că Dumnezeu nu ar iubi lumea dacă ea ar fi rea prin firea ei.
Lumea a fost creată de El şi El e motivat de compasiunea Sa infinită în dorinţa de a
ajunge la lumea pierdută şi de a o mântui de sub stăpânirea răului.
De aceea, în Ioan 17:18, Isus şi-a trimis ucenicii în lume în acelaşi fel în care El a
fost trimis în lume. Ca şi El, noi suntem trimişi de dragostea lui Dumnezeu să ducem
Evanghelia celor pierduţi.

OMENIREA ŞI PĂCATUL

Deşi înţelegerea noastră cu privire la „cei pierduţi” trebuie să cuprindă întregul

KOSMOS, e clar că omenirea e de departe cea mai importantă parte a ordinii create.
Putem începe să estimăm pe deplin „pierzarea” omenirii doar luând în considerare
umanitatea perfectă a lui Isus. În esenţa sa, El e revelarea lui Dumnezeu cu privire la ceea
ce trebuie să fie fiecare persoană.
Evangheliile îl prezintă în mod unic fără vină: ele descriu impactul Său asupra
oamenilor, compasiunea Sa şi îngrijorarea Sa pentru cei în nevoie, atitudinea Sa
revoluţionară, pentru acea vreme, faţă de femei şi copii, amabilitatea şi generozitatea Sa,
altruismul şi sacrificiul Său, nepăsarea Sa faţă de posesiunile materiale, umilinţa şi
supunerea Sa etc.
În comparaţie cu Isus, orice om, bărbat, femeie sau copil e pierdut, fără speranţă – e
stricat, ruinat, devastat şi pieritor.
Orice om, femeie sau bărbat şi copil a fost făcut să fie asemenea naturii omeneşti a
lui Isus. Orice fiinţă omenească – în care se împletesc un suflet cuprinzător, duh, carne,
trup, inimă, minte şi conştiinţă – a fost făcută să-l caute pe Dumnezeu şi să trăiască în
părtăşie perfectă cu El.
Dar nimeni nu e aşa. Toată omenirea e pierdută sau piere; ea a fost „ruinată”,
„stricată”, „devastată de păcat”. Pe scurt, cei pierduţi pier din cauza păcatului.

Biblia ne învaţă că:

 Păcatul e universal – Romani 1-3; 5:12
 Păcatul e în acelaşi timp atitudine interioară şi acţiune exterioară: Romani 1:29-
31, 13:13; 1 Corinteni 5:10-13; 6:9-10; 2 Corinteni 12:20-21; Galateni 5:19-21,
Efeseni 4:31; 5:3-5; Coloseni 3:5-8, 1 Timotei 1:9-10; 2 Timotei 3:2-3; Tit 3:3
 Păcatul e înrobirea faţă de Satan – 1 Ioan 3:8-10
 Păcatul e ducere în sclavie – Romani 6:16-17
 Păcatul e rebeliune faţă de Dumnezeu – Luca 15:11-32
 Păcatul e înstrăinare faţă de Dumnezeu – Ioan 7:7; 9:41
 Păcatul e necredinţă – Ioan 5:24; 16:9
 Păcatul e orbire şi întuneric – Ioan 1:4-9; 8:12; 1 Ioan 2:8-9
 Păcatul e fărădelege – Romani 6:19; 2 Corinteni 6:14; 1 Ioan 3:4

12
  Păcatul e datorie – Matei 6:12, Coloseni 2:14
 Păcatul e minciună –Romani 1:18,25;Efeseni4:25;2Tesaloniceni 2:11-
12;1Timotei6:5
 Păcatul e deviere – Romani 2:23
 Păcatul e neascultare – Ioan 3:36; Romani 11:30; Efeseni 2:2
 Păcatul merită condamnarea lui Dumnezeu – Matei 12:36; Luca 12:47-48
 Păcatul duce la moarte – Romani 6:21-23; 7:13.

Biblia arată clar că nimeni – afară de Isus – nu e aşa cum ar trebui să fie – toţi sunt
„pierduţi” sau „pier”. Diferite părţi ale Scripturii descriu aceasta în moduri puţin diferite,
dar imaginea de ansamblu e clară.

Omenirea s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu; ea a nesocotit legile lui Dumnezeu;
ea a ajuns în legăturile păcatului din care nu poate scăpa prin eforturile proprii. Ca
urmare, omenirea este orbită faţă de propriul ei potenţial şi nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Acest lucru se poate vedea în refuzul omenirii de a crede în Dumnezeu şi de a-I îngădui
s-o readucă la starea ei bună.
Biblia arată de asemenea că păcatul omenirii merită pedeapsă divină. Trebuie să
acceptăm că prin condamnarea păcatului de către un Dumnezeu drept se ajunge la
necesitatea mântuirii în viaţa păcătosului.
Nu putem înţelege pe deplin misiunea evanghelistică a lui Isus fără a prinde
înţelesul acestui adevăr important.
De fapt, toate forţele păcatului pe care le-am observat pun în lumină misiunea
Evangheliei lui Hristos. De pildă, dacă păcatul e sclavie, Isus aduce eliberare; dacă el e
minciună, El aduce adevăr, dacă el e datorie, Isus aduce iertare, dacă el e înstrăinare, El
aduce împăcare, dacă e nesupunere, El arată calea spre supunere, dacă păcatul e deviere,
El stabileşte un exemplu de dreptate, dacă păcatul merită condamnare, Isus a purtat
pedeapsa ş.a.m.d.

CUNOAŞTEREA CELOR PIERDUŢI

Dacă trebuie să ajungem la cei pierduţi cu Evanghelia, e nevoie nu numai să

cunoaştem condiţia lor spirituală, ci şi să îi cunoaştem pe ei, să ştim ceea ce-i preocupă.
Şi dacă PTOCHOS sunt cei asupra cărora trebuie să ne concentrăm misiunea noastră de
evanghelizare, noi trebuie să le cunoaştem durerile şi neputinţele.
Am văzut că Isus a primit ungerea Duhului pentru a evangheliza pe cei apăsaţi de
păcat, de Satan şi de societate.
Păcatul îi răneşte pe oameni şi consecinţele păcatului includ durere emoţională,
relaţii rupte şi vieţi rănite. Toţi oamenii sunt apăsaţi de păcat – ei sunt orbiţi, oropsiţi şi
ţinuţi captivi de păcat.
La fel face şi Satan; el e înşelătorul şi distrugătorul omenirii, cel care defaimă şi
conduce despotic. Toţi oamenii sunt ţinuţi captivi de Satan ca „prizonieri de război” căci
el le hrăneşte teama şi suferinţa.

13
 Trebuie de asemenea să recunoaştem că şi societatea produce răni adânci. Oamenii
sunt strâmtoraţi financiar, politic şi emoţional din cauza modului de funcţionare al
societăţii. Ea îi asupreşte şi îi izolează pe oameni, îi face orbi faţă de dreptate şi adevăr, îi
devalorizează. Societatea le zdrobeşte inimile, le fură speranţa, îi dezbracă de umanitate
şi îi ţine robi valorilor ei false.
Când ne gândim la oameni şi la societatea modernă, putem vedea că ei sunt apăsaţi,
de pildă, prin:

 Teama de violenţă şi crimă

 Îngrijorare pentru sănătatea şi slujba lor
 Eşecuri în familie
 Materialism
 Datorii
 Izolare socială, sentimentul inutilităţii, singurătate
 Superstiţii
 Compătimire, ură faţă de sine şi vină
 Idei imorale şi amorale

Unele din aceste lucruri nu sunt noi, pentru că oamenii obişnuiţi din vremea lui Isus
au fost apăsaţi de societatea lor – de cuceritorii romani, de autorităţile religioase evreieşti,
taxe duble, corupţie, boală şi lipsa hranei, sentimentul neputinţei şi al inutilităţii, de toate
presiunile vieţilor lor scurte.

Evangheliile arată că Isus i-a cunoscut pe oameni, şi le-a cunoscut de asemenea

păsul. El a trăit printre PTOCHOS şi a împărtăşit cu ei nedreptăţile pentru că i-a iubit cu
iubirea infinită a lui Dumnezeu.

El n-a luat în seamă lipsa lor de educaţie sau statutul social inferior, a apreciat
adevărata lor valoare eternă, şi a intrat în conflict cu sistemul de gândire şi cu normele
sociale ale zilelor Sale, tratându-i pe cei apăsaţi ca pe egali ai elitei educate şi puternice.
Evident, cuvintele din Luca 4:18 au o aplicaţie spirituală. Isus a venit pentru cei
pierduţi spiritual, întemniţaţi spiritual, orbi spiritual, săraci spiritual ş.a.m.d.
Dar Evangheliile sugerează că El s-a referit în mod literal la aceste cuvinte, pentru
că liderii religioşi ai zilelor Sale erau ofensaţi continuu de modul în care Isus îi
întâmpina, lucra între ei şi îi ajuta pe cei săraci, leproşi, pe vameşi, pe femeile cu „o
anumită reputaţie”, pe păcătoşi necuraţi, pe muribunzi ş.a.m.d.
Aceasta arată că şi noi ar trebui să fim la fel de concentraţi ca Isus asupra oamenilor
pierduţi care trăiesc la periferia societăţii moderne. În mod similar, trebuie să ne
preocupăm şi de oamenii pierduţi prosperi şi de cei pierduţi obişnuiţi din afara bisericii.
Şi, ca Isus, acţiunea noastră n-ar trebui să fie dominatoare, ci să fie afecţiunea adevărată a
lui Dumnezeu.
Dacă împărtăşim ungerea lui Hristos, cu siguranţă că împărtăşim şi scopul ungerii
Sale. El ne trimite în KOSMOS pentru a le aduce compasiunea Sa tuturor celor apăsaţi şi
îndureraţi – şi aceasta îi include şi pe tinerii alienaţi, pe vârstnicii izolaţi, pe cei fără
locuinţă, cei fără slujbe, pe grupurile de imigranţi, pe minorităţile etnice, precum şi pe
săracii umili.

14
Lecţia 3 :Motivele evanghelizării
Evanghelizarea nu este uşoară. Mulţi credincioşi încearcă să ajungă la cei pierduţi
cu vestea bună a lui Isus, dar renunţă când devin descurajaţi. Cele mai multe biserici au
renunţat la datoria lor principală de evanghelizare pentru că au experimentat numeroase
dezamăgiri.
Deşi există un număr vast de cursuri şi conferinţe despre evanghelizare şi tot felul
de scheme şi strategii, cea mai mare parte a credincioşilor nu caută în mod activ să ajungă
cu Evanghelia la cei pierduţi şi prin urmare majoritatea covârşitoare a celor pierduţi nu
sunt evanghelizaţi.
Problema este simplă. Ea ţine de motivaţie. Sunt cinci motive puternice pentru care
evanghelizarea lumii trebuie să rămână o prioritate a bisericii:

1. JUDECATA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:10-11 arată că „frica de Domnul”, adevărul judecăţii lui Hristos, a fost un
motiv de bază pentru activitatea evanghelistică a lui Pavel. El ştia că va apărea în faţa
tronului lui Hristos pentru a fi judecat – aspectul acesta e subliniat în 1 Corinteni 3:5-15.

Judecarea noastră
Multe din pildele lui Isus ne învaţă că va trebui să dăm socoteală de darurile
spirituale şi ocaziile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Va trebui să-i explicăm lui Hristos
cum ne-am folosit timpul, banii, darurile şi energia în lucrarea Evangheliei.
Poate că-i putem înşela pe alţii şi ne putem justifica inactivitatea nouă înşine, dar 1
Corinteni 4:1-5 arată că Hristos va da pe faţă gândurile ascunse din inimile noastre. Când
vom avea o concepţie adevărată despre ziua judecăţii şi despre răsplătirile de care vor
avea parte cei credincioşi – şi pierderea corespunzătoare şi dezamăgirea de care vor avea
parte cei necredincioşi – vom face tot ce vom putea pentru a ajunge la cei pierduţi cu
Evanghelia. Vedem aceasta în 1 Corinteni 3:15

Judecarea lor
Cei pierduţi vor fi şi ei judecaţi de Hristos în acea măreaţă şi teribilă zi. Ochii lor
vor fi deschişi şi ei se vor vedea aşa cum sunt în realitate.
Mulţi dintre cei ce vin la biserică par oamenii buni şi decenţi; le pasă de cei din jur,
lucrează din greu pentru o societate mai bună, duc o viaţă mulţumită, în pace – şi
pierzarea lor spirituală nu e evidentă imediat. Dar Hristos va împărţi lumea doar în două
categorii când va judeca oamenii – oile şi caprele, cei neprihăniţi şi cei păcătoşi, cei
mântuiţi şi cei pierduţi ş.a.m.d.
Isus ne dă cea mai clară, puternică şi detaliată învăţătură biblică despre judecata din
urmă. El anunţă vestea bună a mântuirii şi îi avertizează pe cei pierduţi despre judecată,
chemându-i la pocăinţă.
Fiind conştienţi de judecată, putem înţelege realitatea raiului şi a iadului iar acestea
ar trebui să ne convingă să mergem cu compasiune la cei pierduţi pentru a le pune în
vedere atât avertizarea sfântă, scripturală, cât şi iertarea pe care o conţine Evanghelia.

15
 Când pricepem ceva din dreapta şi sănătoasa „frică de Dumnezeu” a lui Pavel, vom
fi făcuţi folositori în două moduri:
 Vom fi dinamici în evanghelizarea noastră – vom folosi orice mijloc şi orice
ocazie pentru a vesti mesajul pentru că vrem să câştigăm acel „bine ai făcut” şi să
întoarcem oamenii de la distrugere.
 Vom trăi ceea ce predicăm – 2 Corinteni :2, 5:1; 6:3 şi 1 Tesaloniceni 1:5 arată
încrederea lui Pavel în integritatea sa personală. Cu cât contemplăm mai mult
judecata lui Hristos cu atât vom trăi mai mult după standardul Evangheliei .
De-a lungul istoriei, înţelegere clară a judecăţii lui Hristos a fost una din forţele
motivatoare cele mai mari ale bisericii pentru evanghelizare.
Desigur, aceasta poate fi transformată într-un tip de predică „iad-foc” căreia îi
lipseşte compasiunea şi e absentă în NT, dar acelor biserici care ignoră adevărul judecăţii
lui Hristos de obicei le lipseşte dinamismul evanghelistic.

2. IUBIREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:14 arată că „iubirea lui Isus Hristos” a fost un alt motiv puternic care
l-a condus pe Pavel în evanghelizare – chiar când a avut de înfruntat dezamăgiri, apatie şi
epuizare.
În acest verset, Pavel foloseşte verbul grecesc SUNECHE care e deseori tradus prin
„constrângere” sau „control”. Verbul înseamnă are sensul de „a fi „presat” sau „înşfăcat”
de o persoană, „strâns” de frică, şi determinat să îţi presezi degetele în urechi – de
exemplu, Matei 4:24; Luca 4:38, 8:37 ,45; 12:50; 19:43; 22:63; Fapte 7:57 şi 28:8.
Unele traduceri sugerează că Isus era abătut în Luca 12:50, dar cuvântul este
SUNECHO. Aceasta înseamnă că Isus era cuprins de o forţă motivatoare puternică care-l
îndemna să meargă spre cruce. La fel e şi în 2 Corinteni 5:14, Pavel era „presat”, „ţinut
strâns” sau „controlat de dragostea lui Dumnezeu: aceasta e forţa sfântă care l-a motivat
să-şi depăşească descurajările personale şi să continue să evanghelizeze.
În 2 Corinteni 5:14, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextul
Calvarului. Versetul 15 prezintă crucea ca motiv pentru care Pavel nu mai trăieşte pentru
sine. El fusese cumpărat cu un preţ şi prin urmare trebuia să trăiască de dragul Fiului
care-L iubise aşa de mult.
În Romani 5:5, Pavel scrie despre dragostea lui Dumnezeu în contextul Cinzecimii.
Şi ori de câte ori în NT îi găsim pe ucenici prezentaţi după ce au fost umpluţi de Duhul,
vedem că evanghelizarea urmează curând – de exemplu în Fapte 2:4-11; 4:31-34 şi 9:17-
22.
Putem spune că dragostea lui Dumnezeu a fost descoperită ucenicilor la Calvar şi a
fost revărsată în ei la Cinzecime şi că această dragoste divină plină de compasiune a fost
cea care i-a motiva la evanghelizare.
Prea mulţi credincioşi moderni evanghelizează dintr-un simţ al datoriei mai degrabă
decât dintr-o viaţă cuprinsă şi mişcată de dragostea lui Dumnezeu. 1 Tesaloniceni 2:8
arată că noi suntem chemaţi nu numai pentru a le dărui Evanghelia, ci şi pentru a le da
viaţa noastră.

16
 Dacă nu suntem umpluţi de dragostea lui Dumnezeu, e probabil că vom fi prea
puţin motivaţi să evanghelizăm, pentru că sărăcia vieţilor noastre spirituale înseamnă că
avem puţine de spus.
Dar o experienţă proaspătă a dragostei lui Dumnezeu ne va „constrânge” curând să
începem să răspândim vestea bună despre Isus.

3. PUTEREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:17 este o referirea expresivă la marea putere a lui Hristos. Tradus în
mod literal, acest verset sună ca un titlu dintr-un ziar: Dacă e cineva în Hristos, e o creaţie
nouă”. Aceasta e motivaţia minunată a Evangheliei.
Puterea lui Hristos e singura forţă din univers care poate schimba natura umană.
Isus are multe de spus despre comportamentul şi atitudinile noastre, dar El întotdeauna
începe prin a ne oferi o nouă inimă şi un nou duh.
O dată ce avem parte de marea putere a lui Hristos atitudine noastră faţă de oameni
se schimbă. Vedem aceasta în 2 Corinteni 5:16. În loc să-i vedem pe oameni aşa cum
sunt, noi le vedem potenţialul în Hristos. Aceasta e imaginea pe care a avut-o Anania în
Fapte 9:17, când l-a salutat cu expresia „frate Saul” pe omul care venise la Damasc ca
să-l aresteze.
Pavel a ştiut din proprie experienţă că el, un oponent fanatic al urmaşilor lui
Hristos, a devenit o făptură nouă.
El a ştiut şi că Dumnezeu putea face la fel pentru oricine – şi gândul acesta i-a
motivat misiunea.
Deşi Pavel era un mare orator, el ştia că oamenii trebuiau să fie „în Hristos” pentru
a fi făpturi noi. Evanghelizarea nu constă în a-i convinge pe oamenii că noi avem
dreptate, ci constă în a le face cunoştinţă cu Isus.

Aceasta nu înseamnă că noi nu răspundem la întrebările oamenilor, şi că nu ne

preocupă lucrurile adânci care-i preocupă pe ei, ci înseamnă o recunoaştere că doar prin
ele însele argumentele şi cuvintele nu sunt de ajuns. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4-5.
Ca şi Pavel, deseori e nevoie să-i convingem pe oameni răspunzând la obiecţiile lor
şi arătând justeţea credinţei noastre. Prioritatea noastră trebuie întotdeauna să fie
preocuparea de a-i conduce pe oameni la Hristos şi nu de a câştiga o dispută, sau punct de
dezbatere.
Când evanghelizarea devine dificilă, şi avem de făcut faţă oamenilor dificili care se
opun Evangheliei, trebuie să fim conştienţi că nimic nu e prea greu pentru Dumnezeu şi
atunci vom putea merge mai departe..
Atunci când ştim cu siguranţă că absolut oricine poate fi transformat de puterea lui
Hristos, vom fi motivaţi să continuăm să mergem la „cei mai pierduţi” dintre pierduţi fără
a ne pierde curajul.

4. LUCRAREA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:18 prezintă un alt motiv important pentru a merge la cei pierduţi.
Nouă ni s-a încredinţat lucrarea de reconciliere a lui Hristos.

17
 Dacă am fi avut propria noastră lucrare de evanghelizare, atunci noi am fi decis cât
de mult timp şi energie ar trebui să alocăm lucrării. Dar, deoarece e lucrarea lui Hristos,
noi trebuie să urmăm exemplul Său şi să-L ascultăm în totul.
2 Corinteni 5:18 spune că nouă ni s-a încredinţat slujba lui Hristos de împăcare.
Când evanghelicii şi penticostalii se gândesc la cruce, ei accentuează deseori
răscumpărarea, justificarea şi iertarea. Acestea sunt aspecte biblice importante ale
lucrării de salvare a lui Hristos pe cruce, dar scopul lor comun este împăcarea.
Noi am fost răscumpăraţi cu un preţ ca să putem fi împăcaţi. Dumnezeu ne-a
declarat justificaţi graţie morţii lui Hristos, astfel încât noi să putem fi împăcaţi cu El. El
ne-a iertat pe baza sângelui lui Hristos, ca noi să putem fi împăcaţi cu El ş.a.m.d. şi să
înţelegem că împăcarea nu e doar un alt mod de a privi la moartea lui Hristos ci e marele
scop al morţii Sale.
Ar trebui să fie clar că ideile de „împăcare” şi „pierzanie” merg împreună. Cea mai
mare nevoie a celor pierduţi este să fie găsiţi, să fie aduşi înapoi unde ar trebui să fie, să
fie restauraţi pentru părtăşia în vederea căreia au fost făcuţi ş.a.m.d. De aceea, toate
pildele lui Isus despre cruce se concentrează asupra pierzării şi împăcării.
Esenţa împăcării e adunarea la un loc a celor două părţi înstrăinate. Însă înainte ca
aceasta să aibă loc, trebuie îndepărtată cauza înstrăinării.Ca mediator, Isus a făcut ca
omenirea şi Dumnezeu să fie din nou împreună, luând asupra Sa cauza despărţirii –
păcatul.
Isus a mers pentru noi acolo unde noi nu puteam merge, pentru ca noi să-l putem
urma şi să facem ceea ce nu puteam face.
După ce a înfăptuit această împăcare a lumii în Hristos, Dumnezeu ne-a încredinţat
nouă această măreaţă lucrare a împăcării.

Împăcarea

Lucrarea lui Hristos de împăcare e punctul central al evanghelizării. Noi anunţăm,

demonstrăm şi trăim vestea bună aşa încât oamenii să fie împăcaţi cu Dumnezeu prin
Hristos.
Isus a fost atât exemplul perfect de împăcare cât şi ultimul împăciuitor, deoarece a
fost atât Dumnezeu pe deplin cât şi om pe deplin, El a fost întruchiparea împăcării şi
pentru că a trăit într-o relaţie intimă cu Dumnezeu şi cu oamenii, a putut realiza acesta act
al împăcării.
Aceasta înseamnă că noi trebuie să fim în acelaşi timp aproape de Dumnezeu şi
aproape de oamenii, ca să putem lucra o împăcare eficientă.
Evanghelizarea dă greş când noi nu suntem aproape de Dumnezeu. Fără rugăciune,
dependenţă totală de Duhul Sfânt şi o cunoaştere a voii şi a Cuvântului lui Dumnezeu
vom ajunge doar la nivelul tradiţiilor şi al strategiilor omeneşti. Evanghelizarea legalistă,
fără viaţă, fără dragoste, nu-i atrage pe cei pierduţi la Dumnezeu ci îi duce chiar mai
departe de El. În schimb, evanghelizarea care curge bogat dintr-o relaţie vie, de iubire
faţă de Dumnezeu îi atrage pe cei pierduţi la Dumnezeu. Cuvintele lustruite nu sunt
niciodată un înlocuitor al compasiunii sincere.
Dar evanghelizarea dă greş şi atunci când nu suntem aproape de oameni. Isus ne-a
trimis în lume pentru a fi sarea lumii.

18
 Totuşi mulţi credincioşi sunt aşa de prinşi în activităţile legate de biserică încât ei
ajung în mod virtual să nu mai aibă nici un contact cu lumea. Prin urmare, evanghelizarea
lor poate părea artificială şi născocită mai degrabă decât rezultatul natural al prieteniei
adevărate.

5. MOARTEA LUI HRISTOS

2 Corinteni 5:18-21 arată că însăşi crucea e motivul care ne convinge în cele din
urmă să realizăm evanghelizarea biblică; aceasta e subliniată în Evrei 12:3.
În versetul 21 Pavel încearcă să rezume toate motivele care l-au ajutat să înfrângă
descurajarea şi dezamăgirea. Pavel a înţeles că neprihănitul Isus s-a făcut păcat pentru ca
el să poată deveni neprihănirea lui Dumnezeu în Hristos. Această minune a fost cea care
l-a condus spre evanghelizarea celor pierduţi.

Uneori luăm prea uşor ceea ce s-a petrecut la Calvar. Cuvintele şi ideile ne sunt aşa
de familiare încât nu mai apreciem măreţia sacrificiului divin.
Versetul 21 arată că motivaţia lui Pavel de a evangheliza a fost cunoştinţa că la
Calvar Dumnezeu a revărsat toată murdăria şi durerea păcatului omenesc asupra lui Isus,
care era desăvârşit, până la înspăimântătorul punct în care Hristos a devenit într-adevăr
păcat.
Pavel scrie despre împăcare în Coloseni 1:19-22 şi subliniază faptul că Dumnezeu a
făcut pace cu noi prin sângele crucii. Aceasta dovedeşte că evanghelizarea n-a fost uşoară
pentru Isus, pentru că slujba împăcării L-a costat, literalmente viaţa. Ca să împace lumea,
Isus a trebuit să-şi însuşească păcatul omenirii şi să experimenteze El însuşi pierzarea.

Aceasta este deci lucrarea la care suntem chemaţi să fim părtaşi cu Hristos, în
calitate de lucrători. Ea implică sacrificiul; ea îmbrăţişează sfinţenia lui Dumnezeu şi
mizeria lumii şi le apropie în Hristos.
Acesta este modul minunat în care Dumnezeu a ales să se descopere celor pierduţi,
şi noi avem un rol extrem de important aici. Ca şi Pavel, noi trebuie să nu descurajăm.

19
Lecţia 4 :Mesajul evanghelizării
În partea întâi am observat că Evanghelia este atât vestea bună de la, cât şi despre
Dumnezeul triunic. Evanghelia este vestea Sa bună, este mesajul Său, este vestea bună a
Regelui.

1. UN MESAJ BIBLIC
Mesajul jertfei de la cruce este reprezentativ pentru întreaga Biblie şi pentru
conţinutul deplin al Evangheliei.

Crucea în VT
Geneza 3:5 VT pregăteşte calea pentru cruce. Multe din istorisiri, mulţi psalmi şi
multe profeţii din Vechiul Testament fac referire la cruce.
Istoria despre Avraam şi Isaac pe Muntele Moria, din Geneza 22, descrie
încrederea totală a lui Isaac în tatăl său şi supunerea sa- oricât de costisitoare- faţă de tot
ce a spus şi făcut Avraam. Expresia din 22:6 („cei doi au plecat împreună”) anticipează
încrederea completă a lui Isus în Tatăl Său, şi supunerea Sa desăvârşită - chiar până la
moarte pe cruce.
Istoria lui Iosif şi a fraţilor săi este umbra multor aspecte ale morţii şi învierii lui
Isus. Iosif afirmă lucruri adevărate despre el însuşi, fapt ce stârneşte invidie şi ură; el este
iubit special de tatăl său, este respins de fraţii săi, dar Dumnezeu îl ridică la o poziţie
înaltă. În final, el strânge multe grâne pentru a putea hrăni pe toţi cei ce vin la el atunci
când resursele lor omeneşti s-au epuizat ş. a. m. d.
Toate acestea vorbesc în esenţă despre respingerea lui Isus şi abilitatea şi voinţa sa -
prin moarte şi înviere - de a da viaţă şi satisfacţie tuturor celor care se smeresc într-atât
încât să vină la El să ceară.
Istoria eliberării Israelului din sclavia Egiptului prefigurează un aspect diferit al
crucii. Când după multe plăgi de avertizare Faraon încă refuză să elibereze pe poporul lui
Dumnezeu, Dumnezeu le spune lui Aaron şi lui Moise că fiecare familie din Israel trebuie
să sacrifice un miel fără cusur sau un ied şi să stropească cu sângele lor pragul şi uşiorii
casei. În aceea noapte, Dumnezeu a omorât primul născut al fiecărei familii. De
asemenea, au pierit şi întâii născuţi dintre animale din Egipt. Îngerul a trecut însă pe
deasupra caselor care erau însemnate cu sânge.
Azi, judecata lui Dumnezeu şi sentinţa dreaptă a morţii atârnă deasupra fiecărei
case din lume, dar mielul fără cusur a fost sacrificat la Calvar şi cei care cred în sângele
său vor fi scutiţi când marea şi îngrozitoarea zi a Judecăţii va veni în cele din urmă.
Istoria eroică a lui David şi a lui Goliat, din 1 Samuel 17 ilustrează un alt aspect
al crucii. Un alt duşman, mai de temut decât Goliat, în fruntea unei oştiri mai de temut şi
mai puternică, mai numeroasă decât a Filistenilor, i-a ameninţat pe oameni lui
Dumnezeu. Un alt descendent al iudeilor, mai puţin cunoscut şi mai dispreţuit - Isus din
Betleem- a repurtat o victorie finală şi totală asupra adversarilor şi a celor care sunt cu ei,
dezbrăcându-i de puterea lor.
La fel cum David s-a dus triumfător înapoi la Ierusalim după bătălie, lăsându-i pe
israeliţi să ducă victoria acasă, asupra filistenilor, tot aşa şi Isus s-a reîntors la cer,
lăsându-şi soldaţii, prin credinţă, să poarte victorii asupra unui duşman înfrânt.

20
 Psalmul 22 şi Isaia 53 fac referire la suferinţele lui Isus de pe cruce cu o acurateţe
uimitoare. De fapt, umbra crucii cade asupra tuturor celor 39 de cărţi şi fiecare aspect al
veştii bune străluceşte dinainte.
De fapt, crucea e aşa clară în VT încât Isus l-a mustrat pe Cleopa şi pe tovarăşul lui,
în Luca 24:13-27, că n-au înţeles ce scriseseră profeţii.
Apoi Isus îi poartă prin scrierile din VT să le arate cum fusese scris acolo că Mesia
va suferi pe cruce şi apoi va intra în glorie.

Crucea în NT
Evangheliile. Crucea domină NT. De pildă, mai mult de o treime din Evanghelii se
ocupă de suferinţele Domnului Isus; primul comentariu al lui Ioan Botezătorul cu privire
la Isus vorbeşte despre moartea Sa. Moise şi Ilie au vorbit despre viitoare moarte a lui
Isus, la schimbarea la faţă a lui Isus. De asemenea, de îndată ce ucenicii L-au recunoscut
ca Fiu al lui Dumnezeu, Isus le-a spus despre moartea şi învierea Sa.
Vedem aceasta în Ioan 1:29; Luca 9:30-31; Matei 16:21-23.
În epistolele sale, Pavel continuă să se reîntoarcă la cruce, şi Galateni 6:4 arată
scrierea şi predica Sa. Azi, alţii se bucură de minunile lui Isus, în timp ce alţii se bucură
în învăţătura sau exemplul Său sfânt. Pavel a ştiut că crucea a fost centrală- pentru că
acolo Tatăl L-a făcut pe Fiul Sau păcat pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu;
aceasta este cu adevărat esenţa Evangheliei.
Epistola catre evrei este preocupată de ceea ce s-a înfăptuit prin cruce şi ia în
considerare moartea lui Hristos în lumina VT ca împlinire a sistemului sacrificial. Ea
accentuează faptul că noi putem să intrăm cu încredere în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu
doar pentru că Hristos însuşi s-a oferit ca singura şi deplina jertfă pentru păcat. Putem
vedea aceasta în Evrei 9 :26, 10:12,19.
Epistolele lui Petru ne dau unele din cele mai simple învăţături scripturale despre
cruce în 1 Petru 3:18 iar epistolele lui Ioan accentuează că sângele se află la baza
împăcării şi părtăşiei, în 1 Ioan 1:7. Chiar şi cartea Apocalipsei, cu imaginile ei despre
zilele din urmă se concentrează asupra Mielului care a fost înjunghiat. Cartea arată că
toată închinarea cerească gravitează în jurul slavei venite prin cruce. Vedem aceasta în
Apocalipsa 5.
Această imagine biblică simplă, de ansamblu, ar trebui să ne aducă aminte că
crucea este esenţa Scripturilor şi, prin urmare, ar trebui să fie şi esenţa evanghelizării
noastre.

2. UN MESAJ ISTORIC
Dacă ne vom mulţumi doar să prezentăm principiile Scripturii, nu vom face un
lucru prea eficient. În această eră a scepticismului, oamenii adesea vorbesc despre viaţa
lui Isus ca despre o poveste sau încearcă să o interpreteze ca pe o legendă. Acest lucru
înseamnă că noi trebuie să fim capabili să ne ancorăm mesajul Evangheliei în
evenimentele istorice actuale.
Evanghelia nu e doar un mesaj subiectiv despre dragoste, bucurie şi pace, ea este de
asemenea un mesaj care-şi are rădăcina în adevăr, în evenimente istorice bine
documentate. Trebui însă să înţelegem cât de puternice şi de credibile sunt faptele din
Evanghelii şi să transmitem acest mesaj mai departe.

21
 Dovezi documentare
Evident că nici o relatare istorică a vreunui lucru nu poate fi „dovedită” în cele mai
mici amănunte. Dar noi putem răspunde întrebărilor inteligente cu privire la data scrierii
Evangheliilor. De asemenea, putem şti dacă ele se referă la fapte cunoscute din alte surse,
dacă copiile pe care le avem noi reflectă ceea ce a fost scris iniţial şi dacă evenimentele
despre care scriu ele sunt confirmate de surse documentare independente.
În ceea ce priveşte Evangheliile, avem:
 unele fragmente ale NT grecesc care datează din perioada de cam 20 de ani de la
moartea lui Isus.
 cea mai mare parte a NT într-un text grecesc de la începutul secolului al III-lea şi
numeroase fragmente din secolul al III-lea.
 un număr tot mai mare de texte greceşti aproape complete ale NT din secolul al
IV-lea.
 câteva manuscrise complete din secolul al IV-lea în cinci limbi diferite care au
fost traduse din greaca originală între secolele II-IV.
 Peste 20.000 de citate din NT în alte scrieri din secolele I-III.
Pe scurt, mărturiile scrise legate de versiunea modernă a NT sunt incomparabil mai
bune şi mai mari decât cele legate de orice altă lucrare din vechime. Nu poate exista nici
o dispută raţională cu privire la aceasta.

Dovezi arheologice
Arheologia modernă a verificat cea mai mare parte a detaliilor din NT Aceasta arată
că scriitori au fost observatori fini şi ne ajută de asemenea să stabilim când au fost scrise
cărţile Bibliei.
De pildă, Evanghelia lui Luca face referiri corecte la 15 titluri diferite pentru diferiţi
guvernatori romani. Aceasta demonstrează că are un înalt grad de credibilitate şi
dovedeşte că nu se putea să fi fost scrisă după evenimentele pe care ea le consemnează.
În secolul al XIX-lea, cei mai mulţi dintre învăţaţi credeau că (cea mai mare parte)
a NT nu a fost scrisă în primul secolul. Dar arheologia independentă a secolului al XX-
lea i-a forţat pe învăţaţii moderni să stabilească o dată mai timpurie pentru momentul în
care a fost scris NT.
Exactitatea arheologică, topografică şi istorică a Evangheliilor se traduce prin faptul
că acum cei mai mulţi experţi acceptă că cele mai multe cărţi ale NT au fost scrise între
anii 45-70 d.Hr.
Aceasta e ca şi cum un om de 60 de ani ar scrie despre evenimentele la care a
participat la tinereţe. Nimeni n-ar pune la îndoială capacitatea sa de a scrie corect despre
evenimentele la care a fost martor. Aceasta înseamnă că Evangheliile dau cea mai
timpurie, cea mai bună şi cea mai corectă înregistrare cu privire la Isus. Şi nu există nici o
dovadă arheologică ca să le discrediteze.

Dovezi independente
Pentru că membrii bisericii primare se întâlneau în case şi respingeau statuile,
arheologii nu găsesc nici un monument vechi care să- L menţioneze pe Hristos. Totuşi, ei
au descoperit:

22
  o inscripţie din Galilea din anul 49 d.Hr. care ameninţă cu pedeapsa capitală pe
cei care mută vreun trup dintr-un mormânt.
 Unele morminte din anul 50 d.Hr. din Ierusalim care au ca inscripţie „Isus ajută”
şi „Isus, învie-l”
 Morminte care conţin simboluri creştine şi inscripţii ce datează din 79 d.Hr. în
Pompei şi 95 d.Hr. în Roma.
Şi, de asemenea, nu era posibil că sursele necreştine să consemneze minunile şi
înălţarea lui Isus, dar scrierile latine şi evreieşti din anii 50-150 d.Hr., amintesc de Isus şi
de adepţii săi. Se precizează că:
 Isus a locuit în Iudea.
 El a adoptat şi a propovăduit standarde morale înalte.
 Oamenii au atribuit diferite minuni Lui şi adepţilor Săi.
 Adepţii lui Isus L-au considerat a fi Mesia sau o fiinţă divină.
 A fost condamnat la moarte în vremea lui Pilat.
 A fost răstignit.
 În anul 64 d.Hr., adepţii Săi au fost acuzaţi pe nedrept de către Nero că ar fi dat
foc Romei şi au fost crunt persecutaţi.
De pildă, istoricul roman Tacitus (care a murit în A.D.120) a scris că împăratul
Nero: „a supus la torturile cele mai crude un grup de oameni detestaţi pentru faptele lor
abominabile şi cunoscuţi în mod popular sub denumirea de creştini. Ei îşi trag numele de
la Christos, care a fost executat prin condamnarea procuratorului Pontius Pilat, în timpul
domniei lui Tiberiu. Aceasta a şters superstiţia periculoasă pentru scurt timp, dar ea a
izbucnit din nou, nu numai în Iudea, unde a apărut pentru prima oară această plagă, ci
chiar în Roma.”

Învierea
Când Pavel a proclamat învierea în Fapte 17:22-32, atenienii care-l ascultau şi-au
bătut joc de el. La fel e şi azi.
Învierea a fost un eveniment miraculos care nu poate fi explicat „ştiinţific”. Aceasta
înseamnă că unii oamenii resping această relatare fără a se gândi de două ori la ea. Ei au
hotărât dinainte că, indiferent de dovadă, nimeni nu poate învia din morţi. Cu toate
acestea, mulţi alţi oameni au mintea mai deschisă, şi există o mulţime de dovezi ale
învierii pe care le putem transmite pentru a-i convinge.
NT conţine 5 relatări ale învierii: Matei 28:1-8; Marcu 16:1-8; Luca 24:1-10; Ioan
20:1-8 şi 1 Corinteni 15. Unii oameni spun că aceste relatări se contrazic, dar există 2
principii de bază în spatele diferenţelor dintre relatări (şi a celorlalte diferenţe dintre
Evanghelii).

a. Caracterul incomplet
Nici una din Evanghelii nu încearcă să spună o istorisire completă , să descrie toate
detaliile, să introducă toate personajele etc. Ele descriu evenimentele dintr-o singură
perspectivă, astfel încât avem o serie de descrieri ale aceloraşi evenimente din puncte de
vedere diferite. Aceasta înseamnă că atunci când privim la Evanghelii e ca şi cum am
privi la un munte din cele patru puncte cardinale: aspectele sunt diferite deşi e acelaşi
munte.

23
 Ioan de pildă, o menţionează pe Maria Magdalena, Salome şi Maria, soţia lui
Cleopa la cruce, dar numai pe Maria Magdalena la mormânt. Totuşi pluralul din 20:2
arată că Maria nu era singură – doar că Ioan nu le-a menţionat pe celelalte.
La fel e şi în Luca în 24:12; se pare că doar Petru s-a dus la mormânt, dar 24:24
arată că au fost şi alţii. Când o Evanghelie aminteşte doar un nume, nu înseamnă că
scriitorul n-a fost conştient că au fost prezenţi şi alţii, ci că ei şi-au concentrat atenţia
asupra unei anumite persoane.

b. Concentrarea evenimentelor
Citind relatările din Luca, s-ar putea spune că apariţiile de după înviere ale lui Isus
şi înălţarea au avut loc în aceeaşi zi. Totuşi, în Fapte (care a fost scrisă tot de Luca) este
clar că evenimentele au avut loc de-a lungul a 40 de zile. Luca însă nu a făcut decât să
concentreze evenimentele pentru a scoate în evidenţă o perspectivă anume.
Evanghelia lui Matei foloseşte acelaşi procedeu literar în evenimentele care descriu
apariţia îngerului şi conversaţia sa cu femeia.
O dată ce înţelegem aceste două principii, putem vedea că cele 5 relatări ale învierii
se potrivesc şi constituie exact acel fel de relatare la care se aşteaptă istoricii de la martori
oculari. Putem vedea de asemenea că ele conţin multe detalii despre cruce care sunt
confirmate şi care ar fi greu de inventat:
 trupul fizic al lui Isus a dispărut din mormânt.
 Christos cel înviat s-a arătat urmaşilor Săi.
Oamenii care iau în derâdere ideea de înviere au nevoie de o explicaţie alternativă
pentru aceste două fenomene. De-a lungul timpului au fost sugerate o mulţime de
explicaţii, şi cele mai multe sunt mai puţin plauzibile decât explicaţia creştină a unui
miracol supranatural.
Unii oameni spun că relatările sunt legendare, dar acestea nu sună ca miturile din
primul secol; relatările poartă pecetea unor relatări independente despre nişte evenimente
reale şi ele au fost scrise la câteva decenii de la momentul când au avut loc.
Alţii sugerează că a fost pur şi simplu o greşeală şi ucenicii s-au dus la un mormânt
greşit. Femeile însă au văzut înmormântarea; Iosif cunoştea mormântul familiei sale;
soldaţii n-ar fi păzit un mormânt greşit şi autorităţile ar fi scos rapid la iveală adevăratul
trupul.
Unii spun că trupul ar fi fost furat. Hoţii obişnuiţi însă n-ar fi lăsat fâşiile şi
mirodeniile, şi nici n-ar fi trecut de cei ce păzeau mormântul, şi autorităţile n-ar fi avut
nici un motiv să fure trupul – numai dacă voiau eventual să dovedească falsitatea
istorisirilor despre înviere.
Cei mai mulţi din cei ce se opun susţin că a fost o conspiraţie: Isus fie a aranjat ca
cineva să-L înlocuiască la execuţie, fie a aranjat ca un soldat să-L dea jos înainte de a
muri. Se susţine că ucenicii au furat trupul, dar de fapt crucificarea a fost un act public şi
Isus nu putea fi înlocuit cu cineva, iar soldaţii erau prea experimentaţi pentru a fi induşi
în eroare. Şi chiar dacă Isus n-ar fi fost mort când a fost sigilat în mormânt, El n-ar fi fost
în starea să apară ca un Domn glorios înviat în câteva zile!
Dificultatea diferitelor teorii despre conspiraţie este concepţia că religia creştină
este bazată pe o minciună enormă. Dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi fost ucenicii
dispuşi să înfrunte moartea pentru credinţa lor în înviere?

24
 Nici una din teorii nu explică cum un grup de pescari înspăimântaţi, care şi-au
pierdut conducătorul, ar fi putut să găsească o nouă religie şi să fabrice o relatare atât de
convingătoare a acelor evenimentelor!
În fine, unii sceptici pun toate acestea pe seama unei halucinaţii în masă. Dar
ucenicii n-aşteptau ca ceva să se întâmple, pentru că ei credeau că totul s-a sfârşit.
Oamenii nu duc mirodenii pentru înmormântare la un mormânt dacă ei se aşteaptă ca
trupul să fie înviat şi nici nu se pot gândi că autorităţile le-au mutat trupul. În plus, o
halucinaţie nu putea mânca o bucată de peşte prăjit după cum nu putea nici să fie pipăită
în locul unei răni.
Problema celor mai multe explicaţii alternative este că ele nu explică apariţiile de
după înviere; problema halucinaţiei e că ea nu explică trupul care lipsea. Învierea n-ar fi
putut să fie şi o conspiraţie şi o halucinaţie!
Nici una din ideile cu explicaţiile alternative n-au sens. Tot ce ne-a rămas este ideea
că relatările descriu evenimente reale aşa cum le-au văzut martorii oculari. Christos a
înviat, nu doar în sensul că „ideile Lui trăiesc în veci”, ci în sensul că persoana Sa reală
trăieşte şi se adresează oamenilor de azi. Aceasta este Evanghelia, şi ea e vestea bună şi
raţională.

3. UN MESAJ CARE SCHIMBĂ VIEŢI

Luăm în considerare aici crucea prin perspectiva noastră umană, pentru a vedea
cum sunt schimbate de Dumnezeu vieţile oamenilor pierduţi, prin cruce.

Stricăciunea adusă de păcat

Isus a venit în lume pentru a anula consecinţele căderii omului din Eden; El a venit
să remedieze starea de rebeliune a creaturii împotriva Creatorului, fapt ce apare în
Geneza 3, şi aduce împăcare totală.
Când Adam şi Eva au păcătuit, omenirea a fost legată de către şi de Satan. Oamenii
şi-au pierdut libertatea de copii ai lui Dumnezeu pentru că ei au respins conducerea lui
Dumnezeu şi au înlocuit-o cu cea a lui Satan. Din acel moment, lumea a început să fie
dominată de Satan. Ca rezultat al păcatului, omenirea a devenit vinovată şi a ajuns sub
mânia lui Dumnezeu, iar aceasta a atras pedeapsa în această viaţă, pedeapsa suferinţei
crescute şi a sudorii, iar în viaţa următoare pedeapsa iadului.
Oamenii s-au înstrăinat unii de alţii din cauza jenei şi ruşinii apărute în urma
limitărilor lor. Când Adam şi Eva au făcut o încercare zadarnică de a-şi acoperi
goliciunea şi de a se ascunde, le era pur şi simplu ruşine să dea ochi cu Dumnezeu. Când
au părăsit grădina Eden ei au luat cu ei acea ruşine şi astfel relaţia lor cu ceilalţi oameni a
fost afectată. Păcatul are ca rezultat, în cele din urmă, ruşinea, iar încercările omului de a
o acoperi, sau de-a o ascunde nu pot rezolva problema.
Plata primului păcat a fost moartea spirituală. Adam şi Eva au pierdut privilegiul
părtăşiei apropiate cu Dumnezeu, care e viaţa veşnică, şi au fost îndepărtaţi din prezenţa
Sa.

Repararea stricăciunii păcatului

Pe cruce, Isus a murit pentru a salva omenirea din legăturile lui Satan şi l-a înfrânt
definitiv prin supunerea Sa desăvârşită faţă de Tatăl şi prin perfecţiunea morală absolută.

25
Isus a murit şi a înviat ca biruitor, distrugând ultima armă a lui Satan – Moartea. Prin
propria moarte, El a stabilit conducerea dreaptă a lui Dumnezeu şi a eliberat lumea.
Prin moartea Sa, Isus a făcut şi o ispăşire pentru păcatul întregii lumi şi i-a câştigat
iertarea.
Pe cruce, El a potolit mânia lui Dumnezeu, a satisfăcut natura sfântă a lui
Dumnezeu şi a eliberat omenirea de vina păcatului. El a murit ca Mântuitor pentru că a
acceptat voluntar vina noastră, a îndurat agonia separări de Tatăl, a luat vina multor
asupra Sa însuşi şi a câştigat răscumpărare eternă şi împăcare.
În moartea Sa, Isus de asemenea a lăsat un exemplu de mod ideal în care oamenii să
trăiască şi să moară. Chiar şi când a suferit, El a dovedit un comportament uman
exemplar, cerându-i lui Dumnezeu să-i ierte pe cei care-L torturau. De asemenea, Isus a
adus mângâiere unui criminal cu promisiunea paradisului. Când El a murit ca Om ideal,
Isus a lăsat totul în urmă şi şi-a încredinţat Duhul în mâinile lui Dumnezeu. Prin faptul că
a ales crucea, Isus a fost dat întotdeauna exemplul perfect de ascultare şi supunere.
În acelaşi timp, Isus a murit pe cruce şi pentru a suferi durerea, lupta şi chinul
pentru naşterea unei noi creaţii. După 6 ore de iad în naşterea spirituală, El a fost, precum
cerbul din Psalmul 42:1-2, adânc însetat spiritual. Deoarece a murit în marea Sa faptă, El
a putut striga „S-a isprăvit”! deoarece, precum robul Domnului descris în Isaia 53:10, El
a văzut o sămânţă de urmaşi. Aşadar, Isus s-a dus pe cruce ca Părinte divin, pentru a trece
prin travaliu şi a da naştere unei noi creaţii care va purta natura Sa divină.
În evanghelizarea noastră, ar trebui să vorbim despre toate aceste înfăptuiri şi nu să
ignorăm vreuna pentru a ne concentra asupra celeilalte. Trebuie să ne referim la toate
problemele de bază ale umanităţii şi să oferim răspunsul complet al lui Dumnezeu. În
plus, mai e nevoie să arătăm că prin Hristos oamenii sunt:
 în robia lumii, a frici, a diavolului, incapabili de a se elibera, dar Isus a rupt
legăturile şi oferă acum eliberare.
 vinovaţi înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatului lor şi incapabili de-a scăpa
de această povară, dar Isus a experimentat de bună voie mânia lui Dumnezeu în
locul nostru, şi acum oferă iertare.
 morţi spirituali şi incapabili de a se trezi singuri la viaţă, dar Isus a suferit pentru
naşterea cerească a fiecărui membru la umanităţii, şi acum oferă tuturor viaţă
eternă fără plată.
 răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, şi de aceea a nevoie să fie aduşi în ascultare,
şi de aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus Rege înaintea căruia oamenii trebuie să
se supună.
 păcătoşi care au nevoie ca cineva să se ocupe de păcatul lor, şi de aceea
Dumnezeu L-a făcut pe Isus sacrificiul care îndepărtează păcatul.
 morţi spirituali care au nevoie de lumină, viaţă, adevăr şi dragoste de la
Dumnezeu, şi de aceea Dumnezeu L-a făcut pe Isus izvorul acestor calităţi.
Există doar un mesaj al Evangheliei, care totuşi are multe aspecte, şi noi trebuie să
explorăm acele părţi complementare pe care le neglijăm din cauza experienţei şi a
mediului. În acest caz s-ar putea să fim nevoiţi să lărgim proclamarea noastră pentru a
ţine cont de întregul mesaj. Mai mult, ar trebui să ne asigurăm că noii credincioşi înţeleg
măreţia Evangheliei şi experimentează toate aspectele ei - astfel încât să crească
puternici, echilibraţi şi integri.

26
 4. UN MESAJ RELEVANT ŞI BINE FONDAT
Când începem să vorbim oamenilor despre Isus, când le prezentăm harul minunat al
lui Dumnezeu şi marile înfăptuiri ale crucii, ne trezim uneori că ei ridică probleme pe
care le consideră a fi obiecţii majore faţă de credinţa creştină.
Există o întreagă serie de întrebări pe care oamenii moderni le pun constant, şi
trebuie să fim în stare să le răspundem într-un mod relevant şi bine argumentat. Nu ne
putem ocupa aici de fiecare întrebare obişnuită, dar ne putem gândi la câteva probleme
generale care par a fi relevante mai ales azi.

Suferinţa
Mulţi necredincioşi nu pot concepe în mod raţional că un Dumnezeu al dragostei ar
putea crea o lume aşa plină de durere cum e lumea noastră. Pentru ei, suferinţa dovedeşte
că Dumnezeu e neputincios, sadic sau fără inimă.
Cu toate acestea, noi credem că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi şi că El a dorit să
creeze fiinţe cu care să se poată bucura de o relaţie de iubire reciprocă. Fără libertatea de
alegere, iubirea n-ar avea sens. Putem avea o relaţie de iubire reciprocă cu o persoană
care are o voinţă liberă, nu cu un robot care se supune fiecărui capriciu al nostru.
Dacă avem o voinţă liberă (liberul arbitru), trebuie de asemenea să avem şi
posibilitatea de a-l respinge pe Dumnezeu, să mergem pe propriul nostru drum şi să
facem rău. Aceasta înseamnă că posibilitatea suferinţei e strâns legată de existenţa
libertăţii.
Când primele fiinţe umane L-au respins pe Dumnezeu, ei nu au ales o entitate
numită rău; în actul alegerii, ei şi-au creat propriul lor rău, pentru că răul nu fusese creat
de Dumnezeu.
Când construim o cutie, nu e nevoie să căutăm nişte întuneric cu care să o umplem;
ci e nevoie doar să stingem lumina. Prin urmare, ori de câte ori omenirea exclude lumina
şi dragostea lui Dumnezeu, ea „creează” automat întunericul şi durerea răului.
În ciuda acestor lucruri oamenii întreabă mereu: „de ce nu face Dumnezeu ceva?
De ce nu stopează războiul, nu pune capăt foametei, nu previne accidentele, nu distruge
boala etc.” Ei nu-şi dau seama că dacă ar opri tot necazul şi răul din lume, Dumnezeu ar
fi constrâns să recurgă la eradicarea oamenilor liberi, pentru că noi suntem plini de
egoism, iar acest egoism este sursa celor mai multe suferinţe.
Dar Dumnezeu n-a stat degeaba. În loc să elimine libertatea omenească, El l-a
trimis pe Isus să rezolve problema păcatului omenesc pentru a arăta oamenilor cum să
trăiască şi pentru a oferi omenirii atât posibilitatea de a alege binele şi de a respinge răul,
cât şi puterea de a înfrânge egoismul.
Unii oameni insistă că înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu înseamnă că El ar fi
trebuit să creeze fiinţe libere de care putea fi sigur că vor rezista ispitei şi care să facă
mereu binele, dar acest lucru n-are sens. Suferinţa este preţul inevitabil al libertăţii, iar
abuzul omenirii de liberă voinţă a fost lucrul care a dus la rău şi care încă duce la cea mai
mare suferinţă în lume.
Dacă Dumnezeu ar interveni să corecteze fiecare abuz al liberei voinţe, El ar trebui
să creeze o lume unde gândurile şi acţiunile greşite ar fi imposibile, o lume fără libertate.
Deşi Dumnezeu întrerupe câteodată libera noastră voinţă pentru ca, de pildă, să facă un
miracol extraordinar, El respectă în genere libertatea omenirii şi aceasta conţine
posibilitatea iubirii pe care El o preţuieşte mai pe sus de orice lucru.

27
 Unii oameni se întreabă dacă suferinţa pe care o vedem e un preţ prea mare pentru
iubirea pe care o caută Dumnezeu, dar noi nu putem evalua aceasta. Noi nu putem cântări
o oră de iubire în schimbul unei ore de suferinţă. Din punctul de vedere al Bibliei,
suferinţa prezentă nu poate fi comparată cu gloria viitoare.
Această explicaţie a suferinţei poate nu-i satisface pe toţi, dar aceasta n-ar trebui să
ne oprească să proclamăm cuvintele Celui care El însuşi a suferit pe cruce şi a purtat
întreaga durere a răului, pentru ca noi să putem fi împăcaţi cu Dumnezeu în relaţia
iubitoare pe care a avut-o El mereu în vedere.

Dumnezeu Creatorul
Întotdeauna există unii oameni care cred că ei sunt primii care întreabă „Cine L-a
făcut pe Dumnezeu?” şi care se întreabă ce-a făcut El înainte ca lumea să înceapă.
De la Einstein ştim că timpul se poate îndoi spre paralel, poate încetini sau poate
accelera când lucrurile călătoresc la viteze foarte mari. Aceste aspecte sunt greu de
înţeles, dar fac mai uşoară acceptarea învăţăturii biblice că Dumnezeu e în afara timpului.
Dacă Dumnezeu e exterior timpului, n-are sens să întrebi când a început El, cum a fost
făcut, şi cu ce s-a ocupat. Acest gen de întrebări fac o presupunere falsă că Dumnezeu
există în interiorul timpului şi nu sunt diferite de întrebarea „Când l-a întâlnit Regele
Alfred pe Tony Blair?” (la noi- când l-a întâlnit Decebal pe Adrian Năstase?).
Mulţi oameni nu-şi bat capul cu astfel de întrebări pentru că ei sunt siguri de
următorul principiu: „toată lumea ştie” că credinţa în Dumnezeu a fost discreditată de
ceea ce ei numesc „ştiinţă”. Pentru ei, a crede într-un Creator e acelaşi lucru cu a crede
într-un pământ plat sau într-o lună din brânză. Poate că aceasta este atitudinea obişnuită a
oamenilor, dar ea e uimitor de ignorantă.
Sunt doar trei teorii logice despre originea universului:
a) materia şi energia au existat din totdeauna; ele sunt ultima realitate: viaţa şi
universul în timp-spaţiu sunt rezultatele activităţii lor total întâmplătoare şi
simultane.
b) materia şi energia au apărut spontan din nimic, fără a avea, prin definiţie, vreo
cauză sau explicaţie.
c) o fiinţă spirituală pe deplin, total exterioară, total imaterială a creat spaţiul,
timpul, materia, energia şi viaţa.
Din punct de vedere raţional, punctul (b) este incredibil – fapt ce lasă două
posibilităţi la fel de logice. Dar credinţa în (a) implică o problemă serioasă, pentru că
înţelegerea ştiinţifică actuală a termodinamicii insistă că, dacă timpul este infinit, nivelele
de energie dintr-un sistem închis vor deveni uniforme, toată energia şi materia se vor
reduce la forma lor simplă. Cum însă nivelele de energie nu se manifestă uniform în
universul nostru, fie (a) nu poate fi susţinut, fie cunoaşterea ştiinţifică curentă e plină de
neajunsuri.
Critica obişnuită care i se aduce opţiunii (c) e că aceasta se mulţumeşte să prezinte
problema, dar nu este adevărat. O lume materială poate fi supusă timpului, la fel ca legile
termodinamicii, dar un Dumnezeu nu.
Dacă materia e tot ce există, criticii trebuie să explice fie de ce ea nu a devenit
nimic, fie cum poate fi nimic să devină ceva. Dar dacă există un Dumnezeu spiritual în
afara timpului, în afara materiei, atunci n-are sens să întrebi cum a început El şi nu-i
necesar să întrebi de ce El nu s-a transformat în nimic.

28
 Alte religii
Mulţi oameni insistă că toate religiile duc la Dumnezeu, şi că prin urmare creştinii
sunt extrem de aroganţi pentru că sugerează altceva. Dar nu toate drumurile duc în Scoţia,
nu toate trenurile duc în Londra şi nu toate avioanele în Africa.
Dacă Scoţia, Londra şi Africa s-ar denumi ele însăşi Scotlonca, s-ar putea să
devină corect să spunem că toate călătoriile duc la o Scotlonca, dar oamenii care ar dori
să ajungă în Scotlonca africană ar fi foarte dezamăgiţi dacă ar lua un tren spre un alt mare
oraş din Anglia!
La fel e şi cu diferitele religii ale lumii. Faptul că ele toate se referă la un dumnezeu
nu înseamnă că ele descriu toate aceeaşi fiinţă sau se mişcă toate spre aceeaşi destinaţie.
Religia hindi, de exemplu, crede că Dumnezeu e atât un lucru rău cât şi un lucru bun
(energie pozitivă şi negativă); în cele mai multe ramuri ale budismului nu există nici o
fiinţă atotputernică. Deoarece cele mai multe religii folosesc cuvântul „Dumnezeu”
pentru a se referi la concepte total diferite, e absurd să sugerăm că ele toate trebuie să se
ducă la aceeaşi persoană.
Trebuie să fim atenţi în enunţarea întrebărilor noastre, dar poate fi de ajutor dacă le
ceri oamenilor să-L descrie pe Dumnezeul în care nu cred, şi pe Cel la care cred ei că duc
toate religiile.

Biblia
Există o idee larg răspândită conform căreia Biblia ar fi la fel de relevantă ca
„Basmele fraţilor Grimm”. O mare parte a oamenilor par să creadă că Biblia nu a fost
dovedită de ştiinţă, arheologie şi istorie, că ea este doar o colecţie de mituri vechi, o carte
de propagandă, că cele două părţi, Vechiul şi Noul Testament prezintă imagini ale lui
Dumnezeu care se contrazic.
Problema este că ideile oamenilor despre Biblie sunt de obicei bazate pe ceea ce
cred ei că zice Biblia şi nu pe ceea ce spune ea cu adevărat. Deşi oamenii se pot referi la
câteva lucruri superficiale cum ar fi buricul lui Adam şi măgăriţa lui Balaam, adevărata
chestiune este întotdeauna „inspiraţia”.
Cât despre noi, e nevoie să înţelegem pe deplin că Biblia ne învaţă despre inspiraţia
sa. De exemplu:
 Ea nu e o carte de formule „magice”.
Când susţinem că Dumnezeu a inspirat toată Biblia nu spunem că tot ce se află în
Biblie este inspirat. De pildă, înregistrarea cuvintelor mângâietorilor lui Iov este inspirată,
dar ceea ce au spus ei nu e inspirat; şi când Biblia înregistrează că s-a spus „Nu există
Dumnezeu”, inspirat este actul înregistrării şi nu ceea ce s-a scris prin acest act inspirat.
 Nu e un manual de reguli absolute
Biblia relatează cum Dumnezeu se raportează la oamenii vii în moduri diferite
conform stării lor morale şi sociale. De pildă, Legea lui Moise permitea divorţul, dar Isus
a spus că acest lucru a fost inclus în Lege doar din cauza împietririi din inima oamenilor.
Desigur, există unele reguli absolute care sunt repetate de-a lungul întregii Biblii: e
întotdeauna rău să pofteşti, dar nu toate lucrurile sunt de felul acesta.
 Atunci când sunt scoase în afara contextului, afirmaţiile pot fi înţelese greşit.
Când, de exemplu, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l sacrifice pe Isaac, El nu a
intenţionat ca acest lucru să se întâmple.

29
 A fost un cuvânt adevărat al lui Dumnezeu, dar nu putem construi pe el o doctrină a
sacrificiului uman. Adevărata istorisire se referă la testarea şi întărirea credinţei lui
Avraam.
 Biblia nu este o carte scrisă în stil occidental, despre istorie sau ştiinţă.
Biblia e o carte scrisă în Orientul Mijlociu care încearcă să ne înveţe semnificaţia
istoriei şi să ne prezinte Persoana din spatele tuturor „legilor” ştiinţifice. Biblia este mai
preocupată de stil, înţelegere, principii şi semnificaţie decât de detalii precise ale
cronologiei exacte şi a cauzalităţii ştiinţifice. Trebuie să avem grijă să nu fim aşa
preocupaţi de un detaliu poetic încât să pierdem adevărul profund pe care încearcă să-l
ilustreze.
 Nici o carte a Bibliei, luată separat, nu conţine revelaţia deplină a lui Dumnezeu.
Există o alcătuire gradată a imaginii lui Dumnezeu în Biblie, o descoperire
progresivă care ne conduce spre Isus. VT îl prevesteşte continuu pe Fiul lui Dumnezeu,
Mesia, şi cele două Testamente pot fi înţelese corect doar în lumina ambelor. NT
adânceşte şi extinde ceea ce a fost stabilit în Vechiul Testament - el nici nu înlocuieşte,
nici nu repetă revelaţia făcută anterior.
Mulţi oameni sugerează că VT prezintă un Dumnezeu al mâniei şi că NT
înfăţişează un Dumnezeu al dragostei. Totuşi Isus încorporează Legea vechi-testamentală
în porunca Sa de a-L iubi pe Dumnezeu. Prin profeţi, a făcut apel continuu la dragoste şi
milă mai degrabă decât la sacrificiu şi ceremonie; şi El însuşi i-a avertizat pe oameni în
legătură cu „iazul-de-foc”.
Dumnezeul Bibliei este o persoană vie care se ocupă personal de oameni în funcţie
de situaţiile lor de viaţă diferite. Uneori aceasta duce la diferite accentuări, dar putem
vedea din Geneza până la Apocalipsa că Dumnezeu e neschimbat în atitudinea Sa de har
şi iubire faţă de omenire.
Când citim Biblia aşa cum trebuie, şi înţelegem sensul fiecărui pasaj conform
formei lui literare, îl vedem pe acelaşi Dumnezeu pe fiecare pagină şi nu suntem duşi în
eroare din cauza unor abordări occidentale a textului.

Răspunsuri bine chibzuite

Istorisirile despre Avraam, Iov şi Habacuc arată că lui Dumnezeu îi plac oamenii
care sunt pregătiţi să fie sinceri cu El şi să-L întrebe lucruri care contează mult pentru ei.
El întotdeauna răspunde celor ce caută adevărul în mod sincer.
Ca vestitori ai lui Dumnezeu, noi suntem o parte importantă a acestui proces şi
trebuie să stăm aproape de problemele care fac obiectul interesului general, ca să putem
transmite mai departe răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările oamenilor, la dezbinarea
bisericii, ipocrizia creştină, păcat, suferinţa, sensul vieţii etc.
Răspunsurile noaste, oricum, trebuie să fie raţionale şi rezonabile. Ştim că credinţa
noastră creştină e o relaţie a încrederii şi nu doar un set de crezuri logice, dar trebuie de
asemenea să recunoaştem că Isus şi apostolii n-au respins cunoaşterea, logica şi
chibzuinţa. De pildă:
 Ei au discutat logic despre doctrine şi s-au aşteptat ca învăţătura lor să aibă
sens- Matei 5:46, 6:30, 7:11, 16; Romani 2:1; 1 Corinteni 6:2; Galateni 2:14.
 Ei au apreciat valoarea martorilor oculari – Ioan 15:27; 1 Corinteni 15:5-8.
 Au discutat şi au avut dispute cu necredincioşii, începând de la presupunerile
ascultătorilor lor- Fapte 9:22, 17:2-4,17; 18:4,19,28.

30
  Ei ne-au sfătuit să pregătim răspunsuri- 1 Petru 3:15.
În societatea noastră tot mai păgână, e imperativ să luăm acest sfat şi să ne
asigurăm că mesajul nostru e cât se poate de bine pregătit şi chibzuit, pentru a avea
răspunsuri adecvate la întrebările oamenilor.

5. UN MESAJ PERSONAL
Chiar dacă ar trebui să fim în stare să discutăm ideile şi întrebările oamenilor cu
detaşare academică, nu trebuie să uităm niciodată că mesajul de vestitor la lui Dumnezeu
are implicaţii personale dinamice.
Când apostolul Pavel a evanghelizat în Atena, el nu numai că a amuzat gloatele cu
veştile sale despre înviere, ci le-a şi supărat insistând că Dumnezeu le-a poruncit să se
pocăiască. Vedem aceasta în Fapte 17:21-30.
Dumnezeu nu ne-a trimis ca vestitori ai Săi pentru că e interesat de idei foarte
intelectuale şi academice, ci ne-a trimis cu mesajul Său pentru că e preocupat să ajungă la
cei pierduţi, să salveze lumea, să schimbe vieţi umane şi să vindece relaţiile sfărâmate.

Un mesaj legat de experienţa personală

Ori de câte ori Pavel vorbea despre moartea şi învierea lui Isus, el întotdeauna lega
lucrul acesta de experienţa sa personală. Ca şi el, trebuie să accentuăm că centrul
Scripturilor este crucea, că Scripturile sunt bine înrădăcinate în istorie, într-o logică
raţională şi că sunt pline de adevăruri profunde. Dar e nevoie de asemenea să arătăm ca
ele lucrează în mod practic, că L-am văzut pe Domnul şi-L cunoaştem personal.
Autoritatea noastră ca vestitori nu stă în modul în care transmitem mesajul, îl
înţelegem pe deplin şi avem răspunsuri convingătoare; autoritatea noastră stă în faptul că-
L cunoaştem pe Rege, că suntem schimbaţi de puterea Sa şi împuterniciţi de Duhul Său.
Vedem acest element personal în pasaje ca 1 Corinteni 15:3-58, 2 Petru 1:16-18; 1 Ioan
1:1-3.

Un mesaj care cere un răspuns

Matei 10:34 arată că vorbele lui Isus şi prezenţa Sa ajung întotdeauna să-i divizeze
pe oameni. Cererile sale sunt absolute, poruncile Sale sunt autoritare, învăţătura Sa este
fără echivoc, indiferent dacă oamenii sunt sau nu de partea Lui, indiferent dacă îi răspund
cu „Da” sau cu „Nu”. Nu există zonă „gri”, nici poziţie de mijloc.
În ziua Cinzecimii, la sfârşitul primei predici de evanghelizare, mulţimea a
reacţionat, în Fapte 2:37, cu o întrebare, „Ce trebuie să facem?”. Proclamarea autentică a
mesajului Evangheliei Regelui încă cere un răspuns omenesc, şi răspunsul biblic e clar:
 Pocăiţi-vă
 Credeţi
 Botezaţi-vă
 Primiţi Duhul Sfânt
Pocăinţa este o revoluţie totală, o schimbare radicală a minţii, care rezultă într-o
schimbare a direcţiei. Nu e doar o întoarcere negativă de la atitudinile şi acţiunile greşite,
ci e şi o întoarcere pozitivă spre Dumnezeu şi modul Său de gândire şi de trăire.
Credinţa presupune o dedicare faţă de voia Tatălui şi de persoana lui Isus. Ea
presupune o acceptare de natură intelectuală, dar merge mult mai departe.

31
 Ea înseamnă supunere faţă de Evanghelie. Prin pocăinţă, omul lasă totul în seama
conducerii lui Dumnezeu, deoarece pocăinţa înseamnă să te dedici unei ucenicii de-o
viaţă.
Botezul este promisiunea lui Dumnezeu, semnul legământului Său care pecetluieşte
binecuvântările esenţiale ale Evangheliei: curăţirea de păcat, unirea cu Hristos, moartea
vechiului şi învierea noului, consacrare faţă de Dumnezeu, participare la starea de fiu,
membru în trupul lui Christos.
Primirea Duhului este o parte esenţială a veştii bune, pentru că primindu-L pe El
suntem născuţi din nou în familia lui Dumnezeu, şi fiind botezaţi în El avem
împuternicire să trăim viaţa lui Dumnezeu şi să-L slujim în mod eficient.
Acest răspuns cu cele patru aspecte ale sale e parte a Evangheliei lui Isus. El a
chemat oamenii să se pocăiască, să creadă, să fie botezaţi, să se aştepte Duhul pe care îl
va trimite. De asemenea, El i-a chemat să- L urmeze ca parte a grupului de ucenici. În
Fapte, biserica primară a proclamat acelaşi mesaj, cu excepţia faptului că acum oamenii Îl
urmau pe Isus în cadrul părtăşiei şi al vieţii Bisericii, şi ei nu mai trebuiau să aştepte
Duhul pentru că Isus îl trimisese deja.

Un mesaj unic
Există doar o cale spre Dumnezeu, şi aceasta e prin Isus; am văzut că ea poate fi
descrisă în multe moduri complementare.
De exemplu, Isus şi-a adaptat cuvintele şi ilustraţiile spre a le face inteligibile şi
relevante pentru ascultătorii Săi. El a folosit imagini din viaţa zilnică pentru a prezenta
vestea bună într-un mod care era plin de înţeles pentru oamenii răniţi. El a vorbit despre
Evanghelie folosind termeni precum moşie, pescuit, construcţie, semănat, grădinărit,
gătit, cusut, păstorit, cumpărat, vândut, băut, mâncat etc.
Pavel a folosit în mod ingenios limbajul curţilor de judecată, făcând apel la sclavia
care putea fi văzută în piaţă şi la viaţa de familie, pentru a descrie caracterul crucii într-un
mod care era foarte sugestiv pentru oamenii din vremea sa.
În cartea Fapte, apostolii au legat mesajele lor de referinţe scripturale şi aluzii când
vorbeau iudeilor. Apostolii însă nu făceau aproape deloc referire la VT când predicau
neamurilor, ci menţionau monumente păgâne şi pe poeţii greci.
Acest aspect sugerează că noi trebuie să fim credincioşi în totalitate faţă de esenţa
Evangheliei, reprezentată de următoarele elemente: Christosul biblic, moartea şi învierea
Sa şi lucrarea lui de pe cruce. În proclamarea noastră verbală a mesajului Regelui, trebuie
să lucrăm din greu să fim flexibili şi creativi în modul în care prezentăm mesajul celor
pierduţi şi oamenilor suferinzi la care am fost unşi să ajungem.

32
Lecţia 5 - Evanghelizarea personală
În Matei 6:25-26 şi 10:29-31, Isus accentuează marea valoare individuală a fiecărei
persoane în parte: fiecare bărbat, femeie şi copil e cunoscut de-aproape de Dumnezeu şi
preţuit foarte mult. În Luca 15:1-32 Isus arată că există un interesul ceresc minunat în
mântuirea tuturor celor pierduţi.
Ca Dumnezeu prezent în trup, Isus a demonstrat această grijă divină şi acest interes
prin modul remarcabil în care El a ajuns la oameni în mod individual şi în modul în care
S-a relaţionat faţă de ei.
Evangheliile descriu atenţia plină de iubire pe care El personal a dat-o fiecăruia –
unui hoţ, unei prostituate, unui pescar, unui lepros, unui conducător bogat, unei femei
cocoşate, unui copil bolnav, unei mame îndurerate, unui slujbaş corup etc. Lui i-a păsat
de toţi, dar în special de cei PTOCHOS.

Isus şi oamenii
Nici o altă Evanghelie nu dă mai multă atenţie relaţiei dintre oamenii obişnuiţi şi
Isus, decât cea a lui Luca. Evanghelia lui Matei îi menţionează pe magi, Evanghelia lui
Ioan îl prezintă pe Lazăr, pe Nicodim şi pe cerşetorul orb vindecat, dar Evanghelia lui
Luca oferă imagini unice despre Cleopa, Irod, Simeon, Zacheu, Zaharia, cei 70 de
ucenici, păstori şi tâlharul de pe cruce.
Luca accentuează că Petru, Iacov şi Ioan sunt în mod special apropiaţi de Isus:
aceştia sunt apostolii pe care el îi menţionează cel mai des. După lista din 6:12-16, Luca
se referă din nou la aceştia trei, la Levi şi la Iuda. Referindu-se la ucenici şi apostoli,
Luca arată că Isus avea mai mult de 12 adepţi; 6:13 arată că ucenicii erau un grup mare
de bărbaţi şi de femei dintre care au fost aleşi apostolii.
Luca înregistrează mai multe despre lucrarea lui Isus cu grupul mare al ucenicilor
obişnuiţi decât cu grupul celor 12 apostoli. Pasajul din 10:1-20 spune că cei 70 dintre
ucenici au fost trimişi de Isus să evanghelizeze şi că ei s-au întors plini de bucurie.
Luca îl descrie pe Isus în timp ce mănâncă alături de două grupuri de oameni care
contrastează puternic. Cărturarii, fariseii şi oamenii Legii au băut şi mâncat cu Isus, dar
numai pentru a încerca să-L prindă cu ceva; pe de altă parte, vameşii şi păcătoşii Îl
chemau la masa lor pentru a-i arăta prietenia şi sprijinul lor. Luca relatează despre cinci
mese la care Isus a fost prezent şi arată cum s-a raportat El la aşteptările sociale. Vedem
aceasta în 5:32; 7:36-50; 11:37-54 şi 14:1-14.
În Evanghelii, Luca prezintă pe mulţi oameni care-i răspund lui Isus în moduri
diferite. Mulţi se opun lui Isus cu mare înverşunare; alţii se bucură de harul şi autoritatea
Sa în timp ce unii pleacă dezamăgiţi, incapabili să facă faţă cererilor Sale.
Luca prezintă oameni obişnuiţi în preajma cadrului naşterii Domnului; el îi prezintă
pe cei dintre neamuri, în special centurioni şi soldaţii, într-o lumină favorabilă. Cel mai
adesea, el se concentrează asupra implicării pe care oamenii obişnuiţi au avut-o în
evenimentele din preajma morţii lui Isus.
Evanghelia începe cu o descriere amănunţită despre conversaţia dintre Dumnezeu şi
Zaharia şi sfârşeşte prin relatarea lungii conversaţii a lui Isus cu Cleopa. Aceşti doi
oameni, împreună cu Zacheu, sunt principalele exemple de PTOCHOS (oameni pierduţi) ai
lui Luca, care sunt transformaţi de Dumnezeu.

33
 Istorisirea întâlnirii personale a lui Isus cu Zacheu în 19:1-10 urmează imediat după
întâlnirea Sa cu tânărul moştenitor bogat din Luca 18:18-23. Răspunsurile lor sunt foarte
diferite şi ilustrează pildele lui Isus din 16:19-31 şi 18:9-14: moştenitorul nu putea
împlini cerinţele lui Isus de generozitate, dar vameşul se oferă să dea mai mult decât s-ar
aştepta cineva.
Istorisirea lui Zacheu e tipică pentru cartea lui Luca şi leagă la un loc toate temele
Evangheliei. Ea include pocăinţa, generozitatea, ospitalitatea, acceptarea celor pierduţi şi
bucuria. În 19:10 se află atât punctul culminant cât şi principala temă a Evangheliei lui
Luca. Putem învăţa mult mai mult despre evanghelizare personală şi eficientă din
exemplul lui Isus de aici.

Isus şi femeile
Evanghelia lui Luca acordă o atenţie deosebită relaţiei dintre femeile obişnuite şi
Isus. Celelalte evanghelii menţionează femeile doar în trecere, în timp ce Luca
înregistrează 19 incidente care arată modul în care femeile au răspuns la mesajul
propovăduit de Isus.
Într-o vreme în care femeile erau considerate aproape nişte obiecte fără valoare,
Evanghelia lui Luca arată modul revoluţionar în care Isus le-a tratat. El arată cum
femeile, de pildă:
 Apar în pildele lui Isus – 15:8-10; 18:1-8
 Au fost în centrul evenimentului prilejuit de naşterea Sa – 1:26-2:51
 Au fost vindecate de El – 8:40-56; 13:10-17
 Au fost acceptate şi iertate de El – 7:36-38
 I-au purtat de grijă – 8:1-3; 10:38-42
 Au fost ascultate de Isus – 11:27-28
 Au primit porunci de la El – 21:1-4
 Au fost umplute de Duh – 1:41
 Au stat cu Isus la moartea Sa – 23:49
 Au dorit să poarte de grijă trupului Său – 23:55
 Au fost primii martori ai învierii – 24:6
Luca 7:11-16 ilustrează extraordinara răbdare şi înţelegere a femeilor de către Isus.
Atingând sicriul deschis, Isus s-a făcut necurat după ritual, dar arătându-şi grija şi
identificându-se cu văduva, a arătat că ea era mai importantă decât un ritual oarecare.
Vindecare femeii gârbove, în 13:10-17, este o istorisire tipică pentru cartea şi stilul
lui Luca. Ea descrie o femeie, înregistrează detalii precise despre starea şi vindecarea ei,
menţionează confruntarea cu autorităţile religioase, precizează că femeile l-au glorificat
pe Dumnezeu şi se termină cu bucuria oamenilor. Isus declară că scopul principal al
ungerii Sale este să ajungă la PTOCHOS (cei pierduţi) cu o demonstraţie a Evangheliei.
Acesta este un exemplu clasic de evanghelizare personală.

Evanghelia lui Ioan

Evanghelia lui Ioan este foarte diferită de celelalte trei evanghelii. Ea se
concentrează mai mult asupra închinării – leagă viaţa lui Isus de anul religios evreiesc
mai degrabă decât de evenimente sociale; prezintă învăţătura Sa din Templu şi nu pildele
de afară.

34
 Oferă câteva secvenţe selectate cu grijă, despre Isus în preajma festivităţilor sfinte.
Evanghelia după Ioan nu este aşadar prea mult preocupată de întreaga istorisire a
călătoriilor lui Isus.
În Ioan 4, de exemplu, istorisirea întâlnirii personale de evanghelizare a lui Isus cu
femeia samariteancă e aşezată în 2:13-4:54 în contextul sărbătoririi Paştelui şi reprezintă
o parte a evoluţiei ideilor spirituale bazate pe tema Paştelui. În 2:20, Ioan accentuează că
Fiul poate restaura tot ceea ce ruinează omenirea; apoi introduce în 3:3 naşterea din nou;
şi apoi , în 4:14, Duhul care locuieşte în noi.
Istorisirea despre evanghelizarea personală a lui Nicodim şi a femeii samaritence
este folosită pentru a ilustra aceste teme spirituale. În ciuda religiei sale, Nicodim are
nevoie de viaţă nouă. În mod similar, în ciuda păcatului ei, o samariteancă murdară poate
să aibă parte de un izvor de apă vie.
Deoarece Ioan se concentrează asupra sărbătorilor evreieşti, Evanghelia Sa descrie
doar 20 de zile din lucrarea lui Isus. Oricum, e interesant că o mare parte din textul
Evangheliei descrie lucrarea lui Isus faţă de oamenii individuali. În Ioan 4, de exemplu,
întâlnirea lui Isus cu femeia ocupă 30 de versete în timp ce „trezirea” samaritenilor e
tratată în 4 versete.
Aceasta ne ajută să înţelegem că în pasiunea noastră pentru KOSMOS, trebuie să ne
pese foarte mult de indivizi luaţi individual: femei şi bărbaţi, şi că ar trebui să ne
poziţionăm faţă de toţi în acelaşi mod, fără pretenţii, cu afecţiune, cu atenţie, în mod
înţelegător, ca şi Isus.
Când vine vorba de evanghelizare, multe biserici moderne se concentrează asupra
evanghelizării maselor de oameni la întâlniri ţinute într-un cadru organizat. Exemplul lui
Isus ar trebui să ne convingă că evanghelizarea personală prin credincioşi individuali
trebuie să fie punctul central al misiunii fiecărei biserici de a-i atinge pe cei pierduţi cu
Evanghelia lui Christos.
O concentrare corectă asupra evanghelizării personale nu ar trebui să ne facă să
trecem cu vederea pasaje ca Matei 4:25; 8:1; 9:8; 33:36; 12:15,23; 13:1,34 şi 14:13-23
care arată că Isus a slujit de asemenea şi maselor mari de femei şi bărbaţi.
E important să înţelegem că Isus n-a căutat niciodată în mod activ aceste mulţimi;
ci ele L-au căutat pe El. Adesea oamenii se strângeau în locuri nepotrivite, la momente
nepotrivite. La un moment dat s-au dus toţi la o casă unde se petrecuse o minune sau
unde ştiau că se află şi Isus. Deşi lucrurile de felul acesta sunt obişnuite în Africa, Asia şi
America Latină, noi, în mod curent, experimentăm puţin astfel de lucruri în Europa
apuseană.
Cele mai multe din evanghelii se ocupă de descrierea lucrării lui Isus la adunări
spontane, pe marginea drumului, în case, grădini, la mese, înmormântări, la scăldătoare
sau în barcă.
Desigur că Isus a slujit la întâlniri special organizate, ţinute în sinagogile locale; dar
nu acestea erau centrul evanghelizării Sale. Isus n-a ignorat niciodată mulţimile şi n-a
neglijat serviciile organizate, dar evangheliile arată clar că lucrarea personală, individuală
era centrul activităţii Sale evanghelistice.
Evanghelizarea personală făcută de Isus n-a urmat un model mecanic. Isus n-a făcut
nimic din proprie iniţiativă. El a fost întru totul supus Tatălui, i-a urmat călăuzirea în
orice vreme şi a depins complet de ungerea Sa cu Duhul Sfânt.

35
 Dacă trebuie să împărtăşim lucrarea lui Isus şi să lucrăm cu eficienţa Sa, trebuie de
asemenea să ne supunem voii lui Dumnezeu, a Tatălui, să-I ascultăm vocea, să urmăm
călăuzirea Sa în ascultare de Evanghelie, bazându-ne întru totul pe împuternicirea şi
echiparea făcută de Duhul.
Am văzut că întâlnirea lui Isus cu Zacheu este un moment culminant în Evanghelia
lui Luca, şi că discuţia cu samariteanca este reprezentativă pentru Evanghelia lui Ioan.
Deşi aceste două istorisiri sunt foarte diferite, şi oamenii implicaţi sunt foarte diferiţi, ele
conţin cinci principii de bază ale evanghelizării personale care ajung prin lucrarea lui Isus
la cei pierduţi.

1. INTRĂ ÎN CONTACT CU ALŢII

Din ceea ce ne spun textele biblice, Isus nu i-a întâlnit pe Zacheu şi samariteancă
mai înainte. Cele două istorisiri par a descrie întâlniri evanghelistice cu nişte oameni
necunoscuţi. În ambele cazuri, Isus era în călătorie, îndreptându-se spre Ierusalim atunci
când a trecut prin Ierihon. În celălalt caz, Isus călătorea spre Galilea când a ajuns în
Sihar.
Aceasta arată că multe din ocaziile de evanghelizare personală au loc în locuri
obişnuite, de zi cu zi: în trenuri şi avioane, în supermagazine şi cafenele, în parcuri şi la
evenimente sportive etc.
Din perspectiva omenească, Isus n-avea voie să intre în contact cu nici una din
aceste persoane. El ar fi putut sta la un han în Ierihon şi ar fi putut scoate chiar El de băut
din fântâna de la Sihar.
Dar Isus ţinea legătura cu Dumnezeu şi îi iubea pe oameni. El era permanent atent
la călăuzirea Duhului şi conştient de nevoia cea mai adâncă a oamenilor, acea de
mântuire.
Dacă vrem să facem ca oamenii să fie evanghelizaţi în mod eficient, trebuie să
vrem cu adevărat să ajungem la ei şi trebuie să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne călăuzească.
În situaţia discuţiei de la Sihar, între Isus şi femeie existau obstacole rasiale şi
sociale, dar inima plină de milă a lui Isus l-a făcut să treacă peste suspiciunea şi
neîncrederea femeii. Pe când era în Ierihon, Isus a fost pus în faţa unei mulţimi de oameni
curioşi, dar Duhul i-a arătat persoana pe care s-o contacteze.
În ambele cazuri, Isus a intrat în contact punându-se El însuşi în locul persoanei
respective. El a cerut femeii de băut şi lui Zacheu un pat. Azi mulţi credincioşi încearcă
să-i contacteze pe oameni oferindu-se să dea ceva. Isus a luat legătura cu oamenii făcând
exact opusul. El a luat locul de mai jos, făcând o cerere, cerând o favoare.
Această abordare a evanghelizării cere timp şi presupune un mai mare risc. Dar
oare contează cu adevărat dacă suntem ignoraţi sau respinşi? Prea adesea, mândria
noastră plină de teamă este cea care ne împiedică să ajungem la oameni.
Dacă vrem să intrăm în contact cu oamenii pierduţi obişnuiţi, trebuie să ascultăm cu
atenţie de Dumnezeu, trebuie să căutăm călăuzirea clară a Duhului Sfânt şi trebuie să fim
gata să suferim şi respingerea pe care a suferit-o Isus. Cu cât suntem mai aproape de El,
cu atât mai mult dragostea Sa va putea ajunge la oamenii pierduţi pe care-i întâlnim.

36
 2. STÂRNEŞTE-LE CURIOZITATEA

Este semnificativ faptul că Isus nu le-a „predicat” lui Zacheu sau femeii. Şi nici n-a
citit texte biblice, n-a făcut o prezentare-tip a Evangheliei şi n-a pus întrebări pregătite pe
care să le fi învăţat pe de rost.
Este clar că femeia nu auzise niciodată de Isus, aşa că El i-a stârnit curiozitatea
făcând aluzie la ceva ce era mai satisfăcător decât experienţa ei de moment: vedem
aceasta în Ioan 4:10-14.
Isus a folosit cuvinte şi imagini creative care erau bazate pe situaţia imediată. De
asemenea, a folosit o analogie a Evangheliei care a fost relevantă în mod direct pentru
nevoile femeii. Ca urmare, femeia a început să-i pună întrebări lui Isus şi să caute ajutorul
Său.
Cu Zacheu a fost diferit. El a auzit de Isus de la alţi oameni şi era deja curios. Dar
nimic nu l-ar fi putut pregăti pentru momentul în care Isus i s-a adresat: atunci când
Zacheu credea că era bine ascuns în copac!
Probabil că acesta a fost un cuvânt de cunoştinţă de la Duhul (deşi Isus poate auzise
de Zacheu de la Matei). Darurile spirituale deseori trezesc curiozitatea oamenilor aşa cum
fac cărţile, filmele, piesele, închinarea etc.
Dar trebuie să lăsăm timp ca seriozitatea să se dezvolte într-o cercetare serioasă.
Este inutil să răspundem la întrebări pe care oamenii nu le pun şi să grăbim oamenii spre
o decizie pe care ei nu sunt gata să o ea.

Foamea spirituală
Atât femeia cât şi Zacheu erau flămânzi spiritual, chiar dacă ei n-ar fi recunoscut în
mod deschis acest lucru. Cei mai mulţi oameni se află în această stare, pentru că acesta
este modul în care au fost făcuţi de Dumnezeu.
Desigur, puţini oameni vor recunoaşte că sunt flămânzi spiritual. Dacă nu-i putem
aduce pe oameni în punctul în care pun întrebări şi cer ajutor, e posibil că ei nu vor
asculta vestea bună când vor încerca s-o împărtăşim.
Noi ne concentrăm deseori în evanghelizarea noastră pe cuvinte, întrebându-ne ce
ar trebui să spunem. Oamenii însă nu sunt flămânzi după cuvinte, ei sunt flămânzi după
realitate, integritate, după o calitate specială a vieţii şi a trăirii.
Când oamenii întâlneau autoritatea lui Isus, ei recunoşteau adevărul cuvintelor Sale
şi se minunau de asemenea de calitatea vieţii Sale care susţinea într-un mod special ceea
ce spunea El.
Cei mai mulţi oameni sunt atraşi la Hristos atunci când văd realitate Sa într-un
credincios. Ei s-ar putea să vadă o schimbare dramatică într-un prieten care tocmai a
devenit creştin, ar putea fi uimiţi de un miracol, sau ar putea simţi prezenţa lui Hristos în
cineva pe care l-au întâlnit.
Indiferent de lucrul care le stârneşte curiozitatea, ei vor să ştie că este adevărat, şi
nu ceva imitat sau contrafăcut. Ei vor să fie siguri că viaţa interioară a persoanei se
potriveşte cu înfăţişarea exterioară.
Zacheu a vrut să vadă dacă Isus era aşa cum auzise el. O privire a lui Isus, un sunet
al vocii Sale şi Zacheu a ştiut că ceea ce auzise era adevărat. În mod similar, după câteva
minute de conversaţie cu Isus, femeia a trecut de la suspiciune ostilă la deschidere
spirituală.

37
 Trebuie să ţinem minte că oamenii nu sunt convertiţi de o doctrină, ei sunt
convertiţi la Christos, pentru a fi aduşi la sfinţenie iar bucuria este un element-cheie în
evanghelizarea personală.

3. OFERĂ O PROVOCARE

Când samariteanca din Ioan 4:15 a fost curioasă să întrebe despre „această apă”,
Isus nu a venit cu o prezentare a Evangheliei ci a provocat zona critică din viaţa ei.
Dacă ar fi fost în locul lui Isus, mulţi credincioşi s-ar fi bucurat când femeia a cerut
„apă”, şi ar presat-o imediat cu apa vie. Isus însă a fost mai preocupat să facă ucenici
decât să strângă convertiţi şi întotdeauna i-a provocat pe oameni cu chestiunea uceniciei
care se află în centrul vieţilor lor.
În cazul femeii problema erau bărbaţii. Pentru Zacheu erau banii. Dar Isus n-a
mustrat-o pe femeie pentru imoralitatea ei, şi nici pe Zacheu pentru lăcomia sa, ci el le-a
vorbit la amândoi cu blândeţe cu privire la lucrurile critice în vieţile lor. El i-a spus
femeii să-şi cheme soţul, şi i-a cerut lui Zacheu să dea hrană şi adăpost pentru
treisprezece oameni.
Ungerea lui Isus şi deschiderea sa pentru Duhul l-au ajutat să primească din
cunoştinţa lui Dumnezeu despre femeie, dar El a folosit această cunoştinţă cu mare
atenţie. În evanghelizarea personală, Dumnezeu încă mai dă credincioşilor unşi „cuvânt
de cunoştinţă” despre oamenii pe care ei caută să-i evanghelizeze.
Acesta este un dar important al Duhului şi ar trebui să ascultăm întotdeauna de
aceste lucruri divine dinlăuntru când vorbim oamenilor. Avem însă nevoie de darul de
„înţelepciune” al Duhului pentru a folosi această informaţie cu sensibilitatea şi trăinicia
lui Isus.
În evanghelii, vedem că Isus le-a pus mereu oamenilor în atenţie costul uceniciei,
precum în Matei 8:18-22; Marcu 8:34; Luca 5:8-11M 18:18-30; Ioan 5:14; 18:11. Acest
element este esenţial în evanghelizare.
Isus n-a urmat niciodată o formulă, ci el s-a raportat la oameni diferiţi în moduri
diferite. Isus a ţintit spre acea zonă care conta cel mai mult pentru acea persoană. El a
explicat cerinţele împărăţiei lui Dumnezeu, deseori într-un mod care i-a descurajat pe toţi
în afară de cei mai serioşi.

4. EVITĂ CONFUZIA

În punctul culminant din ambele istorisiri, exact înainte cu femeia şi Zacheu să

accepte darul mântuirii, s-a iscat o problemă care ameninţa să ruineze discuţia.
Provocarea pe care El o face femeii a atins un punct sensibil, care i-a creat
disconfort femeii, aşa că în Ioan 14:20 ea evită răspunsul, arătându-se, chipurile,
interesată de o problemă religioasă. Şi cuvintele lui Isus către Zacheu i-au intrigat pe cei
din mulţime, astfel încât – în Luca 19:7 ei au început să murmure împotriva Lui.
Iudeii şi samaritenii aveau idei diferite despre religie, în special despre locul
potrivit de închinare şi femeia a folosit această chestiune ca o tactică de deviere.
Oamenii mai fac aceasta şi azi. Ei pun întrebări despre suferinţă, evoluţie, alte
religii etc., nu pentru că le pasă prea mult de răspuns, ci doar pentru a devia conversaţia
de la provocarea neconfortabilă pe care o face Hristos.

38
 Isus n-a ignorat întrebarea femeii, dar El n-a fost distras din cauza ei. În Ioan 4:21-
24, El a clarificat confuzia ei cu blândeţe şi apoi a adus-o înapoi la problema spirituală
mai importantă.
După cum am văzut, toţi avem nevoie de răspunsuri bune la întrebările obişnuite pe
care le pun oamenii, despre suferinţă, alte religii, evoluţie, minuni, viaţa de după moarte
etc.
E nevoie să tratăm clar, logic şi succint aceste chestiuni, dar nu trebuie să îngăduim
că acestea să le îndepărteze pe aceste persoane de la nevoia lor spirituală.
Cu Zacheu a fost altfel. Distragerea n-a venit de la el, ci de la gloată, şi lui Isus i-ar
fi fost uşor să-şi îndrepte atenţia asupra lor. El ar fi putut să încerce să-şi justifice
cuvintele, să se certe cu cei din mulţime, să dea explicaţii, sau chiar să caute să-i
convertească.
Isus însă a refuzat să fie distras de la aspectul asupra căruia se concentra,
reprezentat de Zacheu care se afla în nevoie. Isus pur şi simplu a ignorat murmurele
mulţimii şi a rămas liniştit, aşteptând ca Zacheu să potolească mulţimea cu cuvintele
Sale.
În toate aceste lucruri a fost nevoie de o mare înţelepciune, dar ea arată din nou că o
convertire nu depinde de cuvintele noastre.
N-avem nevoie de toate răspunsurile. Nu-i nevoie să controlăm întreaga situaţie.
Dumnezeu e în stare să lucreze în viaţa unei persoanei prin Duhul. Uneori liniştea noastră
e modul cel mai elocvent de a trata un lucru care ne-ar putea distrage.

4. AJUTĂ-I PE OAMENI SĂ-ŞI EXPRIME DEDICAREA

Cuvintele lui Zacheu, din Luca 19:8, nu sunt tocmai o afirmaţie clasică a credinţei.
Dar Isus a cunoscut inima omului şi a anunţat public că mântuirea sosise în acea casă.
Nici cuvintele femeii, din Ioan 4:29, nu sună chiar ca o asigurare fermă. Totuşi, în
4:42, se arată că acea femeie a ajuns curând să recunoască faptul că Isus este Christosul,
Mântuitorul acestei lumi.
E uşor să cerem un răspuns prestabilit, sau să aşteptăm ca oamenii să-şi exprime
angajamentul în acelaşi mod ca al nostru. Isus însă a privit la inimă, nu la cuvinte şi i-a
adus pe aceşti doi oameni la un angajament faţă de El, angajament care avea sens pentru
ei.
Ioan 4:25 sugerează că femeia a încercat mai multe tactici de amânare. Ea a
încercat să amâne decizia pentru o dată ulterioară, dar Isus a confruntat-o în mod direct
cu problema. Oamenii fac acest lucru şi azi, şi de aceea noi trebuie să urmăm întotdeauna
pilda lui Isus în orice formă de evanghelizare.
Aceste întâlniri cu Isus erau evenimentele unice pentru Zacheu şi pentru femeie. El
era alături de ei într-un mod special: era ziua care hotăra destinul lor. Mântuirea lor era
pentru acea zi ori niciodată.
Se pare că există doar câteva momente în viaţa fiecărei persoane când Christos este
aşa de aproape. Aceasta înseamnă că fiecare ocazie de întâlnire evanghelistică este
absolut crucială şi este nevoie de o mare responsabilitate în folosirea ei. Trebuie să-i
încurajăm pe oameni să-şi dedice vieţile lui Christos, fără a-i presa în vreun fel.

39
 Adesea, este util să-i întrebăm pe oameni dacă ar dori să le sugerăm o rugăciunea
care îi va ajuta să înceapă a-L urma pe Christos, sau dacă ar prefera să citească ceva şi să
se roage ei înşişi.
Fiecare persoană trebuie să fie ajutată în mod individual, prin cuvintele care sunt
relevante în situaţia ei. Este important ca acest proces să fie simplu şi la obiect. Cei mai
mulţi oameni se învârt în jurul lucrurilor spirituale, însă generalizările nu-i ajută prea
mult.
Desigur, avem nevoie de o înţelegere clară a Evangheliei înainte de a putea să fim
simpli. Dar nu e nevoie să explicăm doctrina justificării pentru a conduce pe cineva la
Christos. Probabil că ar fi mai util să folosim ca bază o schiţă precum cea de mai jos:
 Întoarce-te de la gândurile şi faptele tale păcătoase, şi recunoaşte că ai nevoie de
Isus: Romani 3:23; 6:23. Isaia 59:1-3
 Crede că Isus a făcut totul pentru tine: Isaia 53:5-12; 1Petru 2:24; 3:18.
 Cântăreşte costul uceniciei: Marcu 8:34-38.
 Primeşte Duhul Sfânt: Luca 11:13; Ioan 3:5-8.
În lecţia 3 am studiat despre faptul că noi suntem chemaţi să ajungem la cei
pierduţi, dar nu e nevoie să explicăm fiecare detaliu fiecărei persoane, ce este nevoie să
luăm acele aspecte pe care Duhul le aduce în atenţia noastră, şi să le prezentăm în cuvinte
relevante.
Este important apoi ca oamenii să răspândească ei înşişi vestea bună. Noii
convertiţi sunt deseori cei mai eficienţi evanghelişti şi o mărturie proaspătă este de obicei
un mod puternic de răspândire a Evangheliei.

40
Lecţia 6 – Evanghelizarea bisericii
Am văzut că mesajul evanghelizării este vestirea lui Hristos, şi că evanghelizarea
este realizată de credincioşii care merg personal la oamenii pierduţi din jurul lor. Acum
trebuie să recunoaştem că instrumentul evanghelizării e întotdeauna Biserica.
O parte a evanghelizării care se face în zilele noastre se face separat de bisericile
locale. Există însă două argumente importante împotriva acestei metode de
evanghelizare:
 biserica e instrumentul uns al lui Dumnezeu pentru răspândirea Evangheliei.
 mesajul evanghelic are rolul de a-i chema pe oamenii să devină parte din trupul
lui Hristos, pentru a ajunge părtaşi la comunitatea credincioşilor, al cărei cap
este Hristos.
Mărturisirea este principala lucrare a bisericii. Ioan 15:26-27 şi Fapte 1:8 prezintă
chemarea membrilor bisericii de a fi martori ai lui Isus, prin cuvinte, fapte şi mod de
viaţă, până la marginile pământului. Astfel, Biserica a crescut întotdeauna ori de câte ori
credincioşi din toate neamurile au fost echipaţi şi trimişi să slujească drept martori.
Bisericile care nu sunt însufleţite de pasiunea mărturiei şi-au ratat dintru bun
început chemarea lor: aceea de a merge şi face ucenici pentru Isus din toate neamurile.
Cuvântul grecesc MARTUREO, „a mărturisi” înseamnă a vorbi despre ceea ce a fost
văzut sau auzit. În NT este folosit în principal pentru a descrie mărturisirea despre Isus pe
care o aduc:
 Tatăl-Ioan 5:32; 8:18; 1 Ioan 5:9-10.
 Însuşi Isus - Ioan 3:11; 4:44; 5:31.
 Duhul Sfânt-Ioan 15:26; Evrei 10:15.
 Scripturile-Ioan 5:39; Evrei 10:15.
 Lucrările lui Isus - Ioan 5:36; 10:25.
 Profeţi şi apostoli -Fapte 10:43; 23:11; 1 Corinteni 15:15.
Aceasta scoate în evidenţă faptul că toate cuvintele şi activităţile bisericii au scopul
de a-i îndrepta pe oameni spre Isus: noi trebuie să-i fim martori, să-i încurajăm să-L
urmeze, să-i îndrumăm să-L iubească etc.
Trebuie să ne amintim întotdeauna că nu-i putem fi martori lui Isus prin puterea şi
capacitatea noastră. Avem nevoie de ajutorul Duhului Sfânt. Ioan 15:18 ne spune că El e
„Martorul” şi că noi putem mărturisi eficient doar lăsându-L să lucreze în vieţile noastre.
În Fapte 1:8, ucenicilor li s-a spus că ei trebuiau să aştepte puterea Duhului să vină asupra
lor dacă voiau să poată fi martori eficienţi, iar acest lucru este încă valabil pentru biserica
de azi.
Evanghelizarea nu este o activitate specializată pe care biserica s-o îndeplinească
doar ocazional, ci ar trebui să se vadă în tot ceea ce spunem şi facem noi. Adevărul este
că fiecare biserică mărturiseşte întotdeauna despre Isus; din nefericire, multe din lucrurile
pe care le spunem şi facem noi îi aduc puţină cinste şi îi îndepărtează pe oameni de El.
Unii credincioşi sunt surprinşi să descopere că Biblia conţine puţine apeluri la
mărturisire după Matei 28:18-20. Aceasta deoarece evanghelizarea fost în mare parte
însuşită de biserica primară şi a funcţionat fără tehnici, programe sau motivaţii speciale.

41
 Cartea Faptelor arată că biserică a evanghelizat tot timpul. Spre deosebire de azi,
evanghelizarea făcută de biserica primară nu a fost impusă, şovăitoare, cu jumătate de
inimă, ocazională şi neeficientă, ci a fost automată, spontană, continuă şi contagioasă.
Dumnezeu este preocupat de mântuirea individuală şi de ucenicizare, dar este
preocupat şi de construirea bisericii sale. El vrea ca noi să devenim o nouă societate, o
comunitate vie, care să facă manifestă slava în şi spre lume.
Scopul iniţial al lui Dumnezeu, şi ţinta sa supremă, este ca cei pe care i-a creat după
asemănarea Sa să devină o comunitate plină de dragoste divină. Aceasta înseamnă că, ori
de câte ori oamenii se predau lui Hristos, ei ar trebui de asemenea să se dedice trupului
Său, bisericii. După cum am observat, aceasta face parte din semnificaţia botezului.
În Fapte 2:40-47, când Petru a spus mulţimilor ce să facă, şi ei l-au ascultat, noii
convertiţi şi-au exprimat dedicarea faţă de Hristos trăind în trupul Său.
Am văzut că vestea bună face parte din revelaţia lui Dumnezeu despre sine. În
consecinţă, prin evanghelizare, biserica Îl revelează pe Dumnezeu lumii. Ştim că acest
proces de revelare ar trebui să includă o proclamare activă.

PROCLAMAREA

Fapte 2:11 arată că biserica a început printr-o atmosferă de închinare; în timp ce

Fapte 2:14-40 arată că ea a trecut la propovăduire pentru a răspândi vestea bună. Duhul a
coborât; ucenicii s-au închinat; dar oamenii au fost „străpunşi în inimă” doar când au
auzit Cuvântul proclamat prin puterea Duhului.
La fel este în Fapte 3. Găsim scris că un om a fost vindecat prin puterea Duhului, l-
a lăudat pe Dumnezeu, dar Fapte 4:4 arată că proclamarea Cuvântului a fost cea care i-a
determinat pe oameni să creadă.
Biblia arată că biserica primară a profitat de orice ocazie pentru a proclama
Cuvântul lui Dumnezeu; vedem aceasta, de exemplu, în Fapte 4:8-12; 8:4 şi 19:8-20, care
prezintă un exemplu remarcabil al devoţiunii lui Pavel faţă de Cuvânt, şi al modului în
care Dumnezeu a onorat dedicarea sa.
Am văzut că fiecare aspect al proclamării bisericii trebuie să fie înrădăcinată în
Cuvântul lui Dumnezeu, în Scriptură şi-n Hristos, dar că noi trebuie să comunicăm
mesajul regelui celor pierduţi în cuvinte şi imagini care sunt relevante pentru ei.
Cartea Fapte foloseşte cel puţin 15 termeni greceşti diferiţi pentru a descrie
diversitatea modurilor în care biserica primară a proclamat Cuvântul lui Dumnezeu.
De exemplu, biserica primară:
 EVANGELIZO, „a evanghelizat”– Fapte 8:4
 SUNCHEO, „a făcut de ruşine” – Fapte 9:22
 ANANGELLO, „a anunţat”– Fapte 20:20
 PARAKALEO, „a îndemnat” – Fapte 2:40
 EKTITHEMI, „a explicat”– Fapte 28:23
 KERUSSO, „a vestit”– Fapte 10:37
 PEITHO, „a convins”– Fapte 13:43
 KATANGELLO, „a predicat”– Fapte 17:13
 SUMBIBAZO, „a dovedit”– Fapte 9:22
 DIAPHERO, „s-a răspândit”– Fapte 13:49

42
  DIALEGOMAI, „a susţinut raţional”– Fapte 17:2
 LALEO, „a vorbit”– Fapte 13:42
 PARRHESIAZOMAI, „a vorbit cu îndrăzneală”– Fapte 9:27-29
 DIADASKO, „a învăţat”– Fapte 18:11
 DIAMARTUROMAI, „a mărturisit”– Fapte 8:25
Acest vocabular grecesc bogat arată că biserica a proclamat vestea bună în tot felul
de moduri. Până la un anumit punct, nu a contat cum au proclamat Evanghelia, atâta timp
cât transmiteau vestea bună săracilor.
Bisericile locale trebuie să regăsească acest dinamism, varietatea şi creativitatea
proclamării Evangheliei ca să poată comunica eficient şi relevant cu cei pierduţi în
comunitatea lor locală.
Evident, aceasta ar trebui să includă proclamarea într-un cadru formal ca
propovăduire evanghelistică, servicii speciale, cu oameni invitaţi din afară, întâlniri în
case, dar ar trebui de asemenea să includă proclamarea informală, precum evanghelizarea
de stradă, vizita din casă în casă, dezbateri, întrebări etc.
Elementul cel mai important, totuşi, în proclamarea oricărei biserici e mărturia
personală a credincioşilor obişnuiţi care să sporovăiască din Evanghelie peste gardul
grădinii şi pe scara blocului. Întâlnirile de evanghelizare ale unei biserici vor ajunge să se
adreseze celor convertiţi dacă membrii ei nu sunt cu adevărat în lume, mergând la cei
pierduţi, fiind prieteni cu cei îndureraţi, vorbind despre Isus, demonstrând vestea bună şi
fiind plini de viaţă din Dumnezeu.
Ştim că Isus a trăit printre oamenii obişnuiţi apăsaţi de probleme, într-un mod care
a arătat că Dumnezeu îi accepta şi îi iubea. Lucrarea Sa de vindecare a demonstrat
dragostea divină pe care a sugerat-o trăirea Sa printre ei.
Isus a umblat printre PTOCHOS pentru a proclama şi a demonstra Evanghelia. El n-a
venit din cer cu toată slava şi aclamarea publică la care, ca Dumnezeu, avea dreptul, ci s-
a identificat cu omenirea trăind ca un om obişnuit şi fiind supus aceloraşi presiuni ca
oricare altul Cuvântul a devenit trup. În Isus, Evanghelia era trăită în mod practic. Vestea
bună fost aplicată până în detaliile obişnuite ale unei existenţe umane pline de tensiune.
Isus a trăit într-un mod în care se regăseau şi săracii, şi întotdeauna El le-a stat la
dispoziţie. A devenit chiar prieten, fără însă a-i trata de sus, cu cei care erau respinşi de
societatea vremii lor.
Aceasta înseamnă că azi, evanghelizarea unei bisericii locale nu poate fi scoasă din
contextul „trăirii Evangheliei printre cei în necaz” fără să se producă şi o anumită
distorsionare a mesajului.
Mai degrabă, evanghelizarea făcută de biserica locală ar trebui aşezată în contextul
unui mod de viaţă organizat, care să faciliteze proclamarea Evangheliei prin asigurarea că
întreaga viaţă a bisericii este concentrată asupra celor în suferinţă, că e relevantă pentru
nevoile lor, şi că le e accesibilă.

PREOCUPĂRI PRACTICE

Dacă o biserică locală vrea să facă o evanghelizare biblică eficientă, trebuie ca ea să

se adreseze unei serii de chestiuni practice. Deşi ne putem călăuzi după principii
scripturale generale, avem nevoie de o călăuzire specială de la Duhul pentru cea mai bună
acţiune în anumite situaţii concrete.

43
1. Mobilizare
În evanghelizare, ca în fiecare aspect al vieţii bisericii, prin ungerea divină a
conducătorilor, toţi membrii sunt echipaţi şi trimişi să facă lucrarea lui Isus Hristos.
Întreaga biserică de pe pământ este trupul lui Hristos pe pământ, ceea ce înseamnă
că voia şi lucrarea Sa trebuie făcute prin trupul Său. Dacă membrii unei biserici locale nu
sunt toţi mobilizaţi şi trimişi în evanghelizare personală, cei pierduţi nu vor fi atinşi
niciodată în acea localitate.
O mobilizare de masă cere deseori o transformare radicală – mai ales în bisericile
care cred că preotul trebuie să facă totul. Experienţa arată, totuşi, că credincioşii pot fi
mobilizaţi prin rugăciune, învăţătură, încurajare şi exemplu.
Dar aceasta nu se poate întâmpla până ce liderii nu deleagă pe alţii, şi fac aceasta
doar când recunosc că chemarea lor de bază şi responsabilitatea lor e să-şi echipeze
membri pentru munca de slujire.
O mobilizare în masă în evanghelizare cere planificare şi încurajare. Membrilor
trebuie să li se încredinţeze slujbe concrete, care să ţintească spre un anume scop. Ei au
nevoie de instruire şi supraveghere, de evaluare şi încurajare, şi apoi trebuie să li se
încredinţeze responsabilităţi şi mai mari.
Trebuie să existe planificare şi parteneriat. Aceasta înseamnă să pui Efeseni 4:11-12
în practică.

2. Clădiri
Fiecare biserică trebuie să se întâlnească undeva. Poate într-o casă, o sală închiriată
sau o clădire care a fost loc de închinare de mult timp. Dacă o biserică locală vrea să
ajungă la cei pierduţi mai degrabă decât la cei mântuiţi, trebuie să chibzuiască bine unde
ar trebui să-şi ţină întâlnirile de evanghelizare.
Unele clădiri de biserică tradiţionale nu mai sunt accesibile marelui public. Dacă
cei pierduţi nu pot ajunge la o clădire cu uşurinţă sau dacă nu ştiu unde se află aceasta, nu
vor veni la biserică. Dacă la o clădire se poate ajunge doar dacă ai maşină, cei în vârstă şi
cei săraci vor fi excluşi. Mulţi oameni necreştini din Europa de Vest asociază „biserica”
cu un anumit tip de clădire, dar noile biserici de obicei trebuie să se întâlnească în şcoli,
săli de primărie, camere de hotel şi aşa mai departe.
Acestea nu trebuie să arate precum clădirile unei secte ciudate, ci să arate, prin
inscripţiile sau firmele luminoase, că reprezintă un grup creştin de bună credinţă
Pe cât posibil, clădirile pe care le folosim ar trebui să fie bine încălzite iarna şi bine
aerisite vara; ar trebui să fie bine luminate, cu locuri confortabile. Necreştinilor le place
să meargă undeva unde-i frumos, deci ar trebui să facem clădirea pe care o folosim cât
mai atractivă.
Unele biserici folosesc retroproiectoare de pe care oamenii din spate sau cei mai în
vârstă nu pot să citească, sau de pe care nu poate citi nimeni într-o zi cu mult soare! În
alte biserici se folosesc aşa de multe cărţi şi pliante încât cei care sunt pentru prima dată
nu ştiu niciodată la ce pagină ar trebui să caute. Acest fel de detalii sunt importante: dacă
vrem cu adevărat să ajungem la cei pierduţi vom încerca să vedem cum părem oamenilor
din localitate, şi să facem paşi spre rectificarea oricărei probleme.

44
3. Întâlniri evanghelistice
O biserică trebuie să aibă grijă de toate detaliile în timpul întâlnirilor lor, în special
în timpul întâlnirilor care se concentrează asupra celor pierduţi. Trebuie să pregătim
temeinic fiecare aspect, cerând Duhului să ne inspire dinainte.
E nevoie să ne rugăm dinainte pentru călăuzirea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.
Rugăciunea din ultimul moment nu va însemna mare lucru. Desigur, ar trebui să fim
întotdeauna gata să ne modificăm planurile în ultimul moment dacă e clar că Dumnezeu
are altceva de spus sau de făcut prin noi.
Ar trebui să-i primim bine pe vizitatori şi să-i facem imediat să se simtă în largul
lor, fără să-i ignorăm sau să-i sufocăm cu atenţia noastră. De mare ajutor este să le dăm o
broşură din care să înţeleagă ce se întâmplă şi să aibă o idee despre biserică. Dacă vrem
cu adevărat să-i atingem, îi vom contacta din nou săptămâna care urmează.
Nici o întâlnire nu ar trebui să înceapă târziu, să conţină prea multe lucruri sau să
dureze prea mult. În multe biserici există o tendinţă ca predica şi închinarea să ţină prea
mult, şi astfel să-i plictisească pe necreştini.
E mult mai bine să ai o întâlnire de calitate, timp de o oră, care să-i facă pe oameni
să-şi dorească mai mult, decât o întâlnire de două ore cu un program „liber – pentru -
toţi”, despre care oamenii să spună că a fost obositoare şi tărăgănată.
Stilul întâlnirii ar trebui să se potrivească locului de adunare, să fie relevant din
punct de vedere cultural pentru oamenii care vin la întâlniri şi de asemenea să se adreseze
unor categorii largi
Multe slujbe conţin prea mult jargon şi multe fraze care nu pot fi înţelese, sau pur şi
simplu li se par stupide necreştinilor. Trebuie mereu să ne asigurăm că limbajul este
simplu, clar, accesibil şi inteligibil pentru noii veniţi.
Muzica de la o întâlnire trebuie să reflecte structura etnică şi culturală a
congregaţiei, dar ar trebui să existe loc şi pentru muzica „bisericească”, deoarece
necreştinii se simt mai confortabil dacă există şi unele imnuri pe care ei le ştiu din
copilărie.
Indiferent de stilul folosit, trebuie să le explicăm în permanenţă noilor veniţi care
este specificul nostru. De pildă, ridicarea mâinilor, rugăciunea în limbi şi strigătul
„Aleluia” le pot părea ciudate unora. Totuşi, o simplă, scurtă explicaţie poate dărâma
barierele.
Trebuie să încercăm să creăm o atmosferă relaxantă în întâlnirile noastre,
asigurându-ne că totul este bine structurat. Tot ceea ce face parte din întâlnire –
rugăciunile, pliantele, cântările, mărturisirile, citirea etc. trebuie făcute cât mai bine, fără
însă a ajunge la o obsesie perfecţionistă.
Predicile de evanghelizare ar trebui să fie clare, relevante, simple şi nu foarte lungi.
Ar trebui să învăţăm de la Isus. El a făcut referiri la flori şi a vorbit despre lucruri care
erau relevante pentru oamenii dintr-o societate agrară. E nevoie să fim la fel de relevanţi
pentru era şi cultura noastră.
Desigur, prezenţa lui Dumnezeu este lucrul cel mai important pe care-l putem avea
la o întâlnire. Se poate ca un credincios să intre într-o încăpere rece, dezolantă, prost
echipată şi să fie atins de prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta nu e din cauză că aceste lucruri
nu contează, ci pur şi simplu pentru că s-ar putea să avem covoare frumoase, echipament
superb şi să fim fără puterea lui Dumnezeu.

45
4. Relaţii evanghelistice
Viaţa de ansamblu a unei biserici este la fel de importantă în revelarea Evangheliei
ca şi o predică captivantă sau ca o mare vindecare. Bisericile locale pot începe să
construiască relaţii de evanghelizare atractive furnizând o varietate de activităţi care să-şi
ajute membrii să intre în contact unii cu alţii şi cu necredincioşii, în afara serviciilor
principale.
Indiferent de mărimea congregaţiei sale, o biserică ar trebui să ofere o serie de
ocazii care să-i ajute pe oameni să construiască relaţii. De pildă, grupele de casă de la
mijlocul săptămânii sunt deseori neatractive pentru bărbaţi: ar trebui să recunoaştem că
femeile tind să se simtă confortabil în case, dar că cei mai mulţi bărbaţi nemântuiţi
preferă o cârciumă, o cameră de hotel sau o întâlnire sportivă.
Fiecare biserică are nevoie de o gamă largă de mici grupuri, activităţi cu un scop
precis, activităţi sportive, grupuri cu interese speciale, şi alte ocazii diverse care să poată
crea posibilitatea unor interacţiuni în care să se regăsească toţi. Desigur, şi pentru
organizarea lor este nevoie de gândire creativă, de încurajare constantă şi de o plănuire
minuţioasă.
Trebuie să ţinem minte că o biserică arată pasiunea lui Dumnezeu pentru oameni
prin relaţiile din interiorul ei. Biserica înseamnă iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni şi
relaţiile bisericeşti bune arată celor pierduţi înfăptuirile practice ale crucii, cum ar fi
iertarea şi împăcarea.
Fiinţele umane sunt extraordinare. Ele sunt imprevizibile, gâlcevitoare şi
imperfecte, dar ele sunt de asemenea amuzante, iubitoare şi preţioase într-un mod unic.
Ele sunt înzestrate cu potenţial divin – fiecare din ele contează mai mult decât un proiect,
decât orice clădire, orice întâlnire. Trebuie să-i iubim fără nici o precondiţie.
Sigur că ei ne pot răni sau trăda, la fel cum noi îi putem afecta şi dezamăgii. Dar,
dacă-i lăsăm, ei ne vor binecuvânta, vor construi biserica şi vor merge la cei pierduţi.
Dacă Isus a murit cu adevărat pentru ei, trebuie să merite orice sacrificiu pe care-l putem
face – ba chiar mai mult.
Trăim într-o societate care îi devalorizează pe oamenii în mod continuu, care ne
izolează social şi ne face să ne pierdem omenia. Adesea ne face să ne simţim
nesemnificativi, neimportanţi, irelevanţi. Toţi ne simţim mult mai bine când suntem
trataţi cu respect şi cu importanţă. Calitatea relaţiilor noastre bisericeşti ar trebui – în
această societate rănită – să acţioneze ca un magnet puternic care să-i atragă pe cei răniţi
înapoi spre dragostea tămăduitoare a lui Dumnezeu.

5. Încurajarea
Bisericile care reuşesc să ajungă la cei pierduţi sunt de obicei un mediu dominat de
încurajare. Aceasta n-ar trebui să ne mire, pentru că încurajarea este esenţa Duhului
Sfânt. De fapt, cuvântul grecesc pentru încurajare, PARAKLESIS, este o formă a cuvântului
pe care Isus îl foloseşte în Ioan 16:7 pentru a-L prezenta pe Duhul Sfânt ca ajutor,
mângâietor şi încurajator.

46
 Încurajarea însemnă să stai alături de oameni exact în acelaşi mod ca Isus – şi cum
ar face Duhul. Înseamnă o sfătuire persistentă, dar blândă asupra oamenilor în viaţa lor cu
Dumnezeu.
Fapte 4:37 arată cum lui Iosif din Cipru i s-a dat „porecla” Barnaba pentru că el era
un astfel de încurajator. Fapte 11:24 îl descrie pe Barnaba ca „plin de Duh Sfânt” şi Fapte
9:26-28; 11:19-26; 12:25-15:3 arată cum el a mers alături de oameni să-i încurajeze, să-i
înveţe şi să-i trimită în evanghelizare.

Dacă o biserică locală pretinde că e umplută de Duhul, de PARAKLETOS, atunci

înseamnă că ea ar trebui să fie caracterizată de PARAKLESIS. Şi dacă o biserică îi dă lui
PARAKLETOS un loc şi o onoare specială, atunci încurajarea ar trebui să fie trăsătura sa
dominantă. Aceasta înseamnă că, dacă ne pasă de oameni aşa cum îi pasă Duhului, atunci
îi vom susţine, îi vom ajuta în formarea lor şi vom face tot ce putem să ajungem la ei, să-i
întâmpinăm, să-i instruim şi să-i trimitem în evanghelizare personală.
Unii conducători par să creadă că biserica lor ar evangheliza mai eficient dacă
membrii ar fi mai dedicaţi. Ei văd problema în termenii lipsei de dedicare. Ei întotdeauna
le spun oamenilor lor că nu se roagă destul, că nu mărturisesc destul, că nu dau destul etc.
Totuşi Dumnezeul nostru e caracterizat de har şi nu de condamnare.
Nu trebuie să-i conducem pe oameni prea repede sau prea dur, ca să nu aibă
resentimente. Mai degrabă, trebuie să-i lăsăm să meargă în ritmul lor: trebuie să fim
răbdători şi să lucrăm încet dar persistent. Trebuie să recunoaştem răbdarea lui
Dumnezeu cu noi, şi cât de mult a răbdat el căile şi ideile noastre ciudate, cât de mult ne-
a tolerat greşelile şi obiceiurile rele. N-ar trebui să ne aşteptăm ca oamenii să se schimbe
mai repede ca noi!
Mai curând, ar trebui să ţinem adevărul evanghelic din Ioan 17:21 şi să-i cerem lui
Dumnezeu să ne umple cu iubirea Sa, cu răbdarea şi persistenţa Sa, pentru că, în cele din
urmă, e calitatea relaţiei noastre – adâncimea iubirii noastre unul faţă de altul – cea care
va convinge KOSMOS-ul de adevărul despre Isus.

47
Lecţia 7 – Evanghelizare şi ucenicie
Marea Trimitere din Matei 28:18-20 este deseori citată pentru a justifica tot felul de
activităţi evanghelistice diferite, şi totuşi aceasta nu a fost o poruncă divină de a predica
mesaje „din Biblie” şi de a face repede convertiţi, ci a fost o însărcinare de a face ucenici
dedicaţi.
Am văzut că mesajul evanghelic al lui Isus s-a concentrat asupra Împărăţiei, a
conducerii personale a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în proclamarea Sa, chemarea
la ucenicie n-a venit după chemarea la Hristos.
Mai degrabă, chemarea la Hristos a fost ea însăşi o chemare la ucenicie – a fost un
„Urmează-mă” şi nu un separat „Urmăreşte-mă”.
Aceasta arată că ucenicizarea este o parte esenţială a evanghelizării biblice şi nu
ceva facultativ care ar putea eventual urma după aceea..
NT conţine câteva pasaje ca 1 Corinteni 1:1-2 şi Evrei 5:12-14 – care sunt pentru
ucenicii rămaşi încă la faza de „copii în Hristos”. Aceasta sugerează că evanghelizarea
care nu include o ucenicizare profundă nu este în fond un fenomen modern, ci exista şi pe
vremea aceea.
Isus a fost deseori deranjat de încetineala cu care ucenicii înţelegeau mesajul Său,
iuţeala în a se certa şi slăbiciunea lor în credinţă. Cu toate acestea, El şi-a făcut un scop
din a-i ajuta să se dezvolte ca ucenici, învăţându-i să discearnă şi să se încreadă în
conducerea personală a lui Dumnezeu.
NT consemnează hotărârea apostolului Pavel de a construi biserici care să reziste la
atacuri şi împotriviri. Pasaje ca, de exemplu, Fapte 20:20,31, Coloseni 1:28-29 şi 1
Tesaloniceni 2:7-12 demonstrează că ucenicizarea era o parte fundamentală a lucrării sale
evanghelistice. De fapt, putem spune practic că, pentru Pavel, evanghelizarea nu s-a
terminat până ce pregătea deja Efeseni 4:12-13.

PRIMII PAŞI
O nouă relaţie începe ori de câte ori o persoană începe să creadă în Isus. Dorinţa
sinceră a fiecărui nou-născut creştin ar trebui să fie să-L lase pe Isus să fie conducătorul
fiecărei părţi a vieţii lor. Dacă ei au auzit vestea că El este Regele ideal de care fiecare are
nevoie, ar trebui să înceapă să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu regulat pentru a înţelege
principiile după care să-şi trăiască vieţile.
Din fericire, fiecare nou convertit a auzit de asemenea mesajul că mântuirea este un
dar al lui Dumnezeu şi că păcătoşii nu pot face nimic pentru a se salva pe ei înşişi. O dată
ce convertiţii înţeleg aceasta, ei ar trebui să înceteze să-şi mai găsească scuze pentru
păcatele şi lipsurile lor pentru a începe să-şi dea seama că noua lor relaţie cu Mântuitorul
este bazată pe harul arătat de Isus unor oameni care niciodată nu pot câştiga sau merita
favorul Său.
Dacă ei au auzit Evanghelia deplină, noii creştini ar trebui să înceapă să dezvolte o
relaţie personală cu noul lor Prieten, care a fost ispitit în toate modurile pentru ca ei să nu
mai trebuiască să cedeze păcatului. Ucenicii care hrănesc această prietenie descoperă că
Isus le înţelege experienţele pentru că El însuşi a trecut, în principiu, prin toate aceste
lucruri.

48
 Dacă mesagerii au proclamat cu adevărat mesajul regelui – fără omiterea alterarea
sau adăugarea vreunui lucru – noii convertiţi ar trebui să înceapă să se închine
adevăratului Dumnezeu; nu unuia din imaginaţia lor, ci Dumnezeului care e adevărul,
sursa vieţii şi a dragostei.
Din nefericire, mulţi creştini care sunt copii în credinţă nu sunt ajutaţi aşa cum ar
trebui să fie, şi aud o Evanghelie incompletă. Dumnezeu îi iubeşte pe aceşti oameni
împovăraţi şi caută să-i aducă spre plinătatea veştii bune.
Între timp, El aşteaptă ca noi să-i conducem pe oameni în lumina deplină a
împărăţiei Sale şi în deplina libertate care aparţine de drept tuturor fiilor şi fiicelor Sale.
El ne aşteaptă să facem ucenici adevăraţi

1. Ascultare faţă de Evanghelie

Am văzut că Dumnezeu le cere ucenicilor să-i accepte conducerea şi să se dedice
trăirii în ascultare de Evanghelie: acesta e primul pas, cel esenţial, al uceniciei.
Supunerea faţă de Evangheliei nu e o supunere legalistă faţă de un set de reguli, e o
supunere disciplinată, personală, împuternicită, de fiecare moment, faţă de însuşi Tatăl. A
trăi prin harul Tatălui înseamnă a trăi în voia Sa. Supunerea noastră faţă de Evanghelie
este cea care ne ţine aproape de El – şi de puterea Sa, de protecţia Sa şi purtarea Sa de
grijă.
Aceasta înseamnă că supunerea faţă de Evanghelie aduce eliberare şi nu restricţii –
pentru că ne ţine în contact cu voia Tatălui, care înseamnă libertatea, întregirea şi
binecuvântarea noastră.

2. Lepădare de sine
Când începem să ascultăm de Dumnezeu va trebui să încetăm să ne mai justificăm
pe noi înşine. Noii ucenici trebuie să fie încurajaţi să recunoască faţă de Dumnezeu, unii
faţă de alţii şi faţă de ei înşişi, că ei sunt mari păcătoşi şi că singura lor speranţă este să se
încreadă total în Isus ca Mântuitorul lor personal.
Adevăraţii ucenici nu caută să încerce să se justifice pe ei înşişi, sau să caute să-şi
răscumpere păcatele printr-o bună purtare, prin devotament religios sau supunere faţă de
poruncile lui Dumnezeu. Mai degrabă, ei se supun personal lui Dumnezeu în recunoştinţă
pentru darul iertării pe care ei deja l-au experimentat şi nu încearcă să-şi câştige iertarea.

3. Umblare prin Duhul

Un al treilea pas de bază al uceniciei e să învăţăm să umblăm prin Duhul. Noii
ucenici trebuie să fie învăţaţi să-l lase pe Duhul să trăiască cum vrea El prin ei, să-L lase
să-i facă asemenea lui Isus şi să înveţe de la El cum să aplice principiile Cuvântului lui
Dumnezeu fiecărei situaţii cu care au de-a face.
Adevăraţii ucenici nu se zbat prin propria putere să fie buni, pentru că aceasta este o
pierdere de timp. Ei depind mai degrabă în mod conştient de Duhul, pentru ca el să facă
ce e bine prin ei. Ei îi permit să-şi dezvolte roada în viaţa lor şi treptat cresc spre
perfecţiune ca rezultat al încrederii lor.
În 2 Timotei 1:7, apostolul Pavel scoate în evidenţă câteva caracteristici care ar
trebui să înceapă să se dezvolte în fiecare ucenic umplut de Duhul Sfânt.
Ucenicii n-ar trebui să fie timizi. Când Isus a fost prins, ucenicii Săi l-au uitat şi au
fugit, dar o mare schimbare s-a întâmplat la Cinzecime.

49
 Indiferent de cât de mult erau biciuiţi sau întemniţaţi, ei nu s-au oprit niciodată din
proclamarea veşti extraordinare despre Isus.
Mulţi ucenici sunt în mod natural timizi şi rezervaţi: ungerea Duhului nu-i
transformă în extrovertiţi, ea doar îi ajută să treacă peste timiditatea şi jena lor şi să spună
prietenilor despre Isus.
Ucenicii ar trebui să fie umpluţi de puterea Duhului (cuvântul grecesc DUNAMIS,
de la care a derivat „dinamită”). Aceasta nu este o explozie divină care distruge, ci o
împuternicire constantă de-a îl înfrânge şi de a-l îndepărta pe Diavol, de a sta în picioare
în faţa ridicolului şi a persecuţiei, de a înfrânge teama şi a vorbi despre Isus, de a face
minunatele lucrări ale lui Dumnezeu.
Această putere nu-şi are rădăcina într-un entuziasm natural sau tărie de caracter; ea
vine doar de la atotputernicul Duh şi fiecare ucenic nou are nevoie să fie ajutat să
primească puterea Sa.
Ucenicii ar trebui să fie dominaţi de dragostea Duhului. Când el vine asupra lor, ei
ar trebui să înceapă să-l iubească pe Dumnezeu cum nu l-au mai iubit niciodată înainte.
Ar trebui să vadă că inimile li se lărgesc faţă de alţi creştini chiar faţă de cei cu
temperament diferit şi care vin din locuri cu tradiţii neobişnuite şi faţă de oameni în
suferinţă din lume.
Din nou, aceasta nu e dragoste omenească obişnuită, e dragostea personală a lui
Dumnezeu care e turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt. E felul de dragoste care
continuă să iubească indiferent de răspunsul sau reacţia descurajatoare.
Şi ucenicii ar trebui să fie caracterizaţi de autocontrolul Duhului sau
autodisciplina. Aceasta e semnul distinctiv al duhului umil care permite ucenicilor să se
renege pe ei înşişi în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pavel a manifestat aceste calităţi ale uceniciei în lucrarea sa evanghelistică şi în
multele lui suferinţe pentru Evanghelie şi le-a atribuit lucrării Duhului Sfânt în viaţa Sa.

4. O viaţă de închinare
Ultimul pas de bază este să înveţi să te închini. Noii ucenici trebuie să fie învăţaţi
să-şi exprime iubirea faţă de Dumnezeu. Ei fac aceasta nu numai cântându-i laude, ci şi
prin dezvoltarea talentelor lor şi îndeplinindu-şi sarcinile zilnice cât mai bine posibil,
oferindu-se ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu.
Toţi ucenicii trebuie să înveţe cum să aibă un loc al lor când să se poată închina lui
Dumnezeu mai intim, pentru a primi susţinere şi lumină de la El şi pentru a putea străluci
în lume ca lumina şi iubirea Sa.
De fapt, putem spune că ucenicii sunt asemănători cu luna, care e moartă prin ea
însăşi, dar străluceşte în întuneric cu lumina reflectată de soare. Luna e eclipsată când
pământul vine între lună şi soare şi există întuneric spiritual în ucenici când lumea
intervine între ei şi Dumnezeu.
Soarele este eclipsat când luna ajunge între soare şi pământ şi există un întuneric
spiritual similar pe pământ când ucenicii împiedică trecere de lumină care vine de la Isus
spre lume şi atrag atenţia asupra lor în loc să reflecte slava Sa.

50
 UCENICIA ÎNSEAMNĂ SACRIFICIU
Chemarea la ucenicie nu este ceva ce Dumnezeu face doar la începutul vieţii de
creştin, pentru că El îşi cheamă mereu toţi ucenicii Săi la o ucenicie mai hotărâtă şi
aceasta implică întotdeauna sacrificiu. Pasaje ca Luca 9:23 arată că nu poate exista
niciodată o eficienţă creştină reală fără un element real al uceniciei jertfitoare.
Aşa că Dumnezeu îşi cheamă noii supuşi ai împărăţiei Sale să-şi sacrifice propria
lor voinţă mândră şi să înveţe să asculte şi să se supună aşa încât Isus să-şi poată
exercita autoritatea Sa cerească prin ei. El porunceşte supuşilor săi să asculte:
 De poruncile din Cuvântul Său astfel încât ei să poată trăi în KOSMOS prin
autoritatea Cuvântului Său.
 Îndemnurile Duhului Său astfel încât ei să poată să domnească asupra răului şi a
bolii în puterea Duhului Său.
 Unii de alţii în biserica Sa astfel încât ei să poată sluji cu autoritatea Sa în
biserică.
 De structurile sociale astfel încât ei să poată să-i stabilească Împărăţia pe
pământ.

Dumnezeu îşi cheamă noii slujitori să-şi sacrifice încrederea în forţele proprii,
pentru a învăţa să depindă şi să accepte ajutor, astfel încât Isus să poată sluji mai eficient
prin ei. El le spune slujitorilor Săi să depindă de:
 Promisiunea Cuvântului Său astfel încât ei să poată să slujească în lume conform
standardelor pe care le cere Cuvântul Său.
 Conducerea Duhului astfel încât ei să poată sluji celor în suferinţă în puterea
Duhului

Şi Dumnezeu cheamă pe fii şi fiicele Sale să sacrifice egoismul lor, pentru a învăţa
să se închine şi să accepte viaţa eternă a lui Dumnezeu. El tânjeşte ca toţi copiii Săi să
primească:
 Pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu care se descoperă prin Cuvânt astfel încât ei să
poată să proclame adevărul Său etern lumii
 Ungerea Duhului astfel încât ei să poată străluci cu lumina Sa veşnică în locurile
întunecate ale lumii.
 Dragostea Sa unul prin altul în biserică astfel încât să se poată bucura de
dragostea Sa divină unii cu alţii în biserică.
 Lumina cu privire la natura vieţii din creaţia Sa astfel încât lor să le pese, cu
dragostea Sa, de fiecare aspect al creaţiei.

Toţi noii creştini au nevoie de încurajare şi învăţătură pentru a pricepe întreaga

bogăţie şi adâncime a uceniciei.
Multe biserici pun accentul pe unele din aceste elemente, dar trebuie ca noi să-i
ajutăm pe oameni să le cuprindă şi să îmbrăţişeze pe toate.

51
UNIŢI ÎN BISERICĂ

Ori de câte ori un nou credincios vine la Isus şi începe să se încreadă în El, începe
să se dezvolte o relaţie nouă, nu numai cu Dumnezeu, ci de asemenea cu toţi ceilalţi
creştini din biserica universală.
Efeseni 2:15-16 arată că moartea lui Isus i-a unit pe evrei şi pe cei dintre neamuri,
făcând din cele două grupuri unul singur, şi că marele scop al crucii a fost să creeze o
Persoană nouă, unică, prin şi în vederea împăcării. Aceasta înseamnă că fiecare ucenic
are o relaţie personală cu Dumnezeu şi e unit, din punct de vedere organic, cu toţi ceilalţi
credincioşi din biserica universală.
Găsim mai multe lucruri despre natura colectivă a bisericii studiind pasaje ca
1 Petru 2:9; 1 Corinteni 1:2; 3:9-17; 2 Corinteni 11:2; şi Efeseni 1:23.
Aceste pasaje arată că ucenici sunt cei care au fost aleşi cu grijă dintre toţi ceilalţi
oameni pentru a fi mireasa preaiubită a Fiului lui Dumnezeu. El ne-a ales într-adevăr, iar
Cuvântul Său nu poate fi călcat. Dragostea Sa nu piere niciodată, iar noi, mireasa aleasă,
vom împărtăşi moştenirea tuturor lucrurilor a Fiului.
Iniţial, pasajul din 1 Petru 2:9 a fost pentru ucenicii care înfruntau persecuţie,
pentru oamenii care erau puşi în situaţia de a-L servi pe Isus dându-şi vieţile.
Aşa că Petru i-a numit o preoţie împărătească, pentru a arăta că ei îl slujeau pe
Rege, slujind, cu preţul a multe sacrificii pe oamenii regelui. Ei, templu sfânt al lui
Dumnezeu, erau plini de mireasma jertfelor preoţeşti de laudă, rugăciune şi recunoştinţă.
În ţările care încă mai păstrează monarhia, se consideră a fi un mare privilegiu să
slujeşti familia regală, să lucrezi la palatul regal. Prin urmare, ar trebui să fie o onoare
nemăsurată servirea Regelui regilor-chiar dacă ea implică martirajul, şi de aceea trebuie
şi să comunicăm acest înalt sentiment al onoarei, acest privilegiu, tuturor noilor
credincioşi.
Ucenicii formează de asemenea o naţiune sfântă. Aceasta înseamnă că noi am fost
puşi deoparte pentru o viaţă de dedicare şi consacrare. Imaginea favorită a lui Pavel
despre biserică, „trupul” arată că ucenicii au fost re-creaţi în trupul lui Hristos, astfel încât
El să poată să-şi continue trăirea vieţii Sale perfecte pe pământ printre ei.
Şi ucenicii sunt oameni care-i aparţin lui Dumnezeu: noi suntem biserica Sa,
cetăţeni ai cerului Său şi copii ai împărăţiei Sale. Noi suntem supuşi legilor lui Dumnezeu
şi direcţionaţi de Duhul Său. Altfel spus, noi suntem ai Domnului.

Pregătiţi pentru slujire

Am văzut în Efeseni 4:12 că toţi conducătorii bisericilor sunt chemaţi mai întâi să
pregătească întreaga biserică pentru slujire. Cuvântul grecesc folosit aici, DIAKONIA,
înseamnă slujire practică, de servitor, umilă, cum era cea de spălare a picioarelor.
Fiecare ucenic în parte trebuie să-L slujească pe Dumnezeu, pe alţi ucenici şi
lumea, dar conducătorii bisericilor trebuie să se asigure că întreaga biserică este
caracterizată de acest fel de slujire umilă.
Rezumând, putem spune că scopul principal al uceniciei este să-i aducem pe
ucenici la unitate în biserică şi să-i echipăm să slujească împreună în lume. În
proclamarea acestei veşti bune, trebuie să anunţăm o ucenicie deplină care să ne pună în
vedere că Dumnezeu vrea ca toţi ucenicii, întreaga Sa biserică prea iubită:

52
  Să demonstreze că Isus e Regele Regilor; ascultând de Cuvântul Său, acţionând
cu autoritatea Sa şi încrezându-se în Numele Său.
 Să arate că Isus e Mântuitorul lumii, depinzând de moartea Sa, slujind cu
eficienţa Sa şi bazându-se pe sângele Său.
 Să arate că Isus este idealul uman, călcând pe urmele paşilor Săi, conducând cu
perfecţiunea Sa şi imitându-i exemplul.
 Să dezvăluie că Isus este Dumnezeul adevărat împărtăşindu-i viaţa, strălucind cu
lumina Sa, vorbind cu adevărul Său şi arătând dragostea Sa.

Ucenicia creştină va fi extraordinară – va fi Evanghelia adevărată, adevărată rostire

a veştii bune – când biserica începe să trăiască şi să slujească astfel.
Într-adevăr slava se va vedea în biserică, şi întregul KOSMOS va fi plin de gloria lui
Dumnezeu, aşa cum apele acoperă adâncul mării.

Nimic nu-i atrage pe oameni mai mult spre Dumnezeu, nimic

nu are un impact evanghelistic mai mare, decât faptul că vieţile
oamenilor încep cu adevărat să semene cu viaţa lui Hristos.

53
Lecţia 8 : Evanghelizarea şi Duhul
Deşi titlul întreg al celei de-a 5-a cărţi a Noului Testament este „Faptele
Apostolilor”, ar fi probabil mai corect să-i spunem „Faptele Duhului prin apostoli”.
Cartea Faptelor începe cu prezentarea unui grup cam neliniştit, alcătuit din 120 de
ucenici needucaţi care se înghesuie într-o încăpere pentru a se ruga. Apoi, cartea continuă
să descrie modul în care aceşti ucenici au devenit un grup de martori puternici şi care s-au
confruntat cu o opoziţie cruntă şi o persecuţie violentă pentru a stabili o biserică
înfloritoare în tot Imperiul Roman.
Marea putere a lui Dumnezeu poate fi văzută pe fiecare pagină a Faptelor, pe
măsură ce oamenii sunt vindecaţi, eliberaţi, convertiţi, împuterniciţi şi transformaţi în
martori credibili ai lui Hristos cel înviat. În toate acestea, puterea Duhului Sfânt este
motivul principal al eficienţei ucenicilor.
Există peste 50 de referiri la Duhul în Fapte. O citire atentă a acestei cărţi
subliniază legătura vitală între evanghelizarea biblică şi Duhul Sfânt.

DUHUL ŞI MĂRTURIA
Am văzut că mărturisirea e esenţa Duhului Sfânt. Ioan 15:26-27 arată că marile 2
scopuri ale Duhului sunt:
 Să mărturisească despre Isus
 Să ne ajute să fim martori ai lui Isus
Ioan 16:8-11 dezvăluie chemarea Duhului de a convinge lumea de:
 Păcat
 Neprihănire
 Judecată
Şi Fapte 1:8 promite că ungerea Duhului rezultă în:
 Faptul că ucenicii vor deveni martori puternici
Am stabilit că Duhul întotdeauna aduce o schimbare decisivă. El vrea să ne umple
cu putere, să ne ajute să devenim curaţi, să ne direcţioneze spre a împlini lucrarea lui Isus
şi să ne ajute să trăim în prezenţa Sa şi El vrea să facă toate acestea astfel încât noi să-L
putem cunoaşte pe Isus mai bine şi să-L facem mai bine cunoscut.
Toate aceste lucrări măreţe ale Duhului se leagă de scopul Său primar de a
mărturisi. Am observat, în Luca 4:18, că Isus a spus că El a fost uns de Duhul pentru a-i
evangheliza pe cei în suferinţă. Şi vedem exact acelaşi scop în spatele ungerii în tot restul
NT – ori de câte ori oamenii sunt umpluţi sau unşi cu Duhul Sfânt, începe imediat şi
evanghelizarea eficientă.
Putem vedea că nevoia de a evangheliza a fost produsă în biserică de către Duhul.
La Cinzecime, biserica a devenit o biserică mărturisitoare pentru că Duhul, care
mărturiseşte continuu, venise asupra ei. Vedem aceasta în pasaje ca Fapte 4:20.
De fapt, NT arată că ori de câte ori Duhul este prezent în putere, lucrarea
evanghelistică a bisericii decurge natural, spontan şi eficient.
Fapte 5:28 arată că, de la Cinzecime încoace, evanghelizarea a avut loc mereu.
Totuşi, cum am observat, ea a avut loc fără încurajări apostolice sau îndemnuri de
„mergeţi şi răspândiţi Evanghelia”.

54
 Chiar şi Fapte 11 şi 15 care înregistrează discuţiile bisericii primare despre
Evanghelie şi neamuri, nu se referă la Marea Trimitere, ci ele menţionează doar lucrarea
Duhului şi raportează că biserica a fost încurajată să-i recunoască lucrarea.
Aceasta e foarte important şi de asemenea foarte relevant. Bisericile locale nu mai
au nevoie de alte chemări la misiune, de alte îndemnuri de a evangheliza, de alte
motivaţii care să le amintească de Marea Trimitere, de alte învăţături despre strategiile de
evanghelizare, ci au nevoie doar de mai mult Duh de mărturisire. Ungerea Sa va
transforma orice biserică într-o comunitate de mărturisire eficientă.
Nu trebuie să uităm niciodată că este absolut zadarnic să încercăm să ajungem la cei
pierduţi, să răspândim Evanghelia sau să încercăm vreo formă de evanghelizare fără
prezenţa, călăuzirea şi puterea Sa fără margini.

DUHUL ŞI PUTEREA
La prima vedere, s-ar spune că ucenicii care i-au tămăduit pe cei bolnavi, care au
scos demoni, L-au însoţit pe Isus 3 ani şi au văzut dovada fizică a învierii Sale, ar fi
suficient echipaţi pentru a fi martori eficienţi. N-a fost deloc aşa.
Ei aveau experienţă, instruire şi cunoştinţe, dar le lipsea singura calificare
acceptabilă – însăşi puterea lui Dumnezeu, puterea Duhului Sfânt. În Luca 24:48-49 şi
Fapte 1:4-8, Isus a promis că ungerea cu Duhul va remedia această deficienţă.
Cei 3000 de oameni care au fost convertiţi la Cinzecime au fost rezultatul puterii
Duhului care curgea prin cei 120 de ucenici. Dar Cinzecimea a fost doar începutul: pe
măsură ce trecem prin Fapte, putem reconstitui traseul pe care a fost răspândită
Evanghelia prin puterea Duhului. Fapte 4:33; 6:8 şi 10:38 ilustrează centralitatea puterii
Sale în mărturia bisericii.
Cuvântul grecesc obişnuit pentru putere e DUNAMIS: aceasta se referă la o energie
care schimbă totul. Este puterea supra naturală a lui Dumnezeu prin care au loc miracole,
prin care mărturia devine mai eficientă, şi ucenicii sunt întăriţi pentru a suporta persecuţia
şi aversiunea.
Noul Testament arată că puterea DUNAMIS a Duhului are o mare varietate de
aplicaţii.

1. Putere pentru a proclama

În V.T., ungerea le dădea profeţilor puterea să primească, să înţeleagă şi să

vorbească gândurile lui Dumnezeu. Prin Duhul, ei ştiau ce voia Dumnezeu ca ei să spună
şi ei aveau DUNAMIS-ul Său pentru a face public mesajul.
În N.T., Duhul Sfânt îi ajuta de asemenea pe toţi credincioşi unşi să vorbească cu o
putere pe care ei nu o aveau în mod obişnuit.. Vedem aceasta în 1 Corinteni 2:4.
Fapte 2:4 arată că atunci când ucenicii cu fost umpluţi cu Duhul Sfânt, Duhul le-a
dat „dar de a vorbi”. Acesta e cuvântul grecesc APOPHTHENGOMAI care e folosit doar aici
şi în Fapte 2:14 şi 26:25
APOPHTHENGOMAI înseamnă literal „a vorbi, a rosti” şi duce ideea de-a face o
afirmaţie în public-care poate fi văzut în 2:14 şi 26:25. Aceasta înseamnă că „darul de a
vorbi” din Fapte 2:4 a fost împuternicire precisă, dăruită de Duhul, pentru a vorbi
poporului.

55
 A fost acel „scoală-te şi umblă” prin care să mărturisească altora despre Isus- şi
această împuternicire de a mărturisi verbal este dată tuturor credincioşilor care sunt
umpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Puterea de a face minuni

Oameni ca Moise, Ilie şi Elisei, care au fost unşi cu Duh, şi-au dat seama că
Dumnezeu împuternicea vorbirea lor în public, şi că El de asemenea făcea minuni prin ei.
La fel e şi în N.T. Matei 21:11,46; Marcu 6:4-15; Luca 7:11-17 şi Ioan 7:40 arată că
oamenii au crezut că Isus era un profet tocmai graţie miracolelor pe care le făcea. Ei au
recunoscut că semnele şi minunile însemnau că Dumnezeu era cu Isus într-un mod
special, şi ei au crezut că El este un alt profet uns de Duhul.
Fapte 6:8 arată că această putere era cheia miracolelor făcute de Ştefan. Şi Petru
15:18-19 subliniază că puterea de a face miracole, a unui ucenic, este întotdeauna puterea
Duhului lui Dumnezeu.
E important să ţinem minte că Duhul dă putere pentru minuni esenţiale în contextul
evanghelizării. În N.T., semnele şi minunile sunt date în principal pentru a convinge pe
oameni că mesajul despre Isus este adevărat.
Desigur, Dumnezeu vindecă de asemenea şi pentru că-i pasă de oamenii bolnavi,
dar contextul este în ultimă instanţă unul de evanghelizare - chiar şi când credincioşii sunt
vindecaţi.
În Fapte, minunile au rol cheie în evanghelizare. De exemplu:
 După ce omul olog a fost vindecat, Petru şi Ioan au fost întemniţaţi şi mustraţi,
dar mulţi din cei care au auzit explicaţia lui Petru, în legătură cu minunea, au
devenit creştini (Fapte 3:11-4:4).
 Consecinţa vindecării lui Saul a fost predica sa din Damasc care a dus mai
departe la viitorul său plin de roadă (Fapte 9:17-27).
 Când Enea a fost vindecat, „toţi locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut şi
sau întors la Domnul” (Fapte 9:32-35).
 Întreaga cetate din Iope au auzit de învierea Tabitei, „şi mulţi au crezut în
Domnul” (Fapte 9:36-42).

3. Putere în războiul spiritual

Efeseni 6:10-20 şi 1 Petru 5:8 arată că toţi creştini sunt implicaţi într-o luptă cu
forţele întunericului. Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi când ne gândim la tot răul şi la
toată suferinţa din lume, sau când ne luptăm cu unele ispite personale obişnuite, sau când
încercăm să răspundem obiecţiilor oamenilor faţă de credinţa noastră. Dar pasaje ca 2
Corinteni 10:4-6 promit că Duhul ne dă toată puterea de care avem nevoie pentru acest
fel de luptă spirituală.
Duhul nu ne împuterniceşte doar să proclamăm Evanghelia prin cuvinte şi s-o
demonstrăm prin fapte, el de asemenea ne împuterniceşte să trăim victorios pentru Isus,
ne dă puterea să facem ceea ce ştim că suntem datori să facem, şi vrem sincer să facem,
dar totuşi ne lipseşte puterea.
El ne dă putere să spunem „nu” faţă de tot ceea ce „lumea, carnea şi diavolul” par
să ne ofere, fie vicii evidente cum sunt dependenţele, fie mai puţin evidente ca ambiţia
sau dorinţa de a fi lăudaţi.

56
 De asemenea, El ne dă împuternicirea Sa să fim răbdători cu oamenii, să ne
păstrăm calmul, să stăm fermi sub presiune, să-i iubim pe cei neiubiţi, de fapt să facem
toate lucrurile pe care duşmanul nu doreşte ca noi să le facem.
Problemele obişnuite ale vieţii pot părea a fi copleşitoare, dar Dumnezeu nostru ne
dă Harul Său şi DUNAMIS-ul Său ca să putem înfrânge slăbiciunile şi necazurile.
2 Corinteni 12:9-10 El ne ajută să ne punem problemele pe tapet şi să ne gândim la
ele din punct de vedere biblic.
De fiecare dată când evanghelizăm trebuie să strigăm către Dumnezeu, implorându-L să
ne ajute, să ne întărească, să ne dea putere să vorbim şi să acţionăm într-un mod potrivit,
să ne facă mai tari decât presiunile cărora le facem faţă. Putem fi siguri că puterea
Duhului este exact lucrul de care avem nevoie să ieşim biruitori.
Rugăciunea lui Pavel pentru DUNAMIS, din Efeseni 3:16, ar trebui să fie rugăciunea
noastră constantă, atât pentru noi cât şi pentru cei pe care îi iubim şi-i slujim. Avem
nevoie disperată de împuternicirea Duhului pentru a putea îndepărta tot mai mult zona de
frontieră a răului din societate, pentru a ajunge la cei pierduţi cu vestea bună, şi pentru a
stabili împărăţia lui Dumnezeu în localitatea noastră.

4. Putere pentru perseverenţă

Cei mai mulţi dintre credincioşi cunosc unele din promisiunile lui Dumnezeu.
Avem însă nevoie de puterea Duhului pentru a traduce aceste promisiuni într-o experienţă
palpabilă care să ne umple cu o nădejde fericită în faţa dezamăgirii şi a descurajării.
Trebuie să ne rugăm unii pentru alţii aşa cum ne învaţă Pavel în mijlocirea lui din
Romani 15:13.
2 Corinteni 6:3-10 şi Coloseni 1:11 ne ajută să apreciem atitudinea lui Pavel în faţa
împrejurărilor dificile. El ştia că Dumnezeu ne dă răbdare şi har pentru a îndura
necazurile. Trebuie să ţinem minte-şi să învăţăm pe alţii că darul DUNAMIS al lui
Dumnezeu, care ne ajută să răbdăm, este deseori modul în Dumnezeu ne învaţă să
depăşim greutăţile şi apatia.
Puterea Duhului este cea care ne întăreşte hotărârea de a persevera când umblarea
devine prea grea. PARAKLETOS este cel care nu îndeamnă să continuăm în timp de
nenorocire.

5. Putere pentru mărturie

Când încercăm să înţelegem de ce Duhul ne dă puterea Sa, trebuie să luăm în

considerare versete ca Fapte 4:33. Duhul ne dă putere să proclamăm şi să perseverăm,
puterea de a face şi de a lupta, de a fi martori puternici ai lui Isus cel înviat.
Minunile nu sunt date pentru a ne înfiora şi a ne încuraja pe noi (deşi ele fac
aceasta). Victoria şi speranţa nu ne sunt date să ne facă vieţile mai suportabile (deşi ele o
fac), ci ele ne sunt date în principal pentru a fi o mărturie elocventă şi efectivă pentru cei
pierduţi.
Fiecare aspect al Duhului este dăruit pentru a ne împuternici să-L cunoaştem pe
Isus mai bine şi pentru a-L face mai cunoscut celor pierduţi şi răniţi din lume. Testul
suprem al adevăratei puteri spirituale este dacă îi aduce sau nu pe oameni la o cunoştinţă
mai adâncă şi la o înţelegere mai profundă a lui Isus.

57
 Aceasta înseamnă că noi ar trebui să vorbim despre lucrarea Duhului în cuvinte
centrate pe Hristos şi nu în expresii centrate pe om, de parcă puterea lui Dumnezeu ar fi
ceva la dispoziţia noastră ca noi să o putem folosi după plac. Trebuie să arătăm clar că
noi suntem la dispoziţia Lui, şi El ne foloseşte; niciodată nu este viceversa.
În evanghelizare, trebuie să avem grijă să nu vorbim despre duh ca despre un fel de
putere impersonală pe care necredincioşii o pot controla şi struni după plac o dată ce să
dedică lui Hristos.
Puterea lui Dumnezeu nu anulează imediat defectele caracterului nostru şi nu ne
face viaţa mai confortabilă şi mai uşoară. Vieţile noastre sunt o luptă continuă împotriva
presiunilor lumii, ale cărnii şi ale diavolului.
Desigur, este adevărat că Duhul produce schimbări care-ţi taie respiraţia, prin
puterea Sa DUNAMIS. El este cel care ne dă puterea şi capacitatea de a face ceea ce ştim că
trebuie să facem. Această împuternicire din partea lui Hristos prin Duhul este un adevăr
glorios pe care ar trebui să vrem să le experimentăm tot mai mult.
Dar Duhul nu trece peste voinţa noastră liberă, pentru a ne forţa să-L ascultăm sau
pentru a ne face să vorbim. El ne cheamă la un parteneriat voluntar astfel încât să putem
să-L cunoaştem pe Isus mai bine, şi să putem să-L prezentăm mai clar altora. Puterea
Duhului este un dar, însă este dăruită pentru a ne transforma în martori mai buni, în
oameni ale căror cuvinte şi a căror viaţă, al căror comportament şi autoritate spirituală
să-i atingă eficient pe cei pierduţi cu Evanghelia lui Hristos.

DUHUL ŞI ADEVĂRUL
În Ioan 15:26 şi 16:13, Isus ne învaţă despre „Duhul adevărului”. Aceasta arată că
Duhul Sfânt e mai preocupat de adevărul spiritual decât de experienţa spirituală, de
adevărul Cuvântului lui Dumnezeu mai curând decât de senzaţia de încântare pe care o
produc faptele lui Dumnezeu.
Noi accentuăm în mod repetat că Duhul şi Cuvântul merg mână în mână şi nu
trebuie să fie separate. Învăţătura lui Isus despre Duh în Ioan 14:16 arată că Duhul
adevărului este cel care locuieşte în ucenici, poartă mărturia lui Isus şi convinge lume de
păcate.
Sigur că „adevărul” din Evanghelia lui Ioan este personal şi nu propoziţional, este
persoana lui Isus şi nu ideile teologice despre El - vedem aceasta în Ioan 1:17; 8:40,45;
14:6; 18:37. „Adevăratul” adevăr aduce viaţă tuturor celor ce-L primesc.
Când evanghelizarea e împuternicită şi direcţionată de Duh, adevărul este absolut
esenţial. Aceasta înseamnă că El se concentrează în special asupra lui Isus ca adevăr,
asupra cerinţelor Sale, a unicităţi, a vieţii, morţii, învierii sale etc.
Mai înseamnă de asemenea şi că fiecare aspect al evanghelizării trebuie să fie
adevărat în întregime, integru. Nu trebuie să fie nici o exagerare, manipulare,
ambiguitate, pretenţii false, mândrie, presiune financiară, motive îndoielnice. Trebuie să
existe transparenţă personală, o adâncă umilinţă, claritate intelectuală, o abordare cinstită
a lucrurilor dificile precum suferinţa, dezbinarea biserici, teoriile ştiinţifice, alte religii
etc.
Dacă Duhul adevărului ne călăuzeşte prin tot adevărul ar trebui să proclamăm
întregul adevăr al Evangheliei, puterea sa personală şi integritatea sa intelectuală,
minunatele înfăptuiri ale crucii şi faptele istorice ale crucii şi învierii, chiar dacă pentru
alţii sunt mai greu de acceptat.

58
 DUHUL ŞI CONVERTIREA
Am subliniat importanţa convertirii şi ideea că ea este un proces şi nu un eveniment
de moment. El include regenerare, pocăinţă, credinţă în Isus, iertarea păcatelor, botezul în
apă, primirea Duhului şi stadiul în care acea persoană devine parte vitală a bisericii.
Acest proces poate fi condensat în câteva minute, când toate aceste aspecte au loc
aproape simultane (precum în cazul celor convertiţi la Rusalii).
Alteori poate să se întindă pe parcursul unei vieţi întregi - deşi Dumnezeu nu vrea
ca acest proces să dureze atât de mult.
În Ioan 3, Isus pare să facă o diferenţă între „a vedea” împărăţia în versetul 3 şi „a
intra” în împărăţie în versetul 5! Versetul 3 arată că Dumnezeu dă darul vederii spirituale
când oameni sunt născuţi din nou-când ei sunt regeneraţi de Duhul. Aceasta are loc atunci
când destinul nostru veşnic se schimbă şi noi începem să vedem lucrurile „din
perspectiva lui Dumnezeu” şi să dezvoltăm o dorinţă pentru lucrurile spirituale.
Versetul 5 arată că voia lui Dumnezeu pentru noi este nu numai să vedem Împărăţia
ci şi să „intrăm” adânc în ea: s-o gustăm, să ne bucurăm de ea şi să trăim în ea. Această
intrare creează posibilitatea (dar nu realitatea imediată) de a avea victorie asupra
păcatului, putere în mărturisire, şi creştere în asemănarea cu Isus.
Dacă reuşim sau nu să realizăm aceste lucruri depinde de supunerea noastră şi de
continua trăire în Duhul, dar posibilitatea nu apare fără intrarea în împărăţia lui
Dumnezeu.
Regenerarea (a fi născut din nou) este lucrarea Duhului Sfânt în întregime. El este
cel care face regenerarea şi este implicat în mod activ în lucrarea cu lumea şi cu cei
necredincioşi. Ioan 16:8 arată că El convinge lumea cu privire la păcat, neprihănire şi
judecată; şi Ioan 3:1-8; Romani 8:1-14 şi 1 Corinteni 2:10-14 arată clar că nu este posibil
să devii creştin fără lucrarea Duhului.
Nimeni nu poate alege să fie regenerat, şi nimeni nu poate ca lucrul acesta să se
întâmple de la sine. Nimeni nu ştie când va avea loc acest lucru, şi unii oamenii sunt
inconştienţi sau confuzi atunci când acest proces începe să se desfăşoare. Ştim doar când
s-a întâmplat, pentru că ne trezim crezând ceea ce nu puteam crede înainte. Toate acestea
sunt înfăptuite de Duhul în modul pe care Isus îl descrie în Ioan 3:8. E lucrarea Sa, nu a
noastră.
Am discutat în prima parte despre acest parteneriat cu Duhul în evanghelizare. Ca
vestitori ai regelui, este responsabilitatea noastră de a ajunge la cei pierduţi cu Evanghelia
şi de a-i îndrepta spre Hristos. E responsabilitatea Duhului să creeze viaţă nouă şi să
regenereze necredincioşii.
Noi avem cu adevărat un rol în acest parteneriat. Ca şi Ioan Botezătorul în Luca
1:16 sau Pavel în Fapte 9:35; 11:21; 26:18-20, noi am fost trimişi în lume pentru ca cei
pierduţi să se poată întoarce de la întuneric la lumină şi de la Satan la Dumnezeu.
Dar, ca şi primi creştini, noi nu putem face aceasta fără puterea Duhului. Ar trebui
să răspândim Evanghelia în dependenţă totală de Duhul, căci doar El poate deschide ochii
celor orbi spiritual, poate să deschidă urechile celor surzi spiritual, să încălzească inima
celor reci spiritual, şi să smerească pe cei mândri.
Efeseni 2:1 arată că oamenii rămân morţi la nivel spiritual dacă Duhul nu aduce
viaţă, iar 1 Corinteni 2:4-5 arată că, fără o demonstrare clară a Duhului, credinţa celor ce
cred stă în înţelepciune omenească şi nu în puterea lui Dumnezeu.

59
 Acesta este un parteneriat autentic, pentru că Duhul depinde de noi la fel de mult pe
cât depindem noi de El. Noi nu putem converti pe nimeni şi El alege să atragă oamenii la
Hristos prin ucenicii.
Dacă Duhul ar lucra singur la convertire, nouă ne-ar mai rămâne puţine de făcut:
doar să ne rugăm. Dar, pentru că El lucrează prin ucenici, noi trebuie să muncim din greu
prin contribuţia noastră pentru a fi siguri faptele, vorbele şi vieţile noastre sunt relevante,
credibile şi asemănătoare cu cea a lui Hristos.

DUHUL ŞI CĂLĂUZIREA
Cartea Faptelor ne arată cum a fost evanghelizarea bisericii primare ghidată şi
direcţionată de Duhul Sfânt.
Ca vestitori, suntem chemaţi, în principiu, să transmitem Evanghelia mai departe
tuturor oamenilor din jurul nostru. Aceasta înseamnă că cea mai mare parte a călăuziri
noastre e pe deplin naturală.
Când Pavel a ajuns la Tesalonic, Fapte 17:2 ne spune că el a mers direct la
sinagogă „după obiceiul său” şi a petrecut 3 săptămâni discutând cu ei despre Isus din
Scripturi. Pavel nu a avut nevoie de o călăuzire specială din partea Duhului pentru a
merge la locul unde ştia că poate să-i întâlnească pe oamenii care credeau în Dumnezeu.
Şi Fapte 3:1-4:4 descrie cum câteva mii de oamenii au fost convertiţi ca urmare a
faptului că Petru şi Ioan au împărtăşit Evanghelia cu o persoană nevoiaşă în drumul lor
spre o întâlnire de rugăciune care avea loc regulat.
Duhul îi călăuzeşte câteodată pe ucenici într-un mod supranatural-prin viziuni,
profeţii şi daruri spirituale. Vedem aceasta, de exemplu în Fapte 8:26-39; 9:10-19; 10:1-
16; 13:2 şi 16:6-10.
Şi călăuzirea Duhului e deseori colectivă. Deşi Petru şi Pavel au primit călăuzire
personală cu privire la ducerea Evangheliei la Neamuri, ei şi-au supus înţelegerea lor
biserici din Ierusalim. Vedem ceva asemănător în Fapte 13:2; Pavel şi Barnaba fuseseră
deja chemaţi de Duhul la o lucrare, dar ei nu au purces la aceasta până când întreaga
biserică din Antiohia n-a fost călăuzită împreună cu ei.
Isus l-a învăţat pe Petru o lecţie foarte importantă despre călăuzirea evanghelistică
când l-a chemat pentru prima dată să-i fie ucenic. Luca 5:1-11 face legătura dintre
pescuirea fără succes a lui Petru (care se baza pe cunoştinţele lui temeinice despre lac şi
pe vasta sa experienţă în ale pescuitului) şi succesul sau uimitor atunci când a ascultat de
călăuzirea lui Isus.
Mulţi oameni lucrează necontenit la evanghelizare după propria lor putere şi
experienţă; dar ca şi Petru ei ar fi mult mai eficienţi ca pescari de oameni dacă ar petrece
mai mult timp ascultându-L pe Dumnezeu, învăţând voia specială a lui Dumnezeu
supunându-i-se complet. Lucrarea Duhului este să ne dezvăluie voia specială a lui
Dumnezeu pentru noi şi apoi, în mod minunat, El ne echipează cu toate lucrurile de care
avem nevoie pentru a-I înfăptui voia.

60
Lecţia 9 : Evanghelizarea şi
rugăciunea
Ştim că suntem chemaţi să depindem în totalitate, în mod conştient, de Dumnezeu,
în fiecare aspect al vieţii noastre. Ori de câte ori nu depindem de El, suntem în pericolul
de a depinde de noi înşine, iar aceasta e calea spre ruină.
Dependenţa de Dumnezeu presupune rugăciune. Ca vestitori, suntem trimişi cu
Evanghelia într-o lume ostilă, iar evanghelizarea noastră înseamnă întotdeauna o luptă
spirituală puternică, pentru că dumnezeul acestei lumi stă în spatele apatiei ca care ne
confruntăm. 2 Cor. 4:4 ne spune că el întunecă mintea necredincioşilor, în aşa fel încât ei
să nu poată vedea lumina Evangheliei.
Ori de câte ori îi îndemnăm pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu, noi ne luptăm
cu fiinţe demonice invizibile. Pavel arată acest lucru clar în Efes. 6. În 6:18, după ce ne
îndeamnă să ne îmbrăcăm cu armătura lui Dumnezeu, Pavel arată că rugăciunea este
scopul principal al armurii. Rugăciunea nu este o altă piesă a armurii, căci altfel analogia
lui Pavel nu ar fi stat în picioare. Rugăciunea ne împuterniceşte să folosim armura lui
Dumnezeu, pentru că rugăciunea este câmpul nostru de bătaie spiritual.
Pavel merge mai departe, în 6:19-20, pentru a cere cititorilor săi să folosească
armura şi să lupte în rugăciune, astfel încât el să poată vesti Evanghelia cu curaj. El ştia
că era o nebunie să încerce să evanghelizeze fără sprijin în rugăciune. Această rugăciune
trebuie să fie inspirată de Duhul, împuternicită de Duhul, echipată de Duhul şi permisă de
Duhul. 2 Cor. 10:3-5 subliniază importanţa acestui lucru.
Nu ne putem aştepta ca cei pierduţi să devină ucenici devotaţi fără multă mijlocire
din partea noastră. De asemenea, nu ne putem aştepta ca cei în suferinţă să fie vindecaţi,
sau cei pierduţi să fie mântuiţi fără rugăciune perseverentă şi convingătoare.
N.T. arată că apostolul Pavel a fost un extraordinar om al rugăciunii, căci epistolele
lui sunt pline de rugăciuni pentru cititori, de cereri pentru rugăciuni de la cititori, ca şi de
multe învăţături despre rugăciune. Scripturile arată că şi Pavel a fost pasionat de
evanghelizare, deci n-ar trebui să fim surprinşi atunci când vedem că cele mai multe
dintre cererile sale de rugăciune, sau din rugăciunile sale au fost făcute tocmai în vederea
unei evanghelizări eficiente.
Rom. 10:1 descrie dorinţa cea mai arzătoare a lui Pavel pentru evrei. Acest verset
nu ne spune nimic despre conţinutul rugăciunii sale; ea dezvăluie însă scopul rugăciunii
sale. Rom. 10:1 încurajează rugăciunea evanghelistică ferventă, dar nu ne dă un model de
rugăciune pe care să-l folosim.
După cum vom vedea, Pavel pare să se fi rugat pentru propria-i lucrare, mijlocind
ca obstacolele din calea evanghelizării sale să fie date la o parte, şi ca el să fie echipat,
umplut de energie şi motivat să mărturisească mai eficient mesajul lui Dumnezeu.
Acest lucru sugerează că atunci când tânjim ca cineva să fie mântuit, ne vom lupta
în rugăciune pentru mântuirea lor. Asemenea lui Pavel, vom petrece multe ore în
rugăciune, mijlocind pentru ca ei să fie mântuiţi.

61
 Vom dori în acelaşi timp să găsim calea cea mai eficientă de rugăciune pentru
mântuirea lor. Epistolele lui Pavel sugerează că rugăciunea de evanghelizare eficientă are
deseori trei elemente distincte:
 rugăciune pentru ca vestitorii să fie motivaţi, împuterniciţi, bine echipaţi
 rugăciune pentru ca obstacolele care blochează mântuirea să fie înlăturate.
 rugăciune pentru ca oamenii să fie eliberaţi din lanţurile robiei

RUGĂCIUNI PENTRU ECHIPARE

Apostolul Pavel a cerut deseori în rugăciune să fie păzit sau izbăvit de o situaţia
care ameninţa proclamarea Evangheliei. De pildă, el a cerut:
 să fie izbăvit de oamenii răi: 2 Tes. 3:1-2
 să fie izbăvit de necredincioşi: Rom. 15:31
 să fie izbăvit de o primejdie de moarte: 2 Cor. 1:9-11
 să fie sănătos în închisoare: Filip. 1:19-20
 să fie eliberat din temniţă ca o favoare specială: Filimon 22
 să i se deschidă uşă de cuvânt: Colos. 4:3
În toate aceste versete, Pavel s-a rugat ca să poate fi un martor mai eficient. El n-
a cerut ca ostilităţile să înceteze, ci a cerut să fie în siguranţă în timp ce mărturisea
Evanghelia în mijlocul necazurilor. Acest lucru sugerează că noi n-ar trebui să ne rugăm
pentru o viaţă uşoară în evanghelizare, ci ar trebui să încercăm să descoperim care este
planul lui Dumnezeu cu privire la lume. Ar trebui să ne concentrăm asupra lucrării Sale.
nu să fim distraşi de evenimentele din jurul nostru.
În 2 Tes. 3:1-2, Pavel a cerut în rugăciune ca mesajul său să fie bine primit de
necredincioşi. Şi în Rom. 15:30-32 el a cerut în rugăciune ca mesajul să fie primit de
credincioşii din Ierusalim. Acesta este modelul de rugăciune corectă în vederea
evanghelizării.
În Efes. 6:19-20 şi Colos. 4:3-4, Pavel cere în rugăciune îndrăzneală pentru a
vesti Evanghelia fără teamă. El voia să spună vestea bună aşa cum trebuia această să fie
spusă. El îşi cunoştea starea, faptul că era „temător şi tremura” şi că avea nevoie de
îndrăzneală. Dacă Pavel a avut nevoie de rugăciune pentru curaj, cu cât mai mult ar trebui
să figureze această nevoie în rugăciunile noastre de azi?
În Rom. 15:22-32, Pavel a cerut în rugăciune să aibă ocazia de a călători la Roma.
El a cerut aceasta pentru a putea primi o binecuvântare a lui Christos la Roma. Dacă
Dumnezeu ne dă o însărcinarea asemănătoare pentru un anumit loc, ar trebui să-L rugăm
pentru o ocazia asemănătoare de a transmite mesajul său.
Aceste cereri de rugăciune oferă o călăuzire clară cu privire la rugăciunea pentru
cei pierduţi. Ca şi Pavel, şi noi ştim că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să fie
mântuiţi. Dumnezeu nu este şovăitor ca să trebuiască să-l rugăm să-i mântuiască. Mai
degrabă ar trebui să ne rugăm pentru următoarele motive:
 să fim întăriţi să înfrângem orice împrejurări care împiedică mărturisirea noastră
 să fim umpluţi de îndrăzneala de a rosti cuvântul lui Dumnezeu
 să ni se de ocazii de a mărturisi
 cuvintele noastre să fie împuternicite de Duhul şi acceptate de ascultătorii noştri
 Duhul să-i convingă pe ascultători de păcatul şi de nevoia lor

62
  Dacă avem pe inimă o anumită persoană sau un anumit grup, atunci un mod
eficient de rugăciune pentru mântuirea lor este
 să ascultăm de Dumnezeu pentru a stabili pe care ucenic să-l folosească pentru a
atinge persoana sau persoanele pe care le avem pe inimă
 să ne rugăm pentru necesităţi concrete, în mod persistent, pentru că Dumnezeu
să-şi echipeze ucenicii şi să dea putere cuvintelor lor cu harul şi mila sa.
Am văzut că ungerea cu Duhul Sfânt a fost unul dintre factorii cei mai importanţi,
care au făcut ca ucenicii să plece într-o evanghelizare biblică, eficientă, spontană. Nu
există limite la ceea ce Dumnezeu poate face prin noi când suntem cu adevărat umpluţi şi
unşi cu Duhul său.
Dacă vrem să ajunge la cei pierduţi, dacă vrem să proclamăm, să demonstrăm şi să
întruchipăm vestea bună, dacă vrem să restaurăm o pasiune şi un model biblic al
evanghelizării pentru biserică, avem nevoie de Duhul Sfânt mai mult decât orice.
Trebuie să învăţăm deci cum putem fi unşi cu Duhul pentru a-i evangheliza pe cei
răniţi, cum putem fi umpluţi cu puterea lui Dumnezeu pentru a vesti mesajul Său, pentru
a face faptele Sale şi a trăi viaţa Sa.

Pocăieşte-te
Mai întâi trebuie să ne pocăim de fiecare păcat cunoscut. A fi umplut cu Duhul
înseamnă să-l rogi să-ţi controleze şi să-ţi direcţioneze fiecare zonă a vieţii, şi nu ne
putem ruga pentru aceasta cu credinţă dacă există vreun aspect în viaţa noastră pe care nu
vrem să i-l încredinţăm.
De-a lungul timpului, mulţi lideri de biserică şi-au făcut un obicei din a-şi pune o
serie de întrebări în vederea cercetării:
 nu cumva am impresia (în mod conştient sau nu) că sunt mai bun decât sunt în
realitate?
 sunt cinstit în tot ce fac şi ce spun, sau mai şi exagerez uneori?
 transmit şi altora ce mi s-a încredinţat numai mie?
 sunt un sclav al hainelor, al obiceiurilor, al muncii, al prietenilor, al pasiunilor
din timpul liber?
 sunt conştient de mine însumi, mă compătimesc sau mă justific?
 îmi mai vorbeşte Biblia?
 îmi place să mă rog?
 este Hristos o realitate pentru mine?
 îmi fac timp zilnic pentru Cuvânt şi rugăciune
 când am vorbit ultima oară cu cineva cu intenţia de a-l câştiga pentru Isus?
 iau legătura cu oameni nemântuiţi ca să le prezint slava lui Dumnezeu?
 accept critica şi corectarea pe care mi-o aduc alţii?
 îmi folosesc banii cu credinţă şi înţelepciune?
 există vreo persoană faţă de care să-mi fie teamă, pe care s-o displac, faţă de
care sunt critic şi am resentimente, pe care o ignor? Dacă da, ce fac cu privire la
această situaţie?
 sunt generos cu resursele mele?
 trăiesc cu gânduri sexuale necurate?
 am grijă de trupul meu după o dietă sănătoasă, mult exerciţiu şi somn suficient?

63
  îl nesocotesc pe Dumnezeu în vreun lucru?
 îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că sunt unic?
 sunt înfrânt în vreun domeniu al vieţii mele?
 sunt mândru?
 murmur şi mă plâng mereu?
 sunt gata să slujesc anonim?
 simt nevoia de a primi aprobare şi recunoaştere?
 îi slujesc pe alţii în mod practic?
 îi dezamăgesc pe oameni?
 sunt cu adevărat supus altor oameni?
 mă încred pe deplin în Duhul, sau mă încred prea mult în propria-mi judecată,
experienţă şi instruire?
 îl ascult pe Dumnezeu în mod conştient?
 tânjesc eu ca cei pierduţi să fie atinşi şi lumea să fie mântuită?
Dacă simţim că punctajul obţinut este de 0% nu înseamnă că nu putem fi umpluţi
cu Duhul, pentru că el este darul harului lui Dumnezeu şi nu o răsplată pentru bună
purtare! Duhul însă poate folosi acest fel de întrebări pentru a ne arăta nevoile şi punctele
în care am eşuat în mod particular şi să ne ducă la o pocăinţă autentică. Ori de câte ori ne
pocăim conştient de toate păcatele cunoscute, facem un pas mare spre Dumnezeu şi ne
deschidem ca să primim o ungere proaspătă din partea Sa.

Supune-te
Trebuie să fim gata să ne supunem lui Dumnezeu oriunde ne-ar conduce El şi
indiferent cum ar alege să ne folosească.
În Scripturi, venirea Duhului a fost mereu însoţită de sosirea greutăţilor,
adversităţilor şi opoziţiei. Vedem aceasta în V.T. la profeţi; vedem de asemenea aceasta
în viaţa lui Hristos şi vedem şi în biserica primară. Când Duhul a venit peste ucenici la
Cinzecime, problemele lor au început cu adevărat!
Imediat după aceea au fost întemniţaţi, bătuţi, persecutaţi, împrăştiaţi, izolaţi,
împietriţi, înfometaţi, însetaţi, epuizaţi, într-o primejdie continuă. Aceasta a însemnat
pentru ei umplerea cu Duhul.
Dar pentru că au fost gata să se supună lui Dumnezeu, indiferent de preţul care
trebuia plătit în această viaţă, puterea şi puritatea Sa au fost manifestate mereu prin ei.
Mulţi ucenici din ziua de azi se pare vă vor fiorul Duhului şi scânteia sfinţeniei, dar
nu şi preţul puterii şi căldura sfinţeniei. Într-adevăr, ei nu vor cu adevărat să fie complet
saturaţi de Duhul Sfânt al Dumnezeului cel Atotputernic.

Flămânzi şi însetaţi
Trebuie să fim flămânzi şi însetaţi după Dumnezeu şi după o viaţă de neprihănire în
prezenţa Sa.
Rugăciunea în care cerem mai mult din Duhul Sfânt n-ar trebui să fie o cerere
ocazională pe care o facem când simţim ceva ca un fior, ci ar trebui să fie o rugăciune
serioasă pe care o aducem când tânjim ca Dumnezeu să fie onorat în vieţile noastre care
ne dor din cauza goliciunii şi a lipsei noastre de putere.

64
 Suntem gata să fim umpluţi şi unşi cu Duhul când suntem flămânzi cu adevărat ca
Dumnezeu să fie onorat ca Dumnezeu, ca El să fie lăudat şi adorat, nu numai de noi
înşine, ci de întreaga lume, de toţi cei pierduţi.
Poate ne simţim slabi şi nepotriviţi, dar Isus vine la noi în harul său pe care ni-l
oferă. Promisiunea sa din Ioan 7:37-39 este absolută: când venim la El în cele din urmă şi
începem să bem, râuri dătătoare de viaţă şi aducătoare de vindecare încep să curgă prin
noi, de la noi spre alţii.
Promisiunea lui Isus este pentru timpul prezent, ceea ce înseamnă că trebuie să
continuăm să fim însetaţi şi flămânzi, să continuăm să venim la Isus şi să bem de la El, şi
atunci râul vindecător al Duhului va continua să curgă în şi prin noi, spre cei răniţi şi
aflaţi în suferinţă.
Chiar acum, Isus domneşte în ceruri. Într-o zi, toată omenirea i se va închina şi va
mărturisi că El este Domnul. Până atunci, noi am fost însărcinaţi şi echipaţi să ajungem la
cei pierduţi cu minunata veste că El e Domn.
Primul mesaj de evanghelizare al erei creştine, rostit de Petru la Cinzecime în Fapte
2:32-36 s-a terminat cu următoarea veste: „Acest Isus pe care Dumnezeu l-a înviat, şi ai
cărui martori suntem noi toţi, a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu după ce a primit de la
Tatăl promisiunea Sfântului Duh, a revărsat ceea ce vedeţi şi auziţi acum.”
De acest Duh Sfânt, care l-a împuternicit pe Isus să-i evanghelizeze pe cei pierduţi,
avem şi noi nevoie. Avem nevoie de el ca să ne umple şi să ne împuternicească dacă
vrem ca evanghelizarea noastră să fie biblică şi eficientă. Avem nevoie de călăuzirea lui
dacă vrem să răspândim vestea bună în localitatea noastră. Avem nevoie de el să ne
încurajeze şi să ne mângâie dacă vrem să perseverăm când apatia şi împotrivirea
ameninţă să ne copleşească. Avem nevoie de el. Avem nevoie de Duhul Sfânt!

RUGĂCIUNI PENTRU ÎNDEPĂRTAREA OBSTACOLELOR

Isus a folosit obişnuita expresie evreiască „a muta un munte”, căreia i-a conferit o
nouă putere şi o nouă aplicaţie.
Această expresie apare în Isaia 40:1-5, unde profetului i s-a spus să pregătească
drumul Domnului. Printre alte lucruri, Isaia a trebuit să dărâme muntele de dificultăţi care
împiedica dezvăluirea deplină a slavei lui Dumnezeu. La „mutarea muntelui” se face
referire în Is. 2:11-16, iar cealaltă parte a dezrădăcinării sale este sugerată în Plângeri
3:65-66. Ideea apare şi în Zah. 4:7
În trecut, când un împărat din Orient voia să călătorească departe în împărăţia sa, el
trimitea un grup de oameni cu 6 luni înainte, pentru a pregăti drumul. Aceşti oameni
reparau podurile, drumurile, dezrădăcinau copacii care împiedicau accesul şi în general
făceau tot ceea ce putea pentru a face ca sosirea şi călătoria împăratului să fie cât mai
uşoară.
Ioan Botezătorul a fost cel care a pregătit calea Domnului. Aşa au fost şi ceilalţi
ucenici în Luca 10. Ei au mers înaintea lui Christos doi câte doi în toate locurile pe unde
El urma să treacă. Isus ne-a învăţat despre îndepărtarea obstacolelor spre a pregăti calea
pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi a salvei Sale în Mat. 17:20, Marcu 11:22-24 şi Luca
17:5-6.
Marcu 11:22 face parte dintr-un grup de versete care se referă la credinţa personală
a lui Dumnezeu şi e tradus cel mai bine ca „a avea credinţa lui Dumnezeu”.

65
 Matei 17:20 şi Luca 17:5-6 arată că nu avem nevoie de multă credinţă pentru a
muta munţii în rugăciune. Credinţa personală a lui Dumnezeu este absolută. El este pe
deplin încrezător în sine. El ştie că poate face orice vrea să facă. Nici un obstacol nu este
mai presus de noi, o dată ce am primit o picătură din credinţa Sa.
Trebuie doar să petrecem timp ascultându-l, acceptând ca el să ne reveleze
obstacolele care împiedică pe o anumită persoană să fie mântuită.
Trebuie să-l întrebăm pe Tatăl care împrejurări, factori, oameni, atitudini etc.
împiedică lucrarea lui Dumnezeu să se dezvolte într-o anumită persoană. Fiecare pasaj al
Evangheliei sugerează un anumit tip de obstacol care trebuie să fie îndepărtat.
Credinţa omenească este insuficientă pentru rugăciunea de îndepărtare a
obstacolelor şi avem nevoie de încrederea dată de Dumnezeu că aceasta se va întâmpla.
Când Duhul ne dă credinţa lui Dumnezeu, trebuie să acceptăm obstacolul ca fiind deja
mutat.
Ca şi în cazul oricărei rugăciuni, se cere perseverenţă.Trebuie să continui să te rogi
până vezi un rezultat vizibil
Când cunoaştem voia lui Dumnezeu, primim credinţa Sa şi continuăm să vestim
porunca autoritară a lui Dumnezeu, nu poate exista nici o îndoială cu privire la ceea ce
va urma. Cel mai înalt munte, cel mai bine înrădăcinat copac, cel mai fix obstacol, toate
vor fi înlăturate. Cei pierduţi vor fi găsiţi, calea va fi curăţită pentru slava lui Dumnezeu.

RUGĂCIUNI PENTRU ELIBERAREA SUFLETELOR DIN ROBIE

Deşi rugăciunea este în mod fundamental dumnezeiască în direcţie, cea mai mare
parte a rugăciunilor noastre evanghelistice sunt cu privire la oameni şi trebuie să ne
gândim cu atenţie la modul în care ar trebui să ne rugăm pentru ei.
Toţi au un duşman, iar rolul principal al rugăciunii este eliberarea din legăturile
robiei. Pe cruce, Isus a frânt în principiu puterea lui Satan asupra întregii omeniri, în
fiecare situaţie, dar rămâne ca noi să cerem şi să aplicăm această victorie. Noi facem
aceasta în rugăciune.
Unii oameni pe care dorim să-i evanghelizăm sunt pur şi simplu în legăturile celui
rău. Poate sunt în robia alcoolului, a drogurilor sau a materialismului. Când ne rugăm
pentru ei, poate e nevoie ca uneori şi să postim.
Sunt şi alte situaţii în care diavolul este evident la lucru. Altfel, uneori va fi nevoie
să ne rugăm pentru un prieten ca să treacă peste anxietate, sau să reziste ispitei şi să
aleagă neprihănirea. În rugăciune, noi anunţăm victoria lui Isus, rostim cuvinte de
susţinere şi trebuie să-l mustrăm pe Satan şi să-i poruncim să părăsească acea situaţie.
Cu toţii ştim că prietenii noştri creştini mai au mult până a ajunge la perfecţiune.
Isus nu-şi petrece timpul criticându-şi vestitorii, şi nici n-ar trebui. Evrei 7:25 ne arată că
El se roagă pentru ei. Când suntem tentaţi să-i criticăm pe alţii trebuie să alăturăm
mijlocirea noastră lui Isus şi să ne rugăm ca ei să devină martori mai eficienţi.
În rugăciune, ar trebui să-L implorăm pe Duhul Sfânt să convingă pe o persoană de
păcatele ei şi ar trebui să-i cerem lui Isus să ajute acea persoană să conştientizeze că Tatăl
este supărat din cauza atitudinii sau acţiunilor ei.
Ştim de asemenea cu toţii că există oameni care au nevoie de o anumită tămăduire,
fie pe plan fizic, fie pe plan emoţional. Unii oameni au febră în timp ce alţii transpiră
uşor. Unii sunt paralizaţi, pe când alţii insistă că ei nu pot face nimic.

66
 Unul sau doi oameni suferă de boli de piele, dar mult mai mulţi cred că ei sunt
groaznici la vedere. Unii sunt robi, pe când alţii cred că ei mereu orbecăiesc prin
întuneric. Mulţi sunt surzi, dar şi mai mulţi sunt convinşi că ei nu-l pot auzi pe Dumnezeu
clar. Puţini sunt şchiopi, dar unii şchiopătează în vieţile lor spirituale. Isus îi poate
vindeca pe toţi aceştia, poate să le restaureze sănătatea în întregime, îi poate atinge dacă
sunt pierduţi şi-i poate trimite în lucrarea de evanghelizare dacă sunt mântuiţi.
Ar trebui să-i aducem pe toţi în rugăciune înaintea lui Isus şi să continuăm să
mijlocim pentru ei, după cum sugerează Luca 11:8-10, până vom primi răspuns la
rugăciuni, indiferent cât timp durează.
Avem un Prieten căruia îi pasă mult de toate rănile omenirii decăzute, atât la
general, pentru întreaga lume, cât şi în particular, faţă de oamenii pe care-i cunoaştem.
Ori de câte ori ne apropiem de un prieten, inevitabil începem să-i împărtăşim interesele şi
preocupările. Aşadar, pe măsură ce ne apropiem de Isus, ar trebui în mod logică să
ajungem să mijlocim pentru interesul său faţă de lume.
Rugăciunile noastre ar trebui să reflecte pasiunea lui Isus pentru întreaga lume,
aceeaşi dorinţă aprinsă pe care El o are după noua creaţie şi marea sa dragoste pentru cei
pierduţi, în mod individual.
În concluzie, ar trebui să ne rugăm, de ex.
 pentru înfometaţii din Africa, dar şi pentru omul care stă la câteva case mai jos
de noi, şi al cărui genunchi îi cauzează durere
 pentru prizonierii politici din întreaga lume, dar şi pentru femeia de pe strada
următoare al cărei soţ este la închisoare pentru hoţie
 pentru naţiunile prinse în robia materialismului, dar şi pentru nepotul nostru care
acum începe şcoala.
 pentru milioanele de oameni care se închină altor dumnezei, dar şi pentru mai
multă consacrarea în biserica noastră
 pentru ca poluarea, despăduririle şi comerţul cu arme să ia sfârşit, dar şi pentru
femeia singură de lângă staţia de autobuz, care nu este vizitată niciodată.
Atunci când suntem conştienţi că Dumnezeu este în stare să aibă grijă de nevoile a
7 miliarde de oameni diferiţi, în acelaşi timp, vom lăsa în seama Lui acestea lucruri şi
vom fi plini de încredere. Indiferent cât de mult tânjim să ajungem la cei nemântuiţi şi să
salvăm lumea, ştim că aceasta este dorinţa sa veşnică, cea mai mare pasiune a sa, şi
scopul său suprem.

67
Lecţia 10 : Evaluarea evanghelizarii
Gândul central: Este o greşeală să ne implicăm în marea lucrare de
evanghelizare a lui Dumnezeu fără o evaluare eficientă.
Prea adesea ne mulţumim cu rezultate minime în situaţii în care am putea crea un
impact mai mare şi în care am putea obţine un succes semnificativ mai mare. Aceasta se
întâmplă pentru că nu am evaluat activităţile anterioare de mărturie şi de evanghelizare şi
pentru că nu am modificat direcţia şi strategia în funcţie de rezultatele evaluării.
Uneori se cheltuiesc sume mari de bani pe activităţi de mărturie şi evanghelizare
care aduc rezultate minime. Aceasta impune anumite schimbări în alocarea banilor şi/sau
în metodele folosite.
Dacă sunt aplicate în spirit creştinesc, criteriile acestea pot face parte dintr-o
evaluare validă. Trebuie totuşi să ne grăbim să adăugăm că, în realitate, nu cunoaştem
toate rezultatele activităţilor, fiindcă nu putem dispune decât de rezultatele tangibile (de
numărul persoanelor botezate, de exemplu) şi nu ştim câte alte persoane au primit
sămânţa Evangheliei. Cu toate acestea, este necesar ca evaluarea să se desfăşoare în aşa
fel încât să emitem judecăţi de valoare, dar nu verdicte.

DE CE SĂ EVALUĂM?
Evaluarea are loc fie că ne dăm seama, fie că nu. Dacă vorbim de pilda despre
predicare, evaluarea se face cu ocazia tuturor întâlnirilor publice. Oamenii evaluează
conţinutul: claritatea şi chiar lungimea unei predici, iar participanţii se aşteaptă la un
nivel înalt de profesionalism. De fiecare dată când oamenii au aşteptări va avea loc si o
evaluare. Nu putem indica un anumit text biblic care să vorbească despre efectuarea unei
evaluări formale, însă este evident faptul că evaluarea a făcut parte din viaţa bisericii
primare.
1. Ce ne spun următoarele texte despre importanţa evaluării? Despre ce fel de evaluare
este vorba? 1 Tim. 3:1-13; 1 Cor. 11:28; 2 Cor. 13:5.6.
Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte un standard, când cere sau
recomandă anumite actiuni sau când emite o poruncă, modurile în care omul reactionează
sunt supuse evaluării. Când evaluăm, noi punem câteva întrebări foarte importante: “În ce
stare se află această activitate misionară?” “Ce putem face pentru a fi mai eficienţi?”
Faptul că Pavel a stabilit un set de criterii de alegere a diaconilor şi prezbiterilor ne
arată că era necesar să se efectueze un anumit tip de evaluare. Aici este vorba despre
evaluarea calificării pentru o anumită slujbă si de asemenea despre evaluarea eficientei în
respectiva slujbă.
2. Citeste Marea Trimitere din Matei 28:19.20. Ce intrebări poti pune pentru a evalua
răspunsul bisericii tale la această poruncă?
În calitate de slujitori ai lui Dumnezeu, noi am primit adevărul nespus de preţios al
Evangheliei. Dacă ne gândim că mesajul Evangheliei trebuie să ajungă în toată lumea, nu
trebuie să ne surprindă faptul că şi Dumnezeu ne supune unui proces de evaluare. El este
preocupat de progresul lucrării încredinţate celor care au răspuns la chemarea Sa de a fi
colaboratorii Săi.

68
 SĂ EVALUĂM CU ECHILIBRU

Evaluarea are beneficii, dar există şi capcane pe care trebuie să le evităm. Dacă
suntem exagerat de exigenţi în evaluare şi dacă ne concentrăm mai mult pe aspectele
negative, riscăm să creem o atmosferă de critică aspră, care îi va descuraja pe oameni şi îi
va îndepărta. Pentru a evita să le lăsăm impresia că îi criticăm, evaluarea este necesar să
fie însoţită de aprecieri sincere. Se întâmplă deseori să uităm să-i apreciem pe lucrători,
îndeosebi pe aceia care slujesc într-o anumită activitate de un timp considerabil. Ei sunt
mereu acolo şi îşi fac treaba şi ajungem să credem că ei vor fi întotdeauna acolo.
Evaluarea îţi oferă ocazia de a-i aprecia.
3.Ce aprecieri poţi descoperi În următoarele versete? Ce putem face pentru a-i
aprecia în acelaşi fel pe lucrători sau pe membrii echipelor de lucrători? Faptele
16:1,2; Romani 16:1.2; 1 Corinteni 11:2; Filipeni 4:14.
Adesea, Pavel a fost nevoit să mustre biserica sau anumiti membri în privinţa unei
atitudini, a unui comportament sau a unei doctrine. Înţelegem de aici că a avut loc o
anumită evaluare. Totodată, Pavel i-a apreciat pe oameni, ori de câte ori putea, pentru
sprijinul pe care i l-au acordat, pentru credincioşia lor faţă de Dumnezeu sau pentru
îndeplinirea cu credincioşie a unei lucrări.
Pentru ca evaluarea să fie corectă, trebuie să analizăm nu numai rezultatele, ci şi
procesele. Evaluarea rezultatelor urmăreşte atingerea ţintelor stabilite. Evaluarea
proceselor analizează activitatea efectivă.
4.Citeşte cu atenţie Evrei 10:24.25. Ce Înseamnă să veghem unii asupra altora”?
Ce principii de evaluare ne sunt propuse aici?
Versetele acestea nu contin doar o recomandare, ci şi un îndemn categoric de a
privi cu seriozitate „creşterea şi dezvoltarea spirituală a celorlalţi. Dacă tinem seama de
ceea ce ne cere Dumnezeu în viata crestină si de nivelul la care ne aflăm fiecare în
experienţa noastră, atunci înseamnă că, pentru “a veghea unii asupra altora”, este
necesară o evaluare adecvată.
Gândeste-te ce bine te simti când cineva te apreciază. Este uimitor cât de mult fac
câteva cuvinte simple! Care este atitudinea ta în general faţă de alţii? Eşti înclinat să
critici sau să apreciezi? Dacă eşti înclinat să critici, ce poţi face pentru a elimina din
caracterul tău această trăsătură distructivă?

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA NUMERICĂ A BISERICII

Noi credem că Biserica a fost adusă la existenţă ca parte a planului lui Dumnezeu
de a duce Evanghelia în lume. Cu alte cuvinte, noi existăm pentru a câştiga suflete pentru
Împărăţia Sa.
Prin evaluarea activităţii noastre, verificăm dacă ne îndeplinim misiunea în modul
cel mai eficient posibil. Orice evaluare a activităţii bisericii trebuie să urmărească
măsurarea modului în care strategiile de evanghelizare şi mărturie influenţează creşterea
bisericii. Cum ne ajută activitatea pe care o realizăm să atingem acest obiectiv?
În relatările despre lucrarea lui Isus pe pământ este amintită de multe ori predicarea
ca metodă de câştigare a sufletelor pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Isus a predicat că
Impărătia lui Dumnezeu era aproape. El i-a mustrat pe conducătorii religioşi pentru că au
închis porţile Împărăţiei si pentru că au îngreunat accesul oamenilor la ea.

69
 El i-a trimis pe ucenicii Săi să predice despre Împărăţia lui Dumnezeu. Este
evident, aşadar, că obiectivul principal al lui Isus, al apostolilor si al bisericii era acela de
a câştiga oameni pentru Împărăţie.
Rapoartele despre numărul celor care s-au alăturat bisericii în diferite momente şi
rapoartele despre bisericile înfiinţate printre neamuri dovedesc faptul că se făcea o
evaluare a modului în care biserica lucra pentru atingerea obiectivului de extindere a
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Isus a făcut o declaraţie tranşantă: dacă nu eşti cu El, eşti împotriva Lui (Matei
12:30) şi dacă nu strângi cu El, risipeşti. Lasă la o parte mărturisirea ta de credinţă sau
faptul că ai numele scris în registrul bisericii şi întreabă-te: “Eu strâng cu El sau
risipesc?”

SĂ EVALUĂM CREŞTEREA SPIRITUALĂ

Este uşor să monitorizăm şi să evaluăm cresterea numerică, dar viaţa de biserică nu
ţine doar de acest aspect. Dorinta noastră nu este doar aceea ca biserica să fie plină de
oameni ci să fie plină cu oameni care cresc în relaţia lor cu Isus, care ÎI iubesc pe Domnul
şi care îşi manifestă dragostea prin ascultarea de poruncile Sale.
Să nu facem ceea ce făceau cărturarii si fariseii: să înconjurăm “marea şi pământul”
(adică să facem mari eforturi misionare) pentru a face un nou-convertit, iar apoi să-I
facem să ajungă “de două ori mai rău” decât noi înşine (Matei 23:15). Această mustrare
aspră a eforturilor lor “misionare” ne arată cât de important este să acordăm atenţie
evaluării creşterii spirituale a celor pe care îi aducem în biserică şi, în primul rând, a
creşterii noastre spirituale.

Citeşte Psalmii 1:2, Matei 26:41. 1 Tesaloniceni 5:17. Romani 8:6. Efeseni
6:17.18 şi 2 Timotei 2:15.16 şi. Potrivit acestor versete. ce exerciţii spirituale sunt
importante? De ce sunt ele esentiale pentru cresterea noastră spirituală?”

Cum putem noi, nişte oameni păcătoşi care avem nevoie de harul divin, să evaluăm
o calitate atât de “intangibilă” precum spiritualitatea altora? Adevărul e că nu există o
scală de evaluare a spiritualităţii personale, bazată pe un document. De aceea este mai util
si mai adecvat să apreciem dacă persoana respectivă se află sau nu în călătoria spirituală
decât să stabilim la ce punct din această călătorie a ajuns. Indiciile sunt exerciţiile
spirituale în care se angajează. Lucrurile enumerate în versetele de mai sus sunt tot atâţia
indicatori clari ai spiritualităţii, însă trebuie să fim întotdeauna precauţi când cântărim
experienţa altora. De asemenea, dacă este vorba despre un membru nou al bisericii, ar
trebui să îl ajutăm cu bunătate şi iubire să înţeleagă cât de importante sunt rugăciunea,
studiul Bibliei şi ascultarea pentru creşterea spirituală.

APLICAŢIE
Cum să-i inviţi pe alţii să se alăture lucrării tale

Ai văzut vreodată un om-orchestră? Este un om care cântă la mai multe

instrumente. Toba o poartă în spinare şi o acţionează apăsând cu piciorul pe o pedală;
ţambalul îl are legat de genunchi ş.a.m.d. In sens figurat, omul-orchestră este cel care
îndeplineşte singur toate rolurile.

70
 Oamenii-orchestră riscă să ajungă la surmenaj fiindcă nu au o echipă care să-i
susţină fizic si emotional. Ei se plâng uneori că biserica nu-i susţine, dar probabil că
membrii nu au fost solicitaţi să se implice decât financiar.
Dacă vrei să evaluezi o lucrare abia începută sau o lucrare aflată în derulare, iată ce
poţi face pentru a-i convinge pe alţii să ţi se alăture şi pentru a-ţi extinde activitatea:

1. Analizează toate aspectele lucrării tale şi află câte persoane pot participa la
îndeplinirea ei.

2. Descoperă unde ai nevoie neapărat de ajutor şi caută persoane-cheie care să

îndeplinească aceste roluri importante. Gândeşte-te la câţiva conducători de echipă.

3. Pregăteşte în scris o schiţă detaliată care să cuprindă toate aspectele lucrării tale.
Îţi va fi de folos când vei sta de vorbă cu cei pe care vrei să-i convingi să ţi se alăture. Ea
îi va ajuta să înţeleagă ce se aşteaptă de la ei.

4. Prezintă regulat rapoarte în faţa bisericii. În felul acesta, toţi vor înţelege că
lucrarea ta face parte din strategia generală a bisericii locale pentru mărturie şi
evanghelizare şi vor fi mai dispuşi să ţi se alăture.

5. Organizează întâlniri regulate cu echipa. Apreciază-i pe membrii echipei şi

analizează progresul obţinut.
Întreabă:

“Ce am făcut până acum?”

“Ce facem acum?”

“Ce vom face de aici înainte?”

71