Ai Fost Creat Pentru Mai Mult

AI FOST CREAT
PENTRU
MAI MULT
Alte cărţi scrise de Jim Cymbaia
Rugăciunea eficace
Vânt proaspăt, foc proaspăt
Credinţă proaspătă
Putere proaspătă
Viaţa binecuvântată de Dumnezeu (The Life God Blesses)
Când oamenii lui Dumnezeu se roagă (When God's People Pray)
VIAŢA PE CARE 0 Al VIAŢA PE CARE DUMNEZEU VREA SA 0 Al
AI FOST CREAT
PENTRU
MAI MULT
JIM CYMBALA
ŞI DEAN MERRILL
Ai fost creat pentru mai mult/ Jim Cymbala
Cuprins
1. Fă un pas înainte 7
2. O lucrare doar pentru tine 17
3. Locul binecuvântării lui Dumnezeu 33
4. Cel uitat 55
5. Lecţie din ţinutul Bayou 73
6. Nu te grăbi! 91
7. Din toată inima pentru o călătorie lungă 105
8. Ce înseamnă aceasta? 121
9. Duşmanul din interior 139
10. Obiecţie respinsă 155
11. Mai mult decât am visat vreodată 169
12. Pacea supranaturală 181
13. Un cuvânt de aducere aminte 197 Note
205
CAPITOLUL I
FĂ UN PAS ÎNAINTE
Dacă vii să ne vizitezi aici în New York vei avea un timp minunat—atâta timp cât eviţi un
lucru. Poţi merge la cumpărături pe Fifth Avenue, să vizionezi o piesă de teatru pe Broadway,
să urci pe Statuia Libertăţii, să mergi la un meci de baseball al echipelor Mets sau Yankees, să
faci un tur la bursa New York Stock Exchange, să urci pe acoperişul clădirii Empire State
Building, să te plimbi cu trăsura prin Central Park—şi bineînţeles să ne vizitezi la Brooklyn
Tabernacle într-unui din cele trei servicii divine de duminică sau la programul de rugăciune de
marţi seara. Numai să nu te uiţi la costurile noastre de cazare.
Un apartament cu două camere şi dependinţe în zonele frumoase ale Manhattan-ului pornesc
de obicei de la preţul de 2 milioane de dolari. Apoi, desigur, vei plăti în jur de 700 de dolari
sau mai mult pe lună pentru utilităţi: ridicarea gunoiului menajer, onorariul portarului,
întreţinerea holului de la intrare, liftul, etc. Dacă ai prefera în schimb, doar să închiriezi ceva,
un apartament normal cu un dormitor este în jur de 3000 de dolari pe lună, un apartament mic
„garsonieră" (unde patul este în acelaşi loc cu sufrageria), ajunge la suma de 2000 de dolari.
O tânără din biserică mi-a spus că locuieşte într-un apartament cu două camere minuscule care
erau pe punctul
AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT
FĂ UN PAS ÎNAINTE
de a se prăbuşi, în care cada pentru baie era în bucătărie, iar toaleta era dincolo de culoarul de
la intrare—şi plătea 800 de dolari pe lună. Acest apartament era considerat o ocazie, datorită
situaţiei pe care New York-ezii o numesc stabilizarea chiriilor. Aceasta este o normă
complicată a primăriei prin care se încearcă stabilizarea preţurilor. „Dar, imediat cum mă mut
de acolo" a adăugat ea „se vor apuca de remodelat—vor înlocui cada cu o cabină mică de duş,
şi vor petici pe ici pe colo. Astfel, pentru o nouă închiriere vor obţine până la 1800 de dolari
pe lună."
Aici, la celălalt capăt al Podului Brooklyn, unde se găseşte biserica noastră, se construieşte o
nouă clădire de apartamente chiar lângă colţul străzii. Cea mai mică garsonieră din această
clădire se va vinde pentru suma de 1,5 milioane de dolari. Şi probabil vei considera că nu este
localizată într-un cartier bun. Somnul tău va fi deranjat noaptea de sirene. Nu există loc de
parcare mai ieftin de 250 dolari pe lună. Mai mult de 5000 de oameni sunt izolaţi într-un
singur astfel de bloc. Deci, care sunt alternativele? în fiecare săptămână în biserica noastră mă
întâlnesc cu oameni care îşi doresc şi tânjesc după ceva mai spaţios dar totuşi acceptabil ca
preţ. Un cuplu proaspăt căsătorit vrea să-şi întemeieze o familie—dar unde să pună cel puţin
pătuţul? Ar trebui să ia măsuri extreme şi să se mute în suburbiile din Long Island? Cel puţin
ar avea spaţiu de respirat şi chiar şi puţin spaţiu verde în faţa casei. Dar nici acolo nu sunt
lucrurile ieftine.
Să luăm Levitton spre exemplu—care este cunoscută ca fiind prima suburbie de masă din
America. Imediat după Al Doilea Război Mondial, antreprenorul Abraham Levitt şi cei doi fii
ai săi au creat ceva numit proiectul „fermă"— pentru suma de doar 7990 dolari. (Dar primeai
o sobă de la firma General Electric şi un frigider în preţ, în plus şi cea mai nouă maşină de
spălat vase Bendix!) Bloc după bloc aceste apartamente modeste au atras atenţia naţiunii.
Criticii le-au găsit porecle precum „magherniţe" sau „cutii de chibrituri". \Snzările către
militarii întorşi din război, cu familii în creştere, erau totuşi rare.
Ei bine astăzi, o casă cu două sau trei dormitoare pentru o singură familie în Levitton începe
la 350 000 de dolari şi trece de jumătate de milion. Şi nu sunt nici măcar în apropierea apei.
Dacă lucrezi în Manhattan, faci naveta folosind calea ferată din Long Island care îţi va lua 45
de minute pe zi din viaţă, plus timpul pe care îl vei petrece ajungând din staţia Penn până la
locul tău de muncă. (Asta presupunând că trenurile ajung la timp). Dacă preferi în schimb să
mergi cu maşina până în oraş, nici să nu te gândeşti, autostrada Long Island este cunoscută ca
fiind parcarea cea mai mare din lume.
Dorinţa de a avea un loc în care să poţi respira şi creşte, şi de a fi în siguranţă este ascunsă
adânc în sufletul fiecăruia dintre noi, indiferent din ce epocă. Şi nu doar în domeniul fizic.
Urâm aglomerarea şi din punct de vedere spiritual sau emoţional. Vrem să ne întindem aripile.
Vrem să ne extindem. Nu Isus a spus: „Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din
belşug" (Ioan 10:10)? După aceasta tânjim. Simţim cumva că am
fost creaţi pentru mai mult—mai mult decât vieţi constrânse, limitate pe care le îndurăm în
mod constant.
Nu ar fi minunat, de exemplu, dacă am putea avea victorie asupra anumitor vicii sau păcate
care ne trag în jos? Nu ar fi minunat să fim liberi, din punct de vedere emoţional şi spiritual,
ca să găsim un loc în care să-L slujim pe Dumnezeu şi să ne implicăm într-o lucrare, care să
ne permită să schimbăm vieţile celorlaţi?
Cum ar fi dacă relaţia cu membrii familiei noastre—şi cu ceilalţi deasemenea—ar fi sănătoasă
şi iubitoare, în loc să fie caustică şi plină de conflicte?
Şi dacă am învăţa să ne rugăm mai des—şi dacă am vedea chiar răspunsurile la rugăciunile
noastre?
Nu ar fi minunat să trăim fiecare zi cu un sentiment de încredere în loc de îngrijorare şi
teamă?
Iată doar câteva exemple despre acel „mai mult" care îi aşteaptă pe copiii lui Dumnezeu: o
înţelegere mai profundă
Dorinţa de a avea un loc
în care să poţi respira
şi creşte, şi de a fi în
siguranţă este ascunsă
adânc în sufletul fiecăruia
dintre noi. Vrem să ne
întindem aripile.
FAUN PAS ÎNAINTE
a Cuvântului Său, a planului Lui unic pentru vieţile noastre... o bucurie continuă, în faţa problemelor
vieţii... putere şi îndrăzneală de a fi mărturie pentru Cristos... eliberare de toate problemele psihologice
şi emoţionale care ne trag înapoi... pace în interior indiferent de circumstanţele externe. Viaţa din
belşug pe care Dumnezeu o pregăteşte pentru copiii Lui include toate acestea.
Opreşte-te chiar acum şi ia în considerare aceste întrebări: Ai dorinţe similare pentru o viaţă spirituală
mai bogată şi mai împlinită din toate privinţele? Dacă Dumnezeu te-ar aduce la echivalentul spiritual
al unei „ţări bune şi întinse, într-o ţară unde curge lapte şi miere" (Exod 3:8), cum ar arăta aceasta?
Subiectul acestei cărţi este realizarea plinătăţii a ceea ce Dumnezeu are pentru fiecare dintre noi,
urmaşii Lui. Cuvântul Lui este plin de promisiunile minunate ale binecuvântării. El vrea să ne facă
bine, nu rău. Planurile Lui pentru noi sunt mai mari decât ne putem imagina. Singura întrebare este
cum să ajungem de aici acolo. Ce presupune pentru noi să trecem râul Iordan pentru a intra în ţara
unde curge lapte şi miere— viitorul ales de El pentru noi?
Dumnezeu va trasa calea. Corul Brooklyn Tabernacle a înregistrat odată un cântec up-tempo pe care
Percy Gray 1-a intitulat „Continuă să trasezi o cale." Se adresa lui Dumnezeu, mulţumindu-i pentru
bunăvoinţa Lui de a ne duce mai departe şi mai sus decât am fost vreodată. Refrenul spune:
„Continuă să trasezi o cale pentru mine
Deschizând uşile pentru mine
Purtându-mi de grijă
îţi voi cânta laudă întotdeauna
Glorie Numelui Tău
Continuă să trasezi o cale pentru mine."1
în mişcare
Povestirea biblică despre Iosua care a dus poporul Israel peste râul Iordan are multe să ne înveţe
despre cum să ajungem în Ţara Promisă. Acelaşi lucru ne învaţă şi celelalte două cărţi
10
biblice care urmează: Judecători şi Rut. împreună, acest trio de cărţi ne arată poporul lui Dumnezeu
care face un pas înainte pentru a ajunge la acel „mai mult" pe care şi-1 doreau cu atâta ardoare în
pustie. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ei este o ilustraţie a purtării Lui de grijă valabilă şi
pentru noi astăzi.
Fiţi conştienţi de faptul că această cucerire a Ţării Promise— cunoscută şi sub numele de Canaan—nu
era totuşi floare la ureche. Conştientizarea promisiunilor lui Dumnezeu nu a fost
uşoară pentru israeliţi. Da, anumite---------------------------
cântece gospel vechi şi muzică de Cucerirea Canaanului închinare vorbesc despre rai ca despre
nu a fost o plimbare în „pământul frumos şi vesel al lui parc. Israeliţii nu au ajuns Canaan" şi
„dulcele pământ Beula". în rai, ci pe teritoriul Dar ştiţi ceva? Israeliţii nu au ajuns în
duşmanului!
rai, ci pe teritoriul duşmanului! a~-^~-»
Revendicarea pământului pe care
Dumnezeu i 1-a promis, înseamnă confruntarea cu tot felul de forţe ostile. Armatele cananite îşi
stabiliseră tabăra chiar în inima locului despre care lui Israel i s-a spus că va fi al lui.
Uneori câştigau bătăliile în mod spectaculos, iar alteori făceau greşeli grave care le oprea înaintarea.
Dumnezeu a trebuit să-i scoată din situaţii neplăcute de mai multe ori. După cum spuse şi autorul şi
învăţătorul irlandez, al Scripturii, J.B. Stoney în anii 1800, „era mai uşor să-1 scoţi pe Israel din Egipt
decât să-i duci în Canaan."2 Cu alte cuvinte, deşi Dumnezeu îşi eliberase poporul din robia din Egipt,
încă mai bâjbâiau în a urma călăuzirea Lui până în Ţara Promisă. La fel se întâmplă şi cu noi astăzi.
Dacă îl declarăm pe Cristos ca Mântuitor, nu mai suntem sclavi ai păcatului; cu toate acestea, avem
probleme în revendicarea promisiunii lui Dumnezeu pentru mai mult.
Din nefericire, ca şi israeliţii, nu înţelegem totul de la început. Ne îndepărtăm de scopurile lui
Dumnezeu pentru noi, deşi acestea sunt desăvârşite. Dumnezeu trebuie să ne îndemne, uneori chiar
forţat, să facem lucrurile aşa cum doreşte El. Aceste trei cărţi biblice ne învaţă atât despre ce ar trebui
să facem cât şi despre ceea ce nu ar trebui să facem.
11

FĂ UN PAS ÎNAINTE
Iosua
Iosua a fost succesorul ales după Moise, care a condus israeliţii afară din Egipt în pustiu, unde
au călătorit timp de patruzeci de ani. Cartea care îi poartă numele, relatează despre cum Iosua
a condus poporul peste râul Iordan, cum au cucerit cetăţi precum Ierihon şi triburi ca ale
amoriţilor şi cum s-au stabilit în teritoriu, care apoi a fost împărţit celor douăsprezece triburi
ale lui Israel.
Unii cititori ai Bibliei dau înapoi la simpla menţionare a cărţii Iosua din pricina violenţei
militare pe care o descrie. Ea este probabil cea mai sângeroasă carte din Biblie. Aceasta este
din cauza faptului că o anumită civilizaţie păgână— cunoscută pentru idolatria, prostituţia
religioasă, vrăjitoria ei, şi chiar şi sacrificarea copiilor uneori—urma să vină acum sub
judecata divină. Secole mai devreme, în vremurile lui Avraam, Dumnezeu nu era încă pregătit
să ia atitudine împotriva acestei civilizaţii, „căci nelegiuirea amoriţilor nu şi-a atins încă
vârful" (Geneza 15:16).
Acum, un Dumnezeu care a îndurat mult a fost în sfârşit pregătit să extirpe cancerul moral
localizat în Canaan.3 încă de la început, Dumnezeu şi-a avertizat poporul să rămână separat de
triburile Cananite. El le-a poruncit israeliţilor să nu se căsătorească cu fetele lor sau să facă
vreo alianţă cu ei. Practic, ceea ce îi spunea acestei naţiuni alese, era „dacă nu sunteţi atenţi nu
îi veţi schimba pe ei, ci ei vă vor schimba pe voi. închinarea voastră la un singur Dumnezeu
va fi diluată, iar apoi poluată."
Judecători
Cartea Judecători ne vorbeşte despre perioade bune şi perioade îngrozitoare, credincioşie şi
cădere de la credinţă. Oamenii cedau în mod repetat în faţa acelor lucruri despre care
Dumnezeu i-a avertizat. Ei au început să uite promisiunea lui Dumnezeu de a primi mai mult,
şi s-au mulţumit în schimb cu ceea ce aveau deja. Din cauza aceasta, Dumnezeu a trebuit să ia
măsuri severe împotriva propriului popor.
De fapt, cartea Judecătorilor este cuprinsă mai mult de beznă decât de răsărit de soare, mai
ales către sfârşit. Aceasta
este, probabil, cea mai deprimantă carte din Biblie. Ea are rolul de a ne avertiza cu privire la
depărtarea de poruncile lui Dumnezeu. Dar de asemenea căpătăm speranţă văzând o serie de
lideri curajoşi—atât bărbaţi cât şi femei—pe care Dumnezeu i-a ridicat ori de câte ori poporul
se pocăia şi strigau la El după ajutor: Debora, Ghedeon, Iefta şi Samson, ca să îi menţionăm
pe câţiva dintre ei.
Rut
în mijlocul aceleiaşi perioade, un medalion minunat apare: povestea lui Rut. De la ea nu se
aştepta nimeni la nimic extraordinar. Nici măcar nu era de origine israelită. Şi cu toate
acestea, acel „mai mult" al lui Dumnezeu a ajuns până la ea, şi a înălţat-o într-o poziţie
importantă în istoria mesianică. Iată cartea pe care am putea-o numi cea mai plină de
inspiraţie a Iiibliei, cel puţin în ceea ce priveşte drama umană. Ea arată purtarea minunată de
grijă a lui Dumnezeu pentru o persoană simplă care a ales să-şi pună încrederea în El.
Aceste trei cărţi, care acoperă o perioadă de trei sute de ani sau mai mult, vor fi punctele
noastre forte în timp ce explorăm cum Dumnezeu ne-a creat pentru mai mult. Voi împărtăşi cu
voi de asemenea, poveştile pline de inspiraţie ale unor oameni din timpurile noastre care s-au
încrezut în Dumnezeu pentru a face lucruri uimitoare în vieţile lor. Vanessa HoUand, Bonite
Affriany, Kumiko Nakamura, şi Mark Hill împreună cu soţia lui Georgiana, precum şi alţii, vă
vor ridica privirea şi duhul către Acela pentru care nimic nu este imposibil.
Nu într-un loc la întâmplare
Ce ar trebui să ne aşteptăm de la Ţara Promisă? Viitorul nu este la alegerea noastră, dar nu
este nici la întâmplare. Dumnezeu are planuri bine stabilite. Ţara Promisă avea delimitări
clare, [sraeliţii nu puteau să meargă la întâmplare în Grecia sau Siria sau Arabia şi să aştepte
ca Dumnezeu să le dea acea ţară. El nu-i trimetea să stăpânească întreaga lume, El a avut în
minte un teritoriu bine stabilit şi delimitat. în acelaşi fel, noi nu putem
12
13
*>
Ie ^
// ă e^ merge onun / r J
asigura teritoriul minunat. »<-*7.j limitat în fuy f suntem asi^yfP* limitele pe Uneori să
rateze sc< rănească sif lui Dumne^ Filipeni 4:1^ dar uită că ''
acelaşi fel î ştiind că ne cât norul s1 va lupta îr* teritoriul ăx
făcute lui % Liban pân#^; până la m2 h
Aceasta ii naţiuni şi f,jj deoarece $fj întâmplare-fy pervtru ut\Jji ^
Şi nu Dumnezei îmb>ărbătei
.ţi"—■ «;■'"-.-
Sli
^
Domnul, /f8"^1
(v. 9). i ■
^cestl(î? pe care $
m
Al FOST CREAT PENTRU MAI MULT

merge oriunde ne place şi să presupunem că Dumnezeu ne va asigura resursele pentru fanteziile
noastre. Cu toate acestea, teritoriul care ne-a fost promis nouă este unul spaţios şi minunat. Va fi
extraordinar să ajungem acolo. Dar acesta este limitat în funcţie de planurile specifice pentru viaţa
noastră, şi suntem asiguraţi că Dumnezeu ne va ajuta dacă rămânem în limitele pe care El le-a trasat
pentru noi.
Uneori mă întreb cum au putut mulţi creştini de astăzi să rateze scopul minunat al lui Dumnezeu
pentru ei, şi să se rănească singuri, din cauză că au rătăcit în afara marginilor voii lui Dumnezeu pentru
ei. Ei citează uneori pasajul cunoscut din Filipeni 4:13: „Pot face totul prin Cristos care mă întăreşte," 4
dar uită că aceasta nu este un permis pentru a face ce dorim şi când dorim. Trebuie să urmăm
călăuzirea lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care israeliţii au urmat norul divin prin pustie, ştiind că ne va
duce acolo unde trebuie să mergem. Atâta timp cât norul stabileşte itinerariul, putem fi siguri că
Dumnezeu va lupta în locul nostru. Altfel, suntem pe cont propriu, în teritoriul duşmanului.
Ascultă la amănuntul promisiunii deschise a lui Dumnezeu făcute lui Iosua: „Ţinutul vostru se va
întinde de la pustie şi Liban până la râul cel mare, râul Eufrat, toată ţara Hetiţilor, şi până la marea cea
mare, spre apusul soarelui" (Iosua 1:4).
Aceasta este o trasare impresionantă a teritoriului. De fapt, naţiuni şi popoare încă se mai războiesc
pentru acesta şi astăzi, deoarece şi-1 doresc atât de mult. Dar acesta nu este unul la întâmplare. Este
vorba despre un teritoriu demarcat precis pentru un destinatar specific.
Şi nu avea să vină cu uşurinţă. In aceeaşi conversaţie, Dumnezeu i-a spus lui Iosua de trei ori:
„întăreşte-te şi îmbărbătează-te" (v. 6), „întăreşte-te numai şi îmbărbătează-te" (v. 7). „Nu ţi-am dat Eu
oare porunca aceasta: «întăreşte-te şi îmbărbătează-te? Nu te înspăimânta şi nu te îngrozi, căci
Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în tot ce vei face»"
(v. 9).
Acest lider nou nu îl mai avea acum pe iubitul său mentor, pe care să se bazeze. Am putea spune că
„stâlpul lui de
FAUN PAS ÎNAINTE
susţinere" dispăruse. Marele pionier al exodului din Egipt nu mai era prin preajmă ca să îl sfătuiască.
Iosua ar trebui să se bazeze pe Dumnezeu pentru a primi curajul şi îndrăzneala pe care bătăliile
viitoare le-ar necesita.
în acelaşi fel, acest „mai mult" pe care Dumnezeu îl are pentru tine şi pentru mine, necesită curaj—să
nu vă îndoiţi de asta. Nu putem depinde întotdeauna de cei care ne-au sprijinit în trecut. în mod
inevitabil, părinţii noştri spirituali vor muri, prietenii noştri creştini se vor muta în altă parte,
situaţiile noastre se vor schimba. Dar----------------------------
puterea şi credincioşia lui Dumnezeu A ne muta în ţara pe care continuă. Când ne reamintim că tăria
Dumnezeu o are pentru şi ajutorul nostru vin de la Domnul, noi nu este pentru cei putem rămâne
statornici pentru a face timizi sau fricoşi.
faţă provocărilor care ne întâmpină. L~#^>
A ne muta în ţara pe care
Dumnezeu o are pentru noi nu este pentru cei timizi sau fricoşi. Este menită pentru oameni care ştiu că
Dumnezeu nu ne-ar aduce atât de departe în viaţă doar ca să ne abandoneze într-o gaură neagră pe
urmă. După ce şi-a dat Fiul să moară pe cruce pentru noi—îi va abandona acum pe propriii Lui copii?
Nu, El este un Dumnezeu credincios. După cum a spus prin profetul Isaia: „Eu sunt Domnul, şi cei ce
nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de ruşine" (Isaia 49:23).
Bătăliile care ne aşteaptă sunt reale şi adesea intense. Dar dacă luptăm aşa cum ne spune Dumnezeu, şi
chemăm Numele Lui pentru a primi forţe noi la orice răscruce, vom învinge. Promisiunile Lui, când
sunt întâmpinate de credinţa noastră sinceră, nu vor rezulta în frustrări.
Un loc spaţios ne aşteaptă. Este timpul să facem un pas înainte.
14
15
O LUCRARE DOAR PENTRU TINE

Unul din primele lucruri care trebuie înţelese despre Ţara Promisă, este faptul că aceasta nu
este doar un loc al binecuvântărilor materiale. Banii, vacanţele tropicale, portofolii la bursă,
copii frumoşi care îţi aduc onoare... nici una dintre ele nu îndreptăţesc imaginea pe care
Dumnezeu o are în plan. Prea mulţi dintre noi ieşim în decor deoarece ne concentrăm prea
mult pe ceea ce putem primi de la Dumnezeu pentru a ne face viaţa mai confortabilă.
Ţara Promisă nu este nici acel loc în care să ne relaxăm şi să lenevim. Da, astăzi mulţi oameni
sunt stresaţi şi conformaţi unui orar fix, tânjim după un timp liber. Dar dacă aceasta este
definiţia ta despre ce înseamnă harul lui Dumnezeu în viaţa ta, vei fi dezamăgit.
Gândeşte-te la următorul lucru: dacă aş petrece trei zile stând degeaba şi vizionând
programele TV timp de opt ore pe zi, mâncând prăjituri şi pufuleţi, ar trebui să mă simt
odihnit, nu-i aşa? Mi-am economisit toate formele de energie, din moment ce de-abia dacă m-
am mişcat din fotoliul meu preferat.
17

De fapt, se întâmplă exact contrariul. Voi obosi doar dacă urc scările până în dormitor. Viaţa
mea de relaxare completă mi-a răpit tăria.
Tonusul muscular este dezvoltat şi energia este creată nu prin lipsa de activitate ci prin
activitate. Acest principiu se aplică de asemenea în domeniul spiritual. De aceea, foarte mulţi
creştini sunt lipsiţi de putere şi de un simţ al împlinirii, pe care Dumnezeu vrea să-1 aibă. Ei
nu şi-au găsit încă lucrarea lor personală în planul general al lui Dumnezeu, care a fost
conceput de El cu mult înainte ca ei să devină creştini. Zilele şi săptămânile lor sunt lipsite de
sens, scopuri individuale şi motivaţie. Ei sunt ca Marea Moartă, în care se revarsă apă
proaspătă dar din care nu mai iese nimic. Ca şi rezultat, marea este un amestec sărat de
chimicale pe care nimeni nu vrea să le bea.
Cu toţii cunoaştem credincioşi care trăiesc cu un sentiment de lipsă de împlinire. Ceva lipseşte
cu adevărat. Ei încearcă adesea să umple acest gol, cumpărând o carte nouă, sau vreun CD al
unei personalităţi creştine. Aceştia pot încerca şi versiuni mai noi ale Bibliei. Se întreabă dacă
să schimbe biserica. Toate acestea îi distrag temporar fără a trata miezul problemei. Cheia
umplerii goliciunii lor este să descopere şi să-şi ducă la bun sfârşit lucrarea pe care Dumnezeu
o are pentru ei.
Dumnezeu a chemat fiecare creştin în parte la o lucrare specială, ceva măreţ, unic, pe care
doar el sau ea o poate face. Dumnezeu îţi cunoaşte personalitatea. El este sursa tuturor
darurilor şi punctelor tale forte. El cunoaşte de asemenea şi potenţialul tău imens prin care
poţi duce la dezvoltarea împărăţiei lui Dumnezeu.
Dumnezeu 1-a ales pe Iosua pentru o lucrare unică, şi se potrivea perfect. Imediat ce Iosua a
primit îndatorirea lui de la Dumnezeu, el le-a poruncit oficialilor israeliţi: „Treceţi prin tabără,
şi iată ce să porunciţi poporului: «Pregătiţi-vă merinde, căci peste trei zile veţi trece Iordanul
acesta ca să mergeţi să cuceriţi ţara, pe care v-o dă în stăpânire Domnul, Dumnezeul vostru»"
(Iosua 1:11).
Dumnezeu a chemat
fiecare creştin în parte
la o lucrare specială,
ceva măreţ, unic.
18
Acesta era un moment măreţ. El însemna: „Bine, iată pornim! Acum e momentul! Nu mai
stăm degeaba prin pustie. Acum avem ocazia să vedem planul lui Dumnezeu împlinit pentru
naţiunea noastră."
Şi cum au reacţionat oamenii? Versetul 16 spune: „Ei au răspuns lui Iosua, şi au zis: «Vom
face tot ce ne-ai poruncit, şi ne vom duce oriunde ne vei trimite.»" Ei păreau entuziasmaţi să
pornească în sfârşit la drum. Visele lor erau pe punctul de a deveni realitate.
Lucrarea Domnului
Aceasta era lucrarea specială a israeliţilor primită de la Dumnezeu. întrebarea pentru fiecare
dintre noi în secolul douăzeci şi unu este: Care este lucrarea sau îndatorirea mea? Ce lucru
specific a pregătit Dumnezeu pentru mine ca să-1 împlinesc în Numele Lui? Probabil aceasta
nu se referă la a poseda bunuri imobiliare, cum au făcut Iosua şi oamenii lui cucerind Ţara
Promisă. Dar ce vrea Dumnezeu ca tu şi cu mine să facem?
Mai multe versete din Noul Testament vorbesc specific despre un anumit lucru care explică
„lucrarea Domnului", încurajându-ne să cunoaştem care este aceasta şi apoi să o urmăm cu
sfinţenie. De exemplu: „De aceea, preaiubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în
lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră în Domnul nu este zadarnică" (1 Corinteni
15:58).
Următorul capitol îl menţionează pe tânărul colaborator al lui Pavel, „căci el este prins ca şi
mine la lucrul Domnului" (1 Corinteni 16:10).
Spre sfârşitul scrisorii lui către Coloseni (o biserică pe care nu o vizitase niciodată, dar despre
care se pare că Pavel ştia câte ceva) Pavel a inclus o remarcă personală pentru cineva anume:
„Şi spuneţi lui Arhip: «Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în
Domnul»"(Coloseni 4:17).
Imaginaţi-vă tragedia când scrisoarea lui a fost citită pentru prima dată bisericii din Colose,
probabil pastorului ei. Probabil oamenii şedeau liniştiţi, ascultând expunerea
19
apostolului—despre cine este Isus şi cum trebuie să îi slujească. Sunt acoperite diferite
doctrine şi teme practice. Apoi numele unuia dintre ei a fost citit cu voce tare. Dacă el era
prezent acolo în acea zi, cu siguranţă că toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Conţinutul directivei
era faptul că Dumnezeu i-a dat o lucrare lui Arhip, o chemare specială—şi el trebuia să se ţină
de ea. Nu te da bătut! Nu renunţa. Continuă Arhip!
Era el ruşinat? Lăsase cumva garda jos? Era cumva distras de alte lucruri ale vieţii? Nu ştim.
Dar se pare că această propoziţie a fost un fel de semnal de alarmă („avertizare"). îndeplinirea
lucrării pe care a primit-o avea să devină prioritatea principală a acestui individ.
Oricine 1-a acceptat pe Isus Cristos ca Mântuitor este un Arhip. Am primit o lucrare specială
de la Domnul nostru. Acum trebuie să rămânem cu ea până când misiunea este îndeplinită.
Acest lucru necesită perseverenţă şi hotărâre. Este uşor să devenim descurajaţi, mai ales
atunci când nu vedem rezultate imediate.
Este tentant să ascultăm criticile celor care consideră că nu ne facem treaba aşa cum trebuie.
Sau duşmanul este cel care ne spune că nu suntem potriviţi pentru această lucrare, că nu avem
calităţile necesare. Am făcut deja prea multe greşeli!
Să nu credeţi minciunile lui Satan! Indiferent ce-ai făcut sau ce n-ai făcut până acum,
Dumnezeu vrea să-ţi menţii direcţia. El ţi-a dat o misiune pentru că a ştiut că o poţi duce la
sfârşit. Nu renunţa niciodată prea devreme. Nu este niciodată prea târziu să începi din nou.
Lucrările speciale vin de la Domnul
Orice lucrare specială pentru tine şi pentru mine este, în primul rând, ideea lui Dumnezeu. Nu
este ceva ce am conceput de unii singuri. Pentru Iosua, lucrarea a fost împlinirea mult-
aşteptatei promisiuni a lui Dumnezeu, care a fost dată cu mai mult de patru sute de ani înainte.
Dumnezeu a ales acest teritoriu pentru poporul Lui cu mult timp în urmă. Acum avea să facă
totul posibil. Iosua a
20
fost pur şi simplu locotenentul Său pentru a-i organiza pe israeliţi.
Lucrarea noastră, ca şi a lui Iosua, este concentrată în acelaşi fel pe împlinirea misiunii lui
Dumnezeu. Marele Lui proiect cuprinde două mari obiective: (1) răspândirea Evangheliei la
orice făptură, şi (2) hrănirea spirituală a celor care primesc Evanghelia pentru a-i aduce la
maturitate spirituală. în concluzie, totul se rezumă la evanghelizare şi ucenicizare. După cum
le-a spus Isus celor unsprezece, cu puţin timp înainte să părăsească pământul: „Duceţi-vă şi
faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele,
până la sfârşitul veacului. Amin" (Matei 28:19-20). Ţelurile Stăpânului sunt curprinse în
această singură propoziţie.
Acestea sunt lucrurile pe care se concentrează cerul. Când Dumnezeu priveşte la tine şi la
mine, El îşi imaginează imediat cum să ne angreneze în lucrarea Sa de evanghelizare şi
ucenicizare. Această slujbă este diferită de profesia unuia de a fi învăţător, instalator, om de
afaceri, secretară, reprezentant de vânzări, sau dentist. Acestea toate sunt roluri pe care le
ocupăm noi—de aici şi cuvântul „ocupaţie". Indiferent cât de importante ar fi acestea, nu
trebuie să fii creştin pentru a le putea ocupa. O persoană poate fi atee şi cu toate acestea să
devină un chirurg extraordinar.
Dumnezeu are în plan ceva mult mai activ şi mai vast, atunci când ne dă o lucrare specială. El
ia învăţători, instalatori, secretare, şi pe toţi ceilalţi şi le spune: „Eu, Domnul Universului, am
o slujbă măreaţă pentru tine! Poate tu nu crezi că eşti făcut pentru asta, dar Eu cred că eşti. Vei
ajuta la transformarea radicală a peisajului din această lume, după cum au făcut şi israeliţii
când au invadat Canaanul. Ascultă doar ce am să-ţi propun!"
Aceste lucrări pot lua diferite forme. Pentru unii dintre noi, lucrarea se referă la a cânta în
corul bisericii sau de a fi lider cu lauda şi închinarea. Pentru altul, este să-i slujească pe cei în
vârstă. Pentru alţii, aceea de a preda un curs de studiu biblic,
21
sau de a strânge bani pentru misiune, de a traduce Scriptura într-o limbă nouă, sau de a
mângâia pe cei care suferă. Unii dintre noi sunt chemaţi să facă aceste lucrări cu normă
întreagă, în timp ce alţii îşi fac timp pentru aceste lucrări în paralel cu slujba loc seculară.
Fiecare dintre noi are propria lui slujbă, desemnată de Dumnezeu. Toate slujbele acestea se
sincronizează pentru a duce la avansarea împărăţiei.
Invazia în forţă a lui Iosua a necesitat soldaţi, spioni, fierari, bucătari, gestionari ai
echipamentului, instructori şi multe alte slujbe. Fiecare armată are nevoie de o varietate de
roluri şi
_________________ fiecare din ele este important. Ceea ce
Dumnezeu ia învăţători, ne cheamă Dumnezeu să facem este
instalatori, secretare, şi pe la fel de strategic. Diferitele lucrări se
toţi ceilalţi şi le spune: unesc toate pentru a deveni o forţă
„Eu, Domnul Universului, puternică care ne poate conduce în
am o slujbă măreaţă Ţara Promisă.
pentru tine!" Ori de câte ori mă gândesc la o slujbă
~^p^s, importantă pe care o am de îndeplinit
de la Dumnezeu, mă gândesc la o
femeie din biserică pe nume Marcela Cabrera. Ea a venit în New York din ţara ei natală,
Panama, ca să studieze sistemele informaţionale la una dintre universităţile noastre. Curând ea
avea să lucreze pentru Merril Lynch, iar astăzi ea este vice-preşedinte al acestei companii,
având o responsabilitate enormă, în tehnologia managementului în afaceri. Oricând stai de
vorbă cu Marcela, îi simţi tonul calm, fără zvâcniri, şi manierele eficiente. Poţi să ştii că dacă
ceva trebuie făcut, şi făcut bine, ea este persoana la care trebuie să mergi.
Dar lumea finanţelor la nivel înalt nu este slujba ei de la Dumnezeu. Ea este directorul
misiunii de ospitalitate a bisericii Brooklyn Tabernacle, care slujeşte mulţimii constante de
cântăreţi, vorbitori şi grupuri care vizitează biserica noastră. Aceasta este o slujbă grandioasă,
ce implică multe detalii care trebuie puse la punct. Marcela a recrutat şi a înfiinţat o echipă
care are mai mult de şaizeci de persoane desemnate cu primirea oaspeţilor, care lucrează prin
rotaţie în fiecare lună. De curând am adăugat acestei misiuni şi o zonă destinată administrării
22
serviciului de catering, din moment ce am deschis o cantină de la care oamenii se pot servi
înainte şi după programele divine. De asemenea oferim mese festive pentru misionarii care ne
vizitează. Toate acestea funcţionează eficient sub conducerea Marcelei.
Mai există şi cuplurile care se pregătesc pentru ziua nunţii lor. Marcela este coordonatorul,
care îi ajută cu alegerea meniurilor şi a modului de servire, cum ar arăta un buget realist al
nunţii, şi cum să-şi facă ziua nunţii mai specială.
Şi aceasta nu este tot. Această femeie ajută la organizarea tuturor picnicurilor bisericii şi a
altor evenimente speciale. A mai predat de asemenea un curs pilot de economie, destinat
tinerelor (şi uneori tinerilor), pe o durată de şase după-amieze de sâmbătă. „îmi aduc aminte
cum femeile evlavioase din biserica din Panama, ne-au învăţat pe noi tinerele fete, cum să
coasem, să gătim şi să menţinem o gospodărie, consider că acum este rândul meu să transmit
această deprindere mai departe". Unele dintre aceste fete chiar aveau nevoie de instruire
practică. Chiar am aranjat un pat din alamă în faţa clasei pentru a le arăta cum trebuie aranjat
în mod corespunzător!"
A, da—în timpul ei „liber" Marcela cântă în corul Brooklyn Tabernacle ca şi soprană. Cu
toate aceste activităţi care necesită mult efort, ea nici măcar nu are un birou în biserică. Am
aranjat să aibă un cont de poştă electronică, pe care îl accesează de acasă. Ce părere are firma
ei despre aceste activităţi extra-curriculare? „Ei sunt de acord cu asta", spune ea, „ei îşi doresc
ca fiecare să facă parte dintr-un program de serviciu comunitar, să ajute o organizaţie non-
profit sau vreun proiect de acest gen." Astfel, în mod evident, în ochii lor, Brooklyn
Tabernacle este „serviciul meu comunitar", sau ajutorul acordat unei organizaţii non-profit sau
vreunui proiect de acest gen. Pun câteva informaţii pe site-ul meu de la servici despre această
activitate a mea—când corul câştigă vreun premiu Grammy, de exemplu—şi colegii mei se
bucură împreună cu mine."
Când conducerea caută pe cineva care să se ocupe de campania anuală „March of Dimes"
(Campanie de stat pentru
23
îmbunătăţirea sănătăţii copiilor, n.t.), ei nu se deranjează să mă roage pe mine să îi ajut,
deoarece ei ştiu că sunt deja implicată în propriul meu proiect, şi chiar un proiect mare."
„Lucrarea specială" a Marcelei Cabrera din partea Domnului este esenţială pentru
funcţionarea bisericii noastre. Da, se foloseşte de experienţa ei unică în proiecte de
management, programare computerizată şi de experienţa ei în organizarea de întâlniri de
afaceri pentru angajaţii ei, nu doar locale, ci şi în diferite locaţii din America Latină (ea fiind
bilingvă). Dar în concepţia noastră, ea este un dar de la Dumnezeu pentru misiunea noastră de
a-L propovădui pe Cristos. Nu ştim ce ne-am face fără contribuţia ei plină de bucurie, prin
timpul şi energia dedicată.
Putem fi siguri de faptul că nu toate contribuţiile oamenilor ajung atât de departe ca aceea a
Marcelei. Dar indiferent că ne aducem o contribuţie mică sau mare, slujba fiecărei persoane
serveşte la avansarea acestei misiuni divine. Fiecare are un anumit impact asupra împărăţiei
lui Dumnezeu.
Există slujbe speciale pentru fiecare
Dumnezeu are o slujbă pentru fiecare creştin, nu doar pentru cei care suntem ordinaţi ca
pastori sau în lucrarea de predicare. Apostolul Pa vel a scris bisericii din Ef es: „Vă sfătuiesc
dar eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea, pe care
aţi primit-o... Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos" (4:1-7).
Mai târziu adaugă: „Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare
încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în
dragoste." (versetul 16).
Primirea lui Cristos în vieţile noastre nu este sfârşitul unui lucru, ci începutul lui. Următorul
pas este de a primi şi de a duce la îndeplinire lucrarea noastră specială. Din nefericire, în prea
multe cazuri, creştinătatea a fost redusă la acceptarea mentală a unei liste de doctrine. Alţii au
avut o experienţă autentică a mântuirii, dar viaţa lor creştină zilnică de acum
24
nu constă în nimic mai mult decât prezenţa la serviciul divin o dată pe săptămână. Isus are
mult mai multe planuri pentru noi.
Când Iosua a organizat o invazie în Canaan, el nu a vorbit doar preoţilor—liderilor religioşi.
El nu a convocat o simplă adunare a bărbaţilor cu vârsta cuprinsă între 18 şi 35 de ani. El a
inclus întreaga comunitate de oameni, „poporul" (Iosua 1:10). Nimeni nu a fost scutit.
Nici chiar bărbaţii luptători ai lui Ruben, Gad şi jumătate din tribul lui Mânase nu au scăpat
de responsabilitate. Aceste triburi îşi câştigaseră deja partea în estul Iordanului în urma unei
victorii anterioare. Puteau fi uşor iertaţi de la participarea la o campanie în plus. Dar în Iosua
1:12-15, comandantul le-a •>l'us: „Şi voi! Haideţi cu ceilalţi. Aveţi şi voi un rol de jucat aici.
Odată ce cucerim acest teritoriu dinspre vestul râului sunteţi liberi să plecaţi acasă. Nu
înainte."
Misiunea lui Dumnezeu de a răspândi Evanghelia întregii lumi şi de a ridica ucenici maturi
este o lucrare care necesită ca toate motoarele să funcţioneze. Fiecare dintre noi are de
împlinit o lucrare. Nici unul dintre noi nu ar trebui să presupună din start că „ei", (indiferent
cine sunt „ei") vor face lucrarea în locul nostru. Fiecare are propriul rol de jucat. Poate nu
credem, dar contribuţia noastră este valoroasă. Dar acest lucru este greşit. Dumnezeu face
lucrarea, nu noi. Şi El ştie cât de vitală este fiecare parte. „Acum dar Dumnezeu a pus
mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El" (1 Corinteni 12:18).
Cu mulţi ani în urmă, un om modest din Anglia (nu a scris niciodată numele lui întreg, doar
iniţialele E.D.) a făcut această observaţie: „învăţăm greu faptul că importanţa oricărei lucrări
depinde de estimarea făcută de Dumnezeu cu privire la lucrare... şi anume că cea mai
neînsemnată (de rang inferior)... este vrednică de tot devotamentul şi zelul nostru, dacă sunt
după inima şi după voia lui Dumnezeu, şi dacă El ne-a încredinţat aceste lucrări."5
Ai un rol mult mai strategic decât să ocupi locul în banca unei biserici şi să contribui la
strângerea bugetului anual.
25
Dumnezeu are o lucrare proiectată special pentru tine—şi aceasta face parte din viaţa din
belşug după care tânjeşti cu atâta ardoare. Pe măsură ce te predai lucrării speciale a lui
Dumnezeu pentru tine, te vei ruga mai mult având un sentiment mai profund de pasiune faţă
de lucrare. Vei avea o foame mai mare pentru înţelegerea Bibliei şi cum se aplică la viaţa ta.
Vei simţi în mod regulat ajutorul Duhului Sfânt în viaţa ta, deoarece Dumnezeu lucrează
întotdeauna cu cei care se dăruiesc Lui şi lucrării Sale.
Dacă, prin contrast, spre nefericirea noastră reducem relaţia noastră cu Dumnezeu la o
preocupare de genul „binecuvântează-mă, binecuvântează-mă", atunci vom fi întotdeauna
frustraţi. Cu cât căutăm mai mult fericirea în viaţă, cu atât aceasta ne va evita mai mult. Cu cât
căutăm să ne umplem golul din inimă cumpărându-ne maşini, haine, călătorii, cu atât mai
adânc devine golul, pentru că niciunul dintre aceste lucruri nu poate sătura nevoia noastră
spirituală. Dumnezeu ne-a creat pentru a ne găsi adevărata fericire cunoscându-L şi slujindu-L
pe El. Am fost eliberaţi de vechea noastră centrare pe sine pentru a canaliza dragostea şi harul
lui Dumnezeu faţă de alţii, aducând glorie persoanei lui Isus Cristos. Aceasta este toată
îndatorirea noastră.
Lucrările speciale te vor întinde cu siguranţă
Iosua a întâmpinat multe crize neaşteptate în timp ce îi conducea pe israeliţi în Canaan. Odată
a trebuit să-1 respingă pe un om numit Acan, care furase anumite articole sacre şi 1-a
determinat pe Dumnezeu să aducă o înfrângere militară asupra poporului ca pedeapsă. Altă
dată, Iosua a trebuit să înfrunte un trib din apropiere, gabaoniţii, care au minţit pentru a obţine
un tratat de pace. Poate nu se simţea pregătit pentru aceasta—dar era hotărât să facă ceea ce
Dumnezeu 1-a chemat să facă.
împărăţia lui Dumnezeu nu avea să fie apucată cu jumătăţi de măsură. Când începem să
acţionăm în derularea slujbei noastre, este aproape sigur că vom fi forţaţi să ieşim din zona
26
noastră de confort. Putem fi chemaţi să facem lucruri pentru care nu ne simţim pregătiţi, chiar
dacă suntem capabili. Lucrarea poate necesita mai multă credinţă şi curaj decât ne-am
imaginat vreodată.
Unele dintre cele mai satisfăcătoare momente din viaţa mea erau serile de duminică petrecute
în fosta clădire a bisericii, când trebuia să mă târăsc până acasă după patru programe de
serviciu divin, şi eram prea epuizat ca să-mi mai scot costumul.
Astăzi, beneficiind de noua clădire pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ne descurcăm cu doar trei
programe de serviciu
divin. încă îşi pune amprenta pe ---------------—-------
trupul meu, în special pe vocea mea. Cu cât căutăm să ne Cu toate acestea, o fântână de
bucurie umplem golul din inimă izvorăşte din inima mea pentru că am cumpărându-ne
naine
maşini, ocazia să le slujesc altora în Numele lui . călătorii, cu atât Cristos. Cad în patul
meu spunând: mai adânc devine golul, „îţi mulţumesc Doamne pentru ocazia pe care mi-ai
dat-o de a schimba viaţa cuiva astăzi."
Nu este interesant faptul că la sfârşitul vieţii lui, Pa vel a scris în 2 ^-^--^
Timotei 4:7: „M-am luptat lupta cea bună" şi nu, „am avut o vacanţă plăcută?" Da, cu toţii
putem să beneficiem de o ieşire frumoasă din când în când. Dar soţia mea, Carol şi cu mine,
am observat că după doar câteva zile ne dorim să ne întoarcem la repetiţiile de cor, la
pregătirea predicii, la întâlnirile de rugăciune şi la ajutarea oamenilor în căutarea unei slujbe,
şi orice altceva ce include o lucrare. Este incredibil cât de plictisitor poate fi să stai pe
marginea unei piscine, când lucrarea lui Dumnezeu îţi face semn cu ochiul.
Francis Asbury, care a fost trimis de John Wesley să conducă Trezirea Metodistă din America,
le-a spus tinerilor săi lucrători care erau în ucenicie: „Deşi diavolul vă atacă într-o mie de
feluri, şi dacă sunt necazuri pe orice parte v-aţi afla, nu eşti niciodată mai fericit decât atunci
când eşti în lucrarea Domnului."
pentru că niciunul dintre
aceste lucruri nu poate
sătura nevoia noastră
spirituală.
27
Această afirmaţie vine din partea unui om care nu a fost niciodată sănătos şi cu toate acestea a
călătorit 300 000 mile în perioada lucrării lui, majoritatea călare. El chiar a stat de partea
americană a Atlanticului în timpul Războiului Revoluţionar— singurul lider metodist care a
făcut acest lucru.
Unul dintre cuplurile din biserica noastră, care a fost dispus să meargă la extreme pentru
scopurile lui Dumnezeu sunt Mark şi Georgina Hill. Mark este un arhitect autorizat şi unul
foarte priceput. Când a absolvit Corneli University pe la mijlocul anilor 1980, a descoperit că
prima lui slujbă nu era atât de provocatoare, astfel cu mult curaj şi-a depus candidatura pentru
a lucra pentru cel mai bun specialist din domeniu: I.M. Pei, mintea sclipitoare a lumii, care a
proiectat totul, de la Biblioteca John F. Keneddy (Boston), Piramidele de la Louvre (Paris),
până la muzeul Rock and Roii Hali of Fame (Cleveland). Mark a primit slujba şi a fost foarte
entuziasmat de ea. Prospeţimea, creativitatea, liniile îndrăzneţe, îl inspirau.
Mark a început mai apoi predarea unui curs de începători pentru copii la Brooklyn Tabernacle.
Era un lucru pe care şi-1 dorea de mult. „Crescând ca fiu al unui pastor, eu uram şcoala
duminicală, era cel mai plictisitor lucru posibil. Acum ca şi adult, mă deranjează când merg în
vizită la o biserică şi văd copiii dormind pe băncile din spate sau mâzgălind pe hârtie. Am vrut
să fac o diferenţă."
Mark era încă necăsătorit până la acea oră, şi şi-a făcut timp pentru a preda un curs pentru
copiii de vârstă şcolară ai bisericii. „Mi-a plăcut atât de mult să fac asta! M-am simţit atât de
mult în voia lui Dumnezeu. Iar copiii au răspuns cu atâta entuziasm."
Pe parcurs a avut ocazia să o întâlnească pe una din învăţătoarele copiilor de nivel preşcolar,
Georgina, un manager districtual a şaptesprezece magazine de haine de damă. Micuţii din
şcoala ei duminicală treceau după fiecare an la clasa lui Mark. Cei doi adulţi au aflat că au şi
mai multe puncte de interes comun, şi în timp s-au căsătorit.
„în timp ce Mark părea chemat să slujească copilului inteligent, care crescuse în biserică şi
auzise toate istorisirile
biblice/' spune Georgina, „eu m-am simţit atrasă de copiii marginalizaţi, de cei care nu erau
îmbrăcaţi chiar atât de frumos ca ceilaţi, care se simţeau stingheri în grup. Mi-am propus să-1
strig pe nume pe acel copil de câteva ori, timp de o oră, doar ca să văd cum zâmbetul i se
aşterne pe faţă." Georgina a dat de o carte care avea să-i schimbe viaţa: Unlocking the Secret
World: A Unique Christian Ministry to Abused, Abandoned, and Negleded Children by Wayne and Diane
Tesch6 (Deschizând lumea secretă: O misiune creştină unică pentru copiii abuzaţi, abandonaţi şi neglijaţi, de
Wayne şi Diane Tesch, n.t.).
A fost îngrozită de ororile pe care unii copii le-au îndurat. Ea a fost şocată de o ştire din ziarul
New York Daily în care a apărut un copil de şapte ani, care a fost găsit înfăşurat în bandă
adezivă ca o mumie şi zăcând într-o vană cu apă rece, din cauză că prietenul mamei lui s-a
supărat pe el. Când poliţia 1-a salvat şi 1-a eliberat de banda adezivă, au descoperit vână tăi pe
tot corpul lui micuţ. Poliţiştii N.Y.PD. au plâns la locul faptei.
Georgina a pus mâna pe telefon şi 1-a sunat pe Wayne Icsch doar pentru a-i mulţumi că a scris
cartea. El a simţit interesul ei, şi a aranjat o întâlnire cu familia ei când avea să fie în New
York. Nu după mult timp, Mark şi Georgina s-au dus în California, pe cheltuiala lor, pentru a
participa la 0 sesiune de pregătire (organizată de fundaţia Tesch, Royal Family Kids Câmp).
Acest program oferă o săptămână de tabără pentru copiii abuzaţi, care tânjesc după purtare de
grijă şi relaxare, cât şi după învăţătură sănătoasă despre dragostea lui Dumnezeu. Sesiunea de
pregătire a avut loc într-un spaţiu amenajat pentru camping, chiar în timpul unei săptămâni în
care exista o tabără acolo.
„Domnul ne-a frânt inimile amândorura", spune Georgina. Ne întorceam în camerele noastre
şi nu făceam altceva decât să plângem. Ştiam că trebuie să încercăm să organizăm o astfel de
tabără şi în New York. A durat câţiva ani, şi câteva alarme false înainte de acestea, până când
în 1999, primii treizeci de copii au fost duşi într-un spaţiu închiriat din Munţii Pocono din
estul Pennsylvaniei. Ieşirea a fost un succes enorm. în anul
28
29
care a urmat, familia Hill a putut să invite mai mulţi copii, pe baza unor referinţe de la
Departamentul pentru Servicii Sociale ale New York-lui. Zeci de lucrători adulţi din biserică
s-au alăturat în slujirea acestor copii preţioşi. S-au gândit chiar să organizeze o aniversare în
masă a acestor copii—pentru unii prima petrecere şi prima aniversare de care au avut parte
vreodată.
Astăzi, Mark şi Georgina strâng bani pentru a duce o sută de copii în tabără în fiecare vară—şi
nu sunt mulţumiţi. „Domnule pastor Cymbala, am vrea să căutăm o modalitate de a avea
propria noastră, tabără", spun ei. „Nu cerem bisericii să ne cumpere una. Ci credem că
Dumnezeu va purta de grijă dintr-o altă sursă. Dacă am avea tabăra noastră, am putea
organiza multe tabere".
Ei vorbesc într-una despre cât de greu le este părinţilor singuri, care sunt în pericol de a-şi
pierde copiii pentru a fi daţi în custodia statului. „Cei de la serviciile sociale au spus că trebuie
să mergi la o şcoală de şase săptămâni şi să-ţi faci toate temele altfel îţi vor lua copiii", mi-au
spus. „Şi asigură ei pe cineva care să stea cu copiii în acest timp? Bineînţeles că nu! Dacă
mama îşi lasă copilul singur acasă, până merge ea la acest curs, are probleme şi mai mari. Nu
are cum să câştige. Dar dacă am avea o tabără... am putea să umplem autobuzele cu aceste
familii, şi să-i ducem în Connecticut sau Pennsylvania pentru un întreg sfârşit de săptămână.
Am putea avea profesori autorizaţi care să poată preda întreaga programă stabilită de
Serviciile Sociale—chiar să le acordăm părinţilor o diplomă specială—şi între timp putem
face activităţi distractive, să clădim relaţia familiei în timpul unei mese cu hrană sănătoasă, şi
să prezentăm Evanghelia. Ar fi extraordinar." Rotiţele din mintea lor se învârteau tot mai
repede în timp ce ei povesteau.
Acest vis nu a devenit realitate încă pentru Mark şi Georgina. Dar ei fac tot ce le stă în putinţă
pentru a-1 realiza. Ei au înfiinţat o impresionantă librărie creştină, numită Timeless Treasure
(Comori veşnice, n.t), chiar în colţul străzii de lângă biserica noastră, sperând că profiturile
vor ajunge cândva să sponsorizeze tabăra la care ei visează pentru copiii abuzaţi.
30
Toate aceste activităţi au necesitat o grămadă de timp. Au un copil al lor, Ryan, care este acum
în şcoala generală. Dar cum rămâne cu cariera de arhitect a lui Mark? în 2006 el a făcut cerere
la partenerii firmei, pentru a primi un an de concediu l.iră plată. Ei au răspuns: „Păi, Mark eşti
în compania noastră de unsprezece ani. Nu ne-ai dezamăgit niciodată. Te descurci foarte bine
cu proiectul actual, şi atâta timp cât clientul nu
are ceva împotrivă, poţi continua. Fă-ţi________________
treaba când găseşti timp pentru ea, pe noi nu ne deranjează dacă nu te prezinţi la birou în
fiecare zi."
Aranjamentul acesta a funcfona,
ll
" Durnnezeu Secare creş n
"
*#•
;
amenajarea Taberei Royal Family
Kids şi să o ajute pe Georgina
cu librăria. După un proces îndelungat de rugăciune şi
meditare, el s-a întors la şefii lui pentru a doua oară să ceară
aceeaşi modificare în statutul lui. Ei au continuat:
„Nu vrem să te pierdem" au spus ei, „ai fi de acord să rămâi consultantul nostru?"
Acesta este aranjamentul actual al lui Mark. Salariul lui format din şase cifre este acum
pierdut. El câştigă doar cât poate să încaseze într-o muncă plătită cu ora. Şi totuşi, el este un
om fericit. El operează în slujba lui specială pe care a primit-o de la Dumnezeu. La fel face şi
soţia lui.
Pot să vă spun că această situaţie este exact opusul a ceea ce se întâmplă de obicei. Ceea ce
spun cei care lucrează, din zilele noastre, sună cam asa:
„Păi, domnule pastor, tocmai am fost promovat la serviciu, ceea ce implică mai multe
călătorii, şi astfel va trebui să îmi încetez activitatea de învăţător la şcoala duminicală. Trebuie
să-mi câştig existenţa, ştiţi?" Dar în cazul lui Mark, el spune, „Păi, domnule director, chiar îmi
doresc să petrec mai mult timp ajutând copiii necăjiţi, aşa că va trebui să mă scoateţi de pe
statele de plată oficiale." Că tot vorbim de un sistem de valori diferit!
Un consilier marital înţelept a scris cuplurilor acum câţiva ani:
31
„A încerca să păstrăm dragostea doar pentru noi... înseamnă a o ucide treptat. Noi nu suntem
făcuţi doar unul pentru celălalt, noi suntem chemaţi la o lucrare de a iubi pe toată lumea cu
care ne întâlnim şi în tot ceea ce facem."
Chiar şi în căsnicie cuvintele lui Isus sunt adevărate, căutând să ne salvăm vieţile le vom
pierde, pierzându-ne viaţa iubindu-i pe ceilalţi, gustăm din viaţă mai profund.7
Chemarea lui Dumnezeu pentru fiecare creştin poate fi mai mare şi mai complexă decât ne-
am fi imaginat la început. Şi este în regulă să fie aşa. Când ne întindem aripile către noi
orizonturi, El ne asigură şi cele necesare pentru nevoile noastre, şi ne dă energie proaspătă
pentru a reuşi. El ne duce într-un teritoriu nou şi spaţios care le depăşeşte de departe pe
celelalte din trecut.
Care este lucrarea ta specială?
Dacă nu eşti sigur care este lucrarea ta specială de la Dumnezeu, du-te înaintea Lui în
rugăciune şi întreabă-L. Rămâi în rugăciune cu această chestiune până vei primi călăuzire.
Predă-ţi voinţa şi viaţa Demnului. El nu numai că te va conduce, ci va asigura toate cele de
trebuinţă şi înţelepciunea de care ai nevoie.
Lui Arhip i s-a adus aminte să-şi sfârşească lucrarea pe care evident o începuse deja. Este
posibil ca ceva sau cineva să-i fi distras atenţia sau să-1 fi descurajat. Acest lucru se întâmplă
adesea când ne hotărâm să facem lucrarea Domnului cu toată fiinţa noastră. Dumnezeu va
conţină să ducă la final lucrarea cu credincioşie în timp ce ne aţintim privirea asupra lui
Cristos.
Pe măsură ce Dumnezeu ne conduce şi ne echipează, vom experimenta cea mai împlinită şi
frumoasă viaţă aici pe pământ. Vom vedea răspunsuri la rugăciuni, oameni schimbaţi pentru
totdeauna, şi ridicarea unei noi energii spirituale în noi. Duşmanii de orice natură vor fi
izgoniţi, şi pământul bun pe care Dumnezeu ni 1-a promis va fi al nostru. Putem începe să
mergem în căutarea lui chiar astăzi, încercând să nu uităm niciodată faptul că Dumnezeu ne-a
creat pentru mai mult.
32
CAPITOLUL 3
LOCUL BINECUVÂNTĂRII LUI

DUMNEZEU
Dacă ai fi un editor de ştiri la televiziune, şi ai lucra la realizarea unui program special de o
oră despre invazia Canaanului, ai alege fireşte cea mai dramatică imagine dintre cele filmate
de echipa ta de cameramani. Ai pune în capul anunţului, cu siguranţă, imagini cu armata lui
Iosua care se îndepărta ca o furtună de Râul Iordan, după ce acesta se despărţise în faţa lor în
mod uimitor. Ai petrece mult timp asupra săptămânii în care poporul a înconjurat Ierihonul, şi
asupra prăbuşirii zgomotoase a zidurilor acesteia. Ai putea include în reportaj şi momentele de
descurajare de la Ai, din cauza păcatului din tabără. Dar ai fi revenit curând la „şocul şi
uimirea" militară, în timp ce mai multe cetăţi au căzut pradă Israeliţilor. Marele final al
emisiunii ar fi partea în care Dumnezeu 1-a ajutat pe Iosua şi trupele lui, pornind o furtună
violentă, cu grindină asupra duşmanului—destul de severă ca să facă victime—iar apoi chiar
oferindu-le câteva ore în plus de lumina soarelui, pentru a putea sfârşi bătălia.
S-ar fi concentrat apoi editorul de ştiri asupra ceremoniei religioase de la Ghilgal? (vezi Iosua
4-5). Nu! Ar fi prea plictisitor. Audienţa TV caută acţiune. Preferă menţinerea tensiunii—
editorul nu poate permite ca aceasta să scadă. Aşa îţi păstrezi audienţa.
33
Trebuie să recunosc că nici eu nu am acordat prea multă atenţie evenimentului de la Ghilgal,
până când am dat de o menţiune obscură, mai departe în Judecători 2. Rină în acest moment
Iosua murise, iar israeliţii se îndepărtau cu rapiditate de Dumnezeu. Propoziţia de la începutul
pasajului spune: „îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim..."
De ce ne-ar spune Biblia de unde a venit îngerul Domnului? Cele mai multe referinţe biblice
transmit în mod simplu că îngerul lui Dumnezeu a apărut în diferite locuri (pe muntele Horeb
unui Ilie descurajat, sau la o fântână din pustie unde Agar s-a oprit să ia apă). îngerul lui
Dumnezeu transmite mesajul său, apoi dispare. Provenienţa îngerului nu este menţionată.
Dar Ghilgal, un loc mic la o vreo milă sau două în nord-estul Ierihonului, părea că are vreo
semnificaţie spirituală. Dumnezeu a fost prezent acolo într-un mod special. Chiar la sute de
ani după ce Iosua a condus invazia ţării, profetul Samuel se întorcea în mod repetat la Ghilgal
pentru a oferi jertfe, pentru a-1 înfrunta pe regele Saul cu privire la faptele sale greşite, pentru
a chema naţiunea la rededicare. Această practică a izvorât, cred eu, din ceea ce Dumnezeu a
făcut în acest loc în vremea lui Iosua.
Ghilgal a fost primul popas al israeliţilor după ce au trecut râul Iordan, a devenit tabăra lor
strategică din care au lansat multe atacuri militare. Mai era, de asemenea, şi o bază de
antrenament, în care Dumnezeu i-a învăţat pe copiii Lui trei lecţii care au făcut posibilă
câştigarea bătăliilor viitoare. Aceste trei principii rămân importante şi pentru noi astăzi. Ele
constituie un set de principii pentru prezenţa constantă a lui Dumnezeu şi a binecuvântării
Lui. îndrăznim să nu mergem mai departe cu povestea israeliţilor înainte de a privi la lecţia de
la Ghilgal.
1. Priveşte înapoi înainte ca să mergi mai departe
La Ghilgal, Iosua a urmat porunca lui Dumnezeu de a lua douăsprezece pietre mari din
mijlocul râului Iordan—pe care Dumnezeu îl despărţise în două pentru a permite copiilor Lui
34
LOCUL BINECUVÂNTĂRII LUI DUMNEZEU
să-1 străbată ca pe un pământ uscat—şi le-a ridicat ca pietre de aducere aminte. Scopul pietrelor era de a trezi
întrebări generaţiilor următoare: „Când vor întreba copiii voştri într-o zi: «Ce înseamnă pietrele acestea pentru
voi?» să le spuneţi: «Apele Iordanului s-au despicat în două înaintea chivotului legământului Domnului; când a
trecut chivotul Iordanul, apele Iordanului s-au despicat în două, şi pietrele acestea să fie totdeauna o aducere
aminte pentru copiii lui Israel»" (Iosua 4:6-7).
în acest fel minunea puterii lui Dumnezeu şi purtarea Lui de grijă, aveau să fie consolidate. Aceste pietre nu erau
idoli la care să se închine. Mai degrabă ele
erau obiecte de aducere aminte despre Am face bine să nu ne credincioşia singurului Dumnezeu
concentrăm asupra .ulevărat. Ele ofereau motivaţie pentru necazurilor care ne .ii aduce laudă lui
Dumnezeu. Şi aşteaptă. în schimb, tntr-o astfel de atmosferă, „îngerul lui trebuie să-L sărbătorim I
Himnezeu" se simţea ca acasă. pe Dumnezeul care a
Când poporul lui Israel se uita în demonstrat deja puterea .îLira perimetrului taberei lor, se puteau §' purtarea Lui
de grijăTn 111 treba în mod firesc, oare câte armate trecutul nostru.
ca nani te îi pândeau de prin umbre sau <*~#=»J>
din spatele zidurilor, aşteptând ocazia
prielnică de a le face rău. Dar când se concentrau asupra celor douăsprezece pietre, temerile lor dispăreau.
Dumnezeul for tocmai oprise curgerea râului Iordan, pentru ca ei să-1 traverseze! Cu siguranţă că ar putea să
oprească de asemenea lăgeţile şi pietrele aruncate de duşman.
Când ne confruntăm cu obstacole sau cu oponenţi în ziua de azi, am face bine să nu ne concentrăm asupra
necazurilor care ne aşteaptă. în schimb, trebuie să-L sărbătorim pe Dumnezeul care a demonstrat deja puterea şi
purtarea Lui de grijă în trecutul nostru. Nu trebuie să fim îngrijoraţi sau temători. Trebuie să ne ancorăm inimile
şi minţile în amintirea trecutului glorios pe care oamenii l-au avut cu Dumnezeu.
Biblia spune: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă
35
inima, oameni cu inima împărţită!" (Iacov 4:8). Se pare că nu toţi creştinii trăiesc la aceeaşi distanţă de
Dumnezeu, unii încearcă să se apropie mai mult de puterea Lui dinamică, decât alţii. în timp ce trăim o
viaţă plină de laudă şi mulţumire faţă de mila lui Dumnezeu pentru noi în trecut, îl simţim pe
Dumnezeu mai aproape de noi în prezent.
Psalmul 22:3 vorbeşte despre Dumnezeu ca fiind cel care „locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel." 8
Ce diferenţă mare ar fi în vieţile noastre dacă am face o pauză odată pe oră şi să spunem: „Te laud
Doamne. Ai fost atât de bun cu mine! îţi mulţumesc!" Gândiţi-vă pentru o clipă, cât de multă bucurie
şi pace vom avea pe parcursul acelei zile.
Acest exerciţiu poate fi valabil nu doar în zilele senine ci şi în cele de încercare şi pierderi. Bineînţeles,
problemele apar în viaţa noastră. Acest lucru este inevitabil. Dar în loc să ne îngrijorăm, noi putem
face faţă dificultăţilor în contextul a ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi în trecut. Când eram puşi la
zid, Dumnezeu a deschis o uşă a purtării de grijă. El este acelaşi Dumnezeu şi astăzi.
George Muller conducea un orfelinat în Bristol, Anglia, în anii 1800, care a slujit unui număr mai mare
de 100.000 de copii, pe o perioadă de cincizeci de ani. El a spus că Dumnezeu 1-a călăuzit în a nu cere
bani pentru munca sa. în schimb, el avea să aibă încredere şi să aştepte. în consecinţă, umblarea lui în
credinţă şi timpul lui de rugăciune a crescut dramatic, într-un ajun de Anul Nou, când avea cincizeci şi
nouă de ani, el a spus într-o predică:
Ni s-a permis, prin bunătatea Domnului, să intrăm într-un nou an—şi fără îndoială minţile multora
dintre noi vor fi ocupate cu multe planuri pentru viitor—şi cu multele temeri cu privire la lucrarea şi
slujirea noastră pentru Domnul... Dar mai presus de orice lucru, vegheaţi să aveţi sufletele pline de
bucurie în Domnul. Este posibil ca alte lucruri să vă atragă atenţia, lucrarea Domnului poate avea
chestiuni urgente care vă cer atenţia pentru rezolvarea lor, dar mă repet în mod intenţionat, este de o
importanţă absolut necesară ca voi să căutaţi mai presus de orice lucru, să aveţi sufletele pline de
36
bucurie în Dumnezeu însuşii Zi de zi, căutaţi să faceţi acest lucru cea mai importantă ocupaţie din ziua aceea.
Aceasta a fost condiţia mea fermă şi hotărâtă în ultimii treizeci şi cinci de ani. 9
nevoie de EL Unii dintre noi au 12000!
A fi „fericit în Dumnezeu" a fost temelia credincioşiei lui I lână în acest moment—aceasta este prima
lecţie de la Ghilgal. Fireşte că vom înfrunta provocări, dar haideţi să nu ne «pecializăm în ele. Mai
degrabă, haideţi să ne specializăm în
.nimerea de mulţumiri lui Dumnezeu----------------------------
pentru binecuvântările pe care le-a Cu siguranţă, fiecare revărsat în vieţile noastre. Cel care
creştin are cei puţin M-a scos din „Egipt", care ne-a iertat douăsprezece amintiri I Ucatele şi ne-a
des re
făcut ai Lui, nu ne va P bunătatea lui . I. v,»măgi acum. Dumnezeu
din trecut,
îngrijorarea nu schimbă nimic. I himnezeu vrea ca, în schimb, să privim la cele
douăsprezece pietre din Viaţa noastră. Cu siguranţă, fiecare l reştin are cel puţin douăsprezece
amintiri despre bunătatea lui Dumnezeu din trecut, când am avut cu adevărat nevoie de El. Unii dintre
noi au 12.000!
O grămadă întreagă de pietre de laudă din viaţa mea provin din timpul în care Dumnezeu a adus
biserica noastră în locaţia din prezent, din strada Smith. După toate prin câte am trecut 111 n nii din
trecut, nu mă va convinge nimeni că Dumnezeu nu este un Dumnezeu al purtării de grijă miraculoase.
Eram atât de înghesuiţi în vechea clădire din Flatbush Avenue. Ţineam trei programe de serviciu divin
duminica, într-o sală de teatru reamenajată, care putea primi 1200 de oameni. Oamenii erau nevoiţi să
stea în camere supra-aglomerate şi să urmărească serviciul divin pe nişte monitoare de televizor.
Copiii şi tinerii noştri erau înghesuiţi la subsol, în camere mult prea mici pentru ei.
într-o duminică după-amiază din 1996, în timp ce mă îndreptam spre amvon pentru serviciul divin de
la ora 15:30, am întâlnit o femeie care încerca să-şi înscrie băiatul de şapte ani la şcoala duminicală. L-
am auzit pe lucrătorul care se
37
ocupa de asta spunând: „îmi pare rău dar toate locurile s-au ocupat până la refuz. Nu există
nici măcar un loc pentru băiatul dumneavoastră!"
Am privit cum acea femeie a luat o poziţie care trăda dezamăgirea ei. Ea era nevoită să-1 ia pe
băiatul ei împreună cu ea, în hol şi să urmărească serviciul divin la un monitor TV Dacă
copilul devenea agitat, ea avea să piardă o parte din avantajul de a asculta slujba—şi între
timp, copilul avea să piardă ocazia de a învăţa despre Isus la un nivel potrivit cu vârsta lui.
Am simţit o mare tristeţe. Pe toată durata acelei după-amieze, nu am putut să mi-i scot din
minte pe acea femeie şi pe copilul ei.
„Doamne, aşa ceva nu ar trebui să se întâmple," am spus eu cu voce scăzută. „Aceasta este
casa Domnului. Cineva care probabil a depus efortul de a schimba două metrouri pentru a
ajunge aici, ar trebui să beneficieze măcar de oportunitatea de a Te lăuda nestingherită, iar
copilul ei ar trebui învăţat şi iubit. Ce vom face cu această situaţie?"
In acea săptămână, m-am reunit cu pastorii bisericii şi le-am explicat ceea ce văzusem. Am
început să ne rugăm: „Doamne, aceasta nu poate fi voia Ta ca oamenii să fie daţi la o parte.
Ce ai în plan?"
Am pus deoparte un număr de zile pentru a-L căuta pe Domnul. Am ajuns la concluzia că deşi
Dumnezeu ne binecuvântase din belşug în această clădire, timpul ei era deja trecut. Ceva mai
mult avea să fie în viitorul nostru. Ce putea fi? Nu ştiam, dar ceea ce ştiam era că ceva trebuia
să se schimbe imediat, cel puţin temporar. Până să putem face rost de un loc mai încăpător,
conducerea bisericii a căzut de acord să mai adauge încă un program de serviciu divin. Acum
urma să avem programe de la 9, la 12, la 3 şi la 6 duminica după amiază. Cu fiecare program
care dura două ore, această situaţie putea fi considerată un maraton. Dar ne-am spus că putem
suferi orice pentru încă vreo doi ani.
Nici nu bănuiam că aveau să mai treacă şase ani până să ajungem în Ţara Promisă. Am bătut
la multe uşi, şi am umblat pe multe căi fără ieşire, până când Dumnezeu ne-a condus
38
în sfârşit la sala Teatrului Loew Metropolitan din inima Brooklynului, care avea o istorie
glorioasă, dar care era acum delapidat. Apa distrusese tavanul neoclasic, odinioară frumos.
Instalaţiile de încălzire, de electricitate erau un dezastru. Alcoolici şi dependenţi de droguri
vagabonzi o foloseau ca adăpost. Unii dintre şobolani erau atât de mari încât puteau primi
slujba de difuzori volanţi ai ziarului New York Times, ţinându-1 cu uşurinţă sub braţ!
Dar putea avea 4100 de locuri când a fost construit în 1918, cea mai mare sală de teatru din
America de Nord. Pe lângă amfiteatru, clădirea mai cuprindea acum încă trei anexe care erau
folosite ca spaţii pentru birouri. Deci, potenţialul era enorm. Iar locaţia era încântătoare, chiar
la răscrucea a multiple rute de metrou cu liniile de autobuz. Tot ceea ce aveam nevoie erau
banii—mulţi bani.
Şi noi nu aveam deloc. în plus, congregaţia noastră suburbană nu era una bogată. Aceasta era
o biserică din oraş cu enoriaşi care munceau multe ore pentru a-şi câştiga veniturile: studenţi,
părinţi singuri, şi un număr frumuşel de şomeri. Ştiam că nu voi putea să le cer să doneze
sume consistente de bani. Şi nici nu am vrut să nedreptăţesc pe cineva. Astfel, am decis să
facem o colectă o dată pe lună, pentru strângerea de fonduri pentru acest proiect, cerându-le
oamenilor să se gândească dacă pot oferi cincizeci de dolari. Restul, ştiam că va trebui să vină
din surse externe.
Cam pe vremea aceasta am fost invitat să acord un interviu pentru Clubul 700, despre prima mea
carte, „Xfint proaspăt, foc proaspăt." Gazda emisiunii, Pat Robertson, m-a întrebat despre cum
merg lucrurile la biserică. I-am împărtăşit situaţia în care ne aflam, şi el mi-a spus că ar vrea
să mă ajute cumva. Săptămâna ce a urmat am fost şocat să primesc o scrisoare de la el, în care
îmi promitea un milion de dolari! Eu nu-i cerusem direct vreo sumă de bani.
Am considerat această intervenţie ca fiind o altă „piatră de aducere aminte"—purtarea de grijă
a lui Dumnezeu, ceea ce însemna că trebuie să continuăm. Credinţa noastră a început să
crească. M-am prezentat la proprietarii teatrului făcându-le
39
o ofertă îndrăzneaţă de 6.3 milioane de dolari, bani lichizi. Ei au acceptat.
La scurt timp, Dumnezeu ne-a asigurat toată suma şi clădirea a fost a noastră. Am fost extrem de
entuziasmaţi. Noi credeam că am ajuns la capătul călătoriei. Asta până să ne gândim serios la costurile
pe care le presupunea renovarea. Curând aveam să ne amintim că trăim în New York iar orice slujbă
trebuia să implice lucrătorii din sindicat la orice pas făcut. Electricienii, de exemplu, cereau 90 de
dolari pe oră. Era destul de greu să te plimbi pe şantier şi să-i găseşti pe câţiva dintre ei fumând
marihuana, în timpul orelor de servici. La un moment dat am primit cerere să angajăm încă un
muncitor, care după părerea noastră nu era necesar. Dar nu am avut alte soluţii. Sindicatele aveau
puterea de a anula lucrările la proiect oricând doreau. Am mai primit de asemenea şi avertizări sumbre,
despre cum pot avea loc „accidente" în clădire, peste noapte.
îmi aduc aminte că managerul nostru financiar mi-a spus că trebuie să facem rost de 600.000 de dolari
în patruzeci şi opt de ore, altfel lucrările ar fi determinate să se oprească. Soţia mea, Carol, era plecată
la mama ei care era bolnavă. Domnul mi-a pus pe inimă în acea dimineaţă să nu mă duc la birou, cum
făceam de obicei, ci să caut ajutorul Lui în rugăciune, într-o cămăruţă din podul casei noastre.
Am stat în pod de la zece dimineaţa până în jurul orei cinci şi jumătate după-amiaza, strigând la
Dumnezeu ca să îşi arate puterea Lui cea mare. în timpul acestor ore, am primit un număr mare de
telefoane şi alte mesaje—asigurând destui bani ca să ne ajungă pentru săptămâna aceea.
Aceasta nu a fost singura dată când purtarea de grijă a avut loc pe ultima sută de metri. O altă dată a
trebuit să strângem 1.4 milioane de dolari în două săptămâni. Dumnezeu s-a ridicat ca să ne ajute. într-
o altă ocazie, am avut nevoie de 6 milioane de dolari pentru a finaliza prima etapă a renovării. Mă
întorsesem dintr-o călătorie misionară în Africa de Sud, şi am început să trec printr-o grămadă de
scrisori care s-au strâns cât am fost plecat. După zece minute am deschis un plic care oferea 1 milion
de dolari—şi încă unul care oferea 5
40
milioane! Nu am avut nici o idee despre provenienţa acelor plicuri. Ne-am mutat în noua clădire în
luna mai a anului 2002, întorcându-ne la trei programe de serviciu divin pe duminică, acum că această
clădire putea oferi loc unui număr mai mare de oameni. S-a dovedit a fi un centru extraordinar pentru
misiune. Nu ne-am fi putut imagina vreodată toate binecuvântările pe care Dumnezeu le avea pregătite
pentru noi în acest locaş. De fiecare dată când păşesc în clădire, şi mă uit la tavanele proaspăt
restaurate, sau aud cum porneşte
aerul condiţionat, îmi aduc aminte de ---------------------------
credincioşia lui Dumnezeu. în concluzie, cei din afară
"Ce piatră de aducere aminte ne-a au făcut comentarii de dat El! Pe lângă aceasta, valoarea
sunte n te enii în
genul, „Cu siguranţă proprietăţii a început să crească datorită î' 'Ş 9 tragediei din 11
septembrie. în acea zi tragică New York-ul a pierdut sute de metri pătraţi de spaţii de birouri. Multe
corporaţii căutau astfel de ocazii de a-şi muta angajaţii în centrul Brooklynului. Apoi, un antreprenor
<r /e
major pe nume Bruce Ratner a cumpărat echipa ~' ~'
profesionistă de baseball New Jersey Nets şi a hotărât să le facă un sediu în Brooklyn. Noul complex
—numit Atlantic Yards— la doar şase blocuri de biserica noastră—avea să fie format dintr-o arenă de
sport de 18000 de locuri, plus două clădiri enorme de birouri, apartamente, şi alte spaţii comerciale
care ajungeau toate la un preţ estimativ de 4.1 miliarde de dolari. Toate aceste investiţii au un efect de
creştere a preţurilor celorlalte proprietăţi din împrejurimi.
Dacă am fi construit această biserică de la cap la coadă am fi fost nevoiţi să mai cumpărăm încă un lot
în plus, pentru a amenaja spaţii de parcare. Dar datorită faptului că această clădire a fost o sală de
teatru—un loc de adunare publică—am fost scutiţi de această reglementare. Nu avem chiar aşa mare
nevoie de parcare, devreme ce mai mult de jumătate din enoriaşii noştri folosesc transportul în comun.
în concluzie, cei din afară au făcut comentarii de genul: „Cu siguranţă sunteţi nişte genii în domeniul
afacerilor imobiliare!
domeniul afacerilor imobiliare! Aţi acţionat
exact la momentul
oportun". Nu, noi chiar
nu am avut nici o idee
despre aceasta
41
Aţi acţionat exact la momentul oportun." Nu, noi chiar nu am avut nicio idee despre aceasta.
Tot ceea ce am ştiut era că Domnul voia să ne dea mai multă capacitate de a face lucrarea Lui,
şi că El avea să fie credincios în a face posibil acest lucru. Şi cu siguranţă a fost!
Nu mă aştept să mai trec printr-un astfel de proiect în viaţa mea. Dar sunt sigur că vor fi alte
provocări care vor veni pe parcurs. Şi când vor veni, mă voi uita înapoi, la grămada de „pietre
de aducere aminte" pe care le-am acumulat şi voi spune: „Iţi aduci aminte cum Dumnezeu a
purtat de grijă de acele sume imense din trecut? O va face din nou. El este Cel care îi poartă
de grijă poporului Său."
Dacă uităm victoriile anterioare, ne cufundăm într-o amnezie spirituală. Cât de bine putem să
ne opunem temerii şi îngrijorării printr-o atitudine pozitivă, plină de bucurie şi mulţumire.
în timp ce ne aducem aminte şi sărbătorim bunătatea lui Dumnezeu, vedem binecuvântările
viitoare cum încep să răsară de după colţ. Mergem înainte cu mare încredere.
2. Nu încercaţi să mergeţi înainte în neascultare
A doua lecţie de la Ghilgal este luată din capitolul 5 din cartea lui Iosua. Generaţia care ieşise
din Egipt uitase ceva pe parcurs. în timpul celor patruzeci de ani pe care i-au petrecut în
pustie, ei au încetat să practice semnul legământului făcut de Dumnezeu cu Avraam, Isaac şi
Iacov. Acel semn era circumcizia. A fi un bărbat evreu însemna a fi circumcis. Dar în timp ce
li se năşteau fii în pustietăţile deşertului, oamenii lui Dumnezeu au încetat să mai onoreze
obligaţiile lor făcute prin legământ cu Dumnezeu. Astfel Dumnezeu le spune acum, în esenţă:
„Opriţi-vă din tot ceea ce faceţi. Generaţia aceasta trăieşte în neascultare. Nu mai faceţi nici
un pas până nu corectaţi această stare."
Iosua a iniţiat un program de tăiere împrejur în masă, în zilele care au urmat. Când au
terminat, Domnul le-a răspuns, „Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră" (5:9).
De fapt, aşa a căpătat regiunea numele de Ghilgal, care
42
înseamnă „a ridica" sau „ridicare" în ebraică. Ghilgal era locul în care israeliţii şi-au aliniat
comportamentul la cerinţele lui Dumnezeu, pentru ca El să-i poată binecuvânta mai departe,
în bătăliile care aveau să vină.
Această relaţie dintre ascultare şi favoarea lui Dumnezeu este ceva despre care nu vorbim
prea des în zilele de astăzi. Preferăm să spunem că Dumnezeu este dragoste, şi că noi suntem
creştini, şi că ne vom baza pur şi simplu pe promisiunile de credincioşie ale lui Dumnezeu,
indiferent de stilul nostru de viaţă. Ne aşteptăm ca Dumnezeu să toarne binecuvântările Lui
asupra noastră, deşi trişăm la serviciu sau ascundem ură în inimile noastre. Nu credem că
Dumnezeu ar putea să-şi reţină bunătatea Lui de la noi doar din cauza stilului nostru de viaţă.
Hai să fim serioşi, nimeni nu-i perfect, nu-i aşa?
Nu spun că Dumnezeu va refuza să ne ajute, sau să se ocupe de noi până nu suntem perfecţi.
De fapt, nimeni nu trăieşte o viaţă morală perfectă. Dar este o diferenţă ca de la cer la pământ,
între persoana care doreşte să trăiască ca şi Cristos, dar mai eşuează din când în când, şi
persoana care nu ascultă în mod persistent de Biblie. O astfel de persoană ca cea descrisă mai
sus care strigă în momente de urgenţă: „O Doamne, O Doamne ajută-mă" este o persoană
ipocrită.
De mai multe ori Dumnezeu m-a convins de o anumită lormă de neascultare, cum ar fi
atitudinea inimii. în câteva duminici dimineaţa din trecut, Carol şi cu mine am schimbat
ivplici" pe drumul spre biserică. Apoi, când a început primul serviciu divin, şi stăteam acolo
cântând împreună cu biserica, îji o auzeam pe Carol care cânta la orgă, am ştiut că nu ar I
rebui să mă urc la amvon nici măcar pentru a face anunţurile, îrămite să predic. Şi totuşi, am
mers până la locul unde cânta irol, şi i-am şoptit în ureche: „îmi pare rău pentru cuvintele
azi dimineaţă", ea a dat din cap că înţelege şi a continuat Hă cânte.
Alte ori citeam Cuvântul lui Dumnezeu în timpul meu personal de părtăşie, când Dumnezeu
îmi arată cu degetul i K ascultarea, spunându-mi: „trebuie să renunţi la asta." Oricând Ne
întâmplă acest lucru, nu pot să îl ascund sub covor. Trebuie HS tratez problema pe care
Dumnezeu mi-a semnalat-o.
43
Dumnezeu le porunceşte copiilor Săi să „umble în lumină, precum şi El este în lumină" (1 Ioan 1:7).
încă o dată, acest lucru nu este echivalent cu perfecţiune morală. Ci înseamnă să fii disponibil, să fii
transparent şi sincer. Mai înseamnă şi că trebuie să ne pocăim atunci când Dumnezeu ne arată că am
fost neascultători, cum i-a arătat şi naţiunii la Ghilgal. Dacă alegem să continuăm în păcat, nu avem
nici o siguranţă că Dumnezeu ne va binecuvânta. El nu este marioneta noastră. Harul Lui nu ne dă
permisiunea să trăim oricum dorim. El se aşteaptă de la noi să fim devotaţi şi supuşi Cuvântului Său.
Predicam despre acest subiect la o conferinţă într-un stat din vest, şi când am ajuns la această idee, am
spus: „Totul s-a oprit înainte ca israeliţii să intre în luptă cu Ierihonul, deoarece Dumnezeu a spus, nu.
Nu puteţi merge. Generaţia care a ieşit din Egipt nu a fost tăiată împrejur." Acesta este semnul pe care
Dumnezeu i 1-a dat lui Avraam. El i-a însemnat pe el şi pe familia lui ca aparţinând lui Dumnezeu.
„In acelaşi fel, nu putem trăi în neascultare voită, şi să ne aşteptăm ca Dumnezeu să ne binecuvânteze
şi să ne ajute. Dacă ar face acest lucru, atunci ar încuraja răzvrătirea. Nu-1 putem avea pe Dumnezeu
şi în acelaşi timp să ne agăţăm de păcatul care 1-a trimis pe Fiul Său la moarte."
A fost un argument suficient pentru a înţelege. Dar în acel moment, am simţit faptul că pierdusem
cumva audienţa. Un zid se ridicase—un zid al neînţelegerii, am presupus. Oamenii se holbau la mine.
Nu arătau vreo urmă din zelul pe care îl aveau cu câteva minute înainte.
O, mi-am spus. Există o deconectare în acest punct. Nu mai sunt de acord cu mine. Cred că nu am explicat bine
şi acum ei sunt confuzi. Astfel, am rostit în inima mea, „Doamne ajută-mă să explic acest subiect mai bine. Ei
nu înţeleg. Trebuie să fi făcut totul greşit."
M-am întors la subiect şi am încercat să-1 reiau. Am citat Psalmul 66:18: „Dacă aş fi cugetat lucruri
nelegiuite în inima mea, nu m-ar fi ascultat Domnul." lână la urmă aceasta era o conferinţă pentru
rugăciune. Cum să-1 facem pe Dumnezeu să ne asculte era toată tema conferinţei, nu?
44
Cu cât vorbeam mai mult, cu atât erau mai împietriţi. Am început să realizez ceva. Nu era vorba
despre un zid creat de neînţelegerea subiectului până la urmă. Era un zid de respingere. Acest public
nu voia să audă faptul că trebuie să renunţăm la orice sau să ajustăm totul în viaţa noastră personală
pentru a ne conforma voii lui Dumnezeu, începusem să vorbesc incoerent. Ei voiau să audă că Isus
avea să-i întâlnească oriunde se aflau—şi să le permită să rămână acolo. Că nu trebuia să încerce să le
___________________
schimbe stilul de viaţă în nici un fel. Cu cât vorbeam mai mult, Ei îl voiau pe Isus, dar în condiţiile cu
atât erau mai împietriţi. puse de ei. Am început să realizez
Am făcut un pas înapoi. Doamne, ceva. Nu era vorba chiar se întâmplă acest lucru? M-am
despre un zid creat de rugat în linişte. Mă simt ca şi când aş fi neînţelegerea subiectului într-o
bătălie aici. Apoi am făcut un pas Până la urmă. Era un zid în faţă şi am spus: „Poate unii dintre
de respingere.
voi consideră că poţi trăi în păcat, poţi ^~-#^>
trişa la serviciu, poţi să adormi din
când în când—şi încă să mai poţi apăsa pe un buton pentru a primi un „Dumnezeu la comandă." Dar
nu merge aşa. „Dacă voi credeţi că am venit până aici tocmai din New York, doar ca să vă văd
aplaudându-mă şi să vă spun ceea ce aţi dori să auziţi, v-aţi ales oratorul greşit pentru seara asta.
Indiferent ce părere aveţi despre mine personal, eu trebuie să vă spun adevărul, altfel îl voi dezamăgi
pe Dumnezeu în mod teribil."
Toată sala era în linişte totală. Nici un amin nu se auzea. Jimic. „Nu puteţi avea păcatul şi pe
Dumnezeu în acelaşi timp. Aceasta este semnificaţia lui Ghilgal. Ei puteau susţine faptul că sunt copiii
lui Avraam, Isaac şi Iacov—şi din punct ie vedere biologic acest lucru era adevărat— dar relaţia lor
pe /erticală cu Dumnezeu era greşită." Am continuat să-i implor ;u privire la acest gând. „înţelegeţi?
Ştiţi despre ce vorbesc?"
Am făcut o pauză din nou. Nu era decât linişte. Toată lumea
simţea penibil, inclusiv eu.
Dintr-o dată, din spatele amfiteatrului un bărbat a strigat: „Nu vă opriţi! Nu vă fie teamă! Aveţi
dreptate—avem nevoie
45
să auzim aceste adevăruri!" Vocea lui îmi răsuna în urechi. „Continuaţi! Spuneţi tot!"
Doar de atât am avut nevoie pentru a mă dezlănţui. Am pornit cu forţe maxime şi am reluat
subiectul. De-abia atunci am început să simt puţină sensibilitate în public. Apoi am trecut la
ultimul subiect, despre prăznuirea Paştelui la Ghilgal (Iosua 5:10-12).
Am citat 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte
păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire." Le-am spus: „Dumnezeu nu vrea să vă strice
sărbătoarea. El ştie doar că anumite lucruri spre care suntem noi predispuşi ne vor distruge."
Fiica mea Susie a trecut printr-o etapă în copilăria ei în care prefera cuţitele şi chibriturile. A
trebuit să intervin şi să-mi impun autoritatea de părinte, spunând-i să nu se mai joace cu ele.
„Zilele petrecute în sfinţenie vor fi cele mai fericite zile din viaţa voastră. Poporul Israel a
îndreptat lucrurile cu Dumnezeu la Ghilgal, şi erau acum pregătiţi să cucerească pământul."
Spre sfârşitul conferinţei, m-am întors la hotelul unde eram cazat. Mi-am dat seama după
starea în care era cămaşa mea, plină de transpiraţie de parcă aş fi fost într-o partidă de box. M-
am bătut cu pustiirea sufletească şi descurajarea.
A doua zi dimineaţa, a sosit un şofer care să mă ducă la aeroportul de unde urma să zbor către
casă. în drumul spre aeroport, am văzut un magazin universal.
„Am putea opri aici pentru câteva minute, să-i cumpăr ceva nepotului meu?" am întrebat eu.
El a tras pe dreapta. Mergeam pe culoar căutând ceva ce i-ar place unui băieţel de opt ani,
când un bărbat de vreo douăzeci de ani a trecut pe lângă mine. Dintr-o dată a strigat:
„Jim Cymbala!"
M-am oprit şi am răspuns:
„Da".
„Bună, am fost prezent aseară la conferinţă."
„Oh!"
„A fost foarte puternic mesajul," a spus el. „Ceea ce ai predicat despre Ghilgal a impresionat-
o mult pe mama mea.
46
„Da?", am spus eu, curios să aflu mai multe. A fost şi ea prezentă. Este credincioasă. Mi-a
spus ceva interesant după ce s-a terminat programul—că mesajul Jumneavoastră a
impresionat-o atât de mult încât va începe . se roage pentru a-1 părăsi pe prietenul, cu care
trăieşte."
„Poftim?", nu-mi venea să cred ce auzisem. El s-a repetat: ,Ea trăieşte în concubinaj cu un tip.
Şi va începe să se roage ca se mute de la el."
„Domnule, i-am zis cu toată seriozitatea, apucându-1 de sraţ, „vreau să faceţi ceva pentru
mine imediat cum părăseşti acest magazin. Vreau să o sunaţi pe mama dumneavoastră, Bă-i
spuneţi că v-aţi întâlnit cu mine în magazin, si i-am ransmis acest mesaj prin dumneavoastră:
Să nu se roage pentru acest lucru. Aceasta ar însemna să-l ispitească pe Dumnezeu. Pur şi iimplu să se
mute! Nu trebuie să te rogi pentru lucrurile despre care tii deja că Dumnezeu le numeşte păcat! El s-a uitat
surprins la mine.
„Bine, îi voi spune," a spus el, sperând că-i dau drumul de braţ.
Am părăsit magazinul după ce am cumpărat o bluză sport pentru nepotul meu şi m-am întors
la maşina care mă aştepta. 111 lot acest timp mă gândeam cât de mare este aria de extindere n
acestei atitudini bizare printre cei care frecventează biserica (.lin toată naţiunea noastră.
Alţi lucrători mi-au spus că acest tip de gândire nu este leloc neobişnuită printre oamenii din
zilele noastre. Unii .■.mghelişti care au emisiuni TV, chiar agravează situaţia rin practica lor
de a evita cuvântul păcat cu price preţ. Poate întrebaţi de ce. Deoarece experţii în rating îi
lămuresc că <11 uând ei spun publicului că trebuie să înceteze să facă ceva «nume, aceştia
schimbă canalul. Nu vor să audă aşa ceva.
Nu cu mult timp în urmă, doi oameni de afaceri de aici • Im Brooklyn, tată şi fiu, erau în
biroul meu pentru a discuta Wipre o tranzacţie imobiliară. Amândoi sunt oameni buni au
succes în lumea afacerilor. Devreme ce vorbeau cu un jcrător creştin, mi-au spus cât de mult
le plăcea să vizioneze i nnumită emisiune TV, foarte populară, a unui predicator.
47
„Ce anume vă place la emisiune?" i-am întrebat.
„El e atât de bun! Ştiţi în viaţa noastră sunt două lucruri importante: viaţa şi familia. Doar
pentru asta trăim. Şi acest predicator are multe de spus despre ceea ce este bine pentru
familiile noastre. El mai spune de asemenea că putem urma anumite principii din cartea
Proverbe şi să câştigăm o grămadă de bani. Deci el este pe aceeaşi lungime de undă cu noi!"
Inima mea suspina în timp ce mă gândeam la un public larg care de-abia dacă a auzit mesajul
lui Pavel vestit „iudeilor şi grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru
Isus Hristos" (vezi Fapte 20:21).
Comparaţi acest pasaj cu concepţia contemporană: „Nu le spune oamenilor că fac ceva rău.
Dacă faci acest lucru, ei s-ar putea să plece din biserică. Şi nimic nu justifică supărarea
oamenilor."
A ezita să spui adevărul nu este o metodă practicată de Mântuitorul nostru. Ioan 6 povesteşte
despre un moment când Isus vorbea oamenilor, şi aceştia au decis să nu-L mai urmeze. Dar El
nu a fugit după ei, spunând: „Păi, oameni buni, pot să schimb cele spuse dacă mă gândesc
bine. îmi cer scuze—v-am jignit cumva? Se pare că am avut un moment de slăbiciune acolo.
Daţi-mi voie să repar lucrurile."
Ghilgal se referă la a înfrunta nevoia de a ne pocăi de păcat. Este vorba de alinierea voinţei
noastre voii lui Dumnezeu şi căilor Lui. Viaţa noastră trebuie să-I ofere lui Dumnezeu motive
să zâmbească şi să deschidă căi prin care El să ne binecuvânteze.
Dacă am o zonă în viaţa mea în care păcătuiesc şi nu vreau să renunţ la ea, nu pot să pledez în
faţa lui Dumnezeu cu o umbră de credinţă ca să mă ajute în alt domeniu din viaţa mea.
Dragostea specială a lui Dumnezeu pentru noi ca fii şi fiice include pedeapsa atunci când
cădem într-o stare de neascultare. Aceasta rezultă într-o lipsă de pace, ca să nu mai punem şi
lipsa de putere pentru următoarea bătălie.
Cu mult timp în urmă, în secolul patru, un învăţător şi compozitor prolific de imnuri cunoscut
sub numele de Ifrim Sirianul a observat cu mare înţelepciune următoarele: „Cel
48
care nu poate să-L slujească pe Domnul singur, va fi sclavul multor stăpâni."10 Respingerea
cerinţelor lui Dumnezeu nu ne eliberează de responsabilitate oferindu-ne ocazia să ne
bucurăm de independenţa noastră. în schimb, ne aruncă în şi mai multe lanţuri ale sclaviei.
Dumnezeul plin de dragoste, ne cheamă la ascultare. El nu renunţă niciodată. Atributul
sfinţeniei Sale nu poate fi compromis. Când nu ne supunem Lui, ne rănim singuri şi rupem
părtăşia cu El. Doar când aceasta este refăcută putem vedea cum El ne binecuvântează
eforturile.
3. Jertfa de sânge trebuie să rămână tot timpul centrală
încă un lucru s-a întâmplat la Ghilgal. „Şi au prăznuit Pastele în a patrusprezecea zi a lunii, spre seară, în câmpia
Ierihonului. A doua zi de Paşte au mâncat din grâul ţării, azimi şi boabe prăjite; chiar în ziua aceea au mâncat"
(Iosua 5:10-11).
Pastele sărbătorea purtarea de_____________________
grijă şi protecţia lui Dumnezeu. Evreii Nu suntem îndreptăţiţi
stropeau uşiorii casei lor cu sânge de prin intenţiile noastre
miel pentru a-şi reaminti de ultima bune. Nu suntem apăraţi
plagă din Egipt, când primul născut datorită pledărilor noastre
ni opresorilor lor murea, în timp ce înlăcrimate. De fapt, chiar
proprii lor copii rămâneau în viaţă. nu putem face nimic să
Dumnezeu spusese: „Sângele vă va
sluji ca semn pe casele unde veţi fi.
Eu voi vedea sângele, şi voi trece pe cs—#-=-»
lângă voi, aşa că nu vă va nimici nici o
urgie, atunci când voi lovi ţara Egiptului" (Exodul 12:13).
Doar sângele lui Isus Cristos, vărsat pe cruce acum două mii de ani, ne protejează de judecata groaznică a lui I )u
mnezeu pentru păcat. Nu suntem îndreptăţiţi prin propriile intenţii bune. Nu suntem apăraţi datorită pledoariilor
noastre înlăcrimate. De fapt, chiar nu putem face nimic să merităm bunăvoinţa lui Dumnezeu. Doar sângele ne
ajută să avem o ivlnţie bună cu El.
merităm favoarea lui Dumnezeu.
49
După cuvintele cântecului lui Andrâe Crouch, pe care îl cântăm adesea în bisericile noastre,
sângele lui Isus „ajunge până la cele mai înalte culmi" şi „până în cele mai adânci văi." De
aceea, sângele lui Isus „nu-şi va pierde puterea niciodată."11
Adesea punem timp deoparte la Brooklyn Tabernacle pentru ca oamenii să-şi povestească şi
să-şi reamintească clipele în care Dumnezeu s-a aplecat asupra lor pentru a-i ridica din cele
mai groaznice momente prin care au trecut. Nu ne plictisim vreodată de aceste mărturisiri. Nu
le considerăm niciodată de apucat. Ci ele creează bucurie în întreaga congregaţie. Ne bucurăm
de aceleaşi lucruri care bucură inima lui Dumnezeu. Unele dintre aceste povestiri vin din
partea membrilor bisericii noastre, altele din partea anumitor oaspeţi pe care îi invităm la noi.
îmi doresc ca membrii bisericii noastre să fie întotdeauna conştienţi de faptul că „sângele lui
Isus, [Fiul], ne curăţeşte de orice păcat" (1 Ioan 1:7).
De mai multe ori l-am primit cu plăcere pe Fernando Aranda din California pentru a-şi
repovesti călătoria lui de la deznădejde la Cristos. El a crescut în cartierele cu probleme din
estul Los Angeles-ului, fiind cel mai mic dintre cei cinci copii. încă din primii ani, atracţia
străzilor şi a drogurilor s-au dovedit mai puternice decât orice influenţă de acasă. El a început
să tragă din aurolac şi să umble cu membrii mai mari ai unor găşti încă din şcoala primară. De
fapt, era un chiulangiu cronic până să ajungă la vârsta de opt ani, ceea ce a dus la trei ani de
corecţie într-o şcoală pentru băieţi.
Când a împlinit unsprezece ani s-a întors în cartierul violent şi s-a alăturat unei găşti
periculoase. Curând avea să fie arestat împreună cu prietenul lui pentru că a lovit un om în
cap, cu o rangă. L-au dus pe „Fernie," căci aşa îi spuneau, la altă instituţie pentru delincvenţi
juvenili. Doi ani mai târziu s-a întors pe străzi, acum ca şi un adolescent stăpân pe sine. Pe
când se apropia de cea de-a şaisprezecea aniversare, Fernie a luat două decizii interesante: să
aibă intenţii serioase în legătură cu o fată (nici mai mult nici mai puţin decât fiica
50
unui pastor) şi să încerce să se înroleze în marină. Atât tatăl cât şi bunicul său au servit în
această ramură a armatei. în cazul lui Fernie, nici unul dintre aranjamente nu i-a reuşit prea
bine. „Problema mea în marină," spune el azi cu un zâmbet, „a fost că nu avea loc în acea
perioadă niciun război! Aşa că mă băteam cu oricine era prin preajmă. Am fost pedepsit de
cinci ori pentru nesubordonare." Curând avea să fie pus în rezervă.
între timp, a provocat-o atât de tare pe soţia lui adolescentă, încât aceasta 1-a împuşcat în
mână cu o armă de 25 de milimetri. Apoi a luat fetiţa lor şi a plecat.
Cu toate acestea, Fernie, nu avea de gând să se îndrepte. A întâlnit un bărbat mai în vârstă,
poreclit „Folsom Eddie" (pentru şederea lui de lungă durată la o anumită închisoare din
California), care i-a oferit lui Fernie ocazia de a face. bani rapid. Afacerea lor era jefuirea de
bănci şi răpirile. Tot ceea ce I rebuia să facă Fernie era să conducă maşina cu care avea să
scape.
Pe a doua soţie a lui Fernie, Donna, nu o deranja deloc această preocupare a lui. Era la fel de
încântată de droguri şi arme ca şi soţul ei, şi de fapt, îşi făcuse mai multe tatuaje decât el. Dar
ea s-a supărat totuşi, într-o seară când 1-a urmărit pe soţul ei până la o petrecere unde 1-a zărit
dansând cu o altă l.ită. L-a înjunghiat în spate cu un cuţit.
Folsom Eddie şi Fernie au dat lovitura lor cea mai mare când au răpit un director de bancă şi
s-au ales cu un sfert de milion de dolari, pe care i-au împărţit. Eddie, totuşi, jji-a cheltuit
partea lui în barurile din L.A. lăudându-se cu isprăvile lui.
într-o dimineaţă devreme, Fernie şi Donna au venit să-şi vadă bebeluşul, care se afla în grija
mamei lui Fernie. Nici unul dintre ei nu s-au aşteptat ca poliţia să-i pândească. Ei
interceptaseră telefonul mamei lor, şi nu a durat mult până când tânărul a fost închis într-o
închisoare din nordul Californiei cu o sentinţă de 25 de ani, cu posibilitatea de prelungire pe
viaţă.
Răzvrătirea lui Fernie a continuat chiar şi după gratii. Când l ivi deţinuţi au fost ucişi în curtea
închisorii, Fernie era unul
51
Curând avea să vină
un om la el, fără să se
prezinte şi să-i spună:
„Ştii ceva? Isus te iubeşte!
Fernie era dezgustat.
dintre puţinii suspecţi şi a fost dus la carceră. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru nu
vedea altceva decât acea celulă. în timpul investigaţiilor despre crimă, care aveau loc lunar, tot
ce putea să bolborosească era: „Nu ştiu nimic."
A sosit ziua în care mama lui, într-o stare fragilă, acum în vârstă de şaptezeci şi unu de ani, a
venit să-1 viziteze. Ceea ce avea să vadă, pe fiul ei încătuşat din cap până în picioare,
îndreptându-se spre telefon, a făcut-o să izbucnească în lacrimi. „Nu vreau să mor ştiindu-te
în această stare" a spus ea printre lacrimi. Ora destinată vizitei s-a terminat mult prea repede.
Fernie s-a întors în celula lui mânios, plin de remuşcări. „O Doamne" a îngânat el în ceea ce
părea să fie prima rugăciune din viaţa lui, „dacă mă scoţi din acest iad, promit că te voi sluji
pentru tot restul vieţii mele." Nu a realizat pe deplin ceea ce tocmai rostise, ştia doar că era
^j?-^, pe un drum care nu ducea nicăieri.
Un an mai târziu, fără vreo avertizare, numele lui Fernando Aranda era strigat la două
dimineaţa pentru a fi eliberat. El şi-a spus că aceasta este cu siguranţă o greşeală. îşi ispăşise
doar treisprezece ani din pedeapsă. Poate aveau să-1 ducă în pustie şi să-1 împuşte pur şi
simplu. Dar când s-a urcat în autobuzul Greyhound din staţie, câteva ore mai târziu, cu haine
curate şi ceva bani în buzunar, a început să conştientizeze că era liber.
în acea seară s-a coborât din autobuz în staţia El Monte, California, vechiul lui cartier. „Este
uimitor cum îţi înscenează Satan lucrurile", îşi aduce el aminte. Chiar acolo în depou era un
bărbat pe nume Robert, pe care nu îl mai văzuse de mai mult de zece ani. Imediat Robert 1-a
cazat într-un motel din apropiere, unde îl aşteptau toate ispitele de la droguri până la femei. A
urmat o petrecere de trei zile şi trei nopţi.
în acea sâmbătă dimineaţa, Robert şi cu Fernie se îndreptau spre plajă pentru a se întâlni cu o
persoană de legătură care avea să le furnizeze mai multe droguri. Dintr-o dată Robert a şoptit:
„Fii atent! Este o patrulă antidrog în preajmă!" Fernie a înmânat banii şi buletinul lui din
închisoare lui Robert, şi s-a
52
refugiat într-un parc din apropiere unde o mulţime de oameni se adunase pentru a asculta nişte
muzică. S-a integrat repede în grup.
Curând avea să vină un om la el, fără să se prezinte şi să-i spună:
„Ştii ceva? Isus te iubeşte!"
Fernie era dezgustat. S-a întors imediat pentru a pleca, când a văzut cu coada ochiului cum
poliţia se îndrepta spre el. A decis că cea mai bună soluţie pe care o avea era să meargă înapoi
în mulţime—care era de fapt o cruciadă sponsorizată de o organizaţie numită Victory
Outreach Ministries.
Ceea ce s-a întâmplat în continuare întrece orice aşteptări. „Nu-i văzusem pe nici unul dintre
aceşti oameni în viaţa mea. Dar un tânăr pe nume Louie s-a apropiat de mine. Arăta precum
bărbatul din reclama Marlboro—bine făcut, mustaţă proeminentă. El s-a apropiat de mine şi
mi-a spus: „Frate, i ui -ţi aduci aminte când te-ai rugat în acea celulă de închisoare, că dacă
Dumnezeu te va elibera din acel iad, îi vei sluji pentru tot restul vieţii tale?"
„Nu-mi venea să cred! Eram înmărmurit. Cum avea să ştie acest om despre o rugăciune pe
care o făcusem cu mai mult de un an în urmă? Dintr-o dată m-am simţit ca şi când nu mai aud
vocea acelui om, ci vocea Lui Dumnezeu."
înainte ca Fernie să-i dea replica, omul a pus degetul arătător între ochii lui şi a spus:
„Şi ştii ce ai de făcut nu?"
Acest gest a fost suficient pentru ca Fernando Aranda să cadă pe genunchi în iarbă. A început
să plângă.
„Doamne îmi pare rău: Iartă-mi toate păcatele." Puterea lui Dumnezeu făcea ca acest
delincvent dur să ajungă la predare deplină.
Următorul lucru pe care Fernie şi-1 mai aduce aminte este vocea suavă a unei fete, care
spunea, „haideţi să-1 ducem acasă." A ridicat privirea şi a văzut o tânără domnişoară pe nume
Georgiana, fiica Pastorului Sonny Arguinzoni, care i'onduce organizaţia Victory Outreach
Ministries.
„Da, duceţi-mă acasă. Vă rog" a suspinat el. în câteva minute echipa de lucrători l-au pus într-
o maşină şi s-au îndreptat spre
53
casa mamei lui. Dar apoi, după vreo doi kilometri s-au oprit în schimb la un grup al
organizaţiei Victory pentru bărbaţi, unde erau ucenicizaţi, mai mult de cincizeci de bărbaţi
pentru o umblare nouă cu Cristos.
Mama lui Fernie a venit să-1 întâlnească acolo, după un timp. Imaginea ei anterioară despre
Fernie, încătuşat, părea că nu avea să fie ultima imagine despre Fernie până la urmă. A văzut
cum fiul ei era transformat radical de puterea sângelui lui Cristos. După trei ani de pregătire
intensă, Fernie a început să ia parte la cruciade, întâlniri în biserici, şi alte lucrări de
evanghelizare, povestind incredibila lui viaţă.
Când vorbeşte în zilele de azi, el încheie câteodată prin cântecul gospel faimos compus de
Johnny Cash, „My God is real" (Dumnezeul meu este real, n.t). Publicul de la Brooklyn
Tabernacle, plânge în timp ce Fernie îşi transmite mesajul...
„El este real în sufletul meu! Dumnezeul meu este real pentru că m-a curăţit şi m-a restaurat!
Dragostea Lui pentru mine e aur curat. Dumnezeul meu este real, şi-L simt în sufletul meu."12
Sângele Mielului este destul de puternic pentru a rupe lanţurile drogurilor şi ale delincventei.
El învinge obiceiuri rele, o integrare socio-economică defectuoasă, şi un anturaj nepotrivit. El
este Pastele care împlineşte toate sărbătorile de paşti, care ne eliberează de pedeapsa pe care o
merităm. El este centrul nădejdii şi credinţei noastre în Cristos. Este purtarea de grijă a lui
Dumnezeu pentru toate problemele în care ne-am afundat.
Când ne ancorăm în cele trei lecţii pe care le-am învăţat de la Ghilgal—laudă pentru toate
binecuvântările Lui din trecut, o inimă sinceră care se pocăieşte de păcat, şi credinţă deplină
în lucrarea lui Cristos de la cruce—suntem atunci exact în locul în care Dumnezeu ne poate
binecuvânta. Suntem gata să intrăm în acest „mai mult."
54
CAPITOLUL 4
CEL UITAT
Intr-o zi rece şi agitată de Ianuarie 1969, în jur de două sute de oameni s-au adunat în cartierul
Bay Ridge din Brooklyn pentru o nuntă, într-o biserică modestă, ce urma să aibă loc la ora
şase. Către vest, soarele de iarnă deja se ascunsese după turnurile şi cablurile noi ale postului
Verrazano-Narrows, crescând răcoarea din aer. în biserică, totuşi, luminile erau aprinse şi
aranjamentele florale frumoase, făcute din cale albe, erau pregătite pentru festivitate.
Mirele în vârstă de douăzeci şi şase de ani, care lucra în centrul Manhattan-ului, ca
reprezentant de personal, aştepta emoţionat la altar, frumoasa mireasă, care avea să intre. Ea,
recepţioneră la o mare companie farmaceutică din oraş, era strălucitoare în rochia ei albă în
stil spaniol, cu o trenă lungă, care cobora din tiara de pe capul ei. Cuplul îl iubea sincer pe
Dumnezeu şi s-au rugat mult pentru ca prezenţa Lui să fie la această sărbătoare. Ei şi-au dorit
ca această zi să rămână în memoria invitaţilor, nu doar pentru ceremonia frumoasă şi recepţia
plină de bucurie, ci şi pentru prezenţa lui Dumnezeu în tot ceea ce a avut loc acolo.
Ceremonia de patruzeci de minute a atins apogeul când pastorul de vârstă mijlocie a anunţat:
„Şi acum poţi săruta mireasa." Au urmat felicitările, un cuvânt de început, fotografiile şi în
sfârşit recepţia. Părinţii miresei făcuseră
55
aranjamente pentru un meniu delicios care avea să fie servit în sala de părtăşie a bisericii. Invitaţii
stăteau la mesele frumos decorate.
Când tatăl miresei, el însuşi pastor şi solist talentat, s-a ridicat pentru a se adresa invitaţilor, el nu a
propus un toast şi nu a făcut remarci umoristice. Ci în schimb, el a făcut câteva comentarii de
prezentare, apoi a dedicat mirilor un cântec gospel, care se cânta pe atunci, acompaniat de un pianist.
Acesta părea că este menit ca o rugăciune pentru tinerii căsătoriţi, ca ei să o adopte în relaţia lor.
„Umple-mi cupa, o înalţ către Tine, Doamne, Vino şi astâmpără setea inimii mele Eiinea vieţii
hrăneşte-mă până mă voi sătura Umple-mi cupa, până sus, şi întregeşte-mă." 13
O atmosferă de închinare s-a aşezat peste invitaţi. Unii au închis ochii în semn de reverenţă, alţii au dat
din cap, alţii au pus deoparte ceştile de cafea şi au ridicat uşor mâinile în închinare. Un murmur de
rugăciune şi adorare învăluia încăperea când s-a terminat cântecul. Atmosfera s-a schimbat de la una
de petrecere la una de laudă şi închinare. Oamenii mijloceau pentru aceşti tineri căsătoriţi ca
Dumnezeu să le umple viaţa, cu bogăţiile Duhului Său.
Nimeni nu era grabnic să întrerupă această atmosferă care s-a aşezat atât de spontan. Mirele şi mireasa
stăteau liniştiţi, cu capul plecat în rugăciune. Apoi, dintr-o dată, o femeie în jur de treizeci de ani, s-a
ridicat din mulţime şi a mers la masa mirilor. Ea a început să le vorbească.
Pentru început a rostit o rugăciune de binecuvântare pentru miri, dar curând cuvintele ei aveau să se
transforme într-o declaraţie profetică, una asemănătoare cu acelea din timpurile Bibliei. Tot ceea ce le
spunea era inspiraţia Duhului, ea neavând pregătit nimic dinainte. Inspiraţia ei a început să devină
vădită când a rostit cuvintele... „Mâna lui Dumnezeu este asupra voastră, Dumnezeu va ales pentru o
lucrare specială. El vă va folosi în lucruri pe care nu vi le-aţi închipuit niciodată. Va veni ziua când veţi
sta în faţa a mii şi mii de oameni, proclamând
56
CEL UITAT
mesajul lui Dumnezeu. Influenţa voastră va trece dincolo de orice vă puteţi imagina astăzi. Veţi
călători în jurul lumii, spunând oamenilor despre dragostea şi harul lui Isus Cristos." Cuvintele femeii
purtau cu ele o anumită autoritate, cu toate acestea erau rostite cu blândeţe. Ea a încheiat cu o
declaraţie prin care harul lui Dumnezeu avea să rămână asupra perechii de miri, în timp ce ei se vor
preda plini de credinţă voii Lui.
Când ea a terminat discursul, o avalanşă de laudă a pornit
din partea invitaţilor, în timp ce atât_________________
mireasa cât şi mirele erau cuprinşi de Cuvintele femeii purtau lacrimi. A durat câteva minute până
cu ele o anumită
să-şi revină. autoritate, cu toate
în zborul către Hawaii care avea loc acestea erau rostite a doua zi după amiaza, tânărul cugeta
cu blândeţe.
în mintea lui: „La ce s-a referit acea <r=*=**
femeie? Nu prea are logică. Amândoi avem slujbe în lumea afacerilor, nici măcar nu am luat în
considerare acel stil de viaţă. Cum ar putea să se întâmple lucrurile pomenite de ea?" Când a avut o
discuţie cu soţia lui despre aceste lucuri, câteva zile mai târziu, nici unul dintre ei nu puteau să
descifreze misterul.
De cine ducem lipsă?
Sunt conştient de faptul că unii dintre voi pot cataloga acest eveniment ca fiind din gama fanatismului
religios sau a imitării emoţionale a fenomenului care a luat sfârşit în perioada apostolică. Dar pot
garanta veridicitatea acestei poveşti deoarece eu sunt mirele din acea zi, şi Carol a fost mireasa. Vă
mai pot spune de asemenea că fiecare cuvânt pe care acea femeie 1-a spus s-a împlinit la propriu. Nu
am căutat să împlinim profeţia ei, ci de fapt, la început chiar am luptat împotriva unei cotituri atât de
drastice în carierele noastre.
Cu toate acestea, dacă privim la ce a făcut Dumnezeu în vieţile noastre în toţi aceşti ani de lucrare, pot
să trag concluzia că Duhul avea de spus ceva important în acea zi de nuntă, şi a ales o persoană
necunoscută dar binevoitoare ca să ne transmită acest mesaj.
57
Ea nu era nici mai mult nici mai puţin decât Anania din Damasc, pe care Domnul L-a trimis să-1 caute
pe Saul în orbirea lui, şi să-i spună lucruri măreţe despre viitorul lui (vezi Fapte 9). Ea era una dintre
cele „patru fete fecioare ale lui Filip care prooroceau" (Fapte 21:9).
Mai important, sunt convins că mai multe momente de acest gen ar avea loc în vieţile noastre, ale
tuturor, dacă am acorda mai multă atenţie persoanei la care mă refer adesea ca fiind „Cel uitat." în
general, creştinii respectă persoana Duhului Sfânt, bineînţeles, dar cei mai mulţi dintre noi nu se
gândesc la El foarte des. Ne plănuim viitorul şi pornim în atingerea scopurilor noastre sperând că
Dumnezeu va binecuvânta tot ceea ce vom face. Dar foarte puţini dintre noi suntem conştienţi de
Duhul viu şi activ al lui Dumnezeu care aşteaptă să ia locul
_________________ cuvenit în vieţile noastre.
Această concepţie a fost o problemă şi în timpul poporului lui Dumnezeu şi în toată istoria. A existat o
problemă similară, care aproape că l-a pus la încercare pe Iosua. „Pe când Iosua era lângă Ierihon, a
ridicat ochii şi s-a cr~rg>~^> uitat. Şi iată că un om stătea în picioare
înaintea lui, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua s-a dus spre el, şi i-a zis: «Eşti dintre ai noştri sau
dintre vrăjmaşii noştri?»" (Iosua 5:13)
Iosua a presupus că el este comandantul şef al frontului. Moise era mort, el era la comandă. El
identificase deja la orizont, principala ţintă. Acum se pregătea să lanseze prima lui ofensivă majoră
către Ţara Promisă. Era probabil emoţionat şi se ruga cu privire la bătălia care avea să înceapă. „Dar
cine era acest individ, care a apărut neinvitat cu o sabie în mână? Ce căuta aici? Din ce regiment făcea
parte? Era prieten sau duşman?" se gândea Iosua."
Nu e uimitor faptul că Iosua era gata să se bată cu Musafirul care era de fapt cheia victoriei lor? Noi
facem adesea aceeaşi greşeală stupidă şi astăzi. Dumnezeu apare în mijlocul situaţiei
Iosua a presupus că el
este comandantul şef
al frontului. Dar cine era
acest individ, care a apărut
neinvitat cu o sabie în
mână?
58
CEL UITAT
în care ne aflăm, şi, speriaţi punem la îndoială identitatea Sa, în loc să recunoaştem puterea prezenţei
Lui.
Restul povestirii biblice îl cunoaştem deja. Cel uitat a răspuns întrebării lui Iosua în mod direct.
„Nu, ci Eu sunt Căpetenia Oştirii Domnului, şi acum am venit." Iosua s-a aruncat cu faţa la pământ, s-
a închinat, şi I-a zis: „Ce spune Domnul meu robului Său?"
Şi Căpetenia Oştirii Domnului a zis lui Iosua: „Scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care
stai este sfânt." Şi Iosua a făcut aşa." Iosua 5:14-15
Biblia nu ne oferă în plus repere de identificare ale acestei „Căpetenii a oştirii Domnului"—fie că era
Isus întrupat sau Domnul Dumnezeu într-o prezenţă specială. Nu ştim acest lucru, şi probabil nici nu
avem nevoie să ştim. Ceea ce este mult mai important pentru noi este să recunoaştem că acest personaj
divin a fost grav subestimat şi aproape trecut cu vederea. Iosua nu a considerat că această persoană
este atât de importantă. El nu a conştientizat cât de mare nevoie avea de acest „Musafir". Avea să
conştientizeze totul numaidecât.
Nu doar un „Spirit"
Creştinii din ziua de azi sunt în general supuşi lui Dumnezeu Tatăl, şi acordă bine-meritata laudă
Fiului, Mântuitorul nostru. Celălalt membru al Trinităţii care aproape rămâne nemenţionat în cântecele
noastre, rugăciunile noastre, şi predicile noastre este Duhul Sfânt. El nu este vreo substanţă volatilă
sau gaz, El este o Persoană reală, co-etern cu Tatăl şi cu Fiul. A fost cu Tatăl şi cu Fiul de la început, de
fapt, Geneza 1:2 spune acest lucru foarte clar „Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor" încă
de la începutul creaţiei.
Aceia dintre noi care au crescut studiind Biblia în versiunea King James, cunosc menţiunea despre
„Duhul Sfânt", şi poate aceasta este problema noastră (în versiunea King James din limba engleză
Spirit este sinonim cu „fantomă," n.t.). Copil fiind, am considerat această denumire cam înfricoşătoare.
Nu
59
aveam nici o dorinţă să ajung să cunosc o fantomă, indiferent că era sfântă sau altfel.
Dar, de fapt, traducerile Bibliei au suferit multe modificări, îndepărtând această piedică,
referindu-se la a treia persoană a Trinităţii ca „Duhul Sfânt", lăsând partea înfricoşătoare în
urmă. El este o Persoană pe care toţi credincioşii trebuie să vrea să o cunoască şi să-L urmeze.
El este o fiinţă care are sentimente şi se poate adresa poporului lui Dumnezeu. Găsim acest
lucru menţionat de repetate ori în Noul Testament. Este cunoscut faptul că, după înălţarea lui
Isus, El a trimis Duhul Sfânt pentru a-I lua locul printre ucenici. După cum a promis Domnul
nostru, Duhul a început lucrarea Sa vitală în biserica primară, după cum stă scris în Noul
Testament:
„Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru
lucrarea la care i-am chemat.»" (Fapte 13:2)
„Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri
înşelătoare şi de învăţăturile dracilor." (1 Timotei 4:1)
„De aceea, cum zice Duhul Sfânt: «Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii,
ca în ziua ispitirii în pustie.»" (Evrei 3:7-8)
„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: «Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii,
care este în raiul lui Dumnezeu.»" (Apocalipsa 2:7, şi următoarele pasaje).
Trebuie să acordăm atenţie specială cuvintelor Duhului, aşa cum a făcut şi biserica din
Antiohia, după cum este menţionat mai sus. Din momentul în care Duhul i-a ales pe Barnaba
şi pe Saul pentru lucrare, grupul nu a trecut mai departe să stabilească altă ordine pentru
slujire. Doar „după ce au postit şi s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, şi i-au lăsat să plece"
(Fapte 13:3).
Acesta este unul dintre lucrurile vitale pe care îl face Duhul Sfânt: El direcţionează oamenii în
lucrare pentru împărăţie. El face ca lucrurile să se deruleze pentru avansarea scopurilor
Tatălui. El echipează bărbaţi şi femei obişnuite pentru a
60
CEL UITAT
face lucrări extraordinare. Dacă nu credem acest lucru şi devenim insensibili la vocea
Duhului, vom pierde lucrurile minunate pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi. Vom
rămâne legaţi de teorii şi date simple despre Domnul nostru, fără să experimentăm vreodată
puterea lui Dumnezeu în circumstanţele noastre.
Duhul a fost activ de asemenea şi în Vechiul Testament. Vom sublinia acest aspect în doar
patru dintre multele ipostaze din cartea Judecătorilor, când Duhul a lansat oamenii în explorări
pentru Dumnezeu.
Otniel
Prima persoană este Otniel, nepotul faimosului Caleb, care a fost unul dintre primele
doisprezece iscoade trimise să cerceteze Canaanul înainte de invazia canaaniţilor. „Duhul
Domnului a fost peste el. El a ajuns judecător [sau lider] în Israel, şi a pornit la război.
Domnul a dat în mâinile lui pe Cuşan-Rişeataim, împăratul Mesopotamiei, şi mâna Lui a fost
puternică împotriva lui Cuşan-Rişeataim. Ţara a avut odihnă patruzeci de ani. Şi Otniel, fiul
lui Chenaz, a murit" (Judecătorii 3:10-11).
Această realizare militară nu era una de mici proporţii. Israeliţii au fost necăjiţi şi jigniţi de
către acest rege de prea mult timp. Otniel s-a ridicat şi a pus capăt acestei situaţii— celor
patruzeci de ani. Imaginaţi-vă pe oricare lider politic din zilele noastre care a făcut totul atât
de bine încât ţara lui nu a mai avut motive de îngrijorare pentru patru decenii de atunci încolo.
Ar fi un erou naţional. Copiii de vârstă şcolară ar scrie compuneri despre el. Cu siguranţă
chipul lui ar fi fost gravat pe monede sau tipărit pe bancnote cu siguranţă. Acestea au fost
realizările lui Otniel—deoarece Duhul Domnului a venit peste el.
Ghedeon
A doua persoană pe care o vom studia, era una timidă, sfioasă şi care se desconsidera,
Ghedeon. El a crescut cu
61
convingerea că el este un nimeni. El părea să fie destinat să fie un exemplu al unui om
neîmplinit. Nu avea aşteptări de la sine, şi nici de la cineva din familia sa. Când un înger i-a
apărut într-o zi şi 1-a numit „viteazul" care avea să înfrângă opresiunea madianiţilor, el a
răspuns printr-o sută de scuze şi lamentări.
Cu toate acestea, cu trecerea timpului, Ghedeon a descoperit că lucrurile nu stăteau chiar aşa
cum credea el. în sfârşit a venit momentul când „Ghedeon a fost îmbrăcat cu Duhul
Domnului; a sunat din trâmbiţă, şi Abiezer a fost chemat ca să meargă după el. A trimis soli în
tot Mânase, care de asemenea a fost chemat să meargă după el. A trimis soli în Aşer, în
Zabulon şi în Neftali, care s-au suit să le iasă înainte." (Judecători 6:34-35). Cine, Ghedeon?
El nu avusese o asemenea responsabilitate niciodată. Dar acum Duhul Sfânt 1-a împuternicit,
şi după două zile o victorie incredibilă a avut loc în Israel.
Iefta
Al treilea lider, la care ne vom referi, este puţin cunoscutul Iefta. Nu era vina lui că s-a născut
în urma unei vizite făcute de tatăl său unei prostituate. Fraţii lui vitregi îl jigneau şi îi făceau
de cunoscut că nu are ce căuta în această familie. într-un final l-au exclus din familie, iar el a
ajuns într-un anturaj cu „nişte oameni fără căpătâi, care s-au strâns la Iefta, şi făceau plimbări
cu el" (Judecători 11:3).
în diferitele lui comentarii ne lasă impresia unui om căruia îi lipseşte o doagă. El vorbea prea
repezit, fără să-şi măsoare cuvintele.
Cu toate acestea, când naţiunea era în necaz şi avea nevoie disperată de un conducător,
bătrânii au ajuns la acest om. Şi în acel moment „Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a
străbătut Galaadul şi Mânase; a trecut la Miţpa în Galaad; şi din Miţpa din Galaad, a pornit
împotriva fiilor lui Amon. Iefta a făcut o juruinţă Domnului, şi a zis: «Dacă vei da în mâinile
mele pe fiii lui Amon, oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea
fericită de la fiii lui Amon, va
62
CEL UITAT
fi închinat Domnului, şi-1 voi aduce ca ardere de tot.»" Iefta a pornit împotriva fiilor lui
Amon, şi Domnul i-a dat în mâinile lui (Judecători 11:32). Ungerea Duhului a fost mai
puternică decât defectele şi slăbiciunile lui.
Samson
în sfârşit, bineînţeles că vom vorbi şi despre Samson—pus deoparte de la naşterea lui pentru
a-L sluji pe Dumnezeu, învrednicit cu puteri fizice extraordinare, pentru a putea face acest
lucru. Cu toate acestea, ceea ce Samson a realizat în Israel depăşea cu mult sfera încordării
muşchilor. în patru locuri Scriptura spune cu totul altceva despre el:
„Şi Duhul Domnului a început să-1 mişte..." (Judecători 13:25). „Duhul Domnului a venit peste Samson; şi, fără
să aibă ceva în mână, Samson a sfâşiat pe leu cum se sfâşie un ied. N-a spus tatălui său şi mamei sale ce făcuse."
(Judecători 14:6)
„Duhul Domnului a venit peste el, şi s-a pogorât la Ascalon. Acolo a ucis treizeci de oameni, le-a luat hainele şi a
dat hainele de schimb celor ce dezlegaseră ghicitoarea. Era aprins de mânie, şi s-a suit la casa tatălui său."
(Judecătorii 14:19)
„Când a ajuns la Lehi, Filistenii au început să strige de bucurie înaintea lui. Atunci Duhul Domnului a venit peste
el. Funiile pe care le avea la braţe s-au făcut ca nişte fire de in ars în foc, şi legăturile i-au căzut de pe mâini. El a
găsit o falcă de măgar neuscată încă, a întins mâna şi a luat-o şi a ucis cu ea o mie de oameni." (Judecătorii
15:14-15)
Cu toate acestea Samson, (ca şi Iefta14 şi Ghedeon15) s-a făcut de râs mai târziu printr-o
decizie neînţeleaptă. Dar asta nu neagă faptul că Dumnezeu i-a folosit în mod puternic pentru
a-şi împlini scopurile divine. Şi tot ceea ce ei au realizat a fost prin puterea Duhului Sfânt.
Acelaşi Duh Sfânt este cel care ne împuterniceşte şi astăzi pentru a face lucrări măreţe pentru
Domnul—indiferent cât de imperfecţi suntem. El ne acceptă cu toate limitările noastre şi ne
ridică pentru a putea face faţă provocărilor care în mod
63
normal ne-ar speria. El face diferenţa esenţială în lucrarea noastră pentru Domnul.
„Lăsaţi Duhul Sfânt să lucreze"
D. L. Moody, cel mai mare evanghelist al secolului al nouăsprezecelea, a spus odată într-o
predică în New York: „Noi vrem ca Duhul Sfânt să lucreze după condiţiile puse de noi, iar
uneori considerăm că o lucrare nu este de la Dumnezeu pentru că nu vine în modul în care
suntem noi obişnuiţi... ceea ce trebuie să facem este să-L lăsăm pe Duhul Sfânt să lucreze în
propriul Lui stil."16
Când are loc vreo lucrare pe pământ prin harul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt este agentul divin
prin care se întâmplă acest lucru. Dacă un predicator este eficient, se datorează faptului că
Duhul Sfânt lucrează în el. Dacă oricare dintre noi suntem încurajaţi în timp ce citim Biblia,
este datorită Lui care este atât autorul cât şi cel care ne ajută să înţelegem Scriptura. Dacă
cineva este convins de păcatul lui, se datorează faptului că Duhul Sfânt a lucrat pocăinţă în
acel suflet. Dacă cineva este mângâiat în mijlocul suferinţelor, se datorează faptului că, aşa
cum spune şi un cântec vechi, „Mângâietorul a venit."
Acum câţiva ani, o australiancă blondă şi atrăgătoare, de vreo treizeci de ani, pe numele ei
Vanessa Holland a apărut în timpul programului nostru la Brooklyn Tabernacle, invitată de
cineva cu care s-a cunoscut la orele de arte marţiale. A plecat devreme după program ca să
ajungă la servici. Săptămâna care a urmat, s-a întors la biserică, neînsoţită de data aceasta, şi a
rămas pe toată durata programului.
Când am făcut invitaţia ca oamenii să-şi pună încrederea în Cristos, la sfârşitul mesajului, ea a
fost una dintre primele persoane care a venit în faţă. De fapt, spune ea acum râzând, „am fost
atât de mişcată încât împingeam oamenii din stânga şi din dreapta mea ca să ajung în faţă. Nu
mai auzisem ceva de genul acesta înainte, şi anume că Dumnezeu mă poate ierta şi poate
şterge cu buretele tot trecutul meu îngrozitor. Totul a fost atât de real, de bine, şi de adevărat!"
64
CEL UITAT
Vanessa nu este nicidecum ceea ce am numi o persoană naivă. înainte să ajungă în pragul uşii
noastre, ea a călătorit în toată lumea pentru a găsi împlinire. A încercat totul de la droguri şi
sex, la culte care promiteau că te învaţă cum să te ajuţi singur, până la astrologie şi budism.
Mama ei, pe care am ajuns să o cunoaştem ulterior în timpul unei vizite la biserică, a afirmat:
„Noi australienii suntem foarte relaxaţi. De aceea am adoptat stilul de viaţă hippie din anii
şaizeci şi şaptezeci. Nu ne plac regulile. Ne plăcea tot ceea ce însemna „libertate"— sexul,
drogurile şi rock- roll-ul. Aşa au fost crescuţi Vanessa şi fraţii ei, recunosc acest lucru."
Vanessa îşi aduce aminte că atunci când era o fetiţă lua parte la petreceri pentru adulţi date în
casa ei, şi era martoră la multe lucruri pe care un copil nu ar trebui să le vadă. Imediat cum a
ajuns la vârsta adolescenţei, ea s-a mutat împreună cu un iubit şi a început să imite viaţa pe
care o cunoştea de la părinţii ei. „întotdeauna erau câţiva prieteni la noi în apartament, care
beau şi fumau marihuana," spune ea. „în acelaşi timp am început să fiu foarte deprimată.
Astfel că, pe la şaptesprezece ani, m-am mutat în celălalt capăt al Australiei şi am început să
am un anturaj cu vârsta mult mai mare decât a mea. Credeam că este de treabă... dar în acelaşi
timp simţeam că nu prea îmi găsesc locul."
Rină la nouăsprezece ani, Vanessa şi o prietenă au strâns destui bani pentru a face o călătorie
în jurul lumii. Prima haltă a fost New York. Vanessa s-a îndrăgostit pe loc de acest oraş.
„Era atât de viu, atâtea moduri de a mă distra şi uita de nefericirea mea care devenea din ce în
ce mai pronunţată". Ea a decis să rămână aici. A găsit un prieten care avea să o ajute cu
vânzarea drogurilor, jefuirea oamenilor, şi escrocherii cu cârduri de credit.
Următorii doisprezece ani au fost un serial trist de escapade pentru a căuta pacea în locurile
greşite: cărţi şi seminarii New
65
Când are loc vreo lucrare
pe pământ prin harul lui
Dumnezeu, Duhul Sfânt
este agentul divin prin
care se întâmplă
acest lucru.
Age, sculptarea corpului (tratamente oferite de presupuşi vindecători care îşi mişcă mâinile asupra
corpului tău, în încercarea de a îndrepta toate defectele), realizarea hărţii astrologice a zodiei, şi
bineînţeles relaţii cu bărbaţii. „Nu ştiu cum reuşeam să am o relaţie doar cu netrebnici", spune ea cu
regret. „Am ajuns în cele mai groaznice situaţii care vă pot trece prin minte, fiecare mai teribilă decât
cea dinaintea ei." Ea încerca să ia decizii mai bune cu ajutorul unui săculeţ de pietre de ghicit cu mici
semne pe ele. Acestea au eşuat să o ducă acolo unde ar fi trebuit.
La un moment dat, Vanessa s-a combinat cu un grup de
prieteni dintr-o „familie—trei homosexuali şi noi trei fete.
__________________Poate aşa aveam să mă simt mai bine
Când suna în Australia, «f să scaP de depresie." Totuşi, în scurt
Vanessa se văita: „Mamă, timP' una dintre fete avea să devină
de ce a trebuit să mă dependentă de heroină. Unul dintre
aduci pe lume? Viaţa bărbaţi a făcut SIDA şi era extrem de
mea chiar nu are nici bolnav. Ceilalţi doi s-au mutat în altă
un sens." parte.
er-#*»9 Când suna în Australia, Vanessa se
văita: „Mamă, de ce a trebuit să mă
aduci pe lume? Viaţa mea chiar nu are nici un sens." Ea a pus
la cale mai multe planuri de sinucidere şi abia aştepta să le
pună în aplicare, dar nu a făcut-o niciodată.
Apoi, o tânără pe care o cunoştea de la cursurile de arte marţiale a pomenit de biserica ei. „Sigur, de ce
nu?" a răspuns Vanessa, „am încercat deja totul. Nu mai am nimic de pierdut." Practic, nu ştia nimic
despre creştinism. Presupunea vag că are vreo legătură cu Crăciunul, dar mai mult de atât era un
lapsus total.
Din secunda în care a păşit în biserică şi a luat loc, a simţit că ceva era diferit. în curând corul a
început să cânte. „Nu prea ştiam ce se petrece, dar am început să plâng", îşi aduce ea aminte. „Acest
lucru nu-mi stătea în fire deoarece eram foarte împietrită. Am mai făcut parte dintr-un public mare şi
înainte, ascultând seminariile New Age—dar întotdeauna m-am simţit foarte singură acolo. Aici era
exact contrariul. M-am simţit
66
CEL UITAT
învăluită de căldură şi de un sentiment de siguranţă. Atunci nu am ştiut acest lucru, dar Duhul Sfânt a
fost cel care m-a învăluit în prezenţa Sa."
Acea primă dată la biserică a fost scurtată de faptul că a trebuit să meargă la servici, dar după o
săptămână s-a întors, a ascultat tot mesajul, iar apoi a făcut o întrecere până la altar, printre lacrimi,
pentru a-şi da inima Domnului.
„Pastorul Cymbala a vorbit despre iertarea păcatelor, în acea zi. Eu îmi doream acest lucru atât de
mult. Voiam să scap de mânie şi de depresie. îmi doream ca toate gunoaiele din trecutul meu să fie
înlăturate. Eram atât de înfometată de a găsi alinare pentru durerea mea de a trăi aşa cum am trăit toată
viaţa mea."
Duhul Domnului a reuşit să penetreze multele măşti pe care această femeie le afişa pentru a o aduce
acasă în sfârşit.
„Schimbarea din viaţa mea a fost atât de reală, şi atât de rapidă încât am fost şocată" spune ea. „Nicio
schimbare nu dura mai mult de cinci minute în cazul meu. Acum, dintr-o dată, eram entuziasmată şi
plină de bucurie în ce priveşte viaţa mea. M-am simţit ruşinată de asemenea, de vechile mele obiceiuri.
„Eram manager la un restaurant—mare realizare îmi spuneam eu—deşi obţinusem slujba doar pentru
că mă culcam cu proprietarul. Eram cunoscută de către personalul de acolo pentru gura mea spurcată.
Era o caracteristică a australiencei din mine: se pare că tindem să facem paradă cu vulgaritatea noastră.
Oricând mergea ceva prost chelnerii şi bucătarii se distrau pe cinste pe seama acestei puicuţe care îşi
pierdea cumpătul înjurând şi blestemând cu accentul ei specific australian de cartier."
„Păi, în acea săptămână în care am mers la altarul bisericii Brooklyn Tabernacle, ceva s-a întâmplat la
servici, şi-am scăpat un cuvânt vulgar. Dintr-o dată, am încremenit! Chiar mi-am dres gâtul şi-am
pufăit când am realizat ce s-a întâmplat. Ceea ce era o obişnuinţă în viaţa mea tocmai devenise ca un
pumnal înfipt în inima mea. îmi era aşa ruşine!"
Alte schimbări au început să apară: „Dintr-o dată mi-am dat seama, că nu îmi mai era frică de
întuneric, o teamă cu
67
care am trăit toată viaţa mea. Colega mea de cameră obişnuia să mă tachineze că lăsam toate
lămpile aprinse până la cinci dimineaţa. Cred că teama aceasta îşi are originea în copilăria
mea, când mă jucam chestii ciudate cum ar fi jocul Ouija cu mama mea, şi alte chestii
asemănătoare." „Oricum, problema era acum rezolvată. Puteam să sting lumina când mă
duceam la culcare şi să mă simt confortabil. întunecimea nu mai punea stăpânire pe mine."
Astăzi Vanessa Holland are propria ei afacere ca antrenor personal, asistată de doi angajaţi cu
normă redusă. Viaţa ei a devenit stabilă şi orizontul ei este pozitiv.
Pe parcurs a aflat că mama ei s-a întors la Domnul în Australia, tot atât de spectaculos cum a
fost şi cazul ei, şi se ruga cu ardoare pentru ca fiica ei să găsească pacea la celălalt capăt al
lumii. Când mi-a fost dat să le văd închinându-se împreună, într-una din vizitele mamei ei, am
fost deplin mişcat. în timpul acestei vizite, chiar le-am filmat pe amândouă şi imaginile au fost
redate pe DVD-ul corului nostru din 2006, „/ am amazed... LIVE" (Sunt uimit...LIVE, n.t.)
Videoclipul conţine fotografii din trecutul ei zbuciumat cât şi mărturia ei revoluţionară.
Concluzia mărturiei ei, spune Vanessa, este Romani 15:13, care vorbeşte despre „Dumnezeul
nădejdii (care poate) să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa, pentru ca,
prin puterea Duhului Sfânt, să fiţi tari în nădejde!" Curăţirea majoră care a avut loc în viaţa ei
a fost pe măsura aşteptărilor lucrării Duhului Sfânt.
Duhul sfinţeniei
Nu noi am programat-o pe Vanessa ca să-şi cureţe viaţa. Nu i-am impus să nu mai înjure, să
nu mai fumeze sau să nu se culce prin vecini. Duhul Sfânt s-a ocupat de acest aspect atât în
interior cât şi în exterior. Era un caz asemănător cu ceea ce profetul Ezechiel a spus cu mult
înainte de venirea lui Isus: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate
din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi
vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele (Ezechiel
68
CEL UITAT
36:26-27). Duhul lui Dumnezeu era forţa care o motiva, şi făcea posibilă schimbarea ei atât în
interior cât şi la exterior.
Care dintre noi poate trăi în sfinţenie doar prin puterea voinţei? Cu toate acestea Isus ne
cheamă la sfinţenie personală. El este foarte serios cu privire la această cerinţă, fără îndoială,
nu aruncă doar cuvinte în vânt. El se aşteaptă de la noi să fim sfinţi după cum El este sfânt.
Cel care ne face chemarea, ne va şi echipa pentru aceasta.
Unul dintre cele mai directe paragrafe din Noul Testament se încheie cu următoarele cuvinte:
„Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire. De aceea, cine nesocoteşte aceste
învăţături, nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt" (1
Tesaloniceni 4:7-8).
Dacă Duhul Sfânt rămâne Cel uitat în viaţa noastră spirituală, vom eşua în a deveni acea
persoană curată şi plină de bucurie care Dumnezeu a vrut să fim. Nu vom reuşi pur şi simplu.
Nu poate exista sfinţenie în afara jurisdicţiei Duhului Sfânt. Aceasta, de fapt este şi partea din
numele Lui, El este numit Duhul Sfânt cu un anume scop. El lucrează în profunzimea
sufletului nostru pentru a ne schimba dorinţele de a ne plăcea nouă înşine în a plăcea lui
Dumnezeu. El foloseşte de asemenea Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne face capabili să
veghem la viaţa noastră. Duhul Sfânt este singurul care poate înfrânge pornirile puternice ale
firii noastre josnice. El este singurul care poate birui viciile care s-au repetat de nenumărate
ori în viaţa noastră. El este singurul care îl poate birui pe Satan şi toate ispitele lui subtile.
Cu cât umblăm mai mult în Duhul, cu atât împărtăşim mai mult viziunea lui Cristos despre
păcat. Facem mai mult decât să schimbăm foaia şi să promitem că ne vom schimba. începem
să avem aceeaşi concepţie despre păcat ca şi Dumnezeu, şi vom fi scârbiţi de păcat, aşa cum
s-a simţit şi Vanessa Holland în acea zi în restaurant. Şi aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt.
O imagine descriptivă folosită pentru Duhul Sfânt este focul. Ioan Botezătorul a prezis că în
ziua de Rusalii primii creştini aveau să fie botezaţi „cu Duhul Sfânt şi cu foc"
69
(Matei 3:11). De fapt, chiar aşa s-a întâmplat în acea zi, când limbile de foc s-au şezat asupra celor 120
de ucenici. Apostolul Pa vel a scris unei biserici un an mai târziu: „Nu stingeţi Duhul" (1 Tesaloniceni
5:19).
Focul are cel puţin trei proprietăţi remarcabile care ne vor ajuta să înţelegem mai bine lucrarea
Duhului.
1. Focul pătrunde în tot ceea ce atinge. Lemnul nu va rămâne acelaşi din moment ce a fost atins de
foc. Nici plasticul sau ţesătura—sau pielea. Focul pătrunde adânc, dincolo de suprafaţă, şi afectează
chiar şi structura moleculară a oricărui lucru pe care îl atinge. Duhul are o modalitate de a pătrunde în
nucleul vieţii noastre. „Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1
Corinteni 4:5). Dacă există resentimente mocnite împotriva cuiva sau în cazul unei anumite situaţii,
Duhul Sfânt ne semnalează acea problemă şi ne cheamă să iertăm. Ceea ce nu e pe placul Lui devine
centrul
--------------------------lucrării Sale. „Domnul, care va
Duhul are o modalitate scoate la lumină lucrurile ascunse în
de a pătrunde în nucleul întuneric, şi va descoperi gândurile
vieţii noastre. Ceea ce nu inimilor" (1 Corinteni 4:5).
e pe placul Lui devine Predica sub ungerea Duhului poate
centrul lucrării Sale. ajunge la miezul problemelor care sunt
,s~-//^~s> importante. Aceste predici nu sunt doar
metode interesante de divertisment.
Ele sapă adânc în domeniile, care cer atenţia lui Dumnezeu.
In memoriile sale, evanghelistul Charles G. Finney a scris: „Nu
puteam predica decât dacă în prealabil mergeam în pădure
pentru a-L căuta pe Domnul, rugându-L să facă cuvintele mele
să pătrundă adânc în inimile oamenilor. Ştiam că Duhul este
peste mine deoarece oamenii nu se simţeau în largul lor."
Duhul ne ajută să ne rugăm, El pătrunde adânc în sufletele noastre, ajutându-ne să dăm grai celor mai
profunde dorinţe ale inimii noastre. Nu vom spune doar nişte fraze frumoase. Unele dintre cele mai
frumoase şi puternice rugăciuni făcute în Duhul pe care mi-a fost dat să le aud au venit din partea unor
oameni umpluţi de Duhul, ale căror cuvinte au fost simple— dar toată lumea a putut simţi că aceste
cuvinte au ieşit din
70
CEL UITAT
inimă şi erau conform voii lui Dumnezeu. Nu a existat vreo încercare de a folosi cuvinte grandioase
sau fraze răsunătoare, ci rugăciunea a izvorât în schimb din adâncul inimii.
Duhul Sfânt distruge orice material inflamabil. El arde ceea ce nu ar trebui să facă parte din vieţile
noastre, „lemn, fân, trestie" (1 Corinteni 3:12), lucruri care vor fi expuse oricum în ziua judecăţii. Ar fi
mai bine ca ele să fie arse de pe acum.
2. Focul are rol de sursă de iluminare. El ne conduce ca o lampă. Bineînţeles aşa au parcurs israeliţii
pustiul deşertului. Un nor şi un stâlp de foc mergea înaintea lor (Exod 13:21-22). Duhul Sfânt este o
lumină strălucitoare care ne călăuzeşte. îl urmăm pe El, sau bâjbâim pe propriile noastre cărări? Dacă
insistăm să ne trasăm singuri drumul şi vom sfârşi rătăcindu-ne, nu e vina nimănui decât a noastră.
Duhul lui Dumnezeu ştie care este traseul cel mai bun pentru viaţa fiecăruia dintre noi în ziua de azi şi
ne va călăuzi.
Un lider înţelept a scris: „Dacă Israel urma acest stâlp de foc şi de nor atât de atent, cu cât mai mult
trebuie să-L urmăm noi pe Duhul Sfânt?... Biserica organizată şi-a dezvoltat o incredibilă ceremonie,
construită chiar împotriva lui Dumnezeu. Duhul Sfânt nu are loc să se desfăşoare... Trebuie să facem
loc şi pentru Dumnezeu."17
Nu este aceasta o descriere familiară a situaţiei din multe biserici de astăzi?
3. Focul este molipsitor. El se extinde de la o locaţie la alta. Oriunde există combustibil, el face un salt
până în acel loc. Dacă suntem în flăcări pentru Duhul lui Dumnezeu, suntem sortiţi să afectăm viaţa
celor din jur. Aceasta este povestea oricărei treziri spirituale, din timpul lui Jonathan Edwards în 1740
până la întâlnirile de rugăciune de la amiază, în timpul Războiului Civil, până la Trezirea Scoţiană, şi a
oricărei alte treziri pentru Dumnezeu pe care o cunoaştem. Aceste treziri au fost incendiare. Oamenii
au fost atinşi de focul lui Dumnezeu, şi în curând avea să se extindă şi la alţii, ale căror vieţi au fost
transformate de asemenea. Aţi observat vreodată care este motto-ul scris pe panoul organizaţiei
Armata Salvării? Acolo găsim scris: „Sânge şi Foc." Poate te-ai gândit că aceste cuvinte
71
se referă pur şi simplu la un spirit curajos care să iasă în stradă şi să rezolve problemele
umanităţii—un fel de „sânge şi curaj." Nu, nu aceasta este însemnătatea acelor cuvinte.
Generalul William Booth, care este fondatorul acestei organizaţii a fost foarte precis în
afirmaţiile sale: „Sângele reprezintă sângele lui Cristos, iar focul este Focul Duhului Sfânt."18
Acest motto a însufleţit lucrarea primilor fruntaşi ai acestei misiuni, cu pasiune. Avem nevoie
de acelaşi sânge şi de acelaşi foc şi astăzi.
Dacă nu ne dorim o asemenea pasiune intensă pentru Domnul... dacă am prefera să nu fim
sfinţiţi în umblarea noastră zilnică, dacă nu vrem să fim călăuziţi pe cărări noi şi pline de
provocări...atunci singura variantă este să stăm departe de Duhul Sfânt. Să-1 ţinem la distanţă.
Prea mulţi oameni, din prea multe biserici trăiesc în acest fel în ziua de azi. Uităm de Duhul
Sfânt, chiar şi când pretindem că ne ţinem de doctrina corectă. Această neglijare a „Celui
uitat" este probabil cea mai mare cauză a stării spirituale precare, în lumina marilor
promisiuni ale lui Dumnezeu această stare este o mare tragedie pentru noi.
Singura cale pentru a ajunge în Ţara Promisă este schiţată în Cuvântul lui Dumnezeu, şi cel
care ne poate învrednici şi călăuzi într-acolo este Dumnezeu—Duhul Sfânt. Astăzi este prima
zi din toate zilele rămase în şirul vieţii noastre. Indiferent prin ce eşecuri şi suferinţe am
trecut, nu putem schimba măcar o zi din viaţa noastră. Dar ne putem deschide inimile pentru o
nouă perspectivă asupra Duhului Sfânt, şi să începem să ne extragem din El toate resursele, pe
care El ni le pune la dispoziţie.
CAPITOLUL 5
LECŢIE DIN ŢINUTUL BAYOU

Ofiţerul din penitenciar şi-a şters sudoarea de pe frunte în timp ce oferea nişte sfaturi grupului
de noi condamnaţi. „Nu suntem destui ofiţeri aici pentru a vă proteja" a recunoscut el, „aşa că
găsiţi o modalitate de a vă confecţiona un cuţit. Dacă cineva încearcă să vă facă rău sau să
profite de voi—şi ştiţi la ce mă refer —omorâţi-1 cât de repede puteţi. Aveţi şanse mari ca
nimeni să nu vă pârască, şi veţi fi respectaţi, astfel că nimeni nu se va mai pune cu voi în
viitor."
în apropierea ofiţerului se găsea un deţinut care a dat din cap în semn de aprobare. Novicii nu
au putut evita să observe faptul că, acel deţinut, purta o armă la vedere. El fusese avansat în
grad, ca gardian, pentru a ajuta la menţinerea disciplinei printre colegii lui deţinuţi, deşi era
vinovat de crime grave ca şi ei. în concepţia şefilor de penintenciar, acestea erau considerate
operaţiuni normale—în plus economiseau bani, nefiind obligaţi să angajeze personal
corecţional în plus.
Acesta era un complex mare, de maximă securitate pe malurile unui râu larg, care adăpostea
mai mult de 5000 de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei sosiseră cu o sentinţă fără drept de
eliberare condiţionată de bună purtare, ceea ce însemna că aveau şă-şi petreacă aici restul
zilelor, în această clădire cu un etaj, din cărămizi de zgură, care se întindea în peisajul anost şi
umed. Totuşi, unele zile puteau fi scurtate cu uşurinţă, de
72
73
r;
!:
străpungerea unui cuţit, de bubuitul unei puşti, sau chiar de sunetul unei brichete. „Gardienii
plăteau un deţinut, pentru «aranjarea» oricui nu era pe placul lor," îşi aduce aminte un om. „Ei
permiteau acestui deţinut plătit, să intre în celula ta, să te înjunghie sau să-ţi dea foc. Oamenii
ţineau găleţi cu apă sub paturile lor, astfel încât dacă cineva venea cu benzină sau alt lichid
inflamabil, să poate stinge focul înainte să fie arşi." De aceea, mass-media nu era exagerată
când a poreclit acesta închisoare ca fiind „cea mai sângeroasă închisoare din America."
Când murea până la urmă un deţinut, adesea el nu avea alţi membri ai familiei sale, în viaţă,
pentru a aranja o înmormântare decentă pentru el. Aşa că trebuia să fie înmormântat în incinta
penitenciarului, înconjurat chiar şi mort de sârmă ghimpată. Conducerea penitenciarului— din
nou, cu scopul de a economisi bani—cumpăra cele mai ieftine sicrie care se găseau pe piaţă,
făcute din carton. într-o după-amiază ploioasă, cea mai mare lipsă de demnitate avea să aibă
loc când fundul umezit al sicriului avea să se rupă, chiar în momentul când sicriul era ridicat
deasupra gropii deshise a mormântului. Deţinuţii, care luau parte la înmormântare erau şocaţi
văzând trupul neînsufleţind căzând în groapă. Un gardian a făcut odată menţiunea ca groparii
să arunce pur şi simplu ce-a mai rămas din sicriu peste decedat, şi să înceapă să acopere
groapa, ascunzând toată mizeria cât mai curând posibil.
în contrast, îmi aduc aminte de o vizită pe care am făcut-o împreună cu Carol şi corul
Brooklyn Tabernacle Singers în 2005 la o închisoare, care nici că se putea să fie mai diferită.
Gardienii nu purtau deloc arme, nici măcar lanterne. Deţinuţii făceau parte din vreo treizeci de
cluburi care încurajau tot felul de activităţi de la dezbateri publice până la practicarea a
diferite hobby-uri. Orele de educaţie erau în plină ascensiune. Un anumit grup de deţinuţi
recondiţionau şi finisau 160 scaune cu rotile, stricate, pe lună, ca parte a programului lui Joni
Eareckson Tada „Wheels for the World" (Roţi pentru
74
lume), asigurând mobilitate pentru persoanele cu dizabilităţi din ţări străine.
Cinci grupuri congregaţionale se închinau împreună, şi nu doar duminică dimineaţa. Serviciile
de seară din timpul săptămânii erau o prezenţă obişnuită, frecventate de grupuri mari de
oameni. Echipe de laudă şi închinare formate din deţinuţi conduceau programul muzical, şi
chiar şi predica era ţinută uneori de deţinuţi care primiseră pregătire adecvată în cadrul unui
seminar din apropiere, care şi-au oferit cursurile şi programele cu normă întreagă
penitenciarului. Botezurile erau frecvente, mai mult de o mie de oameni s-au declarat creştini
devotaţi. Anumite echipe de închinare şi predicatori primeau permisiunea de a călători în afara
penitenciarului, slujind în biserici şi participând la conferinţe în tot statul. Erau însoţiţi de un
singur gardian, care nu era înarmat.
Am fost adesea uimit de maturitatea spirituală a unor oameni cu care am stat de vorbă. Deşi
erau condamnaţi cu sentinţă dublă pe viaţă, şi încă una de nouăzeci de ani în plus, ochii lor
erau plini de speranţă şi bucurie. în timpul întâlnirilor, atmosfera de laudă şi rugăciune care se
ridica din mijlocul sufletelor şi vocilor adunate împreună era unică. Am considerat că am un
mare privilegiu de a fi în mijlocul lor.
Cruciada unui singur om
Acum iată surpriza: aceste două povestiri se referă la aceiaşi închisoare.
Vorbesc despre penitenciarul
de stat din Louisiana, care se întinde pe o suprafaţă de 18000 de acri, la o distanţă de şaizeci
de mile de oraşul Baton Rouge, cunoscută sub numele de „Angola." Aceasta a intrat în istorie
prin abuzurile şi brutaliatea ei. Hrana şi serviciile medicale din anii 1800 abia dacă ajungeau
să menţină deţinuţii în viaţă. Mulţi mureau de mâna altor deţinuţi. Cei care făceau muncă
silnică construind diguri în calea râului Mississippi, ştiau că dacă se întâmpla să moară aveau
să fie îngropaţi în grămezile de noroi de pe marginea râului. lână la urmă, îi scutea de săparea
altor gropi şi de căratul altor roabe de pământ.
75
Dar ce s-a întâmplat de s-a produs o asemenea schimbare în acel loc îngrozitor?
Un director de închisoare grizonat, scund, pe numele lui Buri Cain a ajuns în acesta instituţie
la începutul anului 1995. Predecesorul lui i-a transmis faptul că nu avea să reziste mai mult de
cinci ani în slujbă. Alte persoane au afirmat că acel loc ar fi posedat de demoni. Care a fost
răspunsul lui Cain? „îi voi scoate afară, cu ajutorul lui Dumnezeu."
Buri Cain a stabilit un lucru de la început, şi anume acela că avea să trateze deţinuţii cu
respect. I-a şocat pe câţiva dintre ei când s-a aşezat să ia masa împreună cu ei în sala de mese.
Apoi a fost dezgustat de calitatea proastă a mâncării şi a dat instrucţiuni personalului de la
bucătărie să remedieze această situaţie imediat. Pentru el nu conta dacă deţinuţii erau albi, ca
el, sau de altă rasă. El a devenit un exemplu viu a aplicării regulii de aur: „Tot ce voiţi să vă
facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel" (Matei 7:12). El s-a pus pe sine în locul unui om care
făcut o mare greşeală şi a fost condamnat să-şi ispăşească pedeapsa în „Angola." Cum ar vrea
să fie tratat acest om? Ca o fiinţă umană sau ca o fiară periculoasă?
.Cain a început să-şi instruiască personalul pentru a pune capăt insultelor şi poreclelor dintre
deţinuţi. El a deschis o oportunitate nouă pentru educaţie şi dezvoltare personală. Şi-a dat
toată silinţa pentru a organiza un concurs anual de rodeo, unde deţinuţii concurau în faţa
vizitatorilor şi unde puteau să vândă obiecte de artizanat pe care le-au confecţionat pe
parcursul anului. Un stadion de 9000 de locuri a fost construit (din fonduri private) şi în
fiecare an, în luna octombrie era arhiplin cu ocazia diferitelor festivităţi organizate de
penitenciar. Dar acest director nu era deloc laş. Ştia cum să trateze infracţiunile cu seriozitate
şi corectitudine în acelaşi timp. El le-a dovedit tuturor că nu este recomandabil să-1 provoace.
Buri Cain a stabilit un
lucru de la început, şi
anume acela că avea
să trateze deţinuţii cu
respect. I-a şocat pe
câţiva dintre ei când
s-a aşezat să ia masa
împreună cu ei în sala de
mese..
El numeşte strategia lui „reabilitare morală," prin care el intenţiona să-i înveţe pe deţinuţi cum
să trăiască în pace şi cu folos pentru comunitatea de deţinuţi. „Mi-am dat seama că aş putea
să-i învăţ să scrie şi să citească, să-i învăţ meserii şi deprinderi," spune Cain, „dar fără
reabilitare morală, aş crea doar un criminal mai inteligent." De aceea, el a acordat prioritate
reabilitării morale a deţinuţilor. „Angola" este locul în care un număr tot mai mare de deţinuţi
vor să facă ceea ce este corect în ochii lui Dumnezeu. Drept consecinţă, poţi să te plimbi prin
incinta penitenciarului şi să nu-ţi dai seama că te afli într-un penitenciar. Un număr mare de
oameni nu trăiesc în celule, ci în dormitoare deschise. Ei îşi salută şeful astfel: „Ce mai faceţi,
domnule director Cain? „Slavă Domnului!" Ei îl cunosc ca fiind un om care caută soluţii de a
le răspunde afirmativ la cerinţele lor, în loc să le refuze din start.
Media sentinţei din Angola este încă de optzeci şi opt de ani, având în vedere compoziţia ei de
criminali, violatori şi infractori violenţi. Legile dure ale statului Louisiana sunt la fel de
necruţătoare în ceea ce priveşte eliberarea condiţionată, chiar şi a deţinuţilor cu purtarea
exemplară, ceea ce se întâmplă foarte rar. Cu toate acestea speranţa este vie în acest loc.
Confiscarea anuală a armelor albe s-a redus de la aproape 800 în trecut, până la mai puţin de
50 anul trecut.
Când un condamnat la moarte trece de toate procedurile legale şi ajunge în final la ziua
execuţiei, el este însoţit în fiecare clipă de Buri Cain. Şeful asistă la ultima masă a deţinutului
şi ia masa cu el. El petrece ore în şir răspunzând întrebărilor condamnatului, explicându-i cu
lux de detalii cum funcţionează injecţia letală, parcurgând fiecare pas în orele ce urmează.
Apoi se roagă cu deţinutul.
Pe drumul până la camera de execuţie se găseşte un spaţiu de recepţie pe ai căror pereţi sunt
două fresce pictate de deţinuţi. Una îl descrie pe Ilie într-o caleaşca de foc zburând către cer,
iar a doua îl prezintă pe Daniel, care stă neînfricat în groapa cu lei. Când soseşte clipa
execuţiei, Buri Cain este prezent lângă patul pe care este aşezat condamnatul. El ţine omul de
mână, îl priveşte în ochi şi cu blândeţe rosteşte cuvinte de mângâiere.
76
77
Doar după aceea face ceea ce statul cere de la el: dă din cap făcându-i semn călăului să dea drumul
amestecului de gaze toxice în venele omului.
După câteva minute, Cain se prezintă în faţa mass-mediei care aşteaptă veşti şi face următorul anunţ
tipic: „L-am trimis pe (numele persoanei) la ultima judecată." El evită în mod intenţionat folosirea
cuvintelor execuţie sau moarte.
în cazul unei înmormântări în perimetrul penitenciarului, peisajul nici că se poate să fie mai
contrastant cu acela din trecut, din care făceau parte sicriele de carton. Atelierul de dulgherie al
închisorii lucrează manual sicrie de lux din stejar, finisate manual până la perfecţiune. (Acestea sunt
atât de impresionante, încât preşedintele organizaţiei Samaritan's Purse, Franklin Graham a cumpărat
două sicrie pentru părinţii lui faimoşi Billy şi Ruth Graham.) în ziua înmormântării, sicriul este pus cu
graţie într-o drişcă neagră în stil vechi, cu geamuri pe ambele părţi, trasă de doi cai impunători
Percheron. Deţinutul birjar, stă undeva deasupra, îmbrăcat într-un costum negru cu o pălărie neagră.
Coloana avansează încet către cimitirul penitenciarului, Point Lookout. Acolo, fiecare mormânt este
marcat cu o cruce din ciment alb. în ultimă instanţă, aceia pe care societatea i-a închis undeva departe
sunt trataţi cu demnitate şi respect. După cum mărturiseşte unul dintre asistenţii şefului, „una este să
afirmi că deţinuţii sunt oameni, şi alta e să-i tratezi ca atare. Şeful m-a învăţat cum să fac acest
lucru."19
Dincolo de diferenţe
Când privim oamenii şi-i vedem aşa cum îi priveşte Dumnezeu, vedem valoare şi potenţial. Trecem de
detaliile precum culoarea pielii, limbaj, gen şi vârstă, până la punctul de a iubi fiinţele create de
Dumnezeu. El nu i-ar fi dat acestei persoane suflare, dacă nu ar fi avut un scop divin cu viaţa ei. El a
intenţionat ca aceste persoane să fie apreciate şi realizate. Dintre toate motto-urile pe care Buri Cain
le-ar fi putut alege ca să producă o schimbare revoluţionară în Angola, el nu a putut să aleagă unul mai
bun decât regula de aur:
78
LECŢIE DIN ŢINUTUL BAYOU „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel;"
•Această propoziţie simplă formată din doar câteva cuvinte nu a apărut pur şi simplu într-o colecţie de
maxime şi cugetări de oriunde. Autorul ei nu este nici mai mult nici mai puţin decât Fiul lui Dumnezeu
—şi El a spus că în aceasta „este cuprinsă Legea şi Proorocii" (Matei 7:12). Ce afirmaţie minunată!
Dacă ai citit Vechiul Testament, ştii că acesta este lung (920 de pagini în Biblia traducerea Cornilescu),
complex, şi chiar confuz în anumite locuri. Unele legi din acesta par extrem de irelevante. De
exemplu, ce este atât de rău în a purta haine care sunt ţesute din două tipuri de material (Levitic
19:19)? Cei mai mulţi dintre noi purtăm astfel de haine şi nu ne putem imagina de ce nu ar fi bine să
facem acest lucru.
Unii creştini au refuzat să mai citească Vechiul Testament pur şi simplu (exceptând poate cartea
Psalmilor). Alţii, în schimb s-au încurcat teribil, încercând să aplice practicile Vechiului Testament în
creştinismul nou testamental, încercând să ceară „binecuvântarea lui Avraam" sau să „rezidească
templul lui David". Ei ignoră sfatul prin care o lege din Vechiul Testament care nu are corespondent în
Noul Testament poate fi trecută cu vederea. Doar adevărurile repetate în Noul Legământ— cum ar fi
cele care interzic crima, minciuna, profanarea, ca să enumerăm câteva —sunt relevante pentru
credincioşii în Cristos. Trăim într-o epocă diferită, respirăm alt aer.
Dar nu putem abandona Vechiul Testament în întregime. Isus nu a făcut acest lucru cu siguranţă. De
fapt, El a venit ca să împlinească Legea. Şi într-un artificiu de geniu, El a spus, în predica de pe munte,
că poate reduce cele 920 de pagini ale Vechiului Testament într-o singură propoziţie. El putea
condensa toată Legea şi toţi Profeţii într-o singură poruncă hotărâtă, care avea să revoluţioneze
societatea. Putea sumariza Exodul, Leveticul, Deuteronomul, şi restul cărţilor în această poruncă
strălucitoare. Pentru a fi pe placul lui Dumnezeu nu trebuie să petrecem ani întregi studiind teologia.
Nici nu trebuie să stăpânim o artă specială de a fi pregătiţi pentru orice situaţie. Ceea ce trebuie să
facem, este să ne amintim în fiecare clipă a vieţii noastre, ca să-i tratăm pe ceilalţi aşa cum
79
ne-am dori să fim trataţi la rândul nostru. După cum a explicat şi apostolul Pavel „dragostea
deci, este împlinirea Legii" (Romani 13:10). Dragostea stă la baza unei vieţi evlavioase.
Dacă noi creştinii am asculta de această poruncă în mod conştient, prin harul lui Dumnezeu,
vom fi acoperit tot ceea ce cere Dumnezeu de la noi. Ce diferenţă ar face acest lucru!
Ne-ar ajuta să înţelegem faptul că binecuvântarea cea mai mare pentru noi este zidită pe
temelia dragostei agape. După cum a spus Isus în predica Sa: „Aţi auzit că s-a zis: «Să iubeşti
pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.» Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă
asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară
soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi."
(Matei 5:43-45). Se pare că dragostea este destinată oricărui tip de oameni—nu doar pentru
„ai noştri." De fapt, viitorul măreţ pe care Dumnezeu 1-a pregătit pentru tine şi pentru mine
este foarte probabil să cuprindă asocierea noastră cu cei care sunt diferiţi de noi. Dumnezeu
nu a promis că îşi va revărsa binecuvântarea doar peste bărbaţi vorbitori de limba engleză,
cum aş fi eu de exemplu. Pentru a începe să realizez care este planul cel mai bun al lui
Dumnezeu pentru viaţa mea, voi începe prin a înţelege că trebuie să fiu deschis şi sensibil la
varietatea creaţiei Lui—despre care mi se porunceşte să o tratez la fel de onorabil cum mi-aş
dori să fiu şi eu tratat.
Călătoria israeliţilor în Ţara Promisă ne oferă o imagine remarcabilă a acestui adevăr. Cine s-
ar fi aşteptat ca planul strategic al lui Dumnezeu pentru cucerirea cetăţii Ierihon să fi inclus o
femeie cananită, care avea o ocupaţie mai puţin respectabilă? Numele ei era Rahav. Cele două
iscoade, pe care Iosua le-a trimis să spioneze cetatea şi să îi identifice punctele slabe au optat
să fie cazate în casa acestei femei. Acesta era parte din camuflajul lor, o modalitate de a nu fi
detectaţi de forţele poliţieneşti ale cetăţii Ierihon.
Această metodă nu a funcţionat desigur. Regele cetăţii avea să afle cât de curând despre
prezenţa lor . El şi-a trimis ofiţerii
Dumnezeu are uneori câte un rol de jucat
şi pentru cei pe care,
noi nu i-am fi ales
în mod normal.
să facă investigaţii şi Rahav i-a aruncat în mod deliberat pe o pistă greşită. Această femeie,
care fusese folosită şi abuzată de bărbaţi toată viaţa ei, se pare că nu a simţit nevoia de a fi
loială fondatorilor oraşului ei natal. în schimb, ea a ţinut partea copiilor lui Dumnezeu. „Şi le-
a zis: ştiu că Domnul v-a dat ţara aceasta, căci ne-a apucat groaza de voi, şi toţi locuitorii ţării
tremură înaintea voastră... Şi acum, vă rog, juraţi-mi pe Domnul că veţi avea faţă de casa
tatălui meu aceeaşi bunăvoinţă pe care am avut-o eu faţă de voi... şi că ne veţi scăpa de la
moarte" (Iosua 2:9,12-13). Bărbaţii au fost
numaidecât de acord, şi au stabilit________________
un semn (o funie cărămizie agăţată în fereastră) care avea să-i ajute să identifice casa ei în
haosul bătăliei.
Dacă aţi avut vreodată ocazia să predaţi această lecţie la şcoala duminicală, probabil aţi
încercat să evitaţi să faceţi menţiuni despre cum îşi
câştiga Rahav traiul. într-un anume sens, ea nu era tocmai un cetăţean integru şi onorabil. Cu
toate acestea Noul Testament vorbeşte cu înflăcărare despre moştenirea ei—chiar în două
rânduri. Ea este inclusă în numărul celor mai faimoşi oameni ai credinţei din Evrei 11: „Prin
credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu
bunăvoinţă" (versetul 31). Ea este lăudată pentru atitudinea inimii ei, care s-a identificat cu
oamenii lui Dumnezeu.
Apostolul Iacov pomeneşte numele ei şi salută actul îndrăzneţ de care ea a dat dovadă: „Tot
aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a
scos afară pe altă cale? După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este
moartă" (Iacov 2:25-26).
Dumnezeu are uneori câte un rol de jucat şi pentru cei pe care, noi nu i-am fi ales în mod
normal. El este (Organizatorul suprem, care aduce împreună talente şi personalităţi din
omenirea care este atât de variată. Nu poartă toţi aceeaşi uniformă. Nu au toţi aceeaşi
moştenire. Dar cu toate acestea,
80
81

Domnul ştie ceea ce face, şi nu este înţelept să punem la îndoială selecţia Lui de personal.
Dacă El decide să aleagă oameni precum Rahav în planul Lui de eliberare şi expansiune,
sarcina noastră este să ne aducem pur şi simplu aminte de regula de aur şi să urmăm planul lui
Dumnezeu.
O altă femeie pe care Dumnezeu a ales-o, chiar în timpul unei epoci dominate de bărbaţi, a
fost judecătoarea Debora. Cu mai mult de o sută de ani, înainte de cucerirea Canaanului,
Israel se afla sub jugul unui rege crud, care beneficia de cea mai modernă tehnologie (nouă
sute de care de luptă de fier, Judecători 4:3) şi au suferit pe o perioadă de douăzeci de ani.
Dumnezeu a intervenit în sfârşit, ridicând-o pe Debora la putere. Biblia ne spune că ea era un
profet şi judecător respectat pentru modul în care rezolva disputele poporului, şi că (spre
deosebire de Rahav) era căsătorită. Ea a recrutat un conducător militar pe nume Barac, care
avea să conducă lupta pentru eliberare.
Aceste două exemple din vremea lui Iosua şi a judecătorilor ne arată că „Dumnezeu nu este
părtinitor" (Fapte 10:34). Dacă am accepta cu adevărat profeţia lui Ioel, „după aceea, voi
turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa
visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul
Meu, în zilele acelea (Ioel 2:28-29)—atunci va trebui să afirmăm şi să urăm un bun venit
lucrării femeilor, ca Debora din vremurile noastre. Putem da slavă lui Dumnezeu că William
Booth, fondatorul organizaţiei Armata Salvării, nu i-a spus soţiei lui, Catherine, să stea jos, să
nu vorbească şi să se ocupe doar de creşterea celor opt copii. în schimb, când William predica
săracilor pe străzile Londrei, Catherine se întâlnea cu cei bogaţi şi aduna fonduri. Ea chiar s-a
apucat de predicat şi, spre mirarea tuturor a fost mult mai eficientă decât soţul ei.
Acelaşi lucru este adevărat şi în cazul diferitelor grupări etnice, a diferitelor pături sociale, cu
nivele diferite de venituri, educaţie şi categorii de vârstă. Dumnezeu are interesul de a
construi o biserică globală, şi toţi aceia dintre noi care aspiră
82
să-L ajute la aceasta, am face bine să acceptăm faptul că metodele Lui nu sunt metodele
noastre. El nu se va limita la a construi planul Său doar cu ai noştri.
Nu ne putem aştepta să experimentăm acel „mai mult" pe care Dumnezeu îl are pregătit
pentru noi dacă eşuăm în a-i iubi pe cei pe care Dumnezeu îi iubeşte.
Poate Dumnezeu binecuvânta rasismul?
Sunt convins că unul dintre obstacolele în calea trezirii spirituale din această ţară, este
prejudecata rasială din bisericile noastre. Ea este mascată, bineînţeles, în spatele unor pereţi
prin care se încearcă să se evanghelizeze „grupurile ţintă" şi să se ducă astfel la creşterea
indicilor de frecventare a bisericilor.
Acest lucru este adesea o încercare subtilă, de a-i exclude pe aceia a căror culoare sau etnie nu
sunt de dorit. Alţii, prin propria lor alegere a locaţiei, dau de înţeles faptul că nu sunt prea
interesaţi de tovarăşi din „zona greşită" a oraşului.
Un membru al comitetului dintr-o biserică mare şi bogată mi-a spus că biserica lui a fost
foarte generoasă în strângerea de fonduri pentru victimele uraganului Katrina care a avut loc
în 2005. Oamenii au dat cu mână largă pentru a-i ajuta pe acei sinistraţi. Grupuri întregi de
oameni au sosit pentru a se restabili în acest oraş. Dar atunci lucrurile au luat o altă
întorsătură. Un număr mare de refugiaţi din New Orleans au început să frecventeze biserica
aceasta deoarece auziseră că aceşti credincioşi de aici au fost foarte dornici să-i ajute. Ei
doreau să-şi arate mulţumirea. Nou-veniţii erau în mare parte de origine afro-americană. Unii
dintre ei au început să depună cereri pentru a deveni membri—şi atunci s-a arătat adevărata
culoare politică a inimilor oamenilor. Membrii bisericii au început să părăsească biserica într-
un număr mare. Motivaţia lor? Nu puteau să conceapă cum ar fi închinarea împreună cu „acel
gen de oameni." Toate aceste lucruri aveau loc chiar în timpul în care creştinii cântau despre
dragostea lui Dumnezeu pentru toată lumea.
Ei aveau nevoie să treacă în revistă ceea ce Thomas a Kempis, un călugăr renumit pentru
devoţionalul clasic Imitatio Christi,
83

a scris în secolul al cincisprezecelea: „A te poziţiona mai prejos de toată omenirea nu-ţi va face nici un
rău, dar mult rău îţi va face situaţia în care te preferi pe tine în detrimentul altei persoane." 20 Oricând
ne înălţăm pe noi deasupra oricărui alt grup de oameni, ne îndepărtăm de valul de binecuvântări ale lui
Dumnezeu.
Unul dintre cei mai mari aruncători din Liga Majoră de baseball ne vizitează ocazional la Brooklyn
Tabernacle împreună cu frumoasa lui soţie, şi chiar şi-a depus mărturia personală într-unui din
serviciile divine. Ei au devenit buni
__________________ prieteni de-ai noştri în decursul
M-a întrebat cu toată ultimilor ani. Am călătorit peste sinceritatea, „Domnule hotare
împreună, pentru răspândirea
pastor, cum se face că cei Evangheliei. El vine din America
din echipa Yankees sunt Centrală, şi într-o zi când şedeam la
mai bine integraţi decât mine în birou, m-a întrebat cu toată
bisericile creştine din sinceritatea: „Domnule pastor, cum se
această ţară?" face că cei din echipa Yankees sunt mai
e-^fih** bine integraţi decât bisericile creştine
din această ţară?" El vorbea mult
despre cum într-un sport ca baseball-ul nimănui nu-i pasă
despre complexele tale sau numele tău de familie. Tot ceea ce
contează este cum joci şi cum îţi susţii coechipierii. Se întreba
de ce creştinii nu au acelaşi tip de gândire, de vreme ce slujim
un Dumnezeu al dragostei.
Nu aveam un răspuns satisfăcător pentru el. Cunosc o denominaţiune care are standarde de sfinţenie
extrem de stricte şi care insistă că se bazează pe Biblie. Din nefericire, acele standarde nu i-au
împiedicat de la a crea o denominaţiune soră, cu doctrine identice, înfiinţată special pentru oamenii de
culoare. în acest fel, dacă una dintre bisericile lor de albi, ar fi vizitată vreodată de un om de culoare,
ar avea o recomandare la îndemână pentru aceştia. îl pot trimite mai în josul străzii, la biserica afiliată
lor, special creată pentru oameni de culoare.
Aceşti oameni nu s-ar simţi prea bine în preajma lui Buri Cain şi a fraţilor de la penitenciarul Angola.
Vă pot garanta acest lucru. Ei sunt complet orbiţi faţă de adevărul că planul lui Dumnezeu pentru
împărăţia Lui de pe pământ, nu este
limitată unei singure categorii de oameni. Acest plan atinge la propriu toate marginile pământului.
Când ne vom aduna cu toţii în ceruri—„şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere
nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care [vom] sta în picioare
înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini"
(Apocalipsa 7:9). Dacă ne va fi dat să stăm umăr lângă umăr în acea zi, am face mai bine să ne
obişnuim de pe acum. Doamne ajută-ne să credem cu adevărat ceea ce ne rugăm: „Facă-se voia ta
precum în cer aşa şi pe pământ."
Să ne urmăm predecesorii
Acesta nu este un curent nou şi inedit, născut dintr-o dorinţă de a fi la modă în secolul douăzeci şi unu.
Creştinii autentici din toate timpurile au realizat scopul măreţ al familiei lui Dumnezeu. Printre cei
care ne servesc drept exemple sunt fraţii moravieni, credincioşi ai anilor 1700, care şi-au părăsit satele
din Europa centrală (actualmente Republica Cehă) ca să împlinească regula de aur pe hotare
îndepărtate. De exemplu, misionarii moravieni au fost aceia care l-au impresionat pe tânărul John
Wesley care se afla pe un vas care se îndrepta spre America în anul 1736, prin calmul de care au dat
dovadă în timpul unei furtuni groaznice. El a păstrat legătura cu mişcarea lor în anii care au urmat, în
timp ce el se apropia tot mai mult de momentul în care avea să-şi pună credinţa în Cristos.
Alte mişcări misionare, din secolele care au urmat, au atras şi mai mult atenţia, deşi, toate se datorează
moravienilor. Mentalitatea moravienilor „faceţi şi voi altora" a adus mii de oameni la Cristos. Unii
convertiţi erau atât de plini de dragostea faţă de Cristos, încât s-au vândut pe ei înşişi ca sclavi pentru a
putea ajunge la diferitele grupări de sclavi din Caraibe; era singura cale prin care puteau lua legătura
cu aceşti oameni, în anumite cazuri, câţiva moravieni au contactat lepra în mod intenţionat, tocmai
pentru a li se permite să intre în contact cu leproşii. Alţii au lucrat la construirea de colonii ale
băştinaşilor
84
85
americani, care au fost mai târziu exterminate de expansiunea americană.
Sfera de acţiune a Moravienilor s-a extins la propriu din Groenlanda până în Africa de Sud—
de la un capăt al lumii la celălalt. Deşi misionarul baptist englez, William Carey este adesea
citat ca fiind „tatăl misiunii moderne", el ar arăta mai degrabă în direcţia Moravienilor, al
căror model este adesea citat în jurnalul lui. Ei au demonstrat cu credinţă dragostea lui Isus
multor oameni aflaţi în nevoi, de cele mai multe ori cu preţul sacrificiului personal.
Evanghelia lui Isus Cristos are întru totul de-a face cu dragostea. Acesta ar trebui să fie motto-
ul nostru, reclama noastră pentru o lume suferindă. Isus a spus că aceasta este modalitatea prin
care oamenii ne vor recunoaşte că suntem ucenicii Lui (Ioan 13:35). Haideţi să ne oprim şi să
cugetăm pentru o clipă: Ne-ar place să aflăm că după ce am părăsit încăperea oamenii au
început să vorbească negativ la adresa noastră? Atunci, haideţi să nu facem noi înşine acest
lucru. Ne-ar place să fim discriminaţi pe baza culorii pielii noastre sau a genului? Atunci nu-i
judeca pe alţii pe baza acestor criterii. Nouă, celor care suntem taţi, ne-ar place să vedem alţi
bărbaţi cum le fac ochi dulci fiicelor noastre la vârsta adolescenţei? Atunci haideţi să nu
privim la fiicele altor bărbaţi în acest fel. Creştinismul autentic poate fi redus la regula de aur
în toate aspectele vieţii noastre.
Ideea centrală din cunoscutul pasaj 1 Corinteni 13 este aceea că dragostea este mai importantă
decât credinţa care poate muta munţi, dărnicia din inimă, vorbirea în limbi supranaturale sau
chiar martirizarea, dragostea este cea mai mare dintre acestea (v.13). Şi ceea ce este important
de ştiut este faptul că acest pasaj este destinat unei biserici care era cunoscută pentru puterile
ei multiple. „Nu duceţi lipsă de nici un fel de dar," scrie apostolul în 1 Corinteni 1:7. El tânjea
totuşi să-i vadă trecând de barierele atitudinii lor competitive ca urmaşi ai lui Apolo, Chifa şi
Cristos. El căuta dragostea autentică, care se putea răspândi.
Una dintre cele mai mari decepţii spirituale, este ideea că trăim cu Dumnezeu când nu ne pasă
câtuşi de puţin de
86
cei din jurul nostru. Această atitudine nu se aliniază pur şi simplu cu ceea ce scrie în 1 Ioan
4:8: „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste." Putem
studia Biblia cu tot atâta seriozitate ca a Fariseilor, ne putem lăuda cu declaraţiile noastre
doctrinare, putem strânge fonduri mari şi să construim campusuri bisericeşti impresionante.
Dar dacă nu-i iubim pe ceilalţi, inclusiv pe cei care nu sunt ca şi noi, ignorăm adevărul din 1
Ioan 4:20, care spune: „Căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-1 vede, cum poate să
iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?" Este atât de simplu.
Singura unitate de măsură prin care putem verifica relaţia noastră cu Dumnezeu pe verticală,
este calitatea dragostei pe care o avem în relaţia noastră pe orizontală cu ceilalţi. Nu II
cunoaştem cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu iubim şi nu respectăm fiinţele umane pentru
care a murit Cristos. Cum este posibil să iubim Capul şi să fim indiferenţi faţă de Trupul Lui
preţios, care include credincioşii din orice rasă şi din orice context?
0 slujbă măreaţă înainte
A ajunge în viitorul pe care Dumnezeu ni 1-a promis este fără îndoială un proiect foarte mare.
Facem acest lucru împreună cu cei care aparţin lui Cristos. Este nevoie de energia şi de
talentul fiecărei persoane. Nu ne putem permite luxul de a exclude o persoană din această
organizaţie. Ierihonul nu putea fi cucerit fără contribuţia lui Rahav. Sisera şi armata lui nu
aveau să fie învinşi fără conducerea Deborei. Dacă vrem să vedem plinătatea victoriei lui
Dumnezeu în vieţile noastre, trebuie să primim cu drag pe orice frate şi orice soră.
Un memento zguduitor al acestui adevăr ne-a ieşit în cale ca urmare a evenimetelor din 11
septembrie 2001. Biserica Brooklyn Tabernacle a pierdut patru oameni în acea zi—ce-1 mai
mare număr dintr-o biserică din câte ştiu eu. Unul dintre ei era ofiţer de poliţie. El era agent
sub acoperire, pentru depistarea traficanţilor de droguri, care este cea mai periculoasă slujbă
87
din cadrul Poliţiei oraşului New York. El era căsătorit cu o tânără pe care a cunoscut-o la noi
în biserică. Când aşteptau primul lor copil, el a surprins-o într-o zi spunând: „Scumpo, m-am
tot gândit la faptul că am să devin tată. Va trebui să nu mai practic această meserie atât de
periculoasă. Vreau să mă asigur că voi putea fi alături de copilul meu. Ştii ceva—am găsit în
schimb un post vacant la Autoritatea Portuară. Voi avea sediul în World Trade Center, unde
voi fi în siguranţă. Gata cu urmărirea traficanţilor pe străzi lăturalnice."
Desigur soţia lui însărcinată, era foarte entuziasmată. Atunci, în acea dimineaţă fatidică, ea
lucra la patru străzi distanţă de locul tragediei... când clădirea s-a prăbuşit instinctul ei i-a spus
că şi-a pierdut soţul. Avea să aducă pe lume copilul acesta, de una singură.
Pentru înmormântare, soţia mea Carol, a aranjat ca o sută cincizeci de membri ai corului
nostru să-şi ia liber de la servici şi să participe la înmormântare, cântând cu corul. Primarul
Rudy Giuliani a luat parte de asemenea. Când i-am dat ocazia de a se adresa mulţimii, el a
luat microfonul şi a spus: „D-nă şi d-le Stuart, vreau să ştiţi că aţi avut un fiu extraordinar!
Thelma, soţul tău a fost un erou. Cu toţii suntem preocupaţi de starea ta şi te vom ajuta în
orice fel putem." S-a aplecat spre amvon în timp ce a continuat: „Ştiţi oameni buni, am învăţat
ceva în această situaţie. Daţi-mi voie să văd dacă pot să exprim exact ceea ce simt. Când toată
lumea fugea din acea clădire, iar poliţiştii şi brigăzile speciale urcau în ea, credeţi că vreunul
dintre ei a spus, «Oare câte clădiri avem de salvat? Câţi evrei vor fi acolo? Haideţi să ne
gândim cât câştigă aceşti oameni pe an, 400.000 de dolari, 24.000 sau...?» Nu, ei nu gândeau
aşa, când salvezi vieţi toate sunt preţioase. Şi aşa trebuie să gândim în orice situaţie. Cum ai fi
vrut să te trateze poliţiştii dacă te-ai afla la al şaptezecilea etaj în acea zi? Ţi-ai fi dorit să-i
auzi scuzându-se că trebuie să scoată şefii mai întâi? Nu cred. Mărturisesc că nu am încercat
să trăiesc astfel. Dar sunt convins că Dumnezeu vrea să trăim aşa. El vrea să punem preţ pe
orice fiinţă umană, cum face El."
88
Stăteam acolo şi mă gândeam, o Doamne, primarul predică adevărul care ne-a scăpat atâtor biserici din
New York şi din toată ţara.
Poate el a adoptat reglementări cu care eu nu am fost de acord, dar în
aceea zi el a pus punctul pe „i". Adevărul din ceea ce a spus a pătruns în inima mea.
Lumea în care trăim se destramă sub privirile noastre. Suntem singurii reprezentanţi ai lui
Dumnezeu pe această planetă şi pur şi simplu nu ne putem permite să selectăm şi să alegem
dintre cei care au nevoie de ajutor. Cu toţii au nevoie de ajutor. Cu toţii au nevoie de dragostea
şi de iertarea lui Isus Cristos. Cu toţii au nevoie să fie salvaţi din tragedia pe care o presupune
Suntem singurii
reprezentanţi ai lui
Dumnezeu pe această
planetă, şi pur şi simplu
nu ne putem permite să
selectăm şi să alegem
dintre cei care au nevoie
de ajutor. Cu toţii au
nevoie de ajutor.
o veşnicie despărţiţi de Dumnezeu. Cristos a murit pentru fiecare persoană şi El vrea ca „toţi
să vină la mântuire" (2 Petru 3:9). Dumnezeu îi iubeşte enorm pe fiecare dintre ei.
Doar atunci când împărtăşim dragostea Lui spre alţi oameni—şi o urmăm întocmai cu acţiuni
reale, clare, putem câştiga ceea ce El a spus: „Bine rob bun şi credincios. Intră în
binecuvântările pe care le-am pregătit pentru tine."
89
i
!
,
CAPITOLUL 6
NU TE GRĂBI!
Una este să fii atacat de duşman, şi alta este să fii „jucat" de cineva, cum se spune prin New
York. Iar în efortul nostru de a cuceri Ţara Promisă suntem mai degrabă pregătiţi pentru prima
variantă decât pentru a doua.
După victoriile israeliţilor la Ierihon şi Ai, cetăţile din apropiere îşi puteau închipui cum ar fi
să fie asaltaţi şi ei. Cine avea să fie următoarea? Astfel s-au hotărât să formeze o coaliţie.
Unindu-şi forţele şi resursele militare, şi-au dat seama că ar putea opune o rezistenţă mai
solidă împotriva lui Iosua şi a armatei sale. O singură cetate o optat pentru o altă strategie.
„Locuitorii din Gabaon... au întrebuinţat un vicleşug" (Iosua 9:3-4). în loc să se alăture
cetăţilor învecinate în formarea unei forţe de luptă imense, ei au apelat la cei mai buni actori
ai lor, care puteau câştiga un premiu Oscar pentru performanţa lor, şi i-a pregătit pentru un
scenariu elaborat. lână când toată recuzita de tunici zdrenţuroase, sandale peticite şi piei
crăpate, a fost asortată cu măgăruşi neţesălaţi, aceste trupe arătau ca nişte căutători de aur care
îşi petrecuseră ultimii doi ani în pustiu.
Ei au pătruns cu convingere în tabăra israeliţilor la Ghilgal, şi i-au povestit lui Iosua cât de
lungă şi dificilă a fost călătoria lor. De săptămâni întregi erau pe drumuri, susţineau ei, şi de-
abia dacă mai aveau câteva merinde în desagi pentru a se
91
NU TE GRĂBI!
hrăni. Tot ceea ce-şi doreau, spuneau ei cu o privire patetică, era un tratat de pace cu armata
cuceritoare, pentru ca bietele lor soţii şi copii să nu treacă prin spaima despre care se zvonea pe uliţele
cetăţii.
Cel mai probabil Iosua şi-a închipuit că aceşti oameni provin dintr-o cetate—de dincolo de graniţele
trasate de Dumnezeu pentru ca poporul Lui să le cucerească. Ce putea fi rău în a-i ajuta? De ce să nu
fim „prietenoşi"? Să-i lăsăm în pace, să nu se mai îngrijoreze.
Biblia menţionează o propoziţie decisivă. „Bărbaţii lui Israel au luat din merindele lor, şt n-au întrebat
pe Domnul" (v. 14).
După trei zile, timp în care s-au pus la punct toate formalităţile de către ambele părţi, un cercetaş a
apărut aducând veşti şocante: „Află ceva Iosua—oamenii aceştia provin din cetatea de după deal."
Cetatea lor este chiar în faţa noastră, exact unde am intenţionat să pornim la luptă în umătoarele zile."
îmi pot imagina culoarea care a început să urce pe faţa şi gâtul lui Iosua când a realizat ruşinea ce a
păţit-o. Acest lider uns al lui Dumnezeu a fost „jucat pe degete" de nişte artişti escroci.
Oamenii i-au împărtăşit imediat că ei bănuiau că avea să aibă loc o asemenea ispravă. „Şi toată
adunarea a cârtit împotriva căpeteniilor" (v. 18). Au fost şi mai mânioşi când au fost nevoiţi să meargă
în apărarea Gabaoniţilor faţă de un atac al coaliţiei (Iosua 10). Ei trebuiau să respecte promisiunea
solemnă pe care liderul lor o făcuse în faţa Dumnezeului Atotputernic.
Leu sau mincinos?
în conflictele spirituale cu care ne confruntăm, atacurile frontale din partea lui Satan sunt uşor de
desluşit. Natura bătăliei este clară, nimic nu aduce a subtilitate. Duşmanul încearcă să ne copleşească
prin descurajare, sau poate se foloseşte de anumiţi prieteni pentru a ne trage în jos de la credinţă.
Probabil au loc fenomene în biserica noastră care duc la dezbinări. Trebuie să vedem exact ce se
întâmplă şi să
92
ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea curaj şi putere. Diavolul este ca un leu care răcneşte, spune Noul
Testament (1 Petru 5:8), iar noi ştim că trebuie să ne confruntăm cu el.
Dar atunci când duşmanul apelează la înşelăciune şi şiretlicuri, nu suntem foarte grabnici în a-1
depista. Adesea vedem doar ce vrem noi să vedem, în loc să vedem ceea ce există cu adevărat.
Instinctele noastre fireşti sunt derutate, în acest caz nu avem de-a face cu un leu zgomotos ci cu unul
viclean—de fapt chiar cu tatăl minciunilor, după cum îl numeşte Isus în Ioan 8:44. Precum Iosua,
suntem deficitari
în zona discernământului spiritual.---------------------------
Dumnezeu ştie ce ar trebui să facem Dar atunci când
dar noi nu suntem siguri. Din cauză duşmanul apelează la că nu ne consultăm cu El, vom suferi
înşelăciune şi şiretlicuri, consecinţele. nu suntem foarte grabnici
Orice om cât de bun ar fi el, poate In a'[ deP'f h. acest caz , , i . J * nu avem de-a face cu
un
să devieze de la calea cea buna daca (eu zgomotos d cu unu[
merge înainte fără să se fi consultat cu viclean
Dumnezeu. Când instinctele noastre __^
naturale nu depistează ceva greşit şi atunci când ne bazăm doar pe bunul nostru simţ, atunci lucrurile
iau o întorsătură dezastruoasă. Trebuie să încetinim ritmul şi să ne aducem aminte că ceea ce pare în
regulă, nu este întotdeauna aşa. Dacă nu punem timp deoparte să-L „întrebăm" pe Domnul, nu vom şti
că am greşit decât când este deja prea târziu. Vom lua decizii care se vor întoarce împotriva noastră.
Unii ar putea fi sceptici cu privire la această consultare cu Dumnezeu, şi să spună că ea este bazată pe
mistic sau emoţional. „Bazaţi-vă doar pe Cuvânt" este replica lor. Iosua şi echipa lui chiar erau
familiarizaţi cu Tora—scrierile lui Moise. Ştiau toate Cele Zece Porunci. Erau bine informaţi despre
toate legile lui Dumnezeu. Problema este că nici măcar un verset din Tora nu spunea literalmente:
„Refuzaţi să faceţi un tratat cu aceia care par să fi venit de departe." Scriptura nu i-ar fi putut ajuta în
mod direct să evite acesta înşelăciune specifică.
93
Liderii israeliţilor aveau nevoie să-şi facă linişte în suflet şi să stea înaintea lui Dumnezeu,
căutându-i sfatul în această situaţie specială. Ce tată iubitor nu şi-ar fi ajutat copiii preţioşi să
nu cadă în mrejele vieţii? Psalmul 73:23-24 spune: „Insă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai
apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă." Dumnezeu
vrea să apelăm la El în orice situaţie dificilă sau complicată cu care ne confruntăm. Acest
lucru presupune să recunoaştem că perspectiva noastră este limitată. Nu ştim ce aduce ziua de
mâine. Nu putem vedea dincolo de drum—dar El poate.
Trebuie să urmăm exemplul Rebecăi, soţia lui Isaac, care a experimentat probleme în timpul
sarcinii, deoarece „copiii se băteau în pântecele ei." Ea nu a beneficiat de avantajele unui
ecograf modern, deci nu avea cum să ştie că este însărcinată cu gemeni. în schimb ea s-a
întrebat: „Dacă-i aşa, pentru ce mai sunt însărcinată?" S-a dus să întrebe pe Domnul (Genesa
25:22). Ea simţea că ceva neobişnuit avea să aibă loc—dar ce anume? Apoi Domnul i-a
dezvăluit viitorul.
De câte ori în viaţa noastră nu experimentăm că ceva se luptă în noi, un sentiment că ceva nu
e tocmai în regulă? Acesta este un timp pentru a veni înaintea Domnului şi a-i cere sfatul.
Chiar şi Isus a făcut acest lucru, în anumite ocazii petrece nopţi întregi în rugăciune. El era
desăvârşit, şi totuşi simţea nevoia de a se consulta cu Tatăl. Deşi nu ne vine să credem,
trecutul nostru este plin de decizii greşite—şi cu toate acestea neglijăm apropierea de
Dumnezeu în acele momente când avem cea mai mare nevoie de călăuzirea Lui.
Avem nevoie să venim în prezenţa Tatălui Ceresc şi să spunem: „Ce înseamnă toată agitaţia
aceasta? încerci să-mi spui ceva anume? Condu-mă prin Duhul Tău pe cărarea pe care trebuie
să merg. Arată-mi lucruri pe care nu le pot vedea cu ochii mei fireşti."
Rugăciunea nu a fost niciodată intenţionată să fie o aducere la cunoştinţă a listei noastre de
nevoi şi dorinţe. Pentru prea mulţi dintre noi, rugăciunea a devenit un monolog în loc să fie
NU TE GRĂBI!
un dialog. Când epuizăm lista de cereri, renunţăm la a ne mai ruga. Dacă am sta puţin mai
mult în rugăciune, şi am asculta, El şi-ar face de cunoscut voia şi planul Lui pentru noi. Ne-ar
oferi perspective incredibile asupra circumstanţelor noastre. Ne-ar consilia cu privire la
problemele pe care le avem în familie sau la locul de muncă. Ne-ar descoperi dacă trebuie să
acceptăm o ocazie prezentă. Avem nevoie de călăuzirea Lui, şi vestea bună e că El este mai
mult decât binevoitor să ne-o dea dacă i-o cerem cu credinţă.
Mai mult decât o singură dată
David, „omul după inima lui Dumnezeu" (vezi 1 Samuel 13:14 şi Fapte 13:22), era
întotdeauna în cea mai bună formă spirituală când se dedica să-L caute pe Domnul, pentru a
afla ce trebuie să facă. La puţin timp după ce David a fost încoronat, războinicii filisteni au
decis să-1 pună la încercare. Oare avea acest rege curajul să îi înfrunte la fel cum a făcut-o
acum câţiva ani cu Goliat, când el era un adolescent îndrăzneţ? Sau s-a înmuiat pe parcurs? Ei
şi-au trimis trupele într-o anumită vale din Israel „David a întrebat pe Dumnezeu, zicând: „Să
mă sui împotriva Filistenilor, şi îi vei da în mâinile mele?" Şi Domnul i-a zis: „Suie-te, şi-i voi
da în mâinile tale" (1 Cronici 14:10).
Dumnezeu a răspuns afirmativ, şi David a înaintat cu armata, obţinând o victorie măreaţă. Dar
mai târziu, filistenii s-au reîntors tot în acea vale. „David a întrebat iarăşi pe Dumnezeu (v.
14). De data aceasta Dumnezeu avea altă strategie de atac faţă de prima. Ea cuprindea
întoarcerea armatei şi aşteptarea semnalului lui Dumnezeu, şi „când vei auzi un vuiet de paşi
în vârfurile duzilor, atunci să ieşi la luptă, căci Dumnezeu merge înaintea ta, ca să bată oastea
filistenilor." în final, israeliţii au avut un succes enorm.
Observaţi faptul că David a întrebat mai mult decât o singură dată. Şi din nou, nu exista vreo
afirmaţie în Lege, care să se refere strict la această situaţie. David ştia că are nevoie de
indicaţii specifice de la Dumnezeu în acest caz. El nu a presupus din start că din moment ce i-
a bătut măr pe filisteni
94
95
prima dată, avea să-i bată la orice ceas din zi şi din noapte. Ci, în schimb, el a avut o atitudine
smerită şi a cerut o perspectivă proaspătă asupra problemei.
Astăzi, Tatăl nostru este întotdeauna disponibil, binevoitor, şi mai mult decât capabil să ne
ajute în situaţiile vieţii. El se bucură când îl întrebăm precum un copil care are mare încredere
în tatăl său.
Tot comitetul pastoral de la biserica Brooklyn Tabernacle ştie că Dumnezeu are un plan
specific, bine definit pentru biserica noastră, şi că este vital ca noi să ne consultăm cu
Dumnezeu pentru a primi călăuzire. în fiecare săptămână, de exemplu, sunt pus în faţa nevoii
de a pregăti un mesaj. Oare vrea Dumnezeu să încep o serie de predici despre un nou subiect?
Dacă da, atunci cât timp ar trebui să predic despre acest subiect? Ce adevăr specific vrea
Dumnezeu să transmit din partea Lui bisericii? Oare vrea să aduc un mesaj de mângâiere
săptămâna aceasta, sau să lansez o provocare pentru mărirea credinţei în Dumnezeu? Ce
subiect ar alege Isus dacă ar urma să predice duminica viitoare? El vrea să-şi împărtăşească
gândurile cu fiecare păstor împuternicit pentru a paşte oile Sale.
El ne spune: „Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povăţui pe cărări neştiute
de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, şi locurile strâmbe în locuri netede: iată
ce voi face, şi nu-i voi părăsi" (Isaia 42:16). Poate nu ne dăm seama că suntem orbi—dar
suntem. Nu vedem totul. Avem nevoie de vedere pe o rază de 360°. Aceasta înseamnă „a-L
întreba pe Domnul."
Uneori Dumnezeu ne vorbeşte printr-un „susur blând şi subţire" pe care Ilie 1-a auzit pe
munte (vezi 1 împăraţi 19:12). Acestea sunt răspunsurile, pozitive sau negative pe care ni le
dă Dumnezeu. El ne verifică din când în când starea de spirit, şi ne acordă un răgaz atunci
când suntem pe punctul de a o lua pe o cale greşită. Sau ne umple cu o stare de pace şi
bucurie, când aprobă direcţia în care ne îndreptăm. Este nevoie de petrecere de timp cu
Dumnezeu, dintr-o inimă care doreşte să înveţe cum să recunoscă aceste semne subtile ale lui
96
NU TE GRĂBI!
Dumnezeu. Dar le putem învăţa, deoarece Scriptura ne spune că avem în noi „gândul care era
în Cristos" (1 Corinteni 2:16).
Mai există şi situaţia în care, în trecut Dumnezeu le vorbea oamenilor Săi prin vise. De patru
ori Dumnezeu i-a vorbit lui Iosif, soţul Măriei, în acest fel (Matei 2:22, 2:19, 2:13,1:20).
Acestea erau avertismente specifice şi instrucţiuni pentru o situaţie unică cu care părinţii
copilului Cristos aveau de-a face.
Dumnezeu a promis că va comunica şi cu noi în acest fel (vezi Fapte 2:17, citându-1 pe Ioel
2:28). Nu fiecare vis pe care îl avem poate fi de la Dumnezeu dar nu trebuie nici să excludem
această posibilitate.
în alte ocazii, Dumnezeu caută să ne ghideze prin micile evenimente din viaţa de zi cu zi. Un
prieten vechi ne sună pe neaşteptate. Avem şansa să ne întâlnim cu un străin pe stradă. Ne
vine o idee fără să ne fi gândit în mod special la ea. în fiecare dintre aceste cazuri, există
posibilitatea unei confirmări sau a unui avertisment de la Dumnezeu.
Aceste lucruri au loc de obicei atunci când trăim cu o atitudine smerită, „Doamne, îmi lipseşte
înţelepciunea de a lua aceste decizii de unul singur. De fapt, pot încurca lucrurile rău de tot
dacă mă iau după judecata proprie. Am nevoie de părerea Ta şi de călăuzirea Ta. Aşa cum i-ai
condus pe israeliţi, condu-mă şi pe mine. Cum i-ai condus pe David, Rebeca, şi Iosif, condu-
mă şi pe mine. Mai ales, păzeşte-mă de situaţii care par bune la suprafaţă, dar în realitate sunt
curse ale lui Satan."
Dumnezeu nu va întârzia să răspundă la o astfel de rugăciune. El este atotştiutor şi
atotputernic. El ne poate proteja şi ne poate direcţiona.
Martin Luther, acest mare reformator al secolului al şaisprezecelea, a spus odată unei
persoane care era sceptică din punct de vedere spiritual. „Nu mă deranjează că te uiţi cu
disperare şi îndoială la propriile tale puteri, dar mă deranjează că pui la îndoială puterea lui
Dumnezeu."21 Nu trebuie să punem niciodată la îndoială capacitatea lui Dumnezeu de a ne
duce pe calea cea bună şi de a ne menţine pe ea.
97
întreabă, aşteaptă şi ascultă
Deciziile bune sunt mai importante decât deciziile rapide. Da, sunt conştient că societatea în
care trăim pune mare preţ pe persoanele care au putere decizională. Ei nu se codesc prea mult,
şi merg direct la ţintă, cu încredere în ceea ce fac. Un magnat al afacerilor a spus odată:
„Managementul este arta de a lua decizii bune fără a avea informaţii suficiente." Ca şi
creştini, trebuie să recunoaştem că informaţiile pe care le avem nu vor fi vreodată suficiente.
Dumnezeu este singurul pe care putem conta că ne va ajuta să discernem situaţiile înşelătoare,
precum cea a gabaoniţilor. în timp ce întrebăm, aşteptăm şi ascultăm, Dumnezeu va fi călăuza
noastră credincioasă.
Mi s-a adus aminte de acest adevăr important acum câţiva ani, când, o mare reţea de
televiziune a vrut să prezinte biserica noastră într-un program proeminent de ştiri.
Producătorul ne-a vizitat pe mine şi pe Carol, şi părea impresionat de ce a văzut, de vieţile cu
multe probleme care au fost schimbate, dar mai ales de corul de cântăreţi amatori care a ajuns
să câştige premii Grammy. A recunoscut fără sfială că, el nu este creştin, dar că simte că aici
are loc o lucrare extraordinară.
„Ce este această energie pe care o simt în jurul clădirii?" a întrebat el.
„Aceasta nu este o energie" i-am răspuns eu, „ceea ce simţi este prezenţa lui Dumnezeu şi
dragostea pe care a pus-o în inimile copiilor Lui."
Pe măsură ce discutam, el mi-a explicat că doreşte să îşi concentreze ştirea pe natura diferită a
membrilor corului, cu oameni care reprezintă mai multe naţiuni ale lumii. Această viziune mi
s-a părut destul de nevinovată, şi comitetul nostru care se ocupa de muzică a considerat că
aceasta ar fi o ocazie bună, pentru a ne face cunoscuţi la nivel naţional fără cheltuieli în plus.
Ar fi ajutat la vinderea CD-urilor şi DVD-urilor. Producătorul a cerut să asiste la o repetiţie a
corului, pentru a vedea cum Carol şi grupul îşi pegătesc piesele. I-am transmis că putem
aranja ca cineva din comitet să fie gazda lui pentru acea seară de repetiţii.
98
NU TE GRĂBI!
Dar încă de la bun început am avut un sentiment de nelinişte. Am început să mă rog pentru această
aparentă mare ocazie. Cu cât mă rugam mai mult, cu atât deveneam mai conştient de faptul că ar trebui
să abordăm această lucrare cu mare precauţie. Ştiam că cei din mass-media au tertipurile lor, şi că
rareori se întâmplă să pună creştinismul într-o lumină favorabilă. în funcţie de ce aveau să filmeze şi
de modul în care avea să editeze totul, producătorul avea puterea să redea o povestire diferită de cea
reală.
Unii oameni din jurul meu credeau că sunt exagerat de suspicios. Ei considerau că ar trebui să
profităm de această ocazie. Ar fi un lucru minunat pentru biserică.
Am aşteptat un timp. Producătorul mi-a trimis un e-mail în care mă întreba ce ne reţine în a da curs
emisiunii. El a repetat cât de entuziasmat era în legătură cu emisiunea şi că era sigur
că rezultatul va fi unul foarte bun. Abia ------------------------—
atunci am aflat, de la un membru al Deciziile bune sunt comitetului, care se oferise să fie gazda
mai importante decât lui pe parcursul repetiţiilor corului deciziile rapide.
în acea seară, că într-una din pauzele <s-#=-«>
făcute de cor, producătorul s-a apropiat
de una dintre tinere, care se întâmpla să fie necăsătorită şi atrăgătoare. El i-a cerut imediat numărul ei
de telefon. Ea a fost destul de înţeleaptă să refuze propunerea lui.
Nici Carol şi nici eu nu am regretat vreodată că am refuzat oportunitatea acestei apariţii la televiziunea
naţională. Noi credem că acest comportament al producătorului a servit ca avertisment din partea lui
Dumnezeu. A necesitat timp, desigur, ca acest adevăr să iasă la suprafaţă. O decizie în pripă nu ar fi
fost o decizie bună.
Nu trebuie să uităm vreodată că atunci când Israel a petrecut patruzeci de ani în pustie, norul nu i-a
urmat pe ei, ci ei au urmat norul. Moise a avut întotdeauna încredere totală în planul lui Dumnezeu ca
fiind singura cale sigură. Aceasta nu înseamnă că poporul a fost întotdeauna condus în locuri
comfortabile, cu apă proaspătă din abundenţă şi palmieri. Uneori norul avea să-i ducă în zone
stâncoase. Dar totul făcea parte din planul lui Dumnezeu.
99
NU TE GRĂBI!
Luarea unei decizii înţelepte necesită discernământ. Unul dintre darurile Duhului Sfânt, de care avem
nevoie cu disperare este „deosebirea duhurilor" (1 Corinteni 12:10). Acest dar, precum şi altele, are
rolul de a zidi biserica din punct de vedere spiritual. Unii neagă faptul că aceste daruri ar mai fi
disponibile şi astăzi pentru noi, şi cred că au fost limitate pentru o epocă anterioară din istoria
Bisericii. Dar această teorie nu este spijinită de nici un pasaj biblic. De fapt, avem nevoie de acest dar
mai mult decât oricând. Satan este hotărât să înşele pe cât mai mulţi dintre noi. Am avea nevoie de
viziunea cu raze X a lui Dumnezeu, ca să descoperim intrigile şi strategiile lui.
Chiar apostolul Ioan ne avertizează:
Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci
în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi... Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, şi lumea îi
ascultă. Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu, ne ascultă; cine nu este din
Dumnezeu, nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul rătăcirii. (1 Ioan 4:1,5-6)
Ceva ce iniţial pare a fi o uşă deschisă de Dumnezeu pentru noi, se poate dovedi a fi o capcană.
Trebuie să-L întrebăm pe Domnul şi să-L rugăm pe Duhul Sfânt să ne ajute să deosebim planul lui
Dumnezeu. Doar aşa vom putea evita să nu ratăm lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a
Când facem planuri
bazându-ne doar pe
judecata noastră firească,
ne îndreptăm direct
spre tragedie.
3
pregătit pentru noi.
Observaţi gravitatea luării oricărei alte decizii:
„Vai, - zice Domnul - de copiii răzvrătiţi, care iau hotărâri fără Mine, fac legăminte care nu vin din
Duhul Meu, şi îngrămădesc astfel păcat peste păcat! Ei se pogoară în Egipt, fără să Mă întrebe, ca să
fugă sub ocrotirea lui Faraon, şi să caute un adăpost sub umbra Egiptenilor! (Isaia 30:1-2)
Când facem planuri bazându-ne doar pe judecata noastră firească, ne îndreptăm direct spre tragedie.
Planurile despre
care eram siguri că vor conduce la locuri minunate, ne vor face să sfârşim înapoi în „Egipt"—
un loc al sclaviei de care ar fi trebuit să scăpăm de mult. Sfârşim exact acolo de unde am
plecat, înainte să fi auzit chemarea lui Dumnezeu şi scopul Lui special pentru noi.
Treci peste perioada de „sensibilitate"
Fără nicio îndoială, călăuzirea lui Dumnezeu nu prea are sens la început pentru noi. Sunt sigur
că au fost destui israeliţi care au pus la îndoială ordinul de a mărşălui în jurul cetăţii Ierihon, o
dată pe zi şi în rest să nu facă nimic. Nu vă puteţi imagina cum murmurau între ei? „Suntem
caraghioşi! Acest plan este tare stupid. Ştim doar despre cananiţi că sunt cocoţaţi pe ziduri şi
ne urmăresc fiecare mişcare! Ei vor şti totul despre noi. Pierdem elementul surpriză. Acest
Iosua este tare naiv, nu-i aşa?"
Dar Dumnezeu avea un plan mai măreţ în gând. El nu era deloc confuz. El nu trăgea de timp
până să găsească o cale mai bună. în cea de-a şaptea zi, strategia Lui de victorie avea să fie
dezvăluită întregii lumi într-un mod dramatic.
Mi-am adus aminte de această întâmplare prin vara anului 2003, când doi oameni minunaţi
din biserica noastră au cerut să se întâlnească cu mine. Mark şi Gail McKellar, un cuplu afro-
american, care avea în jur de patruzeci de ani, erau foarte sinceri în dorinţa lor de a-L sluji pe
Dumnezeu. Mark lucra în relaţii publice pentru Departamentul de Parcuri şi Recreaţie din
New York, iar Gail slujea în biroul de contabilitate al bisericii.
„Domnule pastor Cymbala" a început el emoţionat, „nu prea ştim cum să vă spunem acest
lucru, dar noi am început să ne rugăm cu privire la ceva, şi vrem să vă spunem şi
dumneavoastră despre ce este vorba. Simţim că Dumnezeu ne cheamă la o lucrare cu
băştinaşii americani în Arizona."
Am fost înmărmurit de cuvintele lor. Suna atât de ciudat. „Păi, aţi fost vreodată măcar în
Arizona?" i-am întrebat, încercând să caut vreun indiciu despre decizia lor.
100
101
„Nu, domnule Pastor."
„A mai lucrat vreunul dintre voi cu americanii băştinaşi în Est?" am întrebat.
„Nu, domnule pastor."
Ceea ce-mi spuneau ei nu avea nici o logică pentru mine. Am căutat să gândesc raţional,
aceştia erau un cuplu decent şi sincer care mersese puţin prea departe cu această propunere.
Cel puţin nu aveau copii, care să sufere în urma acestei decizii. Totuşi, în calitatea mea de
pastor, am simţit că este cazul să-i trezesc la realitate.
Dar nu te grăbi! Era linişte în cameră şi am putut simţi cum Duhul Sfânt vorbeşte inimii mele.
Nu-i descuraja. Eu sunt la baza acestei decizii. Ajută-i. Mi-am ridicat privirea şi în cele din
urmă am spus: „Cred că această decizie a voastră este de la Dumnezeu. Aţi vrea să vă scriu
nişte scrisori de recomandare? Aş vrea să văd cum vă pot ajuta mai bine."
Ei au izbucnit în zâmbete largi. Ne-am rugat împreună în acea zi, ca Domnul să-i călăuzească
pe o cărare potrivită, chiar dacă această lucrare avea să aibă loc la o distanţă mare, atât
geografică cât şi culturală, ceea ce era diferit de orice încercaseră până în acel moment.
Mark şi Gail au făcut o călătorie de cercetare imediat după aceea, în Phoenix. Aveau o singură
întâlnire programată din timp, pe care reuşisem să le-o aranjez. Au luat un zbor într-o sâmbătă
după-amiază, s-au cazat la un hotel, au căutat prin cartea de telefoane şi au găsit biserica
numită „Toate Triburile" într-o denumire mai lungă, şi au hotărât să participe la serviciul de a
doua zi dimineaţa. Sperau şi se rugau ca Dumnezeu să le călăuzească cumva paşii. Oratorul
invitat să predice în acea dimineaţă a fost preşedintele Colegiului Biblic Americano-Indian
din Phoenix. Un lider al denominaţiunii era de asemenea prezent, şi s-a oferit să-i invite să ia
prânzul împreună, a ascultat descrierea însărcinării lor, şi în săptămâna care a urmat a început
să deschidă portiţe pentru lucrarea lor. Ei au vizitat câteva rezervaţii şi au făcut cunoştinţă cu
câţiva pastori indieni. Şi-au dat seama că cea mai bună cale de a sluji în această lucrare, era să
devină învăţători laici la şcolile pentru băştinaşi americani.
102
NU TE GRĂBI!
Au revenit în New York unde s-au străduit să-şi pună toate recomandările şcolare la punct.
Puţin mai târziu aveau să se mute în Phoenix. Au petrecut doi ani, ca stagiari la biserica
„Toate Triburile". Apoi au obţinut amândoi câte un post de învăţător la şcolile publice din
Holbrook, un oraş la 5000 de mile de autostradă şi la doar 40 mile de rezervaţia Navajo
Nation, din nord-estul Arizonei. Gail predă la clasa a patra, în timp ce Mark predă sociologia
pentru clasa a opta. Mulţi dintre studenţii lor fac parte din tribul Navajo.
Fiecare sfârşit de săptămână este dedicat lucrării cu copiii şi tinerii dintr-o biserică de indieni
din Bidahochi, la treizeci de
mile în nordul rezervaţiei. Vineri seara________________
este rezervată lucrării de evanghelizare
a adolescenţilor, ei conduc un
microbuz prin tot cartierul pentru a-i
aduna pe copiii a căror cămine sunt
distruse de alcoolism şi dependenţă de
droguri, cât şi cei care au acumulat o
doză imensă de deznădejde. Au văzut
mulţi tineri care s-au întors la Cristos
în urma acestor întâlniri. Duminica ei
conduc lucrarea copiilor. Deasemenea
Mark predă ocazional. Acest cuplu nici că se poate să fie mai
fericit. Ei se află exact acolo unde a vrut Dumnezeu ca ei să
fie. Mă bucur atât de mult acum că nu am irosit acea viziune
a lor, din 2003. Planurile lui Dumnezeu erau cu adevărat mai
măreţe decât mi-am putut eu imagina vreodată.
Dacă lui Mark şi lui Gail li s-ar cere să efectueze vreodată un test de personalitate, sunt sigur
că rezultatul ar fi fost acela că personalitatea lor „nu se potriveşte cu caracteristicile" lucrării.
Dar biserica primară a întors lumea pe dos fără să fi beneficiat de ajutorul psihologiei
personalităţii. Dacă s-ar fi bazat Isus pe personalitatea fiecăruia, l-ar mai fi ales pe Petru,
pescarul din Galileea, fără vreo pregătire rabinică? Şi totuşi Petru a ajuns să fie „apostolul
evreilor" (Galateni 2:8). Cu siguranţă că nu l-ar fi ales pe Iuda, care avea să devină un
trădător. Apostolul Pavel—cu educaţia lui evreiască impresionantă—completată
Dacă s-a fi bazat Isus pe
personalitatea fiecăruia,
l-ar mai fi ales pe Petru,
pescarul din Galileea, fără
vreo pregătire rabinică?
Cu siguranţă că nu l-ar fi
ales pe luda, care avea să
devină un trădător.
103
■
1
de o diplomă de la distinsul rabin Gămăliei—a fost ales de Dumnezeu ca să fie „apostolul
neamurilor" (Romani 11:13). Se pare că cineva nu a ţinut cont de rezultatul testelor lor de
personalitate.
Există loc pentru logica şi judecata omenească—dar nu şi dacă acestea subminează planurile
lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt. Am fost creaţi pentru mai
mult. Şi vom descoperi la ce se referă acest „mai mult" în timp ce îi cerem în mod repetat
Domnului, să ne descopere voia Lui. Nu trebuie să luăm niciodată nimic ca fiind bun fără să fi
căutat sfatul lui Dumnezeu cu sinceritate în rugăciune. Iosua a învăţat lecţia aceasta pe propria
piele. El s-a mişcat prea în pripă.
Biblia afirmă următoarele: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi
lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia
lui Dumnezeu, rămâne în veac" (1 Ioan 2:17).
Prioritatea noastră trebuie să fie întotdeauna să învăţăm cum să facem voia lui Dumnezeu. Tot
ceea ce ne înconjoară în această lume va dispărea cât de curând. Adevărata măreţie se
regăseşte în predarea simplă a voinţei noastre în favoarea planului lui Dumnezeu. După cum a
explicat şi Isus în ziua în care membrii familiei lui au venit în vizită. „Căci oricine face voia
lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Marcu 3:35). Modalitatea prin care
ajungem la intimitate cu Cristos este făcând voia lui Dumnezeu.
Putem învăţa care sunt scopurile lui Dumnezeu, în timp prin Cuvântul Său, iar apoi căutăm
călăuzirea Lui dintr-o inimă predată. Curând, uşile au să se deschidă, şi vom experimenta
bucuria de a trăi în mijlocul voii lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 7
DIN TOATĂ INIMA

PENTRU O CĂLĂTORIE LUNGĂ
Luase parte la atâtea înmormântări până acum, încât pierduse şirul lor. Oriunde se uita în jur
toate feţele îi păreau tinere. Practic nimeni nu a rămas la aceeaşi vârstă. Ce gândeau oamenii
când priveau la părul lui cărunt şi la faţa lui ridată?
„Uite-1 pe bătrânel!", presupunea el. Am putea vorbi despre Frank Buckles, care la vârsta de
107 ani (vârsta la care a fost scrisă această carte), este ultimul american în viaţă, care şi-a
satisfăcut stagiul militar în Europa în timpul Primului Război Mondial. Ascunzându-şi vârsta
pentru a se putea înrola în armată, el a devenit şofer pe ambulanţă în Franţa la vârsta de
şaisprezece ani. Slujba lui era să îi escorteze la casele lor pe demnitarii nemţi după ce
armistiţiul a fost semnat. El a primit premiul Legiunea Franceză de Onoare, în anul 2004.
Buckles încă mai trăieşte la ferma lui din statul West Virginia.22
Sau am putea vorbi despre Caleb, acel prieten de-o viaţă al lui Iosua, care era şi el un veteran
bătrân curajos. Când oamenii priveau la părul lui cărunt şi la faţa lui zbârcită, şi ei puteau
spune în mintea lor: „Iată-1 pe bătrânel." Dar
104
105
oridecâteori cineva era dispus să asculte, Caleb relata în continuare povestea dramatică despre cum
Dumnezeu i-a supus la tensiune pe egipteni, prin cele zece plăgi pentru a-Şi elibera poporul. încă mai
putea vedea cu ochii minţii Marea Roşie, cum se despică în faţa lor. El era un tânăr puternic pe vremea
când un fulger a venit din cer în jurul muntelui Sinai şi Dumnezeu i-a dat lui Moise, Cele Zece
Porunci. Bineînţeles, asta a fost acum mult, mult timp în urmă...
Caleb s-a remarcat destul de devreme, prin faptul că a fost statornic în minoritate. Fiind unul dintre cei
doisprezece spioni trimişi în recunoaştere din pustie pentru a verifica Ţara Promisă, el a fost cel care i-
a întrerupt pe toţi negativiştii.
„Caleb a potolit poporul, care cârtea împotriva lui Moise." El a zis: „Haidem să ne suim, şi să punem
mâna pe ţară, căci vom fi biruitori!" (Numeri 13:30). Doar prietenul lui, Iosua, i-a
dat dreptate. Ei au pierdut dezbaterea
publică în acea zi.
Dar Dumnezeu nu a uitat niciodată
spiritul curajos al credinţei lui Caleb. El
Nu avea nici un interes să mai taie din rânduri
sau să vadă pe unde mai putea tăia colturile. Nu avea nici un interes să ™ transmis un mesaJ clar Prm
M
°ise
ezite sau să se gândească »$■ ţara în care a mers' ° voi da lui 5*
de două ori. copiilor lui, pentru că a urmat în totul
^r-^^3 calea Domnului" (Deuteronom 1:36).
Sintagma „a urma în totul" mai apare
în cinci ocazii diferite în relaţie cu Caleb (vezi Numeri 14:24, 32:12, Iosua 14:8,14:14). El avea o
gândire într-un singur sens (la fel şi o inimă şi un suflet) pentru Domnul. Fără ezitări, fără compromis,
fără târguieli cu scopurile lui Dumnezeu. Nu era nimic căldicel în caracterul său.
Astăzi avem mai mare nevoie ca oricând de acest spirit curajos, în cultura noastră—cultură care nu
mai ştie cu siguranţă dacă angajamentele pe care şi le ia ar trebui să fie permanente şi neschimbătoare.
Doi oameni stau adesea în faţa unei adunări şi îşi iau angajamentul căsniciei „pentru atâta timp cât ne
vom iubi." în acest fel, dacă pe parcurs simt altceva, au o portiţă de scăpare.
106
DIN TOATĂ INIMA PENTRU O CĂLĂTORIE LUNGĂ

A aduce copii pe lume, implică responsabilitatea de a le asigura un adăpost şi hrană, cât şi hrană
spirituală şi emoţională, când sunt încă mici. Cu toate acestea, prea adesea părinţii îşi resping propriile
odrasle, preocupându-se prea puţin de binele lor, sau alţii părăsesc gospodăria cu totul. Creştinii susţin
că-1 slujesc pe Cristos şi că ascultă de Scriptură. Căci de fapt, El a asigurat iertarea pentru ei, plătind
cel mai mare preţ la cruce. Dar apoi, dacă se întâmplă să nu le cadă ceva bine din predică sau din ceva
ce citesc, începe ezitarea. Ei se întreabă dacă nu există şi o altă modalitate de interpretare a acelui
pasaj anume. „Cu siguranţă că Dumnezeu nu a intenţionat ca acel verset să fie interpretat la prima
vedere, nu?"
Caleb nu avea nici o toleranţă pentru astfel de lucruri. Nu avea nici un interes să mai taie din rânduri
sau să vadă pe unde mai putea tăia colţurile. Dumnezeu îi promisese lui Israel o ţară mare, iar
răspunsul lui Caleb a fost, „haideţi să mergem s-o luăm." Nu avea nici un interes să ezite sau să se
gândească de două ori. El era în totul dedicat planului divin pentru Israel.
Afacerea neterminată
Caleb nu şi-a uitat niciodată ţelul—să intre în posesia Ţării Promise—chiar dacă anii din pustie s-au
transformat în decenii. El era prezent în ziua în care naţiunea lui a intrat în sfârşit în Canaan,
sărbătorind cu siguranţă la fel de puternic ca şi ceilalţi. A văzut cu ochii lui cum s-au prăbuşit zidurile
Ierihonului. A dat o mână de ajutor în bătăliile care au urmat. Şi, în cele din urmă, după ce s-au mai
liniştit apele, s-a dus în vizită la vechiul lui prieten Iosua, pentru a se ocupa de nişte treburi rămase
neterminate.
„Ştii ce a spus Domnul lui Moise, omul lui Dumnezeu, cu privire la mine şi cu privire la tine, la
Cades-Barnea. Eram în vârstă de patruzeci de ani când m-a trimis Moise, robul Domnului, din Cades-
Barnea, ca să iscodesc ţara, şi i-am adus ştiri aşa cum îmi spunea inima mea curată. Fraţii mei care se
suiseră împreună cu mine au tăiat inima poporului, dar eu am urmat în totul calea Domnului,
Dumnezeului meu." (Iosua 14:6-8)
107
Iarăşi întâlnim acel cuvânt. Iosua a dat din cap în semn de aprobare. Ştia unde avea să ajungă
această conversaţie. Putea să-şi dea seama, că altfel Caleb avea să deschidă subiectul unei
locuinţe permanente pentru el, după atâta... aşteptare. Pe bună dreptate!
„Acum iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când vorbea
Domnul astfel lui Moise, când umbla Israel prin pustie; şi acum iată că azi sunt în vârstă de optzeci şi
cinci de ani. Şi astăzi, sunt tot aşa de tare ca în ziua când m-a trimis Moise; am tot atâta putere cât
aveam atunci, fie pentru luptă, fie pentru ca să merg în fruntea voastră. Dă-mi dar muntele acesta
despre care a vorbit Domnul pe vremea aceea; căci ai auzit atunci că acolo sunt Anachimi, şi că sunt
cetăţi mari şi întărite. Domnul va fi, poate, cu mine, şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul." (v. 10-12)
Nu vă place tenacitatea lui? Deşi Caleb era bătrân, nu avea nici o intenţie să renunţe la visele
lui. Nu îi era teamă de a-i cuceri pe Anachimi (cei mai de temut războinici din Canaan). El
credea cu fermitate că Dumnezeu este mai puternic, şi că nu avea să-şi încalce promisiunea
divină. Credinţa lui era mai mare decât orice teamă produsă de un raport înfricoşător. El şi-a
propus să intre în stăpânirea a tot ceea ce i-a promis Dumnezeu.
Caleb era ca şi centurionul roman din timpul Domnului Isus, care a cerut ca robul lui să fie
vindecat. Când Isus s-a oferit să-1 viziteze la domiciliu, centurionul a răspuns cam aşa: „Nu e
nevoie. Doar rosteşte un cuvânt chiar aici şi minunea va avea loc. Eu ştiu acest lucru!" El a
afirmat cu tărie convingerea inimii lui, astfel că Isus „S-a mirat, şi a zis celor ce veneau după
El: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare" (Matei 8:10). Da,
este destul de rară această ocazie de a întâlni oameni—Evrei, romani, americani sau de oricare
altă naţionalitate—care să-1 creadă pe cuvânt pe Dumnezeu fără vreo umbră de reţinere. Dar
aceasta este dorinţa lui Dumnezeu pentru noi toţi. Dumnezeu vrea să ne alăturăm lui Caleb şi
să spunem: „Viaţa mea va fi modelată de către planul
108
şi promisiunea lui Dumnezeu, nu de propriile mele păreri şi raţionalizări. Orice îmi va spune
Dumnezeu, voi crede. Haideţi să trecem la treabă atunci."
Iosua a văzut sclipirea din ochii vechiului său prieten. Ştia că nimic nu avea să-1 oprească pe
acest războinic. Iosua a binecuvântat pe Caleb, fiul lui Iefune, şi i-a dat ca moştenire
Hebronul. Biblia spune: „Astfel Caleb, fiul lui Iefune, Chenizitul, a avut de moştenire până în
ziua de azi Hebronul, pentru că urmase în totul calea Domnului, Dumnezeului lui Israel"
(Iosua 14:14).
Ştiaţi că Hebronul era oraşul cu cea mai mare altitudine din Canaan? La 927m altitudine
deasupra nivelului mării, era chiar mai înalt decât Ierusalimul. Acesta era cu adevărat „un
munte" (v. 12), ceea ce avea să însemne că lupta avea să fie mai dură. Dealurile erau pline de
anachimi uriaşi. Dar lui Caleb nu-i păsa de acest lucru. El era dispus să lupte împotriva
oricăror obstacole, pentru a câştiga binecuvântarea pe care Dumnezeu o avea pentru el.
Şi nu avea să se lase convins să renunţe. Nimeni nu îndrăznea să spună: „Nu crezi că eşti cam
în vârstă pentru genul acesta de activităţi?" în loc de asta, ce-ar fi să te retragi într-o cameră
confortabilă pe ţărmul Mediteranei. O singură privire asupra lui Caleb îi determina pe oameni
să-şi dea seama că bărbatul acesta era încă într-o misiune.
Uneori comentarii subtile şi mijloace de influenţă ale celor apropiaţi încearcă să ne slăbească
hotărârea radicală de a-L sluji pe Cristos.
Profetul Mica a vorbit odată, despre cum aveau neamurile să se ridice unele împotriva altora
cu privire la chestiuni importante, „vrăjmaşii omului sunt cei din casa lui" (Mica 7:6). Isus a
citat această profeţie când îşi trimetea ucenicii într-o călătorie specială de misiune (vezi Matei
10:35-36). El i-a încurajat să meargă înainte cu îndrăzneală indiferent de ce spun alţii.
Când am înfiinţat biserica Brooklyn Tabernacle acum câţiva ani, mulţi dintre primii convertiţi
erau tineri de origine portoricană, ale căror vieţi haotice de cartier au fost
109
schimbate de Cristos. în fiecare Ajun de Anul Nou aveam un serviciu special pentru a
mulţumi lui Dumnezeu pentru binecuvântările din anul care trecea, şi să ne rugăm pentru anul
care avea să vină.
Aţi crede că părinţii ar fi fericiţi să vadă cum vieţile copiilor lor au luat o întorsătură fericită.
Dar îmi aduc aminte cum, câţiva dintre creştini veneau la serviciul special de Anul Nou
tremurând din cauză că familiile lor erau împotriva prezenţei lor la biserică. în schimb,
părinţii lor îşi doreau ca ei să ia parte la petrecerea sălbatică de Ajun de Anul Nou.
„Şi cum v-aţi petrecut Ajunul de Anul Nou," îi întrebam? Răspunsurile variau de la : „M-am
îmbătat" la „M-am bătut cu cineva", „Am fost la o petrecere la care a fost nevoie să intervină
poliţia."
„S-a supărat familia ta de faptul că ţi-ai pierdut cumpătul?"
L-am întrebat pe un tânăr. „A, nu, şi ei au luat parte la
încăierare!" Iar acum că aceşti tineri îl
e D umnezeu d toată inima
T^T . u ™ '
^lor chiar erau suPara^ Pe «•
^ astăzi este &eu Pentru un tânăr să ia hotărârea de a-L urma pe Isus.
Mă uit la
mulţimea de adolescenţi care cântă în corul nostru de tineret şi ştiu că aceşti
adolescenţi merg la şcoală a doua zi, unde există detectoare de arme albe peste tot. Ei vor
trebui să facă slalom printr-o cultură de gangsteri şi raperi care promovează violenţa, opun
rezistenţă oricăruia şi denigrează femeile. Dacă adolescenţii se descurcă din punct de vedere
academic, ei încalcă legile „de cartier." Aceştia pot fi agresaţi fizic doar pentru că iau note
bune.
Unii dintre ei sunt batjocoriţi pentru că vorbesc o engleză corectă, din punct de vedere
gramatical, şi nu un jargon al străzii. Când îl aleg pe Cristos şi trăiesc în conformitate cu voia
lui Dumnezeu, sunt imediat etichetaţi ca fiind ciudaţi, faţă de marea majoritate. Câtă nevoie
avem să ne rugăm pentru ca
Ajunul de Anul Nou," îi întrebam? Răspunsurile
variau de la: „M-am
îmbătat" la „M-am bătut
cu cineva", „Am fost
la o petrecere la care
a fost nevoie să
intervină poliţia".
aceşti „tineri precum Caleb" să stea fermi în faţa valului de presiune şi să meargă înainte cu
Isus.
Dispuşi să aşteptăm
Desigur, Caleb a trebuit să-şi menţină poziţia statornică pentru Dumnezeu timp de patru
decenii. El a trudit alături de ceilalţi israeliţi în pustie, până când naţiunea ca şi întreg, era în
poziţia de a fi binecuvântată de Dumnezeu. Caleb nu a renunţat niciodată, nu şi-a pierdut
niciodată speranţa, nu s-a lăsat cuprins de amărăciune sau de cinism, şi nu a pierdut niciodată
din vedere promisiunea pe care o primise. în schimb—el— un om al credinţei măreţe—umbla
alături de oameni care nu aveau credinţă deloc. Duhul lui nu s-a împietrit niciodată.
El a suferit alături de ceilalţi pentru ceva ce nu era vina lui. Uneori în viaţă suntem penalizaţi
împreună cu majoritatea. Ne vine să ţipăm: „ Ştiţi, eu n-am făcut nimic rău! De ce trebuie să
fiu pedepsit alături de aceşti oameni?" Nu e deloc amuzantă această situaţie.
Dar pentru aceia care aşteaptă cu credincioşie împlinirea promisunii lui Dumnezeu, va veni şi
ziua lor. Ei îşi repetă în gând rugăciunea din Psalmul 130:5-6: „Eu nădăjduiesc în Domnul,
sufletul meu nădăjduieşte, şi aştept făgăduinţa Lui. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul, mai
mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa." Da, ne
simţim uneori ca nişte santinele care facem gardă de noapte, care nu au nimic mai bun de
făcut decât să stea cu ochii pe ceas, gândindu-se că nu mai apare niciodată răsăritul. Dar
aşteaptă doar... timpul perfect al lui Dumnezeu este ceva sigur, şi El nu vă va dezamăgi în
final.
De fapt, după cum spune şi Isaia în capitolul 38 cu versetul 18: „Totuşi Domnul aşteaptă să Se
milostivească de voi, şi Se va scula să vă dea îndurare, căci Domnul este un Dumnezeu drept:
ferice de toţi cei ce nădăjduiesc în El!" Aşteptarea promisiunii lui Dumnezeu poate fi o
perioadă dificilă. Mulţi factori de descurajare şi de distragere lucrează împreună pentru a ne
distrage atenţia de la ceea ce ne-a promis Dumnezeu. Cu toţii
110
111
am văzut oameni care au devenit împietriţi şi plini de mânie pentru că, orologiul lui
Dumnezeu se mişca prea încet pentru ei. Drept consecinţă, ei au pierdut bogata binecuvântare
a lui Dumnezeu pentru ei. Caleb nu a dat semne de iritabilitate pe parcursul întârzierii extrem
de lungi a împlinirii promisiunii. A rămas plin de credinţă, până când în cele din urmă a sosit
ceasul.
Se pare că şi-a păstrat şi condiţia fizică în tot acest timp. Deşi era octogenar, putea să declare
că încă era bun de luptă. Nu avea de gând să cadă în capcana concepţiei pe care o auzim atât
de des în ziua de azi: „Sunt obosit acum după toţi aceşti ani... să-i lăsăm pe tineri să preia
controlul... nu credeţi că a venit rândul lor de acum?"
Caleb avea ceea ce Dumnezeu a descris ca fiind „însufleţit de un alt duh" (Numeri 14: 24).
Pregătit întotdeauna pentru provocare
Ca şi Caleb, cei care sunt cu totul devotaţi lui Dumnezeu, nu se pensionează niciodată. Ei nu
devin niciodată ţâfnoşi şi negativişti. în schimb, ei se alătură curajoşilor care spun: „Dă-mi
ceva de făcut. Dă-mi un duşman de cucerit. Sunt pregătit pentru o nouă provocare!" De fapt,
una dintre cele mai bune lucrări, poate fi realizată de oamenii care au o carieră obişnuită în
lumea afacerilor. în multe situaţii Dumnezeu i-a pregătit pentru a face faţă unor oportunităţi la
care nu s-au gândit vreodată.
Bonite Affriany avea cincizeci şi opt de ani când a venit pentru prima dată în biserica
Brooklyn Tabernacle. De origine din Haiti, era infirmieră autorizată. Ea a răspuns unei
invitaţii în urma căreia a auzit Evanghelia, 1-a acceptat pe Cristos ca Mântuitorul ei personal,
şi a fost botezată de către mine în luna iulie din anul 1997. Ea a început să crească în credinţă
şi curând s-a alăturat grupului nostru de rugăciune, care mijloceşte în timpul săptămânii
pentru diferite nevoi.
Dorinţa ei de a-L sluji pe Dumnezeu creştea pe zi ce trece, în cele din urmă ea a renunţat la
serviciul ei, a depus cerere
112
Cei care sunt cu totul
devotaţi lui Dumnezeu,
nu se pensionează
niciodată. Ei nu devin
niciodată ţâfnoşi şi
negativişti.
pentru pensie anticipată, şi a început să trăiască din acel ajutor social pe lângă economiile ei,
pentru a putea să-şi dedice mai mult timp lucrării lui Dumnezeu. în anul 2001 a făcut o
călătorie în ţara natală, Haiti, pentru a cumpăra un teren în Jacmel, un oraş de vreo 15000 de
locuitori situat de-a lungul coastei de sud. Plajele cu nisip alb şi galeriile de artă erau un punct
de atracţie pentru turişti, dar majoritatea locuitorilor trăiesc într-o sărăcie lucie. Bonite plănuia
să construiască ceva simplu, să organizeze o lucrare pentru copii iar apoi să se întoarcă în
New York pentru a strânge mai multe fonduri pentru finanţarea lucrării.
De fiecare dată când se ruga pentru _______
acest proiect, simţea chemarea de a
se muta chiar ea în Jacmel. Odată, în
timp ce predicam m-am întors către
rândurile unde şedea ea, şi am simţit că
Dumnezeu cheamă pe cineva anume
pentru o lucrare specifică. Nu ştiam
despre cine este vorba, exprimam doar
ceea ce Dumnezeu pusese pe inima
mea în acel moment. Ea a ascultat cu atenţie şi a luat chemarea
mea, ca o confirmare a ceea ce simţea în rugăciune.
Această femeie liniştită, obişnuită, s-a dus şi şi-a cumpărat un bilet doar dus spre Haiti. în
prima săptămână, ea a înfiinţat un grup de rugăciune, între orele opt şi nouă dimineaţa, care
avea loc la umbra unui copac de mango, fiind nevoie de aşezarea de frunze de cocotier pe jos
pentru ca oamenii să se poată aduna. Numărul acestora a început să crească. în curând avea să
construiască un singur corp de clădire, în care a început programul de cantină socială.
Bineînţeles condiţiile erau rudimentare. Telefoanele nu funcţionau adesea. Electricitatea era
sporadică, uneori Bonite îndura patru sau cinci zile doar la lumina unei lampe de gaz după
apusul soarelui. Dar ea a mers înainte.
Două femei din biserică, Susan şi Janet, au decis nu cu mult timp în urmă, să facă o călătorie
cu ocazia Zilei Recunoştinţei, pentru a vizita ele însele lucrarea Bonitei. S-au întors la New
113
York cu poveşti incredibile. Pentru început, zborul lor către capitala Port-au-Prince a avut
întârzieri, ceea ce le-a făcut să piardă zborul de legătură—care era ultimul zbor programat
pentru acea zi. Asociatul lui Bonite, plin de inventivitate, a găsit o furgonetă pe care a
contractat-o pentru a le aduce pe cele două femei în Jacmel.
Călătoria, care în mod normal ar fi durat trei ore, a durat mai mult de o zi, deoarece furgonetă
s-a stricat de cinci ori. Bineînţeles că străzile nu erau iluminate. Cele trei femei şi bagajele lor
se zguduiau în spatele furgonetei în beznă totală. Oridecâteori treceau pe lângă un alt
automobil, un membru al echipajului striga: „Lăsaţi-vă în jos! Să nu vă vadă valizele." „De ce
?" au întrebat musafirii. „Deoarece valizele v-ar da de gol că sunteţi turişti. Dacă îşi vor da
seama că sunteţi turişti, vor opri maşina şi vă vor jefui!"
Deja într-o stare de panică, Susan îşi aduse aminte că acum, marţi seara era timpul de
rugăciune acasă în biserica Brooklyn. Ea a pus mâna pe telefonul mobil şi a sunat la biserica
ei: „Rugaţi-vă acum pentru noi" a insistat ea. „Ne aflăm într-o situaţie, pe care nu v-o pot
descrie, dar cereţi-i lui Dumnezeu să vegheze asupra noastră."
Acest mesaj mi-a fost transmis imediat în timp ce conduceam întâlnirea. Am făcut imediat
apel la membrii bisericii să mijlocească pentru ele. Târziu în acea seară, femeile au ajuns în
siguranţă în Jacmel.
A doua zi dimineaţă, Susan şi Janet erau deja în febra pregătirii orezului şi fasolei, pe lângă o
porţie mică de salată pentru cei 165 de copii care depindeau de Bonite pentru a-şi primi masa
zilnică—în multe cazuri aceasta era singura lor masă pe zi. Femeile s-au mai ocupat şi de
sortarea unor haine pe care biserica le-a trimis în Jacmel. Au văzut cum funcţionează un
centru educaţional modest, unde săracii învăţau să scrie şi să citească.
Intr-una din zile femeile au mers să viziteze un penitenciar din Haiti, unde slujea Bonite
adesea. Ele mi-au spus mai târziu: „Domnule pastor, nu glumim, duhoarea ne-a izbit de
114
ra
la câteva sute de metri de poartă. Urină, fecale, mizerie de nedescris. Bonite nu a tresărit
deloc."
„Am intrat într-o celulă de câţiva metri în care erau înghesuiţi patruzeci de deţinuţi! Unii
dintre ei de-abia dacă aveau haine suficiente, ca să se acopere în prezenţa noastră. Am început
să le oferim articole de igienă şi nişte agende mici—ai fi crezut că le-am adus lingouri de aur,
judecând după entuziasmul lor! Existau două canapele în celulă. Dar—„cum puteau dormi
atâţia oameni acolo?" i-am întrebat, şi ei ne-au răspuns: „Facem cu schimbul. Câţiva dintre
noi se întind şi dorm câteva ore, iar noi stăm în picioare. Apoi schimbăm locurile."
Bonite a început imediat să predice Evanghelia în limba creolă, limba ei maternă. Ei au
ascultat respectuoşi. Era incredibil de cald, cele două musafire din Brooklyn îi făceau vânt
pentru a o mai răcori în timp ce predica. La sfârşit, s-a rugat cu deţinuţii şi i-a invitat să-L
primească pe Isus în inima lor.
în acea seară, în micuţa tabără a Bonitei, era timpul pentru încă un serviciu de rugăciune—
acesta era cel de seară. Lauda la adresa lui Dumnezeu în limba creolă se înălţa prin întuneric,
urmată de predicarea Cuvântului. Şi toate acestea se întâmplau—şi încă se mai întâmplă—
datorită faptului că o femeie, care se îndrepta acum spre vârsta de şaptezeci de ani, a ales să
asculte în totul chemarea Lui Dumnezeu. Ea nu a căutat o viaţă plină de confort. Ea nu s-a
retras la o viaţă petrecută în faţa televizorului sau dedicată cumpărării de articole de modă. Ea
a ales în schimb să ducă lumina dragostei lui Dumnezeu într-un colţ de lume nevoiaş şi dificil,
şi se bucură când ştie că Dumnezeu îşi găseşte plăcerea în strădaniile ei.
Efectul buclă
Lucrarea Bonitei este sortită aducerii de roade în vieţile generaţiilor viitoare, chiar şi după ce
ea va fi plecat la Domnul. Cine ştie ce viitori conducători se vor ridica din Haiti datorită
cantinei ei sociale? Când devotamentul tău pentru Dumnezeu este puternic şi sincer— când îţi
păstrezi credinţa indiferent de circumstanţe—binecuvântarea nu o simţi doar în starea ta
115
prezentă, ci va fi experimentată şi de cei care vor veni după tine.
Dumnezeu i-a promis lui Caleb un adăpost, nu doar pentru el, ci şi pentru „copiii tăi" (Iosua
14:9). De fapt, capitolul următor (Iosua 15) ne oferă detalii despre cum Caleb a împărţit
anumite loturi de teren cu izvoare, fiicei şi ginerelui său. Această sursă de apă făcea parte din
şirul de binecuvântări pe care Dumnezeu le avea pentru Caleb.
Cu cât ne încredem şi îl urmăm mai mult pe Dumnezeu şi planurile Lui pentru viaţa noastră,
cu atât mai mult copiii şi nepoţii noştri vor fi binecuvântaţi. Atât Carol cât şi eu am avut parte
de părinţi şi bunici care s-au încrezut în Dumnezeu indiferent de împrejurări. Una dintre
bunicile mele, de
_________ exemplu, s-a născut în Polonia. Ea 1-a
cunoscut pe bunicul meu într-o mină sărăcăcioasă din Pennsylvania şi s-a căsătorit cu el
acolo. Ei proveneau dintr-o familie cu o educaţie religioasă foarte puternică, dar după ce l-au
experimentat pe Isus cel viu, ei au început să ia parte la grupuri de tip celulă pline de râvnă.
Drept urmare, au fost ridiculizaţi în nenumărate feluri, inclusiv prin faptul că li se arunca
gunoi în curte. Dar ei I-au rămas credincioşi lui Dumnezeu.
Au crescut o fiică—mama mea—care le-a împărtăşit credinţa radicală. Ea a rămas puternică
chiar şi atunci când tatăl meu a căzut în patima beţiei şi şi-a pierdut slujba din cauza aceasta.
El era adesea violent. Rudele o sfătuiau pe mama mea să-1 părăsească pur şi simplu. Dar ea a
ales, datorită credinţei ei ancorate în Dumnezeu, să-i rămână alături, şi să spere la un viitor
mai bun. Exact acest lucru s-a întâmplat, după douăzeci şi unu de ani de alcoolism. In ultimii
doisprezece ani din viaţa lui, tatăl meu a fost eliberat în totalitate de patima beţiei. Mama mea,
care are acum nouăzeci şi trei de ani, a dovedit că Dumnezeu nu-i dezamăgeşte niciodată pe
cei care aşteaptă cu credindoşie intervenţia Lui.
116
Cu cât ne încredem şi îl urmăm mai mult pe Dumnezeu şi planurile Lui pentru viaţa noastră, cu atât mai mult
copiii'
şi nepoţii noştri vor fi binecuvântaţi.

Bunica din partea mamei a lui Carol, a trăit la o fermă de produse lactate din Wisconsin
alături de un soţ care obişnuia să bea destul de mult şi era împotriva lui Dumnezeu. în unele
seri de iarnă se ducea la biserică, iar când se întorcea acasă avea să fie încuiată afară şi lăsată
în frig. Dar ea nu s-a clintit niciodată. Toţi urmaşii ei, inclusiv Carol, au fost inspiraţi de
exemplul ei ferm de credinţă.
Desigur, mulţi creştini nu au o moştenire de familie atât de evlavioasă. Unii sunt primii din
familiile lor care au ajuns să-L cunoască vreodată pe Cristos. Aceştia au de asemenea
privilegiul de a lansa un nou lanţ de binecuvântări care va afecta generaţiile viitoare.
Dacă stăm să ne gândim, vom realiza că generaţiile de creştini din primul secol erau în
teritorii necunoscute în ceea ce priveşte poziţia fermă pentru Cristos. Aceasta era o nouă zi în
planul lui Dumnezeu pentru omenire. Ei erau respinşi de liderii religioşi din acele vremuri
deoarece predicau că mult-aşteptatul Mesia avea să vină. Activităţile lor erau considerate
ilegale, de către autorităţile care conduceau. Aceştia nu dispuneau de bani pentru a cumpăra
hrană pentru a se hrăni, de tehnologie pentru a-i ajuta, de clădiri pentru a-i adăposti, de
consilieri pentru a-i sfătui, şi nici măcar de un Nou Testament din care să se inspire şi care să-i
călăuzească. Cu toate acestea, au mers înainte plini de curaj în lumea romană şi „ vesteau
Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală" (Fapte 4:31).
Putem observa angajamentul total al lui Pa vel în cuvintele de rămas bun către prezbiterii din
Efes. El povesteşte despre călătoria care urmează să o facă la Ierusalim, despre cât de
periculoasă se întrezăreşte a fi, şi spune: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum
mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o
de la Domnul Isus, ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu"(Fapte 20:24).
Acest tip de devotament este atât de radical, această credinţă este atât de profundă încât îţi taie
respiraţia. Pavel nu avea nici o asigurare că urma să scape cu viaţă din această misiune care
117
urma (de fapt, nici nu avea să scape uşor, a fost întemniţat în Ierusalim, şi şi-a petrecut
aproape tot restul zilelor în lanţuri). Dar pentru el era total irelevant acest lucru. El s-a
concentrat în schimb pe împlinirea chemării primite de la Cristos.
Autorităţile, fie ele civile sau religioase, chiar nu puteau să-1 doboare pe Pavel, pentru că lui
nu-i păsa de ceea ce putea să i se întâmple lui în mod personal, tot ce conta pentru el era voia
lui Dumnezeu. Chiar nu îl preocupa aspectul vieţii sau morţii. El a scris bisericii din Filipi:
„Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt
strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai
bine; dar, pentru voi, este mai de trebuinţă să rămân în trup" (Filipeni 1:24). Devotamentul lui
pentru Cristos cuprindea fiecare părticică a fiinţei sale.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre alţi creştini din acele vremuri şi din toată istoria
Bisericii. Urmaşii lui Dumnezeu care sunt ai Lui cu toată inima nu se îngrijorează cu privire la
nivelul lor de confort, în legătură cu pensia, sau cu privire la reputaţia lor în societate. Ei caută
doar să se alinieze dorinţelor lui Dumnezeu.
Hotărât, dar totuşi dependent
Am văzut atât la Pavel cât şi în viaţa lui Caleb aceeaşi hotărâre de a-L sluji pe Dumnezeu
indiferent de ce avea să se întâmple. Dar putem căuta şi o latură mai slabă a lui Caleb. El era
ceva mai mult decât un temperament hiperactiv de „tipul A," căruia îi plăcea să se lupte cu
oricine îi stătea în cale. Observaţi fraza foarte importantă din afirmaţia lui către Iosua despre
atacul împotriva anachimilor care aveau „cetăţi mari şi întărite": „Domnul va fi, poate, cu mine,
şi-i voi izgoni, cum a spus Domnul" (Iosua 14:12).
Cu alte cuvinte, această campanie nu avea să fie bazată doar pe curajul uman. Caleb ştia că
avea nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a împlini ceva, indiferent că era mic sau mare.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi. Doar cu ajutorul lui Dumnezeu putem învinge
duşmanii care ne stau în cale. Puterea şi harul lui Dumnezeu sunt necesare pentru fiecare
provocare care ne stă în faţă. Nu putem împlini prima parte a versetului din Filipeni 4:13: „Pot
totul"... fără să înţelegem şi restul versetului: „prin Isus Cristos care mă întăreşte."23
Urmându-1 pe Dumnezeu din toată inima în lunga călătorie necesită ca noi să fim dependenţi
de El şi de Cuvântul Lui. Să înţelegem ceea ce ne spune şi să ne ţinem strâns de acest adevăr,
refuzând să-1 lăsăm să alunece din mâinile şi inimile noastre. Apoi ne angajăm să acţionăm
după voia Lui în orice împrejurare, indiferent că aceasta ni se prezintă mâine sau peste
patruzeci de ani.
Patrick Hamilton, primul martir scoţian al reformei protestante, a fost ars pe rug în 1528 în
oraşul St. Andrews. Avea doar douăzeci şi cinci de ani. Provenind dintr-o familie înstărită, el a
studiat la Paris, şi a descoperit adevărul mântuirii doar prin Cristos din partea lui Martin
Luther, şi a venit în Scoţia pentru a răspândi Evanghelia. Arhiepiscopul 1-a trimis înapoi în
Germania lui Luther, dar el s-a reîntors cu prima ocazie, hotărât să predice ceea ce Dumnezeu
i-a pus pe inimă, în scurt timp avea să fie judecat şi executat înainte ca prietenii lui influenţi să
poată interveni pentru el.
Vă spun povestea lui Patrick Hamilton pentru a face un preambul la următoarea afirmaţie
minunată pe care el a făcut-o: „Nici un om nu-i poate face o onoare mai mare lui Dumnezeu
decât să-L creadă pe cuvânt."24 El a ştiut că a te baza pe credincioşia lui Dumnezeu înseamnă
mai mult pentru El decât orice altceva, şi era gata să plătească chiar cu preţul vieţii lui această
convingere.
Călăii lui Hamilton se aşteptau ca odată cu moartea lui, Reforma din Scoţia să fie înnăbuşită.
De fapt, ea a avut chiar efectul opus. Toată lumea a început să vorbească despre crezul lui.
Cineva care a asistat la arderea lui pe rug a zis, „Fumul care a ieşit în urma arderii lui Patrick
Hamilton i-a infestat pe toţi acei peste care a a suflat."25
Oameni dedicaţi din toată inima ca Patrick Hamilton, apostolul Pavel şi Caleb au un asemenea
impact asupra lumii.
Ei dezlănţuiesc puterea şi adevărul lui Dumnezeu în modalităţi care nu pot fi repudiate. Ei pun
stăpânire pe teritorii pe care alţii se tem să le calce. Ei dovedesc că împreună cu Dumnezeu
nimic nu este imposibil.
118
119
CAPITOLUL 8
CE ÎNSEAMNĂ ACEASTA?
Eram destul de sigur că sunt pregătit pentru acea primă zi de antrenament de baschet—ca
mijlocaş în Academia Navală a Statelor Unite. Că doar fusesem recrutat pentru a juca acolo, şi
ajunsesem în Annapolis în formă bună. Chiar reuşisem performanţa de a supravieţui unei
tabere de şase săptămâni în versiunea Forţelor Navale, care avea rolul de a antrena novici
(întotdeauna se punea accent pe băieţii nou veniţi), să alerge, să înnoate, să facă marşuri,
flotări timp de ore în şir. în puţinul timp liber, care ne mai rămânea ne jucam anumite jocuri
cu cei mai buni jucători dintre recruţi şi ştiam că pot să mă ridic la nivelul lor.
Făcusem cunoştiinţă cu antrenorul principal John Mahoney o singură dată, şi totuşi am intrat
în Academia Fieldhouse în acea după-amiază de Octombrie, la patru ace şi am început să ne
facem văzuţi. Mă simţeam confortabil împreună cu băieţii. Acesta era un teritoriu cunoscut
pentru mine: voiam să fiu în grămadă şi eu, un atacant defensiv de doi metri, puteam să dau
ocazia antrenorilor să vadă calităţile mele de aruncător. Căutam ocazia să fac o pasă
inteligentă împreună cu un coechipier, sau chiar să-1 fac praf pe adversar.
121
AI FOST CREAT PENTRU MA! MULT

I1
„Bine băieţi, cam asta este!" strigă antrenorul Mahoney. „Veniţi la mine!" Apoi a adăugat:
„Căpitanii de echipe să adune toate mingile şi să le ducă la locul lor."
„Cum?" Noi mijlocaşii ne uitam unul la celălalt plini de uimire în timp ce vreo doisprezece
mingi erau adunate şi aruncate pe uşa vestiarului. Ce se întâmplă? Cum aveam să devenim
jucători de baschet fără să avem mingi?
„Ştiu că voi vreţi să intraţi pe teren şi să-mi arătaţi cum puteţi dribla, pasa şi marca puncte," a
zis antrenorul. „Doar de asta aţi venit. Dar în ceea ce mă priveşte, a fi în cea mai bună formă
fizică este cea mai bună temelie pentru un sezon formidabil... Iată ce vom face." Pentru tot
restul zilei nu am făcut altceva decât să practicăm poziţia de defensivă care nu presupunea
atingerea vreunei mingi. Ocoleam obstacole în dreapta, apoi în stânga şi tot aşa până simţeam
că ne iau foc jambierele. Am făcut „instrucţie sinucigaşă", în timpul căreia începi din capătul
curţii, fugi până la linia de demarcaţie, apoi înapoi, apoi până la linia de centru, apoi din nou
înapoi, apoi în colţul opus, şi din nou...din nou şi din nou, până când începi să crezi că
varianta sinuciderii nu pare una prea rea până la urmă. Antrenorul ne-a lăsat pur şi simplu în
zdrenţe. Şi noi care credeam că suntem deja în formă pentru vara de instrucţie. Aveam să
aflăm destul de devreme că el are planuri de a ne duce la cu totul alt nivel.
Cu toţii am şchiopătat după plecarea de pe teren în acea zi. în timp ce ne îndreptam spre
vestiare, am văzut o pancartă mare cu citatul acum celebru al lui Vincent Lombardi, „oboseala
ne transformă pe toţi în laşi."
Nu voiam să recunosc că sunt un laş, dar cu siguranţă eram obosit în acea după-amiază. Până
a doua zi dimineaţă, nu ştiam că muşchii mei pot să doară atât de tare. Este încă discutabil în
mintea mea, dacă antrenorul Mahoney ştia ce făcuse de fapt din noi în acea zi.
Când nu înţelegi
Aceasta nu avea să fie cu siguranţă singura ocazie din viaţa mea în care am rămas perplex din
cauza unei situaţii care
nu a decurs aşa cum mă aşteptam eu, sau cum ar fi trebuit să decurgă. Departe de terenul de
atletism, am trecut prin multe momente în viaţa mea de-a lungul anilor, care m-au făcut să
folosesc fraza binecunoscută: „Ce se întâmplă? Nu pricep." Bănuiesc că şi tu ai avut
asemenea momente în viaţa ta.
în domeniul spiritual, ceea ce vrea Dumnezeu să facă cu noi poate fi şi mai greu de înţeles
decât planul antrenorului Mahoney. Ştim că Dumnezeu este suveran şi în deplin control al
tuturor lucrurilor. Ştim că „Domnul întăreşte paşii omului, când îi place calea lui;" (Psalmul
37:23). Şi-atunci care este elementul surpriză? Când lucruri negative au loc în viaţa noastră,
când aşteptările noastre sunt luate de vânt, când suntem zdrobiţi de situaţii tensionate pe care
nu le înţelegem, în mod natural am vrea să-i spunem lui Dumnezeu: „Acest lucru nu are
logică. Mi-am pus nădejdea în Isus Cristos, sunt un copil al Regelui. Şi-atunci de ce mi se
întâmplă toate aceste lucuri? Doamne, ce faci?"
în discursul lui de rămas bun în faţa poporului Israel, Iosua a pus problema unei asemenea
ocazii. El a început prin aducerea aminte a moştenirii naţionale a lui Israel:
„Iosua a zis întregului popor: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: Părinţii voştri Terah, tatăl
lui Avraam şi tatăl lui Nahor, locuiau în vechime de cealaltă parte a Râului (Eufrat); şi slujeau altor
dumnezei. Eu am luat pe tatăl vostru Avraam din cealaltă parte a Râului, şi l-am purtat prin toată ţara
Canaanului; i-am înmulţit sămânţa, şi i-am dat pe Isaac. Lui Isaac i-am dat pe Iacov şi pe Esau: lui
Esau i-am dat în stăpânire muntele Seir, iar Iacov şi fiii lui s-au pogorât în Egipt." (Iosua 24:2-4).
La ce se referă acea ultimă jumătate de propoziţie? Restul discursului are logică: chemarea lui
Avraam de a-L sluji pe singurul Dumnezeu, de a emigra în această ţară bogată Canaan,
binecuvântarea fiului său Isaac, apoi multe alte generaţii şi mai mult belşug...toate acestea
sunt imagini cunoscute din istoria biblică. Dar dintre gemenii lui Isaac, Iacov era cel ales. Prin
el nu prin Esau, promisiunea binecuvântării din belşug avea să
122
123
fie împlinită într-o ţară specială. Dacă acea promisiune avea să fie veridică, atunci de ce Esau
a luat în stăpânire muntele Seir în timp ce Iacov şi familia lui s-au pogorât în Egipt—departe
de Ţara Promisă? Cu siguranţă că terenul abrupt al Seirului (momentan Iordanul de sud-vest
pe hărţile moderne), nu era atât de înfloritor precum câmpiile, dar avea punctele lui forte. Cel
puţin, era mult mai uşor de apărat. Cu siguranţă era o învoială mai bună decât să trebuiască să
te cobori înapoi în Egipt, unde sclavia avea să-i întâmpine pe Iacov şi familia lui după trecerea
câtorva ani. Şi-atunci de ce familia lui a tras lozul necâştigător?
Biblia ne spune că planurile noastre nu sunt ale lui Dumnezeu, nici gândurile noastre nu sunt
gândurile Lui (vezi Isaia 55:8-9). Precum sunt de departe cerurile de pământ, pe atât de
departe sunt gândurile şi scopurile lui Dumnezeu faţă de înţelegerea noastră. Trebuie să ne
aducem tot timpul aminte de acest adevăr atunci când lucurile nu par să aibă logică în viaţa
noastră. Şi uneori chiar nu au logică.
Un cuplu de tineri credincioşi căsătoriţi, din biserica noastră hotărăşte să aibă o familie. Ei
sunt emoţionaţi să afle că un prunc este pe drum. Apoi, o lună mai târziu, soţul este concediat
de la servici. Trec luni în şir şi el nu reuşeşte să găsească de lucru, chiar dacă el şi soţia lui se
roagă permanent pentru o slujbă. Ce se întâmplă, Doamne?
în cartea mea, „Credinţă proaspătă" redau o povestire despre Vincent şi Daphne Rodriguez,
care au adoptat o fetită dependentă de cocaină. Mama naturală a copilei era prostituată de
meserie. Această familie ştia că îi aşteaptă multe nopţi nedormite în perioada în care bebeluşul
avea să sufere simptomele vindecării dependenţei. Dar ei nu se aşteptau ca bebeluşul să aibe
şi hepatita C—şi retard mintal.26 Ei credeau că au făcut un lucru bun pentru acest copil, lucrul
pe care Dumnezeu ar fi vrut ca ei să-1 facă. Dar de ce s-a dovedit a fi o situaţie atât de gravă?
124
Când lucruri negative au
loc în viaţa noastră, în
mod natural am vrea să-i
spunem lui Dumnezeu,
„Acest lucru nu are logică.
Doamne, ce faci?"
Fiţi tari: situaţiile care se întâmplă în viaţa noastră au un element mistic care ascunde câteva
avantaje pe care nu le vedem la început.
Beneficiul nevăzut nr. 1 Greutăţile ne oţelesc inima
Primul avantaj este acela că aceste experienţe ne provoacă să creştem. Biblia ne spune că în
timp ce viaţa familiei lui Iacov din Egipt devenea din ce în ce mai dură: „Dar cu cât îl
asupreau mai mult, cu atât se înmulţea şi creştea" (Exod 1:12). Populaţia lor a crescut până la
punctul în care Faraon a început să se îngrijoreze. A încercat să îi stârpească ordonând
uciderea în masă a tuturor noilor născuţi de parte bărbătească. Bineînţeles că nu a funcţionat.
în schimb acest trai dur a produs în ei tenacitate şi rezistenţă. Israeliţii îşi exprimau speranţa
unui viitor mai bun prin faptul că năşteau din ce în ce mai mulţi copii (dintre care unul a ajuns
să fie formidabilul Moise). Ei au refuzat să cedeze sub presiune. Greutăţile traiului din Egipt a
oţelit inima acestei naţiuni.
Ideea că greutăţile produc avantaje este greu de digerat pentru noi astăzi, care suntem
înconjuraţi de o cultură care încearcă să respingă orice tip de durere, indiferent cât de mare
poate fi câştigul. Scopul celor mai mulţi oameni este uşurarea traiului zilnic, confortul,
mulţumirea personală. Oamenilor li se pare iraţional să creadă că încercările şi provocările pot
face parte din planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor.
Această neînţelegere a planului lui Dumnezeu este exacerbată de mulţi predicatori care apar la
televiziune. Undele de transmisie sunt pline de formule de succes (care se presupune că sunt
biblice) şi care de fapt distorsionează scopul lui Dumnezeu pentru oamenii Lui. Dumnezeu
ne-a predestinat să fim „asemenea chipului Fiului Său," (Romani 8:29), nu să fim cei mai
bogaţi, cei mai bine îmbrăcaţi, cei mai comozi oameni de pe planetă. Solomon şi alţi regi ai
lui Israel s-au bucurat de binecuvântări materiale incredibile, cu
125

toate acestea Dumnezeu le-a trimis mai mulţi profeţi ca să-i mustre pe aceşti oameni pentru
falimentul spiritual şi moral. Acest aspect vital nu este subliniat foarte mult în lucrările care
propovăduiesc „succesul."
Biblia este foarte clară cu privire la faptul că majoritatea credincioşilor din primele secole au
experimentat exact opusul succesului. Cartea Faptele Apostolilor povesteşte despre cum erau
persecutaţi şi umăriţi creştinii prin toată lumea mediteraneană. Unii dintre ei au fost ucişi din
cauza crezului lor. Când au trecut prin momente grele nu s-a ridicat nimeni să spună: „care
este problema voastră, oameni buni? Nu aveţi credinţă suficientă? Lepădaţi-vă de satan. Nu e
nevoie să moară nimeni. Moartea lui Ştefan nu a fost necesară. El ar fi
------------------------trebuit să „mărturisească" greşeala lui
şi ar fi trăit o viaţă lungă şi confortabilă. De fapt, devreme ce planul lui Dumnezeu este ca noi
să fim cu toţii prosperi, cu toţii ar trebui să trăim în cele mai mari case din Ierusalim. De ce să
trăiască necredincioşii acolo? Haideţi să revendicăm acele case şi să punem stăpânire pe ele.
Acei oameni neevlavioşi nu le merită, noi da".
Sper că observaţi nesăbuinţa acestui mod de gândire. Pavel a scris unei biserici dintr-un oraş
în care nu a putut rămâne mai mult de trei săptămâni înainte să fie urmărit şi fugărit, „pentru
ca nimeni din voi să nu se clatine în aceste necazuri; căci ştiţi singuri că la aceasta suntem
rânduiţi. Şi când eram la voi, v-am spus mai dinainte că vom avea să suferim necazuri, ceea
ce s-a şi întâmplat, cum bine ştiţi." (1 Tesaloniceni 3:3-4)
în ciuda învăţăturii clare a Bibliei, despre acest subiect, mulţi credincioşi încă mai cad victime
ale teologiei „succesului". Drept consecinţă, pastori dedicaţi,din toată ţara, bazaţi pe Scriptură,
sunt obligaţi să adune rămăşiţele căderii în masă pe care o produce această teologie
distorsionată. Oamenii ajung la noi într-o stare de confuzie şi frustrare, susţinând că au
Satan atacă oamenii într-o sumedenie de feluri. Dar să tragem concluzia directă că
problemele şi greutăţile sunt automat un semn că
suntem hărţuiţi de satan
este o abordare prea
simplistă şi ne-biblică.
urmat formulele magice şi nu au obţinut rezultatele despre care se făcea atâta publicitate. Ei
ajung uneori în situaţia de a pune la îndoială relaţia lor cu Dumnezeu şi dacă Biblia este cu
adevărat autentică. „Am făcut ceea ce se presupunea că trebuie să fac," spun ei, „dar
Dumnezeu nu-şi face partea Lui." Sau ajung să se autocompătimească, „cred că este ceva în
neregulă cu mine. Poate nu am destulă credinţă."
Vreau să vă spun clar şi răspicat, că Satan atacă oamenii într-o sumedenie de feluri, inclusiv în
domeniul sănătăţii şi cel al situaţiei financiare—şi când acest lucru se întâmplă trebuie să
rămânem puternic ancoraţi în Cuvântul lui Dumnezeu, să ne opunem diavolului şi să-1
trimitem de la noi. Dar să tragem concluzia directă că problemele şi greutăţile sunt automat un
semn că suntem hărţuiţi de satan este o abordare prea simplistă şi nebiblică. Avem nevoie să
cunoaştem bine Cuvântul lui Dumnezeu şi darul de a deosebi lucrurile de la Duhul Sfânt
pentru a realiza ceea ce se întâmplă cu adevărat. De fapt, sunt convins că de cele mai multe
ori situaţiile dificile din viaţa credincioşilor sunt indicii că Dumnezeu îi pregăteşte pentru ceva
special de-a lungul călătoriei lor prin viaţă.
însuşi Isus le-a spus celor care îl urmau, că viaţa de credinţă nu avea să fie una uşoară.
Cuvântul Lui de încheiere la Ultima Cină, chiar înainte de a pleca pe uşă către Gheţimani şi la
Cruce, a fost, „V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. în lume veţi avea necazuri"
(Ioan 16:33). El nu le-a promis ucenicilor o cărare netedă. Bineînţeles că a continuat cu acel
mesaj de încurajare, „dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea." Când punem cele două afirmaţii cap
la cap, realizăm ceea ce a vrut să spună Isus, şi anume că Dumnezeu avea să-şi împlinească
scopul, indiferent de suişurile şi coborâşurile cu care ne întâlnim în viaţă.
încercările sunt parte ale teritoriului creştinilor. Dumnezeu ne arată cum să evităm câteva
dintre ele, dar în altele El merge chiar alături de noi, la fel cum a mers alături de israeliţi în
vremea când erau în sclavia egipteană. Astăzi, în multe locuri din lume, credincioşii înţeleg
întocmai această afirmaţie—mai bine decât o înţelegem noi, nord-americanii. Gândiţi-vă la
™*
126
127
Muşchii nu pot creşte
dacă nu există o presiune
care îi forţează tot timpul.
Acelaşi principiu este
valabil şi în domeniul
spiritual.
toţi creştinii curajoşi din lumea musulmană care trăiesc zilnic sub ameninţare fizică şi cu
distrugerea caselor de închinare. Evanghelia care ne face să ne simţim bine, specifică Americii
de Nord, nu are nici o logică pentru aceşti creştini devotaţi, care trebuie să se încreadă în
Dumnezeu şi pentru a-şi primi porţia de hrană zilnică. Răspunsul matur în aceste greutăţi este
să declarăm, prin credinţă, faptul că Dumnezeu are un scop cu fiecare lucru pe care îl face sau
îl îngăduie în viaţa noastră, deşi nouă nu ne este clar care este acesta. Romani 5 are
îndrăzneala de a ne propune să „ne bucurăm în necazurile noastre" (vorbesc serios!), „căci
ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce
nădejdea. însă nădejdea aceasta nu înşeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în
inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat." (Romani 5:3-5) Este evident faptul că
Dumnezeu este mai preocupat de creşterea noastră spirituală decât de posesiunile noastre
materiale.
Conform mai multor versete din Scriptură, nu ar trebui să fugim de încercări ci să le primim
cu bucurie, deoarece ele ne fac mai puternici. Devenim oameni cu un caracter puternic. Cum
are loc acest lucru? Prin perseverenţă. Perseverenţa în ce anume? în suferinţă.
Pană la urmă am ajuns la concluzia că aceasta era filosofia antrenorului Mahoney. El a vrut ca
noi să simţim pe pielea noastră cât de greu este meciul la antrenament pentru ca cel adevărat
să pară mult mai uşor. El avea o strategie în tot acest timp—doar că noi nu am putut-o
recunoaşte. Mai târziu, ne-am dat seama de strategia lui, când jucam cu echipe bune, care îşi
pierdeau suflul pe la jumătatea meciului. Deşi se menţinuseră pe poziţii în prima repriză şi
chiar în cea de-a doua, ne-a fost dat să-i vedem cum în final cedează presiunii. De-abia atunci
puteam „să îi dominăm", ca să folosim terminologia antrenorului, din cauza oboselii lor.
Forma lor fizică nu se ridica la nivelul nostru.
128
Principiul care stă la baza oricărui tip de antrenament este acela că este nevoie de rezistenţă
pentru ca o persoană să devină puternică. Muşchii nu pot creşte dacă nu există o presiune care
îi forţează tot timpul. Acelaşi principiu este valabil şi în domeniul spiritual. Fără „puteri şi
stăpâniri" care să ne forţeze din când în când muşchii spirituali nu avem vreo şansă să ne
dezvoltăm.
Isus a spus bisericii din Smirna: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat); şi batjocurile,
din partea celor ce zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei" (Apocalipsa 2:9).
Iată o biserică care nu avea bani, sală de adunare, nu avea sală de sport pentru tineret, nici un
complex de birouri pentru pastori. Şi Isus nu le-a spus, „ce se întâmplă cu voi? Unde vă este
credinţa? De ce nu vă cereţi dreptul la binemeritatele binecuvântări în această lume în calitate
de „copii ai Regelui?" în schimb, El a văzut în ei un alt gen de belşug. El a definit bogăţia în
termeni care nu aveau nimic de-a face cu banii. El a văzut curaj şi credincioşie în timp ce ei
erau persecutaţi de către o sinagogă de-a lui Satan (v. 9) ca fiind adevărata lor bogăţie. Chiar
şi mai uimitor este ceea ce a spus în continuare: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da
cununa vieţii." (v. 10)
Aceasta este o adevărată provocare pentru cei care încearcă să transforme o viaţă lungă şi
binecuvântări materiale în semne ale unei vieţi de creştin de succes. Chiar şi acestora, totuşi,
le este destul de greu să îşi menţină poziţia în zilele noastre. Cine sunt cei mai bogaţi oameni
din lume? Lista include pe mulţi dintre aceia care nu au deloc timp pentru Dumnezeu. Chiar
nu e de dorit să ajungem ca ei, nu-i aşa? Oare nu se referă creştinismul la ceva mult mai
important decât banii, care se risipesc ca pleava?
Nu uita niciodată că Dumnezeu te iubeşte mai mult decât îţi poţi imagina. Permite acestui
adevăr să acopere orice sentiment de confuzie sau frustare cu care te lupţi în această încercare.
El lucrează la caracterul tău, ceea ce este de departe mai important decât un salariu mare sau o
casă imensă. Greutăţile acestei vieţi sunt de fapt parte din strategia Lui de a ne oţeli sufletul.
129
■■ . AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT
Beneficiul nevăzut nr. 2 Greutăţile ne conduc în rugăciune
Al doilea beneficiu misterios al circumstanţelor din vieţile noastre este acela că acestea dau
naştere exerciţiului rugăciunii la un nivel complet diferit. Când a început sclavia şi lucrurile
au început să ia o întorsătură nefastă în Egipt, israeliţii au început să strige la Dumnezeu ca
niciodată până atunci.
Aceasta este situaţia în care exerciţiul rugăciunii a fost luat în serios de către oameni obişnuiţi.
Exod 2:23-25 spune: „După multă vreme... copiii lui Israel gemeau încă din pricina robiei, şi
scoteau strigăte deznădăjduite. Strigătele acestea, pe care li le smulgea robia, s-au suit până la
Dumnezeu. Dumnezeu a auzit gemetele lor, şi şi-a adus aminte de legământul Său, făcut cu
Avraam, Isaac, şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel, şi a luat cunoştinţă de ei."
Ştim că Avraam era un om al rugăciunii, şi că Isaac şi Iacov se rugau. Dar nu
există menţiuni despre descendenţii lor, care să strige la Domnul înainte de începutul
suferinţei lor sub biciul stăpânilor, în arşiţa soarelui egiptean. Această suferinţă i-a
determinat să cedeze: „O Doamne, ajută-ne! Avem nevoie de Tine!"
Nu ne gândim adesea la faptul că în capul listei de priorităţi ale lui Dumnezeu poate fi şi
dorinţa Lui de a ne transforma în bărbaţi şi femei ai rugăciunii. El vrea ca oamenii Lui să
înţeleagă cu adevărat ce înseamnă rugăciunea prin credinţă. El vrea ca oamenii Lui să se
roage din inimă nu doar cu mintea. De fapt, aceasta este singura modalitate corectă. După
cum a spus prin profetul Ieremia, „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată
inima" (29:13).
Rugăciunea din zilele de astăzi este mult prea superficială şi facilă—un exerciţiu mental, o
tradiţie religioasă. Şi prea puţin dă dovadă de sentimentul de disperare care ne face să strigăm:
„Trebuie să-i răspunzi, Doamne". Dar acesta este
în capul listei de priorităţi
ale lui Dumnezeu poate
fi şi dorinţa Lui de a ne
transforma în bărbaţi şi
femei ai rugăciunii.
130
modul în care s-a rugat profetul Ilie. Exact acelaşi lucru 1-a spus şi Pavel când le-a scris galatenilor:
„Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi!" (4:19).
Acelaşi lucru 1-a spus şi E. M. Bounds, marele apostol metodist al rugăciunii, când a scris acum
câteva sute de ani:
„Rugăciunea fără ardoare nu are suflet, ea este un lucru gol, un vas nepotrivit. Inima, sufletul şi viaţa
trebuie să se regăsească în orice rugăciune adevărată. Cerul trebuie să simtă puterea acestui strigăt
către Domnul...
Rugăciunile trebuie să fie de unroşuîncins. Doar rugăciunea fierbinte este eficientă şi are multă putere
(referinţă la Iacov 5:16). Răceala duhului dăunează rugăciunii, rugăciunea nu poate înflori într-o
atmosferă iernatică. Condiţiile răcoroase ne îngheaţă cererile, şi usucă primăverile rugăminţilor
noastre. Este nevoie de foc pentru a pune rugăciunea în funcţiune. Căldura sufletului creează o
atmosferă favorabilă rugăciunii, deoarece este compatibilă cu starea fierbinte. Prin flăcări, rugăciunea
urcă la cer. Cu toate acestea focul nu se referă la agitaţie, căldură sau gălăgie. Căldura se referă la
intensitate— ceva incandescent. Cerul este o piaţă săracă pentru gheaţă." 27
Dacă zelul lui Bounds ne face să ne simţim incomod, haideţi să recunoaştem că primim puţine
răspunsuri în urma rugăciunilor noastre superficiale. Prin contrast, rugăciunea fierbinte a fost impusă
printre israeliţi din cauza suferinţei lor. Şi Dumnezeu i-a ascultat şi le-a răspuns. Acesta a fost unul
dintre lucurile bune care li s-au întâmplat de când „Iacov şi familia lui s-au coborât în Egipt."
Comparaţi această metodă de rugăciune fierbinte cu experienţa pe care am avut-o eu înaintea sesiunii
în care urma să vorbesc, la una dintre conferinţele la care am participat recent. Am fost rugat să mă
alătur diferiţilor participanţi în culise, am format un cerc şi moderatorul a început să se roage.
Bănuiesc că voia să ne impresioneze prin inteligenţa lui, căci a spus, „Doamne, ce bine e să vorbesc
din nou cu Tine. Hai să vedem, avem de gând să încegem această sesiune în câteva minute şi chiar
sperăm că...." în curând avea să sară la un
131
verset la întâmplare: „Doamne; cum am citit mai devreme astăzi, stai să văd, pacă era Geneza
18 sau 19? Nu sunt sigur— dar undeva pe acolo, ştii Tu la ce mă refer..."
Inima mea s-a întristat la auzul acestui exerciţiu mental simplist. Mă îndoiesc că vreo
persoană din acel cerc a putut să-şi deschidă inima către Dumnezeu. Rugăciunea lui nu se
asemăna deloc cu ceea ce apostolul Iacov a descris a fi „rugăciune fierbinte cu putere" (Iacov
5:16).
In contrast, am auzit oameni care de-abia dacă articulau cuvinte, darămite să construiască
fraze corecte din punct de vedere gramatical. Cu toate acestea, inima lor era în acord cu
Dumnezeu în timp ce strigau cu disperare pentru a primi răspunsuri pe care doar El le putea
da. Unele dintre cele mai puternice rugăciuni sunt formate dintr-un singur cuvânt care pornesc
din inimă: „ajutor." Unele nu sunt nici măcar verbale, ci sunt exprimate simplu printr-o
lacrimă care cade din ochii persoanei.
In Egipt, israeliţii au avut ocazia să înveţe cum să se roage din toată inima. Puteţi fi siguri că
niciunul dintre ei nu spune: „Hei Doamne, ce mă bucur că pot sta de vorbă cu Tine şi astăzi,
mă gândeam la ceea ce a spus Avraam în Geneza 13, sau era 14...?" Nu, ei suspinau în agonie:
„Doamne, priveşte la dărâmăturile noastre. Ai milă de noi! Scapă-ne, Doamne. Nu te avem
decât pe Tine."
Parcurgeţi cartea Psalmilor şi ascultaţi cum David îşi varsă sufletul înaintea lui Dumnezeu.
Priviţi-1 pe Ilie cum îşi pune capul între genunchi, rugându-se pentru ploaie până când cel mai
mic nor a apărut la orizont (1 împăraţi 18:42-45). De asemenea, până să plece din Egipt, evreii
cunoşteau deja puterea chemării lui Dumnezeu. Aceasta putea face mai mult pentru naţiunea
lor decât o armată de un milion de soldaţi.
Andrew Murray, un pastor şi cunoscut autor din Africa de Sud, din secolul al nouăsprezecelea,
a sugerat odată, că scopul lui Dumnezeu pentru mine şi pentru tine este de a ne smeri până a
ne aduce în punctul în care suntem atraşi spre rugăciune. Acest sentiment de slăbiciune este
cel care ne aduce mai aproape de tronul de har, locul în care Dumnezeu poate
132
să-şi reverse binecuvântările Lui minunate în vieţile noastre. Gândiţi-vă la cât avem de pierdut
dacă suntem oameni care nu se roagă.
Având acest gând, ar trebui să privim la încercările şi dificultăţile din viaţa noastră ca şi la un
catalizator care ne aduce mai aproape de Dumnezeu în rugăciune.
Lăsaţi-1 pe Esau şi pe familia lui să locuiască în ţinutul muntos cu toate avantajele acestuia.
Iacov şi oamenii aleşi au de învăţat exerciţiul rugăciunii din inimă. Duhul Sfânt este acela
care, potrivit cu Romani 8:26, „ne ajută în slăbiciuni," învăţându-ne cum să ne rugăm după
voia lui Dumnezeu. Când această activitate a Duhului este stinsă, Dumnezeu foloseşte alte
împrejurări pentru a o reaprinde. Nu trebuie să ne plângem în legătură cu acest lucru, ci în
schimb, haideţi să ne bucurăm şi să cooperăm cu Domnul pentru a împlini scopul Lui în
vieţile noastre.
în urmă cu câţiva ani într-o biserică din Dallas, am predicat un mesaj intitulat „Cea mai mare
descoperire a tuturor timpurilor," bazat pe Geneza 4:26, care spune că: „Atunci au început
oamenii să cheme Numele Domnului",28 şi am inclus în acest mesaj şi povestea dramatică a
încercării noastre cu fiica noastră adolescentă, care a durat vreo doi ani, timp în care ea s-a
răzvrătit şi s-a îndepărtat de Domnul şi de noi. Am vorbit despre întâlnirea de rugăciune de
marţi seara, în care biserica noastră s-a rugat pentru Chrissy atât de intens încât aveai impresia
că te afli într-o sală de travaliu. Spre sfârşitul predicii, am rugat oamenii care au copii cu
probleme similare să vină în faţă pentru a mă ruga pentru ei. De ce să studiem doar despre
credincioşia lui Dumnezeu fără a merge propriu zis în faţa tronului de har pentru a face un
schimb cu Cel Atotputernic? Puteam să aud câteva persoane care strigau către Domnul în acea
zi, cu toate că această biserică era rezervată şi împietrită.
După vreo zece luni, am avut ocazia să mă întorc pentru a predica acolo, de data aceasta
despre alt subiect. După serviciul divin, o femeie m-a abordat să mă salute, cu un zâmbet larg.
„Mai ţineţi minte despre ce aţi predicat ultima dată când aţi fost la noi? m-a întrebat ea. „Da,
am vorbit din Geneza
133
Ii
i
4:26/' am răspuns eu. „Era vorba despre a chema Numele lui Dumnezeu în cele mai întunecate
perioade." Apoi femeia mi-a povestit despre fiica ei care a trecut printr-o experienţă similară,
despre cum le-a frânt inimile când s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de familia ei. Ea mi-a
mărturisit că predica mea din acea seară a mişcat-o pentru a crede în Dumnezeu şi de a mijloci
cu îndrăzneală pentru o schimbare de situaţie pe plan spiritual. Şi Dumnezeu i-a ascultat
strigătele. Ea mi-a povestit cu bucurie cum viaţa fiicei ei a luat o întorsătură radicală. „Este ea
aici în această seară?!" Am întrebat eu.
„Da, ea stă lângă mine în locul destinat corului."- mi-a răspuns ea, arătând cu degetul către
locul în care mai erau câţiva membri ai corului. Acolo am putut să văd o tânără frumoasă, care
îmi zâmbea şi făcea cu mâna. Mama ei şi cu mine ne-am bucurat împreună de bunătatea lui
Dumnezeu.
Această experienţă dureroasă a învăţat-o pe această femeie cum să se roage la un nivel mai
profund. Făcând acest lucru ea a câştigat o comoară inestimabilă. îmi aduc aminte de G.V.
Wigram, un scriitor din gruparea de fraţi Plymouth Brethren din Anglia, care au scris, „Ce aţi
prefera? O cărare netedă, sau un drum atât de pietros încât Domnul s-ar vedea nevoit să vi se
arate la fiecare pas?"29
în cazul meu, eu aş prefra să am părtăşia cunoaşterii lui Cristos, a dragostei şi a harului Lui.
Chiar dacă înseamnă că voi fi nevoit să merg pe pietre pentru a ajunge acolo.
Beneficiul nevăzut nr. 3 Greutăţile ne modelează mărturia
Al treilea beneficiu care reiese din experienţa noastră, de tip „ce se întâmplă?" este acela că ne
asigură o mărturie personală pe care o putem împărtăşi cu ceilalţi. Israeliţii care au fost
eliberaţi din sclavia egipteană nu au încetat vreodată să vorbească despre acest lucru. A
devenit parte din identitatea lor naţională şi spirituală.
Dumnezeu le-a spus israeliţilor să se asigure că aceşti copii ai lor aveau să cunoască
importanţa evenimentului din Exod.
Deuteronom 6:20-21 spune: „Când fiul tău te va întreba într-o zi: „Ce înseamnă învăţăturile
acestea, legile acestea şi poruncile acestea, pe care vi le-a dat Domnul, Dumnezeul nostru?"—
cu alte cuvinte, când copiii pun întrebări tipic copilăreşti de genul, de ce sunt atâtea reguli în
viaţă, să nu le spunem doar că acestea sunt regulile şi gata! Ci în schimb, să le spunem: „Noi
eram robi ai lui Faraon în Egipt, şi Domnul ne-a scos din Egipt cu mâna Lui cea puternică."
Este atât de important ca tinerele generaţii să ştie că a-L sluji pe Dumnezeu nu se reduce doar
la un set de reguli „se cuvine" şi „nu se cuvine". Este o poveste incredibilă! Este despre
puterea măreaţă a lui Dumnezeu care ne eliberează din punct de vedere spiritual atunci când
chemăm Numele Lui. Este despre credincioşia Lui faţă de noi atunci când nu ştim la cine să
apelăm. Problemele vieţii sunt reale, dar Dumnezeu este şi mai real.
împărtăşirea experienţei noastre poate depăşi graniţele noastre locale. Psalmul 105 începe prin
a ne spune, „Lăudaţi pe Domnul, chemaţi Numele Lui! Faceţi cunoscut printre popoare
isprăvile Lui!" Apoi continuă cu o recitare despre sclavie şi eliberarea miraculoasă, pe
parcursul a şaisprezece versete, încheind cu „egiptenii s-au bucurat de plecarea lor, căci îi
apucase groaza de ei" (versetul 38).
Ce poveste incredibilă numai bună de a fi spusă pretutindeni! Cu atât mai mult, noi ar trebui
să împărtăşim despre cum Cristos şi-a dovedit credincioşia în vieţile noastre, în ultimele
capitole ale cărţii Faptele Apostolilor, îl vedem pe Pavel care îşi spune mărturia personală în
mod repetat, unor diferiţi ascultători—grupării de evrei din Ierusalim care aveau intenţia de a-
1 ucide cu pietre (Fapte 22), guvernatorului Romei (Fapte 26) şi împăratului Irod Agripa şi
soţiei sale (Fapte 26). Mărturia lui Pavel a avut întotdeauna un impact puternic.
Trebuie să conştientizăm faptul că ceea ce face Dumnezeu în vieţile noastre nu se rezumă
doar la „mine, eu şi persoana mea." El face lucrări care se vor revărsa în vieţile altora prin
mărturia noastră despre credincioşia Lui. Dumnezeu se va preocupa întotdeauna ca să facă din
copiii Lui canale ale
134
135
binecuvântării Sale. Adu-ţi aminte de acest lucru de câte ori treci printr-o situaţie dificilă. Va
veni ziua în care vei fi o sursă de inspiraţie şi speranţă pentru cineva care trece de asemenea
printr-o încercare grea.
Te-ai gândit vreodată cu privire la cine sunt cei mai puternici creştini pe care îi cunoşti? La
cine ai apela dacă ai fi pus la zid şi ai avea nevoie de cineva care să meargă cu tine în faţa lui
Dumnezeu? Ai apela la o persoană care locuieşte pe strada Confortului sau pe Bulevardul
Vieţii Fără Probleme? Sau ai merge la o persoană care a trecut prin foc, şi are inima oţelită,
persoana care a învăţat să se încreadă în Dumnezeu şi să spere în promisiunile Lui prin cele
mai groaznice încercări?
Câte milioane de oameni disperaţi au fost mângâiaţi şi încurajaţi de-a lungul istoriei de ceea
ce Dumnezeu a făcut pentru israeliţi în Egipt. Să ne gândim de exemplu, la miile de oameni
care au venit în America pe nave de sclavi. Nu au avut aproape nimic din ce să trăiască în
acea ţară străină a oprimării. Dar ascultă doar la cântecele lor, cântecele religioase ale negrilor.
Observaţi cât de des cântau ei despre evreii din Egipt. Observaţi cum nădejdea lor era întărită
de aşteptarea că Dumnezeu va face acelaşi lucru din nou şi pentru ei.
Acesta este doar unul dintre exemplele modului în care mărturia eliberării lui Israel a avut un
ecou de-a lungul secolelor. Dar ţine minte, n-ar fi existat vreo poveste despre eliberare, dacă
înainte nu ar fi existat greutăţile. Dacă nu s-ar fi trecut prin situaţia de genul „ce se întâmplă?"
în viaţa ta, nu ar fi existat nimic demn de menţionat pentru cei care aveau să vină. Dumnezeu
dezvoltă mărturii ale victoriei dintr-un context de greutăţi şi uneori chiar disperare. Apoi dă un
scop pentru a le fi de folos oamenilor care astăzi trec prin încercări la fel cum am trecut noi
ieri.
Ginerele meu, Brian Pettrey, face parte din comitetul nostru de pastori şi a avut recent ocazia
să lucreze cu un om de treizeci şi patru de ani, al cărui talent în afaceri era continuu pus la
încercare de dependenţa lui de cocaină. Acest bărbat avea diplomă universitară în economie şi
a câştigat bani frumuşei de-a lungul anilor, pe care i-a pierdut în întregime. Deşi crescuse într-
o biserică evanghelică din Georgia, şi cunoştea
136
Biblia, lui îi lipsea înţelegerea puterii lui Cristos de a-1 elibera şi de a-1 ajuta să revină pe
drumul cel bun şi să rămână acolo zi după zi. Acum se afla într-o situaţie disperată, fără bani
şi fără locuinţă. Brian 1-a convins să participe la o seară de rugăciune ce avea loc în fiecare
marţi. Acolo a venit în faţă şi a căzut cu faţa la altar, recunoscând ce viaţă de nimic trăise până
atunci. Avem noi o zicală în New York care se potriveşte cu ceea ce i s-a întâmplat lui în acea
seară; parafrazată, această zicală spune că „cineva a făcut mai mulţi muguri decât toţi copacii
din Central Park."
Am pus mâna pe microfon în acea seară şi am spus, „Iată aici un om care până la urmă vrea
cu disperare să scape de droguri. Câţi foşti dependenţi de droguri avem aici, în această
seară, care ar fi dispuşi să vină şi să________________
pună mâinile peste el, rugându-L pe
Dumnezeu să-1 elibereze aşa cum v-a
eliberat şi pe voi?" Zeci de bărbaţi au
început să mărşăluiască pe culoar,
fiecare fiind o mărturie a puterii
uimitoare a lui Dumnezeu în vieţile
lor. Ei au început să se roage în comun,
într-o rugăciune pe care E.M. Bounds
ar numi-o „fierbinte" şi „roşu încins"
pentru eliberarea acestui om. A fost o
sesiune puternică de mijlocire. Victoriile trecutului au fost un
mijloc strategic pentru noi în prezent. Bărbaţii l-au copleşit cu
multe cuvinte de încurajare, din propria lor experienţă. De
fapt, a ocupat mai mult timp decât cel dedicat acestei întâlniri
în timp ce toată lumea îl îmbrăţişa şi îl încuraja să continue să
se încreadă în Cristos. Eu am rămas undeva în spate şi am lăsat
acest moment să îşi continue cursul natural în timp ce restul
bisericii cânta cântece de laudă la adresa lui Dumnezeu.
Problemele nedorite, care „nu au logică" şi tulburătoare care au loc în viaţa noastră sunt ocazii
ca noi să ne întărim în caracterul nostru, care ne obligă să ne rugăm ca niciodată până atunci şi
care ne oferă o mărturie pentru a-i ajuta pe alţii la nevoie. Necazurile noastre sunt pur şi
simplu un semn că noi, ca şi israeliţii din trecut, am fost creaţi pentru mai mult.
Ori de câte ori treci
printr-o situaţie dificilă,
adu-ţi aminte că va veni
ziua în care vei fi o sursă
de inspiraţie şi speranţă
pentru cineva care trece
de asemenea printr-o
încercare grea.
137
CAPITOLUL 9
DUŞMANUL DIN INTERIOR
Dacă deschizi Biblia de la ultimul capitol din Iosua şi până la primul capitol din Judecători, vei
observa că atmosfera se întunecă cu repeziciune. Israeliţii invincibili, care călcaseră orice duşman de
la orizont, încep acum să experimenteze necazuri. Cu toate că Dumnezeu le poruncise să ia în
stăpânire ţara Canaan, se pare că nu prea reuşesc să pună pe fugă pe câţiva dintre vechii locuitori ai
acestei ţări. „Ce-ar fi dacă ipărţim spaţiul?" s-a trezit cineva vorbind. „Haideţi să trăim ipreună aici—
chiar nu putem fi prieteni cu toţii?" Judecători 1 începe cu o cascadă de eşecuri:
„Iuda a pus stăpânire pe munte, dar n-a putut să izgonească pe locuitorii din câmpie, pentru că aveau
care de fier" (v. 19).
„Fiii lui Beniamin n-au izgonit pe iebusiţii care locuiau la Ierusalim; şi iebusiţii au locuit în Ierusalim
cu fiii lui Beniamin până în ziua de azi." (v. 21)
„Mânase n-a izgonit nici el pe locuitorii din Bet-Şean şi din satele dimprejurul lui, din Taanac şi satele
lui, din Dor şi satele dimprejurul lui, din Iibleam şi satele dimprejurul lui, din Meghido şi satele
dimprejurul lui; aşa încât canaaniţii au izbutit să rămână în ţara aceasta." (v. 27)
139

„Efraim n-a izgonit pe canaaniţii care locuiau la Ghezer, şi canaaniţii au locuit în mijlocul lui Efraim la Ghezer"
(v. 29).
Acelaşi limbaj este folosit de mai mult de patru ori în acest capitol, cu privire la triburile lui Zabulon,
Aşer, Neftali şi Dan. Se pare că pe toată întinderea Ţării Promise, poporul lui Dumnezeu cădea la
învoială cu duşmanul.
Acest lucru era cu siguranţă împotriva planului lui Dumnezeu. La începutul capitolului 2 din
Judecători, El trimite îngerul pentru a-i mustra. „îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim, şi a
zis: „Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că o voi da. Am zis:
Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi; şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara
aceasta, ci să le surpaţi altarele. Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta?"
(v. 1-2)
Nimeni nu a fost în stare să silabisească vreo explicaţie satisfăcătoare. Unul dintre cele mai triste
paragrafe din Scriptură începe cu Judecători 2:10-11: „Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la
părinţii lui, şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El
pentru Israel. Copiii lui Israel au făcut atunci ce nu plăcea Domnului, şi au slujit Baalilor," dumnezeii
cananiţilor.
Aceasta demonstrează tendinţa umană de a hoinări, de a se îndepărta de planul lui Dumnezeu. Diferite
denominaţiuni au început lucrarea lor cu pasiune şi zel pentru a-1 sluji pe Dumnezeu din toată inima...
doar ca să sfârşească într-o stare de nerecunoscut după doar două-trei generaţii. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru biserici locale, familii şi chiar indivizi pe parcursul unei vieţi. Totul se duce de râpă
când ne acomodăm —în loc să-1 eradicăm—cu duşmanul din interior.
După enumerarea unor detalii despre israeliţi (v. 12-14), textul merge mai departe spunând: „Domnul
s-a aprins de mânie împotriva lui Israel. El i-a dat în mâinile unor prădători care i-au prădat, i-a vândut
în mâinile vrăjmaşilor lor de jur împrejur, şi nu s-au mai putut împotrivi vrăjmaşilor lor... Au ajuns
astfel într-o mare strâmtorare" (v. 15). Ce ilustraţie
140
ciudată! Dumnezeu era acum împotriva poporului cu care a făcut legământ!
Editorii ziarelor din acele vremuri ar fi dedicat capitole întregi explicând situaţia geopolitică ce avea
loc, dar în culise, totul era lucrarea lui Dumnezeu. Chiar şi dacă un căpitan israelit s-ar fi ridicat să
spună: „Haideţi să ne împotrivim duşmanului", n-ar fi fost de nici un folos. Ei trebuiau să pună
lucrurile în ordine cu Dumnezeu, care încerca din răsputeri să le atragă atenţia.
Pe tot parcursul cărţii Judecători, textul prezintă în mod repetat înfrângerile pe care Dumnezeu le-a
cauzat israeliţilor:
„Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; şi Domnul a întărit pe Eglon, împăratul
Moabului, împotriva lui Israel, pentru că făcuseră ce nu plăcea Domnului." (3:12)
„Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui Iabin, împăratul Canaanului." (4:2)
„Copiii lui Israel au făcut iarăşi ce nu plăcea Domnului; şi Domnul i-a dat în mâinile filistenilor, timp
de patruzeci de ani." (13:1, vezi de asemenea 3:8,6:1,10:7).
Până spre sfârşitul cărţii, lucrurile au luat o întorsătură atât de urâtă încât corpul unei victime de viol a
fost ciopârţit în doisprezece bucăţi şi trimis în tot ţinutul precum pachetele FedEx. (Citiţi relatarea
oribilă din capitolul 19, dacă nu sunteţi slabi de înger). Cartea se termină prin această relatare tristă:
„Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea" (v. 21:25). Iosua şi Caleb trebuie
să se fi răscolit în mormintele lor.
Doi locatari
Văd aici un important avertisment spiritual despre ceea ce poate să se întâmple, în miniatură, în viaţa
mea şi a ta. Duşmanul din interior ia forma interesului personal şi a afirmării personale.
Ştim că Isus ne-a mântuit pentru a ne aduce la o viaţă nouă de libertate şi expansiune. Biblia ne
numeşte, „temple
141
ale Duhului Sfânt" (1 Corinteni 6:19). Dumnezeu Şi-a trimis propria Lui prezenţă să locuiască
în interiorul nostru, la fel cum splendoarea Lui umplea odată templul din vremurile vechi
testamentale. El nu este doar pe undeva prin apropiere, El este „Cristos în voi, nădejdea
slavei." (Coloseni 1:27).
Dincolo de toate acestea, trebuie să recunosc că acest lucru este extraordinar, acelaşi
Dumnezeu care a creat universul, locuieşte acum în interiorul fiecărui creştin. Acesta era
planul lui Dumnezeu încă de la început. El a dorit întotdeauna să-şi arate prezenţa prin mai
mult decât cerul plin de stele, tumultul unei cascade, sau înălţimile munţilor. El a dorit să
trăiască în inimile noastre, a copiilor Lui răscumpăraţi.
Prea mulţi dintre noi eşuăm în înţelegerea acestui aspect. Ne privim în oglindă şi ni se pare că
nu suntem cu nimic mai speciali ca alţii. Aceasta, datorită prezenţei Duhului Sfânt în noi,
suntem oameni remarcabili. La locul de muncă, în magazin, sau pe stradă, credincioşii în
Cristos pot arăta ca şi oricine altcineva, dar de fapt noi suntem temple vii ale Dumnezeului
Atotputernic.
De aceea avem noi tendinţe spirituale, după ce ne-am întors la Cristos. Se poate să nu fim
conştienţi de existenţa lor, cu toate că ne surprindem lăudându-L pe Domnul în mod spontan,
sau simţind nevoia de a avea o părtăşie intimă cu El. Toate acestea fac parte din faptul că
Duhul Sfânt locuieşte în noi „ însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem
copii ai lui Dumnezeu" (Romani 8:16).
Singura problemă este că...mai există un locatar care încearcă să „împartă apartamentul
împreună cu Dumnezeu." Termenul grecesc pentru acest locatar nedorit este sarx, tradus de
aproximativ 150 de ori în Noul Testament prin cuvântul „carne." Face referire la natura
noastră căzută, ca bărbaţi şi femei carnali care avem o predilecţie permanentă pentru păcat.
Acest sarx este motivul pentru care suntem îndepărtaţi de influenţa harului lui Dumnezeu. El
este duşmanul din interior.
Firea noastră păcătoasă tânjeşte constant, în mod automatic după recunoaşterea meritelor ei.
Ea spune, „vreau ca totul
să fie făcut în stilul meu, şi ceea ce vreau, vreau să fie făcut acum." Rezultatul este ceea ce
apostolul Pavel a descris în Galateni 5:19-21, o listă lungă de comportamente ale cărnii:
„preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile,
zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile,
îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea." Aceste
lucruri au fost scrise despre nici mai_________________
mult nki mai puţin decât creştini Duhu[sfântlocuieşteîn născuţi din nou! Da, câteva dintre aceste
noj g [em§
comportamente au legătură cu sexul, esţe că maj exisfâ un dar nu toate. Ele cuprind o gamă largă
[ocatar care încearcă să de fapte şi motivaţii greşite. „Carnea" împartă apartamentul se descoperă în multe
feluri, unele sunt împreună cu Dumnezeu.' cu consecinţe grave altele cu consecinţe mai mici.
După cum a spus Savonarola, reformatorul italian şi martirul din secolul al
cincisprezecelea, „Mulţi au fost victorioşi asupra marilor ispite, şi învinşi de cele mici."30
Ar fi frumos dacă, în momentul mântuirii, Dumnezeu ar şterge toate aceste lucruri din minţile
şi personalităţile noastre. Din nefericire, lucrurile nu merg astfel. încă ne mai este uşor să
păcătuim, chiar dacă îl iubim pe Domnul. Suntem captivii unei bătălii cu propriile noastre
instincte negative.
Nu trebuie să fac un efort prea mare pentru a veni cu o ilustraţie personală despre acest
subiect. Nu voi putea niciodată să uit o anumită seară când mă aflam pe terenul de baschet în
ultimul an de facultate, după ce mă transferasem de la Academia Navală la Rhode Island
University. (Da, aveţi parte de încă o povestire despre baschet... doar că de data aceasta nu voi
poza ca un erou la final). Eram în plin sezon pentru a câştiga competiţia Yankee Conference şi
să avem ocazia de a merge în turneul NCAA. Trebuia să dăm ce aveam mai bun din noi în
această seară, împotriva echipei Universităţii din Conneticut. Meciul era televizat în tot statul
New England.
Eu eram căpitanul echipei, şi ca pivot defensiv eram desemnat om la om cu un jucător UConn
pe care avusesem
142
143
ocazia să-1 mai bat de mai multe ori. Este de prisos să mai spun că nu ne plăceam reciproc.
Mai eram cunoscut şi ca fiind creştin. De fapt, mai multe organizaţii creştine veniseră să mă
vadă jucând în acea seară. Aveau în plan să scrie un articol despre mine într-o revistă de
tineret din denominaţiunea lor. Probabil deja îşi puneau mintea la contribuţie pentru a găsi
titlul potrivit al articolului, „Jucător creştin iese triumfător pentru echipa din Rhode Island."
Am fost invitat să ies la masă cu aceşti oameni după meci.
Meciul era strâns. Gazdele erau pe muchie de cuţit, inclusiv câţiva băieţi dintr-o anumită frăţie
care băuseră ceva. De vreme ce graniţa statului Conneticut era la doar câţiva kilometri de
campusul nostru, galeria lor era la fel de numeroasă ca a noastră. Când mai erau doar două
minute de joc, conduceam cu cinci puncte. O întorsătură de situaţie avea să se ivească.
Celălalt pivot defensiv şi eu am început să alergăm către coş, cot la cot pentru a obţine
avantajul. în ultima secundă, în timp ce ne prăbuşeam amândoi am reuşit să-i dau peste mână
pentru a-1 obliga să dea drumul la minge, astfel salvând posesia mingii pentru echipa noastră.
Apoi am căzut în mulţime. Apoi, din senin, fără să spună vreun cuvânt mişelul mi-a tras un
pumn direct în falcă.
Un beculeţ roşu s-a aprins în mintea mea. Am văzut roşu în faţa ochilor. Unii dintre fani au
încercat să-1 înşface. Am început să mă îndrept spre el cu planuri mari în gând. Amândouă
băncile tehnice au părăsit spaţiul alocat lor şi au pornit în învălmăşeală. Lupte răzleţe au avut
loc de asemenea şi în tribune. Eram atât de furios, încât tot ceea ce-mi doream era să dau în
cineva—în oricine. Mă chinuiam să ajung până la pivotul defensiv UConn, mi-am luat avânt
puternic—şi-am ajuns în schimb la gâtul unui oficial tehnic. Din fericire, el mă cunoştea din
alte meciuri. El m-a apucat şi a strigat la mine, „Ai înnebunit?" Adevărul este, că
înnebunisem.
A fost nevoie de intervenţia jandarmilor pentru a se opri bătaia. Atacatorul meu a fost scos din
joc. Când ordinea s-a reinstalat în cele din urmă, m-am reîntors în echipă, scoţând încă flăcări.
„Stai jos Jim", mi-a spus antrenorul. „Nu ai voie să joci acum". Acest lucru m-a supărat şi mai
tare. Vreau să
144
mă întorc pe teren, mi-am spus eu mie însumi. Devenisem o fiară sălbatică. Am fost obligat să
stau pe banca de rezerve şi să privesc cum echipa mea a încercat să-şi menţină avantajul de
două puncte, fără căpitanul ei. Victoria ne-a clasat pe locul întâi în turneu. Nivelul adrenalinei
mele a scăzut treptat. Am pornit spre vestiar, încă dezorientat, şi am stat îmbrăcat în uniformă,
pentru încă câteva minute înainte să mă îndrept spre duşuri.
După câteva minute, când m-am întors de la duş, un manager de echipă s-a apropiat de mine
şi mi-a spus: „Jim, sunt câţiva oameni care te aşteaptă jos pentru a te duce la masă." „A, da—
acei reprezentanţi ai unor organizaţii creştine care veniseră să-1 vadă pe minunatul pivot
defensiv creştin."
Ruşinea faţă de tot ceea ce s-a întâmplat m-a cuprins în întregime. Eram prea ruşinat pentru a
mai putea da ochii cu ei.
„Spuneţi-le vă rog, că nu voi putea onora invitaţia la masă," i-am spus managerului echipei.
„îmi cer scuze!"
M-am furişat pe o altă ieşire spre dormitorul meu în acea seară, fără să mă gândesc la altceva,
decât la fiara care devenisem. Nici nu ştiam că mai sunt încă acolo. Asta însemna că nu sunt
cu adevărat un creştin? Nu, eu îmi predasem viaţa în mâna Domnului, şi ştiam că Isus a murit
pentru păcatele mele. Dar „carnea" era încă vie, şi ea! Nicidecum nu eram avansat la gradul
de trăire perfectă.
Odrasla noastră cea urâtă
Pentru fiecare dintre noi, această bătălie este ceea ce numim „cealaltă luptă." Aceasta nu este
acelaşi lucru cu ceea ce creştinii de astăzi numesc „lupta spirituală," care se referă la lupta
directă cu puterile demonice. Bătălia împotriva firii este ceva diferit. Este important să facem
această distincţie deoarece de-a lungul secolelor, creştinii au dat vina pe orice problemă ca
venind din partea duhurilor necurate.
Nu minimalizez această realitate. De fapt, Efeseni 6:11 ne îndeamnă: „îmbrăcaţi-vă cu toată
armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului." Dar
145
acelaşi autor (Pavel) avea ceva mult mai specific în gând când a scris despre lupta împotriva
propriei noastre naturi păcătoase. „Am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-1 fac... O,
nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?... Astfel dar, cu mintea, eu
slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească (sarx), slujesc legii păcatului" (Romani
7:18, 24-25).
Asemenea lui Pavel, apostolul Iacov a făcut lumină în problema noastră cu firea când le-a
explicat credincioşilor că şi noi, „fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi
momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce
moartea" (Iacov 1:14-15). Cu alte cuvinte: nu putem să dăm toată vina pe această odraslă
urâtă din viaţa noastră adusă de satan în viaţa noastră în mod misterios în toiul nopţii. Ea este
moştenirea propriei noastre „dorinţe rele."
Isus Cristos a venit pe pământ nu doar pentru a plăti vina noastră din trecut ci şi pentru a ne
elibera de stăpânirile firii din viaţa de zi cu zi. Aceasta este mântuirea măreaţă a lui
Dumnezeu. Ea zdrobeşte legătura păcatului şi a faptelor neconforme cu voia lui Dumnezeu.
Când Biblia spune „dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă" (2 Corinteni 5:17), se
referă nu numai la iertarea păcatelor ci şi la viaţa de zi cu zi în care Duhul Sfânt ne ajută să
biruim puterea firii astăzi. După cum declară Scriptura: „Deci, dacă Fiul vă face slobozi, veţi
fi cu adevărat slobozi (Ioan 8:36). Această libertate poate fi într-adevăr a noastră!
De-a lungul anilor, trecând prin „cealaltă bătălie" a vieţii mele, cât şi consiliind alţi oameni
din biserica mea, am învăţat o serie de tactici care nu funcţionează. Una dintre ele este a
petrece timp analizându-ţi duşmanul. Cu cât te gândeşti mai mult la fire, încercând să-i
înţelegi strategiile şi procedurile, cu atât devine mai puternică. Da, firea este reală—dar nu
trebuie să tânjeşti după o diplomă universitară în „metodologia firii." Ţi-ar fi mult mai bine
dacă te-ai preocupa de prezenţa lui Dumnezeu în viaţa ta. Aceasta este calea spre victorie.
O altă pierdere de vreme şi mai dăunătoare este să petrecem timp încercând să îmbunătăţim
firea, să încercăm să o domolim să nu mai fie atât de răzvrătită. Unii creştini cred că dacă
încearcă puţin mai mult şi îşi pun voinţa la contribuţie, pot disciplina firea în a fi mai puţin
capricioasă. Se pare că şi israeliţii au crezut acelaşi lucru. închinătorii la idoli puteau fi
disciplinaţi.
Această abordare este inutilă. Nu-ţi vei putea schimba vreodată firea! Ea este complet
incorigibilă. Poţi avea rezultate pentru o zi sau două, dar după o săptămână vei avea acelaşi
comportament al firii egoiste. Vei fi descurajat să te auzi
mormăind, „iarăşi am luat-o de la-----------------------—
început!" Cele mai sincere dorinţe ale Nu putem să dăm toată tale de renovare proprie vor fi
făcute vina pe această odraslă bucăţi urâtă din viaţa noastră
Nicăieri în Noul Testament nu spune că Dumnezeu va „lucra la caracterul firii." Vorbeşte doar
despre uciderea ei (de exemplu, Coloseni 3:5). Singura nădejde în lupta cu acest duşman din
interior este să ne abandonăm conducerii Duhului Sfânt. Asta a spus Pavel când a scris: „Zic
dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (sarx)" (Galateni 5:16).
Aceasta este esenţa afirmaţiilor lui îndrăzneţe din Romani 8:6 şi 13: „Şi umblarea după
lucrurile firii pământeşti, este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi
pace... Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele
trupului, veţi trăi."
Nu putem să încercăm să ne spălăm faptele greşite, să le reprogramăm, sau să le convingem
prin vorbe dulci să cădem la un acord—trebuie să le stârpim prin Duhul! Dacă această
afirmaţie este prea dură, daţi-mi voie să mă exprim altfel: Duhul Sfânt este o persoană,
călăuza noastă, liderul nostru. Când îi permitem să preia controlul asupra vieţilor noastre, El
face ca să fim scutiţi de multe lucruri negative.
adusă de satan în viaţa
noastră în mod misterios
în toiul nopţii. Ea este
moştenirea propriei
noastre „dorinţe rele."
146
147
Thomas Chalmers a fost un elocvent predicator scoţian din prima jumătate a anilor 1800.
Probabil cea mai cunoscută predică a sa este cea intitulată „Puterea expulsivă a unei noi
afecţiuni."31 El vorbeşte despre un anumit tânăr obraznic care s-a îndrăgostit de o tânără pe
care a vrut să o impresioneze cu adevărat. O parte din comportamentul lui neascultător se
schimbă. El îşi drege manierele, limbajul şi activităţile din timpul liber. De ce? Datorită
acestei noi „afecţiuni" pe care o are în viaţa sa.
La fel este şi cu noi şi Dumnezeu. Când ne îndrăgostim cu adevărat de El vrem să fim mai
mult pe placul Lui decât pe placul vechii sarx. Duhul Sfânt ne atrage într-o direcţie nouă.
Acum luăm decizii având la bază ceva diferit.
Am auzit o ilustraţie dramatică despre acest lucru, oferită de o femeie minunată din biserica
noastră numită Roberta Langella. Cei care au citit
prima mea carte, „V&nt proaspăt, Foc proaspăt" îşi aduc aminte, poate de această mărturie
dramatică, despre cum părinţii ei s-au despărţit când ea avea doar unsprezece ani, şi ea avea să
cadă în curând pradă alcoolismului, marihuanei, apoi consumului de droguri tari. Prietenul ei
a abandonat-o odată pe acoperişul unei case, în timp ce ea era sub influenţa unei supradoze de
droguri. Mai târziu, ea avea să închirieze un apartament împreună cu prietenul ei lângă fosta
noastră biserică din Flatbush Avenue, unde muzica de la serviciul divin i-a atras atenţia, având
ecou prin ziduri. Totuşi, nu s-a predat Domnului, decât după mai mulţi ani,—după ce a aflat
că este purtătoare a virusului HIV, boală luată în urma folosirii acelor de către mai multe
persoane. Acum mai puţin de un an, ea încă mai cânta în cor şi şi-a depus mărturia cu ocazia
unui concert de Paşti, spre uimirea membrilor familiei ei, care veniseră atunci la biserică.32
Nu trebuie să tânjeşti
după o diplomă universitară
în „metodologia firii". Ţi-ar
fi mult mai bine dacă te-ai
preocupa de prezenţa lui
Dumnezeu în viaţa ta.
148
în anii care au urmat, Roberta a devenit o remarcabilă femeie a lui Dumnezeu, slujind în mai
multe domenii ale bisericii. Ea a condus pentru o anumită perioadă o lucrare de misiune
pentru cei fără casă. Momentan ea predă în centrul nostru Downtown Learning Center,
ajutându-i pe tineri şi adulţi să deprindă abilităţi în arta decorativă şi modă, în vederea
angajării. Zâmbetul şi entuziasmul ei sunt o binecuvântare pentru oricine o întâlneşte. Cu toţii
admirăm curajul ei de a merge înainte, chiar şi atunci când nu se simte prea bine. Ea nu stă
degeaba aşteptând ca SIDA să o distrugă, ea este hotărâtă să-şi trăiască din plin zilele
împlinind scopul lui Dumnezeu în viaţa ei, indiferent cât mai are de trăit.
Pană în prezent, la vârsta de patruzeci de ani, Roberta a învins cu siguranţă firea care a lucrat
după bunu-i plac în anii ei de început, nu-i aşa? Ei bine...
La începutul anului 2003, ea s-a îmbolnăvit destul de grav. A avut episoade repetate de
pneumonie, pancreatită, suferea de anemie, scădere în greutate, şi bineînţeles că sistemul ei
imunitar slăbit nu a putut face faţă acestor boli. A ajuns la urgenţă în acea zi de iunie, unde
medicii au descoperit o necroză la intestinul mare şi au dus-o de urgenţă în operaţie. Nu ar fi o
exagerare să spunem că a fost la un pas de moarte în acea zi. Când a fost în sfârşit externată
din spitalul din New York, ea a fost trimisă la un centru de îngrijire timp de mai multe luni.
Acolo i se administra morfină intravenos, pentru calmarea durerii, apoi, treptat, au trecut-o pe
pastile de morfină. Ea nu avea nevoie de medicamentaţie, desigur—dar toată această situaţie
i-a jucat feste având în vedere trecutul ei de dependenţă, mai ales când a ajuns acasă. Ea a fost
sinceră cu mine, şi mi-a mărturisit, „ştiţi mă simt de parcă aş fi dislexică?" Se presupune că
trebuie să iau două pastile la patru ore, dar iau patru pastile la două ore!" Ne-am rugat
împreună pentru a primi eliberare de la Dumnezeu în cazul acestei dependenţe tacite. Şi ce
credeţi, în timpul slăbiciunii ei fizice şi singurătăţii emoţionale, un fost iubit vine în vizită. II
ştia de douăzeci şi trei de ani. „El mi-a fost întotdeauna alături," spune ea. „Nu m-a minţit
niciodată. Puteam să mă bazez întotdeauna
149
■
Şi ce credeţi, în timpul
slăbiciunii ei fizice şi
singurătăţii emoţionale,
un fost iubit vine în vizită.
pe el, în ceasul disperării mele. Acum el a promis că avea să vină la biserică şi să-şi îndrepte
comportamentul. El a spus că se descurcă destul de bine. Nu se atinsese de droguri de cincisprezece
ani—spuse ea." Ea se întreba dacă, poate să aibă pretenţia la un partener special până la urmă. S-a
ataşat foarte mult de el, vorbind foarte des cu el. Ea a fost directă cu el: „Ascultă, nu am de gând să o
mai iau pe drumul greşit cu tine din nou." De asemenea el a dat din cap, afirmând că vrea să facă ce
este bine.
Au început să discute despre căsătorie, totuşi Roberta ştia că se alege cu ceva nu tocmai de cea mai
bună calitate. Ea mi-a mărturisit că nu este îndrăgostită de el, dar a adăugat: „Cred că din cauză că îl
cunosc de atât de mult timp, şi el îmi cunoaşte foarte bine situaţia, astfel nu trebuie să pun povara mea
sinistră pe umerii altcuiva." Aveam îndoieli şi am rugat-o să nu grăbească lucrurile în nici un fel. Mi-
am propus să am neapărat o întâlnire cu acest om. îmi era greu să stabilesc o întâlnire cu el, o^fr^s
deoarece se mutase în nord. înainte ca
să apuc să mă întâlnesc cu el, Roberta
se duse să-1 viziteze într-un sfârşit de săptămână. Era în vizită la el acasă, stând în sufragerie în timp
ce el s-a dus să aducă ceva din bucătărie— „şi dintr-o dată am simţit ceva. Nu ştiam ce anume simt.
Dar Duhul Sfânt părea că-mi spune să merg în bucătărie."
Când a ajuns ea în bucătărie, prietenul ei s-a întors dintr-o dată. Roberta a spus:„Ce faci?"
„Nimic, nimic!", a răspuns el. Apoi s-a întors şi s-a aplecat să ia ceva de pe jos. Şi în timp ce s-a
plecat, ochii Robertei s-au aţintit spre ceva cunoscut care ieşea din buzunarul lui—o pipă prin care se
fuma cocaină. Ea a încremenit. Toate fanteziile pe care le avea despre un viitor alături de acest om i s-
au spulberat dintr-o dată. Nu a spus un cuvânt, ci s-a retras încet în sufragerie, unde s-a aşezat din nou
pe canapea. Inima ei bătea cu putere. Un război civil a început în inima ei. Pe de-o parte se ruga ca
Domnul să-z dea putere să se ridice şi să
150

părăsească imediat casa acestui om. „Ştiu că ar trebui să plec." Dar în acelaşi timp o altă voce puternică
spunea: „Hai să fim sinceri, acesta este el cu adevărat, şi aceasta eşti şi tu, dacă priveşti adânc în interiorul
tău, nu-i aşa? Oricum viaţa ta nu se va schimba vreodată cu adevărat. Şi-atunci de ce să nu profiţi de acest timp
pentru afuma nişte cocaină cu el? Că doar aţi petrecut clipe frumoase împreună..."
Ăsta da atac al „duşmanului din interior"—indiferent de umblarea îndelungată şi impresionantă a
Robertei cu Cristos. în acest moment, era pur şi simplu sfâşiată. Simţea că poate alege ori una ori alta.
Prietenul a intrat chiar în acel moment în sufragerie, cu o privire speriată pe chip. Ştia că fusese
descoperit. „Nu pleca! Nu pleca!" insista el.
Nu a spus vreun cuvânt cu voce tare. Era prea ocupată implorând mila Domnului asupra ei. Nu putea
să-1 privească direct în ochi. A încercat să îşi ia geanta de pe jos.
„Roberta te rog. Faci o mare greşeală! Nu fă asta! O implora el. El ştia că ea are sentimente pentru el
şi că ar fi vrut să-i facă pe plac. A reuşit cumva să iasă pe uşa de la intrare şi să ajungă la maşina
parcată în colţul străzii. Bărbatul alerga după ea, strigând încontinuu: „Nu pleca! Faci o greşeală foarte
mare!" Cu mâinile tremurânde a reuşit să bage cheia în contact şi să pornească motorul, apoi s-a
îndepărtat. A petrecut noaptea aceea la o prietenă de-a ei, iar a doua zi s-a întors în New York.
De atunci, prietenul ei încă mai sună şi lasă mesaje pe robotul ei. El încă mai susţine că „se descurcă
bine" acum. Roberta nu-i răspunde. Ea se ţine strâns de Duhul Sfânt pentru a primi putere de a
menţine acea uşă din viaţa ei închisă. Ea refuză apelul firii prin puterea Duhului Sfânt.
„Ajutor, Duhule Sfânt!"
Bătălia ta nu trebuie neapărat să fie legată de consumul de droguri. Ea poate fi în schimb, „furia
agresivă", sau pornografia de pe Internet, sau pur şi simplu lenea atunci când ai responsabilităţi de
împlinit. Adevărul este că, toate
151
aceste lucruri te vor împiedica să experimentezi ceea ce are Dumnezeu mai bun pentru viaţa ta. Ei sunt
acei duşmani încăpăţânaţi care îţi stau în drumul spre Ţara Promisă.
Când suntem în focul bătăliei, trebuie să ne ridicăm privirea către cer şi să spunem: „Duhule Sfinte,
ajută-mă acum! Condu-mă pe cărarea neprihănirii. Am nevoie de tine în fiecare clipă a vieţii mele."
Cultivarea unei vieţi victorioase înseamnă dezvoltarea unei conştiinţe cu privire la ceea ce hrăneşte
duhul faţă de ceea ce hrăneşte firea—iar apoi trebuie să cerem har şi înţelepciune de la Dumnezeu.
Mulţi dintre noi trebuie să începem să ne întrebăm: „Acest articol pe care tocmai vreau să-1 citesc—
mă .___________________ va îmbogăţi spiritual sau va răsfăţa
Cei care vor să fie Pur §i simplu firea oferindu-i ceea
ucenicii Lui trebuie să ce-şi doreşte? Dar această emisiune
„se lepede de sine", şi ar de televiziune? Sau acest film? Mă va
trebui să aibă hotărârea, întări într-o manieră evlavioasă sau va
ca prin puterea Duhului face exact contrariul?
Sfânt să spună „nu"! Este uşor să Venim cu scuze de
Dacă acest lucru pare genul ^ şi.aşa toafâ lumea face
greu, aşa şi este. asta gau urmăreşte acest program..." tf-^#=** j-jar creştinismul autentic nu are
nimic
în comun cu ce alege mulţimea. în schimb, el merge exact împotriva curentului. El se referă la
umblarea în lumină într-o lume care zace în întuneric. Isus a spus că cei care vor să fie ucenicii Lui
trebuie să „se lepede de sine" (Matei 16:24). Ar trebui să aibă hotărârea, ca prin puterea Duhului Sfânt
să spună „nu!" Dacă acest lucru pare greu, aşa şi este. Dar ceea ce este şi mai greu este să seceri
recolta din timpul în care firea a deţinut controlul. Aduceţi-vă aminte că victoria vine doar prin
lucrarea Duhului, ea nu vine în urma aplicării unei legi sau reguli externe.
Andrew Murray a spus odată: „Niciun copac nu poate creşte decât din rădăcina de unde a răsărit. 33 Un
măr de calitate nu poate produce dintr-o dată mandarine. Natura rădăcinii este aceeaşi cu natura
fructului. în acelaşi fel, dacă
152
noi suntem conectaţi la o rădăcină divină, caracterul acesteia va avea rezultate vizibile în viaţa
noastră. Dar fără Duhul Sfânt ca sursă a vieţii noastre, firea îşi va face de cap.
De aceea Pavel a fost nevoit să le spună credincioşilor din Galatia: „Sunteţi aşa de
nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?"
(3:3)
Firea dă târcoale tot timpul. Dar din moment ce Duhul este cel care ne-a dat naşterea din nou
prin Cristos, va continua să ne păzească.
In fiecare zi—pe tot parcursul zilei—avem de făcut alegeri. Vom face pe plac firii, sau vom
rămâne aproape de Dumnezeu în dependenţă totală de puterea Lui care ne întăreşte? Dacă
alegem a doua variantă, vom descoperi că aceste cuvinte şi faptele noastre vor fi diferite. Vom
tânji după perioade de meditaţie asupra Cuvântului lui Dumnezeu, căutând să avem o relaţie
mai apropiată cu El. Vom simţi nevoia să le slujim oamenilor şi să-i ajutăm şi pe ceilalţi în
luptele lor spirituale. Acestea nu le vom face din obligaţie ci le vom privi ca pe nişte
oportunităţi. Sursa acestor porniri pozitive nu provine din noi. Mai degrabă este un caz de
genul: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa
şi înfăptuirea." (Filipeni 2:13)
Calea de a ieşi din mânie este de a fi condus prin dragostea lui Dumnezeu. Calea de ieşire din
ispitele sexuale este ca puritatea Duhului Sfânt să le respingă. Când trăim prin Duhul, El ne
vine în ajutor ucigând firea păcătoasă. între timp, suntem din ce în ce mai conştienţi de
prezenţa Domnului. Inima şi mintea noastră sunt deschise pentru a primi îndemnuri de a face
ceea ce este bun. Şi primim puterea necesară pentru a ne lepăda de fire şi de pornirile ei
păcătoase.
Cuvântul lui Dumnezeu este foarte clar: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră,
pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har"(Romani 6:14). Legea lui Dumnezeu ne avertizează
despre ceea ce este păcătos, dar ea este lipsită de putere pentru a ne da victorie. De aceea s-au
îndepărtat israeliţii de Dumnezeu şi s-au luptat cu reprezentantul Lui, Moise, de-a lungul
călătoriei lor prin pustie. Şi de aceea a fost nevoie ca
153
să vină Cristos cu lucrarea de har care ne ridică mai presus de pornirile păcătoase ale firii
omeneşti. El care ne-a promis că vom stăpâni firea, va face acest lucru prin faptul că ne-a dat
Duhul să locuiască în noi.
Aceasta este singura cale de a câştiga războiul şi de a învinge duşmanul din interior.
CAPITOLUL 10
OBIECŢIE RESPINSĂ
Dacă ai avut vreodată ocazia să asişti la o audiere a unui proces în tribunal, sau măcar să vezi
una într-o dramă de televiziune, atunci cunoşti procedura folosită de avocatul apărării care
reacţionează atunci când nu este de acord cu ceva rostit de procuror. „Obiecţie, domnule
judecător!", apoi continuă, „Martorul este condus..."
Judecătorul ascultă plângerea şi decide dacă aceasta este validă sau nu. Dacă judecătorul este
în favoarea argumentării, acesta va răspunde de la pupitrul lui: „Obiecţie respinsă." Aceasta
este modalitatea magistratului de a spune că protestul nu a fost bine intenţionat, şi că procesul
poate continua.
Uneori, în umblarea mea creştină, când simt că Dumnezeu vrea să facă ceva nou în viaţa mea,
mă regăsesc răspunzând ca acel avocat. Poate şi tu treci prin astfel de situaţii. Ii spunem lui
Dumnezeu că obiectăm. Nu facem acest lucru doar pentru a fi dificili şi sfidători. Noi chiar
credem că avem un motiv valid pentru a nu face pasul credinţei ascultând de ceea ce
Dumnezeu încearcă să ne spună. Observaţiile noastre sunt foarte logice, cel puţin în mintea
noastră. Dar pentru că Dumnezeu ne iubeşte, El vrea ceea ce este mai bun pentru noi, şi atunci
trebuie să răspundă cu aceste cuvinte simple: „Obiecţie respinsă."
154
155
OBIECŢIE RESPINSĂ
Acesta era cu siguranţă şi cazul lui Ghedeon. El era un fermier necunoscut, pe care Dumnezeu
1-a ales pentru a conduce poporul Israel, când acesta a căzut încă o dată în neascultare de
Dumnezeu, sfârşind într-o robie teribilă a madianiţilor, în fiecare an, când recolta israeliţilor
era gata de seceriş, madianiţii veneau şi le-o furau. Apoi într-o zi, îngerul lui Dumnezeu a
apărut înaintea lui Ghedeon în timp ce el „bătea grâu în teasc" (Judecători 6:11) de frică să nu
fie descoperit de jefuitorii madianiţi.
Ne este greu să ne imaginăm astăzi ce act disperat era acesta. A bate grâul însemna în acea
perioadă, a folosi un băţ sau un bici şi a bate spicele de grâu pentru a determina grăunţele să
se desprindă de spic, apoi totul era aruncat în aer cu ajutorul unei furci. Vintul flutura pleava
care era uşoară, în timp ce grăunţele care erau mai grele cădeau înapoi pe pământ pentru a fi
colectate mai apoi. Şi Ghedeon încerca să facă această întreagă operaţiune, închis într-un teasc
de vin—o gaură mică făcută în pământ, unde erau zdrobiţi struguri ca să se obţină sucul lor.
Asta da încăpere înghesuită! Un echivalent modern ar fi lustruirea şi şlefuirea unui obiect
mare de mobilă în interiorul unei băi. Coatele ţi s-ar lovi de pereţi şi de dulăpioarele din baie
la fiecare secundă. Ai fi complet frustrat. Ai simţi nevoia să strigi: „Am nevoie de mai mult
spaţiu!"
Aşa se simţea şi Ghedeon când un înger i s-a arătat cu mesajul lui ciudat de optimist:
„Domnul este cu tine, viteazule!" (v. 12). Cine, eu? S-a întrebat cu siguranţă Ghedeon. Chiar
ţi se pare că sunt un viteaz? El a dat glas imediat frustrării lui şi primelor patru obiecţii pe
care le-a avut la mesajul adus de înger.
Obiecţia nr. 1 „Tu unde ai trăit până acum?"
Aproape că putem auzi sarcasmul din tonul vocii lui, când Ghedeon i-a răspuns înapoi:
„Rogu-te, Domnul meu, dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste
lucruri? Şi unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinţii noştri când spun:
„Nu ne-a scos oare Domnul
156
din Egipt? Acum Domnul ne părăseşte, şi ne dă în mâinile lui Madian!"(v. 13)

îmi este dat să mă întâlnesc regulat cu oameni care, asemeni lui Ghedeon, sunt un pic cam
supăraţi pe Dumnezeu. Ei susţin că El nu i-a ajutat când au avut nevoie. Pare că i-a ajutat pe
alţi oameni din alte locuri, dar pe ei nu. Rugăciunile altora primesc răspuns, dar nu ştiu cum
se face că ale lor rămân nesoluţionate. Ei încearcă să-mi spună că Dumnezeu nu dă importanţă
situaţiei lor, sau că intervine prea târziu pentru a mai putea face ceva.
Problema acestor oameni este adesea un caz de viziune
şi perspectivă limitată. Oamenii sunt _______________.
pripiţi în a da vina pe Dumnezeu pentru că nu a fost de găsit. Ca şi Ghedeon, ei spun,
„Domnul ne-a părăsit," când de fapt este exact invers. Oamenii lui Israel au fost cei care L-au
abandonat pe Dumnezeu pentru a se închina idolilor din Canaan. Acum aveau să culeagă
roadele mâniei lui Dumnezeu pentru infidelitatea lor.
Ceea ce mi se pare curios, este faptul că în acel moment, îngerul Domnului nici măcar nu a
încercat să-i ia apărarea lui Dumnezeu. El nu a considerat că frustrarea lui Ghedeon este demnă
măcar de un răspuns. în schimb, următoarele cuvinte pe care avea să le rostească, au fost:
„Du-te cu puterea aceasta pe care o ai, şi izbăveşte pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te
trimit Eu?" (v. 14)
Unele întrebări sau plângeri nu au nevoie de răspuns. Orice părinte bun ştie lucrul acesta, şi cu
siguranţă că şi Tatăl nostru Ceresc, îl ştie. Răspunsul lui Dumnezeu la prima obiecţie a lui
Ghedeon a fost menit să-1 readucă la subiectul principal a ceea ce doreşte Ghedeon să facă
acum. Era o lucrare care trebuia făcută, şi Ghedeon este alegerea divină pentru a o duce la
îndeplinire.
157
Oamenii sunt prea
grabnici în a da vina
pe Dumnezeu pentru
că nu a fost de găsit.
Ca şi Ghedeon, ei spun,
„Domnul ne-a părăsit",
când de fapt este
exact invers.
OBIECŢIE RESPINSĂ
Obiecţia nr. 2 „Nu am relaţiile necesare"
Ghedeon începe să înşiruiască cât de necalificat este el pentru această slujbă. „Rogu-te, domnul meu,
cu ce să izbăvesc pe Israel? Iată că familia mea este cea mai săracă din Mânase, şi eu sunt cel mai mic
din casa tatălui meu" (v. 15). El este sigur că Dumnezeu ar avea nevoie de cineva cu aptitudini mai
bune şi cu relaţii mai deosebite. Curriculum-ul vitae al lui nu arată prea impresionant. Lista lui de
aptitudini pare extrem de scurtă. Şeful de personal israelit n-ar avea nevoie de un băiat ca el care să
conducă atacul împotriva duşmanului.
Ghedeon pune accentul pe lipsa de importanţă a vieţii lui şi a familiei lui în loc să se concentreze
asupra omnipotenţei lui Dumnezeu. Pot să-1 înţeleg chiar foarte bine. Când am simţit prima chemare a
lui Dumnezeu de a intra în lucrare, m-am codit câteva luni în şir. Nu-mi puteam închipui cum aş arăta
eu ca predicator. Nu făcusem vreodată vreun curs de homiletică, şi nici nu aveam calităţile unui orator.
Am avut de obiectat, aşa cum a făcut şi Ghedeon, spunându-i lui Dumnezeu: „Cred că ai greşit
persoana."
Răspunsul lui Dumnezeu pentru mine a fost acelaşi ca şi pentru Ghedeon în acea zi cu mult timp în
urmă: „Eu voi fi cu tine, şi vei bate pe Madian ca pe un singur om." în esenţă El spunea: „Se poate să
nu ai relaţiile necesare—dar Mă ai pe mine! Eu sunt sursa ta. Eu sunt cel la care trebuie să apelezi. Voi
fi alături de tine la fiecare pas."
Cheia succesului nu stă în a avea multe relaţii ale căror nume le ştim pe de rost, sau câte numere de
telefon sau adrese de e-mail am strâns, din ce cercuri facem parte sau ce diplome stau atârnate pe
pereţii noştri. Noi îi aparţinem lui Dumnezeu, şi putem fi siguri că El ştie exact ceea ce ne rezervă
viitorul. El nu depinde de recomandările noastre, ci mai degrabă ne provoacă să ne încredem în El.
George Whitefield (a se pronunţa „Whit-field") s-a născut într-o familie săracă din Gloucester, Anglia,
în 1714, fiind ultimul din şapte copii. Tatăl lui a murit când el avea doar
158
doi ani. Băiatul a luat pojar când a avut zece ani ceea ce 1-a lăsat cu un strabism evident. Pentru un
timp a renunţat la şcoală pentru a o ajuta pe mama lui să conducă hanul familiei. Singura modalitate
prin care a putut intra la Universitatea Oxford a fost aceea de a fi „servitor," adică de a-şi câştiga masa
şi cazarea, şi anume prin a lustrui pantofii şi a căra cărţile studenţilor bogaţi. Acolo a fost locul în care
a avut ocazia să-i cunoască pe fraţii Wesley, John şi Charles, şi s-a alăturat Clubului Holy.
Whitefield a continuat acolo până a devenit cel mai puternic predicator al secolului al optusprezecelea.
El a
făcut şapte turnee diferite în coloniile___________________
americane, şi a fost sursa de la care a | n esenţă El spunea, „Se pornit trezirea spirituală numită Prima
pOate să nu ai relaţiile Mare Trezire. Numele lui, spun unii necesare — dar Mă ai istorici, a fost cel
mai cunoscut în toate pe mine! Eu sunt sursa ta. coloniile până la apariţia lui George Eu sunt cel la
care trebuie Washington. Cârcotaşii îl criticau şi să apelezi. Voi fi alături râdeau pe seama bolii lui,
poreclindu-1 de tine la fiecare pas. „Dr. Squintum"(Dr. Strabist, n.t). Dar cr-.#^
lui Whitefield nu-i păsa, el continua să predice—în jur de 18000 de predici de-a lungul vieţii lui, multe
dintre ele fiind rostite în aer liber. Când a predicat în Philadephia, stimatul Benjamin Franklin a cerut o
numărare a mulţimii şi a calculat că au fost prezenţi în jur de 20000 de oameni, toţi auzind mesajul
fără să fie nevoie de microfoane.
De fapt, Whitefield a rămas pe pământ american până la moartea sa, în 1770. El a fost înmormântat
sub amvonul bisericii Old South Church (prezbiteriană) din Newport, Massachussets, chiar deasupra
oraşului Boston. Nici rădăcinile sărăcăcioase, nici limitările fizice nu l-au împiedicat să împlinească
ceea ce Dumnezeu 1-a chemat să facă. Faptul că s-a bazat în mod continuu pe Dumnezeu este dovedit
şi de testamentul său: „Dumnezeu nu este doar un ajutor, ci un ajutor -prezent. Porţile Noului
Ierusalim sunt deschise zi şi noapte."34
159
II.....
I
Mulţi dintre noi astăzi suntem în pericol să ratăm viitorul măreţ pe care Dumnezeu 1-a
pregătit pentru noi din cauza preocupării noastre pentru aptitudinile noastre. Spunem în mod
instinctiv, „nu pot," oridecâteori Dumnezeu vrea să ne împingă într-o nouă sferă a lucrării şi a
binecuvântării pentru alţii. Ne temem că nu vom fi capabili să răspundem la fiecare întrebare,
care apare pe parcurs. Sau Dumnezeu ne direcţionează spre o lucrare mai amplă în biserica
noastră, şi spunem: „Şi dacă nu mă descurc? M-aş simţi atât de ruşinat."
Mulţi oameni ar face orice să evite asumarea unui risc. Vor spune că sunt prea tineri sau prea
bătrâni. Vor susţine că nu au beneficiat de pregătirea necesară sau că suferă de o anumită
boală. Dacă sunt femei, vor spune că Dumnezeu ar trebui să fi chemat un bărbat în această
lucrare. Dar Dumnezeu ştie ce face, şi atunci când ne asumăm riscul de a-L urma, El ne va
împlini toate nevoile. Dacă va fi nevoie de resurse financiare, El le va asigura. Dacă vom avea
nevoie de putere şi perseverenţă, El ne va fortifica. Dacă avem nevoie de înţelepciune, El a
promis că ne-o va da. Tot ce trebuie să facem este să-L credem pur şi simplu pe Dumnezeu pe
cuvânt, încrezându-ne şi ascultând de El, indiferent de temerile noastre.
Cine a spus că nici un loc din această lume nu este mai în siguranţă decât în centrul voii lui
Dumnezeu, a făcut o afirmaţie foarte înţeleaptă. La polul opus, nimic nu este mai rău în viaţă
decât să ne complăcem într-un loc „sigur" în care Dumnezeu nu ne-a trimis vreodată.
Ghedeon nu s-a ridicat imediat să păşească în întâmpinarea madianiţilor, dar a făcut primul
pas încercând să facă cele de trebuinţă pentru o jertfă—carne de capră şi azimi—pentru a le
aduce ca jertfă. îngerul le-a atins cu vârful toiagului lui, dându-le foc. în acea noapte Domnul
i-a dat lui Ghedeon o mică însărcinare ca pentru început. Nu i s-a cerut să dărâme toţi idolii
din cetate—ci pe singurul pe care tatăl său îl avea în curte. Lui Ghedeon îi era teamă să nu fie
văzut, aşa că a făcut acest lucru în bezna nopţii.
Curând el era gata să înceapă adunarea unei armate. Oricum, el încă nu era convins cu privire
la ceea ce Dumnezeu cerea de la el.
160
OBIECŢIE RESPINSĂ
Obiecţia nr. 3 „îmi dai un semn?"
Astfel Ghedeon a decis să-L supună pe Dumnezeu la un mic test. Nu recomand această
practică nimănui. Trebuie să fim capabili să-L credem pe Dumnezeu pe cuvânt, fără să-i
cerem să ne dovedească ceva anume. Cu toate acestea, Ghedeon a pus o bucată de lână şi a
cerut ca până a doua zi dimineaţa să fie udă de rouă, în timp ce pământul dimprejur să rămână
uscat. Cât de ciudat este ca un muritor de rând să-1 pună la încercare pe Dumnezeul
Atotputernic!
Fie că vă vine să credeţi sau nu, Dumnezeu a fost destul de amabil să răspundă provocării
lansate de Ghedeon. Bineînţeles că nu era obligat să facă acest lucru, dar a jucat după regulile
lui Ghedeon. „Şi aşa s-a întâmplat. în ziua următoare, el s-a sculat dis-de-dimineaţă, a stors
lâna, şi a scos rouă din ea, care a dat un pahar plin cu apă"(Judecători 6:38). Dacă mai exista
vreo îndoială că Dumnezeu era atent şi că Ghedeon obţinuse reacţia dorită, cu siguranţă ceea
ce s-a întâmplat le-a spulberat.
Obiecţia nr. 4 „Ce-ai zice de încă un semn?"
Vă vine să credeţi că Ghedeon a avut tupeul să mai facă acest test încă o datai De data aceasta
a cerut exact opusul: o bucată de lână uscată şi pământul ud dimprejur. Mă mir că Dumnezeu
nu şi-a pierdut răbdarea cu el, spunând: „Ghedeon, nu vezi că tragi de timp. Ştii prea bine la
ce te-am chemat să faci, şi mai ştii şi că pot face faţă provocării în a-ţi da succes! Acum
apucă-te de treabă!" Dar nu a făcut-o. El i-a dat lui Ghedeon încă o dată ceea ce a cerut. Se
pare că bunătatea şi mila lui Dumnezeu pentru acest om nu cunoştea limite. Nu avea de gând
să renunţe şi să-şi caute pe altcineva.
Un teolog şi istoric al bisericii elveţiene pe nume J.H. Merle d'Aubigne a scris în anii 1800:
„Dumnezeu îşi pregăteşte lucrarea de-a lungul vremurilor, o duce la îndeplinire prin cele mai
slabe instrumente, iar când timpul ei a sosit, El va face în
161
aşa fel încât să se vadă că lucrarea este de la Dumnezeu şi nu de la oameni. De a avea aceste rezultate
măreţe prin metode imperceptibile, astfel este Legea Domnului." 35
Aceasta a fost metoda de lucru a lui Dumnezeu, plină de îndurare, de-a lungul secolelor, în timp ce a
avut de-a face cu vase mai slabe de lut.
Dirijorul care dădea înapoi
Nici nu este nevoie să merg prea departe, decât la soţia mea Carol, ca să găsesc un exemplu al unei
persoane ezitante pe care Dumnezeu a folosit-o. Nu avea pregătirea necesară pentru a citi note
muzicale, darămite să compună. De asemenea, i se părea extrem de greu să stea în faţa unei adunări de
oameni.
îmi aduc aminte din timpul primei lucrări de pastorat în Newark, New Jersey, când ea a invitat câteva
femei la noi acasă pentru a forma un grup de închinare. Carol a fost atât de stresată în legătură cu
această repetiţie încât nu a putut mânca nimic toată ziua. De fapt, chiar i-a fost rău înainte ca ele să
sosească—şi încă o dată după plecarea lor!
Carol mi-a spus de mai multe ori în particular: „Cum se face că Dumnezeu m-a chemat la o lucrare
care implică chestii atât de grele de făcut?" A trebuit să o conving să nu-şi dea demisia din Corul
Brooklyn Tabernacle de zeci de ori. Ea se stresează pentru lucruri pe care oricine altcineva n-ar da doi
bani.
Odată am avut ocazia să merg cu Carol într-o tabără în Nashville sponsorizată de compania ei de
înregistrări. Era o tabără neînsemnată, cu simplul scop de a ne ruga şi de a ajunge să ne cunoaştem mai
bine. La un moment dat, un grup de vreo doisprezece oameni sau mai mult, stăteau aşezaţi în cerc.
Moderatorul ne-a rugat pe fiecare în parte să spunem câteva cuvinte despre ceea ce el/ea făceau şi de
ce au ales acest lucru. Carol mă privea din celălalt colţ al camerei ca şi când ar fi vrut să zică: „Jim,
dacă mă iubeşti măcar puţin, fă ceva şi scoate-mă de aici! Nu pot face asta." Ei nu i-au cerut să susţină
o prezentare a teoriei relativităţii a lui Einstein. Tot ceea ce aşteptau ei, era să faci o prezentare cu
caracter informativ, din
162
OBIECŢIE RESPINSĂ
inimă. Nu ştiu cum s-a întâmplat, că exact înainte să îi vină rândul să împărtăşească, s-a anunţat o
pauză de masă. Ea nu a vrut să servească masa. Am urcat în camera de hotel, unde am găsit-o
tremurând şi în lacrimi. „Nu pot face asta" striga ea. îmi mai aduc aminte şi de prima dată când a
închiriat Radio City Music Hali din Manhattan, pentru un concert gospel şi evanghelizare. Sosise şi
vremea când acele lifturi uriaşe aveau să o ridice pe Carol şi pe restul corului în aer, pentru a putea fi
văzuţi de cei 6000 de oameni din sală, unde trebuia să se întoarcă şi să aducă un scurt salut de bun
venit înainte de primul cântec. Ea a încremenit—şi a fost la un pas să leşine.
Cu toate acestea, Dumnezeu a________________
I chemat-o pe Carol într-o lucrare care i o forţează să îşi depăşească limitele. La fel ca şi Ghedeon, ea
a adus obiecţii puternice. Obiecţiile ei au fost refuzate în mod continuu. Astăzi conduce un cor de
aproximativ 300 de voci. în 2005, această femeie, care se sfia de luminile reflectoarelor, a urcat pe o
scena din ^~//'-~~^
Los Angeles pentru a primi cel de-al şaselea premiu Grammy. în fiecare an, conduce o conferinţă pe
temă muzicală, la care participă mii de muzicieni, dintre care majoritatea au mai multă pregătire decât
ea.
Carol a început să devină încrezătoare în Dumnezeu. Acum nu este deloc neobişnuit, ca ea să pună
mâna pe microfon în timpul serviciului divin, ca să dea un îndemn pe care Dumnezeu i-1 pune pe
inimă. Nu ar fi făcut acest lucru niciodată, în vremurile de început ale lucrării ei. Ea doreşte mai mult
decât orice ca Dumnezeu să o pună în afara zonei de confort. Tot timpul ea face asemenea lucruri, este
un act de credinţă din partea ei. Ea a fost nevoită să lase deoparte slăbiciunile ei şi timiditatea,
concentrându-se în schimb asupra lui Dumnezeu pentru a primi putere şi încredere.
Dacă Duhul lui Dumnezeu este peste o persoană, nici un curriculum vitae nu este prea sărăcăcios.
Dacă Dumnezeu te cheamă la mai mult, presupusa ta lipsă de aptitudini nu
Carol mi-a spus de mai multe ori în particular:
„cum se face ca
Dumnezeu m-a chemat
la o lucrare care implică
chestii atât de grele
de făcut?"
163
mai este relevantă. Puterea lui Dumnezeu este mult mai mare decât slăbiciunea ta. Harul lui
Dumnezeu este mult mai puternic decât temerile tale. Şi planul Lui nu va fi schimbat din cauza
obiecţiilor tale.
Credinţă pentru bătălie
După ce a avut ocazia să-şi prezinte obiecţiile în faţa lui Dumnezeu, Ghedeon a mers înainte şi a
câştigat bătălia cu madianiţii într-o manieră neobişnuită. Dumnezeu a redus forţa de luptă de la 32000
la doar 300 de oameni. Au pornit la luptă doar cu trompete şi cu vase în care aveau torţe. Era o altă
strategie ridicolă precum aceea pe care a folosit-o Iosua la Ierihon. Cu toate acestea, când au spart
vasele pentru a lăsa să se vadă torţele în toiul nopţii, de parcă ar fi fost Ajunul Anului Nou, şi când au
început să sune din trompete, madianiţii au crezut că sunt înconjuraţi din toate părţile de către o armată
imensă. Haosul total a început să se instaleze. Din cauza umbrelor înşelătoare, madianiţii au început să
scoată sabia unul la celălalt. Au luat-o la fugă care pe unde au putut, îndreptându-se către râul Iordan.
Ghedeon trimise vorbă în cetăţile israelite din apropriere pentru a suplini soldaţii la diferitele ieşiri.
Kină la sfârşitul încrâncenării, „o sută douăzeci de mii de oameni care scoteau sabia, fuseseră ucişi"
(Judecători 8:10). Acel fermier care ezita odată, s-a transformat într-un extraodinar general, care avea
să elibereze ţara de opresori. Numele lui Ghedeon avea să ajungă în lista eroilor naţionali precum
Enoh, Noe, Avraam şi Moise. Evrei 11:32-34 spune:
Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon... Prin credinţă
au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, au stins puterea
focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă
oştirile vrăjmaşe.
în mod normal nu-1 considerăm pe Ghedeon ca un mare om al credinţei. Acest cuvânt chiar nu apare
nicăieri în descrierea
164
OBIECŢIE RESPINSĂ
vieţii lui din Judecători 6-8. Mai degrabă am asocia cuvântul „îndoială" cu numele lui Ghedeon. Cu
toate acestea, Noul Testament afirmă că ceea ce Ghedeon a realizat a fost făcut prin credinţă. Credinţa
â transformat slăbiciunea lui în tărie. în cele din urmă a crezut în Dumnezeu şi a făcut pasul credinţei
realizând ceea ce-i ceruse Dumnezeu.
Mi se pare interesant faptul că noi, ca şi creştini, suntem adesea într-o stare de confuzie cu privire la ce
ar trebui să facem atunci când credinţa noastră este slăbită. Cu siguranţă înţelegem faptul că
Dumnezeu este sursa tuturor lucrurilor. De exemplu, când încercăm din răsputeri să ascultăm porunca
Lui de a ne iubi aproapele sau să întoarcem şi celălalt obraz, ne rugăm: „O Doamne, dă-mi mai multă
dragoste. Toarnă dragostea Ta în viaţa mea, ca să pot trece peste acest sentiment de ranchiună."
La fel, instrucţiunile prin care ni se cere să fim smeriţi, să împărţim cu alţii, să iertăm—toate acestea
sunt dificile pentru noi. Şi ce facem? Mergem la Dumnezeu şi spunem: „Sunt dispus să fac acest lucru,
dar am nevoie de harul Tău. Fă-mă te rog capabil să fac acest lucru."
Totuşi, când vine vorba despre credinţă, credem dintr-un motiv sau altul că este de datoria noastră să
rezolvăm acest neajuns pe cont propriu. Trebuie să „încercăm şi mai mult." Trebuie să dăm dovadă de
credinţă. Trebuie să ne hipnotizăm pentru a intra în acea stare superioară de credinţă.
Dar acesta nu a fost modul în care a acţionat tatăl acelui băiat în convulsii, când a venit la Isus la
poalele Muntelui Schimbării la Faţă. Tatăl a vorbit deschis: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!"
(Marcu 9:24). El a recunoscut că exista puţină necredinţă în mintea lui, de care nu se putea
descotorosi, şi 1-a rugat pe Isus să îl ajute să facă acest lucru. O asemenea dovadă de sinceritate nu 1-a
descalificat în ochii lui Isus, ci a rezultat în vindecare pentru băiatul lui.
Ucenicii au făcut doar două cereri majore lui Isus, în timpul îndelungat petrecut cu El: „Doamne,
învaţă-ne cum să ne rugăm" (Luca 1:1) şi „Măreşte-ne credinţa!" (Luca 17:5). Cea de-a doua cerere a
condus instantaneu la analogia făcută de
165
Isus cu sămânţa de muştar. Credinţa este cam aşa, a spus El, poate fi mică la început, dar
poate da naştere la copaci falnici până la maturitate.
Dacă această credinţă a voastră este slabă şi simţiţi că sunteţi copleşiţi de ceea ce Dumnezeu
vă propune să faceţi, petreceţi timp în citirea Cuvântului la tronul harului, spunând: „Doamne
ştiu că ar trebui să te cred, ştiu că îţi respecţi promisiunile din Cuvântul Tău. Dar mă simt
copleşit de ceea ce-mi stă înainte. Este o lucrare prea mare pentru mine. Nu mă pot vedea
________________ făcând aşa ceva. Ajută-mă Doamne!
Dă-mi credinţă să pot crede."
Biblia include clar un anumit gen de credinţă în lista darurilor spirituale (vezi 1 Corinteni
12:9). Acest lucru ar trebui să ne spună că nu suntem nevoiţi să croim singuri orice tip de
credinţă. Dumnezeu aşteaptă şi este disponibil să ne împartă această credinţă în vieţile e—y-^
noastre. Nu este nevoie să ne forţăm. Şi
mai mult, nu trebuie să rostim incantaţii motivaţionale, de genul: „Cred şi mărturisesc că
această durere din trupul meu nu există. Eu sunt un învingător!" Renunţă la a pune accentul pe
„Eu" şi concentrează-ţi atenţia asupra sursei oricărui lucru bun şi asupra puterii. Apelează la
Dumnezeu şi la cuvântul Lui pentru a obţine cele de trebuinţă.
De mai multe ori, cu ocazia mutării sediului bisericii noastre, ne-am simţit copleşiţi de
tensiunea amplificată, de necesităţile urgente de a obţine mai mulţi bani, şi tot ceea ce puteam
să fac era să mă retrag undeva într-o încăpere de la etajul casei mele, şi să stau în prezenţa lui
Dumnezeu cu Biblia în mână. „Doamne, mă simt epuizat", mă rugam eu. „Proiectul acesta
este ca un sac fără fund, în fiecare săptămână apar noi nevoi de şi mai mulţi bani. Doamne, te
rog să-mi hrăneşti sufletul astăzi. Dă-mi credinţă proaspătă şi pentru această zi." Deschideam
Cuvântul şi-1 citeam ore în şir, cerându-i lui Dumnezeu să-mi învioreze sufletul. Adevărurile
Scripturii şi istorisirile dramatice despre cum Dumnezeu a eliberat poporul
Totuşi, când vine vorba
despre credinţă, credem
dintr-un motiv sau altul
că este de datoria noastră
să rezolvăm acest
neajuns pe cont propriu.
Trebuie să „încercăm
şi mai mult".
166
OBIECŢIE RESPINSĂ
lui Dumnezeu făceau ca agitaţia mea să dispară. Puteam să mă ridic şi să merg cu maşina din
nou la birou cu o credinţă reînnoită că ceea ce Dumnezeu a promis nu avea să eşueze.
Cum funcţionează de fapt credinţa
Credinţa este mai mult decât o afirmaţie mentală. Ea este mai mult decât o simplă teorie. Ea
este o convingere profundă, chiar supranaturală, care provine din adâncul sufletului şi
înseamnă că Dumnezeu poate fi crezut pe cuvânt că va face ceea ce a promis că va face.
Trei lucruri au loc pe parcursul dezvoltării credinţei:
1. Promisiunea lui Dumnezeu pune stăpânire pe noi
Când suntem complet copleşiţi de promisiunea lui Dumnezeu, suntem capabili să depăşim
sentimentele negative şi ceea ce ne spun simţurile noastre. Precum Iosua şi Caleb, în pustia
Cades, promisiunea lui Dumnezeu se ridică deasupra obstacolelor împrăştiate de-a lungul
drumului. Promisiunea lui Dumnezeu se dovedeşte a fi mai puternică decât sentimentele
noastre schimbătoare. El pune sigiliul pe noi, ne controlează.
Nu este vorba despre o situaţie în care vedem o mică îmbunătăţire şi spunem: „O, acum chiar
cred!" Unii oameni se roagă pentru copiii lor care au apucat-o pe cărări greşite şi dacă simt
cea mai mică îmbunătăţire sau deschidere din partea acestora, ei se entuziasmează...dar dacă
lucrurile merg din ce în ce mai rău încep să cadă pradă disperării. Prin contrast cei care sunt
ancoraţi în promisiunea lui Dumnezeu îşi aţintesc privirea asupra lui Dumnezeu şi ei sunt
siguri că El se va ţine de cuvânt. Ei ştiu că „Cel ce va chemat este credincios, şi va face lucrul
acesta" (1 Tesaloniceni 5:24).
2. Planul lui Dumnezeu pune stăpânire pe noi
A fi stăpâniţi de planul lui Dumnezeu ne ajută să ne ridicăm deasupra limitelor înţelepciunii
omeneşti. Ghedeon a ajuns în punctul în care a acceptat faptul că strategia de luptă a lui
167
I
I
Dumnezeu nu poate fi pusă la îndoială. Doar 300 de oameni? Păi, bine—dacă aşa a spus
Dumnezeu Ghedeon trebuia să se conformeze. Acesta era unul din momentele cheie ale
umblării în credinţă ale acestui om.
Intelectul nostru respinge astfel de idei. Adesea noi credem că avem o idee mai bună, dar
planul lui Dumnezeu adesea include riscul, în timp ce noi suntem „alergici la risc." Dacă
lucrurile nu se derulează în perioada de timp stabilită de noi, putem cădea pradă erorii de a
face lucrurile pe cont propiu. Doar o credinţă radicală disperată ne va menţine în vremuri de
nesiguranţă.
3. Puterea lui Dumnezeu pune stăpânire pe noi, mai degrabă decât puterea noastră
Puterea lui Dumnezeu depăşeşte efortul nostru personal cât şi dorinţa noastră de a avea „parte
de nişte acţiune." In acest fel Dumnezeu este acela care primeşte toată lauda. Rezultatul este
ceva ce numai El poate să împlinească.
Dumnezeu este acelaşi astăzi, ieri şi întotdeauna. El ne iubeşte mai mult decât ne putem
închipui. Tot ceea ce El îşi doreşte este ca noi să avem un rol în construirea împărăţiei Lui pe
pământ. El încă respinge multele noastre obiecţii şi ne provoacă să ne încredem doar în El.
A ezita să urmăm iniţiativele îndrăzneţe ale Domnului poate părea un traseu mai uşor—dar nu
vom fi fericiţi sau împliniţi în acest fel. Cea mai profundă experienţă a bucuriei în viaţă vine
în urma situării noastre în centrul voii lui Dumnezeu, indiferent cât de periculos poate părea
acest lucru.
Ori de câte ori Dumnezeu ne conduce pe o cărare nouă, chiar dacă pare înfricoşător la început,
trebuie să ne predăm scopurilor Lui. El va fi chiar acolo lângă noi oriunde ne conduce. Noi
am fost creaţi pentru mai mult. Nu putem lăsa temerile şi ezitările noastre să ne reţină de la
acceptarea chemării minunate a lui Dumnezeu, care este întotdeauna mai mare decât ne putem
imagina vreodată. Nici măcar în cele mai îndrăzneţe visuri ale noastre nu am fi putut născoci
un plan de a pune pe fugă madianiţii care ne oprimau. Dar Dumnezeu poate. Tot ceea ce cere
El este cooperarea noastră.
CAPITOLUL 1 1
MAI MULT DECÂT AM VISAT VREODATĂ

Cu cât parcurgi mai mult cartea Judecătorilor, cu atât descoperi că situaţia se înrăutăţeşte. Fiul
lui Ghedeon îi omoară pe toţi fraţii lui într-un acces de mânie. Iefta face un jurământ
neînţelept care avea să-1 coste viaţa fiicei lui preţioase. Samson, împuternicit de Dumnezeu să
facă lucruri măreţe, îşi petrece timpul cu fetele filistence. O ceartă între triburi sfârşeşte prin a
cauza moartea a 40.000 de oameni. După cum am spus şi mai devreme, aceasta este probabil
cea mai deprimantă carte din Biblie.
Cu toate acestea una dintre cele mai frumoase poveşti din lume—cartea Rut apare chiar în
această perioadă. Ea începe de fapt cu aceste cuvinte: „în vremea Judecătorilor..." Este ca şi
când aparatul de fotografiat micşorează toată nebunia şi vărsarea de sânge a trecutului pentru
a-şi focaliza atenţia asupra unei familii simple. Un bărbat numit Elimelec o ia pe soţia lui,
Naomi, şi cei doi fii ai lor, ca să meargă într-o ţară vecină, din Moab pentru a fugi de foamete.
Elimelec moare devreme, dar băieţii cresc şi ajung să se căsătorească cu fete din acea
localitate. în mod tragic amândoi fiii mor de asemenea de tineri,—nu ştim cum. Trecând peste
şocul acestor întâmplări, Naomi decide să se întoarcă acasă la Betleem, în Israel.
168
169
Aici începe povestea să se lumineze. Amândouă nurorile o iubesc pe Naomi destul pentru a-şi
asuma riscul de a părăsi Moabul şi de a merge alături de ea. Una dintre ele pe nume Orpa se
lasă convinsă să rămână acasă cu rudele ei din Moab, dar cealaltă noră, Rut, se ţine strâns de
Naomi hotărâtă să o urmeze într-un ţinut necunoscut şi să-i ţină companie.
Primele săptămâni şi luni sunt grele pentru cele două femei; Rut este nevoită să caute resturi
de mâncare pentru a rămâne în viaţă. Indiferent de această situaţie ele continuă să-L onoreze
pe Domnul. Rut îşi face treaba ei migăloasă—adunând resturi de spice de pe câmp—fără să se
plângă. în cele din urmă, un Făt Frumos bogat pe nume Boaz, pune ochii pe ea. între cei doi se
înfiripă iubirea şi se căsătoresc. Cei doi au un fiu—Naomi este în sfârşit bunică—iar fiul
creşte şi la rândul lui îi oferă un strănepot, care creşteri el şi îi oferă un stră-strănepot care
ajunge să fie cel mai mare rege al Israelului.
Toate acestea s-au întâmplat nici mai mult nici mai puţin decât „pe vremea Judecătorilor."
Dumnezeu păstrează întotdeauna o rămăşiţă
îmi place faptul că indiferent cât de rea devine lumea, unii oameni încă îşi păstrează
devotamentul faţă de Dumnezeu şi unul faţă de celălalt. Indiferent câtă trădare şi înşelăciune
vedem la tot pasul, mai există oameni care cred în simţul datoriei, dragostei şi onoarei.
Dumnezeu este credincios în a-i binecuvânta pe aceia ale căror inimi sunt pe placul lui
Dumnezeu. Se poate ca ei să nu reprezinte majoritatea, de fapt ei de obicei nu sunt
majoritatea. Dar pe ei nu îi deranjează acest lucru, ci continuă să facă ceea ce este corect.
De multe ori în ziua de astăzi cei care îl iubesc pe Domnul cu toată inima lor şi sunt sinceri în
umblarea lor se simt abandonaţi şi singuri. Ei privesc în jurul lor, la corupţia prezentă la tot
pasul şi din nefericire chiar şi în biserică, şi spun: „Cum pot oamenii să se comporte aşa? Nu
ar trebui să ştie ce este bine?" Duşmanul adesea încearcă să ne facă să renunţăm şi să ne
compromitem.
170
în astfel de momente, trebuie să auzim vocea lui Dumnezeu care ne reaminteşte, ceea ce i-a
spus lui Ilie, când se afla într-un moment de descurajare: mai sunt încă 7.000 de oameni care
nu şi-au plecat genunchiul să se închine înaintea lui Baal. Fană la urmă Ilie nu era singurul.
Isus a spus: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la
pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce
la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află" (Matei 7:13-14). Dumnezeu caută oameni din orice vreme
care să aleagă poarta Lui strâmtă şi cărarea Lui îngustă. Caută oameni care să vrea să-i facă pe
plac indiferent cât de diferite vor fi timpurile. Ei vor fi rămăşiţa Lui sfântă.
Asupra acestor oameni Dumnezeu îşi va turna belşugul de binecuvântări într-o măsură
surprinzătoare.
Doar oameni obişnuiţi
Naomi şi familia ei nu ocupau o poziţie specială în societatea israelită. Biblia nu face
menţiuni despre ei cum că ar proveni dintr-o linie genealogică de personalităţi. Ei nu ocupau
slujbe înalte. Se pare că nu aveau o afacere de succes. Când Naomi şi Rut s-au întors în
Betleem nu le-a luat nimeni sub aripa lor pentru a le oferi un stil de viaţă confortabil. Cu alte
cuvinte ele nu aveau relaţii sociale care să le ofere avantaje speciale.
Cu toate acestea, Duhul Sfânt a decis să adauge povestea lor şi să o pună pe paginile
Scripturii. Altfel nu am fi cunoscut nimic despre ei. îndrăznesc să spun că nici un arheolog nu
va găsi vreodată un artefact în Ţara Sfântă care să conţină numele lor gravate pe el. Dar
măreţia şi renumele în ochii lui Dumnezeu este o cu totul altă poveste.
Ceea ce lumea numeşte măreţ este o grozăvie în ochii lui Dumnezeu şi ceea ce lumea ia în
bătaie de joc—devotament, consacrare, credinţă—este ceea ce Dumnezeu consideră a fi
măreţ. Măreţia nu ar trebui să fie măsurată de faptul că numele tău apare în ziarul New York
Times. Ceea ce cerul înregistrează nu are nimic de-a face cu ceea ce apare la bursa de valori,
pe
171
Măreţia nu ar trebui să fie măsurată de faptul că numetq tău apare în ziarul New York Times.
scena din Broadway sau la următoarele jocuri olimpice. Cerul este mult mai interesat de cei
care trăiesc pentru Dumnezeu zi de zi, făcând ceea ce este bine în circumstanţe obişnuite, de
cei care seamănă bunătate, blândeţe şi încredere. Oameni precum Naomi. Oameni precum
Rut.
Deciziile vieţii de zi cu zi—cum ne comportăm la locul de muncă, cum ne plătim facturile la
timp, cum dăm pentru lucrarea lui Dumnezeu, cum ne tratăm copiii, cum ţinem la rudele
noastre, cum răspundem la greutăţi—acestea sunt lucruri la care Dumnezeu se uită.
Cu cât umblăm mai mult cu Dumnezeu, cu atât ne dăm mai
------------------------ mult seama că măreţia stă în lucrurile
neînsemnate ale vieţii. Este total în regulă ca noi să fim consideraţi obişnuiţi şi să nu ni se
ofere anumite recunoaşteri de către această lume. Dumnezeu ştie cine suntem noi cu adevărat
şi El pune preţ pe integritatea omului de rând. Recent, am fost la mormântul unui om pe nume
Carlo Boekstaff. Timp de 15 ani el a fost un pastor asociat, credincios bisericii noastre. Născut
în Suriname, pe coasta Americii de Sud în timpul existenţei coloniilor, el a fost educat în
Olanda, iar apoi, în tinereţe, a imigrat în America. La început el a muncit în tipografia familiei
lui. într-o seară, în timp ce urmărea o emisiune creştină, el şi-a predat inima Domnului.
Carlo a început să slujească în biserica noastră în lucrarea de rugăciune, a condus studii
biblice în grupuri celulă şi cu timpul a ajuns în fruntea departamentului de educaţie laică. Iănă
la urmă a devenit clar faptul că Dumnezeu îl dorea în slujba de pastor cu normă întreagă.
Carlo nu a apucat vreodată să urmeze un seminar, să scrie vreo carte şi nici nu era prezentat ca
un mare vorbitor la convenţiile importante. Cu toate acestea, el a fost probabil cel mai bun şi
evlavios om pe care l-am cunoscut vreodată. El era un om al rugăciunii şi al integrităţii şi avea
un duh care se preocupa în a-şi face timp pentru alţi oameni. Prin felul lui de a fi, el a avut o
mare influenţă asupra bisericii noastre. îi simţim absenţa tare mult.
172
Oamenii obişnuiţi pot avea o prestaţie extraordinară când se predau scopurilor lui Dumnezeu.
Ei nu trebuie să încerce să se ridice în slăvi. Ei trăiesc pur şi simplu şi slujesc cu onoare şi
seriozitate, dându-i voie lui Dumnezeu să realizeze prin ei planul la care El i-a chemat, fie
acesta mic sau mare.
Dumnezeu vine în întâmpinarea celor care se încred în El
Deşi mai trece un timp până când în cartea Rut lucrurile încep să ia o întorsătură pozitivă
(aproape la jumătatea capitolelor), Dumnezeu nu avea să-i neglijeze pe aceşti oameni. El
binecuvintează credinţa şi încrederea lor. Rut şi Naomi sunt exemple ale „celor care prin
credinţă şi răbdare, moştenesc făgăduinţele" (Evrei 6:12). Deşi s-au încrezut în Dumnezeu ei
nu au fost răsplătiţi în primele cinci minute. Ei au fost nevoiţi să îndure momente grele cu
răbdare.
Dacă o luăm pe Naomi, de exemplu, a-ţi pierde soţul şi cei doi fii înainte de vreme este o
situaţie pe care nici o femeie nu ar trebui să o sufere. Ea a ajuns departe de casă, în Moab, fără
măcar o rudă de sânge prin preajmă. Dar Dumnezeu i-a dat o noră care era pur şi simplu
minunată. Rină spre sfârşitul poveştii, viaţa Naomei se stabilizează şi ea are un nepot care este
mândria oraşului.
Femeile i-au spus Naomei: „Binecuvântat să fie Domnul, care nu te-a lăsat lipsită azi de un
bărbat cu drept de răscumpărare, şi al cărui nume va fi lăudat în Israel! Copilul acesta îţi va
înviora sufletul, şi va fi sprijinul bătrâneţilor tale; căci 1-a născut nora ta, care te iubeşte, şi
care face pentru tine mai mult decât şapte fii. Naomi a luat copilul, 1-a ţinut în braţe, şi a
văzut de el. Vecinele i-au pus nume zicând: Un fiu s-a născut Naomei" (Rut 4:14-17)
Vă puteţi imagina zâmbetul larg de pe faţa Naomei? Dumnezeu i-a răsplătit credincioşia şi
încrederea în El.
Sau haideţi să privim la Boaz, omul cu care s-a căsătorit Rut. El avea o gospodărie prosperă
cu mulţi angajaţi. Afacerea lui mergea ca pe roate. Era bine privit la poarta cetăţii, care era
vadul comercial al acelei economii. El era un om onorabil,
173
care trata oamenii cu bunătate. Cu toate acestea el era singur în viaţă. Din Scriptură primim
indiciul că nu mai era la o vârstă atât de fragedă. Anii lui erau înaintaţi.
Şi apoi, ca din senin apare femeia potrivită pentru el. Se pare că el nu se aştepta ca să se
înfiripe o legătură amoroasă între el şi Rut. Dar Dumnezeu 1-a binecuvântat cu o soţie
frumoasă şi evlavioasă. In timp a devenit tată şi bunic. în final, Dumnezeu a ieşit în
întâmpinarea lui Boaz.
Şi în sfârşit să privim la fata străină, Rut. Era o tânără văduvă, şi cu siguranţă cu inima
zdrobită. Ea şi-a urmat soacra într-o ţară străină, de unde a început totul de la zero. Toată
lumea se uita la ea ciudat, era nevoită să meargă pe câmpul unui fermier şi să adune resturile.
Era privită ca fiind doar o biată imigrantă.
Dacă ai fi văzut-o mergând agale de-a lungul drumului după o zi în arşiţă, istovită de munca
câmpului, ai putea spune precum mulţi alţii în zilele noastre: „Dar unde-i binecuvântarea de la
Dumnezeu? Evident ceva nu se potriveşte aici. Cu siguranţă nu prea era ea credincioasă..."
Dar cu siguranţă te-ai fi înşelat în judecata ta.
Ştiu prin ce trec imigranţii care încearcă să se stabilească într-un loc nou pentru că am ocazia
să văd acest lucru aproape tot timpul în biserica noastră din New York. îi văd cum se chinuie
să obţină cetăţenie ca să poată lucra legal. Ei vin din Insulele Caraibe, din America Centrală,
Africa, Orientul Mijlociu şi din Asia. Un astfel de nou venit este Kumiko Nakamura care a
venit singură în 1998 din Tokio, Japonia, pentru a urma şcoala de modă. Singura problemă era
că engleza ei nu era destul de bună pentru a-i garanta intrarea în acest program, astfel a fost
nevoită să petreacă un an într-un colegiu dintr-o comunitate mică urmând cursurile ELS
(Engleza ca Limbă Secundară) şi alte cursuri de arte liberale.
Apoi Kumiko a întâlnit o femeie pe nume Karen, cu care s-a împrietenit. Karen şi soţul ei erau
iubitori de muzică şi le plăcea corul nostru. Astfel au adus-o pe această minionă, tânără
japoneză la serviciul divin de duminică după-amiază. „Am fost foarte surprinsă când am păşit
în clădire," spune
Kumiko cu vocea ei blândă. „Un loc atât de mare! Era chiar în contrast cu templul budist la
care mergeam împreună cu familia mea."
Kumiko a rămas destul de impresionată ca să mai vină şi a doua oară singură. Simţea că ceva
lipseşte din viaţa ei, cu toate că nu ştia exact ce anume. Poate că biserica aceasta avea să-i
rezolve acest mister.
Fană la urmă a reuşit să fie admisă la şcoala de modă, a absolvit în anul 2004. „Dar apoi nu
puteam să-mi găsesc un loc de muncă," spune ea. „Nimeni nu avea nevoie de mine. Locuiam
împreună cu o colegă de cameră într-un apartament mic şi lucram ca ospătăriţă la un
restaurant trei seri pe săptămână doar pentru a-mi plăti taxele. Eram săracă. Această situaţie a
continuat luni în şir."
Descurajată, Kumiko a început să vină la biserică cu regularitate, din moment ce avea mult
timp liber. Karen i-a dat o Biblie, pe care a citit-o—mai întâi Noul Testament, apoi Vechiul
Testament şi apoi a recitit Noul Testament. S-a înscris la unul dintre cursurile noastre de
studiu biblic pentru a înţelege mai mult.
într-una din dimineţile anului 2005 s-a întâmplat ceva ciudat. După cum povesteşte Kumiko:
„M-am trezit la mine acasă—şi se pare că era cineva cu mine în pat strângându-mă aproape.
Partea aceea de pat era caldă. Totul era foarte real, nu era un vis. Am deschis ochii, m-am uitat
în jur şi nu era nimeni lângă mine. Ştiam că sunt iubită şi că cineva se îngrijea de mine.
Simţeam că sunt în braţele cuiva."
Kumiko a fost bulversată de această experienţă şi a spus unor prieteni despre acest lucru. Ei i-
au spus: „Eşti nebună! Eşti deprimată pentru că nu îţi găseşti o slujbă! Acum ai halucinaţii! Şi
cu cât încerca mai mult să descifreze cele întâmplate, cu atât mai mult a ajuns la concluzia că
Isus a venit să o viziteze, arătându-i cât de mult o iubeşte. „Pentru mine a fost un lucru
extraordinar," spune Kumiko astăzi cu ochii înlăcrimaţi. Nu mai experimentasem o astfel de
dragoste.
Kumiko şi-a depus cererea de a fi membră a bisericii noastre şi a fost botezată într-o miercuri
seara pe data de
174
175

6 Aprilie 2005. Fiind o foarte bună organizatoare, ea şi-a pregătit hainele de schimb cu o zi înainte. Ea
era entuziasmată să facă acest pas public. Dar marţi dimineaţă a sunat telefonul, o companie de design
vestimentar, la care ea îşi depusese curriculum vitae cu multe luni în urmă, o suna acum. „Căutăm o
persoană pentru postul de asistent?", spuse persoana de la telefon. „Aţi vrea să veniţi mâine la un
interviu?"
„O, da!" a răspuns ea sărind în sus de bucurie, dar am ceva programat pentru ora şase după-amiază şi
este foarte important".
„Nu este nicio problemă, nu vă vom reţine mult. Veniţi la ora două după-amiază."
Ea s-a prezentat la interviu, lucrurile au decurs bine. La sfârşitul interviului directorul de personal a
spus: „Bine, vi-ar place să încercaţi slujba aceasta pentru câteva ore?"
„Când?" întrebă Kumiko. „Chiar acum!"
Kumiko se uită la ceas şi calculă rapid cât timp ar avea la dispoziţie. Da, c—j7~~s putea să
petreacă încă două ore acolo şi
totuşi să ajungă la timp pentru botezul de la ora şase. Ea s-a afundat în muncă şi a dat tot ce a avut mai
bun, apoi a fugit la metrou pentru a ajunge la biserică. în acea seară ea a depus mărturia că vrea să
devină un creştin în faţa tuturor.
Joi dimineaţa a sunat telefonul din nou. „Am vrea să vă angajăm!" Kumiko a plâns de bucurie. Lungul
ei coşmar de căutare a unui loc de muncă se sfârşi în cele din urmă. Părea că Dumnezeu se ocupă de
nevoile ei până la urmă.
Emă în anul următor, Kumiko era deja implicată în lucrarea de ospitalitate a bisericii noastre ajutând
vizitatorii şi oaspeţii misionari ca să se simtă ca acasă. Ea s-a alăturat de asemenea unui grup restrâns
de femei cu care să-şi împărtăşească umblarea creştină. „Acestea sunt surorile mele," spune ea, „chiar
mai apropiate decât surorile mele de sânge din Japonia. Simt că aici este locul meu." Gândul că va
trebui să spună
176
Prietenii lui Kumiko
i-au spus: „Eşti nebună!
Eşti deprimată pentru
că nu îţi găseşti o slujbă!
Acum ai halucinaţii!
părinţilor ei despre noua ei credinţă în Cristos era înfricoşător pentru Kumiko. Fiind caracterizată de
respectul asiatic pentru tradiţia familiei, ea nu a dorit ca ei să fie dezamăgiţi de ea. Au trecut aproape
doi ani până când cu ocazia faptului că s-a îmbolnăvit, a primit un telefon de la mama ei din Tokio.
Mama a spus: „Mă voi ruga pentru tine," ceea ce a dus la o discuţie despre Dumnezeul căruia i se
închina acum Kumiko. Mama ei nu a fost prea fericită să audă aceste veşti.
„Chiar şi aşa, mă bucur că totul a ieşit la iveală," spune Kumiko. „Nu trebuie să mă mai ascund de ei
acum. Pot spune lumii întregi." Conversaţiile care au urmat cu mama ei au fost în general plăcute, dar
„puteam să-mi dau seama că nu îşi mai dorea să discutăm despre acest subiect vreodată. Ea preferă să
discute despre alte subiecte."
Intre timp cariera lui Kumiko este o binecuvântare continuă de la Dumnezeu, angajatorul ei a
menţionat faptul că în curând ea va avea propria ei gamă de accesorii de produse vestimentare care îi
vor purta numele. Evident că ea este foarte entuziasmată pentru acest lucru.
„Sunt cu totul o altă persoană acum," spune ea cu zâmbetul pe faţă. „Sunt mai bucuroasă. Mă simt mai
liberă. Sunt îndrăgostită. Vreau ca într-o zi să merg într-o călătorie misionară, ca să fiu folosită de
Dumnezeu să ajut alţi oameni, încă nu ştiu prin ce anume, dar Dumnezeu îmi va arăta."
Povestea lui Kumiko ne arată că Dumnezeu îi ţine minte pe cei care îl onorează. Şi El are ultimul
cuvânt, cum a avut şi în cazul lui Rut, din Biblie. Greutăţile, suferinţele şi lacrimile lui Rut au fost
preschimbate în zâmbet, bucurie şi veselie. Rut a fost predestinată să fie ceva mai mult decât o casnică
moabită. Ea a devenit stră-străbunica regelui David!
0 răscruce de drumuri
Cum a decurs totul în cazul lui Rut? Care a fost momentul cheie din viaţa ei? Un moment decisiv, de
răscruce a schimbat toate lucrurile? Da, cu siguranţă. Eram în acea zi la periferia oraşului, exact după
ce cumnata sa Orpa a fost convinsă să se
177
întoarcă, iar Naomi a încurajat-o pe Rut să facă şi ea acelaşi lucru. Acela a fost momentul în
care Rut a făcut o afirmaţie îndrăzneaţă:
„Nu sta de mine să te las, şi să mă întorc de la tine! încotro vei merge tu voi merge şi eu, unde vei
locui tu, voi locui şi eu; poporul tău va fi poporul meu, şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu; unde
vei muri tu, voi muri şi eu, şi voi fi îngropată acolo. Facă-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu mă va
despărţi de tine decât moartea!" (Rut 1:16-17)
Personal consider că acesta este unul dintre cele mai magnifice versete din Vechiul Testament.
Rut declară că ea nu mai este individualizată atât de mult de naţionalitatea şi cultura ei. în
schimb, ea îi aparţine lui Dumnezeu. în ceea ce o priveşte, oamenii lui Dumnezeu sunt şi
oamenii ei. Nu exista cale de întoarcere pentru ea.
O, cât de mult ne-ar ajuta şi pe noi astăzi acest tip de gândire. Dacă am putea să înţelegem
odată pentru totdeauna cine sunt cu adevărat oamenii noştrii, totul ar fi atât de diferit. Uneori
spun bisericii mele din Brooklyn: „Voi nu sunteţi din Jamaica, Trinidad, ci aparţineţi lui
Dumnezeu. Nu contează dacă tu eşti portorican, la fel cum nu contează că eu sunt ucrainean
sau polonez—acestea sunt doar detalii biologice. Cu toţii facem parte din familia lui
Dumnezeu. Nu îmi pasă de unde eşti, dacă aparţii lui Cristos îmi eşti frate şi
Rut declară că ea nu mai soră §ieu sunt fratele şi sora ta."
este categorizată atât de Aceste versete din cartea Rut sunt
mult de naţionalitatea şi adesea citate la ceremoniile de căsătorie
cultura ei. în schimb, ea îi pentru a evoca angajamentul pe care
aparţine lui Dumnezeu, şi-1 iau mirele şi mireasa unul faţă de
<S--#-J> celălalt. Nu sunt împotriva acestui
lucru, cu toate că se îndepărtează
de contextul original. Aş vrea să sugerez că cele mai multe
aplicaţii practice ale acestor afirmaţii pentru noi constau în
angajamentul radical pe care ni-1 luăm faţă de Dumnezeu şi
faţă de oamenii Lui. Oriunde ne conduce Dumnezeu ne luăm
angajamentul să mergem. Aceasta este identitatea noastră
178
pentru restul vieţilor noastre. Contextul etnic, pătura socială, limba vorbită—toate înseamnă
foarte puţin în comparaţie cu faptul că suntem uniţi cu Cristos, cu Trupul şi Biserica Lui.
Aceasta este ceea ce eliberează potenţialul pentru binecuvântările viitoare, cum s-a întâmplat
în cazul lui Rut. Ştiai că numele ei apare şi în Noul Testament? în chiar prima pagină, Matei
scrie „genealogia lui Isus, Mesia"—adică a tuturor bărbaţilor enumeraţi în listă. Aproape că
nici o femeie nu este inclusă în listă. Dar când se ajunge la versetul 5, este ca şi când scriitorul
nu se poate abţine să nu spună, „Boaz, tatăl lui Obed, a cărui mamă a fost Rut."
Matei strecoară numele unei femei—numele unei imigrante, dintre neamuri chiar! în
concepţia tradiţională evreiască ea nu era considerată „de-a noastră," dar după cum a spus
Dumnezeu, ea este „de-a mea" şi vreau ca numele ei să fie trecut în lista arborelui genealogic
al Fiului Meu."
Indiferent de experienţele dificile care ne invadează viaţa, oricând ne aflăm la acea răscruce
de drumuri, trebuie să insistăm, precum Rut, asupra faptului că Dumnezeu este Dumnezeul
nostru şi că oamenii Lui sunt şi oamenii noştri şi trebuie să ne vedem de lucrurile neînsemnate
făcând ceea ce este corect, chiar dacă nu este la modă, şi chiar dacă ne istoveşte până la
sfârşitul zilei. Dumnezeu ia în seamă aceste lucruri, El veghează asupra femeii singure care se
îngrijeşte toată ziua de copiii ei şi se roagă în timpul nopţii pentru ei. El ia aminte la omul de
afaceri care tratează clientul cu corectitudine, chiar dacă îl costă mai mult, El ia aminte la cei
care sunt credincioşi să vină la Casa Domnului chiar dacă în acel sfârşit de săptămână rulează
o emisiune interesantă.
Planul lui Dumnezeu pentru oamenii Lui nu poate fi comparat cu răsplăţile trecătoare oferite
de această lume. Gândurile Lui pentru cei care îl urmează cu toată inima sunt mai îndrăzneţe
decât ţi-ai putea imagina vreodată. Dumnezeu te-a creat pentru mai mult.
179
CAPITOLUL 12
PACEA SUPRANATURALĂ
Aproape oricine îşi aduce aminte de fotografia celebră de Ziua Victoriei asupra Japoniei (ziua VJ, n.t),
de la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când în mijlocul pieţei Times Square, un marinar
exuberant sărută o infirmieră, aducând-o în poziţie aproape orizontală. La ora actuală poţi cumpăra
afişe cu acea poză de pe internet. Alfred Eisenstaedt, celebrul fotograf, a scris mai târziu despre cum 1-
a surprins pe acest bărbat...
... alergând de-a lungul străzii apucând fiecare fată care îi ieşea în cale. Indiferent că era bunică, slabă,
grasă, bătrână, pentru el nu avea nici o importanţă. Am încercat să o iau înaintea lui cu leica, aparatul
meu de fotografiat, încercând să mă uit peste umăr... Apoi dintr-o dată am văzut că a apucat ceva alb.
M-am întors şi am imortalizat momentul în care marinarul sărută infirmiera. Oamenii îmi spun că-şi
vor aduce aminte de fotografia mea chiar şi când eu voi fi deja în rai. 36
în jur de două milioane de oameni s-au înghesuit în acea intersecţie, în ziua aceea—14 august 1945—
pentru a-şi dezlănţui bucuria şi uşurarea simţită după şase ani de conflict sângeros. Gata cu soţiile
îngrijorate pentru soţii lor
181
care erau prinşi şi împuşcaţi departe de casă... gata cu copiii care plângeau noaptea după
tăticii lor... gata cu mamele care se temeau că pastorul va bate la uşa lor pentru a le da veşti
proaste. Oamenii puteau să răsufle în sfârşit uşuraţi şi să privească viitorul cu speranţă.
Când războiul ia sfârşit, în cele din urmă, şi se instaurează pacea, sentimentele umane sunt
compleşitoare. Oamenii râd, plâng, strigă, aleargă să-i îmbrăţişeze pe cei dragi (sau chiar pe
străini), ei sărbătoresc în neştire. Gata cu lupta. Gata cu victimele! Gata cu sentimentul de
nesiguranţă!
Mă întreb cum arăta explozia de bucurie în Israel, pe vremea când Otniel, primul judecător, a
avut sorţi de izbândă asupra duşmanului „ţara a avut odihnă patruzeci de ani" (Judecători
3:11). Apoi Ehud, cel de-al doilea judecător, i-a bătut pe moabiţi, şi „ţara a avut odihnă
optzeci de ani" (Judecători 3:30). Campania susţinută de Debora şi Barac, a câştigat încă alţi
patruzeci de ani de linişte (vezi Judecători 5:31). Oare au dansat şi au dat o petrecere? Se
băteau unul pe celălalt pe spate? Dădeau cu pumnul în aer? Ştim cu siguranţă că au cântat.
Versurile cântecului lor de biruinţă ocupă o pagină întreagă din Biblie (Judecători 5).
Observaţi entuziasmul din următorul vers: „Ascultaţi, împăraţi! Luaţi aminte, domnitori! Voi
cânta, da, voi cânta Domnului, voi cânta din alăută Domnului, Dumnezeului lui Israel" (v. 3).
Ghedeon şi-a arătat cele mai profunde aspiraţii când, încă sub jugul madianiţilor, a pus
numele micului său altar Iehova-Shalom, ceea ce înseamnă „Dumnezeu este pace" (Judecători
6:24). Dumnezeu 1-a folosit pentru a reinstaura pacea timp de patruzeci de ani (Judecători
8:28).
Se pare că într-una dintre aceste perioade vulnerabile, cele două femei, Naomi şi Rut, au reuşit
să parcurgă distanţa din Moab până la Betleem. Puteau călători neînsoţite, fără să se teamă.
Ce însemna pacea pentru israeliţii obişnuiţi în acele timpuri? însemna că era un timp în care
copiii puteau ieşi la joacă liniştiţi, fără să se teamă că aveau să fie răpiţi. însemna
că părinţii puteau dormi liniştiţi noaptea. Un fermier putea munci din greu, ştiind că recolta lui
nu va fi confiscată, putea folosi rodul muncii lui pentru a-şi hrăni familia în loc să cadă pradă
sărăciei.
Acum, în secolul al douăzecelea, în mijlocul „războiului împotriva terorismului," tânjim după
o clipă de linişte, nu-i aşa? Şi ne temem că aceasta nu are să vină vreodată. Pacea a ajuns să
fie limitată în zilele noastre.
La un nivel mai personal, mulţi oameni tânjesc după pace în vieţile lor. Chiar dacă naţiunile
lumii ar fi în pace una cu cealaltă, şi n-ar mai exista grupuri de insurgenţi care să plănuiască
distrugeri pe ascuns, mulţi oameni încă ar fi la capătul puterilor din cauza conflictelor pe care
le au cu soţia sau cu copiii lor. Stresul la nivel interpersonal îşi pune amprenta pe milioane de
oameni. Poţi avea un salariu compus din şase cifre şi tot să nu poţi dormi noaptea din cauza
relaţiilor destrămate. Nu te poţi bucura de nimic, de o mâncare bună, de un concert bine
realizat, de un eveniment sportiv extraodinar pe stadion, sau de naşterea unui copil în familia
ta. Toate sunt degeaba fără liniştea sufletească.
Eu am crescut într-o familie în care tatăl meu era alcoolic. Atunci când tatăl meu bea, nu
aveam pace chiar nici la orele două sau trei dimineaţa. Pe când majoritatea oamenilor simt
uşurare că au ajuns acasă după o zi grea—„O, ce bine este să fiu din nou acasă"—eu simţeam
exact contrariul, îmi găseam liniştea oricând aveam ocazia să plec de acasă. (Acesta fiind unul
dintre motivele pentru care am ajuns să joc foarte mult baschet prin cartier). Eram ceva de
genul „şoarece de sală de sport" dar încercam să „mă joc" cât de mult puteam departe de casă.
Continuam să mă joc şi după ce cădea întunericul, în curtea Şcolii Publice nr. 92, doar ca să
nu fiu nevoit să înfrunt dezastrul de acasă.
Ce uşurare a simţit familia mea când, în sfârşit tatăl meu, la vârsta de şaptezeci şi doi de ani, a
predat problema lui în mâna
Poţi avea un salariu
compus din şase cifre
şi tot să nu poţi dormi
noaptea din cauza
relaţiilor destrămate.
182
183

lui Dumnezeu. Războiul lui personal cu sticla încetase, iar noi am simţit cum liniştea s-a aşternut peste
noi toţi.
Pacea lui Dumnezeu
Cuvintele rostite în binecuvântarea lui Aaron şi a descendenţilor lui de neam preoţesc, au fost în acord
cu sentimentele unor judecători precum Debora şi Ghedeon, şi ele încă ne mai emoţionează şi pe noi
astăzi:
Domnul să te binecuvânteze,
şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine,
şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine,
şi să-ţi dea pacea! (Numeri 6:24-26)
Observaţi cum sunt folosite frazele aici. Este vorba despre o pace care nu are echivalent în realizările
omeneşti. Ea este un dar de sus.
Acelaşi lucru 1-a zis cu siguranţă şi Isus ucenicilor Lui în timpul Cinei cea de taină: „Vă las pacea, vă
dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte"
(Ioan 14:27). La ce se referă Fiul lui Dumnezeu când spune pacea „Mea"? Se referă la faptul că
aceasta era supranaturală. Căci aceasta era pacea care II ajuta să-şi păstreze cumpătul atunci când era
judecat de autorităţile ostile şi nedrepte. Această pace L-a sprijinit când se împiedica în drumul spre
Golgota. Mulţimea îşi făcea cunoscut dispreţul faţă de El, prin urletele ei. Apoi soldaţii l-au bătut în
cuie pe obiectul torturii. Cu toate acestea, El şi-a păstrat pacea.
Apostolul Pavel le-a scris filipenilor despre o promisiune minunată a lui Dumnezeu. După ce a descris
câţiva paşi pe care putem cu toţii să-i urmăm, el a spus că „pacea lui Dumnezeu, care întrece orice
pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Isus Cristos" (Filipeni 4:7). Această pace este ceva diferit
de ceea ce Biblia numeşte „pace cu Dumnezeu"— care, prin coincidenţă a fost titlul cărţii simbolice a
lui Billy Graham, care încă este tipărită după mai mult de cincizeci de ani de la
prima publicare. El scria despre marile beneficii ale mântuirii. După cum spune şi Romani 5:1: „Deci,
fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem (sau: să avem) pace cu Dumnezeu, prin
Domnul nostru Isus Cristos." Mânia lui Dumnezeu nu mai atârnă deasupra capetelor noastre. Noi ne-
am mărturisit păcatele lui Dumnezeu. El ne-a iertat prin jertfa lui Isus, şi am fost primiţi în familia Lui.
El ne-a acordat iertare, astfel nelegiuirile noastre au fost şterse, şi acum ne găsim într-o stare de pace
cu Dumnezeu. Aceasta este cu adevărat o binecuvântare minunată.
Dar pacea lui Dumnezeu, pe de altă parte, trece dincolo de înţelegerea noastră mentală. Ea este o stare
de trăire care ar trebui să ne caracterizeze restul vieţilor noastre, şi chiar mai mult, toată eternitatea. Ea
este mai mult decât a avea „o zi bună." Ai putea trăi într-o colibă pe undeva, în mijlocul arşiţei... şi cu
toate acestea să fii cea mai fericită persoană de pe planetă, deoarece ai pacea lui Dumnezeu. Aceasta
este mai importantă decât a avea hrană şi adăpost, cu atât mai puţin o maşină nouă. Aceasta este
shalom—acel minunat cuvânt din
ebraică care înseamnă a fi complet, întreg, ______________
binecuvântare pentru întreaga fiinţă.
Pacea nu este doar absenţa frustrării, a îngrijorării sau a turbulenţelor. Ea descrie viaţa, aşa cum a fost
ea gândită de Dumnezeu. Ea este o bucată de rai, locul unde nu sunt lacrimi, locul în care domneşte
shalom. Noi abia ne-o putem imagina.
Dumnezeu vrea ca noi să ne bucurăm de această pace aici pe pământ. El ne-a promis că ne va da
pacea Lui. Noi Ii cerem frecvent să ne dea alte lucruri—bani de exemplu, sau o avansare la locul de
muncă, sau vindecare pentru o diferită boală. Tot felul de oameni vin să ne spună nouă, lucrătorilor:
„Vrei să te rogi pentru mine ca Dumnezeu să facă o minune în viaţa mea?"
„Ce fel de minune?" îi întrebăm noi.
Ea este mai mult
decât a avea
„o zi bună".
184
185

„Păi, chiar am nevoie de o slujbă mai bună (sau de o schimbare radicală în comportamentul unui copil,
sau alt tip de cerinţă).
Foarte rar ne este dat să auzim: „Domnule pastor, vă rog să vă puneţi mâinile peste mine şi să vă rugaţi
ca Domnul să-mi dea pacea Lui supranaturală."
Pacea nu înseamnă doar a obţine o mărire de salariu, a găsi o prietenă sau prieten mai atrăgător, sau să-
ţi faci vacanţa în sudul Franţei. Ea este acel sentiment profund că Dumnezeu este în controlul vieţii
mele, şi că lucrează toate lucrurile spre binele meu, fie că pe moment înţeleg acest lucru sau nu. El ne
spune: „Vreau să fiu alături de tine în orice vreme deoarece te iubesc. Indiferent unde te-ai afla şi ce
este în neregulă cu circumstanţele tale prezente, te voi conduce pe cărarea păcii Mele."
Problema este că şi altcineva lucrează 24 de ore, 7 zile pe săptămână pentru a ne fura această pace
supranaturală. Acel cineva este Satan. Tot ceea ce Dumnezeu intenţionează pentru copiii Lui, diavolul
încearcă să fure. Şi în mod special îi place să ne fure pacea din inimă.
Cât de adevărat este proverbul care spune: „O inimă liniştită este viaţa trupului, dar pizma este
putrezirea oaselor" (Proverbe 14:30). Ştiinţa medicală începe să descopere în ultimii ani, ceea ce
Biblia a ştiut de la început—că stresul şi discordia nu fac bine la psihic. Tot felul de studii încep să
apară pentru a ne dovedi cum globulele albe din sânge (leucocitele) şi alte componente fizice sunt în
pericol atunci când suntem amărâţi în sufletul nostru.
Psihologii sportivi încearcă să exploreze, de asemenea, legătura care există între minte şi trup. Ei le
spun jucătorilor de golf că după o lovitură nereuşită ei trebuie să inspire o gură de aer proaspăt şi să
încerce să se debaraseze de toată negativitatea pe care o simt. Dacă nu fac asta, lovitura următoare va
fi direcţionată de asemenea spre pădure.
întreaga noastră viaţă poate fi dată peste cap de „lipsa păcii în inimă." Şi aceasta este cu siguranţă
exact ceea ce vrea Diavolul. El caută să-şi ducă la împlinire căile lui rele în
186
PACEA SUPRANATURALA
patru feluri: face acuzaţii, creează animozitate, ne inundă de îngrijorări şi ne poluează mintea cu
gunoaie. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu putem cere pacea din nou. Iată cum:
1. împotriviţi-vă acuzaţiilor
Lui Satan îi place să ne scoată trecutul în ochi, amintindu-ne de lucrurile, pe care oricum nu mai putem
face nimic să le schimbăm. Ştiu ce ai făcut acum zece ani, ne şopteşte el. îţi aduci aminte cum ţi-ai
trişat şeful şi ai scăpat nepedepsit? Dar Dumnezeu te-a văzut, nu-i aşa? Chiar crezi că El va uita acest
lucru pur şi simplu? Cum crezi că te vei putea bucura de binecuvântările lui Dumnezeu de astăzi cu un
asemenea trecut?
Unul dintre numele lui Satan din Biblie este „pârâşul fraţilor noştri" (Apocalipsa 12:10). Acelaşi verset
continuă să declare, „zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru." Lui îi place să-I facă în ciudă
lui Dumnezeu, spunând lucruri de genul: „Vezi cum pot să le fur pacea oamenilor tăi? Ei nu pot să şi-o
păstreze când sunt eu prin preajmă pentru a le reaminti de toate lucrurile murdare pe care le-au săvârşit."
Dar putem! Putem să ne păstrăm pacea împotrivindu-ne
acuzaţiilor lui Satan. în Filipeni 4,___________________
apostolul Pavel promite că pacea lui Lui Satan îi place să ne Dumnezeu ne oferă de asemenea o
scoată trecutul în ochi, modalitate de a ne apăra singuri. în amintindu-ne de lucrurile versetul 4 ne
încurajează: „Bucuraţi-vă pe care oricum nu mai totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: putem
face nimic să le Bucuraţi-vă!" Când ne înălţăm sufletul la schimbăm. Ştiu ce ai Domnul şi ne
veselim în ceea ce El a făcut făcut acum zece ani, pentru noi, noi neutralizăm acuzaţiile ne
şopteşte el.
diavolului. Aşteptăm cu nerăbdare să se <?-^#->»
împlinească promisiunea că vom fi cu El în cer. Noi vom merge cu siguranţă acolo—dar diavolul nu!
El se îndreaptă în direcţia diametral opusă, unde va fi pedepsit pentru totdeauna. între timp, nouă ni se
pregătesc splendorile oraşului ceresc.
187
Nu ne ajută la nimic să începem să stăm de vorbă cu Satan. Unii oameni îi spun: „Păi, a fost
destul de rău ceea ce am făcut, nu-i aşa? De data asta o să mă străduiesc mai tare. Şi sper ca
faptele mele bune să le învingă pe cele rele în final."
Aceasta este o modalitate sigură de a-ţi pierde pacea după nici treizeci de secunde. Viaţa ta
spirituală va juca precum un titirez. Adevărul este că tu ţi-ai mărturisit păcatele înaintea lui
Dumnezeu şi ai primit iertarea Lui, astfel încât nu mai există vreo înregistrare despre ele în
ceruri. Dumnezeu spune, „despre ce păcate este vorba? Mă uit în cartea vieţii şi nu văd nici o
nelegiuire trecută aici." Sângele lui Cristos te-a curăţit de orice nelegiuire (vezi 1 Ioan 1:9).
Acesta este un motiv destul de bun de a ne bucura în Domnul!
Carol şi cu mine cunoaştem o doamnă care ne este dragă, şi care a umblat cu Cristos timp de
mulţi ani. înainte să-1 cunoască pe Domnul, făcuse patru copii cu trei bărbaţi diferiţi. Copiii
sunt acum mari, dar duşmanul nu încetează să o necăjească cu privire la trecutul ei. Ea a venit
la noi cu lacrimi în ochi odată. „Nu ştiu ce e cu mine... îmi tot aduc aminte ce fel de viaţă am
dus," spunea ea. „ce-a fost în capul meu să trec direct în pat cu toţi acei bărbaţi? Tot aud vocea
aceasta în mintea mea—Ai trăit ca un animal..." Spunând acest lucru şi-a întors faţa de la noi
de ruşine.
Aceasta este vocea pârâşului. Am sfătuit-o pe această femeie să se opună acuzaţiilor, şi să se
bazeze în schimb pe faptul că trecutul ei fusese şters. Ea era acum o nouă făptură în Cristos.
Preţul pe care El 1-a plătit la cruce a fost „ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără
prihană şi fără vină;" (Coloseni 1:22). Când ne bucurăm de această mare purtare de grijă
pentru păcatele noastre, putem avea pace. De fapt, vom putea fi o mărturie vie a ceea ce Pavel
a scris în scrisoarea lui către Romani: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub
picioarele voastre" (vezi 16:20). Ce triumf minunat produce acest adevăr în noi.
188
2. Rezolvă antipatia
Pe lângă a face acuzaţii, Satan ne fură pacea încercând să ne creeze sentimente de antipatie
faţă de alte persoane. Cineva ne abuzează emoţional sau verbal, şi începem să nutrim
ranchiună pentru acea persoană. Ne creăm o linie defensivă. Nu-mi vine să cred că m-a lăsat aşa şi a
plecat... Nu pot să cred că nu m-a salutat când am trecut unul pe lângă celălalt pe hol... M-am căsătorit cu
fiul/fiica lor şi totuşi mă tratează ca pe un gunoi, în timp ce despre soţul meu consideră că e poleit cu aur... Am
muncit foarte mult la acel solo şi totuşi ei au distribuit partea aceea altei persoane. Acest tip de antipatie ne
seacă cu siguranţă de pace.
Filipeni 4 descrie două femei care aveau ceva de împărţit una cu cealaltă. Apostolul Pavel le-a
pus chiar numele la vedere ca toată lumea să citească despre ele: „ îndemn pe Evodia şi
îndemn pe Sintichia să fie cu un gând în Domnul. Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să
vii în ajutorul femeilor acestora..." (versetele 2-3).
Dacă ţi-ar apărea numele în Biblie o singură dată, nu ţi-ar părea rău dacă ar fi în condiţiile
acestea? Dacă apostolul Pavel ar fi spus: „îl rog pe pastorul Jim Cymbala şi pe pastorul
Charles Hammond (unul dintre păstorii asociaţi care lucrează la noi de mult timp) să încerce
să se înţeleagă în Domnul?" Amândoi ne-am fi simţit tare ruşinaţi.
Observaţi că aceste femei nu erau două persoane la început de drum care să fi venit la biserică
de-abia cu o săptămână în urmă. Ele avuseseră ocazia să facă multe lucruri bune pentru
Domnul. Pavel spune că ele „care au lucrat împreună cu mine pentru Evanghelie" (v. 3). Ele
făceau parte din acelaşi grup cu Priscila, Fivi şi alte femei din secolul întâi care au făcut o
lucrare importantă pentru Domnul. Cu toate acestea, ele se certau. Cearta lor a devenit atât de
cunoscută încât apostolul Pavel a fost nevoit să supună problema înaintea bisericii din Filipi.
Şi nu a spus, aşa cum suntem noi obişnuiţi să spunem în zilele acestea, „O ce păcat, nu-i aşa?
Dar nu-i treaba mea. Lasă-le să-şi rezolve singure problemele." Nu, Pavel a scris unei
persoane căruia nu i se dă numele, Pavel îl numeşte pur şi simplu „adevărat tovarăş de jug,"
(v. 3) şi a spus în esenţă:
189
La ce bun este să oferim
un cântec de [audă sau
o rugăciune pompoasă
dacă eşti mânios pe
cineva? De ce anume
este cel mai interesat
Dumnezeu, de un cântec
sau de împăcarea
care duce la pace?
„Intervin-o şi fă ceva! Pune-le pe acele femei într-o încăpere şi cere-le să facă tot ce pot
pentru a-şi rezolva problema. Gata cu certurile şi agitaţia. Ai supărat-o cu ceva? Sau ea te-a
supărat pe tine? Atunci, nu vom părăsi această încăpere până când voi două nu veţi face pace.
Vom discuta şi ne vom ruga până rezolvăm problema."
Aceasta este lucrarea de făcător de pace, despre care Isus a spus că este un lucru binecuvântat
(Matei 5:9) El a vrut să vadă pacea Sa domnind în vieţile oamenilor, cu atât mai mult în viaţa
celor care pretind că sunt ucenicii Lui.
Câteva versete mai încolo, Isus ne îndeamnă să preluăm noi înşine iniţiativa când avem ceva
de împărţit cu o persoană: „Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că
fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-
te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul" (Matei 5:23-24). Restaurarea păcii şi rezolvarea
antipatiei este mai importantă decât a conduce serviciul de laudă şi închinare, a spus Isus.
Căci până la urmă, la ce bun este să oferim un cântec de laudă sau o rugăciune pompoasă dacă
eşti mânios pe cineva? Cum ai putea cânta cu sinceritate, „Te adorăm şi ne închinăm" dacă
acest „te" include şi pe cineva pe care dispreţuieşti, sau pe cineva care te dispreţuieşte? De ce
anume este cel mai interesat Dumnezeu, de un cântec sau de împăcarea care duce la pace?
Uneori spunem: „O, nu am putut să apelez la nimeni de genul acela." Dumnezeu vrea ca noi
să facem pace cu acea persoană pentru ca mai apoi să putem lua parte împreună la laudă şi
închinare cu inimi sincere şi deschise.
Şi ce se întâmplă dacă încerci să o abordezi pe cealaltă persoană şi ea îţi spune că nu e
interesată în a sta de vorbă cu tine? Atunci va trebui să ajungi să faci pace printr-o altă
metodă. Poţi preda această situaţie în mâna Domnului, ştiind
190
că ai făcut ceea ce trebuia. De aceea spune Biblia: „Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de
voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii" (Romani 12:18). Cu siguranţă există şi situaţia în care inima
celeilalte persoane implicate poate fi atât de împietrită încât pacea nu este posibilă. Dar
trebuie să facem tot ceea ce ne stă în putinţă pentru a obţine împăcarea. Dacă persoana
locuieşte acum în alt stat, putem să punem mâna pe telefon şi să o sunăm. Este de datoria
noastră să avem duhul potrivit, să fim cinstiţi, să ne cerem iertare chiar şi atunci când noi
considerăm că nu am fost înţeleşi pe deplin—şi să lăsăm rezultatul la latitudinea lui
Dumnezeu.
3. Scapă de îngrijorare
O altă tactică pe care o foloseşte Satan pentru a ne fura pacea este să ne inunde cu îngrijorare.
Cu toţii cunoaştem motivele pentru care nu putem dormi noaptea: viitorul nostru...facturile
care cresc... fiul sau fiica noastră rebelă... problema medicală despre care medicul nu s-a
pronunţat încă... siguranţa în cartierul în care trăim. Când suntem obsedaţi de aceste lucruri,
nu dormim bine, şi nu ne putem odihni în dragostea lui Dumnezeu.
Filipeni 4 este un remediu de asemenea pentru această stare. Textul spune: „Nu vă îngrijoraţi
de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni
şi cereri, cu mulţumiri" (versetul 6).
Luăm greutatea care apasă asupra noastră şi o oferim lui Dumnezeu în rugăciune. De fapt are
loc un transfer propriu-zis aici. Luăm greutatea şi o ridicăm de pe spinarea noastră, iar El o ia
pentru a o manevra mai târziu. Lucrul care a fost prea greu pentru noi este acum o greutate
infimă în mâinile Lui. Noi venim ca un copilaş înaintea Lui. Nu încercăm să formulăm o
rugăciune care să fie asemănătoare versiunii King James. în schimb spunem, „Tată, mă
deranjează mult această greutate. Sunt îngrijorat cu privire la modul, cum se vor sfârşi
lucrurile. N-ai vrea să porţi tu de grijă de acest lucru? Ce-ar fi
191
dacă descarc această greutate şi o preiei Tu? Tu eşti mult mai puternic decât mine."
Rezultatul este următorul, dacă cu adevărat îi lăsăm Lui toate îngrijorările, primim pace supranaturală.
Adesea ne apucăm să recităm toate problemele noastre înaintea lui Dumnezeu, dar nu are loc niciun
transfer. în secunda în care rostim „Amin" nu suntem cu nimic mai uşuraţi decât atunci când am
început rugăciunea. Minţile noastre încă mai sunt consumate de „ce mă voi face cu această situaţie?"
De fapt, nimic nu a fost predat Celui Atotputernic.
E. Stanley Jones, marele misionar metodist în India, a scris la începutul anilor 1940 un devoţional de o
pagină cu un titlu şocant: „îngrijorarea este ateism." Mulţi credincioşi care merg la biserică declară că
ei cred în Dumnezeu şi totuşi se mai îngrijorează din când în când. Ce a vrut să spună acest om al lui
Dumnezeu? El a scris:
O persoană care se îngrijorează spune de fapt, „Nu mă pot încrede în Dumnezeu, îmi voi lua soarta în
propriile mâini. Rezultatul? îngrijorare, frustrare, incapacitatea de a împlini lucrul despre care ne
temem atunci când vine ceasul să o facem... îngrijorarea spune: „Lui Dumnezeu nu-i pasă, de aceea nu
va face nimic—trebuie să te îngrijorezi şi să vezi cum faci să rezolvi lucrurile. Credinţa spune: „Lui
Dumnezeu îi pasă, şi veţi rezolva această situaţie împreună. Eu voi pune voinţa şi El îmi va da puterea
—în această combinaţie putem face orice. 37
Când lăsăm cu adevărat toate îngrijorările noastre asupra lui Dumnezeu, „Şi pacea lui Dumnezeu, care
întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus" (Filipeni 4:7). Aceasta este o
garanţie divină. Imaginea este una militară în acest caz, pacea lui Dumnezeu este penetrantă, asemenea
unei santinele care mărşăluieşte la pas, treptat în jurul inimii tale (cea mai profundă parte a
sentimentelor tale) cât şi în jurul minţii tale (centrul gândirii tale). Un-doi, un-doi, un-doi-trei... putem
auzi santinela divină făcând gardă, oră după oră, asigurându-se că nu trece nimic dăunător
prin sentimentele şi nici prin gândirea ta. Eşti protejat în întregime.
Am simţit această pace nu de mult, când mă aflam la mormântul pastorului nostru asociat, Carlo
Boekstaaf, despre care am menţionat mai devreme. Stăteam acolo, ţinând-o de mână pe Ingrid, soţia
lui minunată şi devotată, care rămase singură mai devreme decât se aştepta. Ca pastor care oficia
slujba de înmormântare în acea zi, am considerat că este mai bine să-mi înfrânez sentimentele,
deoarece Carlo era unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Ingrid simţea prin ce trec, şi în timp ce
stăteam acolo mi-a şoptit: „Nu te îngrijora pastore. O să fie totul bine. Eu mă voi descurca şi tu la fel."
Mi-am spus: „O, Doamnei—eu sunt slujitorul şi ea este văduva în toată povestea aceasta. Eu sunt cel care ar
trebui să o încurajeze pe ea!" Pacea de care dădea dovadă nu avea logică. Această pace era absolut
supranaturală... acel tip de pace care nu poate fi numit altfel decât „pacea lui Dumnezeu."
îngrijorarea este duşmanul firesc al păcii. Dar el poate fi exterminat în timp ce noi dăm Domnului
îngrijorările, preocupările şi grijile noastre.
4. Reînnoirea „atmosferei" tale mentale
A patra problemă care necesită atenţia noastră este atmosfera cu care ne înconjurăm, care stabileşte
care este starea noastră mentală. Diavolului îi place să ne umple mintea cu tot felul de gunoaie. Prin
ceea ce vedem şi auzim în mass-media, prin cărţile pe care le citim şi oamenii pe care-i întâlnim, prin
tot zgomotul produs de cultura noastră zilnică, el caută să contamineze gândirea noastră până ajungem
în punctul în care nu mai putem gândi limpede. Potopul de idei, imagini şi sunete care se îndreaptă
spre noi, prin filme de mare amploare până la micile căşti de ureche, vor încerca să ne distrugă pacea
dacă le vom da voie.
Filipeni 4:8-9 ne sfătuieşte cu îndrăzneală: „încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic
de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce
192
193

este vrednic de primit, orice faptă bună, şi orice laudă, aceea să vă însufleţească. Ce aţi
învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine, şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va
fi cu voi."
Tot ce este adevărat... trebuie să trăim în realitate. Lumea fanteziei de la filme romantice până
la jocuri video, nu există. Cu cât vom încerca să ne ascundem mai mult după acele vise cu
ochii deschişi, cu atât vom deveni mai neliniştiţi atunci când luminile se sting şi vom fi
nevoiţi să ne întoarcem în lumea reală.
Tot ce este vrednic de cinste... acest cuvânt înseamnă „demn de respect." Dumnezeu nu vrea să ne
pierdem vremea cu lucruri care sunt ieftine sau de mâna a doua. Ele ne fură pacea Lui.
Tot ce este drept... da, încă mai există o categorie care se numeşte „dreptate" în această lume,
şi o altă categorie care se numeşte „răutate." Mulţi oameni ar vrea să-şi închipuie că aceşti
termeni sunt demodaţi, şi că acum totul este relativ. Acest lucru nu este adevărat.
Tot ce este curat... cu alte cuvinte, opusul murdăriei, a poftei, a necurăţiei şi a ceea ce este fad.
Dumnezeu nu vrea să permitem acestor lucruri să locuiască în mintea noastră. Ele ne poluează
gândirea şi ne fură pacea.
Tot ce este vrednic de iubit... opusul a ceea ce este urât şi grotesc. De ce să dăm banii pe obiecte,
de la DVD-uri la obiecte de artă sau îmbrăcăminte, care sunt urâte din fabricaţie? Aceste
lucruri vor avea cu siguranţă un efect negativ asupra noastră.
Tot ce este vrednic de primit... avem nevoie de modele la care să ne aţintim privirile. Prea adesea în
lumea programelor de divertisment, sport sau chiar politică, vedem anti-eroi, genul de
persoane pe care nu ai vrea ca şi copiii tăi să le imite.
Apostolul Pavel ne încurajează să nu ne oprim din a căuta acel exemplu la care putem privi cu
admiraţie.
Orice faptă bună, şi orice laudă... cu alte cuvinte, „nu vă mulţumiţi cu lucruri mediocre. Nu
trebuie să suportaţi lucrurile care sunt doar „bunicele." Tindeţi spre lucruri care au un standard
înalt.
194
Când ne gândim la astfel de lucruri, diferenţa produsă în atmosfera noastră mentală este mare. Locuim
într-o lume care este ordonată şi liniştită. Ne concentrăm atenţia pe elementele bune ale vieţii în loc să
ne interesăm de cele nevrednice.
Nu cu mult timp în urmă, o tânără a venit la mine la sfârşitul serviciului divin ca să îmi spună că se
lupta cu diferite probleme ca nou credincios. Era o mamă singură care avea un fiu de zece ani. „Ceva
nu merge bine" mi-a mărturisit ea. „Nu mă descurc prea bine." Am pus câteva întrebări, încercând să
aflu care este sursa problemelor ei. „De ce crezi că nu poţi experimenta pacea lui Dumnezeu?", am
întrebat eu. „Spune-mi care crezi că este rădăcina acestei probleme"?
„Ştiţi, când aveam optsprezece ani cineva mi-a făcut o vrajă."
„Chiar aşa?"
„Iar apoi pe la douăzeci şi trei, douăzeci şi patru de ani, mă vedeam cu acest tânăr. Dar cuiva nu i-a
plăcut faptul că mă întâlnesc cu el aşa că mi-a mai făcut o vrajă..."
Lucrurile au început să aibă sens în mintea mea. „Şi acum, după tot acest timp, crezi că aceasta este
sursa problemei?" am spus eu.
„DA, cred că da", a mărturisit ea.
„Nu-i de mirare că nu ai pace cu Dumnezeu", am răspuns eu.
„Uite cum stau lucrurile, când aparţii lui Isus, nu există
vrăji, care să aibă efect asupra ta. Tu -------------------------
eşti în proprietatea Lui acum. El nu tolerează duhuri din exterior care să se joace cu mintea copiilor
Lui. în loc să te gândeşti la ocultism, vreau să te gândeşti la promisiunile pozitive ale lui Dumnezeu.
Dă-mi voie să văd Biblia pe care o citeşti..." <?-#*»»
Am descoperit că avea o traducere a
Bibliei destul de greu de descifrat, astfel i-am dăruit una care putea fi înţeleasă mult mai uşor. De
asemenea i-am recomandat o carte despre probleme spirituale, care am considerat că o poate ajuta.
Trebuia să se gândească la lucruri reale, lucruri
195
Dumnezeu nu vrea să permitem acestor lucruri să locuiască în mintea noastră. Ele ne
poluează gândirea şi ne fură pacea.
vrednice de cinste, corecte în loc să creadă minciunile diavolului. Doar atunci avea să poată
trăi într-o stare de pace.
Trebuie să recunoaştem imediat când un gând pătrunde în atmosfera noastră mentală, cu
intenţia de a ne polua gândirea. Trebuie să-i poruncim lui Satan să-şi ţină gunoiul departe de
noi. Profetul Isaia a avut perfectă dreptate când a spus: „ Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti
pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine" (Isaia 26:3).
Pacea personală este o calitate a Ţării Promise în care ne duce Dumnezeu. Ea este parte din
binecuvântarea măreaţă pe care El o intenţionează cu viaţa noastră. El nu poate suporta gândul
că noi ne prăbuşim sub acuzaţiile, antipatiile, îngrijorările şi atmosfera mentală precară aduse
de Satan. El ne cheamă la ceva mai măreţ—o viaţă plină de pacea lui Dumnezeu. Trebuie să
ne ridicăm şi să luăm acest dar din mâna Lui.
196
CAPITOLUL 13
UN CUVÂNT DE ADUCERE AMINTE

Promisiunile pot fi înşelătoare. Dacă le facem trebuie să le şi respectăm. Mai mulţi candidaţi
politici au spus lucruri în campania electorală, pe care după ce au câştigat alegerile, nu sunt în
stare să le respecte. Legislaţia, birocraţia sau tribunalul nu sunt de acord cu ideea lor, astfel că
ceea ce au promis rămâne neîmplinit. Electoratul nu apreciază acest lucru.
Cu toţii care suntem părinţi ştim că unii copii iau promisiunile cu foarte multă seriozitate.
Dacă îi spui unui copil de 8 ani, „sigur, mergem în parc după ce luăm cina," ai face bine să nu
uiţi ce ai promis. Acelaşi copil de opt ani, bineînţeles, poate uita frecvent să-şi facă patul, să
hrănească câinele sau să-şi pună bicicleta la adăpost de ploaie. Dar el are o memorie
fotografică în ceea ce priveşte angajamentele făcute de tine către el. Orice delăsare din partea
ta va declanşa cu siguranţă un val de protest: „Dar mi-ai promis1."
Spre deosebire, Dumnezeu poate fi considerat demn de promisiunile pe care le face. Motivul
pentru care Iosua a mărşăluit în ţara Canaan cu încredere a fost deoarece Dumnezeu i-a
promis acest lucru. Motivul pentru care armata lui Iosua a putut să lupte cu curaj este datorită
faptului că Dumnezeu a spus: „Eu voi fi cu tine" (Iosua 1:5). în timpul
197
judecătorilor, când situaţia a ieşit de sub control, câţiva oameni şi-au adus aminte de
promisiunea lui Dumnezeu cu privire la rugăciune, astfel „au strigat către Domnul" de mai
multe ori gudecători 3:9,3:15,6:6,10:10).
De fapt, lui Dumnezeu îi face plăcere să se ţină de promisiuni. De fiecare dată El anunţă în
avans lucrurile pe care are de gând să le facă. înainte ca Avraam să părăsească cetatea Ur din
Caldea, Dumnezeu i-a promis: „Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta"
(Geneza 12:2). Din moment ce Avraam a ajuns în Canaan şi a început să cerceteze locul,
Dumnezeu i-a spus în mod repetat: „Căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei
tale în veac" (Geneza 13:15, sau în alte părţi).
înainte ca Iacov să părăsească slujba pe care o avea la unchiul lui în Padan Aram, Dumnezeu
i-a spus: „întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere, şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine!"
(Geneza 32:9). Chiar dacă fratele lui Esau a fost hotărât să se răzbune pentru înşelăciunea pe
care Iacov i-a făcut-o cu mult timp în urmă.
înainte ca Iosif să fie ridicat în funcţia de conducere a naţiunii egiptene, Dumnezeu îi
prevestise deja acest lucru (Geneza 37:5-9).
înainte ca Moise să se aventureze înapoi în pustie unde a stat ascuns timp de 40 de ani,
Dumnezeu i-a promis în faţa rugului aprins: „Du-te, dar; Eu voi fi cu gura ta, şi te voi învăţa
ce vei avea de spus" (Exod 4:12).
în timp de David era un tânăr necunoscut afară pe câmp, profetul lui Dumnezeu a fost trimis
ca să ungă pe acela care avea să fie viitorul rege (1 Samuel 16:1-13).
înainte ca Isus să se întrupeze pentru prima dată au existat o sumedenie de promisiuni despre
locul în care avea să se nască, despre ceea ce avea să facă în continuare, despre unde va fi
primit şi unde va muri.
înainte să plece şi să se întoarcă la cer, El le-a promis celor 11 ucenici, „nu după multe zile,
veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt... şi voi veţi primi o putere" (Fapte 1:5,8).
198
De ce face Dumnezeu aceste lucruri? De ce îşi dezvăluie planul de acţiune înainte de vreme?
Mă pot gândi că ar fi două motive.
Primul ar fi acela că Dumnezeu îşi asigură gloria în acest fel. Nimeni nu va putea să spună: „Nu-i
aşa că a fost interesantă coincidenţa care s-a întâmplat?" Scenariul fusese deja publicat prin
promisiunea lui Dumnezeu. Drept rezultat nu avem altă soluţie decât să-L onorăm şi să-I dăm
laudă.
în al doilea rând, Dumnezeu vrea să ne înveţe să ne încredem în El. El îi informează câteodată pe
aceia care îi aparţin despre intenţiile Sale, şi trebuie să îl credem pe cuvânt, chiar dacă pare
ceva imposibil. Uneori El îşi amână împlinirea planului pentru o perioadă îndelungată.
Avraam şi soţia lui au fost nevoiţi să aştepte la nesfârşit, aşa li se părea, că promisiunea unui
moştenitor avea să se împlinească. Ei îmbătrâneau pe zi ce trece. Chiar avea Dumnezeu de
gând să-şi împlinească promisiunea după un timp atât de îndelungat? Era o chestiune de
încredere.
Nimeni nu ar trebui să spună, aşa cum spunem noi cu cinism despre unele persoane pe care le
cunoaştem prea bine, „A, promisiuni, promisiuni..." Este vorba de Dumnezeu aici, El îşi ţine
promisiunea. Aceasta este o trăsătură a caracterului Său. El nu ar fi Dumnezeu dacă nu ar face
acest lucru.
Aminteşte-ţi Cuvântul
Dacă vă temeţi vreodată că Dumnezeu şi-ar putea să nu îşi împlinească promisiunile, există un
verset format din două rânduri în Psalmul 119—da, cel mai lung capitol al Bibliei— care se
potriveşte în această situaţie. Sunt conştient că mulţi creştini sar peste acest Psalm deoarece
este prea lung (176 de versete) şi se repetă mult. Dacă te pregăteşti de culcare târziu într-o
seară şi îţi doreşti să citeşti un Psalm înainte să stingi lumina, nu-1 alege pe acesta—te va
prinde ora patru dimineaţa şi tu n-ai terminat de citit.
Psalmul 119 este de fapt un acrostih elaborat, construit din cele douăzeci şi două de litere ale
alfabetului evreiesc, cu câte
199
I
opt versete pentru fiecare literă (22x8 = 176). începutul pentru fiecare literă zayin (echivalentul literei
Z din limba engleză) apare în versetul 49 şi este o afirmaţie puternică destinată oricui Dumnezeu i-a
făcut o promisiune. Este o rugăciune de întărire:
Adu-Ţi aminte de făgăduinţa dată robului Tău, în care m-ai făcut să-mi pun nădejdea!
Ar trebui să punem aceste versete în afişe şi să le atârnăm pe pereţii noştri. Ar trebui să le gravăm pe
tăbliţe şi pe oglinzi. Ar trebui s-o brodăm pe material. Ar trebui cel puţin să ne-o imprimăm în
memorie, ca să avem o ancoră spirituală în timpul nostru de rugăciune.
Care este primul cuvânt pe care psalmistul vi-1 aduce în atenţie? In principal este Biblia. Aici găsim
promisiunile irevocabile ale lui Dumnezeu cu privire la multe lucruri. Biblia este fundaţia oricărei
doctrine şi chestiuni de credinţă. Datorită acestui lucru noi putem striga şi să spunem: „Adu-Ţi aminte
de promisiunile din Cuvântul Tău. Şi du-le la împlinire, Doamne!"
Sună aproape prea îndrăzneţ să-I aducem aminte lui Dumnezeu de orice lucru, nu-i aşa? Hnă la urmă
El este atotştiutor. Dar acest lucru nu înseamnă că suntem nepoliticoşi faţă de Dumnezeu. Ceea ce
facem practic este să afirmăm cu putere caracterul lui Dumnezeu. El aprobă tipul de rugăciune
folositîn Psalmul 119:49. După cum a spus şi Charles Spurgeon, marele predicator britanic, de la
sfârşitul anilor 1800: „Fie că ne place sau nu, a cere este o regulă a împărăţiei." 38
Corul Brooklyn Tabernacle cântă un cântec compus de Luther Barnes care reuşeşte întotdeauna să-mi
ridice duhul şi să mă facă să stau plin de îndrăzneală.
Tot ceea ce a spus în Cuvântul Lui
El va face pentru tine.
Fiecare profeţie făcută, fiecare promisiune dată,
El o va împlini pentru tine.
Dacă te încrezi în El şi îi dai voie să facă voia Lui,
El va rezolva lucrurile pentru tine.
200
Trebuie doar să crezi şi vei vedea El va împlini totul pentru tine. El va împlini, El va împlini, El va împlini, El va
împlini... Dumnezeul meu va împlini pentru tine.39
Un cuvânt personalizat
Pe lângă aducerea aminte a Cuvântului lui Dumnezeu este important să ascultăm anumite lucruri
specifice pe care Dumnezeu ar putea să ni le spună. Dumnezeu ia adesea promisiunile generale pe care
ni le-a făcut şi le aplică vieţii noastre într-un mod personal. Psalmistul face aluzie la acest lucru
vorbind despre „cuvântul dat slujitorului tău." Se pare că există o aplicaţie specială aici. Acest lucru îl
experimentăm noi când citim Biblia, iar un verset anume ne sare în ochi. Fie că ne rugăm, sau
aşteptăm în linişte înaintea Domnului şi un gând neaşteptat sau o propunere ne mişcă inima. Poate
cântăm în biserică sau ascultăm o predică şi simţim în duhul nostru că Dumnezeu ne vorbeşte în mod
personal.
S-ar putea să fie vorba despre ceva ce ne cere să facem pentru El.
Poate fi răspunsul la o problemă care ne-a făcut să suferim pentru o perioadă îndelungată.
Poate fi o asigurare că lucrurile o să meargă bine în cele din urmă, indiferent că este vorba despre
familiile noastre, carierele noastre, biserica noastră sau alte domenii.
Pavel îi scrie lui Timotei despre ordinarea lui, când ceva special i-a „fost dat prin prorode, cu punerea
mâinilor de către ceata prezbiterilor" (1 Timotei 4:14). Aceste cuvinte nu se refereau la biserică în
general, ci erau destinate special lui Timotei.
Dumnezeu are o modalitate de a ne pune pe inimă anumite lucruri în circumstanţe şi în vremuri
ciudate. El chiar ne poate surprinde, dar dacă ne punem la dispoziţia voii Lui, indiferent că facem acest
lucru în timpul nostru personal de devoţiune sau suntem prinşi în trafic în drum spre casă, El ne
201
poate invada vieţile şi să-şi descopere scopurile pentru noi. Acest tip de mesaj poate deveni o ancoră în
timpul nostru de rugăciune. Fie ca acest strigăt să fie specific fiecărui creştin, asemenea unui copil
perseverent: „O, Doamne, nu-Ţi uita promisiunea faţă de slujitorul tău! Deoarece promisiunea Ta este
speranţa mea, este lucrul de care mă agăţ. Este ceea ce nu mă lasă să mă înec în apele disperării. Adu-
Ţi aminte ce mi-ai promis Doamne! Nu depărta acest lucru de ochii Tăi."
Dumnezeu a spus în Cuvântul Său: „Eu sunt Domnul, şi cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de
ruşine" (Isaia 49:23). Romani 10:11 citează un alt verset din Isaia care spune astfel: „Oricine crede în
el, nu va fi dat de ruşine." Acestea sunt promisiuni ferme de care trebuie să ne agăţăm. Putem să ne
rugăm:
„Doamne, la un moment dat în trecut mi-ai promis un lucru şi m-ai făcut să aştept ceva din partea Ta
pentru viaţa mea. Acest lucru nu s-a întâmplat încă, dar Cuvântul Tău este viu în inima mea. Eşti Tu
genul de Dumnezeu care spune ceva şi apoi să mă dezamăgeşti? Nu! Nu-i genul Tău.
Aşa că mă încred în Cuvântul Tău în avans. Nu mă dezamăgi Doamne. Adu-Ţi aminte ceea ce mi-ai
spus. Ştiu că vei împlini şi mă aştept ca întreaga Ta promisiune să se adeverească!"
Isus a vizitat odată o bună prietenă care trecea printr-un necaz mare—moartea fratelui ei—şi a spus
„Fratele tău va învia din nou" (Ioan 11:23). Marta nu putea să digere complet această promisiune.
Când ea, împreună cu alţii L-au condus spre locul unde fratele ei era înmormântat, după o oră şi ceva,
iar El le-a sugerat să dea piatra la o parte, ea a protestat spunând că mirosul putreziciunii va fi prea
puternic.
„Isus i-a zis: «Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?»" (Ioan 11:40)
Ţine minte Cuvântul! Nu uita de el! Dumnezeu nu se dă niciodată înapoi de la ceea ce a promis, şi nici
noi nu ar trebui să facem acest lucru. Ancorează-te în credinţă şi speranţă. Subliniază Psalmul 119:49
din Biblia ta. Deschide la el adesea.
202

înalţă-1 înaintea lui Dumnezeu ca o întărire a legământului promisiunii Lui faţă de tine. Dă-i voie să-ţi
întărească credinţa în El.
Promisiunea lucrurilor viitoare
Soţia mea, Carol, încă îşi aminteşte de o zi, când s-a întors în casa ei din strada Devon, Woodbridge,
New Jersey, când ca o adolescentă, timidă de cincisprezece ani, îşi făcea patul. Ea flutura cearşaful în
aer încercând să-1 aducă în poziţia potrivită—şi în timp ce făcea acest lucru, s-a văzut dintr-o dată
făcând aceeaşi mişcare, doar că de data aceasta, ca femeie adultă...în faţa unui cor imens! Ea dirija un
cântec, iar soliştii erau de toate rasele şi culorile. Ei o urmau cu entuziasm, mişcându-se şi bucurându-
se în Domnul.
Cum e posibil? Avea doar cincisprezece ani. Cum avea să se întâmple un asemenea lucru în viaţa
necunoscutei Carol Hutchins?
Amintirea acelui eveniment a ajutat-o pe Carol în anii din trecut când s-a simţit descurajată sau
copleşită de munca depusă cu corul. Ea ştie că Dumnezeu nu i-ar fi dat acea viziune fără să o şi ajute
să o împlinească. Acest lucru a susţinut-o incredibil de mult.
Dumnezeu nu îşi iroseşte mijloacele de comunicare. El lucrează întotdeauna dintr-o perspectivă mai
amplă. Se poate ca noi să uităm ceea ce El ne-a spus, dar nu şi El. El duce la îndeplinire ceea ce a
promis. Depinde de noi să continuăm să credem, să aşteptăm, să ne rugăm şi să nădăjduim în El.
Dacă Dumnezeu ţi-a spus că ţi-1 va aduce înapoi pe un copil risipitor, acest lucru se va întâmpla.
Dacă Dumnezeu ţi-a promis că se va ocupa de problemele tale financiare, acest lucru se va întâmpla.
Dacă Dumnezeu ţi-a spus că te va duce într-un câmp de misiune în care nu ai mai fost până acum şi că
vei fi eficient indiferent de acest fapt, acest lucru se va întâmpla.
Dacă Dumnezeu ţi-a spus că îţi va pune în braţe un bebeluş, acest lucru se va întâmpla.
203
Dacă Dumnezeu ţi-a spus că va rupe robia slăbiciunilor din viaţa ta, acest lucru se va întâmpla.
Este posibil ca aceste lucruri să nu se întâmple imediat, dar nu este niciodată prea târziu. El are
propriul Lui calendar, iar rezultatele finale vor fi bune. Cunosc oameni cărora Dumnezeu le-a dat un
vis în copilărie. Au trecut ani în şir până când acest vis să se împlinească. Dar Dumnezeu nu a uitat ce
a promis şi nici acea persoană. Intre timp visul a devenit realitate.
Ce ţi-a promis Dumnezeu?
A existat vreodată un timp în care ai simţit că Dumnezeu a vorbit inimii tale cu privire la ceva ce vrea
să facă cu tine sau pentru tine? Poate acest lucru s-a întâmplat în timpul de părtăşie cu Dumnezeu.
Poate acest lucru a avut loc la sfârşitul serviciului divin. Ţine-te strâns de ceea ce El ţi-a vorbit. Pune
acest verset pe peretele minţii tale:
Dumnezeu nu este un om ca să mintă,
nici un fiu al omului, ca să-I pară rău. Ce a spus, oare nu va face?
Ce a făgăduit oare, nu va împlini? (Numeri 23:19)
Satan nu doar că îţi fură pacea, cum am pomenit anterior, dar el vrea de asemenea să pună mâna pe
acel cuvânt special care produce credinţă şi speranţă. El vrea să renunţi la a vedea împlinit Cuvântul
promis. El îţi va spune că eşti deja prea în vârstă, că ţi-a trecut vremea.
Dar realitatea umblării cu Dumnezeu îţi promite că ai fost creat pentru mai mult. Nu există o cale care
să poată opri acest lucru de la a fi împlinit. Tu eşti copilul Lui preiubit, iar El este cel mai bun Tată din
lume. El nu te va dezamăgi. El va face ce a promis în viaţa ta.
204
NOTE
1. „Keep on Making a Way" versuri şi muzică de Percy Gray Jr. © 2002 Saved Children's Music
administrat de BMI şi Slickey Music/BMI. înregistrare Live... This îs Your House Disc 1
© 2003 Brooklyn Tabernacle Choir, licenţă şi drept de punere pe piaţă de M2 Communications.
2. Citat din Footprints for Pilgrims (1915; retipărită, Sunbury, PA: Believers Bookshelf, 1970), 35.
3. Pentru o explicaţie mai detaliată, vezi „The Conquest and the Ethical Question of War," Biblia de
Studiu TNIV (Grand Rapids: Zondervan, 2006), 294.
4. Versiunea New King James.
5. Citat din Footprints for Pilgrims (1915; retipărit, Sunbury, PA: Believers Bookshelf, 1970), 41.
6. Wayne şi Diane Tesch, Unlocking the Secret World: A Unique Christian Ministry to Abused,
Abandoned, and Neglected Children (Wheaton, IL: Tyndale, 1995).
7. James H. Olthuis, Keeping Our Troth (San Francisco: Harper & Row, 1986), 133 - 34.
8. Versiunea New American Standard Bible.
9. George Miiller, A Narrative of Some of the Lord's Dealings with George Miiller, scris de acelaşi
autor (Muskegon, Mich.: Dust şi Ashes Publications, 2003), 730, cu scris cursiv adăugat.
10. Citat din Horatius Bonar, Words Old and New (1866; retipărită, Edinburgh: Banner of Truth,
1994), 21.
205
11. Andrae Crouch, „The Blood Will Never Lose Its Power," © 1966 Manna Music, Inc.
12. Kenneth Morris, © 1957 Martin şi Morris Music, BMI.
13. „Fiii My Cup, Lord," © 1959 de Richard Blanchard. Folosit cu permisiunea Sacred Songs (A Div.
of Word, Inc.).
14. Jurământul lui solemn a rezultat în cele din urmă prin moartea fiicei sale; vezi Judecători 11:30 -
40.
15. Faptul că mai târziu a croit un efod de aur care a devenit idolul naţional, astfel reinstaurând
închinarea falsă, motivul iniţial pentru care Israel a avut probleme;
vezi Judecători 8:22 - 27.
16. D. L. Moody, Glad Tidings: Predici Rostite de la amvonul New York City Hippodrome (New York:
E. B. Treat, 1876), 227.
17. Frank Bartleman, într-una din ediţiile de început ale ziarului The Apostolic Faith, publicat periodic
începând din 1906 de către The Azusa Street Mission, Los Angeles.
18. „Our War Congress," Revista Christian Mission, Sept. 1878; citat dintr-un email al Capt. Heather
Coles, Centrul Salvation Army Heritage, Londra, Marea Britanie, 2007.
19. Toate citatele din această secţiune sunt extrase din cartea Cain's Redemption de autorul Dennis
Shere (Chicago: Northfield, 2005).
1994), 21.
21. Ibid., 68.
22. Vezi, de exemplu, http://www2.tbo.com/content/2008/feb/06/ frank-buckles-americas-last-living-
world-war-i-vet/. Accesată în Aprilie 29,2008.
23. Versiunea New King James
1994), 83.
25. Citat din introducerea „Patrick Hamilton" făcută de J. D. Douglas Cited, The New International
Dictionary of the Christian Church (Grand Rapids: Zondervan, 1978), 449.
26. Pentru aprofundarea subiectului vezi, Credinţă proaspătă (Grand Rapids: Zondervan, 1999), 121 -
26.
27. E. M. Bounds, The Necessity of Prayer, in The Complete Works of E. M. Bounds on Prayer (Grand
Rapids: Baker, 1990), 35.
206
NOTE
28. Vezi capitotul 4 al cărţii mele Vânt proaspăt, Foc proaspăt. (Grand Rapids: Zondervan, 1997), 53 - 66.
29. G. V. Wigram, citat în Footprints for Pilgrims (1915; ediţie retipărită, Sunbury, PA: Believers Bookshelf,
1970), 17.
30. Citat din Horatius Bonar, Words Old and New (1866; ediţie retipărită Edinburgh: Banner of Truth, 1994), 59.
31. Această predică constituie un capitol din The Treasury of the World's Greatest Sermons, compliată de Warren
Wiersbe (Grand Rapids: Kregel, 1993), începând cu pagina 120.
32. Vezi Vânt proaspăt, Foc proaspăt (Grand Rapids: Zondervan, 1997), 40-46.
33. Andrew Murray, Humility (Old Tappan, NJ: Revell, ediţia 1961), 15.
34. Horatius Bonar, Words Old and New (1866; ediţie retipărită, Edinburgh: Banner of Truth, 1994), 278.
35. J. H. Merle d'Aubigne, The History of the Reformation of the Sixteenth Century, Cartea 1, Cap. 1, Partea.
1 (1835 ed.). www. lgmarshall.org/Daubigne/daubigne_refhistory02_01.html. Accesată pe data de
2,Aprilie 2008.
36. http://artscenecal.com/ArticlesFile/Archive/Articlesl997/Ar-ticlesO397/AEisenstaedt.html.
Accessed April 2,2008.
37. E. Stanley Jones, Abundant Living (Nashville: Abingdon, 1942), 74.
38. Charles H. Spurgeon, Spurgeon on Prayer and Spiritual Warfare (New Kensington, PA: Whitaker House,
1998), 122.
39. „God's Promise," versuri şi muzică de words and music, © 1997 International Atlanta Music,
Lubar Music/BMI; înregistrare pe Cdul şi DVDul l'm Amazed... LIVE, The Brooklyn Tabernacle
Choir, © 2006 Brooklyn Tabernacle, difuzată de INO Records.
207
Alte cărţi putlicate de
Editura LIFE
a română
■
Rugăciunea eficace, de Jim Cymbala
Cărţi de David Wilkerson
Viziunea apocaliptică
Sunaţi din trâmbiţă
Sfinţească-se Numele Tău
Triumf prin tragedie
Rămânând în puterea Sa, de Gwen Wilkerson
Crucea şi pumnalul
Cărţi de Rick Warren
Viaţa condusă de scopuri
Biserica condusă de scopuri
Puterea lui Dumnezeu de a-ţi schimba viaţa
Răspunsurile lui Dumnezeu la cele mai dificile întrebări ale vieţii
Inspiraţii zilnice pentru viaţa condusă de scopuri
Cărţi de John C. Maxwell
Comentarii biblice asupra conducerii
Promisiuni zilnice pentru lideri
Parteneri în rugăciune
Cele mai eficiente 21 de minute din ziua unui lider
Cărţi dejoni Eareckson Tada
Joni
Un pas mai departe
Cerul, casa ta adevărată
Oameni obişnuiţi, credinţă extraordinară
Cărţi pentru familie Căsătoria şi familia,
de dr. Wayde I. Goodall & Rosalyn R. Goodall
Familia puternică, de Charles R. Swindoll
Codul relaţiilor, de Darin Hufford & Brian Hufford
Divina iubire, de Gene Edwards
Ghidul femeii pentru o viaţă plină de Duhul Sfânt,
de Quin Sherrer & Ruthanne Garlock Anotimpurile inimii, de Gigi Graham Tchividjian
Jurnalul unei inimi zdobite, de Ruth Graham
Cărţi teologice
Doctrine biblice: o perspectivă penticostală,
de William W. Menzies & Stanley M. Horton Etica lucrătorului creştin, de T. Burton Pierce
Ce spune Biblia despre Duhul Sfanţ, de Stanley M. Horton Duhul Sfânt-Asociatul meu, de
David Y. Cho Duhul ne ajută să ne rugăm: O teologie biblică a rugăciunii
de Robert L. Brandt & Zenas J. Bicket Prin rănile Lui: Un studiu biblic asupra vindecării
divine
de Hugh Jeter Bătălia: înfrângerea duşmanilor sufletului tău
de Thomas E. Trask & Wayde I. Goodall I şi II Corinteni: Un comentariu Logion Press
de Stanley M. Horton întoarcere la Cuvânt: O chemare la autoritatea Bibliei
de Thomas E. Trask & Wayde I. Goodall
Alte cărţi
Ismael—Fratele meu, de Anne Cooper & Elsie A. Maxwell Evanghelizarea musulmanilor, de
Phil Parsall Prizonierul din celula a treia, de Gene Edwards Rugăciunea-Cheia trezirii, de Paul
Y. Cho Secretul pietrei din deşert, de Frank Peretti Blestemul de moarte din Toco-Rey, de
Frank Peretti Murind pentru o înghiţitură, de Anderson Spickard Jr. Cadoul, de Norma Bristol
Fischer Autoritate spirituală, de Charles H. Kraft Afganistan-lacrimile mele, de David
Leatherberiy Promisiunile măreţe ale lui Dumnezeu pentru tine
Biblii
Biblia de studiu pentru o viaţă deplină
- îmbrăcată în piele, cu fermoar
- copertă cartonată
Aceste cărţi, cât şi altele pot fi comandate la adresa:
EDITURA LIFE
OP 1, CP 235 ORADEA, BiW
Tel. (0359) 322 744, (0359) 177 636 Motil (0744) 624 236
E-mail: liferom@rdslink.ro
Ne puteţi gfăsi şi pe Internet la:
www. lireromania.ro

Ai Fost Creat Pentru Mai Mult - de Jim Cymbala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ai Fost Creat Pentru Mai Mult - de Jim Cymbala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

AI FOST CREAT

Al FOST CREAT PENTRU MAI MULT

O LUCRARE DOAR PENTRU TINE

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

LOCUL BINECUVÂNTĂRII LUI

LECŢIE DIN ŢINUTUL BAYOU

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

DIN TOATĂ INIMA

DIN TOATĂ INIMA PENTRU O CĂLĂTORIE LUNGĂ

DIN TOATĂ INIMA PENTRU O CĂLĂTORIE LUNGĂ

AI FOST CREAT PENTRU MA! MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

DUŞMANUL DIN INTERIOR

din Egipt? Acum Domnul ne părăseşte, şi ne dă în mâinile lui Madian!"(v. 13)

MAI MULT DECÂT AM VISAT VREODATĂ

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

AI FOST CREAT PENTRU MAI MULT

UN CUVÂNT DE ADUCERE AMINTE

UN CUVÂNT DE ADUCERE AMINTE

S-ar putea să vă placă și